5

CAPITOLUL IPIAŢA MONETARĂPiaţa monetară este o piaţă specifică, având ca obiectde tranzacţie moneda sub cele două forme ale ei: baniinumerar şi banii scripturali (sau de cont).Particularitatea pieţei monetare constă în faptul căîntâlnirea cererii şi ofertei de monedă nu are loc în moddirect între purtătorii acestora, ci indirect, prinintermediari financiari - bancari. Băncile şi alteinstituţii financiare, abilitate ca intermediarispecializaţi ce operează pe această piaţă, au rolul de afacilita întâlnirea cererii cu oferta de monedă, mobilizândeconomiile temporar disponibile într-o perioadă dată şiacordându-le sub formă de credite celor ce au nevoisuplimentare de bani în aceeaşi perioadă de timp.1. Creditul: concept, funcţii, tipuriPentru înţelegerea rolului monedei în funcţionareaproducţiei, a repartiţiei şi în folosirea venitului estenecesar să cunoaştem creditul, operaţiune necesară pentru apune în mişcare, a dezvolta şi a duce la bun sfârşitprocesele economice.Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contraunor bunuri viitoare, cu scopul de a susţine o afacereprezentă, de a asigura consumul actual. Spre deosebire decelelalte schimburi, în cadrul creditului, prestaţia şicontraprestaţia sunt separate în timp şi spaţiu; el implicădouă categorii de persoane: creditorii şi debitorii.Creditul constă în transmiterea de bunuri, pe un timplimitat, fixat dinainte, numit scadenţă, contra unei sume debani – dobânda. Acest act de încredere a creditorului îndebitor se referă la schimbarea unui bun în natură sau înbani, contra unei promisiuni de rambursare a acestui bun, laun termen dinainte convenit, împreună cu o dobândă.Creditul este un mijloc de corelare a posibilităţilorde finanţare existente în societate, cu nevoile producţieişi ale consumului. Apariţia relaţiei dintre creditor şidebitor este legată de existenţa concomitentă a unor agenţi6economici care dispun de resurse băneşti temporardisponibile, şi a altora care au nevoi suplimentare deastfel de resurse. Apare astfel o piaţă a creditului, încadrul căreia se confruntă oferta şi cererea de credit,îndeosebi de credite sub formă de bani.Instituţiile de credit joacă un rol intermediar întrecreditori şi debitori. Ele primesc plasamentele agenţiloreconomici şi acordă credite altor agenţi – celor care au

nevoie de resurse băneşti. Este de reţinut faptul că, dacă ocategorie de agenţi economici este global deficitară îndisponibilităţi băneşti (întreprinderile), o alta esteglobal excedentară (menajele). Un agent economic luatindividual poate avea, la un moment dat, fie excedent, fiedeficit de resurse băneşti.Prin însăşi natura lui, creditul îndeplineşte o seriede funcţii social economice pozitive:a) Acesta înlesneşte sporirea capitalului real,favorizând o mai bună utilizare a factorilor de producţieexistenţi. În fond, o sumă economisită de agentul A, pe careacesta nu o poate întrebuinţa cu folos, este transmisă luiB, care, având nevoie de aceasta sumă, la momentul dat, outilizează, direct sau indirect, în activităţi economice.Astfel, prin intermediul creditului, resursele băneştiexistente pot fi valorificate în sensul sporirii producţieinaţionale, din pasive devin active.b) Contribuie la concentrarea activităţii economice înunităţi mari. El facilitează distribuirea şi redistribuirearesurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramurieconomice, orientându–le spre unităţi mai bine situate pepiaţă, sporind şi mai mult forţa concurenţială, profitulîncasat şi forţa de care dispun.c) Accelerează tranzacţiile comerciale. Credituluşurează desfacerea mărfurilor pe scară mare. Comerciantuldetailist obţine mărfuri pe credit în schimbul unui efectcomercial (o poliţă, de pildă), pe care comerciantulangrosist o poate sconta la bancă, dacă nu poate aşteptarestituirea sumei de către debitorul său.d) Sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuiela dimensionarea ei. Banii de credit contribuie la sporireacantităţii mijloacelor de plată în economia naţională,influenţând şi în sensul modificării structurii lor.e) Exercită o influenţă benefică asupra consumului,prin şansa cumpărării pe credit şi a plăţii în rate a unorbunuri de folosinţă îndelungată.Tipurile de credit practicate în economie sediferenţiază după mai multe criterii:1. După forma de proprietate a debitorului, creditulpoate fi a) privat (când se acordă persoanelor particulare,întreprinderilor private – persoane fizice şi/sau juridice);b) public (se acordă administraţiilor publice şi de stat şisocietăţilor de drept public).72. În funcţie de durata pentru care se acordăcreditul, acesta poate fi: la vedere şi pe termen. Acestadin urmă poate fi pe termen scurt (până la un an), pe termenmediu ( între trei şi cinci ani) şi pe termen lung (peste

cinci ani).3. Din punctul de vedere al modalităţii de garantare acreditului, acesta poate fi: a) personal (se acordă pe bazăde încredere personală) şi b) real (debitorul primindu–l pebază de garanţii, prin angajarea patrimoniului său).Garanţiile sunt de mai multe feluri, în funcţie de substanţalor existând: credit pe amanet (garanţia constă dintr–un bunmobiliar); credit lombard (hârtiile de valoare, respectivefectele private sau publice se constituie în garanţie);credit pe ipotecă (acesta fiind garantat cu bunuriimobiliare – terenuri, construcţii, clădiri).4. După scopul urmărit de debitori, există credit deconsum, acordat gospodăriilor familiale pentru susţinereacheltuielilor de consum curente pe seama veniturilorviitoare şi credit de producţie, solicitat pentrususţinerea, modernizarea şi potenţarea activităţiieconomice.Creditul de consum presupune transferuri devenituri dintr-o perioadă în alta; venituri viitoare suntaduse în prezent pentru sporirea consumului personal. Încazul creditului de producţie, împrumutul înseamnătransmiterea de capital, suma fiind utilizată pentrusporirea capitalului propriu al întreprinderii (finanţareexternă) .Creditul de producţie cunoaşte următoarele forme:credit de exploatare, solicitat şi acordat pe termen scurtpentru procurarea seminţelor, a materiilor prime, pentruplata salariilor etc.; credit de modernizare, care serveştela înzestrarea întreprinderii cu maşini, unelte, larealizarea unor obiective de îmbunătaţiri funciare; creditde investire, adică acele sume împrumutate pe termen lungpentru cumpărarea de terenuri, construirea de noi unităţieconomice şi dezvoltarea celor existente.2. Sistemul financiar bancar şi funcţiile sale.Băncile, instituţiile financiare, societăţile deasigurări – private, publice, mixte – reprezintă acel agenteconomic agregat care îndeplineşte rolul de intermediarfinanciar între ceilalţi agenţi economici, gestioneazăinstrumetele monetare şi pârghiile financiare ale unei ţări.Băncile au îndeplinit şi îndeplinesc două categorii defuncţii: active şi pasive.Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalteinstituţii financiare, constă în acordarea de împrumuturi8solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitatefinanciară, adică au capacitatea economică de a restitui lascadenţă creditele contractate, împreună cu dobânzileaferente.

Alte servicii bancare active, mai puţin importantesunt: gestionarea conturilor deponenţilor, adicăsupravegherea mişcării banilor în conturile acelor unităţicare solicită acest lucru; organizarea înfiinţării desocietăţi comerciale şi plasarea titlurilor de valoare aleacestora.Principala funcţie pasivă a organizaţiilor bancar –financiare, se referă la primirea spre păstrare aeconomiilor populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari.Printre funcţiile bancare pasive se mai înscriu: primireade depuneri ale unor clienţi pentru a executa din elediferite plăţi la ordinele acestora, conducereaoperaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilorcare solicită acest lucru.În condiţiile actuale, în ţările cu economie de piaţăconsolidată, sistemul bancar-financiar exercită, pe lângăfuncţiile tradiţionale, şi o serie de funcţii noi, prioritarmacroeconomice:1. Coordonează plăţile (şi încasările) ce seefectuează în întreaga economie naţională. Ele au misiuneade a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedăşi retragerii acesteia. Deci, băncile gestionează monedanaţională şi supraveghează relaţiile ei cu celelalte monedenaţionale.2. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile deasigurare îndeplinesc, de asemenea, rolul de intermedierefinanciară la nivelul economiei naţionale. Ele dreneazăeconomiile agenţilor economici, ale întregii populaţii spredomenii de mare interes pentru ţară.3. Sistemul bancar are rolul de a restricţionacreditul. În anumite condiţii şi pe baza unor criteriispeciale, băncile limitează riscul neacoperit al unorîmprumutători prea entuziaşti, punându – le anumite condiţiirestrictive. Mai mult, prin diverse prevederi, se produceceea ce se numeşte transformarea riscului individual în risccolectiv, adică repartizarea lui relativ egală asupratuturor debitorilor.4. Agentul bancar – financiar are posibilitatea de acreea putere decumpărare adiţională, posibilitate ce decurge din mecanismultransformării maturităţii depozitelor agenţilor economicinonfinanciari, în credite pe termen lung pentru investiţii.5. Transformând depunerile la vedere ale clienţilor însurse de creditare, băncile selecţionează proiectele deafaceri pe care urmează să le susţină prin credite.6. Dispunând de mecanisme şi tehnici prin care potsuplimenta instrumentele monetare, cunoscând situaţia9

economică a întreprinderilor şi chiar a guvernului, băncileşi societăţile financiare îndeplinesc un rol strategic înţările cu economie de piaţă.Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselorbăneşti date cu împrumut, inclusiv pentru servicii active,băncile pretind şi încasează dobândă sau comision. Pentrusumele păstrate în depozit, ca şi pentru celelalte serviciipasive, acestea plătesc dobândă clienţilor lor creditori.Diferenţa dintre dobânzile încasate de bănci şi celeplătite de ele constituie profitul bancar brut. Dacă dinacesta se scad cheltuielile de administraţie şi deîntreţinere ale băncii, ca şi impozitele legale, ceea cerămâne se numeşte profitul net al băncii.2.1. Tipuri de bănci.Cea mai generală grupare a băncilor le delimitează înbănci de emisiune (una în fiecare ţară) şi bănci comerciale.Banca de emisiune (banca centrală), deţine o poziţiespecială în cadrul sistemului bancar al fiecărei ţări. Roluldeosebit al acestei bănci decurge din operaţiunile pe carele efectuează, operaţiuni care îi revin din mandatulnaţional ce i-a fost atribuit. Aceste atribuţiuni se reducla următoarele:– emiterea biletelor de bancă;– crearea şi gestionarea puterii de plată în ţară;– supravegherea societăţilor bancare şi a altorinstituţii de credit în sensul regularizării volumului şicostului creditului;– conlucrarea cu Trezoreria pentru a conduce programulde împrumut al guvernului;– conduce politica monetară şi valutară a ţării;– caută căile economice de menţinere a stabilităţiimonetare şi de asigurare a funcţionalităţii sistemuluibancar, ş.a.Funcţia principală din totdeauna a băncilor centraleeste cea de emisiune monetară, de punere în circulaţie abancnotelor şi a monedei divizionare deţinute de agenţiinonfinanciari. Fiind instituţie de emisiune, respectivabancă pune în circulaţie cantităţi de bani care, de regulă,corespund nevoilor de lichiditate ale econorniei înansamblul ei şi care se încadrează în obiectivele depolitică monetară şi bugetară a ţării. În acest sens, BancaCentrală joacă un rol indirect, dar important, în crearea demonedă.Băncile comerciale reprezintă un tip de întreprinderelucrativă specializată, care furnizează bani – capitalcelorlalţi agenţi economici – persoane fizice şi/saujuridice. Această activitate se realizează, mai ales pe bazaresurselor băneşti atrase, dar şi a capitalului lor propriu.

10Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănciipotecare.a) Băncile comerciale de depozit îşi procurămijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţă, prindepunerile pe termen scurt ale clienţilor. La rândul lor,acestea pot fi: bănci de depozit propriu – zise, careprimesc depuneri la vedere şi pe termen şi care acordăcredite pe termen scurt; bănci de afaceri, care dispun decapitaluri proprii însemnate sau îşi procură mijloacelenecesare prin emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni, eleputând acorda credite pe termen lung.b) Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procurămijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri şiobligaţiuni ipotecare.În cadrul sistemului bancar – financiar, un loc totmai însemnat ocupă diferitele societăţi financiare şi deasigurări.2.2. Instituţiile bancar - financiare şi deasigurări din România1. Banca Naţională a României este concepută ca unorganism al statului, funcţionarea sa fiind supravegheată deParlament. Prin lege, BNR este mandatată să conducă politicamonetară şi de credit, să caute căile de menţinere a puteriide cumpărare a monedei naţionale (leul). Capitalul BNR estepublic.Banca Naţională a României are de îndeplinit mai multefuncţii principale.a) Aceasta este singură instituţie de emisiunemonetară. De aceea, numerarul emis de B.N.R. trebuieacceptat de către toate persoanele fizice şi/sau juridice lavaloarea nominală a acestuia, pentru stingerea obligaţiilorpublice sau private.b) Fiind bancă a băncilor, ea îndeplineşte rolul deîmprumutator ultim, intervenind în cazul în care o societatebancară întâmpină dificultăţi temporare, respectiv nudispune de numerarul necesar pentru a face faţă retragerilorneanticipate ce depăşesc rezervele sale. BNR furnizeazănumerar băncii respective în limita maximă de 75% dinfondurile proprii ale băncii în cauză.c) Banca Naţională conduce politica monetară şivalutară a ţării. Prima operaţiune o realizează prininfluenţarea nivelului ratei dobânzii şi a evoluţiei maseimonetare. Cea de a doua, prin cumpărarea şi vânzarea devalută (în limita rezervelor ei valutare).d) BNR derulează operaţiuni cu Trezoreria statului,(reprezentanta statului ca agent financiar, în calitatea sade debitor şi creditor). Deoarece între cheltuielile publice

(cu ritmuri uniforme de efectuare) şi încasarea impozitelorşi taxelor (având caracter periodic) există neconcordanţe în11timp, statul se împrumută la BNR pentru ajustarea acestuidecalaj şi susţinerea ritmică a cheltuielilor sale. Funcţiade gestiune a politicii de trezorerie, încredinţată prinlege BNR, a fost delegată de aceasta din urmă BănciiComerciale Române, care dispune de o reţea de ghişee înmăsură să exercite atribuţiile delegate, cu bune rezultate.Garanţia îndeplinirii obiectivului central al BNR(menţinerea puterii de cumpărare a leului) constă înasigurarea autonomiei sale. Aceasta vizează două laturi:– una funcţională, ceea ce înseamnă că ea trebuie săse concentreze asupra obiectivelor proprii, să se manifesteca autoritate monetară naţională supremă, să-şi aleagă înmod liber mijloacele de acţiune etc.;– alta organică, care se referă la competenţele denumire a membrilor Consiliului de administraţie, la duratamandatelor, la modul de funcţionare şi deliberare aacestuia.2. Băncile comerciale au ca funcţii principaleatragerea de fonduri de la persoane fizice sau juridice, subformă de depozite restituibile la vedere sau la termen, şiacordarea de împrumuturi celor interesaţi.Pentru a putea funcţiona, băncile comerciale trebuiesă obţină autorizaţia de rigoare de la Banca Naţională. Eleau obligaţia să aibă conturi la BNR şi să se supunăreglementărilor generale ale acesteia.3. Casele de economii sunt intermediari financiaricare efectuează operaţiuni de colectare a economiilorpopulaţiei, în special a depunerilor cu amănuntul la vedereşi pe termen scurt. Soldurile active ale sumelor colectate,sunt plasate la băncile comerciale, în conturi purtătoare dedobânzi.4. Casele de ajutor reciproc sunt organizate pe bazăde adeziune sub formă fondurilor mutuale. Calitatea demembru obligă la plata unor rate lunare şi dă dreptul laobţinerea de credite, plafonate în funcţie de depozitulconstituit. Ratele dobânzii sunt, de regulă, sub celepracticate pe piaţa financiară.5. Cooperativele de credit se caracterizează prinaceea că ele colectează sume de la membrii cooperatori şiacordă împrumuturi acestora.6. Casele de pensii colectează sume sub formă decotizaţii, de la persoane pensionate şi le distribuie celorce cotizează, cu perceperea de dobânzi.7. Societăţile de asigurări garantează asiguratului,în schimbul unei prime lunare de asigurare, despăgubirea

parţială sau totală în cazul în care are loc evenimentulpentru care el s–a asigurat. Până la producereaevenimentului, soldul activ al sumelor colectate este plasatla băncile comerciale în conturi purtătoare de dobânzi.8. Trezoreria, reprezintă statul în calitatea lui dedebitor şi creditor. Ea colectează taxele şi impozitele de12la contribuabili şi plăteşte în contul cheltuieliloradministraţiei publice. În prezent, colectarea taxelor şiimpozitelor cuvenite Administraţiei Centrale a fost delegatăBăncii Comerciale Române. Fondurile colectate sunttransferate fără dobânda la BNR care la rândul ei, nupercepe comisioane pentru operaţiile efectuate cu acestesume.3. Masa monetară şi structurile ei. AgregatelemonetareMoneda este o categorie macroeconomică, la care toţiagenţii economici dintr–o ţară se raportează ca la un datsocial.3.1. Atributele monedei naţionale, din care rezultăfacilităţile ei se reduc la următoarele:l. Acceptabilitatea (pentru ca moneda să fie un mijlocgeneral de schimb, ea trebuie să fie acceptată de toţi camijloc de plată);2. Durabilitatea (să aibă o viaţă naturalăacceptabilă, să nu se deterioreze sub privirile subiecţiloreconomici);3. Divizibilitatea (să poată sluji la mijlocireaoricărei tranzacţii, oricât de mare sau de mică ar fiaceasta);4. Uniformitatea (fiecare din instrumentele monetareacceptate, să fie de aceiaşi calitate, să poată îndepliniaceleaşi funcţii);5. Greutatea falsificării (adică luarea în considerarede către emitent a unor elemente tehnice, care să facădificilă sau chiar imposibilă reproducerea lor de cătreindivizi);6. Stabilitatea valorii ei (menţinerea puterii decumpărare o perioadă cât mai mare de timp).Pe baza acestor atribute, moneda face posibilăderularea de tranzacţii economice, oricare ar fi ele, lamomentul oportun şi în locul cel mai potrivit pentru toatepărţile interesate.De asemenea, moneda este instrumentul prin care seconservă averea, ca expresie abstractă a bunuriloreconomice. Ea este deci, unitatea de economisire şi,totodată, de măsurare a economiilor efectuate. Monedafacilitează atât economisirea prin tezaurizare, cât şi prin

acumularea de capitaluri.Moneda înlesneşte transmiterea de averi de la unindivid la altul, de la o unitate economică la alta. Dinaceastă posibilitate, decurge în mod firesc şi operaţiunea13de transmitere de capital, care se derulează în interiorulţării ca şi între agenţii economici din ţări diferite.3.2. Componentele (structurile) masei monetare.Pentru ca funcţiile şi facilităţile monedei să poată fiîndeplinite, este necesar ca aceasta să existe într–unanumit volum şi într–o structură anume. Problemelereferitoare la raportul de mărime dintre activităţileeconomice şi cantitatea de monedă în societate sunt abordateşi analizate, mai întâi, cu conceptele de masă monetară şide viteza de rotaţie a monedei.Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitateainstrumentelor băneşti de care dispune sectorul nonfinanciarîntr–o economie naţională la un moment dat, destinateachiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor,constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altorplasamente.Instrumentele băneşti îmbracă o diversitate de formede existenţă:bancnote şi monede divizionare; cecuri la purtător; libretede economii; cecuri cu depozite bancare la termen şi lavedere, etc.Ca flux, masa monetară reprezintă cantitatea medie debani care circulă într–o anumită perioadă de timp, într–oeconomie naţională.În timp s–au conturat două componente ale maseimonetare, care se deosebesc calitativ între ele:1. Disponibilităţile băneşti propriu-zise sau baniinumerar, constau din acele instrumente monetare, care secaracterizează prin lichiditate perfectă, fiind în măsură săstingă imediat o datorie sau să mijlocească direct otranzacţie comercială, fără ca deţinătorul lor săcheltuiască timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti.2. Disponibilităţile semimonetare sau monedascripturală sunt formate din acele instrumente monetare carenecesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorullor să ajungă la banii lichizi, ceea ce presupune consum detimp pentru efectuarea operaţiunilor, fără a exista însăriscul dirninuării cantităţii de monedă deţinută de el.Analiza masei monetare şi a structurii acesteia poatefi aprofundata cu conceptul de agregat monetar.Agregatul monetar desemnează o parte constitutivă amasei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prinfuncţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit

instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar –financiare care le gestionează şi prin fluxurile economicereale pe care le mijlocesc.Departajarea instrumentelor de plată ce fac parte dinfiecare agregat monetar, se face după criteriul asigurăriilichidităţii băneşti. În funcţie de usurinţa saudificultatea, de rapiditatea sau încetineala, cu care14diversele instrumente băneşti – gestionate de bănci sau dealte instituţii financiar bancare – pot fi transformate înbani lichizi, acestea se află mai aproape sau mai departe dedisponibilităţile băneşti propriu – zise, care formeazăprimul agregat monetar.Structural, agregatul monetar se prezintă astfel:Agregatul monetar desemnat prin M1 , reprezintă masamonetară în sens restrâns, aceasta fiind formată din:- numerarul în circulaţie (bani de hârtie şi monedădivizionară);- conturile bancare operabile prin cecuri, aparţinândrezidenţilor nonfinanciari;- cecurile la purtător.Al doilea agregat monetar (M2), reprezintă masamonetară în sens larg, el cuprinzând în plus faţă de M1următoarele:– depozitele de economii la vedere, aflate înconturile bancare, neoperabile prin cecuri;– depunerile la casele de economii;– depunerile pe termen scurt la bănci;Al treilea agregat monetar (M3), cuprinde, în plus,faţă de M2 :- depunerile pe termen nelimitat şi bonurile deeconomii;– depunerile şi titlurile de comerţ în devize (înmonede străine);- bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere laîmprumuturile de stat;– bonuri negociabile.Al patrulea agregat monetar (L) cuprinde în plus faţăde M3 :– economii contractuale depuse pe termen;– alte plasamente negociabile;– titlurile de valoare emise de agentii nonbancari.În ţara noastră, în agregatul rnonetar M1 se includ:numerarul în circulaţie (biletele de bancă şi monedădivizionară) şi depozitele la vedere (soldul conturilor cudepuneri la vedere).Agregatul monetar M2 cuprinde în plus faţă de M1,disponibilităţilesemimonetare, respectiv: depozitele la termen (în lei sau

valută) şi depozitele pentru investiţii.Agregatul monetar M3 cuprinde în plus faţă de M2,bonurile de tezaur şI depozitele în valoare mare şi petermen lung, cum sunt: disponibilităţile bugetului de stat;soldul bugetului asigurărilor sociale; şi disponibilul defonduri extrabugetare: (diferenţele pozitive din reevaluareastocurilor de materiale, fondul pentru pensia suplimentară).4. Cererea şi oferta de monedă15Piaţa monetară este o piaţă specifică. Obiectultranzacţiei pe o asemenea piaţă îl formează moneda –numerar, a cărei producere cade în sarcina Băncii Centrale,şi/sau banii de cont, crearea cărora este asigurată debăncile comerciale.Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cumonedă, prin confruntarea specifică dintre cererea şi ofertade monedă, în funcţie de preţul ei exprimat prin ratadobânzii.4.1. Cererea de monedă. Motivaţiile cererii demonedă.Populaţia doreşte moneda pentru funcţiile pe careaceasta poate să le îndeplinească, şi nu pentru calităţileintrinseci ale diferitelor instrumente monetare, fie elechiar de aur. Mărimea cererii de monedă în economie depindede utilităţile acesteia, care sunt exprimate de facilităţilepe care le pot asigura disponibilităţile băneşti.Atunci când moneda a îndeplinit mai ales funcţiipasive – de mijlocire a schimburilor de bunuri economice,când circulaţia bănească reprezenta un reflex al fluxuriloreconomice reale – masa monetară era condiţionată mai ales denevoile agenţilor economici de a achiziţiona bunurilemateriale şi de a plăti serviciile necesare. Acesta estemotivul tranzacţional al cererii de monedă.Cererea generală de monedă, ca şi cererea pentrufiecare agregat monetar sunt condiţionate de factoriobiectivi şi subiectivi.În primul rând, masa monetară în circulaţie depindede volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedăşi de viteza de rotaţie a acesteia. Aceasta înseamnă că masamonetară (M) se află în raport direct proporţional cuvolumul bănesc al bunurilor economice schimbate, rezultatdin potenţarea volumului fizic al bunurilor şi serviciilorvândute – cumpărate (T) cu nivelul preţurilor (P). Înacelaşi timp, ea evoluează în raport invers proporţional cuviteza de rotaţie a monedei (V), adică numărul de acte desehimb pe care le facilitează o unitate monetară înorizontul de timp pentru care se calculează masa monetară.Mărimea masei monetare în circulaţie, la acest nivel

de analiză se deduce din ecuaţia cantitativă a schimbului(Fisher):MV = PT, de unde rezultă M = TP/V16În al doilea rând, masa monetară depinde de amploareacreditului, respectiv, de raportul între vânzările pedatorie, şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse lascadenţă în perioada de referinţă, luându-se în considerareşi cealaltă componentă a masei monetare - banii scripturali.Pornind de la influenţele acestor elemente, masamonetară necesară circulaţiei mărfurilor (M), este egală cuvaloarea mărfurilor aflate în circulaţie (PT), minusvaloarea mărfurilor vândute pe credit (C), plus cantitateade bani necesară plăţilor scadente (S) minus suma plăţilorcare se compensează reciproc (Pc), totul raportat lanumărul mediu de rotaţii al unei unităţi monetare (V):.VM PT −C S −Pc

În al treilea rând, masa sumelor băneşti esteinfluenţată şi de comportamentul agenţiilor economici faţăde monedă, sintetizat prin expresia: intensitateaînclinaţiei spre lichiditate.Preferinţa pentru lichiditate, ca factor contemporanal cererii de monedă, se bazează pe mai multe mobiluriconcrete:1. mobilul venitului, adică tendinţa oricărui agenteconomic de a păstra banii lichizi, de a nu-i cheltui pemăsura încasării lor.2. mobilul afacerilor, păstrarea unui volum de bani înaşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor;3. mobilul prudenţei, dorinţa agenţilor economici de afi pregătiţi pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute saupentru a valorifica eventualele situaţii avantajoase;4. mobilul speculaţiei, constând în aceea că, înanumite condiţii, banii lichizi sunt un bun financiarsuperior faţă de diferitele titluri de valoare, ceea ce îidetermină pe deţinătorii de economii să le păstreze în banilichizi şi nu în titluri de credit.Stocul de monedă existent în societate, monedaexistentă la agenţii economici, ca şi cea folosită într-unorizont de timp, se măsoară prin lichiditatea monetară, carese exprimă în mărime relativă, prin rata lichidităţii (Rl).Rata lichidităţii (Rl) reprezintă raportul întrenivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi nivelultranzacţiilor economice mijlocite de monedă.Rl = M/TP.

Intensitatea utilizării masei monetare este măsuratăprin viteza de circulaţie a monedei. Aceasta se exprimăprintr–un raport care evidenţiază rapiditatea sauîncetineala tranzacţiilor, ca şi viteza cu care circulăveniturile.17V = TP/M = 1/R1.Viteza de circulaţie fiind inversul rateilichidităţii, sporirea ei determină reducerea lichidităţiimasei monetare, iar scăderea ei relevă simptomul formării destocuri monetare inactive.4.2. Oferta de monedă. Multiplicarea banilor decontOferta de monedă înseamnă punerea diferitelorinstrumente monetare în circulaţie. Moneda începe să existeatunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi alealtor instituţii emitente, şi îşi încetează existenţa cândrevine la emitent. Punerea monedei în circulaţie, decioferta de monedă, reprezintă transformarea, prin cumpărare,a activelor nonmonetare (imobile, terenuri, acţiuni, efectede comerţ) în active monetare.Într-o economie de piaţă, diferitele componentemonetare sunt create şi puse în circulaţie de: băncilecomerciale, Trezorerie şi Banca Centrală.Băncile comerciale crează moneda de cont (scripturală)prin acordarea de credite agenţilor economici.Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilorsale prin intermediul băncilor comerciale şi al BănciiCentrale. În mod direct, Trezoreria oferă moneda, prinîmprumuturile pe care le contractează la diferite băcicomerciale sub forma obligaţunilor emise şi negociate(subscrise).Oferta de monedă este suplimentată de Banca Naţionalăde emisiune în mai multe situaţii. În primul rând, bileteleBăncii Centrale intră în circulaţie pentru alirnentareanevoilor de resurse financiare ale statului. Operaţiunea areloc în felul următor: dacă bugetul de stat este întocmit cudeficit, trezoreria emite bonuri pentru a acopericheltuielile administraţiei de stat. Băncile comercialesubscriu bonurile Trezoreriei. Dar ele pot să revândă BănciiCentrale toate sau o parte a bonurilor de trezoreriesubscrise. Suma obţinută de bănci din revânzarea bonurilorrespective reprezintă oferta de bilete de bancă pentrucirculaţie.În al doilea rând, Banca Centrală modifică masamonetară naţională în funcţie de nevoile de valută. BancaCentrală sporeşte masa monetară de fiecare dată când cumpărădevizele străine obţinute prin exporturile de mărfuri şi

diminuează această masă cu ocazia vânzării devizelor pentrua finanţa importurile pe care le fac agenţii economici.În al treilea rând, biletele de bancă intră încirculaţie în situaţia în care băncile comerciale au nevoiede sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai18mari decât depunerile clientelei sale. Banca de emisiuneoferă bani celorlalte bănci în mai multe situaţii, respectivatunci când: compensaţiile dintre băncile comerciale nu potfi reduse la zero; deţinătorii de depozite doresc săpăstreze moneda sub formă de bilete ale Băncii Centrale;autorităţile monetare obligă băncile comerciale săsuplimenteze sumele depuse în contul Băncii Centrale.Crearea banilor de cont.Multiplicatorul banilor. Prin operaţiunile specificepe care le efectuează pe piaţa monetară, băncile comercialecrează banii de cont potenţând masa monetară. Procesulrespectiv este cunoscut sub denumirea de "expansiuneadepozitelor la vedere", de multiplicator al banilor saumultiplicator al creditului.Pentru a explica şi caracteriza mecanismulmultiplicării banilor, se presupun următoarele ipoteze:toate băncile comerciale au convenit ca nivelulrezervelor lor să fie 10% din volumul depozitelorla vedere;banii numerar intraţi în sistemul bancar nu suntexpuşi scurgerilor în afara sistemului;toate plăţile sunt efectuate de bănci, prinoperarea în conturile deschise de acesteaclienţilor lor.Să presupunem că o persoană care păstrează, de regulă,pentru nevoile ei curente 10.000 u.m., hotărăşte sădiminueze această rezervă la 9.000 u.m., diferenţa de 1.000u.m. depunând–o la o bancă comercială.Operaţiunea a avut următoarele efecte: transformarea a1.000 u.m. numerar aflat în circulaţie în depozite bancare;crearea, concomitent, a unei mase monetare scripturale de1.000 u.m. Dacă banca ar fi obligată să păstreze în rezervăîntreaga surnă depusă, atunci nu s-ar produce decât omodificare de structură a masei monetare. Dar, banca ţineefectiv ca rezervă doar 10% din depunere, restul de bani îiîmprumută solicitanţilor de credit. Persoana carecontractează creditul la Banca în cauză dispune depunereasumei la o altă Bancă comercială care, la rândul ei, deţineca rezervă doar 10% din depunere, restul sumei împrumutând-oaltui solicitant de credit. Prima bancă nu mai poate acordacredit deoarece rezervele sale sunt la nivelul de 10 % dindepozit.

Împrumutul de 900 u.m. apare însă sub formă de depozitla a doua bancă ceea ce înseamnă că masa monetară în cont asporit la 1.900 u.m. Activitatea primei bănci a dus lacrearea de noi cantităţi de bani în cont. Cealaltă bancăpoate proceda în acelaşi fel cu suma de 900 u.m., depusă declientul ei, adică să păstreze ca rezervă 90 u.m. şi dă cuîmpumut solicitanţilor suma de 810 u.m. Procesul de depunere19a numerarului la bănci şi crearea de către acestea aexcedentului de bani în cont poate fi redat sub formăschematică:“Injectia”initiala denumerar1000A 900împrumut------------rezerve100 leiB 810Împrumut------------rezerve90 leiC 729Împrumut------------rezerve81lei lei900 810 729lei leiProcesul de expansiune a depozitelor în cont se vaopri atunci când întreg numerarul intrat este păstrat înbăncile comerciale sub forma rezervelor obligatorii. Cumrezervele obligatorii au reprezentat a zecea parte dindepozitele la vedere, procesul va avea ca efect înlocuirea a1.000 u.m. numerar cu 10.000 u.m. depozite la vedere (monedăde cont).Multiplicatorul ofertei de bani. Pe baza rezervelorfracţionare, injecţiile de numerar determină o expansiune aofertei de bani. Pentru fiecare u.m. numerar introdusă însistemul bancar, băncile vor crea 10 u.m. depozite lavedere, deci 10 u.m. monedă de cont.În general, multiplicatorul monedei de cont estedefinit ca raportul dintre volumul noilor depozite ( D ) şinoile rezerve ( R ), adică:10 ori100; M 1000

RM D M M iar100 10%,1000100; r 100Dr R ⋅de unde rezulta:10 ori0.1M 1rM 1 M M .MM – multiplicatorul monedei de cont;D – depozit la vedere;R – rezervele băncilor;r – rata rezervelor (obligatorii).Contracţia ofertei de bani. Procesul de multiplicarea banilor de cont poate funcţiona şi în sens invers, încazul în care avem o scurgere de numerar din sistemulbancar. Scurgerea numerarului va antrena o distrugere amonedei de cont, de 1/r ori mai mare.20În cazul în care, un client al băncii decide săpăstreze sub forma numerarului un plus de 1.000 u.m,,retragând această sumă din contul său curent, rezervelebăncii sale se diminuează cu 1.000 u.m. Pentru a serestabili echilibrul, depozitele la vedere trebuie diminuatecu 10.000 u.m., iar împrumuturile băncii vor scădea cu sumade 9.000 u.m.; atunci când aceste împrumuturi ajung lascadenţă, banca nu le va mai reînnoi.5. Echilibrul pieţei monetareMarfa monedă este omogenă. Cu toate acestea, preţultranzacţiei cu monedă (d’), diferă în funcţie de numeroşifactori: termenul scadenţei; gradul de risc asumat decreditor; sumele tranzacţionate etc. În plus, ajustarearatei dobânzii (d’) se face foarte greoi, piaţa monetarăfiind o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă.La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelaltecondiţii fiind date – evoluţiile cererii şi ale ofertei demonedă converg spre realizarea echilibrului pe piaţamonetară.Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, laun anumit nivel al ratei dobânzii (d’) cantitatea de monedăoferită (M0) este egală cu cea cerută (L) (fig. 1.1.).Figura 1.1. Echilibrul pieţei monetareCreşterea cererii de monedă la o ofertă dată are caefect sporirea atât a cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi

creşterea ratei dobânzii. Dacă angajamentele de plată se facd’%L MOd’e EL0Me Mm21cu o frecvenţă mai mică (încetinirea vitezei de rotaţie),atunci cererea de monedă va creşte, ca şi oferta de altfel(fig. 1.2.).d’% MOd’2

d’1

Mm M1 M2

0L2

L1

E2

E1

Figura1.2. Modificarea poziţiei de echilibru caurmare a sporirii cererii de monedă0 scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are caefect, o scădere a cantităţii de monedă şi a ratei dobânzii(fig. 1.3.).d’% MOd’2

d’1

Mm M2 M1 0L2

L1

E2

E1

Figura 1.3. Modificarea poziţiei de echilibru caurmare a reducerii cererii de monedăCreşterea ofertei de monedă la o cerere dată conducela scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare22tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit nu vaputea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii,aceasta din urmă stimulând cererea de monedă (fig. 1.4.)MO0

d’1

d’0

M0 M1 Mm

MO1

E1

E0

d’%L0

Figura nr. 1.4. Modificarea poziţiei de echilibruca urmare a creterii ofertei de monedăScăderea ofertei de monedă la o cerere dată, conduce

la sporirea ratei dobânzii şi la diminuarea cantităţii demonedă tranzacţionată. Cauza creşterii ratei dobânzii esteexistenţa unei penurii de monedă la o rată scăzută adobânzii, penurie ce exercită presiuni în sensul majorăriiratei dobânzii.MO1

d’0

d’1

M1 M0 Mm

MO0

E0

E1

d’%LFigura 1.5. Modificarea poziţiei de echilibruca urmare a scăderii ofertei de monedăMecanismele pieţei monetare sunt însă mult maicomplicate şi mai concrete. De exemplu, băncile care dispunde resurse pe care doresc să le dea cu împrumut la nivelulcurent al ratei dobânzii se pot confrunta cu scăderea23cererii de monedă. Mecanismul pieţei monetare se desfăşoarărelativ lent, prin modificarea treptată a ratei dobânzii, înaşa fel încât să se echilibreze cererea de monedă cu ofertade asemenea active. De asemenea, o bancă coboară ratadobânzii la creditele acordate, concomitent cu scăderearatei dobânzii la depozite. Dar, reducerea ratei dobânzii ladepozite trebuie făcută în consens, decizia unui singuragent bancar în direcţia arătată putând duce la pierdereaclienţilor, care se vor orienta spre acele instituţii carele oferă rate mai mari de dobândă.6. Teorii cu privire la cantitatea de baniProblema cantităţii de bani necesară desfăşurăriinormale a fluxurilor economice reale din economie a fostabordată şi soluţionată în mod diferit în timp, în strânsădependenţă de formele concrete de existenţă ale banilor încirculaţie.Când circulaţia monetară se limita la metalelepreţioase – respectiv la banii - aur sau argint – şi lasemnele băneşti deplin convertibile în metale preţioase,relaţia bani – preţ a fost abordată prin prisma teorieimetaliste a cantităţii de bani în circulaţie.Potrivit acestei teorii, valoarea monedei era dată decantitatea de aur pe care o conţinea şi de preţul mărfiiaur.Ca urmare, mărimea preţului mărfurilor supuse vânzăriicumpărăriidepindea de cantitatea de metal preţios monetarşi de valoarea lui, pe de o parte, şi de suma valoriibunurilor schimbate, pe de altă parte.Ulterior, pe măsura extinderii în circulaţie a banilor

de hârtie, a fost lansată teoria nominalistă a banilor,potrivit căreia valoarea monedei este legată doar de putereacare i-a fost legal atribuită de emitent, emitentul avândrolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă încirculaţie.Odată cu trecerea definitivă la exprimarea preţurilordoar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor.Această teorie exprimă relaţia dintre cantitatea de semnebăneşti în circulaţie pe de o parte, şi nivelul general alpreţurilor, pe de altă parte.Toate celelalte condiţii fiind neschimbate, nivelulpreţurilor este dat de cantitatea totală a banilor încirculaţie, mărimea acestei cantităţi fiind de competenţaagenţilor monetari. Ocupându–se de relaţia dintre preţuri şimonedă, Irving Fisher a exprimat-o prin ecuaţia care îipoartă numele;MV = PT , unde:24M – Cantitatea medie de monedă existentă într–uninterval de timp;V – viteza de circulaţie a banilor;P – nivelul general al preţurilor;T – volumul tranzacţiilor (cantitatea de bunuri şiservicii schimbate şi intermediate de monedă).Conform acestei ecuaţii, cantitatea de monedămultiplicată cu viteza medie de circulaţie a monedelor, esteegală cu volumul bunurilor şi serviciilor cumpărate înperioada de referinţă, potenţat cu nivelul general alpreţurilor.Din aceeaşi ecuaţie, rezultă cantitatea de baninecesară în circulaţie într-o perioadă de referinţă:M=PT/V.De menţionat că produsul PT, reflectă soldul acelortranzacţii de piaţă care presupun prezenţa efectivă amonedei ca mijlocitoare a schimbului (banii numerar),neluându-se în considerare cealaltă componentă a maseimonetare - banii scriptuali.Unele aspecte ale teoriei cantitative a banilor aufost supuse unei analize critice de fondatorii teorieicalitative a banilor.Încă de la început, ei atrăgeau atenţia asuprafaptului că autorii teoriei cantitative a baniloridentificau, nejustificat, cantitatea de monedă disponibilăcu cea efectiv cheltuită, iar cantitatea de mărfuridestinate vânzării cu cea efectiv vândută. Pentru adepţiiteoriei calitative a banilor, factorul predominant nu maieste masa monetară totală, ci doar acele sume băneşti pecare deţinătorii lor le consideră venituri ce pot fi

cheltuite într–o perioadă dată.Prin urmare, ecuaţia schimburilor îmbracă forma:R = PQ , în care:R – venitul total în bani, disponibil a fi cheltuit pebunuri;Q – cantităţi de produse supuse schimbului (vândute);P – preţul mediu de vânzare.Raportul dintre cantitatea de monedă în circulaţie şimărimea preţurilor a fost abordat şi de şcoala de laCambridge, prin exponentul ei, lordul J.M.Keynes.Acesta a formulat o ecuaţie proprie a schimburilor,luând în considerare ambele componente ale masei monetare,respectiv banii numerar şi banii scripturali.Această ecuaţie se prezintă astfel:n = y (k + rk') , în care:25n - volumul însumat al monedei numerar şi al celeiscripturale;y – nivelul general al preţurilor, respectiv indicelecostului vieţii;k – volumul tranzacţiilor intermediate de monedanumerar;k' – volumul tranzacţiilor intermediate de monedascripturală;r – rata rezervei monetare.Pornind de la această ecuaţie, economistul englezexplică anumite fluxuri macroeconomice reale. O dată cefolosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, oriceîncercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa otendinţă de creştere nelimitată a preţurilor curente, adicăne vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică.n ultimele decenii, s-au făcut eforturi deosebitepentru explicarea cantităţii de monedă în circulaţie,creându-se o teorie modernă, integratoare şi dinamică desprebani şi rolul lor în economia de piaţă.Economistul american Milton Friedman susţine cămişcarea preţurilor şi evoluţia venitului bănesc nominalsunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă. “Noi aminsistat întotdeauna, continuă el, asupra faptului că baniiau o importanţă considerabilă pentru înţelegerea niveluluişi dinamicii mărimilor nominale, dar nu şi pentru mărimilereale, privite într-o perspectivă mai îndelungată”. El aintrodus noţiunea de putere de cumpărare a monedei, careprovine din compararea, nu totdeauna conştientă, întremărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibileale indicatorilor marfarobăneşti.n prezent, se simte nevoia de a lega moneda de unlucru mai tangibil şi, mai ales, de a cunoaşte elementele

comportării ei viitoare. Nemaidispunănd de posibilităţile dea compara direct moneda cu valorile mărfurilor schimbate saucu metalul preţios, Friedman admite că valoarea monedei estefixată prin lege, şi că aceasta depinde şi de modalităţilede emisiune a banilor, de structurile masei monetare şi demecansimele circulaţiei acesteia, de nivelul activităţiieconomice şi orientarea acesteia.

5

CAPITOLUL IIPIAŢA CAPITALULUI (FINANCIAR)1. Obiectul pieţei de capitalÎntr-un sens foarte general, obiectul pieţeicapitalului îl constituie tranzacţiile cu activelefinanciare, al căror rol în economia de piaţă creşte şi sediversifică continuu.Pentru definirea şi caracterizarea obiectului pieţeicapitalului este necesară precizarea, în prealabil, aconceptului de active.Într-o accepţiune generală, activele reprezintă bunuricare au capacitatea de a genera fluxuri de venituri înviitor.Există două categorii principale de active: fizice şifinanciare.Activele fizice cuprind bunurile de capital fix(echipamente, clădiri, etc.), suprafeţele de teren, bunurileconstituite în stocuri şi rezerve, bunurile de consum defolosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele.Veniturile generate de activele fizice diferă de la ungen de activ la altul. De pildă, bunurile de capital fixcontribuie la obţinerea producţiei şi, deci, la încasareaprofitului din vânzarea ei. Locuinţele şi suprafeţele deteren asigură proprietarului acestora venituri sub formachiriilor, respectiv a rentelor. Bunurile de folosinţăîndelungată generează fluxuri de servicii de consum.Activele financiare cuprind depozitele monetare şisemimonetare, hârtiile de valoare pe termen scurt şihârtiile de valoare pe termen lung.Pentru unii agenţi economici (investitori)achiziţionarea hârtiilor de valoare reprezintă una dinmultiplele alternative ale plasării economiilor băneşti, caîn oricare alt plasament. Există mai multe posibilităţi deplasament: cumpărarea de bunuri mobiliare; depunerea lacasele de economii sau la bănci; folosirea lor într-oafacere pe cont propriu, etc.Pentru alţi agenţi economici (întreprinderi), hârtiilede valoare reprezintă instrumente prin intermediul cărora se6

asigură acoperirea unor necesităţi de finanţare, pestepropriile lor resurse.Hârtiile de valoare pot fi pe termen scurt şi petermen lung.Hârtiile de valoare pe termen scurt faciliteazăfinanţări, respectiv plasamente pe perioade mai mici de unan.Între hârtiile de valoare care intră în sfera celor petermen scurt mai importante sunt: efectele de comerţ,bonurile de tezaur, certificatele de depozit. În modobişnuit, se considera că aceste hârtii de valoare facobiectul pieţei monetare.Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la aceleactive financiare care mijlocesc finanţări, respectivplasamente pe perioade ce depşesc un an.De regulă, sfera acestor hârtii de valoare pe termenlung se extinde la acţiuni şi obligaţiuni. În funcţie decaracteristicile veniturilor generate, hârtiile de valoarese clasifică în: hârtii de valoare cu venituri fixe(obigaţiunile şi acţiunile privilegiate) şi hârtii devaloare cu venituri variabile (acţiunile ordinare).Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung.Emitentul obligaţiunii este debitorul, iar deţinătorulacesteia - creditorul.Emitentul este obligat să plătească deţinătorului laun termen specificat numit scadenţă - suma înscrisă peobligaţiune - valoarea nominala a acesteia – şi, periodic,de regulă anual, până la termenul de scadenţă, o anumitădobândă fixă numită cuponul obligaţiunii. Valoarea nominalăa obligaţiunii reprezintă, deci, chiar suma cu careemitentul este creditat de către deţinător (obligatar).Acţiunea este un titlu de proprietate, dovedindparticiparea deţinătorului la capitalul social al societăţiicomerciale pe acţiuni care a emis titlul.In fapt valoarea înscrisă pe acţiune - valoareanominală a acesteia - reprezintă o parte a capitaluluisocial. Deţinătorul acţiunii este îndreptăţit să primeascăanual o cotă corespunzătoare, numită dividend, din profitulsocietăţii. Acţiunile pot fi: privilegiate, dând dreptul laun dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizatde societate în anul respectiv; ordinare, pentru care cotade dividend este variabilă în funcţie de dimensiunileprofitului.Întrucât piaţa de capital se referă la achiziţiile şivânzările de titluri de valoare cu o scadenţă mai mare de unan, piaţa acţiunilor este considerată prima componentă aacestei pieţe. Aceasta, deoarece acţiunile emise nu auprecizată o scadenţă şi se consideră că atâta vreme cât va

exista societatea pe acţiuni, vor fi valabile şi acţiunileîn baza cărora ea funcţionează.7A doua componentă a pieţei capitalului este piaţaipotecară. În schimbul ipotecării locuinţelor sau aterenurilor, băncile specializate oferă, celor ce solicităacest lucru, sumele de bani cu care ei îşi pot continua saurelansa afacerile. 0 altă componentă a pieţei capitalului oformează piaţa obligaţiunilor corporaţiilor, principaliiposesori ai acestor titluri de valoare fiind companiile deasigurări. În sfârşit, în piaţa capitalului se include şipiaţa obligaţiunilor administraţiei publice.Cumpărarea şi vânzarea hârtiilor de valoare pe termenlung sunt facilitate, în cadrul pieţei capitalului, de unansamblu de instituţii specializate.2. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa devalori şi mecanismele eiÎn cadrul pieţei capitalului se disting piaţa primarăşi piaţa secundară.Piaţa primară este aceea în care se vând şi se cumpărăhârtiile de valoare pe termen lung, nou emise.Instituţiile şi întreprinderile care au nevoie defonduri băneşti oferă noi hârtii de valoare pe termen lungcare sunt achiziţionate de alte instituţii sau de publicullarg. Marile societăţi comerciale pe acţiuni pot să vândănoi obligaţiuni sau acţiuni direct publicului, la bursa devalori. Cele mai multe societăţi comerciale pe acţiuniapelează, însă, la serviciile unor intermediari (casele debrokeraj) care subscriu emisiunea în schimbul unui comisionsau chiar achiziţionează noile hârtii de valoare pentru a levinde ulterior publicului.Orice emisiune de hârtii de valoare este prezentatăîntr-un prospect, alături de situaţia curentă şiperspectivele societăţii emitente. Pentru a asigura succesulvânzării este necesară desfăşurarea unei ample campaniipublicitare. În cazul emisiunilor de dimensiuni reduse,costurile ofertei publice pot fi evitate prin vânzarea înbloc, de regulă către instituţii financiare (case de pensii,societăţi de asigurări) a noilor hârtii de valoare. Deasemenea, emisiunile societăţilor comerciale consolidate potfi oferite spre vânzare direct vechilor acţionari, ocolinduseastfel formalităţile ofertei publice.Preţul de achiziţie al titlurilor de valoare pe piaţaprimară este un preţ ferm, reprezentat de valoarea lornominală.Piaţa secundară este piaţa în care se negociază hârtiide valoare pe termen lung, emise anterior. Aceasta cuprindebursele şi pieţele hârtiilor de valoare, anterior emise,

care nu sunt listate la burse.8Instituţiile cu rol esenţial în funcţionarea pieţeicapitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, Casele debrokeraj, Bursele de valori.Comisia hârtiilor de valoare este un organismguvernamental cu responsabilităţi în coordonarea pieţeicapitalului. Principalele atribuţii ale comisiei sunt:- înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare ce seemit pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor deemisiune;- atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj,precum şi urmărirea activităţii asociaţiilor de brokeri;- controlul activităţii burselor de valori;- aprobarea, în consultare cu autoritateaguvernamentala, a înfiinţării unor noi burse de valori.Casele de brokerajPrincipalul actor al pieţei capitalului este brokerul.Din punct de vedere instituţional brokerul este conceput latrei niveluri:– persoana fizică ce practică profesiunea de broker;– case de brokeraj ce operează ca intermediari întrecumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare;– asociaţii de brokeri.Casele de brokeraj au următoarele funcţii:introducerea noilor emisiuni în piaţa primară; tranzacţiiîn pieţele secundare; tranzacţii pe cont propriu;gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare;consultanţă în probleme de investiţii financiare;păstrarea în custodie a hârtiilor de valoare.Bursa de valori este o piaţă organizată pentrutranzacţiile cu hârtii de valoare emise anterior de cătrecele mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precumşi de către autoritatea guvernamentală.Particularitatea bursei de valori constă în faptul căhârtiile de valoare se vând şi se cumpără la preţuristabilite, pe baza cererii şi ofertei, în cadrul şedinţelorde licitaţie. Pre⇔urile astfel formate sunt diferite devaloarea nominal.Bursa de valori funcţionează după reguli clare şiobligatorii, întreaga sa activitate fiind permanentcontrolată şi supravegheată. Asemenea reguli privesc:condiţiile de înfiinţare şi organisrnele de conducere alebursei; exigenţele care trebuie îndeplinite de un titlupentru a fi cotat şi tranzacţionat prin intermediul bursei;agenţii care au acces la tranzacţii; modul de formare apreţului (cursului) titlurilor; natura operaţiunilor etc.Bursa de titluri, ca formă a pieţei financiare, sepoate înfiinţa doar în măsura în care există un număr mare

de societăţi pe acţiuni şi de subiecţi abilitaţi să emităobligaţiuni; este necesară o mare dispersie a titlurilor9pentru ca oferta să fie cât mai atomizată, să provină de laun număr mare de subiecţi.Instituţia "bursa de titluri" este o societatecomercială (de regulă, pe acţiuni) privat, publică saumixtă; dispune de o organizare internă extrem de riguroasă,având responsabilităţi importante faţă de agenţii economiciprivind secretul operaţiunilor, rigoarea, informarea şisiguranţa tranzacţiilor.Organismul de conducere operativă este Consiliulbursei, împuternicit cu reglementarea, în limita normelorlegale, a întregii funcţionări a bursei. Este format dinreprezentanţii aleşi ai acţionarilor, ai emitenţilor detitluri şi ai salariaţilor. El are misiunea de a stabiliregulamentul general, condiţiile pentru admiterea valorilormobiliare care se cotează şi fixează regulile generale degestiune a fondurilor de garanţie, constituite la nivelulbursei. Prin rolul cheie ce-l îndeplineşte bursa, în cadruleconomiei de piaţă, activitatea sa este strâns vegheată şide către autoritatea publică. Pentru serviciile prestate înfavoare agenţilor economici, se percepe de la aceştia uncomision care permite ca această societate comercială săfie, în toate ţările, foarte rentabilă.Prin regulamentul bursei sunt prevăzute exigenţelecare trebuie îndeplinite pentru ca titlul unei firme să fieadmis în tranzacţiile bursiere: numărul minim de titluri,mărirnea capitalului propriu, nivelul de rentabilitate,obligaţia de a informa publicul asupra situaţiei financiareşi obiectivele strategice etc.Titlurile unui emitent sunt admise la o singură bursă:cele ale societăţilor de importanţă naţională la bursa dincapitală, iar cele ale societăţilor de importanţă regională,la bursele din provincie; aceasta pentru a se putea stabilio cotaţie unică a fiecărui titlu.Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unorpersoane autorizate (jobberi, brokeri), cererea de titluri(care porneşte de la deţinătorii de capital bănesc) cuoferta de titluri (care provine de la deţinătorii acestora).Cererea şi oferta se transmit prin ordinul de bursă în carese prevede: denumirea titlului, natura operaţiunii (vânzare,cumpărare), numărul de titluri, preferinţele de preţ (pre⇔minim de vânzare, pre⇔maxim de cumprare, pre⇔ul zilei),termenul de efectuare a tranzacţiilor. Toate ordinele debursă sunt colectate şi centralizate de către agenţiibursieri, care, pe baza dispoziţiilor ce le conţin,procedează la fixarea cursului, pentru fiecare titlu, la un

moment dat. Nivelul pre⇔ului fiecrui titlu de valoare sedetermină astfel ncât numărul ordinelor executate sfiemaxim. A cota sau a stabili cursul de echilibru nseamnacuta i a fixa pe baza ordinelor de vânzare i cumprare,10acel curs de schimb care permite satisfacerea celui mai marevolum al cererii i ofertei. Nivelul şi evoluţia cursuluidepind de numeroşi factori, a căror cuantificare estedificilă. Dintre aceştia cei mai semnificativi sunt: mărimeaanterioară a dividendului, dinamica preţurilor şi ratadobânzii.Prin prisma mărimii dividendului asigurat în aniiprecedenţi şi perspectivele de viitor, o anumită imaginepentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni, oferăindicatorul numărul ani dividend (N.a.d.).N.a.d. = P/D, în care:P - cursul (preţul) la care se achiziţioneazăacţiunea;D - dividendul anual care a fost asigurat în perioadaprecedentă (sau dividendul anual previzibil).El indică numărul de ani în care, prin dividendulprevizibil, poate fi amortizat preţul plătit pentruachiziţionarea unei acţiuni. Pentru cumpărator, o operaţiuneeste mai profitabilă decât alta în măsura în care nivelulindicatorului N.a.d. este mai mic.Un alt factor este dinamica preţurilor. Un procesinflaţionist intens, de pildă, determină o tendinţă decreştere a cursului titlurilor. De altfel, în unele ţări,veniturile pentru obligaţiuni sunt indexate cu ratainflaţiei sau a indicelui de creştere a preţului unor bunurimateriale sau servicii.Rata dobânzii influenţează, de asemenea, mărimeacursului. Teoretic, creşterea ratei dobânzii reduce cerereapentru titluri şi poate determina micşorarea cursuluiacestora pe piaţa bursieră şi invers. De exemplu, oobligaţiune cu venit anual fix de 2.000 lei are, încondiţiile unei rate a dobânzii de 10%, un curs (Cs) pepiaţa bursieră de 20.000 lei.în care:Cs - cursul de schimb;D - venitul anual (fix sau variabil);d’ - rata dobânzii pe piaţa monetară.Indiferent de forma de organizare şi obiectultranzacţiilor, operaţiunile bursiere se împart în:operaţiuni la vedere şi la termen.20.000102.000 100

'100 dC D S

11Operaţiunile la vedere constau în livrarea imediată atitlurilor la cursul (preţul) zilei, acceptat de agenţi, înschimbul sumei de bani corespunzătoare.Operaţiunile la termen sunt cele în care contractarea,respectiv înţelegerea privitoare la numărul titlurilor şi lacurs, sunt convenite la un moment dat (T0), dar efectuareatranzacţiei are loc ulterior, la o dată fixată (T1) numităzi lichidare.Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative,unul din agenţi câştigă, iar celălalt pierde. Vânzătorulmizează pe faptul că până la termen cursul titlurilor vascădea, urmând să achiziţioneze titluri de pe piaţă lacursul existent mai mic şi să le cedeze cumpărătorului lacel convenit (mai mare). El este un speculator "à labaisse".Din contră, cumpărătorul apreciază că până la scadenţăcursul titlurilor va creşte. Ca atare, el le va primi de lavânzător la preţul convenit în tranzacţie (mai mic) şi le vavinde imediat, realizând un câştig din această diferenţă. Eleste un speculator " à la hausse". Cel care intuieşteevoluţia reală a cursului va câştiga, iar celălalt vapierde.Operaţiunile la termen sunt, în principiu, de douăfeluri: la termen fix şi cu premii. În cazul operaţiunilorla termen fix, unul din cei doi agenţi încasează, iarcelalalt plăteşte doar diferenţa dintre cursul "zilei" şicel convenit. Ei sunt speculatori, nu au intenţia reală dea-şi plasa capitalul bănesc de care dispun în titluri, ci dea-l folosi ca mijloc de obţinere a unor câştiguri. Înoperaţiunile la termen cu premii, unul din agenţi şirezervă dreptul ca la scadenţă să opteze între a plăti unpremiu stabilit şi să renunţe la contract, ori, în raport detipul premiului, să dubleze sau să tripleze numărultitlurilor supuse tranzacţiei.3. Rolul pieţei bursiere1. Prin intermediul pieţei financiare este stimulatprocesul investiţional, concomitent cu crearea sentimentuluide siguranţă economică şi de proprietar pentru cei caresubscriu sau cumpără active financiare.Capacitatea pieţei financiare primare de a susţineefortul investiţional acţionează pozitiv asupra pieţeimuncii (măreşte gradul de ocupare), asupra pieţei bunurilorde consum şi de capital. Prin intermediul titlurilor

negociate pe piaţa financiară, sunt mobilizate rezervele delichiditate şi este favorizată asanarea circulaţieimonetare. Oferind plasamente "atractive" pentru detinătoriide economii, acestea sunt sustrase mecanismelor pieţei12monetare, fiind atenuată cererea pentru anumite categorii debunuri.2. Piaţa financiară permite, prin mecanismelebursiere, transformarea operativă, într-un termen scurt, acapitalului real în capital bănesc şi invers, satisfăcândastfel unul din dezideratele oricărui plasament: să fie câtmai lichid posibil, să aibă un grad ridicat de lichiditate.3. Prin intermediul bursei se asigură una dincerinţele pieţei cu concurenţa perfectă: libera intrare pepiaţşi perfecta mobilitate a capitalului. Graţie burseiare loc transferarea operativă a capitalurilor individualedintr-o întreprindere în alta sau chiar pe planinternaţional.4. Bursa favorizează procesul de concentrare a puteriieconomice, preluarea controlului asupra unor societăţi peacţiuni, asigurându-se prin pachetul acţiunilor de control.Prin pachetul acţiunilor de control este desemnat numărulminim de acţiuni care-i asigură deţinătorului posibilitateade a dispune de majoritatea voturilor în adunarea generală aacţionarilor şi deci, posibilitatea de a numi Consiliul deAdministraţie. Acesta se realizează fie prin achiziţiitreptate de către un agent economic a titlurilor uneianumite firme care sunt oferite spre vânzare de cătrediferiţi deţinători sau, rapid, prin operaţiunea numită"Oferta publică de cumpărare". Ea constă în aceea căsocietatea cumpărătoare îşi prezintă oferta prin intermediulunei bănci, bursei de valori, indicând: nurnărul de titluripe care doreşte să le cumpere, preţul oferit (în general mairidicat decât cursul momentului) şi intervalul în care estedispusă să-şi atingă obiectivul. După acceptarea ofertei decătre conducerea bursei, aceasta încetează, până laexpirarea termenului, alte tranzacţii cu titlurile supuseOfertei publice de cumpărare, iniţiatorul ei fiind practicsingurul beneficiar al titlurilor oferite spre vânzare.5. Bursa este, totodată, un barometru extrem desensibil al stării economiei, volumul tranzacţiilor şievoluţia cursurilor reacţionând brusc, uneori cuanticipaţie, asupra modificării conjuncturii economice.Adeseori, scăderea bruscă a cursurilor este semnaluldeclanşării unei crize sau recesiuni, după cum ridicarea lorconstituie semnalul unui reviriment.4. Motivaţia economică a investiţiilor în activefinanciare

Motivaţia investiţiei în active este determinată decapacitatea acestora de a genera venituri în viitor.Întrucât valoarea banilor se depreciază în timp, un venit cese realizează în viitor, valorează mai puţin13decât un venit egal obţinut în prezent. De aceea, evaluareaeconomică a unui activ implică actualizarea veniturilorviitoare pe care acesta le generează.Procesul de actualizare constă în estimarea valoriiprezente a unui venit viitor.Actualizarea se realizează pe baza unei rate deactualizare, care celmai frecvent este considerată rata dobânzilor bancare (încondiţii de capitalizare a dobânzii) - singura care dăexpresie dimensiunii temporare a valorii banilor.Concret, valoarea prezent(Vp ) a unui venit (V1) careva fi obţinut peste un an este dată de relaţia:iar peste doi ani:în care d' = rata dobânzii bancare.Generalizând, valoarea prezentă a unui venit Vn generatde un activ peste n ani, rezultă din relaţia::Vn= Vp(1+d')n, de unde:unde n = numărul de ani.Întrucât un activ financiar generează un flux devenituri, pe întreaga sa perioadă de viaţă, valoareaeconomică a activului respectiv rezultă din însumareavalorilor prezente ale tuturor veniturilor obţinute înviitor. Dacă durata de viaţă a unui activ este de n ani, iarfluxul de venituri generat pe parcursul acestei perioadeeste de V1, V2 ..., Vn, atunci valoarea economică Ve aactivului este:Deci, valoarea economică a unui activ financiar saufizic reprezintă depozitul monetar la care se renunţă, în.(1 d')V V nn

P 22

P (1 d')V Vnn

e dVdV

dV V(1 ')...1 ' (1 ')21 2

1 '1

dVVP 14favoarea achiziţionării activului respectiv, depozit careaduce venituri în viitor egale cu cele generate de activ.Exemplu:- un echipament cu durata de func⇔ionare de 3 ani- profit anticipat 10.000 u.m./an- valoare rezidual500 u.m.- d’ = 10%:25.244(1 0.1)10.500(1 0.1)10.0001 0.110.000V e 2 3 Decizia de a investi într-un activ are ca suport, înprimul rând, comparaţia dintre valoarea economică aactivului şi preţul său de achiziţionare, mai precis pediferenţa dintre ele. Această diferenţă reprezintă valoareaeconomică netă a activului (Ven):Deci:Ven = Ve – Pact ;Din comparaţia valorii economice a activului cu preţulsău de achiziţie rezultă 3 situaţii:1). Dacă Pact > Ve, rezultă că Ven este negativă, iar

achizi⇔ionarea activului nu este avantajoasă. Aceastadeoarece crearea unui depozit monetar de mărime egală cupreţul activului, aduce în viitor un venit mai mare decâtcel generat de activ.2). Dacă Pact < Ve →Ven este pozitivă, iar achiziţionareactivului este avantajoasă, întrucât veniturile generate deacesta în viitor sunt superioare celor corespunzătoare unuidepozit monetar de mărirne egală cu preţul activului.3). Dacă Pact = Ve, atunci Ven este nulă, iar achiziţionareaactivului sau crearea unui depozit monetar de mărime egalăcu preţul activului sunt indiferente investitorului.Compararea valorii economice a activului cu preţul săude achiziţie stă şi la baza estimării randamentuluiactivului respectiv.Prin randamentul unui activ se înţelege acea rată deactualizare (r), pentru care preţul activului este egal cuvaloarea sa economică, sau pentru care valoarea economicănetă este nulă.Prin urmare, randamentul r al activului se obţine dinrelaţia:nn

act rVrVrP V(1 )...1 (1 )21 2

sau15adică Ve – Pact = 0Fundamentarea deciziei de a investi într-un activ înfuncţie de randamentul acestuia, poate fi reformulatăastfel:- dacă r > d', atunci investiţia în activuluirespectiv este avantajoasă;- dacă r < d', atunci investiţia nu este avantajoasă.De exemplu: un activ cu o durată de folosire de 3 ani,aduce venituri anuale de 1000 u.m., cu un randament de 15%;rata dobânzii bancare este de 10%, iar valoarea reziduală a

activului este de 500 u.m. Atunci:2612(1 0.15)1500(1 0.15)10001 0.15P 1000 act 2 3 iar:2862(1 0.1)1500(1 0.1)10001 0.1V 1000 e 2 3 Deoarece randamentul activului este mai mare decâtrata dobânzii (r>d’), pre⇔ul activului este mai mic decâtvaloarea economică a acestuia i deci investi⇔ia în activeste avantajoasă.Un alt parametru important care trebuie luat înconsiderare la fundamentarea deciziei de a investi în activefinanciare este riscul investiţiei. Prin definţie, risculeste opus noţiunii de siguranţă.Starea de siguranţă desemnează cazurile în careanticipările sunt unice sau cuprinse între limite foarteapropiate. De regulă, agenţii economici realizeazăanticipări care acoperă marje foarte largi de mărime. Uneledintre acestea sunt mai probabile, altele mai puţinprobabile.Termenul de risc desemnează tocmai asemenea situaţiiîn care anticipările nu sunt unice, dar pot fi apreciateprobabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile.În teoria economică, abordarea riscului are ca punctde plecare agregarea valorilor posibile, într-o mărimemedie, pe baza distribuţiei corespunzătoare deprobabilităţi.Dacă se presupun următoarele două anticipări ale

valorii economice unui activ (3000; 2500), fiecare avândprobabilitatea de 0,8, respectiv 0,2, atunci valoareaeconomică medie se calculează astfel:V.e.m = 3.000x0,8+2.500x0,2 = 2.900 u.mªtiindu-se valoarea economică medie, se pune problemanivelului0(1 )...1 (1 )2

1 2 −n act

n PrVrVrV16preţului activului pentru care va opta agentul economic înrealizarea investiţiei. Opţiunea depinde de atitudineaagentului economic faţă de risc:– cel adversar al riscului optează pentru realizareaplasamentului numai dacă preţul activului este mai mic decâtvaloarea economică medie, adic: (P<2.900 u.m. şi tinde spre2.500 u.m.);- agentul economic iubitor al riscului acceptăinvestiţii chiar dacă preţul activului este mai mare decâtvaloarea econornică medie, dar nu mai mare decât cea maioptimistă anticipare a valorii economice: (P>2.900; P<3.000u.m.);- cel indiferent la risc realizează plasamentele înactive în situaţia în care preţul activului este egal cuvaloarea economică medie adic, P=2.900. Se pare cămajoritatea agenţilor economici manifestă aversiune faţă derisc. Analizele statistice ale deciziilor privindinvestiţiile demonstrează acest comportament, concretizat înachiziţionarea unui activ dacă preţul este inferior valoriieconomice medii.Diferenţa dintre valoarea economică medie şi preţul lacare investiţia este acceptată se numeşte premiu pentru risc(Pr.r = V.e.m. - P). În fond, premiul pentru risc reprezintărecompensa asumării acestuia. Frecvent, riscul este luat în

consideraţie la exprimarea valorii economice, prinutilizarea unor rate de actualizare superioare rateidobânzii.Indicatorii arătaţi: valoarea economică, valoareaeconomică netă, preţul, randamentul şi riscul, constituiebazele dimensionării cererii şi ofertei de hârtii de valoarepe termen lung.5. Cererea de hârtii de valoare pe termen lung;Factorii care o determinăCererea de hârtii de valoare pe termen lung estesusţinută, în principal, de gospodăriile populaţiei şi deunele instituţii financiare, cum ar fi casele de pensii,societăţile de asigurări etc.Dimensiunile cererii de hârtii de valoare, pe termenlung, sunt condiţionate de următorii factori:randamentele hârtiilor de valoare pe termen lung;câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare petermen lung;riscurile investiţiilor în hârtii de valoare petermen lung;lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung1) Randamentul hârtiilor de valoare.17a) Randamentul unei obligaţiuni se determină ţinândseama că venitul generat, cuponul, rămâne fix până latermenul de scadenţă. În plus, trebuie avut în vedere faptulcă răscumpărarea obligaţiunii şi deci, stingerea relaţiei decreditare, implică plata, la termenul de scadenţă, a uneisume egale cu valoarea nominală .În aceste condiţii randamentul unei obligaţiuni sededuce din relaţia:în care C reprezintă cuponul obligaţiunii, P, preţulacesteia, V, valoareanominală, n, termenul de scadenţă, iar r, randamentul.În situaţia în care termenul de scadenţă este foartemare, atuncivaloarea nominală, în determinarea mărimii randamentului,este nesemnificativă, astfel că randamentul se deduce dinrelaţia:sau, prin restrângerea seriei infinite:de unde:Randarnentul unei obligaţiuni poate fi, deci,aproximat prin raportul dintre cupon şi preţ.b). Randamentul unei acţiuni se determină analog,ţinând, însă, seama de faptul că, cel puţin din punct devedere teoretic, durata de viaţă a acţiunii este infinită,astfel că randamentul se determină din relaţia:în care P reprezintă preţul acţiunii, r reprezintărandamentul acesteia, iar D1, D2, D3,..., Dn,... fluxul de

dividende, în timp.,(1 r)... C V(1 r)C1 rP C act 2 n act n rCrCrP C(1 )...1 (1 )2 rP C ⇒ act act Pr C...(1 )...1 (1 )2

1 2 nn

act rDrDrP D

18Admiţând constanţa fluxului de dividende în timp,respectiv:D1 = D2 = D3 = ….. = Dn = D = constant, atunci randamentul sedetermină din relaţia:sau prin restrângerea seriei infinite =>:de unde:Prin urmare, randamentul unei acţiuni este egal curaportul dintredividend şi preţ.Concluzii:când r > d’ creşte cererea de titluri iar P > Vn ;când r < d’ scade cererea de titluri iar P < Vn ;când r = d’ cererea nu se modificiar P = Vn .2) Câştigul potenţial. Investiţia în hârtii de valoarepe termen lung este motivată nu numai de fluxul veniturilorgenerate, ci şi de câştigurile ce ar putea apare ca urmare acreşterii preţurilor acestor hârtii de valoare. Asemeneacâştiguri sunt potenţiale, întrucât devin efective numai înmomentul vânzării hârtiilor de valoare, ale căror preţuri auînregistrat creşteri.a). În cazul unei obligaţiuni, câştigul potenţialtotal este dat de relaţia:în care CP , reprezintă câştigul potenţial; C reprezintăcuponul obligaţiunii, iar P- preţul obligaţiunii (P0 decumpare - iniţial, P1 de vânzare - nou).b). Similar, pentru o acţiune, formula de calcula câştigului total potenţial este:unde D este dividendul acţiunii. Cu cât Cp este mai mare cuatât cererea de titluri este mai mare...(1 )...1 (1 )2 act r n

DrDrDPrP D ac ⇒

ac Pr D100( )0

1 0 −PC P PCp

100( )0

1 0 −PC D P P p

193) Riscul investiţiei în active financiare. Hârtiilede valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc.În principiu, obligaţiunile sunt mai puţin riscante decâtacţiunile, deoarece societăţile comerciale emitente pot săplătească dividendele numai după achitarea dobânzilor laobligaţiuni. Între obligaţiuni, cele mai puţin riscante suntobligaţiunile guvernamentale. De asemenea, cu cât termenulde scadenţă al unei obligaţiuni este mai îndepărtat, cu atâtriscul acesteia este mai ridicat.Pe de altă parte, acţiunile privilegiate, fiind - înceea ce priveşte venitul - similare cu obligaţiunile,prezintă un grad mai redus de risc decât acţiunile ordinare.Deoarece cumpărătorii pun în balanţă riscul, curandamentul şi cu câştigul potenţial, este necesar cahârtiile de valoare pe termen lung, cu grad înalt de risc,să asigure venituri ridicate; în caz contrar, nimeni nu arrealiza investiţii în astfel de hârtii de valoare.4) Lichidarea hârtiilor de valoare pe termen lung,reflectă posibilitatea vânzării rapide şi cu costuri minimea acestora. Lichiditatea hârtiilor de valoare depindeesenţial de gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţeicapitalului. În general, hârtiile de valoare listate labursă au un grad ridicat de lichiditate.De regulă, obiectivele cumpărătorilor potenţialivizează un echilibru între randament, risc şi lichiditate;preferinţele se îndreaptă, cum este şi firesc, spre hârtiilede valoare cu randamente înalte, riscuri reduse şilichiditate ridicată.6. Oferta de hârtii de valoare pe termen lung

În ansamblul economiei naţionale, întreprinderile şiautoritatea guvernamentală reprezintă principalii agenţicare, fiind permanent în căutare de surse de finanţarepentru materializarea intenţiilor de investiţii fizice,influenţează decisiv oferta de hârtii de valoare pe termenlung. Astfel, în scopul finanţării unor investiţii fizice deinteres general, autoritatea guvernamentală apeleazăfrecvent la emisiunea de obligaţiuni. Obligaţiunileguvernamentale se adaugă celor emise de societăţilecomerciale pe acţiuni.Spre deosebire de nevoile curente ale producţiei carepot fi satisfăcute prin intermediul unor surse de finanţarepe termen scurt, investiţiile fizice, generând venituri îndecursul unei perioade mai mari decât un an, se pot realiza,în principiu, numai din surse de finanţare pe termen lung.În general, finanţarea pe termen lung se asigură dinsurse interne (proprii) sau externe. Sursele interne sunt20reprezentate de rezervele constituite prin acumulareaamortizării şi a profiturilor nedistribuite proprietarilor.Sursele externe includ credite bancare pe termen lung şi încazul întreprinderilor organizate ca societăţi comerciale peacţiuni, emisiunea hârtiilor de valoare pe termen lung.Este evident că oferta de hârtii de valoare pe termenlung depinde nu numai de valoarea investiţiilor fizice, cişi de dimensiunile fondurilor asigurate din surse proprii şiprin credite bancare. În plus, oferta fiecărui tip de hârtiide valoare este condiţionată şi de structura finanţării,respectiv de proporţia în care fondurile sunt mobilizateprin emisiunea de obligaţiuni, pe de o parte şi de acţiuni,pe de altă parte.După cum s-a menţionat, pentru un cumpăratorpotenţial, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile.Din perspectiva societăţilor comerciale însă, obligaţiuneareprezintă un risc mai mare decât acţiunile, întrucâtdobânda la obligaţiuni trebuie plătită indiferent dedimensiunile profitului. Prin urmare, în scopul diminuăriiriscului, societăţile comerciale ar trebui să apeleze câtmai puţin la emisiunile de obligaţiuni.În schimb, finanţarea prin emisiunea de acţiunimăreşte numărul proprietarilor fapt care, în condiţiileconstanţei profitului net total, determină reducereaprofitului net ce revine pe o acţiune, fcându-leneatractive pentru investitori.Raportul dintre finanţarea prin hârtii de valoare cuvenit fix şi finanţarea prin hârtii de valoare cu venitvariabil reprezintă pârghia financiară a întreprinderii.Din acest punct de vedere, societăţile comerciale pe

acţiuni sunt confruntate cu sarcina extrem de dificilă aidentificării acelei mărimi a pârghiei financiare careechilibrează obiectivul maximizării profitului net ce revinepe o acţiune, cu cerinţa minimizării riscului finanţării.Prin confruntarea, în cadrul pieţei capitalului, acererii cu oferta de hârtii de valoare pe termen lung, sedetermină preţul acestora. Fiind rezultanta anticipărilorreferitoare la valoarea economică şi la risc, preţul uneihârtii de valoare pe termen lung nu coincide, decât caexcepţie, cu valoarea nominală a acesteia. În fapt, valoareanominală este semnificativă numai în mometul emisiunii pepia⇔a primar, (când, de regulă, nu sunt admise vânzări subvaloarea nominală).5

CAPITOLUL IIIPIAŢA MUNCII. OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ1. Oferta şi cererea de muncăDouă sunt premisele teoretice ale analizei pieţeimuncii: a) munca şi rolul ei în dezvoltarea socialeconomică;b) teoria pieţei şi a preţurilor în general.Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în caretranzacţionează în mod liber utilizatorii de muncă încalitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă, încalitate de vânzători, şi în care, prin mecanismul preţuluimuncii, al concurenţei libere între agenţii economici, alaltor mecanisme specifice, se ajustează cererea şi ofertade muncă.Oferta de muncă (cererea de locuri de muncă) sedelimitează în cadrul potenţialului demografic printr-oserie de criterii, de condiţii socio-demografice, de opţiuniale persoanelor cu vârsta legală de muncă şi apte de muncă.Oferta de muncă constituie acele resurse de muncă,care se încadrează în categoria de ofertă, pe bazacriteriului salarizării (remunerării). Oferta de muncă semanifestă prin cerere de locuri de muncă salariată, înangajarea ca salariaţi.Cererea de muncă exprimă nevoia de servicii-muncă dinpartea utilizatorilor acesteia (întreprinderi,administraţii, bănci etc.). Condiţia generală atransformării nevoilor de muncă în cererea de muncă esteremunerarea sau salarizarea; aceasta se concretizează înoferta de locuri de muncă salariate.Cererea de muncă şi oferta de muncă sunt categorii şimărimi dependente, pe de o parte, de dezvoltarea economicosocială,de amploarea şi structurile activităţiloreconomice ca sursă a cererii de muncă şi, pe de altă parte,de fenomenele şi procesele social-demografice ca sursă a

ofertei de muncă.Prezentarea corelaţiei dezvoltare-populaţie ca raportcerere-ofertă de muncă, este, însă reducţionistă,simplificatoare, întrucât mărimea şi dinamica populaţieisunt determinate nu numai de factori economici, ci şibiologici şi demografici.6Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus înevidenţă prin următoarele aspecte:(a) cererea de muncă este, pe termen scurt, practic,invariabilă; crearea de noi locuri de muncă presupunedezvoltarea activităţilor existente şi iniţierea altora noi,probleme complexe care nu se pot realiza decât în timp;(b) oferta de muncă, la rândul ei, se formează îndecursul unui orizont de timp îndelungat, timp în care nouageneraţie ajunge la vârsta legală de muncă şi seinstruieşte;(c) oferta de muncă ( cu gradul ei de instrucţie, cucalificările ei) îşi pune amprenta asupra modului desatisfacere a cererii de muncă;(d) mobilitatea redusă a forţei de muncă, aposesorului acesteia; oamenii sunt ataşaţi mediului socialeconomicîn care s-au format şi unde trăiesc; Avantajeleeconomice oferite de alte zone (localităţi) nu îşi exercitănelimitat rolul în ceea ce priveşte deplasările oamenilorspre noi locuri de muncă;(e) oferta de muncă depinde şi de alţi factori decâtcei economici (vârsta, starea sănătăţii, psihologiaoamenilor);(f) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă,neconcordanţa dintre structurile acestora fac casubstituirea între diferitele ei componente să fie redusă.Piaţa muncii (cererea şi oferta de muncă) sedesfăşoară în trepte sau faze.În prima fază se formează condiţiile generale deangajare a salariaţilor, se conturează principiile care staula baza stabilirii salariilor. Aici se manifestă tendinţagenerală de formare a salariilor la nivelul economieinaţionale sau la nivelul unor mari segmente de piaţă amuncii.În cea de-a doua fază – o continuare a primei – areloc întâlnirea în termeni reali a cererii şi ofertei,întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şisalariaţilor (potenţiali).Pe piaţa muncii se întâlnesc şi se confruntă douăforţe, se manifestă două comportamente:- vânzătorul de muncă, respectiv, solicitantul delocuri de muncă care aşteaptă maximum de avantaj net de pe

urma vânzării, a închirierii muncii sale (maximum deutilităţi şi minimum de dezutilităţi);- cumpărătorul de forţă de muncă, utilizatorul (celce oferă locuri de muncă), care, la rândul lui aşteaptămaximum de profit; teoria productivităţii marginale a munciine arată dacă producătorul va fi bine sau prost răsplătit înraport cu contribuţia pe care o aduce factorul muncă.Fazele pieţei muncii se regăsesc atât în ceea cepriveşte oferta (individuală, organizată în şi prinsindicate, agregată la nivelul unei ţări, zone), cât şi în7cererea de muncă, în ceea ce îi priveşte pe utilizatori(firme individuale, oligopoluri, monopoluri, ramuri,organizaţii naţionale, societăţi multinaţionale).1.1. Oferta de muncă; factorii de influenţă şimodul demanifestarePentru lucrătorul individual, munca prestată genereazădouă dezutilităţi: sacrificarea timpului liber cu toatefuncţiile lui; eforturile şi eventualele neplăceri aduse demuncă.Ca urmare, fiecare oră de muncă prestată în plusînseamnă pentru lucrător o dezutilitate adiţională. Aceastădezutilitatea marginală a muncii (DMM) tinde să crească pemăsură ce programul de lucru se prelungeşte. Pentru casalariaţii să fie motivaţi să lucreze mai multe ore,salariul orar marginal (SOM) trebuie să fie mai mare.Grafic, aceste relaţii de mărime pot fi redate astfel(fig. 3.1.):DMM SOMOrele lucrateDezutilitateaOrele lucrateSalarii orareFigura nr. 3.1. Rela⇔ia utilitate - dezutilitateCreşterea dezutilităţii marginale a muncii va imprimao pantă ascendentă curbei ofertei pe oră a unui lucrătorindividual. Explicaţia constă în faptul că, cu cât indiviziimuncesc mai multe ore, cu atât salariul orar trebuie să fiemai mare pentru a compensa dezutilitatea marginală crescândăa muncii. În aceastra constă explicaţia tarifelor orare maimari în cazul orelor suplimentare.Trei sunt factorii principali care influenţează ofertade muncă la acest nivel de analiză:8(a) mărimea salariului (nominal, real);(b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitateamuncii (respectiv, relaţia dintre salariu şiefortul depus);

(c) nevoia de a subzista a salariatului şi a familieisale.Ţinând seama de influenţa acestor factori, curbaofertei de muncă este atipică.Se ştie că atunci când preţul unui bun obişnuit urcăsau scade – toate celelalte condiţii rămânând neschimbate,oferta acelui bun pe piaţă se modifică în acelaşi sens.Această relaţie se prezintă printr-o curbă constantcrescătoare.Aceste reguli aplicabile pieţei bunurilor şiserviciilor nu se aplică în totalitate şi pieţei muncii,timpul putând fi dedicat odihnei sau muncii, alternativă cenu se poate aplica ofertei celorlalte bunuri sau factori deproducţie. În plus, în determinarea mărimii ofertei de muncăintră în joc două comportamente ale posesorului forţei demuncă care acţionează în direcţii opuse:Efectul de substituţie, care acţionează în sensulcreşterii numărului de ore oferite pe măsura spoririisalariului orar, în scopul obţinerii unor venituri salarialemai mari. În acest caz, indivizii tind să substituie odihnaprin muncă.Efectul de venit, operează în sens contrar. Crescândsalariul orar, individul obţine un venit mai mare pentru unnumăr determinat de ore lucrate. Dacă acest venit îi asigurăstandardul de viaţă dorit, el renunţă la timpul de muncăsuplimentar în favoarea timpului liber.Ambele efecte acţionează în direcţii opuse iarrezultatul net determină evoluţia curbei ofertei de muncă.Pe piaţa muncii, modificarea salariului (creştere sauscădere), provoacă reacţii mai puţin nete în oferta de muncădecât în cazul bunurilor economice obişnuite.Oferta de muncă începe la un nivel de salariu (So) careîi permite lucrătorului să supravieţuiască. Dacă salariulorar creşte, cantitatea de ore de muncă oferită creşte,obţinându-se o curbă a ofertei crescătoare. În acest cazefectul de substituţie este mai puternic decât efectul devenit (fig. 3.2.).Peste un nivel determinat al salariului orar careasigură lucrătorului un venit suficient de mare, rezultatuleste invers: crescând salariile se reduce cantitatea demuncă oferită, iar curba ofertei capătă înclinaţie negativă.În acest caz efectul de venit este mai puternic decâtefectul de substituţie.De asemenea, curba ofertei poate lua o alurădescrescătoare şi atunci când la o scădere a salariului orar(mai precis a salariului real), oferta de muncă va spori.Lucrătorul va presta mai multe ore de muncă, cu scopul de a9şi asigura un venit minim. Acest comportament este de

asemenea rezultatul efectului de venit.2 4 6 8 10 12 14 16S1

S0

SalariuO’OABCantitatea de muncFigura. 3.2. Curba atipică a ofertei de muncăMărimea relativă a acestor două efecte, determinăforma atipică a curbei ofertei individuale de muncă, care nueste altceva decât curba utilităţii venitului salarial.Elasticitatea ofertei de muncă, reprezentândintensitatea modificării ofertei la o anumită modificare asalariului, prezintă o serie de trăsături.Oferta de muncă este inelastică (slab elastică);coeficientul de elasticitatea a acestei oferte estesubunitar.Specialiştii au explicat relativa rigiditate a oferteide muncă prin două tipuri de factori: economico-teritorialişi demo-ocupaţionali.Grupa factorilor economici se referă la lipsaposibilităţii sau a dorinţei indivizilor (familiilor) da aşischimba locul de muncă dintr-o localitate în alta, fărăa-şi schimba genul de activitate practicat.Motivele concrete ale unei astfel de imobilităţi aofertei de muncă pot fi: costurile băneşti mari solicitatede schimbarea locuinţei; inconvenientele legate de mutareadomiciliului (degradarea mobilierului, a altor aparate,efortul fizic şi psihic); dificultatea de a se rupe defamilie, de vecini, prieteni; disponibilitatea redusă de agăsi facilităţile din localitatea de plecare; eventualulcost al vieţii mai ridicat în localitatea de destinaţie;teama de necunoscut.Cea de-a două grupă, factorii demografico-ocupaţionalişi profesionali, constă din lipsa capacităţii sau a dorinţeiindivizilor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă.Printre cauzele unui asemenea comportament figurează: lipsasau insuficienţa calificării; lipsa abilităţii necesarenoilor profesii; condiţiile de lucru mai proaste în noile10profesii; avantajele nesalariale mai reduse; insuficientainformare cu privire la slujbele disponibile etc.Mobilitatea forţei de muncă este mare în situaţia încare există locuri de muncă alternative, când acesteanecesită aceeaşi pricepere şi îndemânare şi persoanele deţino informaţie bună despre acea muncă. Ea este de asemeneamare atunci când populaţia are timp suficient să dobândească

noile îndemânări sau când sistemul educaţional are timppentru a se adapta schimbărilor survenite în cerere.1.2. Cererea de muncă; teoria productivităţiimarginale a munciiDupă cum se ştie, pe piaţa bunurilor economice, ofirmă îşi maximizează profitul atunci când costul uneiunităţi suplimentare din bunul vândut va egala venitulmarginal obţinut (Cmg=Vmg). Pe piaţa muncii, firma va obţineprofitul maxim la acea cantitate de muncă angajată carepresupune egalizarea costului marginal al angajării unuisalariat suplimentar cu venitul încasat de firmă ca urmare aproducţiei marginale realizate de pe urma muncii lui(Cmg/L=Vmg/L).Raţionamentul întreprinzătorului este următorul: dacă,prin angajarea unui lucrător în plus firma realizează oproducţie a cărei valoare de piaţă este mai mare decâtcostul ocazionat de angajarea noului salariat, atunciprofitul firmei va creşte.Dar, pe măsură ce sunt angajaţi noi şi noi salariaţi(fără schimbarea tehnologiilor, respectiv, ceilalţi factorirămânând constanţi), începe să funcţioneze principiulrandamentului marginal descrescând. Venitul marginal alintreprinderii de pe urma noilor angajaţi se va reduce pânăla nivelul costului marginal al angajării. În acest moment,firma va înceta să mai angajeze noi lucrători, (săsuplimenteze numărul lor), deoarece ea nu ar mai realizaprofit nici măcar la nivelul anterior. Mai mult, orice nouăsuplimentare a salariaţilor va diminua profitul, ducându-lspre zero.Pentru evidenţierea acestei corelaţii, se impun câtevaprecizări asupra conţinutului indicatorilor utilizaţi înanaliza cererii de muncă a firmei.- Produsul fizic marginal al muncii, reprezintămodificarea survenită în volumul fizic al producţiei firmeica urmare a modificării cu o unitate a cantităţii de muncăutilizată în obţinerea producţiei.- Venitul marginal al muncii (VmgL), reprezintăprodusul fizic marginal al muncii evaluat în preţurilepieţei. Ca urmare, venitul marginal al muncii semnificăînsăşi cererea pentru produsele firmei. Deci, cererea demuncă este o cerere derivată din cererea pentru produselefirmei.11Creşterea sau reducerea venitului marginal al munciiva spori sau diminua cererea de muncă a firmei, prezentândusegrafic ca o curbă cu pantă descrescătoare.- Costul marginal al muncii (CmgL), este costulsuplimentar ocazionat de folosirea unui lucrător adiţional

şi este reprezentat de însăşi nivelul salariului nominal.La un nivel dat al salariului nominal, curba oferteide muncă către firmă va fi identică cu curba costuluimarginal al muncii, prezentându-se grafic, ca o dreaptăparalelă la abscisă.Reluând raţionamentul precedent al întreprinzătoruluiîn utilizarea factorului muncă şi plasând o firmă oarecareîn condiţii de concurenţă perfectă, vom constata că pemăsura sporirii numărului de angajaţi (până la L0), venitulmarginal al muncii creşte (până la punctul X), contribuindla sporirea încasărilor totale (fig. 3.3.).La un anumit nivel al ocupării (L0), în cazul în carecondiţiile materiale ale producţiei nu se modifică (noiiangajaţi lucrând cu aceiaşi factori materiali aiproducţiei), începe să acţioneze legea randamentuluidescrescând. După acest punct (X), venitul marginal începesă scadă, iar încasările totale se înscriu pe o pantădescrescătoare.Profitul va fi maxim la acel nivel al ocupării mâiniide lucru la care se realizează egalitatea: CmgL=VmgL.0 La Lc LSo

Vmg

Cmg/L=So

CmgL>VmgLVmg/LL0 Lb

XAS a l a r i iSurplusul firmeiVmgL>CmgLFigura 3.3. Relaţia dintre salarii şi preţuriîn condiţii de concurenţă perfectăÎn grafic, acest nivel de ocupare este reprezentat de(La) şi semnifică nivelul cererii de muncă, care maximizeazăprofitul. Aceasta deoarece, la niveluri de ocupare maireduse (Lb<La), venitul marginal provenind din muncă estemai mare decât costul marginal al muncii.12La niveluri ale ocupării mai mari (Lc>La), costulmarginal al muncii este mai mare decât venitul marginalcorespunzător. În acest caz, firma poate spori profitulnumai prin reducerea numărului de salariaţi şi nu prinsporirea acestuia.În condiţii de concurenţă perfectă, nivelul salariuluide echilibru se determină la intersecţia curbelor cererii şiofertei de forţă de muncă pe piaţa muncii. Mărimea

salariului va fi egală cu valoarea producţiei realizate deultima persoană angajată, respectiv cu venitul marginalrealizat de aceasta. Întrucât venitul marginal al muncii seînscrie pe o curbă cu pantă descrescătoare, ultimul lucrătorangajat va adăuga mai puţin venit suplimentar firmei, decâtcel precedent.Cum toţi lucrătorii din cadrul firmei obţin un salariuegal cu venitul marginal al muncii ultimului lucrător,atunci fiecare din lucrătorii precedenţi va primi un salariuinferior venitului marginal al muncii corespunzătorfiecăruia. Acest excedent al VmgL peste salariullucrătorului anterior, formează surplusul firmei sausupraprofitul. Concurenţa dintre firme va determina ca acestsupraprofit să se diminueze până la nivelul profiturilornormale.Firma în concurenţă perfectă nu poate controla nivelulsalariului care se formează pe piaţa muncii. În schimb eapoate ajusta cantitatea de muncă pe care o angajează,corespunzător evoluţiei concrete a venitului marginal almuncii.Oricare ar fi situaţia pe piaţa muncii firma, pentrua-şi maximiza profitul va trebui să angajeze acea cantitatede muncă, la care VmgL=CmgL.CmgL(S)VmgL = Cererea pentruprodusele firmeiLS2

CmL1

S0

S1

VmgL

CmL0

CmL2

L1 L0 L2

VmgL

Figura 3.4. Curba cererii de muncă este derivată din curba13cererii pentru produsele întreprinderiiDacă productivitatea muncii nu se modifică, iarpreţurile bunurilor se menţin constante, atunci creştereasau scăderea salariilor se traduce în scăderea, respectivcreşterea cererii de muncă. Firma se adaptează, prindeplasarea de-a lungul curbei venitului marginal al muncii,ajustându-şi în mod corespunzător numărul de lucrători pecare îi angajează L1, L0, L2 etc (fig. 3.4.).În timp ce modificarea nivelului salariului determinăo deplasare de-a lungul curbei cererii de muncă (aceeaşi cucea a VmgL), o modificare în nivelul productivităţii munciiori în cererea de bunuri şi servicii (implicit în nivelul

preţului acestora), va produce o modificare a poziţieicurbei cererii de muncă (VmgL), care se va deplasa spredreapta (când creşte) sau spre stânga (când scade), faţă depoziţia iniţială.Curba cererii pentru produsele firmelor se bazează peun preţ constant şi pe venitul marginal, neluând înconsiderare cantitatea de muncă angajată de firmă.Când salariul scade de la S1la S2, firma va folosi maimulţi lucrători pentru a-şi spori oferta de bunuri,deplasându-se de la punctul “a” la punctul “b” de-a lungulcurbei venitului marginal al muncii (fig. 3.5.).Cum reducerea salariului va afecta toţi lucrătorii,atunci toate firmele din ramură vor proceda în aceeaşimanieră: sporesc oferta de bunuri pe seama spoririinumărului de angajări. În consecinţă, sporeşte oferta debunuri a ramurii, iar preţul şi venitul marginal vor scădea.Se produce astfel o schimbare în poziţia curbei venituluimarginal al firmei care se va deplasa spre stânga (de laVmgL1 la VmgL2) iar nivelul ocupării va ajunge în punctul “c”,inferior punctului “b” (L2<L1).CmgL(S)VmgLS1S20L2 L0 L1LCmL2CmL1bacVmgL2VmgL114Figura. 3.5. Folosirea curbelor cererii de muncă afirmei pentru derivarea curbelor cererii de muncă a ramuriiŢinând seama de efectul reducerii salariului şi alpreţului bunurilor firmei, curba cererii firmei pentru muncăva evolua dinspre punctul “a” spre punctul “c”. Înconsecinţă, curba cererii pentru muncă a ramurii va fireprezentată de suma curbelor fiecărei firme şi va fi maipuţin elastică decât curba venitului marginal al firmei.Elasticitatea cererii forţei de muncă este influenţatăde mai mulţi factori:1. Elasticitatea cererii pentru un anumit bun.Scăderea salariului va determina o creştere a ocupării şiun volum al producţiei mai mare. Aceasta va conduce la unpreţ mai scăzut. Dacă cererea pentru acel bun este

elastică, scăderea preţului va conduce la mai multe vânzărişi din nou mai mulţi lucrători vor fi ocupaţi.2. Uşurinţa substituirii muncii prin alţi factoriproductivi şi invers. Dacă munca poate fi substituită prinalţi factori, reducerea salariului va conduce la o creşterea cererii de muncă ce se va folosi în locul altor factori.3. Oferta factorilor complementari. Dacă salariilescad, mai multă muncă va fi cerută şi mai mulţi factoricomplementari pot fi obţinuţi la un preţ mai mic.4. Elasticitatea factorilor substituiţi. Dacăsalariile se reduc şi mai multă muncă este ocupată, atuncimai puţini factori substituiţi vor fi ceruţi, iar preţul lorva fi în scădere. Dacă oferta lor este elastică, mai puţinifactori vor fi oferiţi şi mai multă muncă va fi folosită înlocul lor.5. Ponderea costului salarial în costul total. Încazul în care salariile au o pondere mare în costul total,iar costul manifestă tendinţa de scădere, producţia vacreşte, ceea ce va antrena o sporire a cererii pentru muncă.6. Durata perioadei de timp. Având suficient timp,firmele pot să răspundă la scăderea salariilor prinreorganizarea proceselor de producţie bazate pe mai multăforţă de muncă.2. Echilibrul pieţei munciiÎn analiza echilibrului pieţei muncii se porneşte dela premisa că această piaţă prezintă caracteristicilepieţelor cu concurenţă perfectă, respectiv:a) numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi alvânzătorilor (gospodării familiale) este suficient de mare15pentru a nu exercita influenţe asupra preţului şi volumuluitranzacţiilor de muncă;b) munca oferită de gospodăriile familiale prezintăaceleaşi caracteristici;c) perfecta mobilitate a forţei de muncă;d) toate locurile de muncă sunt la fel de atractive;e) atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfectinformaţi asupra preţurilor la care se tranzacţioneazădiferitele cantităţi de muncă;f) salariile sunt determinate în totalitate princerere şi ofertă.Piaţa muncii, ca orice altă piaţă, se află înechilibru atunci când cererea este egală cu oferta de forţăde muncă.Date fiind curbele cererii (CC) şi ofertei (OO) demuncă, salariul de echilibru şi nivelul ocupării forţei demuncă se va stabili în punctul în care se intersectează celedouă curbe (E), respectiv punctul unde se întâlneşte dreapta

imaginară a salariului de echilibru (Se) cu dreaptaimaginară a nivelului ocupării de echilibru (L0). (Fig.3.6.)Salariul real pe oraL2

S2

S1

Se

L1 L0

CLCEOCantitatea de muncaOOFigura 3.6. Echilibrul pieţei muncii în concurenţa perfectăDacă E este concomitent un punct de pe curba cereriide muncă (reprezentând curba venitului marginal al muncii)şi de pe curba ofertei de muncă (reprezentând nivelurile deocupare la diferite niveluri ale salariului), putemconcluziona că, în echilibru, salariul este egal cu valoareaproductivităţii marginale a muncii adică cu venitul marginalal muncii.Dacă salariul real atinge un nivel superior celui deechilibru (S1), cererea de muncă va fi L1 în timp ce ofertava fi L2, apărând pe piaţa muncii un exces de ofertă (L2-L1),ce dă naştere şomajului voluntar şi reducerii salariilorspre cel de echilibru.16Contrariul se întâmplă dacă salariul scade la un nivelinferior celui de echilibru (S2), reprezentând un excedentde cerere de muncă, sub presiunea căruia salariile vorcreşte până la nivelul celui de echilibru.În cadrul unei economii nu există însă, un nivel unical salariilor ci, din contră, există diferenţe salarialeîntre o muncă şi alta şi chiar în interiorul aceluiaşi gende muncă. Diferenţa existentă între salariul cel mai scăzutşi cel mai ridicat pentru un segment al economiei, poartădenumirea de ”evantai salarial”.Un nivel unic de salarii pentru o economie se poateobţine pe baza a trei ipoteze foarte restrictive:a) munca oferită şi cerută este omogenă, aceastasemnificând faptul că serviciile prestate de un lucrător potfi executate de oricare altul, că întreprinderea a cerut untip unic de serviciu pentru muncă şi că toţi muncitorii vorputea furniza acelaşi gen de serviciu;b) informaţia privind nivelurile salariale esteperfectă atât din partea cumpărătorilor cât şi a

vânzătorilor la nivelul întregii pieţe;c) mobilitatea forţei de muncă este totală şi, înconsecinţă, deplasările geografice ale acesteia tind săegalizeze salariile în întreaga economie.Este evident că aceste ipoteze nu se pot întâlni înrealitate. Inegalităţile salariale apar datorităschimbărilor continue în cererea şi oferta de muncă, uneleramuri tinzând să plătească salarii mai ridicate decâtaltele. În general, aceste diferenţe se datorează faptuluică pieţele nu sunt perfect concurenţiale şi existenţei unormari diferenţe calitative între persoane, ce presupunimplicit productivităţi marginale ale muncii diferite.3. Segmentarea pieţei munciiÎn ultimele decenii, analiştii au ajuns la concluziacă nu există o piaţă a muncii unică la scara economieinaţionale, ci că această piaţă este segmentată.Teoria segmentării susţine că economiile dezvoltate secaracterizează prin două sau mai multe segmente ale pieţiimuncii, între care se interpun bariere ce împiedicătrecerea forţei de muncă dintr-unul în altul şi nu permiteomogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare. Înconsecinţă, mobilitatea forţei de muncă se manifestă doar,sau mult mai intens, în cadrul fiecărei pieţe decât întreele, iar salariile se formează sub influenţa unor factorispecifici fiecărui segment.Segmentarea pieţei muncii se întemeiază pe condiţiilegenerale de existenţă şi manifestare a sistemelor economicereale contemporane. Astfel, sistemul economic de piaţă real,17structurat dual (privat şi public; marele business şi micileafaceri), presupune o relaţie de dependenţă specifică aunuia din sectoarele arătate de celălalt. Corespunzător,există şi o piaţă a muncii duală, fiecare având o anumităautonomie şi fiind relativ izolată de celelalte segmente. Pediferitele pieţe (segmente ale acesteia), există condiţiiinegale pentru salariaţi, în ceea ce priveşte condiţiile demuncă şi nivelurile salariilor, în ce priveşte realizareaprofesională etc.Segmentele reale ale pieţii muncii sunt analizate prinfolosirea mai multor criterii de grupare, în funcţie defiecare criteriu existând diferite genuri de pieţe alemuncii, astfel:a) după forma de proprietate – piaţa muncii asectorului privat şi piaţa sectorului public;b) după dimensiunile utilizatorilor de muncă – piaţamuncii (a cererii de muncă) din partea marilorfirme şi piaţa muncii pentru micile întreprinderi;c) după gradul de organizare a ofertei de muncă –

piaţa nestructurată, a salariaţilor liberi şi piaţasalariaţilor sindicalizaţi.În S.U.A. de exemplu, s-au conturat trei sectoare aleeconomiei cu manifestări specifice ale pieţei muncii:economia de centru, întreprinderile periferice, economiaclandestină (fără reguli şi fără reglementări).Unităţile economiei de centru, fiind puternice subaspectul financiar, deţinând adesea poziţii monopolistice şioligopolistice, se caracterizează printr-un grad înalt desindicalizare, prin niveluri de salarii peste medianaţională, corelate cu productivitatea muncii superioară, deasemenea, peste productivitatea naţională.Întreprinderile periferice, sub raport economic suntde talie mică şi mijlocie, fiind angajate într-o concurenţăfoarte dură. Produsele lor încorporează multă muncă, a căreiproductivitate este redusă. Sindicalizarea este aici ca şiinexistentă, iar salariile sunt mai reduse decât media.În economia clandestină, formele de salarizare nu suntstabile, angajările se fac fără contract de muncă, iarinsecuritatea angajaţilor este totală. Aceasta este prinexcelenţă economia ghetourilor negre ale oraşelor americane.Fiecare dintre aceste pieţe ale muncii funcţioneazăde o manieră specifică confirmând însă, concluziile generaleale oricărei variante de segmentare şi anume: demonstreazăinegalităţile care există între diferitele moduri defolosire a forţei de muncă şi diferitele categorii desalariaţi, accentuează importanţa cererii de muncă aîntreprinderilor, ca expresie a schimbărilor în cerereaglobală de bunuri economice, şi atrage atenţia asupraautonomiei şi dependenţelor pieţei muncii de echilibruleconomic general.184. Formarea salariului pe pieţele imperfecte alemuncii. Sindicatele şi contractul colectiv demuncă. Salariul negociat colectivDatorită segmentării sale, piaţa muncii este unadintre cele mai complexe pieţe, scala formelor ei de pieţeconcurenţiale imperfecte fiind mai mare decât în cazulbunurilor economice. Aceasta, pentru că atât firmele, cât şilucrătorii dispun de putere pe piaţa muncii, pentru ainfluenţa salariile şi nivelul ocupării, având posibilitateasă opereze în condiţii de monopol, monopson, oligopol,oligopson, monopol bilateral etc.Dacă o firmă este singura care foloseşte un tipoarecare de muncă, această situaţie este denumită monopson.Monopsonul reprezintă deci, monopolul cererii, în care unsingur cumpărător fixează preţurile de cumpărare afactorului muncă, iar numărul lucrătorilor este suficient de

mare pentru a nu putea să contracareze situaţia.Dacă există puţini ofertanţi de locuri de muncă,poziţia este denumită oligopson.Atunci când pe piaţă se află un monopson al ofertei delocuri de muncă faţă în faţă cu un sindicat, aceastăsituaţie este cunoscută sub denumirea de monopol bilateral.Piaţa de monopol. În situaţia când firmele acţioneazăîn condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa bunuriloreconomice, ele îşi realizează echilibrul (maximizeazăprofitul), atunci când venitul marginal al muncii este egalcu costul marginal, iar venitul marginal este identic cuîncasarea medie şi cu preţul de vânzare. În mod asemănător,pe piaţa muncii, echilibrul se realizează la acel nivel deocupare la care salariul este egal cu venitul marginal almuncii, care la rândul său este egal cu venitul mediu almuncii sau cu valoarea productivităţii medii a muncii.Altfel spus, lucrătorii vor fi plătiţi la un salariu egal cuvaloarea producţiei ultimului lucrător angajat, aceeaşipentru toţi lucrătorii.Atunci când firmele se află în situaţie de monopol pepiaţa bunurilor, venitul marginal (încasarea marginală) vafi mai mic decât încasarea medie (Pv) . În consecinţă,venitul marginal al muncii este mai mic decât valoareaproducţiei medii a muncii (sau valoarea productivităţiimedii a muncii), iar lucrătorii vor fi plătiţi cu un salariumai mic decât valoarea producţiei medii a muncii (VPML)(figura3.7.).Aşa cum rezultă din figura 3.7. firma monopolistă nufoloseşte cantitatea de muncă L2 unde nivelul salariuluieste egal cu valoarea producţiei medii a muncii (cum s-arîntâmpla în condiţii de concurenţă perfectă), pentru că nuar realiza decât profit normal.19Pentru a obţine supraprofit şi mai ales pentru a-lmaximiza, firma monopolistă ajustează cantitatea de muncăfolosită la nivelul de ocupare L1, unde salariul (S = CmL)este egal cu venitul marginal al muncii dar inferior valoriiproducţiei medii a muncii, obţinând un supraprofitreprezentat de aria haşurată în grafic (VPML1,A,E,S).0 L1 L2

LVPML1

S EACmLVmLVPMLVmLVPMLCmL

Fig. nr. 3.7. Firmă monopolistă pe pia⇔a bunurilor dar cuconcuren⇔ă perfectă pe pia⇔a munciiÎn general firma monopolistă va produce mai puţindecât în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă, scăzândîn mod corespunzător cererea pentru muncă şi nivelulsalariului (exploatarea monopolistă a muncii).Piaţa de monopsonÎn cazul în care o firmă sau un grup restrâns de firmefolosesc un tip particular de muncă, ele au posibilitatea săinfluenţeze salariile. Asemenea firme se confruntă cuînclinaţii ascendente ale curbei ofertei de muncă care estecrescătoare în funcţie de salariu (figura 3.8.)20VmLVmL=Pv

SVmLL1 L2

S1

S2

ABCML = SCmLO Cantitatea demuncFig. 3.8. Monopsonul şi piaţa munciiMonopsonul poate oferi nivelul de salariu pe care îldoreşte, iar lucrătorii pot opta fie pentru acceptareaacestuia, fie pentru a rămâne, în continuare, inactivi.Curba ofertei de muncă arată salariul care trebuie plătitpentru a contracta o cantitate determinată din acest factor.Pentru monopson, curba ofertei de muncă este curba costuluimediu a acestui factor. După cum ştim, curba ofertei pentruun factor productiv este crescătoare, ceea ce face ca şicurba costului marginal a factorului muncă (CmL), pentrurespectivul întreprinzător să fie crescătoare situându-sedeasupra curbei CML.Costul marginal al folosirii unui lucrător suplimentar(CmL) va fi deasupra salariului (CML). Acesta constituiemotivul pentru a atrage muncitori suplimentari. Curbacostului marginal al muncii va reflecta noul salariu sporitplătit noilor lucrători, plus creşterea survenită în totalulsalariilor.Dacă firma s-ar afla pe o piaţă a muncii cu concurenţăperfectă, nivelul ocupării ar fi L2, la care salariul S2este egal cu venitul marginal al muncii. Firma n-ar obţinedecât profitul normal.Dorind să obţină supraprofituri cât mai mari,monopsonul restrânge numărul lucrătorilor folosiţi la L1,

forţând scăderea salariului la S1, când costul marginal almuncii (CmL) este egal cu venitul marginal al muncii (VmL).La acest nivel de ocupare şi salarizare, monopsonul îşimaximizează profitul (aria haşurată în grafic).Piaţa cu monopol bilateral deţine un rol semnificativîn rândul pieţelor imperfecte ale muncii. Acest segment alpieţei muncii are o pondere mare în ţările dezvoltate. Ea seidentifică cu piaţa marilor întreprinderi private, sau, cumzic americanii, reprezintă piaţa muncii în condiţiileeconomiei de centru.21Salariul negociat colectiv pe această piaţă este uninstrument de analiză modernă a modului de funcţionare apieţei muncii. Acolo unde se practică acest salariu (existăşi ţări care nu-l folosesc), mecanismul negocierilor pepiaţa muncii cu monopol bilateral, joacă un rol mai mare saumai mic, în funcţie de:a) gradul de sindicalizare a salariaţilor şi putereasindicatelor pe piaţa muncii;b) gradul de încadrare a patronilor în organizaţiipatronale specifice;c) gradul de organizare a celor două forţe ale pieţeimuncii.Existenţa salariului negociat colectiv este un indiciual funcţionării pieţei muncii, al segmentării ei. În figura3.9. este sugerat mecanismul funcţionării unei pieţe cumonopol bilateral.Semnificaţia salariului negociat colectiv (s.n.c.)este maximă atunci când nivelul lui cade pe salariulde echilibru. Acest lucru este aproape imposibil,deoarece ar veni în contradicţie cu realitateasegmentării pieţei muncii. Dacă s.n.c. are niveluridiferite de acesta şi evoluţii proprii, semnificaţiaacestei pârghii se restrânge la un segment mai maresau mai mic al pieţei muncii.L1 Le L2 LS1

SalariuS2

SE

OE’’C’CCC’EE’O+OFigura. nr. 3.9. Salariul negociat colectivAstfel, dacă s.n.c. ar fi egal cu cel de echilibru,

atunci cererea de muncă ar fi exprimată de curba CC, iaroferta de curba OO; punctul de echilibru E uneşte cele douădrepte imaginare care marchează salariul de echilibru SE şinumărul angajaţilor de echilibru Le.Să presupunem mai departe, că SE ar fi un salariuredus, impus de cumpărători, deci un salariu de monopson.22Dacă se negociază salarii mari (S1), dacă se impunaceste salarii de către sindicate, atunci:- cererea de muncă scade la L1, iar oferta de muncăcreşte la L2;- se formează un excedent de ofertă de muncă înraport cu cererea (L2-L1), şi apare şomajul,deoarece fondul total de salarii se împarte la unsalariu orar mai mare.Dacă cererea de muncă sporeşte şi se deplasează de laCC la C'C', iar salariaţii sindicalizaţi rămân aceiaşi,oferta nu se schimbă (ea rămânând la punctul Le), atunciintersecţia cererii cu oferta are loc în punctul E', iarsalariul mărit este S2 (salariu de monopol).Pentru salariaţii din afara sindicatului negociator,echilibrul cererii cu oferta se realizează în punctul E'',salariul S1 este mai mic decât cel negociat colectiv (impusde sindicate), dar mai mare decât cel de echilibru, deoareceoferta este mai mare decât cererea de muncă.5. Renta economică şi veniturile de transfer alefactorului muncăVeniturile din muncă se împart în venituri de transferşi în rente economice.Veniturile de transfer reprezintă câştigul necesar pentru alpreveni pe purtătorul muncii să emigreze dintr-oactivitate în alta; deci, este vorba de salariul ce trebuieplătit unei persoane pentru a o motiva să desfăşoare, încontinuare, activitatea la care s-a angajat.Renta economică reprezintă tot ceea ce câştigă unindivid în plus faţă de veniturile de transfer.Mărimea relativă a acestor două elemente depinde deelasticitatea ofertei factorului de producţie muncă.Dacă oferta este mică, renta economică deţine înansamblul salariului o pondere mai mare şi invers.23a0 Le

L1 Rec

SSe

2. Rtransp. cb

OFigura nr. 3.10. Renta economică pe pia⇔a munciiSă luam exemplul pieţei muncii medicilor şisă o surprindem în fig. 3.10. Plecând de la punctula spre punctul b, pe măsură ce salariul creşte,tot mai multe persoane sunt atrase de profesiarespectivă. La fiecare nivel superior alsalariului, noii medici vor primi exact atât cât estenecesar pentru a fi convinşi să lucreze la nivelulacestui salariu. Pentru ultimii angajaţi, salariulreprezintă numai venituri de transfer. Cei care se aflădeja pe piaţa muncii vor obţine în plus şi rentă economică.Renta economică a lucrătorului se calculează cadiferenţă între salariul fixat Se şi punctul de pe curbaofertei de muncă la care acesta intră pe piaţă. Astfel, lanivelul salariului Se, renta economică a tuturorlucrătorilor de pe piaţă este conturată prin aria notată cu1 (Seba). Aria situată sub curba ofertei, arie notată cu 2(OabLe) reprezintă veniturile de transfer.Deci, cu cât va fi mai puţin elastică curba ofertei demuncă, cu atât mai mare va fi ponderea rentei economice.Aceasta deoarece, dacă salariul necesar pentru a atrage pepiaţă noi lucrători va fi mai mare, atunci şi cei existenţipe piaţa muncii vor câştiga mai mult, încasând o rentăeconomică suplimentară.

5

CAPITOLUL IVPIAŢA VALUTARĂ1. Obiectul şi trăsăturile pieţei valutarePiaţa valutară este o expresie a amplificăriirelaţiilor economice între ţări, care implicăschimbarea sistematică a monedelor naţionale între ele,operaţiune cunoscută sub numele de schimb valutar.Piaţa valutară desemnează totalitatea tranzacţiilor devânzare-cumpărare a monedelor convertibile, ce aparţindiverselor ţări. Ea se manifestă oriunde se întâlnesccererea şi oferta de valute, având rolul să atragămijloacele de plată internaţionale sub formă de bancnote şimonedă divizionară, sau de instrumente de plată şi decredit, emise în valută.Deci pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şicu efecte de comerţ sau titluri de valoare emise în valută,numite devize.Valuta, reprezintă moneda naţională a unei ţăriprivită şi folosită în raport cu monedele altor ţări şi

utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale.Devizele, constituie totalitatea mijloacelor şiinstrumentelor de plată şi de credit internaţionale,exprimate în valută, având rolul de mijloc pentru stingereaobligaţiilor rezultate din comerţul internaţional, pentruefectuarea de investiţii la nivel internaţional (în activefizice sau în active financiare) şi pentru acordarea şirambursarea de credite. Devizele sunt de fapt creanţe aleagenţilor economici autohtoni asupra unor agenţi dinexterior, existente sub forma unor înscrisuri, exprimate învalută, şi îmbracă următoarele forme: trate, bilete laordin, cecuri, acţiuni, obligaţiuni şi bonuri de tezaur,care pot fi preschimbate în valută.Pe piaţa valutară acţionează următoarele categorii desubiecţi:a) operatorii principali, reprezentaţi de bănci.Majoritatea operaţiunilor pe piaţa valutară se realizeazăprin intermediul băncilor. Sumele utilizate pe această piaţăse află sub forma depozitelor bancare, a banilor de cont,6aparţinând persoanelor fizice şi juridice. Operaţiunile cubani numerar ocupă o pondere foarte mică pe această piaţă.Finalizarea operaţiunilor de schimb valutar se face printransferul telegrafic al depozitelor bancare întrecumpărători şi vânzători, pe baza ordinelor emise declienţii băncii sau de băncile respective.b) operatorii comercianţi, reprezentaţi de agenţiieconomici ce realizează activităţi de comerţ internaţional.Ei vin pe piaţa valutară ca vânzători de valută şicumpărători de monedă naţională în cazul exportului, iar însituaţia importului, ei cumpără valută în schimbul monedeinaţionale.c) operatorii intermediari, acţionează pe piaţavalutară în calitate de comisionari sau reprezentanţi aidiferitelor agenţii economice din comerţul internaţional.d) operatorii speculatori, sunt peroane fizice saujuridice care au acces la piaţa valutară în conformitate cureglementările în acest sens din fiecare ţară.Cererea şi oferta de valută ce se manifestăpe piaţa valutară, se constituie pe baza unorprocese specifice, determinate, pe de o parte deevoluţia economiilor naţionale iar pe de altăparte de evoluţia relaţiilor economiceinternaţionale.Cererea de valută, decurge din operaţiunile de import,din prestările de servicii realizate în ţară de agenţieconomici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional.

Ea provine din partea agenţilor economici pentru extindereaactivităţilor economice, pentru interese speculative deprofit şi pentru scopuri de protejare a monedei naţionale înraporturile de schimb cu alte monede.Oferta de valută, provine îndeosebi de la exportatoriide bunuri, de la agenţii economici care prestează serviciiîn altă ţară şi din intrările în ţară sub diverse forme acapitalurilor străine. Ea se formează în special, pe bazadepozitelor bancare constituite de agenţii economici şi doarîn mică măsură pe baza disponibilităţilor de numerar, careau un rol nesemnificativ în procesul de formare a oferteivalutare.2. Convertibilitatea internaţională a monedeiFuncţionarea pieţei valutare presupuneconvertibilitatea monedei naţionale ca o condiţieesenţială. Conceptul de convertibilitate a evoluatîn decursul timpului începând cu convertibilitateametalică, care constă în schimbarea liberă amonedei pe o cantitate determinată de metal7preţios, până la convertibilitatea valutară deastăzi.În prezent, în accepţiunea FMI convertibilitateamonedei reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilordintr-o ţară de a schimba moneda naţională cu altă monedăstrăină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fărănici o restricţie privind cantitatea schimbului sau scopulschimbului.Convertibilitatea implică însă un ansamblu decerinţe economice, juridice, monetare şiorganizatorice, care trebuie realizat de fiecareţară pentru propria monedă, astfel încât aceastasă fie acceptată pe piaţa valutară internaţională.Dobândirea regimului de monedă convertibilă, necesităîndeplinirea mai multor criterii economico-financiare şianume:- stabilizarea într-o primă perioadă şi apoi creştereaputerii de cumpărare a monedei naţionale;- crearea de bunuri economice competitive pe piaţaexternă sub aspectul calităţii structurii şipreţului;- echilibrarea balanţei externe pe termen lung;- crearea unor rezerve valutare pentru asigurareaimporturilor pe o perioadă scurtă de timp;- existenţa unui curs valutar unic şi relativ stabil;- lichidarea restricţiilor în folosirea monedeinaţionale de către rezidenţi sau nerezidenţi;

- liberalizarea preţurilor, respectiv aliniereapreţurilor naţionale la cele de pe piaţa mondială.Ţinând seama de măsura îndeplinirii în prezent acondiţiilor stabilite de Fondul Monetar Internaţional,convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade: a)convertibilitatea limitată doar pentru anumite categorii deoperaţiuni; b) convertibilitatea limitată internă, care sereferă la capacitatea monedelor naţionale de a se schimba îninteriorul unei ţări pe valuta intrată în ţara respectivă şide a servi la formarea unei părţi din cota de subscriere laFondul Monetar Internaţional; c) convertibilitatea deplinăsau oficială, care înseamnă schimbarea monedei naţionale pealte monede naţionale în situaţia eliminării relativ totalea restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea monedelorrespective; d) monede liber utilizabile, care auconvertibilitate totală, fiind utilizate în proporţii marila decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţiînsemnate pe cele mai importante pieţe valutare. Laînceputul anului 1991 din cele peste 70 de monede naţionaleconvertibile, numai 5 îndeplineau, după aprecierea FonduluiMonetar Internaţional condiţiile de monede liber utilizabileadică: dolarul SUA, marca germană, lira sterlină, franculfrancez, yenul japonez.83. Cursul valutarOperaţiunile valutare, indiferent că sunt devânzare-cumpărare a valutelor sau se referă latransferuri valutare, pun faţă în faţă diferitemonede naţionale, implicând stabilirea unorraporturi de valoare între ele, raporturicunoscute sub numele de curs valutar.Cursul valutar, reprezintă preţul unei unităţimonetare, naţionale sau internaţionale, exprimat într-o altămonedă naţională cu care se compară valoric, în anumitecondiţii de loc şi timp.În condiţiile demonetizării aurului, la bazadeterminării raporturilor valorice dintre valute se află înprezent, paritatea puterii lor de cumpărare.Pentru înţelegerea procesului de stabilire avalorii paritare, pe baza puterii de cumpărare adouă monede care se schimbă, presupunem că la unmoment dat, pe piaţa americană, cu 1 dolar secumpără o cantitate de bunuri de consum personalcurent, care evaluată în franci francezi, ar costa5 franci. Pe piaţa franceză, cu 1 dolar se cumpărăaceeaşi cantitate de bunuri de consum personalcurent, care evaluată în franci costă 6 franci.

Prin urmare, pe cele două pieţe cu 1 dolar secumpără bunuri de consum personal curent pentrucare este necesar să se plătească în medie 5,5franci francezi. Această medie reiese dininfluenţa preţurilor aceloraşi bunuri pe cele douăpieţe, rezultând un curs valutar economic, sau depiaţa, de 1 dolar egal 5,5 franci francezi.Rezultă deci, că paritatea puterilor de cumpărare,înseamnă un asemenea curs între două monedenaţionale care să permită consumatorilor din celedouă ţări care fac schimbul, să beneficieze de oputere de cumpărare aproximativ egală. Cursulvalutar se determină deci, prin luarea în calcul apreţurilor la care se vând produsele de bază dincadrul schimburilor reciproce ale ţărilor a cărormonede se compară, şi a ponderii acestor produseîn comerţul reciproc. Pe această bază se determinăce cantitate de bunuri se cumpără cu o unitatemonetară pe pieţele celor două ţări, făcându-semedia ponderată dintre preţuri, şi pondereaproduselor care fac obiectul comerţului reciproc.9Paritatea puterii de cumpărare este doar o primăaproximare a cursului valutar, întrucât acesta suportăinfluenţa mai multor factori:1. Raportul dintre cererea şi oferta de diferiteresurse valutare. Dacă oferta monedei naţionale este slabă,iar resursele dintr-o valută sunt abundente, cursul monedeinaţionale în raport cu valuta respectivă creşte şi invers.2. Nivelul şi evoluţia inflaţiei interne. Depreciereainternă a monedei naţionale datorită inflaţiei, generează petermen lung deprecierea generalizată externă a acesteia înraport cu alte monede.3. Competitivitatea comerţului exterior şi situaţiabalanţei comerciale, pot modifica aşteptările şianticipările agenţilor economici cu privire la puterea decumpărare a monedei naţionale, exercitând o influenţădirectă in evoluţia cursului de schimb valutar. Astfel, unsold pozitiv al balanţei comerciale determină o creştere acursului monedei naţionale (datorită creşterii ofertei devalută), în timp ce un sold negativ al balanţei comercialeva determina o scădere a cursului valutar, datorităcreşterii cererii de valută, pe fondul existenţei uneipenurii de valute pe piaţa naţională.4. Operaţiunile pe piaţa valutarăÎn economia contemporană, operaţiunile pe

piaţa valutară se fac aproape în exclusivitateprin intermediul băncilor, prin transferultelegrafic al depozitelor bancare, pe bazaordinelor de vânzare-cumpărare ale clienţilor lor.În scopul efectuării operaţiunilor cu monedeconvertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi celde vânzare pentru moneda naţională, pe care le comunicăzilnic publicului larg sau clienţilor interesaţi. Bancamanevrează cursul valutar de la o zi la alta sau chiar încursul aceleiaşi zi, pentru a stimula după caz, vânzarea saucumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintrecursul de vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare, mairedus.Operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor,sunt: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.Operaţiunile valutare la vedere constau în cumpărareasau vânzarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, înlimitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentulîncheierii tranzacţiei.Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiindcele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont.10Operaţiunile la vedere facilitează relaţiile deexport-import, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţăvalutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă ovalută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-oafacere de import sau de export.Operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şicumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursulstabilit în momentul contractării, şi se finalizează prinlivrarea valutei şi plata ei la un termen (scadenţă), maimare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiatcontractul.Asemenea operaţiuni, sunt în esenţa lor speculative,deoarece operatorii, vânzători sau cumpărători, mizeazăfiecare pe o evoluţie avantajoasă a cursului valutar latermen, determinată la rândul său de evoluţia asincronădintre cererea şi oferta de valute. Operaţiunile valutare latermen sunt utilizate frecvent de marile firme importatoare,care tranzacţionează volumul şi valoarea mărfii în prezenturmând să o plătească furnizorului în moneda sa naţională,după o perioadă de timp, când acesta îi livrează marfa.Pentru a evita eventualele pierderi care ar rezulta dindeprecierea monedei naţionale faţă de valuta ţăriiexportatoare, importatorul cumpără imediat pe piaţa latermen valuta respectivă, la cursul existent, şi cu termende predare în ziua în care va fi folosită direct pentruachitarea datoriei către furnizor.

În general, cursul la termen este mai ridicat decâtcursul la vedere cel puţin din două motive: perspectiva de acreşte sau reduce raportul de schimb existent între diferitemonede, pe de o parte, şi dobânda practicată pe piaţamonetară pe care şi-o însuşeşte cumpărătorul valutei, peperioada cât acesta devine disponibilă pentru împrumuturi petermen scurt.5. Balanţa de plăţi externeUn rol esenţial în analiza fluxuriloreconomice externe ale unei ţări şi în realizareaechilibrului financiar-valutar revine balanţei deplăţi externe.Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrumenteconomico-statistic în care se includ şi se comparăîncasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiilesale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe oanumită perioadă de timp, de obicei un an.În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurilevalorice cu străinătatea. Aşadar, balanţa de plăţi externe aunei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor11valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale,servicii şi capitaluri, efectuate între agenţii economicidin ţara de referinţă şi cei străini. Aceste operaţiuni suntgrupate pe următoarele capitole sau posturi:Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent, careinclude: a) balanţa comercială, care reprezintă în formăvalorică, încasările din export şi plăţile pentru importulde mărfuri corporale; b) balanţa serviciilor, careexprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionalede transport, telecomunicaţii, turism, tranzit, asigurări şiexpediţii, operaţiuni bancare, financiare-valutare, etc; c)balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţilecu caracter de venituri ca: dividende, dobânzi, profituri,rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătitespecialiştilor străini, etc; d) balanţa transferurilorunilaterale, care reflectă transferurile economiilor băneştiale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile,transferurile în cadrul acordurilor dintre ţărileComunităţii Economice Europene, ajutoarele publice sauprivate, etc.Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sauContul de capital care include: a) balanţa mişcărilor decapital pe termen scurt, care reflectă creditele primite saucreditele acordate pe termen de până la un an, repatriereaactivelor şi altele; b) balanţa mişcărilor de capital petermen lung, care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri

ale capitalurilor, sub forma investiţiilor directe,investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii şicreditarea internaţională, exclusiv creditele FonduluiMonetar Internaţional; c) balanţa rezervelor valutare, carereprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare,precum şi folosirea creditelor Fondului MonetarInternaţional.Structura posturilor balanţei de plăţi externedemonstrează în fond, mărimea în expresie bănească a patrufeluri de activităţi ce se efectuează în relaţiileinternaţionale: activitatea comercială, adică importexportde bunuri şi servicii; activitatea financiară,adică mişcarea de capitaluri pe termen lung; activitateade creditare, adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt;activitatea monetară, adică mişcarea de masă monetară.Privită în totalitatea ei la un moment dat, balanţa deplăţi externe poate fi caracterizată prin următoarele stări:echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţilerezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anulsau perioada de referinţă; excedentară sau activă, atuncicând încasările din relaţiile internaţionale sunt mai maridecât plăţile efectuate în cadrul acestora; deficitară saupasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai micidecât plăţile către străinătate.126. Datoria externăÎn corelaţie cu împrumuturile sau crediteleprimite de o ţară sau de agenţii economiciparticulari, în cadrul relaţiilor internaţionale,precum şi cu alte obligaţii financiare, rezultatedin contextul integrării economice mondiale, secrează datoria externă a ţării respective.În relaţiile internaţionale se practică odiversitate de credite care pot fi grupate astfel:1. după destinaţie – credite pentru mărfuri şicredite financiare; 2. după durată – credite petermen scurt (1-3 ani), credite pe termen mijlociu(3-5 ani), credite pe termen lung (peste 5 ani);3. după natura creditului - credite acordate defirme furnizoare, numite credite comerciale sau defirmă, credite acordate de bănci sau alteinstituţii financiare, numite credite bancare,credite acordate de guverne, numite crediteguvernamentale, credite acordate de organismefinanciare internaţionale numite creditefinanciare, credite acordate de rentieri sau alte

persoane fizice numite împrumuturi de stat; 4.după natura beneficiarului – credite primite defirme private, credite primite de bănci, crediteprimite de guverne, unităţi administrativteritoriale, firme de stat şi alte instituţii dedrept public.Toate aceste categorii de credite contractateîn străinătate formează datoria publică externă,care nu este identică cu datoria externă.Noţiunea de datorie externă este maicuprinzătoare şi poate fi abordată pe diverseplanuri, cum sunt:a) datoria externă brută în sens larg,care include sumele băneşti provenite din toateformele de credit, precum şi alte valori pe carerezidenţii unei ţări le datorează exterioruluib) datoria externă brută în sens restrâns, carese determină prin scăderea din totalul obligaţiilorbăneşti faţă de exterior, a mai multor elemente:13credite pe termen scurt sub un an, investiţiile directeale investitorilor străini fără termene de restituire,ajutoarele cu caracter nerambursabil etc;c) datoria externă în accepţiunea BănciiInternaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare include:sumele de rambursat unor creditori publici şiparticulari, în valută, în bunuri materiale sauservicii convenite, cu termen mai mare de un an şisumele băneşti datorate exteriorului de persoaneparticulare, dar garantate de o autoritate publică dinţara debitoare;d) datoria externă netă se determină cadiferenţă între creanţele şi angajamentele externe aleunei ţări, adică prin scăderea din activele publice şiparticulare ale rezidenţilor unei ţări în străinătate,a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţaradebitoare. De obicei, datoria externă netă cuprindedoar creanţele lichide.Un aspect important privind datoria externăîl constituie indicatorii care o exprimă: gradulde îndatorare faţă de străinătate a ţărilordebitoare şi efortul valutar ce îl implică aceastăîndatorare.Gradul de îndatorare faţă de străinătate al

ţărilor debitoare se determină prin următoriiindicatori: dimensiunea absolută a datorieiexterne pe locuitor şi raportul dintre datoriaexternă şi produsul intern brut.Efortul valutar angajat de datoria externă aţărilor debitoare se reflectă prin mărimeaabsolută a serviciului datoriei externe(amortizarea creditelor şi dobânzilor aferente) şiprin raportul dintre serviciul datoriei externe şiîncasările din exportul de bunuri şi servicii.Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţipentru ţările dezvoltate care au moneda convertibilă, faţăde ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Dealtfel, în locul conceptului de datorie externă în ţările cueconomie de piaţă dezvoltată şi cu moneda convertibilă seutilizează acela de “dezechilibru valutar-financiar” sau de“mişcare de capital”.Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea eiîn conformitate cu condiţiile convenite.Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşterambursarea în aşa fel încât încasările din export, săfavorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilorcorespunzătoare lor, asigurându-se în continuare resurselepentru achitarea importului de bunuri materiale şi servicii14destinate creşterii economice şi satisfacerii cerinţelorsociale într-o anumită perioadă.Amortizarea trebuie apreciată şi în legătură cu faptulcă datoria externă acumulată, peste anumite limiteconsiderate ca normale, are consecinţe nefavorabile pentruţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Aceste ţăriau realizat în timp, o datorie externă de mari proporţiidatorită mai multor factori endogeni şi exogeni ca: necesitatea înlăturării decalajelor faţă de ţăriledezvoltate; criza energetică; folosireacreditelor externe mai ales pentru acoperirea deficituluicomercial şi mai puţin pentru creşterea economică propriuzisă;declanşarea unor transformărifundamentale politice, sociale şi economice în interiorulmajorităţii acestor ţări, în scopul tranziţiei spre economiade piaţă, concomitent cu realizarea unor schimbări esenţialeîn relaţiile economico-financiare internaţionale, etc.Datoria externă a avut importante efecte beneficepentru ţările debitoare slab dezvoltate şi în curs dedezvoltare. Dincolo de un anumit punct însă, ea areconsecinţe negative, degenerând într-o veritabilă criză,datorită îndeosebi imposibilităţii acestor ţări de a face

faţă serviciului datoriei externe. Dintre manifestărileacestei crize subliniem: creşterea nivelului dobânzilorpercepute la creditele externe; folosirea, în anumitecazuri, a creditelor obţinute pentru acţiuni economice cueficienţă scăzută sau pentru finanţarea unor obiective cucaracter neproductiv, acoperirea deficitelor bugetare,inclusiv importul de armament; fluctuaţiilepreţurilor interne şi externe la diferite resurse materiale,energetice sau la produse finite; instabilitatea monetarăşi valutară pe fondul inflaţiei; scurgerea peste graniţă aunor cantităţi mari de monedă naţională în valută şidepunerea lor în conturi personale la bănci în străinătate,etc.Asemenea aspecte fac datoria externă nu numai o mareproblemă economico-financiară actuală, ci şi o problemă depolitică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturiconcertate interne şi externe ca: transformarea crediteloracordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut dedezvoltare, în ajutoare nerambursabile; reducereasubstanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alteinstituţii financiare internaţionale la creditele acordateţărilor în curs de dezvoltare; prelungirea termenelor derambursare a creditelor şi a perioadei de graţie, etc.5

CAPITOLUL VVENITUL, CONSUMUL SI INVESTIŢIILE1. Producerea, repartizarea şi utilizareavenitului naţionalVenitul naţional se crează în toatesferele şi domeniile de activitate economică alesocietăţii. Se consideră ca producători de venitnaţional orice individ, firmă sau organguvernamental care produce bunuri sau servicii deorice fel, din orice domeniu de activitate:industrie, agricultură, silvicultură, pescuit,construcţii, servicii de electricitate, gaze, apăşi salubritate, transporturi, depozitare,comunicaţii, comerţ, asigurări, bănci,administraţie publică, învăţământ-educaţie, etc.Venitul naţional se poate determina prin următoarelemetode:a) însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilorproduse într-un an de către toţi agenţii economicinaţionali, atât în interiorul cât şi în afara ţării;b) ca sumă a veniturilor obţinute de toţi proprietariinaţionali ai factorilor de producţie, indiferentdacă factorii se utilizează în interiorul sau în

afara ţării;c) ca sumă a cheltuielilor pentru consum şi pentrusporirea bogăţiei (investiţii nete şi variaţiastocurilor) efectuate de către consumatorii şiagenţii economici naţionali.Cele trei metode de calcul reflectă stadiile mişcăriiPNN (venit naţional) în sferele producţiei (a), repartiţiei(b) şi utilizării finale (c).Venitul naţional este supus procesului de repartiţie,care se înfăptuieşte în două etape: distribuirea şiredistribuirea veniturilor.Distribuirea venitului naţional constă în procesul deîmpărţire a venitului naţional între factorii care au6participat direct la producerea lui, iar veniturile care seobţin poartă numele de venituri primare. Acestea sunt:salariul pentru muncă, renta pentru pământ, profitul pentruîntreprinzători şi dobânda pentru capital. Veniturileprimare nu sunt întotdeauna separate între ele. Separareasau combinarea veniturilor depinde de situaţia subiectului –proprietar – faţă de factorii utilizaţi. Astfel:a) dacă o persoană este simultan posesor de capital şiîntreprinzător, venitul său primar va însumadobânda şi profitul la capitalul investit;b) dacă este numai întreprinzător, venitul său va fiformat numai din profit;c) venitul meseriaşului cuprinde însumat salariul,profitul şi dobânda la capitalul investit;d) venitul ţăranului, care îşi desfăşoară activitateape cont propriu, cuprinde toate formele de venituriprimare.Distribuirea venitului naţional nu asigură venituripentru toţi membrii societăţii şi pentru susţinerea tuturoractivităţilor necesare din punct de vedere social. Înconsecinţă, are loc o redistribuire a venitului şiconstituirea veniturilor derivate (secundare).Redistribuirea venitului naţional este procesul detrecere fără echivalent a unei părţi din veniturile primarede la un sector la altul şi de la o formă de proprietate laalta. De regulă de la proprietatea privată spre proprietateapublică (bugetul de stat) şi invers. Obiectivul principal alredistribuirii veniturilor îl constituie crearea de venituripentru lucrătorii din activităţile ce nu au caracter marfar,respectiv instituţiile social-culturale, administraţiapublică şi protecţia socială a categoriilor defavorizate.Redistribuirea venitului naţional are loc prinmecanisme specifice, în mod deosebit prin sistemul deimpozitare a veniturilor (impozitare directă) şi prin

taxarea consumului (impozitare indirectă). Partearedistribuită a venitului naţional este preluată de cătreputerea publică şi transformată în resurse bugetaredestinate acoperirii cheltuielilor pentru învăţământ,apărare, protecţie socială, etc.În procesul de distribuire şi redistribuire avenitului naţional se constituie veniturile societăţilornefinanciare, ale instituţiilor de credit şi de asigurări,ale administraţiilor publice şi private, precum şi alefamiliilor, denumite şi venituri personale.Venitul personal (VP) reprezintă veniturile brute alepersoanelor obţinute ca urmare a desfăşurării unoractivităţi, la care se adaugă transferuri de la guvern şi dela întreprinderi (sporuri, compensaţii, ajutoare, dobânzi,dividende), inclusiv cuantumul impozitelor aferente lor.7Venitul personal disponibil (VPD) reprezintă sumaveniturilor de care dispun toate persoanele (inclusiv încalitate de agenţi economici) pentru procurarea de bunuri şiservicii şi pentru economisire. Se determină prin diminuareavenitului personal cu impozitele directe şi alte plăţineimpozabile (taxe).Venitul naţional (VN), reprezintă suma veniturilorpersonale la care se adaugă sau se scad următoareleelemente:a) se adaugă profiturile obţinute de firme şicotizaţiile pentru asigurări sociale;b) din rezultatul obţinut se scad: transferurileefectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzileîncasate şi dividendele.VN = VP + P + CAS – Tr – D – DvVN – venit naţionalVP – venit personalP – profiturile firmelorCAS – contribuţii la asigurări socialeTr – încasări din transferuri de la întreprinderi şistatD – venituri din dobânziDv – dividendeÎn final, diferitele categorii de venituri, ce seconstituie în procesul de repartiţie primară şi secundară,sunt destinate consumului şi economisirii:V = C + S2. ConsumulO parte din veniturile deţinute de persoanele fiziceşi juridice, inclusiv de stat, este utilizată pentrucumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea deservicii personale sau colective. Deci, orice consum sebazează pe un anumit venit care, de regulă, se concretizează

într-o anumită sumă de bani.Folosirea acestor bunuri economice de către populaţieşi administraţie, în scopul satisfacerii trebuinţelor lorpersonale şi colective reprezintă consumul. Ca act final alactivităţii economice, pe seama acestuia se asigurăexistenţa oamenilor, satisfacerea unor nevoi generale alesocietăţii, dezvoltarea personalităţii umane.Consumul personal constituie o componentă principală acalităţii vieţii, respectiv a nivelului de trai. Volumul,structura, calitatea şi dinamica acestuia, reliefează gradulde satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice,spirituale şi sociale ale populaţiei.8Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumuluide bunuri materiale şi servicii, este consumul pe locuitor.Acest indicator se determină prin raportarea consumuluitotal, pe grupe de produse şi produse principale, dintr-oanumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări.Cu ajutorul acestuia, se apreciază capacitatea pieţeide a satisface cerinţele de consum ale populaţiei, precum şimodificările structurale ce survin în cadrul consumuluirespectiv.Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii peindivid, sociogrupuri şi pe totalul populaţiei se exprimăprin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde demărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumităperioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea debunuri alimentare, nealimentare şi servicii, necesareconsumului populaţiei. Mărimea cheltuielilor curente depindede: cantităţile de bunuri materiale şi de serviciiachiziţionate şi incluse într-un “coş” de bunuri şi serviciişi de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentruaceste bunuri economice.Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicelecostului vieţii (ICW) sau indicele general (sintetic) alpreţurilor, care evidenţiază modificarea medie a preţurilorbunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate depopulaţie, într-o perioadă de timp.Acest indice se determină prin relaţia:100,q pq p100 sau IpI q p ni 1i0 i0ni 1i0 i1gp

i01 i

cw i ⋅⋅⋅

ΣΣ

unde pi1 şi pi0reprezintă preţurile bunurilor şi serviciilor din perioadacurentă şi respectiv de referinţă, care fac obiectulconsumului obişnuit al populaţiei (qi0).Dacă indicele costului vieţii este în scădere,înseamnă că are loc a creştere a nivelului de trai şiinvers.Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii decumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai se utilizează,de către organisme specializate, bugetele de familie.Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţăprin care se înregistrează sistematic şi cronologic, deregulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor(din muncă, din surse bugetare etc.) iar cheltuielile deconsum, după destinaţia lor: hrană, locuinţă, învăţământ,transport etc.Aceste bugete se întocmesc pe diferite categoriisocioprofesionale şi tipuri de familii reprezentative,selectate de organisme specializate, după anumite reguliconvenite oficial.9Legităţile evoluţiei consumului. Corelaţiile dintre veniturişi cheltuielile pentru consum au fost analizate de numeroşispecialişti, acestea fiind sintetizate în aşa-ziselelegităţi ale consumului. Printre acestea s-a impus legeapsihologică fundamentală, al cărei conţinut este exprimat deJ.M. Keynes astfel: “cu creşterea sau scăderea venituluioamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sausă-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă”.Dacă, de pildă, venitul va creşte cu 10%, consumul va sporicu 5% şi, invers, dacă venitul se reduce cu 10% consumul seva diminua cu 5%.Având în vedere faptul că veniturile sunt limitate,fiecare individ (familie) este preocupat să-şi procurebunurile de consum personal care să-i dea maximum desatisfacţie. De regulă, doleanţele consumatorului depăşescposibilităţile de satisfacere a lor (în condiţiile unordisponibilităţi băneşti limitate). De aceea, el îşi poatesatisface anumite trebuinţe numai renunţând la altele.Corespunzător legii specifice a distribuirii

cheltuielilor de consum, atingerea satisfacţiei maxime deconsum are loc în condiţiile în care sunt egale utilităţilefinale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare grupă,respectiv din fiecare categorie de cheltuieli destinateconsumului. Altfel spus, consumatorului îi este indiferentpe ce cheltuieşte ultima sumă de bani de care dispune.Corelaţiile dintre creşterea veniturilor şi creşterilediferitelor capitole de cheltuieli de consum au fostanalizate de economistul-statistician E. Engel. El a ajunsla concluzia că, pornind de la un anumit nivel al venituluişi pe baza unei anumite creşteri a acestuia (să zicem ocreştere cu 15%), modificările diferitelor articole decheltuieli de consum vor înregistra următoarele ritmuri şisensuri:a. cele destinate achiziţionării produselor alimentaresporesc într-o măsură mai mică (de pildă, cu 10%)ceea ce înseamnă că-şi reduc ponderea în totalulcheltuielilor de consum;b. cheltuielile destinate cumpărării articolelor deîmbrăcăminte şi de încălţăminte cresc în aceeaşiproporţie cu venitul (cu 15%) deci îşi menţinponderea anterioară;c. idem, cheltuielile cu locuinţa (15%);d. în schimb, cheltuielile pentru asigurareaconfortului şi pentru recreere cresc într-o măsurămai mare decât creşte venitul (cu 20%), sporindu-şiponderea în totalul cheltuielile de consum.În ultimele decenii, în ţările dezvoltateeconomic, pe fondul unui venit relativ ridicat şi alsporirii lui continue s-au conturat alte tendinţe îndinamica articolelor de cheltuieli de consum. Cele mai10semnificative relaţii de mărime între venituri şicheltuielile de consum sunt:a. în contextul creşterii consumului de alimente, aldiversificării structurii şi al îmbunătăţiriicalităţii lor, cheltuielile pentru acest articol înbugetul de familie au sporit într-o măsură mai mică,comparativ cu sporul venitului; ca urmare, acestecheltuieli şi-au redus ponderea (de la peste 40%până la circa 20%);b. în ceea ce priveşte cheltuielile cu îmbrăcămintea,încălţămintea şi accesoriile, acestea şi-au redus,de asemenea, ponderea în bugetul de familie de laaproape 20% la mai puţin de 10%;c. cheltuieli cu serviciile – inclusiv cele ce sereferă la locuinţă şi confort – au înregistrat ocreştere mult mai mare decât cea a veniturilor; încazul transporturilor şi comunicaţiilor, ponderea

cheltuielilor făcute cu acest articol (indiferentdacă este vorba de transportul în comun sau cumijloace proprietate privată) a crescut până laaproape 17%.În ţările mai puţin dezvoltate economic, dinamicaşi structurile cheltuielilor de consum înregistreazăritmuri şi sensuri atipice, care se abat de lalegităţile surprinse mai înainte. De pildă, în celemai multe dintre aceste ţări, ponderea cheltuielilorpentru hrană a sporit considerabil, ajungând la peste60% din bugetul mediu de familie.Înclinaţia spre consum şi factorii care o determină.Raportul procentual dintre consum şi venit, este pus înevidenţă de rata consumului ( c ) sau înclinaţia medie spreconsum, care exprimă ponderea consumului (C) în totalulvenitului (V), adică:100Vc C ; de unde 100C V ⋅c .Rata consumului este direct proporţională cu mărimeaconsumului şi invers proporţională cu mărimea venitului.Mărimea consumului depinde obiectiv de dimensiunilevenitului, iar subiectiv, de trebuinţele indivizilor.Înclinaţia medie spre consum reprezintă relaţiafundamentală dintre un anumit nivel al venitului exprimat însalariu şi cheltuielile de consum la acest nivel alvenitului.Mărimea cheltuielilor destinate consumului personaldepinde de o serie de factori obiectivi şi subiectivi.Printre factorii obiectivi se înscriu:a. nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor îngeneral. Consumul personal depinde într-o maremăsură de venitul real, de cel nominal şi demărimea venitului disponibil. Decizia de consum11este luată în raport cu evoluţia venitului personaldisponibil;b. modificările neprevăzute care afectează preţuldiferitelor elemente de capital fix şi capitalcirculant, cauzate de uzura morală şi/sauaccentuarea restricţiilor la unele resursenaturale. Pe perioade scurte, acest factor are oinfluenţă majoră asupra înclinaţiei spre consum;c. modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşteraportul dintre cheltuielile de consum prezent şiviitor, determinate de schimbările în puterea decumpărare a banilor sau de unele riscuri. Acest

factor se identifică cu evoluţia ratei dobânzii. Deregulă, se consideră că mărimea cheltuielilor deconsum se modifică în raport invers proporţional cuevoluţia mărimii ratei dobânzii. Riscurile privescşi ele anumite aspecte: incertitudinea duratei deviaţă, care influenţează asupra posibilităţilor dea beneficia de bunurile viitoare plata unorimpozite exagerat de mari, având caracterconfiscator; incertitudini externe privind viitoruletc.;d. modificarea politicii fiscale care creşte sau scadecererea globală. Când este utilizată ca instrumentpentru o repartiţie mai echilibrată a veniturilor,politica fiscală accentuează înclinaţia spreconsum; când o parte importantă a fondurilorbugetare este destinată achitării datoriei publice,sporesc impozitele de la populaţie, înclinaţia spreconsum diminuându-se.Factorii subiectivi se referă la înclinaţiipsihologice, la obiceiurile indivizilor. Printreaceştia se înscriu următoarele mobiluri:a. dorinţa oamenilor de a crea o rezervă băneascăpentru situaţii neprevăzute; drept urmare,cheltuielile pentru consumul curent se diminuează înfavoarea unui consum viitor, pentru cazurineprevăzute;b. constituirea de rezerve băneşti pentru asigurareabătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;c. dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prinparticiparea la unele acţiuni pe baza cărora urmeazăsă realizeze în viitor proiecte de afaceri;d. instinctul oamenilor de ridicare a standardului deviaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor deconsum, pe baza unor rezerve băneşti formate întimp;e. senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcarea indivizilor pe seama existenţei unei sume băneştieconomisite;f. dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;12g. manifestarea la unele persoane a zgârceniei,concretizată în diminuarea cheltuielilor de consumcurent.În raport cu factorii obiectivi şi subiectivi caredetermină mărimea cheltuielilor de consum, evoluează şiînclinaţia spre consum. Din ansamblul lor, impactul cele maiputernic îl are modificarea venitului, acesta constituindvariabila principală de care depinde cererea de consum. Petermen scurt, un venit în creştere este însoţit adesea de

economii sporite, în timp ce un venit în descreştere esteînsoţit de economii micşorate. Un nivel absolut mai ridicatal venitului tinde, de regulă, să mărească decalajul dintrevenit şi consum, deoarece satisfacerea trebuinţelor curente,de bază, constituie un impuls mai puternic decât o incitaţiespre economisire, dar care începe să se afirme doar dinmomentul în care indivizii ating un anumit nivel debunăstare.După J.M.Keynes, relaţia dintre venit şi consumse află sub incidenţa legii psihologice fundamentale,potrivit căreia, de regulă, şi în medie, o dată cucreşterea sau reducerea venitului, oamenii înclină săşimărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-oproporţie mai redusă.Deci, la o creştere a venitului (V) are loc şi osporire a consumului (C), dar creşterea venitului devansândcreşterea consumului, adică: V > C.Legătura funcţională dintre creşterea veniturilor şicreşterea cheltuielilor pentru consum este relevată deînclinaţia marginală spre consum (c’).Aceasta exprimă raportul dintre creşterea consumuluişi creşterea cu o unitate a venitului, adică:c’ = C/V,şi se prezintă ca o mărime pozitivă, dar subunitară,fiind un număr cuprins între 0 şi 1.0 < c’ < 1În condiţii normale, înclinaţia marginală spre consumnu poate lua nici valoarea 0 şi nici valoarea 1, mărimea eifiind plasată mai aproape de 1 decât de 0. În perioadele deboom, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6– 0,7, în timp ce în perioadele de recesiune este mai mare.Legătura funcţională dinte venit, consum şi economiieste pusă în evidenţă de următoarele date ipotetice:V(mil.lei)C(mil.lei)S(mil.lei)c s c’ s’02040601632

4864-16-12-8-4-1,61,21,06--0,6-0,2-0,06-0,80,80,8-0,20,20,21380 80 0 1 0 0,8 0,210012096112480,960,930,040,070,80,80,20,2Din situaţia prezentată se pot desprinde o seriede concluzii, care au un caracter general:a) în situaţia în care consumul este mai mare decâtvenitul disponibil, diferenţa dintre C şi V poartădenumirea de consum autonom. Acesta poate fiacoperit din împrumuturi sau din economii;b) dacă notăm consumul autonom cu a, atunci C = a +V⋅c’, iar S = -a + V ⋅s’;c) consumul poate fi mai mare decât venitul disponibilnumai pe o perioadă scurtă de timp. Pe o perioadăîndelungată de timp, consumul autonom este egal cuzero;d) economiile sunt negative sau pozitive, în funcţie de

nivelul înclinaţiei medii spre consum ( c ). Cândc >1, economiile sunt negative, iar când c <1,economiile sunt pozitive;e) întotdeauna c >c’ deoarece Vc a V c⋅′;f) pe măsură ce venitul disponibil (V) creşte, c sereduce şi tinde să se apropie de c’, care rămânerelativ constantă;g) pe o perioadă îndelungată de timp, c’ este mai maredecât pe o perioadă scurtă de timp.C+S10012080604020-1620 40 60 80 100 12016S(+)

S(-)

VS=0,2V-16SC=16+0,8VCV-20OFigura nr. 5.1. Relaţiile dintre venit, consum şieconomii3. Economiile şi investiţiile14In procesul repartiţiei venitului, se are învedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente cât şia celor viitoare, adică o anumită proporţie întreconsum şi economii.Trebuie făcută distincţia între economisire şieconomii:- economisirea se realizează în decursul unei perioadede timp, reprezentând un flux;- economiile reprezintă valoarea acumulată lasfârşitul unei perioade de timp, prezentându-se castoc.Economiile (S), reprezintă surplusul de venit (V)peste cheltuielile de consum (C), adică S = V – C.Sumele economisite apar deci ca un reziduu, respectivca acea parte a venitului care nu este consumată, formândeconomiile nete.Ca parte componentă a venitului, proporţia dintre

economiile nete şi venit, ca şi tendinţa acestora, seexprimă prin înclinaţiile spre economii, medie şi marginală.Înclinaţia medie spre economii (s) se defineşte prinraportul dintre suma economisită şi venit, şi mai estecunoscută sub numele de rata economisirilor:100Vs S ⋅.Înclinaţia marginală spre economii (s’) reflectăraportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului,reflectând cu cât sporesc economiile la o creştere cu ounitate a sporului de venituri, adică:;Vs S′De regulă, modificarea relativă a economiilor(S), devansează modificarea relativă a venitului(V), adică: S% > V% sau 100V100 VSS0 0

⋅⋅.Deoarece V = C + S, rezultă că înclinaţia marginalăspre economii este un număr pozitiv dar subunitar. Încondiţii normale acesta nu poate lua valori de 0 şi 1,deoarece suma înclinaţiei marginale spre consum şi aînclinaţiei marginale spre economii este egală cu 1.c’ + s’ = 1;c’ = 1 –s’;s’ = 1 – c’.Funcţia de economisire se deduce prin scădereafuncţiei de consum din funcţia venitului:C = C0 + c’V,S = V – C şi ⇒ S = V – (C0+ c’V) = (1 – c’)V – C0.15Cum 1 – c’ = s’ ⇒ S = - C0 + s’V.Funcţia economisirii pune în evidenţă faptul căeconomiile sunt crescătoare în funcţie de nivelul venitului.Cum înclinaţia marginală spre economii este constantă, înmod evident înclinaţia medie spre economii este variabilă,urmând nivelul venitului.Această ipoteză presupune că nu se poate economisidecât pornindu-se de la un anumit nivel de venituri.

Pentru un nivel de venit nul (V = 0) economiile vor finegative. În aceste caz, dacă consumul este pozitiv, pentruun nivel de venit nul, va avea loc o “dezeconomie”, adică oeconomie negativă, prelevată din ceea ce se deţinea anteriorşi care ar fi permis finanţarea consumului. Pentru un nivelal venitului V = C, nu se economiseşte. Acest nivel alvenitului egal cu consumul, este “pragul economiei”.Economia nu devine pozitivă decât dincolo de un anumit nivelal venitului, numit “prag de ruptură”, prag dincolo de carecolectivitatea încetează de a mai “dezeconomisi”.Economiile, odată realizate, pentru a nu rămâne osimplă tezaurizare, trebuie transformate într-un plasament,adică într-un capital adiţional la capitalul existent însocietate, care să aducă, în viitor, un venit naţionalsporit. Pe ansamblul economiei naţionale, datorităsistemului bancar-financiar care colectează şi plaseazăeconomiile băneşti, sporul de capital realizat prininvestiţii este aproximativ egal cu excedentul de venitpeste cheltuielile de consum, deci I = S.Această egalitate se explică prin aceea că cele douămărimi reprezintă pentru o colectivitate două faţete aleaceluiaşi proces. Economiile exprimă comportamentul colectival consumatorului individual (S = V – C), în timp ceinvestiţiile reflectă comportamentul colectiv alîntreprinzătorului individual (I = V – C).Deci, economiile se transformă în investiţii, al cărorrezultat se concretizează în mărirea dimensiunilorcapitalului fix şi ale stocurilor de capital circulant.Investiţiile, în sens restrâns, reprezintă adaosul lacapitalul agenţilor economici sau la patrimoniul personal,ca rezultat al cheltuirii (folosirii) economiilor obţinuteîntr-o anumită perioadă la formarea brută a capitalului dineconomie. Investiţiile care măresc volumul capitalului fixşi pe cel al stocurilor materiale poartă numele deinvestiţii nete; ele contribuie la formarea netă acapitalului. Dacă la investiţia netă se adaugă amortizareacu ajutorul căreia se înlocuieşte capitalul fix uzat, seobţine investiţia brută, respectiv formarea brută acapitalului.Contribuind la formarea brută a capitalului,investiţiile antrenează sporirea veniturilor, din care vadecurge o nouă creştere atât a consumului cât şi aeconomiilor.16În sens larg, investiţiile desemnează procesul deplasare a economiilor deţinute de persoane fizice şijuridice în vederea menţinerii şi creşterii stocului decapital din economie şi al stocului de bunuri, pentru

achiziţionarea unor bunuri imobiliare (suprafeţe de teren şilocuinţe), precum şi pentru achiziţionarea de titluri devaloare. După destinaţia lor, investiţiile se împart înpatru categorii:a) investiţii pentru afaceri, care constau încheltuielile pentru maşini, utilaje, instalaţii,fabrici, etc;b) investiţii imobiliare, pentru terenuri-construcţii;c) investiţii în stocuri, respectiv în diferite mărfuriobţinute de firme şi stocate în vederea vânzării;d) investiţii în titluri de valoare.Noţiunea de investiţie este strâns legată de ceade economii. Ca mărime, cele două categorii pot fiidentice, dar ca procese, ele se deosebescfundamental. Economiile reprezintă procesul deconstituire a resurselor băneşti necesare pentrureproducerea şi extinderea capitalului real alagenţilor economici. Investiţiile constau în procesulde cheltuire a economiilor pentru realizarea fizică alucrărilor şi obiectivelor din economie, respectivreprezintă procesul de materializare a economiilor încapitaluri reale sau tehnice.Investiţiile, ca premisă reală a expansiuniieconomice, sunt influenţate de mai mulţi factori: cererea deinvestiţii; randamentul viitor al bunurilor capital;fluctuaţiile profitului la investiţiile existente; politicastatului în domeniul investiţiilor; starea generală aeconomiei naţionale, conjunctura economiei mondiale, etc.a) cererea de investiţii depinde preponderent demărimea ratei dobânzii. Pentru ca un proiect de investiţiisă fie rentabil este necesar ca venitul obţinut sădepăşească cheltuielile făcute pentru acesta. Întrucât ratadobânzii măsoară valoarea finanţării proiectelor deinvestiţii, sporirea acestei rate conduce la reducereacantităţii de proiecte investiţionale profitabile. În acestfel, se reduce cererea de bunuri investiţionale. De exemplu,o firmă poate să achiziţioneze un capital tehnic de 1 milionde dolari, care îi va aduce un venit net anual de 80.000 dedolari (adică 8% pe an). Acest proiect este rentabil numaidacă rata reală a dobânzii este mai mică de 8%.Legătura dintre rata reală a dobânzii (r) şiinvestiţii (I) poate fi exprimată prin funcţia I = I(r), acărei curbă este descrescătoare, în sensul că pe măsură cecreşte rata dobânzii va avea loc scăderea investiţiilor şiinvers (fig. 5.2.).17I1 I2 Irr2

r1 I = I(r)Rata reala a dobanziiVolumul investitiilorFigura nr. 5.2. Relaţia dintre investiţii şi rata dobânziib) costul de întrebuinţare. Utilizarea bunurilor decapital realizate prin investiţie presupune anumitecheltuieli ocazionate de întreţinerea şi funcţionareaacestora, cheltuieli cu energia, combustibilul, salariile,etc. Între nivelul acestor cheltuieli şi volumulinvestiţiilor există o relaţie negativă.c) progresul tehnic. Introducerea unor tehnologiimoderne, descoperirea de noi metode de producţie, deridicare a calităţii bunurilor, de management, introducereaîn fabricaţie de noi bunuri etc. determină o creştere ainvestiţiilor. Intre ritmul inovaţiilor şi investiţiilor, pede o parte şi investiţii, pe de altă parte există o relaţiedirectă;d) stocul bunurilor de capital. Stocul bunurilor decapital poate fi mai mare sau mai mic în raport cu producţiacerută pe piaţă. În situaţia în care, în majoritateaindustriilor, există capacităţi de producţie excedentare,investiţiile se vor reduce şi invers.e) fluctuaţiile profitului la investiţiile existenteinfluenţează imboldul spre investiţii. Aceste oscilaţii suntmai evidente în cazul întreprinderilor producătoare cucaracter sezonier, unde valoarea acţiunilor lor, deci şimărimea profitului oscilează de la o perioadă la alta.f) politica statului în domeniul investiţiilor.Accentuarea investiţiilor în domeniul public antreneazăcreşterea cererii de bunuri investiţionale, în timp cediminuarea lor are drept efect reducerea acestei cereri.g) conjunctura economiei mondiale. În funcţie devariaţia fazelor ciclurilor economice, favorizează sau nuînclinaţia spre investiţii. Dacă pe piaţa mondială semanifestă o tendinţă de stagnare a cererii de bunurieconomice, întreprinzătorii naţionali nu mai sunt interesaţide a investi şi invers.Ansamblul acestor factori care influenţează procesulinvestiţional, acţionează în strânsă interdependenţă, seintercondiţionează.18În general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţiieste mai puţin stabilă decât cea a cheltuielilor pentruconsum, deoarece este mai uşor să se amâne cumpărarea debunuri capital decât să se amâne cumpărările de bunuri deconsum. Când se produce un declin în mărimea cheltuielilorde investiţii, cererea de împrumuturi se reduce, ceea cedetermină şi scăderea ratei dobânzii. Dar, diminuarea ratei

dobânzii stimulează investiţiile, astfel că proiectele deinvestiţii amânate se reiau, investiţiile încep să crească.Luarea unei decizii de investiţii de cătreîntreprinzător se fundamentează pe studii privindoportunitatea financiară, care presupun determinarea unorindicatori economici, cum sunt: rata rentabilităţiiinvestiţiilor, rata rentabilităţii minime a investiţiilor,perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei.Rata rentabilităţii investiţiei se determină pe bazaprincipiului dobânzii compuse, potrivit căreia o anumităsumă de bani disponibilă la un moment dat (S0), plasată cudobânda compusă exprimată într-o anumită rată (r), vadeveni, după o perioadă de timp, o sumă mai mare (Sn),adică:Sn = S0 (1+r)nRata rentabilităţii minime exprimă pragul minimstabilit, de regulă, la un nivel mai ridicat, peste careîntreprinzătorul se aşteaptă să fie depăşit de rataprofitului ce va fi obţinută, motivându-se astfelinvestiţia.Perioada de rambursare reprezintă durata (în ani) încare costul iniţial al investiţiei va fi rambursatîntreprinzătorului investitor, acesta acceptând durata ceamai scurtă de rambursare.Se determină raportând volumul investiţiei (I) laprofitul anual aferent investiţiei (Pa):;PT Ia

r Tr – termenul de recuperare al investiţiei în număr deani.

4. Raportul dintre consum şi investiţii;multiplicatorul investiţiilor şiacceleratorulPrincipiul multiplicatorului. Decizia de a faceinvestiţii influenţează producţia şi ocuparea, deci şiveniturile, şi prin acestea consumul şi investiţia. Acestea19din urmă asigură o creştere mai mare a venitului. La rândulsău, un venit mai mare va însemna o premisă a spoririiconsumului şi economiilor, ş.a.m.d.Dependenţa sporului de venit de sporul de investiţiieste exprimată de principiul multiplicatorului, careevidenţiază de câte ori se cuprinde sporul de investiţii(I) în sporul de venituri (V), respectiv de câte orisporeşte venitul în raport de sporul cu o unitate a

investiţiilor, adică:,IK Vde unde V = K⋅I, în care K>1Valoarea multiplicatorului este strâns legată deînclinaţia spre consum. El este ridicat sau scăzut după cumînclinaţia spre consum înregistrează creşteri sau diminuări.Această dependenţă poate fi evidenţiată, înlocuind înrelaţia multiplicatorului pe I = V - C şi împărţindraportul prin V.Vom obţine: : VV CK V −şi rezultă ;V1 CK 1−cum VCreprezintă înclinaţia marginală spre consum (c’), obţinem:1 cK 1−′, de unde rezultă că multiplicatorul este directproporţional cu înclinaţia marginală spre consum. Cum 1-c’ =s’, obţinem: sK 1′. În consecinţă, multiplicatorul se aflăîn raport invers proporţional cu înclinaţia marginală spreeconomii.Astfel, valoarea multiplicatorului investiţiilor estecu atât mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consumeste mai ridicată sau cu cât înclinaţia marginală spreeconomisire este mai scăzută.Pentru a înţelege mai bine sensul multiplicatoruluiinvestiţiei, vom porni de la un exemplu simplu.Să presupunem că o persoană mobilizează factorii deproducţie neutilizaţi, pentru a construi un garaj în valoarede 1000 dolari.Această investiţie va avea drept rezultat, pe lângăinvestiţia iniţială, şi o expansiune secundară a producţiei

naţionale şi a venitului naţional.Producătorii de materiale de construcţii vor obţine unvenit suplimentar de 1000$. Dacă înclinaţia marginală de aconsuma a acestora este de 3/4 (respectiv 0,75), atunci eivor cheltui 750 $ în noi bunuri de consum şi vor economisi1000 (1 – 0,75) = 250$.Producătorii de bunuri de consum vor primi la rândullor un venit suplimentar de 750$. Dacă înclinaţia lormarginală spre economie este tot de 3/4 , atunci ei vorcheltui suplimentar, la rândul lor, suma de 562,5$, adică,3/4 din 750$ sau 3/4 din 3/4 din 1000$ (sau 1000 0,752 ).Restul de 187,5$ îl vor economisi.În felul acesta, cheltuiala iniţială de investiţii de1000$, declanşează în lanţ, o serie de cheltuieli secundarede consum.Dar, acest lanţ se subţiază şi adunarea tuturorcheltuielilor, iniţiale şi derivate, dă o sumă finită.Dacă vom face apel la calculul aritmetic simplu, sau laformula progresiei geometrice infinite: 1 + r + r2 + r3+…..+ rn = 1/1-r, pentru r<1, obţinem următoarele rezultatipotetice:Economii Cheltuieli Venit- 1000 -1000(1-0,75) = 250 10000,75 = 750 1000 = 100011000(1-0,75)0,75 = 187,5 10000,752 = 562,5 750 = 10000,751000(1-0,75)0,752 =140,610000,753 = 421,9 562,5 = 10000,752

…………………………... ………………………... ………………………….1000(1-0,75) 0,75n = 10000,75n+1 = 10000,75n =1000 3000 4000Datele prezentate relevă că venitul suplimentar generatde o investiţie adiţională de 1000$ este egală cu sumaseriei infinite:1000 + 10000,75 + 10000,752 + …. + 10000,75n == 1000 (1 + 0,75 + 0,752 + …..0,75n) = 1000/1-0,75== 1000/0,25 = 4000= 1000,0,251 ⋅sau, generalizând, rezultă că multiplicatorul;s11 cK 1′−′

Se observă deci că, pentru o înclinaţie marginală spreconsum de 3/4, multiplicatorul este 4, compus dintr-ounitate din investiţia iniţială, plus 3 unităţi adiţionaledin cheltuielile secundare de consum.Principiul acceleratorului. În procesul luării decizieicu privire la împărţirea veniturilor între cheltuieli deconsum şi economii (investiţii) se ia în consideraţie şiprincipiul acceleratorului, abordat pentru prima dată de A.Aftalion, într-o lucrare despre crizele economice. După el,creşterea cererii de bunuri de consum începe prin a provocao creştere mai mult decât proporţională a producţiei debunuri capital: cantitatea suplimentară de bunuri de consumcerute, nu se produce decât după aceasta şi, câteodată încantităţi excesive.Dacă toate capacităţile de producţie sunt utilizate iarcererea de consum sporeşte, firmele sunt tentate să măreascăproducţia pentru a veni în întâmpinarea consumatorilor, acererii lor solvabile. Apare deci o cerere suplimentară deinvestiţii, ştiut fiind că sporirea capacităţii de producţienu este posibilă fără investiţii. Dar modificările surveniteîn cererea de bunuri şi servicii tind să determine variaţiimai accentuate ale cererii de bunuri de capital (investiţii)care le creează.Noile resurse investiţionale atrase, poartă numele deinvestiţii induse, a căror mărime depinde de modificareavenitului naţional şi de un coeficient (a), care aratămăsura în care investiţia indusă este influenţată demodificarea venitului naţional. În consecinţă, principiulacceleratorului se exprimă într-o formă simplificată prinrelaţia:It = a V, cu “a” pozitiv şi subunitar,de unde: Va It

,în care :a – coeficientul acceleratorului;It – investiţiile nete în anul t;V – variaţia venitului în anul t faţă de anul t-1;Dacă luăm în calcul şi investiţia de înlocuire acapitalului fix uzat, pe seama amortizării, atunciprincipiul acceleratorului se exprimă prin relaţia It = a V+ b, în care b este investiţia de înlocuire sau dereamplasare făcută pe seama amortizării.Deoarece o modificare (sporire) relativ modestă avenitului naţional şi a consumului vor genera o creştereprocentuală mai mare a investiţiilor, coeficientul “a”

poartă numele de accelerator.Intensitatea şi sensul efectului accelerator alvenitului şi consumului asupra investiţiilor sunt:a) investiţiile vor spori atunci când sporul venituluinaţional creşte de la o perioadă la alta (Vt+1 >Vt);b) investiţiile vor rămâne la acelaşi nivel dacă sporulvenitului naţional nu se modifică faţă de perioadaanterioară (Vt+1 = Vt );c) investiţiile se vor reduce dacă ritmul de creştere avenitului naţional este mai mic decât în anulprecedent (Vt+1 < Vt );d) dacă venitul naţional rămâne la nivelul celui dinanul anterior (creştere zero), atunci se fac doarinvestiţii de înlocuire (din amortizare);e) dacă se reduce venitul naţional (creşterea negativă),cererea de investiţii se reduce sub nivelul celor deînlocuire.Se poate spune că o sporire iniţială a cererii deconsum va avea ca rezultat o creştere procentual mult maimare a cererii de investiţii. Dar, pe măsură ce sporulcererii de consum începe să se reducă, nivelul cererii deinvestiţii va scădea. Chiar şi o reducere uşoară a cereriide consum poate reduce investiţiile la zero.Intensitatea şi sensul efectului accelerator alvenitului şi consumului asupra investiţiilor au fost astfelexemplificate de P.A. Samuelson în lucrarea Economics.Să presupunem că o întreprindere textilă are unechipament industrial, care este menţinut în mod constant lade 2 ori cifra anuală de afaceri. Presupunem că cifra deafaceri s-a stabilizat pentru un anumit timp la 30 milioanedolari, iar balanţa sa va arăta 60 milioane de dolari înbunuri de capital, care constau în 20 de maşini de vechimediferită, din care una ajunge să fie uzată şi înlocuităanual. Întrucât înlocuirile compensează exact amortismentul,întreprinderea nu realizează nici un fel de economie şi nicio investiţie netă. Investiţia netă corespunde unei înlocuirianuale de 3 milioane dolari care reprezintă contravaloareaunei maşini. Putem presupune că celelalte 27 milioane dincifra de afaceri sunt salarii şi dividende. Aceste aspectesunt reflectate de prima fază a tabelului următor:- în mulioane $-Timpul Vânzările anualeStoculde

capitalInvestiţia netă(IN)Investiţia brută(IN + reânlocuire)PrimafazăPrimul anAl doilea anAl treileaan30303020/6020/6020/60000o maşină a 3$ = 3$o maşină a 3$ = 3$o maşină a 3$ = 3$A douafazăAl patruleaanAl cincileaanAl şaseleaan45607530/9040/12050/15010/3010/3010/30(10 + 1) maşini a 3$= 33$(10 + 1) maşini a 3$= 33$(10 + 1) maşini a 3$= 33$A treiafazăAl şaptelea

an75 50/150 0 o maşină a 3$ = 3$A patrafazăAl optuleaan73,5 49/147 0 -o maşină a 3$ = -3$Considerăm că în al patrulea an vânzărileîntreprinderii au crescut cu 50%, trecând de la 30 la 45milioane $. Pentru a menţine raportul de 2 între capital şiproducţie, numărul de maşini trebuie să crească cu 50% adicăde la 20 la 30. În acest an, în care a avut loc expansiuneavor trebuie achiziţionate 11 maşini, din care una va înlocuimaşina uzată, iar 10 se vor adăuga la cele 20 existente.Se observă, deci, că vânzările de textile au crescut cu50%. Se naşte întrebarea: dar producţia de maşini textile cucât a crescut? Răspunsul este: cu 1000% (1 maşină se producepentru înlocuire, iar 10 se produc în plus pentru a seadăuga la cele existente). Principiul acceleratoruluidatorează numele său acestui efect multiplicat asupranivelului investiţiilor pe care îl provoacă o variaţie aconsumului.Dacă vânzările urmează să crească la 15 milioane dolariatât în al cincilea an cât şi în al şaselea an, vom continuasă avem nevoie de 11 maşini noi (10+1) pentru fiecare an.Până în prezent principiul acceleratorului nu a creatnici un fel de dificultăţi. Dimpotrivă, el se traduceprintr-o sporire impresionantă a cheltuielilor de investiţii, incitate de o creştere moderată a vânzărilor laconsumatorii de textile. După principiul acceleratorului,pentru ca investiţia actuală să se menţină stabilă,vânzările trebuie să continue cu aceeaşi viteză, cu acelaşiritm.Dacă consumul nu mai înregistrează un ritm de creşteredestul de rapid sau dacă se va stabiliza la un anumit nivel,de exemplu în al şaptelea an la 75 milioane dolari, atunciinvestiţia netă va cădea brusc la zero, iar investiţia brutăva scădea la o maşină.In al optulea an, datorită scăderii cifrei de afacerila 73,5 milioane dolari, cererea de investiţii se reduce subnivelul celor de înlocuire.Samuelson consideră principiul acceleratorului ca unputernic factor de instabilitate economică. Dacă vânzărileîntreprinderilor cresc şi apoi scad, principiulacceleratorului poate amplifica fluctuaţiile lor. Elprovoacă investiţii nete în perioadele de avânt, dar incităla dezinvestiţii nete, de mărimi analoge, în perioadele de

criză.In realitate, efectul acceleratorului nu va fi atât deamplu cum se pare. In acelaşi timp, mărimea acestuia va fidificil de anticipat cel puţin din următoarele considerente:a) multe firme au capacităţi neutilizate sau păstreazăstocuri de mărfuri, ceea ce le permite satisfacerea cereriisuplimentare fără să facă investiţii;b) hotărârea de a investi depinde de anticipărilefirmelor privind creşterea viitoare a cererii de consum;c) întreprinderile îşi programează investiţiile cu multtimp înainte de a începe producţia şi nu sunt suficient deabile de a face ajustări pe termen scurt;d) producătorii de bunuri investiţionale nu reuşesc, întoate cazurile, să ofere aceste bunuri pe termen scurt;e) maşinile uzate scriptic, a căror valoare a fostrecuperată prin amortizare, pot fi utilizate în continuare,dacă nu sunt uzate complet sub aspect fizic.Interacţiunea multiplicatorului si acceleratorului. Inconformitate cu principiul de accelerare, se consideră căsporurile de venituri generează o cerere nouă de bunuri deconsum iar întreprinderile care beneficiază de aceastăcerere adiţională sunt impulsionate să-şi dezvoltecapacităţile de producţie, adică să efectueze noiinvestiţii.Dat fiind faptul că acceleratorul reflectă relaţiaexistentă între investiţii (I) şi variaţia venitului (V),expresia originală a acestuia este:I = a ⋅VDin acest principiu al acceleratorului se desprindeconcluzia conform căreia capitalul de care are nevoiesocietatea depinde, în principal, de nevoile producţiei.Adăugările la stocul de capital vor creşte când venitulcreşte. Aşa cum am văzut, o perioadă de prosperitate poatelua sfârşit nu pentru că producţia a scăzut, ci pentru că sastabilit la un nivel ridicat sau pentru că va continua săcrească, dar într-un ritm mai lent. Cum deja s-a semnalat,funcţionarea acceleratorului tinde să amplifice procesul demultiplicare şi, prin urmare, face mai intense fluctuaţiileeconomice.Variaţiile nivelului producţiei în ramurileproducătoare de bunuri de capital, influenţează asupravenitului şi a cheltuielilor indivizilor, ce vor produce noischimbări, “multiplicate” în cheltuieli. Acest gen deprocese pot determina un ciclu vicios în care principiul deaccelerare şi multiplicare se intercondiţionează dândnaştere la o spirală cumulativă inflaţionistă saudeflaţionistă.

Deci, incidenţa asupra consumului, a unei modificări avenitului, se poate exprima în maniera următoare:C;cC c V sau V 1 ⋅′′⋅Dacă substituim valoarea variaţiei producţiei (V) dinexpresia originară a acceleratorului cu expresia saanterioară, rezultă:CcI a ⋅′.Această expresie arată că investiţia “indusă” esteproporţională cu variaţia consumului.CAPITOLUL VICREªTEREA ªI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ1. Contabilitatea naţională şi sistemul conturilornaţionaleAbordarea macroeconomică presupune determinarea unormărimi care să permită obţinerea unei viziuni globale aeconomiei, a rezultatelor din economia naţională înansamblul său. Aceasta se efectuează, în special, princontabilitatea naţională.În prezent contabilitatea naţională reprezintăprincipalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomicăutilizat în statistica internaţională, de majoritateaţărilor lumii, mai ales cele cu economie de piaţă.Contabilitatea naţională descrie cifric activitateaeconomică, fluxurile materiale, de venituri şi financiare,care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici. Eaprezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros,ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a uneinaţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei,distribuţiei, repartiţiei şi acumulării. Pentru a da oimagine clară a economiei naţionale, ea trebuie săsimplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând înacest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şiprezentate în tabele, care în ansamblul lor formează unsistem de conturi ale economiei naţionale. Cu ajutorul lorse poate evalua rata de creştere economică, se pot urmări întimp perioadele de expansiune sau recesiune, de inflaţie saude stabilitate a preţurilor, se realizează comparaţii alestructurilor şi evoluţiei economiilor diferitelor ţări.

Informaţiile furnizate de contabilitatea naţionalăstau la baza calculării principalilor indicatorimacroeconomici, ce reprezintă instrumente de cunoaştere şianaliză a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilorviitoare, precum şi pentru efectuarea de comparaţiiinternaţionale, în vederea aprecierii locului ţăriirespective în economia mondială.Fluxurile materiale, de venituri sau financiare,precum şi stocurile de bunuri şi valori financiare grupatepe subiecţi economici, pe categorii de bunuri, servicii,venituri şi cheltuieli, sunt prezentate într-un tabloueconomic de ansamblu. Acesta este format din conturi,elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări.Fiecare cont înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pede altă parte, utilizarea lor.Sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 9 conturimacroeconomice. Fiecare operaţiune economică înscrisă înconturile sintetice şi analitice se înregistrează de douăori – odată în debit şi a doua oară în credit.Structura celor 9 conturi naţionale este următoarea:1. Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaboreazănumai pentru întreaga economie şi arată provenienţabunurilor economice şi utilizarea lor;2. Contul 1 – Producţie – se elaborează la nivelulfiecărui sector instituţional (categorie de agenţieconomici) şi pe ansamblul economiei. Prin el sesintetizează tranzacţiile ce caracterizeazăactivitatea de producţie a tuturor agenţiloreconomici interni şi reflectă legătura întreproducţia de bunuri şi servicii şi consumulintermediar necesar pentru a obţine aceastăproducţie. Soldul său este valoarea adăugată brută,ce măsoară contribuţia fiecărui sectorinstituţional la crearea PIB;3. Contul 2 – Crearea veniturilor – arată pentrufiecare sector şi pentru întreaga economie,formarea venitului din activităţi economice şi dinpatrimoniu;4. Contul 3 – Repartiţia veniturilor – reflectărepartiţia primară a valorii adăugate, respectiv,distribuirea veniturilor generate de procesul deproducţie. Sintetizează pe lângă veniturilefactorilor, create în interiorul ţării, şi pe celeprimite, respectiv plătite străinătăţii, realizândtrecerea de la calculul după conceptul de ”intern”la calculul după conceptul de ”naţional”;5. Contul 4 – Redistribuirea veniturilor – descrie

repartiţia secundară a venitului şi realizeazătrecerea de la venitul naţional la venituldisponibil, care se realizează prin intermediulsoldului transferurilor curente în raport custrăinătatea, prin impozite directe, princontribuţii la asigurări sociale etc.6. Contul 5 – Utilizarea venitului – este axat pefuncţia de consum şi arată modul în care fiecaresector instituţional îşi repartizează venituldisponibil între consum final (privat şi public) şieconomisire;7. Contul 6 – Modificarea patrimoniului (acumulare) –sintetizează, pe de o parte, economiile brute şitransferurile de patrimoniu din străinătate, iar pede altă parte, componentele în care s-auconcretizat aceste surse şi soldul finanţării;8. Contul 7 – Finanţarea – evidenţiază, pe ansamblulţării, modificările intervenite în nivelul şistructura creanţelor, atât global cât şi pecomponente;9. Contul 8 – Străinătatea (Restul lumii) – în carese reflectă toate tranzacţiile agenţilor economiciinterni cu străinătatea, respectiv veniturileprovenite din străinătate şi plăţile cătrestrăinătate.Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturilenaţionale sunt evaluate la preţurile factorilor deproducţie (când nu se includ impozitele indirecte) şi lapreţurile pieţei (când includ impozitele indirecte).Preţurile pieţei sunt deci, mai mari decât preţurilefactorilor de produc⇔ie.Impozitele indirecte cuprind: impozite pe vânzări,accize, TVA, impozitul pe proprietate, impozitul pe licenţe,taxe vamale, etc.Pentru firme aceste impozite sunt costuri care seadaugă la preţul de vânzare, mărindu-l. In acelai timp,ele sunt fluxuri de venituri bugetare.Subvenţiile de exploatare, sunt aloca⇔ii de la bugetulde stat frechivalent pentru firmele private, în vedereastimulării produc⇔iei sau menţinerii preţurilor de consum.Prin scăderea din impozitele directe a subvenţiilor deexploatare se obţin impozitele directe nete: Iin = Ii – Ssx.2. Măsurarea rezultatelor macroeconomice.Indicatori macroeconomici sintetici2.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme decalcul,principii şi metode

Rezultatele activităţii obţinute pe ansambluleconomiei naţionale dintr-o perioadă de timp determinată, deregulă un an, se reflectă cifric prin indicatorimacroeconomici.Măsurarea rezultatelor economice prin asemeneaindicatori îndeplineşte o serie de funcţii esenţiale:a) Indicatorii macroeconomici au rolul deevidenţă statistică, prin care se sintetizează informaţiileprivind rezultatele activităţilor dintr-o economienaţională, într-o perioadă determinată, măsurând potenţialulsău economic;b) Pentru agenţii economici, ei constituiepunctul de plecare în luarea deciziilor privind dimensiunea,structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunurieconomice viitoare, şi pe baza acestora, atragerea şiutilizarea factorilor de producţie;c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale,prin care se pun mai bine în evidenţă valoareaperformanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul dedezvoltare economică atins de o ţară şi locul ei în economiamondială.Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economieinaţionale se bazează pe o anumită teorie şi concepţiemetodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme:sistemul conturilor naţionale (SCN), specific ţărilor cueconomie de piaţă şi sistemul producţiei materiale (SPM)folosit în ţările cu economie centralizat-planificată.a) Primul sistem, SCN, se fundamentează pe teoriafactorilor de producţie elaborată de către Jean BaptisteSay, conform căreia fiecare factor este recompensat înfuncţie de contribuţia sa la activitatea economică. Prinurmare, în calculul indicatorilor macroeconomici se porneştede la veniturile factorilor de producţie.b) Cel de-al doilea sistem, SPM, are la bazăteoria muncii productive, conform căreia munca depusă însfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilorde producţie, crează bunuri economice, deci este productivă.Deşi, între timp, această teorie a evoluat, în sensullărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi,cele mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilornemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.),sunt considerate în continuare neproductive. Indicatoriimacroeconomici calculaţi în cadrul acestui sistem (SPM) au osferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prinsistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materialea fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsuratranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu

sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunturmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilorobţinute în activitatea economică, într-o perioadă dată (deregulă un an).Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemulconturilor naţionale se bazează pe o serie de principii:a) se evaluează ansamblul activităţii economice,activitatea productivă fiind extinsă şi asupra serviciilornemateriale, legate de consumul populaţiei şi deadministraţia de stat;b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numaibunurile şi seriviciile care sunt vândute pe piaţă. Drepturmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse demenaje şi care nu sunt destinate vânzării, respectivserviciile membrilor de familie pentru întreţinereagospodăriei;c) produsele şi serviciile se include în calcul, numaiîn condiţiile în care sunt urmarea activităţii în intervalulde timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nusunt luate în calcul bunurile şi serviciile care reprezintărevânzări, când tranzacţiile sunt doar o schimbare atitlului de proprietate (terenuri, locuinţe);d) rezultatele activităţilor economice măsoară numaivaloarea bunurilor şi serviciilor pentru uz final, (cuexcepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evitaînregistrările repetate, nu se includ în calcul consumurileintermediare – adică bunurile materiale şi serviciileproduse şi consumate în perioada respectivă în vedereaproducerii altor bunuri materiale şi servicii;e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de laveniturile factorilor de producţie antrenaţi în activitateaeconomică, nu include transferurile băneşti care au locîntre agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor deşomaj, burse, alocaţii de la guvern etc. care nu suntînsoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii;f) delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriulpe care îşi desfăşoară activitatea agenţii economici.Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţiloreconomici din interiorul ţării conduce la obţinereaprodusului sau venitului intern. Dacă se elimină rezultateleagenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentrucare se face calculul şi se adaugă rezultatele agenţilornaţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara ţării,rezultă indicatori care evidenţiază produsul sau venitulnaţional.g) în funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurareautilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin

indicatori economici în formă brută (se includ alocaţiilepentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includalocaţiile pentru consumul capitalului fix).Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomicedeterminaţi prin sistemul conturilor naţionale pot ficalculaţi prin trei metode :a) metoda de producţie – prin care are loc agregareaproduselor şi serviciilor finale obţinute de agenţiieconomici în perioada de calcul, (de regulă un an). Prinaceastă metodă, din valoarea totală a producţiei se eliminăconsumul intermediar, iar în cazul indicatorilor în formănetă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitaluluifix;b) metoda utilizării producţiei finale – constă înagregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cubunuri materiale şi servicii, ce compun producţia finală. Seînsumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şiservicii de consum, cheltuielile publice pentru bunurimateriale şi servicii, cheltuielile pentru bunuri deinvestiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şiimport);c) metoda costurilor sau valorii adăugate – prin carese însumează elementele care reflectă compensarea factorilorde producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.),alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută aindicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţiavenitului naţional).2.2. Indicatorii macroeconomici calculaţi în S.C.N.Pe baza informaţiilor oferite de contabilitateanaţională, se calculează următorii indicatori sintetici cereflectă rezultatele macroeconomice.Produsul global brut (PGB) – exprimă valoarea totală abunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumităperioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă aproducţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizatede toate sectoarele economiei naţionale, cu sau fărăcaracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă unan).

Σ Σ Σ

ni 1ni 1ni 1

PGB PGi PFi Ci,unde: PGB – produsul global brutPG – produsul global realizat în

fiecare sector de activitate;PF – produsul final realizat înfiecare sector de activitate;Ci – consumul intermediar din fiecaresector de activitate;i = numărul de sectoare economice.PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate,incluzându-se şi valoarea bunurilor materiale şi serviciilorprimite de la alţi producători şi folosite pentru producereade noi bunuri economice (consumul intermediar – respectivmaterii prime, materiale, energie, semifabricate etc.).Produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea brută depiaţă a bunurilor economice finale produse în interiorulunei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, decătre agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcula acestui indicator o constituie valoarea adăugată brută aagenţilor economici interni sau cheltuielile efectuate îneconomie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine dela faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul decapital fix (amortizarea). Sunt avute în vedere numaiprodusele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrulacelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic.Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din care sescade consumul intermediar.PIB PGB −Ci ,unde: - PIB – produsul intern brut în preţurilepieţei;Ci - consumul intermediar.Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse înacest indicator sunt destinate consumului personal,consumului public, formării brute a capitalului (înlocuireaşi creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şiexportului net:PIB C C FBCF (E I) per pub −,unde: - Cper – consum personal privat;Cpub – consum public (guvernamental);FBCF – formarea brută a capitalului fix şivariaţia stocurilor;E – expertul ;I – importul.Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugatănetă de piaţă a bunurilor materiale şi serviciilor finaleproduse de agenţii economici autohtoni şi străini îninteriorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, deregulă un an. Se determină prin scăderea din PIB aconsumului de capital fix (amortizarea):PIN PIB −CCF ,unde: PIN – produsul intern net;

CCF – consumul capitalului fix.Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoareaadăugată brută de piaţă a tuturor bunurilor materiale şiserviciilor finale obţinute de către agenţii economiciautohtoni care acţionează atât în interiorul ţării, cât şiîn afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timpdeterminată, de regulă, un an. Se determină pornind de lamărimea PIB la preţurile pieţei, la care se adaugă valoareaadăugată brută a agenţilor economici autohtoni dinstrăinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoareaadăugată brută a agenţilor economici străini în interiorulţării la preţurile pieţei (Vasi):PNB PIB Vaas −Vasi .PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIBcu veniturile nete primite de la restul lumii: PNB = PIB lapreţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de larestul lumii – remuneraţiile salariale vărsate restuluilumii + veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilorprimite de la restul lumii – veniturile proprietăţii şi aleîntreprinderilor vărsate restului lumii.Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decâtcea a PIB în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) dintrePIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în străinătateşi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorulţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci PNB este mai maredecât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă între PIB şiPNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în cursde dezvoltare supuse fenomenului de migraţie a forţei demuncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale carerepatriază profitul în ţările lor de origine.Exprimând rezultatele activităţii agenţiloreconomici ai unei ţări, indiferent dacă îşi desfăşoarăactivitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora,PNB este indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialuleconomic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai folosit încomparaţiile internaţionale.Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an,este denumit PNB nominal, iar pe baza preţurilor comparabile(ale unui an de bază dat) este denumit PNB real. Prinraportarea PNB nominal/ PNB real se obţine deflatorul PNBce reliefează modificările intervenite în nivelul preţurilorsau în puterea de cumpărare a banilor.100Igp; PNB real PNB no minalPNB realDeflatorul PNB PNB no minal .

Produsul naţional net (PNN), exprimă valoarea adăugatănetă a bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute deagenţii economici autohtoni, în ţară sau în afarateritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată,de regulă, un an. Se determină prin scăderea din PNB aconsumului de capital fix.PNN PNB −CCFDacă PNN este determinat prin utilizareapreţurilor factorilor de producţie, atunci el reflectăvenitul naţional.Venitul naţional (VN), reprezintă mărimea agregată aveniturilor obţinute de către proprietarii factorilor deproducţie, ca recompensă pentru aportul acestora laproducerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimăatât veniturile din muncă (salarii şi contribuţii), cât şicele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chiriietc.). Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional sedetermină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţei dincare se scade consumul de capital fix.pp pp pp VN PNB −CCF PNNunde: VNpp – venitul naţional la preţurile pieţei;PNBpp – produsul naţional brut la preţurilepieţei.Exprimat la preţurile factorilor de producţie,venitul naţional se determină pornind de la venitul naţionalevaluat la preţurile pieţei din care se scad impoziteleindirecte nete.pf pp in pf pp in VN VN −I sau VN PNN −I .unde: VNpf – venitul naţional la preţurile factorilorde producţie;Iin – impozitele indirecte nete – carecuprind: impozitele pe vânzări, accize, TVA, impozitul peproprietate, impozitul pe licenţe etc. Pentru firme acesteimpozite sunt costuri şi se adaugă la preţul de vânzare. Inacelaşi timp, ele sunt fluxuri de venituri bugetare.Subvenţiile de exploatare sunt alocaţiile de labugetul statului, fără echivalent pentru firmele private,pentru a stimula producţia sau a menţine preţurile deconsum.Prin scăderea din impozitele indirecte asubvenţiilor de exploatare se obţin impozitele indirectenete.in i ex I I −S .Deci,pf pp i ex pf pp i ex VN PNB −CCE −I S sau VN PNN −I S .De mărimea şi dinamica venitului naţional depindevolumul şi dinamica cererii finale de bunuri materiale şi

servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.Dacă la venitul naţional se adaugă transferurilenete ale restului lumii se obţine venitul naţionaldisponibil:d nr VN VN T ,unde: VNd – venitul naţional disponibil;Tnr – transferurile nete ale restului lumii.Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitulpersonal de care el va dispune pentru a face faţă nevoilorsale. Venitul personal se determină pornind de la venitulnaţional, din care se scad veniturile care nu revinmenajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite desocietăţile comerciale, impozitele asupra acestora,cotizaţii pe care societăţile comerciale le plătesc pentruasigurări sociale etc.) şi se adaugă transferurile statuluispre menaje, sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj,ajutoare, burse etc.p rnd prnd s V VN −P −I −CAS T ,unde: Vp - venitul personal;Prnd – profituri nedistribuite de societăţilecomerciale;Iprnd - impozitele asupra profiturilornedistribuite de societăţile comerciale;CAS – cotizaţii pentru asigurările socialeplătite de societăţile comerciale;Ts – transferuri ale statului spre menaje.Venitul personal disponibil se determină pornindde la venitul personal, din care se scad impozitele directeasupra veniturilor personale:pd p d V V −I ,unde: Vpd – venitul personal disponibil;Id – impozitele directe asupra veniturilorpersonale.Venitul personal disponibil reflectă veniturilemenajelor care pot fi utilizate pentru procurarea de bunurimateriale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor deviaţă şi funcţionării societăţii (consum) şi pentrueconomisire.3. Creşterea economică şi dezvoltarea economică;delimitări conceptualeCreşterea economică este un proces complex, carevizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamicasa.În problema conţinutului creşterii economice s-auconturat opinii diferite.Economistul american S. Kuznets concepe creştereaeconomică ca o sporire a capacităţii unei ţări de a furnizaîn măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate

bazată pe tehnologii de vârf şi pe adaptări instituţionaleşi ideologice. În opinia celor mai mulţi economişti,creşterea economică este o sporire a venitului naţional petotal sau pe locuitor. Creşterea economică, în concepţiaeconomistului francez Fr. Perroux, înseamnă ”sporireadimensiunilor economiei naţionale, exprimată în totalulbunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei perioadede timp, inclusiv ale amortismentului. Dacă sporulcantitativ se obţine pe termen scurt, acesta constituie oexpansiune; dacă se obţine pe termen lung, atunci constituieo creştere economică.”Creşterea economică se derulează într-un anumit cadruspaţial şi temporal. În timp, rezultatele macroeconomice potînregistra, sub aspect cantitativ, creştereri, stagnări şichiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuieînţeleasă ca fiind un proces liniar.Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă oevoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, darcare nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regreseeconomice temporare. Aprecierea că o economie naţionalăînregistrează o creştere economică se bazează pe existenţatendinţei creşterii pozitive reale.Utilizarea conceptelor de creştere economică zero şide creştere economică negativă, corespund unor raţiuni depolitică economică şi nu unor elaborări teoretice.Creşterea economică zero, semnifică situaţia în carerezultatele economice absolute şi populaţia totală sporescîn acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânândconstant.Pe planul politicii economice, o asemenea rată decreştere era argumentată de promotorii ei ca singura reacţiesocială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv alresurselor naturale şi de destabilizare tot mai pronunţată aechilibrului ecologic. În consecinţă, societatea ar trebuisă limiteze voluntar ritmul creşterii economice. O astfel deopţiune este discutabilă. Dacă pentru ţările puternicindustrializate ea pare acceptabilă, pentru ţările cu niveleconomic redus ar însemna accentuarea decalajelor în raportcu ţările dezvoltate economic.Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţieîn care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţăde scădere, menţinându-se însă sub control o serie decorelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupunecompromisuri rezonabile, acceptabile pe planul eficienţeieconomice şi al bunăstării sociale.Creşterea economică negativă exprimă intenţia delegitimare sau justificare a unei situaţii de fapt, sau a

unei perspective nefavorabile.Creşterea economică exprimă acele modificări ce au locîntr-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, însporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, înstrânsă legătură cu factorii lor determinanţi.Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediulunor indicatori sintetici semnificativi pentru apreciereadinamicii economice a unei ţări. Din multitudinea acestorindicatori, o semnificaţie relevantă o au produsul internbrut, produsul naţional brut şi venitul naţional, în termenireali, atât pe total, cât şi pe locuitor.Înţelegerea conţinutului procesului creşteriieconomice necesită luarea în considerare a următoarelorelemente:a) creşterea economică este dependentă de dinamicamacroeconomică, determinată de factori specifici şi dedinamica demografică, determinată de factori biologici şisociali;b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe operioadă suficient de lungă, pentru a se delimitaexpansiunea conjuncturală pe termen scurt din cadrulciclului de afaceri, de creşterea economică propriu-zisă,ce se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul uneiperioade mai mari de timp;c) creşterea economică are în vedere rezultatelemacroeconomice reale, cele corectate cu mărimeadeflatorului;d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică acreşterii economice este ritmul sporului PNB sau PIB pelocuitor.Esenţa creşterii economice poate fi conturată şimai bine printr-o analiză comparativă a acesteia cu alteprocese ce exprimă dinamica macroeconomică şi cu care seintercondiţionează, cum sunt: dezvoltarea economică,progresul economic, progresul social, reproducţia lărgită.Astfel, creşterea economică, ca procesmacroeconomic, nu surprinde modificările calitative dinfizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul detrai, aspecte ce sunt puse în evidenţă prin conceptul dedezvoltare economică.Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiazăansamblul transformărilor cantitative şi calitative cesurvin în structurile economico-sociale şi ştiinţificotehnice,în mecanismele economice, precum şi în modul degândire şi în comportamentul economic al oamenilor.Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, întimp şi spaţiu, procesul creşterii economice. Prin urmare,

raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economicăeste unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economicăpresupune şi o creştere economică, dar nu orice creştereeconomică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă odezvoltare economică numai acea creştere economică care esteasociată şi cu o modificare structural-calitativă îneconomia naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. Deci,în timp ce creşterea economică este un concept pur economic,dezvoltarea prezintă interferenţe interdisciplinare,situându-se în zona de contact a economicului cu socialul,politicul, culturalul, ecologicul, fiind un conceptmacrosocial polivalent.Progresul economic reprezintă procesul istoric deînaintare a unei economii naţionale de la inferior lasuperior, care se manifestă, în esenţă, prin sporireaproductivităţii muncii şi a produsului naţional pe locuitor,în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economieinaţionale. El este un proces complex cu intensităţi diferiteîn evoluţia economica societăţii.Progresul economic este influenţat de omultitudine de factori, printre care mai importanţi sunt:bogăţiile naturale şi posibilitatea atragerii lorîn circuitul economic;cantitatea şi calitatea potenţialului uman;structura pe ramuri a producţiei;nivelul dezvoltării cercetării tehnico-ştiinţificeşi gradul aplicării cuceririlor ei în activitateaeconomică;intensitatea şi eficienţa participării economieinaţionale la diviziunea mondială a muncii etc.Progresul social exprimă evoluţia progresivă asocietăţii, ce implică îmbunătăţirea condiţiei umane,ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă aomului. El are la bază progresul economic cu care seîmpleteşte organic şi se apreciază nu numai în raport custarea iniţială, ci şi cu cea finală.Conceptul de progres economic, în optica luiFr.Perroux, nu se rezumă numai la o simplă sporire aprodusului naţional real pe locuitor însoţită de oîmbunătăţire a repartiţiei. După el, schimbările înrepartiţie nu atestă, în şi prin ele însele, că economiadevine ”progresivă”. De aceea, Perroux consideră că ”nici unprogres economic nu ar fi calificat astfel dacă nu era şi unprogres social; nici un progres nu ar merita să fie numiteconomic dacă ar diminua şansele înfloririi fiinţelor umane;invers, nici un progres nu ar fi social dacă nu ar dafiecăruia mijloacele unui statut uman de viaţă”. Ca atare,

teoria sa cu privire la progresul economic este, în acelaşitimp şi o teorie a progresului social.Procesul creşterii economice are anumiteinterferenţe şi cu procesul reproducţiei lărgite. Deosebireaesenţială dintre aceste procese constă în aceea căreproducţia lărgită evidenţiază doar reluarea activităţii peo scară mai mare, prin acumulare de capital, în timpcreşterea economică ce relevă şi factorii utilizaţi în acestscop, combinarea şi substituirea factorilor de producţie.Creşterea, dezvoltarea, progresul şi expansiuneaeconomică, ca de altfel şi reproducţia, au un conţinutconcret istoric specific, în funcţie de stadiul şiparticularităţile complexului economic naţional în care sedesfăşoară.În etapa contemporană, procesul creşteriieconomice prezintă unele caracteristici:Procesul creşterii economice se desfăşoară pe bazaunui amplu proces de formare a unui nou mod tehnicde producţie. Prin folosirea unor tehnici şitehnologii specifice, noul mod tehnic de producţieva asigura obţinerea de producţii mari, prinpreluarea din mediul natural a acelor resurse cesunt reproduse pe scară largă şi au caracternepoluant, impulsionând creşterea economică.Se conturează un tip de creştere preponderentintensiv, laturile calitative ale factorilor deproducţie şi, în primul rând, ale neofactorilor,contribuind hotărâtor la susţinerea creşteriieconomice.Creşterea economică se caracterizează printr-olegătură intrinsecă cu finalitatea socială, cucalitatea vieţii. Pe baza accentuării procesuluicreşterii economice se asigură sporirea veniturilortuturor categoriilor de populaţie, sporeşteconsumul de bunuri materiale şi servicii pelocuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă,problemele privind securitatea socială a aceleipărţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţiedezavantajată - şomeri, pensionari, bătrâni,orfani, handicapaţi etc.Creşterea economică a ţărilor cu economie modernăse caracterizează prin formarea unui nou mod degândire economică şi a unui comportament propriuintegrării individului în exigenţele economicosocialeale economiei de piaţă.4. Factorii şi tipurile creşterii economiceCreşterea economică este condiţionată de

potenţialul de resurse existent. Intensitatea creşteriieconomice, ca şi calitatea acesteia depind de mai mulţifactori.Aceştia sunt, în primul rând, factorii direcţi:munca, natura, capitalul; acestora li se alăturăneofactorii: progresul tehnic, inovarea, cercetareaştiinţifică, informaţia etc.Pe lângă factorii respectivi, un rol deosebitdeţin şi factorii indirecţi, cu acţiune mediată, cum sunt:cererea agregată, respectiv capacitatea de absorbţie apieţei interne;sistemul financiar-bancar, adică rolul activ alcreditului;rata economiilor şi rata investiţiilor, respectivînclinaţia marginală spre economii şi spre investiţii;mediul internaţional;înclinaţia marginală spre a exporta în comparaţie cu ceaspre a importa;migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc.Fiecare factor al creşterii economice se abordează subaspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural.Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global alresursei corespunzătoare fiecărui factor. Aportul specificacestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică estede natură pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şiutilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum sporit deresurse, presupunând constant randamentul lor.Dimensiunea calitativă se referă la randamentulutilizării resurselor. Aportul acestei dimensiuni afactorilor la creşterea economică este de natură purintensivă şi rezultă prin ridicarea, de la o perioadă laalta, a nivelului randamentelor respective, subsumantesporirii eficienţei economice generale a activităţiiproductive.Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile deordin cantitativ şi calitativ în funcţie de proporţiile încare se combină diferitele categorii de resurse şi în careacestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramurieconomice, grupe de produse din cadrul acestora). Drepturmare, aportul dimensiunilor cantitative şi calitative alefactorilor creşterii economice depinde de intensitateaacţiunii acestora, dar şi de modificarea ponderii lor înstructura sistemului economic naţional. Rezultă, deci, căinfluenţele structurale pot fi , în raport cu rezultatelecreşterii economice, favorabile sau nefavorabile.În cazul unui anumit factor, există ointeracţiune compensatoare între latura cantitativă şi

calitativă, mediată de latura structurală. Astfel deficitulcantitativ al unui factor poate fi compensat printr-oîmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.De pildă, factorul uman intervine în creştereaeconomică prin sporirea volumului muncii prestate la scarămacro, precum şi prin ridicarea calităţii folosirii lui(creşterea productivităţii). Cantitativ, acest factor seconcretizează în volumul de manoperă prestată de populaţiaocupată în timpul efectiv de muncă. Creşterea ratei ocupăriistimulează creşterea economică.Din punct de vedere calitativ, acţiuneafactorului uman în procesul creşterii economice se exprimăprin calitatea acestuia, dependentă, în principal, decalificare şi motivaţie în muncă şi prin productivitateamuncii, influenţată şi de înzestrarea tehnică a muncii.Asemenea evoluţii sunt, în general, subsumate ideii deprogres calitativ al factorului uman, sub influenţaprogresului tehnic, a motivaţiei în muncă şi a cadruluiorganizaţional. Importanţa acestei dimensiuni decurge dinexistenţa, la nivelul ei, a unor rezerve teoreticnelimitate, ce pot fi mobilizate prin decizii adecvate, fărăeforturi investiţionale.Specificitatea dimensiunii calitative a factoruluiuman al creşterii economice este relevată de conceptul de”capital uman”, care sintetizează totalitatea cunoştinţelorşi competenţelor profesionale rezultate din procesuleducaţional şi consolidate prin acumulare de experienţă lalocul de muncă.Legătura dintre cele două laturi arătate se faceprin intermediul structurilor specifice de pregătire aforţei de muncă, de ocupare (ramuri, sectoare), orientareainvestiţiilor de dezvoltare (creştere) etc.Factorul informaţional-tehnologic, în calitateasa de neofactor, are în prezent un rol decisiv în procesulcreşterii economice. Potenţialul inovării de a induceprogres şi eficienţă este practic nelimitat. Aceastajustifică tratarea potenţialului de inovare drept o resursăde importanţă strategică.Cantitativ, acest factor se concretizează înproporţia investiţiilor pentru cercetare-dezvoltare în PNB.Calitativ, el se referă la eficienţa directă, larentabilitatea sistemului (sectorului) cercetării, ca şi lacea indirectă, adică la maximizarea avantajului competitiv,rezultat din aplicarea noilor soluţii tehnico-ştiinţifice(deci, este vorba de o eficienţă propagată). Mecanismulpropagării efectelor este interpretat prin două ipoteze:a) Ipoteza progresului tehnic încorporat priveşte

diferenţierea tehnologică internă a fiecărui factorde producţie, eficienţa folosirii acestuia fiind cuatât mai mare cu cât generaţia tehnologică este maiavansată.b) Ipoteza progresului tehnic autonom neîncorporat,constă în îmbunătăţirile vizibile aleperformanţelor sistemelor de producţie prinacumulare de experienţă.Progresul tehnologic indus prin inovare determinăefecte multiple cum sunt:ameliorarea randamentelor sistemelor de producţie;apariţia economiilor de scară, prin reducereacosturilor medii totale şi, deci, prin sporireaprofitului;limitarea şi reducerea costurilor ecologice alecreşterii;schimbarea continuă a gamei destinaţiilor deutilizare a diferitelor categorii de resursenaturale;restructurarea treptată a economiilor naţionale(sectoare, ramuri).În funcţie de modul în care se conjugă factorii deproducţie, de contribuţiile relative ale laturilor lor(cantitative, calitative) la sporurile de producţie sau devenit naţional, pot exista mai multe tipuri de creştereeconomică: extensiv, intensiv şi intermediar.Tipul extensiv de creştere economică se caracterizeazăprin contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilorcantitative ale factorilor (direcţi) la modificarea(sporirea) PNB, respectiv a altui indicator macroeconomic.Un asemenea tip caracterizează ţările care, în trecutsau în prezent, înregistrează un nivel economic relativ maiscăzut, incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate apieţei şi să valorifice superior, într-o structură complexă,resursele naţionale. Creşterea extensivă mizează prioritarpe acumulări susţinute, pe un amplu efort investiţional,susţinut prin atragerea de capital din surse interne sauexterne.Alte condiţionări decurg din limitarea număruluipopulaţiei disponibile şi din inerţia sistemului economic,care necesită un efort ridicat de susţinere a creşterii. Înacelaşi timp, sistemul economic aflat în creştere extensivănu este capabil decât treptat, pe termen lung, să mobilizezelaturile intensive ale acţiunii resurselor cu care esteînzestrat.Creşterea economică de tip extensiv determină, înprincipiu, costuri economice, ecologice şi sociale ridicate.

Dar, de regulă, reprezintă o etapă ce trebuie parcursă,deoarece creşterea de tip intensiv presupune acumulareaprealabilă a unei anumite infrastructuri, care să osusţină şi să favorizeze propagarea efectelor într-unsistem economic mai integrat.Tipul intensiv de creştere economică se defineşteprin faptul că cea mai mare parte (peste 55%) a sporului derezultate macroeconomice se datorează laturilor calitativeale factorilor de creştere.Această creştere este specifică ţărilor avansateeconomic, cu structuri diversificate, capabile de a generaşi absorbi progres tehnologic şi cultural. Creşterea de tipintensiv este în măsură să se autoîntreţină şi să seautoaccelereze prin efecte de conexiune inversă pozitivă. Deregulă, tipul intensiv de creştere economică succede celuiextensiv.Tipul intermediar de creştere economică se află lagraniţa celor două tipuri arătate şi presupune contribuţiiaproximativ egale ale celor două categorii de laturi alefactorilor, la sporirea producţiei naţionale. Un asemeneatip de creştere economică poate să predomine într-o ţară operioadă relativ lungă de timp, şi se întâlneşte în ţărilecare au păşit mai târziu pe calea industrializării,înfăptuind acest proces la un alt nivel al dezvoltăriitehnice, comparativ cu alte ţări mai dezvoltate.5. Beneficiile şi costurile creşterii economiceCreşterea economică, în accepţiunea cea maigenerală, se referă la sporirea venitului naţional pe totalsau pe cap de locuitor. Autorităţile economice suntpreocupate în permanenţă de realizarea unor rate înalte decreştere economică. Există mai multe raţionamente carejustifică această atitudine:1. Creşterea economică constituie factorul determinantal unui standard de viaţă ridicat. Totuşi, ea duce laridicarea standardelor de viaţă atât timp cât continuă săsporească cu o rată mai mare decât rata creşteriipopulaţiei. Sporurile înregistrate în productivitatea munciipermit ca societatea să poată beneficia de un volum sporitde bunuri materiale şi servicii şi de mai mult timp liber.După unele calcule, chiar şi cea mai modestă rată decreştere a venitului naţional, cu 2% pe an şi pe locuitor,înseamnă cel puţin cinci ani pentru a creşte venitulpersonal la 10% şi mai mult de nouă ani pentru a sporistandardele de viaţă ale fiecăruia cu 20%.2. Când venitul naţional creşte în termeni reali,autorităţile economice pot să obţină încasări mai mari prinintermediul impozitelor, fără a recurge la majorarea cotelor

de impunere. Impozitele şi taxele sunt cele care finanţeazăserviciile publice şi prestaţiile sociale dorite decetăţeni.3. Politicile care urmăresc o distribuire maiechitabilă a venitului pot fi realizate mai uşor atunci cândse înregistrează o creştere reală a economiei. Dacă venitulnaţional nu creşte, numai anumite grupuri sociale îşi potîmbunătăţii situaţia lor, dar în detrimentul altor grupurisociale. Desigur, când venitul real este în creştere, unprocent mai mare din sporul de venit real poate fi canalizatspre grupurile sociale mai defavorizate.4. Alt element pozitiv al creşterii economice îlconstituie ridicarea gradului de ocupare a forţei de muncă.În general, atunci când nivelul producţiei creşte, ocupareamâinii de lucru creşte.Beneficiile aduse de creşterea economică audeterminat pe unii specialişti să considere acest fenomen oadevărată binecuvântare. Dar unele din consecinţele acestuiproces se dovedesc a fi un “blestem”.În primul rând, cu toate că investiţia reprezintăun factor important al creşterii, aceasta presupune caoamenii să fie dispuşi să îşi sacrifice în prezent nivelulde viaţă. Dacă economia se află într-o situaţie de ocuparedeplină a resurselor, producţia de bunuri de capital vaputea creşte numai dacă se vor deplasa factorii de producţiede la producţia bunurilor de consum spre producţia bunurilorde capital. În această situaţie, creşterea investiţiilorpresupune reducerea consumului. Aşadar, un prim inconveniental creşterii economice derivă din faptul că sporireastocului de capital, care duce la diversificarea creşteriiposibilităţilor de producţie a bunurilor de consum înviitor, presupune ca indivizii să-şi sacrifice sau să-şireducă consumul în prezent.În al doilea rând, costurile creşterii economicetrebuiesc puse în relaţie directă cu efectele asupracalităţii vieţii. În literatura de specialitate se vorbeştede “efectele de debordare” sau de externalităţi negative cumar fi contaminarea mediului ambiant.Externalităţile privesc acele bunuri despre carese spune că au efecte răspândite. Adică, producerea sauconsumarea lor afectează indirect şi alte persoane decâtcele care le produc sau le consumă.Externalităţile sunt situaţiile în care preţurilepieţei nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiileasociate producţiei sau consumului. Costurile saubeneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei auun caracter extern întrucât nu sunt asociate vânzătorului

sau cumpărătorului, ci unei terţe părţi.De regulă, externalităţile apar datorită faptuluică drepturile de proprietate asupra unor bunuri sau resurseeconomice sunt insuficient definite.Externalităţile pot fi pozitive sau negative.Externalităţile negative apar în cazul activităţilor deproducţie sau de consum ce generează costuri pentru terţepărţi. Externalităţile pozitive corespund unor activităţi ceaduc beneficii pentru terţe părţi.Cazul cel mai frecvent invocat de externalitatenegativă este poluarea. Spre exemplu, o întreprindereproducătoare de oţel achiziţionează factori de producţie alecăror costuri determinate de consumul productiv suntîncorporate în preţul oţelului. Pe lângă factorii deproducţie ce sunt reflectaţi în costuri, întreprinderea maiutilizează aerul curat şi produce poluare. Cu toate acestea,întreprinderea nu compensează persoanele afectate depoluarea aerului. Ca urmare, costul aferent utilizăriiaerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiindîncorporat în preţul acestuia.În cazul activităţilor care genereazăexternalităţi negative, costurile private sunt mai redusedecât costurile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângăcosturile private, şi costurile externe ce sunt suportate deterţe părţi – persoane fizice sau juridice.Exemplul clasic de externalitate pozitivă estecel cu privire la raporturile dintre un apicultor şi unproprietar de livezi: albinele apicultorului produc miereaprin polenizarea florilor de arbori fructiferi, iar arboriiproprietarului de livezi îşi sporesc randamentul datorităpolenizării.Un alt exemplu celebru de externalitate pozitivăse referă la efectele vaccinării: vaccinul aduce beneficiinu numai pentru persoana vaccinată, ci, prin prevenireaepidemiilor, şi pentru întreaga societate. Oricum, efectelebenefice asupra societăţii nu sunt luate în considerare depersoana care se decide să suporte costul vaccinării.Clasificarea externalităţilor în pozitive i negative esterelativă deoarece o externalitate negativdintr-un anumitpunct de vedere poate fi pozitivdintr-un alt punct devedere.Astfel, o întreprindere poate genera efecteexterne negative, prin poluare, cât şi efecte externepozitive, prin mărirea gradului de ocupare a mâinii delucru.În cazul activitţilor care genereazăexternalităţi pozitive, beneficiile private sunt mai reduse

decât beneficiile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângăbeneficiile private şi beneficiile externe ce revin unorterţe părţi.Externalităţile reprezintă un caz de eşec alpieţelor întrucât, în absenţa intervenţiei corectoare,concurenţa liberă ar genera nivele de producţie sau deconsum ce nu corespund alocării eficiente a resurselor.Contaminarea mediului ambiant s-a transformatîntr-o componentă a vieţii zilnice. Apărarea mediuluinatural presupune un cost care va trebui să fie plătit decătre consumatorii direcţi sau de către unii producători. Încondiţiile epocii contemporane, limitarea degradăriimediului înconjurător presupune cheltuieli importante. Cutoate că nu este posibilă eliminarea degradării mediului,problema care se pune este cea a reducerii acesteia şi acosturilor generate de lupta împotriva acestui fenomendăunător. Oricare ar fi sursa sau metoda de finanţare aleasăpentru a acoperi cheltuielile ocazionate de încercarea de aelimina contaminarea mediului ambiant, în final cetăţeniivor suporta, într-o manieră sau alta, această povară, printripla lor calitate:în calitate de consumatori. Dacă autorităţileobligă întreprinderile care contribuie la degradareamediului să instaleze echipamente speciale pentru epurareareziduurilor, acest aspect va determina o creştere apreţurilor bunurilor fabricate, deoarece ele sunt obligatesă treacă pe costuri amortizarea aferentă acestorinstalaţii;în calitate de contribuabili. Dacă sestabileşte acordarea de subvenţii de la bugetul de statpentru întreprinderile care instalează echipamente învederea eliminării contaminării, aceasta presupune o sporirea impozitelor percepute de la populaţie, în vedereafinanţării acţiunilor respective;ca ofertanţi de forţă de muncă. În unele cazuriîntreprinderile poluante sunt obligate să-şi reducă sau săşiînceteze activitatea şi în mod implicit apare şomajul.Se poate afirma că lupta împotriva contaminăriimediului înconjurător constituie o sarcină complexă, iarconsul său afectează, într-o măsură sau alta, întreagasocietate.O politică de creştere economică susţinută îiface pe oameni să-şi părăsească viaţa simplă de la ţară saudin micile oraşe pentru zonele urbane unde ritmul vieţiieste infernal. Declinul agriculturii, migraţia spre oraş aucosturile lor, iar ritmul acestora aduce bucurie unora,pentru alţii constituind o adevărată tragedie. Bolile,

accidentele, o rată a criminalităţii ridicată, sinuciderile,divorţurile şi crimele sunt foarte des întâlnite atunci cândeste vorba de o creştere economică accelerată.Astăzi, multe ţări care nu s-au confruntat cu operioadă de creştere economică susţinută caută să le copiepe celelalte pentru a obţine beneficiile creşterii, înpofida costurilor acesteia.Dezvoltarea economică realizată în contextul uneicreşteri economice bazată pe protecţia mediului înconjurători menţinerea durabilă a echilibrului ecologic, a fostsurprinsă prin conceptul de dezvoltare economică durabilă.6. Dezvoltare şi subdezvoltare economicăPreocuparea pentru problematica dezvoltăriieconomice, înţeleasă nu ca o simplă creştere cantitativă, cica o creştere economică însoţită de mari schimbăricalitative, este relativ recentă impunându-se atenţieispecialiştilor şi organismelor internaţionale odată cuîncheierea procesului de decolonizare, care a determinatapariţia unui mare număr de noi ţări pe scena mondială,evident cu diferite nivele de dezvoltare. Începe să sevorbească tot mai mult de ţări subdezvoltate, ţări sărace,ţări înapoiate, lumea a treia.Dezvoltarea reprezintă un proces care cuprindetoate ţările lumii, indiferent de treapta pe care se aflăfiecare din ele. Dar ritmurile, performanţele acestuiadiferă de la ţară la ţară, datorită unei multitudini decondiţii, factori şi cauze. În decursul timpului omenirea sastructurat în ţări cu dezvoltare puternică şi ţări cu odezvoltare mai slabă. Inegalităţile şi inechităţile dinsistemul internaţional – scrie Jan Tinbergen – sunt de oimportanţă uriaşă. Deşi vorbim despre omenire, ele au datnaştere la două lumi şi nepotrivirile între acestea cresc.Una este lumea bogaţilor, cealaltă este lumea săracilor; unaştie carte, cealaltă este în mare măsură analfabetă; unaeste industrializată şi urbană, cealaltă este predominantagrară şi rurală; una este orientată spre consum, cealaltăspre supravieţuire. Aceste lumi au probleme diferite şipreocupări diferite. Într-o asemenea viziune, dezvoltarea şisubdezvoltarea sunt antinomice. Ele reflectă contrastul celmai flagrant al lumii contemporane: dezvoltarea ca o stare astatelor care au atins un înalt nivel de cultură şicivilizaţie cu economii moderne, diversificate, promotoareşi integratoare ale progresului tehnico-ştiinţific şisubdezvoltarea – stare a economiilor situate la polul opusal ţărilor dezvoltate, caracterizate prin structurieconomice, sociale şi organizaţionale anacronice, neputândasigura minimul vital pentru existenţa populaţiilor lor.

Cu toate că dezvoltarea şi subdezvoltarea suntantinomice, prima este inseparabilă de a doua, elecoexistând în cadrul economiei mondiale.Nivelul de dezvoltare economică poate fi apreciatprintr-un sistem complex de indicatori destinaţi săcuprindă: produsul naţional brut pe locuitor şi indicele decreştere a acestuia; populaţia activă ocupată şi structurasa pe sectoare, nivelul productivităţii muncii şicapitalului şi ritmul de creştere a acestuia, rataeconomisirii şi a investiţiilor, ponderea investiţiilor, aexporturilor, importurilor, a datoriei publice, acheltuielilor pentru cercetare dezvoltare etc., în PIB, ratade economisire a menajelor, rata de utilizare acapacităţilor de producţie etc.Plecând de la aceşti indicatori. P.A. Samuelsonşi W.D.Nordhaus au identificat 7 tendinţe de bază care s-auînregistrat în istoria economică a ţărilor dezvoltate.Tendinţa 1: Populaţia şi în principal populaţiaactivă a crescut, dar cu o rată mult mai mică decât stoculde capital, ceea ce a dat naştere la o sporire acapitalului;Tendinţa 2: Salariile reale au înregistrat oputernică tendinţă ascendentă;Tendinţa 3: Participarea retribuţiilor şi asalariilor în raport cu randamentul total al proprietăţii auînregistrat o uşoară tendinţă ascendentă în decursultimpului.Tendinţa 4: În loc de a se observa o scădere aratei randamentului capitalului sau a ratei reale adobânzii, faptele dovedesc o oscilare a acestora peparcursul ciclului economic, dar fără o tendinţă puternicăascendentă nici descendentă în decursul ultimului secol.Tendinţa 5: Relaţia capital/producţie s-adiminuat începând de la anul 1900, dar ea s-a modificatpuţin după 1950.Tendinţa 6 : În decursul secolului XX ratanaţională de economisire s-a menţinut stabilă. Raportulîntre investiţia brută şi PNB s-a menţinut aproape constantdupă 1900.Tendinţa 7: Produsul naţional a crescut cu o ratăstabilă de 3-4% pe an. Pe de altă parte, această rată decreştere a fost superioară celei a capitalului şi a muncii,iar inovaţia tehnologică a jucat un rol cheie în procesulcreşterii economice.Trebuie să remarcăm rolul important pe care l-aavut şi îl are progresul tehnico-ştiinţific în explicareacelor şapte tendinţe ale dezvoltării economiilor moderne.

Dezvoltarea presupune o transformare a societăţiiîn toate dimensiunile sale: acumularea de bunuri materiale,dar şi schimbarea fizică şi intelectuală a oamenilor şicreşterea numărului acestora.Acumularea de bunuri materiale reprezintă, semnulcel mai evident al dezvoltării economice. Creştereavenitului naţional şi a puterii de cumpărare individualepermite întregii populaţii să dobândească o cantitate debunuri şi servicii suficient de mare pentru viaţa cotidiană.Problematica subdezvoltării nu poate fi înţeleasădecât raportând-o la situaţia ţărilor dezvoltate.6.1. Conceptul de subdezvoltare

Dacă vorbim de ”ţări subdezvoltate” avemîn vedere ţările care se află sub nivelulunor indicatori macroeconomici ca PNBtotal sau pe locuitor. A vorbi de”subdezvoltare” presupune a considera ostructură economică, socială,instituţională rămasă în urmă, o economiede subzistenţă.Nu există însă consens asupra nici unui aspect alsubdezvoltării: începând cu delimitarea conceptului,continuând cu conţinutul noţiunii, cauzele şi mecanismelesale interne, ori modalităţile de depăşire a acestei stări.Chiar dacnu se poate spune cu precizie ceva despresubdezvoltare, ea există şi preocupă, deopotrivă ştiinţa şipolitica.Subdezvoltarea reprezintă un fenomen negativ alcontemporaneităţii, afectând într-o măsură sau alta, ţăridin Asia, Africa şi America Latină, influenţând în moddirect aproape trei sferturi din populaţia Terrei.Încercările specialiştilor de a defini şi caracterizasubdezvoltarea, relevă o multitudine de poziţii şi puncte devedere. P.A. Samuelson şi W.D.Nordhaus consideră că ”o ţarăîn curs de dezvoltare este aceea a cărui venit real pelocuitor este scăzut în comparaţie cu acela al unor ţăridezvoltate ca SUA, Japonia sau al ţărilor din EuropaOccidentală”. Venitul naţional pe locuitor de 40 de ori maimic; ponderea mare a analfabetismului (50% din populaţie);preponderenţa agriculturii; înzestrarea energetică pelocuitor de 60 de ori mai mică, contrastul dintre pondereamare în populaţia mondială (peste 50%) şi ponderea redusă aparticipării la venitul mondial (numai 50%); posibilităţireduse de acces la învăţătură.Subdezvoltarea reprezintă un fenomen caracteristic

ţărilor cu potenţial economic foarte scăzut, cu structurieconomice, sociale şi organizaţionale distorsionate care lefac şi mai puternic dependente de economiile avansate.Atunci când definesc subdezvoltarea, cei mai mulţieconomişti au în vedere, de obicei, elementelecaracteristice ale acesteia.6.2. Trăsături şi cauze ale subdezvoltăriiÎn literatura economică sunt prezentate o serie decaracteristici comune tuturor ţărilor în curs de dezvoltare:1. nivel scăzut al venitului pe locuitor apreciat cafiind, în unele cazuri, de câteva zeci de ori mai micdecât în ţările avansate;2. indici ridicaţi de analfabetism;3. structuri sanitare necorespunzătoare;4. rate de economisire sczute pe locuitor;5. rate ridicate de şomaj structural;6. structuri productive şi tehnologice dezechilibrate;7. discrepanţe mari în distribuirea internă avenitului;8. rate ridicate de creştere a populaţiei;9. un sistem instituţional ineficient;10. tipuri de proprietate foarte eterogene caregenerează mecanismul de ”blocare a funcţionăriieconomiei”;11. predominanţa economiei de subzistenţă;12. nivelul scăzut al exporturilor;13. standardele de viaţă foarte scăzute;14. dependenţa economică faţă de exterior;15. importurile acestor ţări sunt mult superioareexporturilor dând naştere unui deficit al balanţei deplăţi care agravează datoria externă.Pentru a surmonta aceste situaţii defavorizante,ţările în curs de dezvoltare trebuie să iasă din ceea ceR.Nurske numea ”cercul vicios al sărăciei”. După el,pincipala cauză a subdezvoltării o constituie insuficienţacapitalului în ţările lumii a treia, decurgând din nivelulfoarte redus al venitului naţional pe locuitor. Ţărilesubdezvoltate – arată R.Nurske – se mişcă într-un ”cercvicios” al cererii şi ofertei de capital, ceea ce faceimposibilă dezvoltarea, care presupune investiţii şiacumulare prealabilă de economii. Schema următoare reflectăobstacolele dezvoltării economice a acestor ţări.Obstacolele care împiedică dezvoltarea sunt strânslegate între ele, intercondiţionându-se reciproc, aşa cum seobservă din cercul vicios al sărăciei. Nivelele scăzute alevenitului, frânează economisirea, întârziind creştereaproporţiilor capitalului, diminuând posibilitatea sporirii

productivităţii şi menţinând venitul la un nivel scăzut.Pentru a putea rupe ”cercul vicios” în mai multepuncte ale sale sunt necesare unele reforme structurale caresă determine dezvoltarea. Prin teoria sa despre ”cerculvivios” R.Nurske încearcă să explice fenomenulsubdezvoltării, exclusiv prin cauze şi realităţi interne,neluând în considerare efectele dominaţiei şi mecanismelecomerţului internaţional.Dacă se trece de la analiza simptomelor subdezvoltăriila studiul elementelor determinante ale unei asemeneasituaţii care condiţionează, în definitiv, posibilităţilede depăşire, se detaşează trei factori: capitalul fizic,capitalul uman şi tipul de relaţii comerciale stabiliteîntre ţările lumii.Ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu o lipsăacută de tehnici şi tehnologii moderne şi cu o slabăinfrastructură. Aceste lipsuri de capital nu se pot rezolvacu uşurinţă. Formarea de capital presupune o economisireinternă, adică un sacrificiu al consumului prezent, dar cumnivelul venitului este scăzut pentru majoritatea populaţieidin aceste ţări, nu se poate realiza acumulare de capital.Când acestea se află la limitele sărăciei nu poate fi vorbade o posibilitate de economisire. Mai mult, în majoritateaţărilor în curs de dezvoltare, obiceiurile şi tradiţiileinfluenţează negativ economisirea şi investiţiile. În acesteţări rata creşterii capitalului este mult inferioară ţărilordezvoltate. Astfel, în ţările dezvoltate, 15% din PIB estedestinat formării de capital, în timp ce în ţările în cursde dezvoltare, această rată este mult inferioară procentuluide 10%.Acest obstacol poate fi depăşit recurgând laîmprumuturi din alte ţări. De fapt, investiţiile de capitalstrăin sunt frecvente în ţările în curs de dezvoltare.Posesorii acestor fluxuri de capital sunt agenţiileinternaţionale, guvernele din ţările dezvoltate şi uneleinstituţii private care s-au decis să investească în acesteţări. Investiţiile străine sunt benefice aici deoarececontribuie la crearea şi modernizarea infrastructurilor şigenerează ocupare de forţă de muncă. Aceste investiţii suntorientate în general spre exploatarea resurselor naturaleexportate spre alte ţări, împiedicând reuşita în viitor adezvoltării independente a ţărilor subdezvoltate.

Creşterea producţiei unei ţări este condiţionată, înbună măsură, de investiţiile în cultură, educaţie, formareprofesională, sănătate şi mobilitate profesională.Investiţiile în capital uman contribuie la sporireaproductivităţii muncii fiind considerate un factor importantal dezvoltării economice.În ţările în curs de dezvoltare se observă pe lângă odotare slabă cu capital fizic şi uman, şi rate ridicate decreştere a populaţiei. Această dinamică prezintă douăaspecte principale. Pe de o parte, generează o populaţieneproductivă care cade în sarcina populaţiei active ocupate,iar pe de altă parte, deficienţele alimentare şi sanitare caşi nivelul scăzut de educaţie fac de fiecare dată maidificile de atins nivelele de satisfacere a trebuinţelorumane care cresc într-un ritm mult mai înalt. Din acestemotive, în ţările în curs de dezvoltare, nu numai capitalulfizic dar şi cel uman acţionează ca un factor restrictivpentru a ieşi din starea de subdezvoltare.Naţiunile subdezvoltate trebuie să se preocupe decalitatea resurselor umane. Când se elaborează proiecte dedezvoltare economică, autorităţile respective trebuie să sesprijine pe unele programe specifice:programe de control a naşterilor, de sănătateşi alimentaţie atât pentru ca populaţia să se simtă maisatisfăcută, cât şi pentru a fi mai eficientă în procesul deproducţie. Prin urmare, spitalele, reţelele de apă potabilăetc. nu trebuie să fie considerate un lux, ci un capitalsocial vital;programe de îmbunătăţire a educaţiei, de reducerea analfabetismului şi de formare profesională alucrătorilor. Persoanele educate sunt mai productive cândpot să utilizeze capitalul mai eficient, adoptând noitehnologii, pot învăţa disciplinele avansate ca ingineria,medicina şi administrarea întreprinderilor. Guvernele dinţările subdezvoltate trebuie să manifeste o mare atenţie înprivinţa ”exodului creierelor”, proces prin care persoanelecele mai capabile sunt atrase de salariile ridicate dinţările dezvoltate.Subdezvoltarea este explicată şi prinparticiparea ţărilor respective la relaţiile economiceinternaţionale, concretizate în degradarearaporturilor de schimb, concentrarea exporturilor pecâteva produse de bază etc., care duc la înrăutăţireasituaţiei lor. În principal, ţările dezvoltate suntexportatoare de bunuri industriale, iar celelalteexportatoare de materii prime şi produse agricole.Mecanismul care adânceşte sărăcia şi care generează o

situaţie de dependenţă a ţărilor subdezvoltate faţă decele dezvoltate, operează, în principal cu douăelemente:gradul de competitivitate al sectoruluiexportator în cele două ţări. Ţările subdezvoltate trebuiesă plătească la preţuri mai ridicate produsele cumpărate dinţările dezvoltate, în timp ce preţurile pentru produseleexportate de ele sunt mai scăzute. În consecinţă, serealizează o pierdere de către ⇔ările subdezvoltate şi,totodată, o diminuare a capacităţii de plată pentruimporturile din ţările dezvoltate în virtutea deteriorăriiraporturilor de schimb;elasticitatea cererii în funcţie de venit;aceasta este mai mare pentru produsele industrializate, încomparaţie cu cea a bunurilor primare. În consecinţă, faţăde creşterile de venit, periferia va spori cumpărările dinţările dezvoltate într-o măsură mai mare decât vânzărileacestora spre ţările dezvoltate, având ca rezultat odeteriorare a balanţei de plăţi.Printre cauzele externe ale subdezvoltării se înscrieşi subjugarea şi asuprirea colonială, războaiele decotropire a bogăţiilor naturale, politica financiarăinternaţională etc.6.3. Strategii ale depăşirii subdezvoltăriiÎn domeniul înlăturării subdezvoltării s-au propus oserie de strategii naţionale, elaborate de guvernele dinfiecare ţară şi strategii internaţionale elaborate sub egidaONU sau a altor organisme regionale, sub formă de rezoluţii,recomandări, rapoarte, studii, etc., vizând problematicaglobală a subdezvoltării.Cele mai multe strategii vizează spargerea acelui cercvicios al sărăciei, legat de problema formării capitaluluiîn ţările în curs de dezvoltare.Unii economişti, susţin teza ”creşterii echilibrate”,conform căreia, pornind de la inexistenţa pieţei în acesteţări, efectuarea de investiţii poate avea ca efect creareade pieţe reciproce pe baza veniturilor pe care le generează.Promovarea unor strategii de investiţii în toate sectoareleeconomiei ar constitui o terapie puternică împotrivasărăciei deoarece ar da naştere unor venituri suplimentarecare vor pune în mişcare, prin intermediul pieţei,mecanismele de depăşire a subdezvoltării.Alţii recomandă pentru spargerea ”cercului vicios alsărăciei” o creştere dezechilibrată bazată pe efectele deantrenare în cadrul economiei. Ei preconizează concentrareaeforturilor de investiţii numai în câteva domeniiprivilegiate care-şi vor difuza efectele de antrenare la

maximum în economie, cum ar fi industriile de prelucrare aproduselor primare sau a semifabricatelor importate, care larândul lor, vor antrena dezvoltarea infrastructuriieconomice şi sociale.După economiştii Boyes şi Melvin, există două tipuriprincipale de strategii pentru a depăşi subdezvoltarea:orientate spre interior şi orientate spre exterior.Strategiile de dezvoltare orientate spre interiortrebuie să se concentreze spre producţia domestică, învederea exportului de bunuri şi servicii. Politicaguvernamentală trebuie să vizeze acele bunuri primare careau avantaje comparative mai mari. De exemplu, Cuba trebuiesă-şi orienteze producţia spre zahăr, Columbia spre cea decafea, iar Coasta de Fildeş spre producţia de cacao, fiecaredin aceste ţări vânzându-şi outputul de produse primare înexterior. Obiectivul strategiei, după aceşti economişti îlconstituie importul de substituţie, adică înlocuireaimporturilor de produse manufacturate cu bunuri naţionale,politica importului de substituţie trebuind să fie dominantăîn ţările în curs de dezvoltare.Strategiile de dezvoltare, orientate spreinterior care asigură oferta domestică apieţelor sunt cele mai populare, dar nusunt singurele. Un grup mic de ţări(Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore şiTaiwan) îşi concentrează eforturile spresporirea exporturilor. Aceste ţări sebazează pe strategii orientate spreexterior, utilizează resursele lorabundente pentru a produce bunuridestinate exportului.Resursa cea mai abundentă din aceste ţări este munca,iar bunurile produse de ele sunt intensive în factorul deproducţie muncă. Acest gen de orientare spre exterior estedenumit export de substituţie.Strategiile de dezvoltare orientate spre exterior sebazează pe eficienţă şi pe costuri de producţie reduse.Succesul acestor ţări depinde de concurenţa efectivă cuţările din restul lumii. Guvernele ţărilor respectivetrebuie să ducă o politică de stimulare a exporturilor prinacordarea de subvenţii şi a altor facilităţi.Orientarea spre exterior a producţiilor din acesteţări a creat avantaje în ceea ce priveşte specializareainternaţională, ducând la creşterea ocupării forţei de

muncă, utilizarea eficientă a resurselor naţionale, osporire rapidă a productivităţii muncii şi ridicareanivelului de trai al locuitorilor.După opinia unor economişti, obstacolele care se cer afi depăşite se referă la fragilitatea sectorului public şila factorii sociali-politici.Sectoarele publice din ţările în curs de dezvoltare seconfruntă cu o insuficienţă a resurselor financiare pentru asatisface o diversitate mare de necesităţi economice şisociale. Sistemul fiscal, datorită nivelului scăzut alveniturilor, se caracterizează printr-o eficacitatelimitată, iar deficitele publice constituie regula. Pe dealtă parte, dependenţa faţă de ţările dezvoltate accentueazădezechilibrele bugetare. Băncile centrale din ţările în cursde dezvoltare se confruntă cu o acută lipsă de devize pentrufinanţarea importurilor şi pentru a transpune în practicăproiecte de investiţii publice, astfel încât sectorulexterior apare ca un obstacol în calea depăşiriisubdezvoltării.Există, de asemenea, o serie de factori macroeconomicicare influenţează funcţionarea activităţilor productive. Înaceste ţări se constată puternice dezechilibre sociale şipolitice care îngreunează aplicarea măsurilor cu caractereconomic. Disparităţile regionale şi culturale existentefrânează integrarea socială şi politică.Pornind de la aceste limite, să evidenţiemposibilităţile pe care le au guvernele din ţările în curs dedezvoltare pentru a transpune în practică strategii dedepăşire a subdezvoltării.După unii specialişti, o strategie posibilă ar fiintroducerea mecanismelor economiei de piaţă.Dacă se ia ca model exemplul ţărilor dezvoltate,trebuie să se aibă în vedere pârghiile de stimulare aactivităţii economice care se bazează pe jocul liber almecanismelor pieţei. Dar, în economiile subdezvoltate o bunăparte din activitatea economică nu trece prin piaţă, ci estedestinată autoconsumului.Alte strategii vizează o combinare a elementeloreconomiei de piaţă cu unele componente ale planificăriieconomice, luând în considerare caracteristicile structuriisocioeconomice ale acestor ţări.Promovarea industrializării pe baza unor strategiietapizate, care să ţină seama de specificul local, deresursele disponibile, de calitatea forţei de muncă, dedimensiunile pieţei interne, de posibilităţile oferite decooperarea externă regională, constituie o altă cale dedepăşire a subdezvoltării.

Industrializarea constituie o opţiune pe termen lungcare, într-o primă fază, trebuie să aibă ca obiectivprotejarea industriei naţionale prin intermediul barierelorvamale. Industrializarea contribuie şi la substituireaimporturilor cu produse naţionale.Reforma instituţiilor statului este necesară pentrureducerea birocraţiilor sufocante, a corupţiei şi aincompetenţei, constituind adevărate cancere ale acestorsocietăţi subdezvoltate, reprezentând o altă direcţie deacţiune în vederea lichidării subdezvoltării.Modificarea comportamentului agenţilor economici,stimularea economisirii naţionale şi sprijinirea de cătrestat a efortului investiţional prin încurajarea trecerii lamecanismele pieţei, care să contribuie la o mai bună alocarea tuturor resurselor, se impune cu necesitate pentruameliorarea situaţiei ţărilor subdezvoltate.Alături de factorii interni, un element major alsuccesului în lupta pentru eradicarea subdezvoltării îl au:participarea ţărilor dezvoltate şi a organismelor mondialespecializate la finanţarea dezvoltării acestor ţări,acordarea de asistenţă tehnică şi financiară, transferul detehnologii, sprijinirea agriculturii, transporturilor şicomunicaţiilor, protejarea mediului înconjurător etc.O serie de cercetători apreciază, în studiile lor, căînsănătoşirea economiei mondiale în viitor, depinde demăsura eradicării subdezvoltării şi a reducerii decalajelordintre state. Pentru aceasta, sunt necesare două condiţii:în primul rând, profunde transformări de ordin social,politic şi instituţional în ţările în curs de dezvoltare şi,în al doilea rând, schimbări importante în ordineaeconomică.CAPITOLUL VIIECHILIBRUL SI DEZECHILIBRUL ECONOMIC1. Cererea globală şi oferta globalăTeoria echilibrelor şi dezechilibrelor macroeconomiceoperează cu mărimi agregate, dintre care cererea globală şioferta globală sunt concepte de referinţă şi analiză.In economia de piaţă modernă, deschisă spre exterior,comportamentele agenţilor economici agregaţi seconcretizează, în ultimă instanţă, sub forma cereriiagregate şi sub forma ofertei agregate.Cererea globală ( agregată ) constă din totalitateacheltuielilor efectuate într-o economie pentruachiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii,indiferent de destinaţia acestora.Structura cererii agregate ( globale ) esteurmătoarea:

- cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri, făcutede către consumatorii finali;- veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi(firme) pentru investiţiile brute făcute de acestea;- achiziţiile guvernamentale de bunuri de consumpersonal şi de bunuri investiţionale pe seama veniturilorbugetare;- cheltuielile agenţilor economici străini (în valută)pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru aplăti exporturile acelei ţări.Oferta globală ( agregată ) constă din producţiatotală (internă sau naţională) adusă la piaţă, de cătreunităţile economice producătoare - vânzătoare. In funcţie deoptica asupra ofertei globale, aceasta poate fi determinatăprin însumarea ( agregarea ) producţiilor (încasărilortotale, cifrelor de afaceri ) ale tuturor agenţiloreconomici dintr-o ţară, respectiv prin însumarea valoriloradăugate de aceştia.Indiferent de sfera de cuprindere avută în vedere,structura ofertei globale poate fi redată fie prinproducţiile ramurilor şi sectoarelor care susţin oferta, fieprin resursele consumate, prin costurile plătite şi şanselesacrificate pentru acestea.Cererea agregată şi oferta agregată se află una faţăde alta într-un anumit raport de mărime şi ambele suntanalizate în legăturile lor multiple cu indicele general alpreţurilor.Comparându-se cererea agregată cu oferta agregată (întimp şi spaţiu), s-a putut constata şi o anumită situaţieatipică, atunci când cererea agregată este mai mare decâtoferta agregată.Această situaţie de piaţă este cunoscută sub denumireade cerere agregată (nominală) sau inflaţionistă. Ea secorelează cu deficit bugetar, cu împrumuturi de stat şi cubalanţe de plăţi externe pasive. Aducerea economieinaţionale în stare de echilibru se poate face prin aşanumitapolitică a cererii agregate, constând în: controlulcheltuielilor totale în economie, inclusiv al celorguvernamentale; influenţarea corespunzătoare a producţiei,preţurilor şi ocupării (în sensul punerii celor doi factoriai pieţei în echilibru).In alte circumstanţe de loc şi de timp, ofertaagregată este mai mică decât cererea nominală (scade oferta,cererea rămânând neschimbată). Se produce inflaţie, adicăare loc creşterea indicelui general al preţurilor prinsporirea costurilor de producţie unitare şi scădereacorespunzătoare a producţiei.

Un asemenea dezechilibru de piaţă poate fi tratatprintr-o politică adecvată a ofertei agregate, respectivprin stimulente pentru creşterea producţiei, acordate atâtîntreprinzătorilor, cât şi salariaţilor.2. Echilibrul economic; concepte şi corelaţiifundamentaleIn condiţiile economiei de piaţă concurenţială,echilibrul economic se manifestă sub forma unei stăriproprii pieţei, generată de acţiunea agenţiloreconomici în calitatea lor de producători şi deconsumatori. Agenţii economici producători urmărescmaximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţiieconomici consumatori, satisfacerea trebuinţelor lor.Din modul de acţiune şi de comportare al acestor agenţieconomici pe piaţă, în funcţie de propriile lorinterese, echilibrul economic concurenţial apare subforma raportului dintre cererea şi oferta ce semanifestă pe pieţele bunurilor economice, monetare, decapitaluri şi de muncă, care în unitatea şiinterdependenţa lor reprezintă forme de existenţă aechilibrului macroeconomic.Deci, echilibrul macroeconomic exprimă acea stare sprecare tinde piaţa bunurilor economice, monetare, capitalului,muncii şi piaţa naţională în ansamblul ei, caracterizatăprintr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, îndiferitele lor segmente, abaterile dintre ele încadrându-seîn limite considerate normale, fiind nesemnificative pentruproducerea de dificultăţi, de dezechilibre.Adepţii teoriei echilibrului economic consideră căacesta se manifestă sub o multitudine de forme, care seclasifică după anumite criterii:a) După modul de manifestare în timp, echilibruleconomic este privit static şi dinamic.Echilibrul economic static este considerat doar oipoteză, neexistând practic în realitate. Un astfel deechilibru s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbărinesemnificative între diferite procese economice sausubsisteme ale economiei naţionale, care nu modificătendinţa sa dominantă.Acţiunea factorilor creşterii economice şi mutaţiilepe care le generează în raportul dintre oferta şi cererea depe diferitele pieţe imprimă, însă, echilibrului economic uncaracter dinamic, ce se manifestă în timp ca o tendinţădominantă. Această formă a echilibrului economic se poaterealiza pe termen scurt sau pe termen lung.

Echilibrul economic dinamic pe termen scurt serealizează în condiţiile unor modificări în restricţiileprocesului creşterii economice, presupunând însă aliniereaimediată a acestuia la evoluţia celui mai deficitar factorde producţie, ceilalţi rămânând insuficient utilizaţi. Drepturmare, creşterea economică este lentă.Depăşirea limitelor impuse de factorul restrictiv,presupune manifestarea unor dezechilibre temporare ce pot fiînlăturate prin utilizarea unor elemente de compensare,existente în economie sau atrase din afara ei. In aceastăsituaţie, creşterea economică se desfăşoară pe fondulechilibrului dinamic pe termen lung.b) In raport cu nivelurile agregării economieinaţionale, echilibrul economic se manifestă la nivel micro,mezo şi macroeconomic.c) In funcţie de conţinutul proceselor economice şi demodul de exprimare a rezultatelor economice, echilibruleconomic îmbracă următoarele forme: material, valoric şi alresurselor de muncă.Echilibrul economic material exprimă acea stare deconcordanţă relativă între volumul, structura şi calitateaproducţiei (oferta globală), pe de o parte şi nevoile deconsum final şi de producţie (cererea globală), sub aspectcantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte.De pildă, pentru a asigura o anumită cantitate deenergie electrică este necesară o cantitate determinatăde combustibili, într-o anumită structură şi puterecalorică.Echilibrul economic valoric exprimă concordanţarelativă între diferitele structuri valorice alerezultatelor economice şi eforturile depuse. In cadrulacestuia se disting forme speciale, cum sunt: echilibrulbănesc (monetar), echilibrul financiar, echilibrul bugetarşi echilibrul valutar.Echilibrul bănesc se exprimă în concordanţa relativădintre expresia bănească a fondului de bunuri economiceexistente pe piaţă şi cantitatea de bani în circulaţie;echilibrul financiar, reliefează concordanţa relativă întresursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţiloreconomici; echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativăîntre veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrulvalutar evidenţiază concordanţa relativă între încasările şiplăţile în valută.Echilibrul resurselor de muncă exprimă concordanţarelativă dintre cantitatea, structura şi calitateafactorului uman activ disponibil şi necesităţile de resursede muncă ale utilizatorilor, respectiv, ale unităţilor

economice.In unitatea lor, aceste forme concrete demanifestare a echilibrului economic asigurădesfăşurarea procesului creşterii economice,concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelormacroeconomice.Starea de echilibru economic este o expresie acompatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luatede agenţii economici producători şi respectiv consumatori,aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de timp, pânăîn momentul în care intervin factori perturbatori.Echilibrul economic trebuie abordat atât pe ansambluleconomiei, cât şi pe fiecare piaţă în parte.1. Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare deechilibru este necesară respectarea condiţiei ca ofertaglobală (Y) să fie egală cu cererea globală (D), adică:Y = D.In aceste condiţii cererea excedentară (De) este nulă.Mărimea produsului naţional brut sau a venituluinaţional care reprezintă oferta globală (Y) se repartizeazăpentru consum (C) şi pentru economii (S), fiind deci egalăcu C + S.Cererea globală (D) se concretizează în mărimeacererii de bunuri de consum (C) şi respectiv de bunuriinvestiţionale (I), fiind deci egală cu C + I.Cererea excedentară (De) este diferenţa dintrecantităţile de bunuri materiale şi servicii cerute deconsumatori (D) şi producţia curentă (Qc), la care se adaugărezervele necesare (Rn):De = D – ( Qc + Rn )Condiţia de echilibru pe piaţa unui bun economic estedată de relaţia:pi Dei = 0 ,pi - preţul bunului;Dei – cererea excedentară a bunului.Dei ≤0 şi pi ≥0 .Rezultă că economia naţională se află în stare deechilibru atunci când pe toate pieţele este îndeplinităcondiţia de echilibru, adică deciziile agenţilor economicicorespund regulilor relevante ale economiei de piaţă. Depildă, preţurile existente să asigure maximizarea utilităţiisau a profitului.In procesul dinamic al confruntării cererii cu oferta,fiecare agent economic acţionează ca şi cum preţurileexistente ar fi preţuri de echilibru, efectuând vânzarea şicumpărarea de bunuri pe această bază, chiar dacă acesta nuparticipă efectiv la toate actele de vânzare-cumpărare.

Acest comportament al agenţilor economici denumit şi detatonare şi care constituie substanţa proceselor dinamice cese manifestă pe piaţă, acţionează ca o lege de conservare,contribuind la stabilizarea pieţei.Deoarece cererea globală (D) este formată din cerereapentru bunuri de consum (C) şi pentru bunuri investiţionale(I), iar oferta (Y) este destinată consumului (C) şieconomiilor (S), rezultă:D = C+ I şi Y = C + S.Pe baza relaţiei echilibrului general Y = D ⇒: C + S= C + I sauS = I, relevând situaţia de echilibru într-o economieînchisă.2. Luându-se în considerare şi importul (H) şiexportul (E) de bunuri economice, relaţia de echilibru pepiaţa producătorilor devine:Y + H = D + E sauC + S + H = C + I + E, adicăS + H = I + E sau S – I = E – H,ceea ce reprezintă o condiţie de echilibru.3. Deoarece actele de comerţ au loc prin intermediulbanilor, mărimea şi dinamica acestora fiind legate decererea şi oferta bunurilor economice, starea de echilibrueconomic general depinde şi de situaţia pieţei monetare.Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia:Ym = Dm, unde:Ym – oferta de monedă;Dm – cererea de monedă.Cum cererea şi oferta de monedă sunt influenţate, înprincipal, de masa monetară (M), viteza de rotaţie a banilor(V), de volumul global al tranzacţiilor de pe piaţă (T) şide nivelul general al preţurilor (P), condiţia de echilibrueste dată de relaţia:M⋅V = P⋅T, undeM⋅V – oferta reală de monedă;P⋅T – cererea reală de monedă.4. Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub formaegalităţii cererii (DL) cu oferta de locuri de muncă (YL),adică:YL = DL3. Dezechilibrul economic; concepte şi forme demanifestareMărimile măsurabile, care se comportă şi careevidenţiază egalitatea sau inegalitatea dintre ele,sunt rezultatul acţiunii conjugate a unor forţe opuse.In cazul echilibrului ele se anulează reciproc, în timp

ce în situaţia de dezechilibru unele devinpreponderente în raport cu altele. Cum acţiunea acestorforţe contradictorii este permanentă, unii economişticonsideră echilibrul economic ca o stare de moment,vremelnică, în timp ce dezechilibrul se manifestăpermanent, cu intensităţi diferite de la o perioadă laalta.De aceea, dezechilibrul economic se poate interpretafie ca o stare normală a dezvoltării economice, fie ca ostare anormală, rezultată din încălcarea regulilorfundamentale ale economiei de piaţă. In funcţie depreponderenţa acestor stări, în economie se poate manifestastarea de echilibru sau starea de dezechilibru. Inconsecinţă, în condiţiile mişcării reale a vieţii economice,echilibrul, indiferent de formele de manifestare şi denivelele de referinţă ale acestuia, se interpretează nu caceva absolut, ci ca o tendinţă. Dinamica economiei naţionaleconferă dezechilibrelor economice un caracter permanent,manifestându-se în forme dorite sau acceptate ca normale sauîn forme nedorite, anormale. Când primele forme demanifestare sunt preponderente, economia se caracterizeazăprintr-o stare normală de dezvoltare, fiind suportulprogresului economic şi social. De pildă, într-o activitateeconomică, depăşirea mărimii cheltuielilor de către veniturireprezintă o formă a dezechilibrului normal. Aceastăsituaţie, dominantă în majoritatea activităţilor agenţiloreconomici, stă la baza înviorării ofertei de bunurieconomice şi a satisfacerii corespunzătoare a cererii.In situaţia în care predomină dezechilibrele anormale,în economie apare criza, cu toate consecinţele sale asupradezvoltării economico-sociale. In această situaţie,necesitatea echilibrării dezvoltării economice înseamnăluarea de măsuri pentru aducerea dezechilibrelor anormale înlimitele celor normale, care acţionează pozitiv asupraprogresului economic şi social.In literatura de specialitate, dezechilibrele normalesunt desemnate prin noţiunea de presiune, iar cele anormaleprin noţiunea de absorbţie.Presiunea corespunde cu situaţia de “ofertăexcedentară” sau de “piaţă a cumpărătorului”. Dacă pe piaţaunui anumit produs, vânzătorul “ stă la rând” pentrucumpărător, spunem că domină presiunea, iar la vânzătorapare o intensitate de aspiraţie pozitivă care nu e pedeplin satisfăcută.Absorbţia corespunde cu situaţia în care pe piaţă seaflă “cerere excedentară”, adică piaţa este a vânzătorilor,

cumpărătorul fiind cel care “stă la rând”, manifestându-se otensiune de aspiraţie pozitivă nesatisfăcută aconsumatorului.

Când se creează o egalitate între nivelulaspiraţiei vânzătorului şi cel alconsumatorului, pe piaţă se manifestăstarea de echilibru.Inţelegerea modului de manifestare a presiunii şiabsorbţiei pe piaţă - ca forme fundamentale aledezechilibrului economic, necesită clarificarea conţinutuluiurmătoarelor noţiuni:a) Nivelul aspiraţiei vânzătorului ( Nva) şicumpărătorului (Nca) este un element al mulţimiialternativelor de decizie posibile, care apare la începutulprocesului de decizie elementar. Spre exemplu, aspiraţia decumpărare nu este acelaşi lucru cu cumpărarea efectivă şinici aspiraţia de a produce cu producţia efectivă etc.b) Etapa necesară de aşteptare pentru vânzare (Eva) şipentru cumpărare (Eca), reprezintă timpul minim care trebuiesă treacă de la apariţia nivelului de aspiraţie de vânzaresau de cumpărare, până la prima împlinire a actelor devânzare sau de cumpărare efective.c) Etapa de perimare a aspiraţiei de cumpărare (Ecp)sau de vânzare (Evp), reprezintă perioada de timp dupătrecerea căreia, toţi agenţii economici şi-au sistataspiraţia iniţială, fie pentru că intenţia lor de cumpăraresau de vânzare s-a realizat, fie pentru că şi-au corectatintenţia iniţială.d) Tensiunea aspiraţiei (Ta) reprezintă diferenţadintre nivelul aspiraţiei la vânzare sau la cumpărare şirezultatul obţinut în urma executării deciziei de a cumpăra(Rca) sau de a vinde (Rva).Tca = Nca - Rca sauTva = Nva - Rv

a.Raportul dintre nivelul aspiraţiei la vânzare sau lacumpărare şi rezultatul obţinut la vânzare (Rv) sau lacumpărare (Rc) reprezintă gradul de tensiune a aspiraţiei lavânzare (GvT) sau la cumpărare ( GcT):vvavT

RG N sau ccc a

T RG N .Diferenţa între aspiraţia de vânzare (Av) şi vânzareaefectivă (Ve) sau între aspiraţia de cumpărare (Ac) şicumpărarea efectivă (Ce), reprezintă tensiunea aspiraţiei devânzare (Tva) sau de cumpărare (Tca):Tva = Av – Ve şiTca = Ac - Ce.Prin raportarea nivelului de aspiraţie al vânzătorilorla nivelul de aspiraţie al cumpărătorilor, se relevăraportul de forţe pe piaţă (RpF):cavaPF

NR N .Dacă RpF > 1, atunci pe piaţă este mai tarecumpărătorul, iar dacă RpF <1, atunci pe piaţă este maiputernic vânzătorul.Concluzii generale privind impactulpresiunii şi absorbţieiasupra activităţii economiceImplicaţiile presiunii şi absorbţiei asupradesfăşurării activităţii economice sunt multiple şicomplexe, ele trebuind privite atât pe termen scurt,cât şi pe termen lung.1. Absorbţia, pe termen scurt, favorizeazădesfăşurarea activităţii economice, creştereadimensiunilor ei atât prin utilizarea mai bună acapitalului fix existent, cât şi prin sporirea

volumului capitalului fix prin investiţii. Investiţiilecontribuie rapid şi direct la lărgirea pe caleextensivă a producţiei, resursele fiind utilizate lamaximum. Pe termen lung, absorbţia constituie unstimulent puternic şi durabil pentru creştereavolumului producţiei, dar generează locuri înguste deproducţie, ceea ce nu stimulează în măsură suficientăprogresul tehnic.In schimb, în perioada de presiune, pe termenscurt, volumul producţiei poate să crească, dar numaiîn situaţia în care într-un numr însemnat de unităţieconomice producătoare, o parte a capacităţilor deproducţie este neutilizată, stocurile fiind inutile. Inacest caz, investiţiile nu mai contribuie rapid şidirect la creşterea dimensiunilor producţiei pe caleextensivă, deoarece există rezerve neutilizabile. Petermen lung însă, neutilizarea unei părţi a resurselorşi rezervelor, duce la o însemnată risipă.2. Privite într-un orizont de timp mai mare,starea de absorbţie frânează dezvoltarea şiperfecţionarea bunurilor economice, deoarece existenţapieţei vânzătorilor exclude motivaţia pentru apariţiaproduselor noi. In schimb, în cazul presiunii are loc ostimulare a apariţiei de produse noi. Deci, presiuneaaccelerează, iar absorbţia frânează dezvoltareacalitativă a produselor.3. In condiţiile presiunii, concurenţa existănumai între vânzători. In această situaţie vânzareaefectivă poate să se apropie de aspiraţia vânzătorului,dacă un alt vânzător sau mai mulţi rămân şi mai mult înurmă faţă de propriile lor aspiraţii.In schimb, în condiţiile absorbţiei, concurenţa semanifestă numai între cumpărători. In această situaţie,creşterea vânzărilor depinde numai de producţie,producătorul găsind cumpărător pentru fiecare produs şideci nu trebuie să concureze. Deoarece în starea deabsorbţie producţia se îndepărtează de aspiraţiileconsumatorului, acesta va fi obligat să facă înlocuiriforţate de bunuri sau să facă economii forţate.4. Sub aspectul adaptării producţiei la nevoileconsumatorilor, în situaţia absorbţiei, aceasta serealizează anevoie, în timp ce în situaţia de presiune,adaptarea este rapidă şi elastică. In presiune,

influenţa producţiei asupra consumului este mult maiactivă decât în perioada de absorbţie. In perioada depresiune are loc modificarea cerinţelor şi intenţiilorde cumpărare în mod permanent.5. In perioada presiunii, povara incertitudiniicade asupra vânzătorului, cumpărătorul găseşte ceea cecaută şi se simte în siguranţă. In perioada deabsorbţie situaţia se inversează, vânzătorul se simteîn siguranţă, în timp ce cumpărătorul cumpără atuncicând găseşte bunul respectiv, nu în momentul în care saconturat intenţia de cumpărare. In consecinţă, laconsumator poate să apară acumularea de stocuri.6. In perioada de presiune, cumpărătorul este celce face selecţia, care are drept rezultat îmbunătăţireacalităţii, reducerea costurilor, diferenţiereaproducţiei şi concentrarea producţiei. In situaţia deabsorbţie, efectele pozitive ale selecţiei sunt aproapeanulate.7. Cele două forme ale dezechilibrului economicîşi pun amprenta şi asupra fluxului de mesaje, asuprarelaţiilor informaţionale între masa vânzătorilor şicea a cumpărătorilor. In timpul presiunii, cea mai mareparte a sarcinilor informative cade asupravânzătorului, în timpul absorbţiei, invers, ele cad înseama cumpărătorilor.Comparând cele două forme fundamentale aledezechilibrului, apare evident că presiunea are maimulte avantaje decât absorbţia. Aceste avantaje pot fievidente dacă politica economică generală realizeazăpresiunea în următoarele condiţii:existenţa unei tensiuni nu prea mari întreaspiraţia de vânzare şi vânzarea efectivă,astfel încât să provoace suficiente grijivânzătorului, dar să nu ducă la un volum preamare de resurse neutilizate;intensitatea aspiraţiei de vânzare să fieputernică, astfel încât vânzătorii să fieinteresaţi în mare măsură în reuşita vânzării;să existe suficiente forţe şi procese contrarecare să neutralizeze sau cel puţin să atenuezeefectele negative ale presiunii, cum sunt:speculaţia, necruţarea adversarului,dezorientarea cumpărătorului, excesul de

reclame etc.4. Teoria dezechilibrelor economiceConform acestei teorii, în economie predomină, cuo anumită intensitate, diferitele forme aledezechilibrului economic.Pe piaţă există în orice moment surplusuri dinpartea cererii şi/sau ofertei, iar la agenţiieconomici, stocuri de bunuri şi rezerve de factori deproducţie. In aceste condiţii, nu existbunuri şi niciresurse cu preţuri zero. Drept urmare, economia estedominată de dezechilibre, aceasta neputându-se afla înnici un moment în stare de echilibru. Dezechilibreleeconomice sunt expresia modificărilor limitelorresurselor şi tehnologiilor, a restricţiilorconsumatorilor privind cumpărarea de bunuri şiservicii, inclusiv a unor greşeli de politică economicăgenerală pe termen lung.Principalele dezechilibre se manifestă suburmătoarele forme:a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economiceşi pe piaţa muncii;b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesulde ofertă pe piaţa muncii;c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice,monedei şi muncii.a) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pepiaţa muncii se concretizează în nerealizarea uneipărţi a ofertei şi în apariţia şomajului.Excesul de ofertă de pe piaţa bunuriloreconomice, adică presiunea, este un proces generat de omultitudine de cauze:1. creşterea concomitentă a salariilor şi apreţurilor, inflaţia având rol precumpănitor. Prinreducerea puterii de cumpărare a populaţiei, masa debunuri din circulaţie nu poate fi absorbită, apărândastfel “excesul de ofertă”. Pentru a frâna procesulinflaţionist, în perioada de presiune, administraţiapublică centrală acţionează prioritar asupra creşteriisalariilor, în timp ce în perioada de absorbţieacţionează preponderent asupra formării preţurilor;2. dominaţia incertitudinii pe piaţă determină pefiecare producător să formeze rezerve de capacităţi deproducţie pentru siguranţa sa personală, pentru a nu

pierde cumpărătorii potenţiali. La nivelul economieinaţionale, aceste rezerve depăşesc cu mult necesităţileunei aprovizionări normale;3. formarea surplusului de capacităţi duce ladezvoltarea cererii, care determină apariţia de noibunuri sau îmbunătăţirea calităţii celor existente. Laacei producători care nu reuşesc să utilizeze noilerealizări tehnice apar capacităţi neutilizate, în timpce la producătorii cu forţă concurenţială puternică, şicare sunt preocupaţi de inovare, se creează o rezervăde capacitate complementară, destinată noilorinvestiţii, acestea din urmă determinând apariţia unuinou bun economic;4. intenţia de a face investiţii este mai micădecât potenţialul real de investiţie. Această situaţiese explică prin: reducerea economiilor populaţiei cesunt destinate investiţiilor; prudenţa producătorilorinvestitori; politica restrictivă de credite pentruinvestiţii; diminuarea investiţiilor publice etc. Oasemenea situaţie este inversă absorbţiei, undeintenţia de a investi este mai mare decâtposibilităţile reale de realizare a investiţiilor.Corelaţia între ritmul de creştere şi presiune seconcretizează în aceea că o creştere lentă este, deregulă, însoţită de o puternică presiune. Prin sporirearitmului creşterii economice, presiunea se diminuează.Prin forţarea acestui ritm, starea de presiune setransformă în absorbţie. Deci, trecerea de la presiunela absorbţie este însoţită de o accelerare temporară acreşterii economice. O asemenea situaţie a caracterizateconomia ţărilor dezvoltate în perioada de trecere dela economia de pace la cea de război.In perioada de trecere de la presiune laabsorbţie, ca urmare a creşterii producţiei, are loc ocreştere bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efecteste utilizarea capacităţilor nefolosite anterior.b) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şiexcesul de ofertă pe piaţa muncii. Excesul de ofertă pepiaţa muncii înseamnă şomaj, în timp ce excesul decerere pe piaţa bunurilor înseamnă diminuareaproducţiei, o criză alimentară.Cauzele directe care determină starea de absorbţiepe piaţă sunt: satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor

consumatorilor, care sunt nevoiţi să recurgă lasubstituiri forţate, inclusiv la economii silite;disproporţiile dintre ramurile de producţie,concretizate în aceea că volumul producţiei agenţiloreconomici este mai mic în raport cu intenţiile decumpărare de factori de producţie şi bunuri de consum;neconcordanţa între intenţiile de investiţii, pe de oparte şi condiţiile tehnice materiale reale aleefectuării investiţiilor, adică potenţialul deinvestiţii, pe de altă parte.In condiţiile în care sistemul economic se află înperioada de trecere de la absorbţie la presiune, areloc diminuarea ritmului creşterii economice,conversiunea fiind însoţită de o încetinire temporară acreşterii economice.c) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice,a monedei şi pe piaţa muncii. Un asemenea dezechilibruafectează grav toate categoriile de pieţe, el fiinddeja rezultatul unei economii aflate în crizăstructurală profundă. In termeni economici, acestedezechilibre înseamnă hiperinflaţie, şomaj cronic şiînrăutăţirea gravă a condiţiilor de viaţă. In economienu mai acţionează, în limite normale, nici absorbţia şinici presiunea, fiind necesară o lungă perioadă detranziţie pentru a restructura întregul aparat tehnicoproductiv,pe alte criterii de raţionalitate. Aceastărestructurare de fond implică costuri sociale mari,stabilirea corectă a priorităţilor, refacerea şidezvoltarea treptată a funcţiei productive a agenţiloreconomici, a sistemului economic în ansamblul său.

CAPITOLUL VIIIFLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE1. Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţiieconomiceEvoluţia principalelor laturi ale activităţiieconomice dintr-o întreprindere, ramură şi economienaţională (venitul naţional, producţia, desfacerile,investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc)permite constatarea că în unele perioade seînregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar

reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblusau de ramură, pentru cunoaterea stării de criză.Aceasta înseamnă că, în timp, activitatea eonomică nuare o evoluţie uniformă, lineară, ci este fluctuantă.Se pot delimita fluctuaţii sezoniere accidentale(întâmplătoare) şi ciclice.a) Fluctuaţiile sezoniere, se derulează, deregulă, pe parcursul unui an, ca urmare ainfluen⇔ei unor factori naturali sau socialişi sunt în general explicabile şi previzibile.Astfel, sub incidenţa unor factori naturalclimaterici,volumul producţiei, al ocupării, al activităţiieconomice în general, cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unuian în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuriale industriei etc. Variaţiile sezoniere ale activităţiieconomice se datorează şi unor împrejurări sociale(obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laiceş.a.).b) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, suntdeterminate de factori aleatori sau evenimenteneaşteptate: cataclisme naturale, evenimentesociale şi politice deosebite, deciziineaşteptate ale unor agenţi economici, oanumită stare de spirit a populaţiei etc.c) Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ceţin de funcţionarea activităţii economice, deinterdependenţe dintre părţile sale. Sunt fluctuaţiiagregate şi se reproduc cu o anumită regularitate,deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase,exacte.Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant dela începutul secolului XIX, iar prin cercetarea lor s-adesprins concluzia că alternanţa perioadelor deexpansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţiieconomice în general, se derulează cu o anumităregularitate în timp. Evoluţia principalelor fenomeneeconomice este pulsatorie, se derulează sub formăondulatorie, are un caracter ciclic.Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitateaeconomică trece prin anumite faze, fiecare cutrăsături distincte şi care se derulează aproximativ înaceeaşi succesiune.In caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare aactivităţii economice, se porneşte de la o succesiune şi

repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, careseamănă în linii generale de la un ciclu la altul, înfiecare fază, starea şi performanţele agregate ale economieiau anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.Fazele mişcării ciclice se condiţioneazăreciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premiselecare asigură activităţii economice continuitate,schimbări calitative şi progres. De aceea, teoriaeconomică a desprins concluzia că ciclicitateareprezintă forma de evoluţie firească, normală aactivităţii economice.Pentru cercetători, evidenţierea evoluţiei cicliceeste posibilă pe baza analizei datelor statistice, înspecial, a celor care exprimă activitatea la nivelmacroeconomic. Cum acestea, în marea lor majoritate,sunt sub formă monetară, devine necesară asigurareacomparabilităţii prin eliminarea influenţelor generatede modificarea preţurilor.De aceea, indicatorii valorici nominali – calculaţi pebaza preţurilor curente ale fiecărui an – trebuietransformaţi în indicatori reali – mărimi exprimate înpreţuri constante, comparabile.O asemenea transformare se realizează cu ajutoruldeflatorului, indicator care reliefează în mod sinteticmodificările survenite în nivelul preţurilor sau în putereade cumpărare a banilor.2. Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi.Ciclul decenal şi fazele salePe baza datelor statistice acumulate pentrudiferite economii, au fost identificate mai multetipuri de cicluri economice care se suprapun şi seîntrepătrund. Se detaşează prin importanţa lor: ciclurilungi sau “seculare “, cicluri propriu zise, numitedecenale cu o durată care variază de la 4-5 ani la 10-12 ani şi cicluri scurte, cu o durată de la 6 luni la 3ani, din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionistşi cel al variaţiei stocurilor.a) Ciclurile lungi sau seculareEvoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stăriişi eficienţei factorilor de producţie demonstrează căaceasta se desfaşoară sub forma unor unde lungi cu o duratăde 40-60 ani. In acest interval de timp, în economie estedominant un anumit mod tehnic de producţie. O perioadă detimp reprezentând circa 20-30 ani modul tehnic de producţiedominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie

capacităţile de progres, are un cadru adecvat de afirmare.După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferitede natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fostedificat, apar semne de epuizare a capacităţilor sale deafirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se otendinţă istorică de scădere a eficienţei economice, maiales a reducerii randamentelor de scară şi creştereacosturilor.Începe o perioadă de tranziţie spre un nou mod tehnicde producţie apt să ridice eficienţa economică, caurmare a unor niveluri calitative, structuri şimodalităţi de combinare a factorilor de producţie, înconcordanţă cu resursele disponibile şi accesibile.Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitelevechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante, darcare se perpetuează datorită unor factori inerţiali,paralel cu extinderea în economie a germenilor nouluimod tehnic de producţie. Generalizarea noului modtehnic de producţie şi restructurarea profundă aeconomiei, încheie un ciclu de evoluţie a economiei,marcând trecerea la un nou stadiu calitativ alfactorilor de producţie, la o nouă “ undă “ dedezvoltare economică. Corespunzător acestei logici, înevoluţia oricărei economii mature, se disting douămari faze de evoluţie: una ascendentă, altadescendentă, fiecare cu o durată de 20-30 ani.Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţaanilor de prosperitate economică şi ritmuri relativînalte de creştere a venitului naţional,investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusivridicarea susţinută a nivelului de trai.In faza descendentă are loc încetinirearitmurilor de creştere a producţiei,investiţiilor, a veniturilor, iar gradul deocupare se înrăutăţeşte etc; ani de recesiuneeconomică sunt mai numeroşi, iar persistenţaunor fenomene negative în economie (inflaţie,şomaj) se accentuează.In prezent, capătă o tot mai largărecunoaştere teza după care cauza principalăa ciclului secular o formează evoluţiaciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţieitehnologice, în legătură organică cu ciclulschimbărilor din economie. Sub influenţaacestora are loc schimbarea din temelii lafiecare 40-60 ani a modului tehnic de

producţie. Astfel, în faza ascendentă aciclului lung, inovaţiile care stau la bazanoului mod tehnic de producţie segeneralizeaă în economie prin intermediulunui proces investiţional susţinut, conferindo dinamică înaltă producţiei, venituluinaţional şi eficienţei economice. După oanumită perioadă, apar semne de epuizare apotenţialului de eficienţă a modului tehnicde producţie existent, concretizate îndiverse dificultăţi şi disfuncţionalităţi îneconomie, ceea ce marchează începutul fazeidescendente a ciclului lung. In faţadificultăţilor economice se intensificăcercetarea ştiinţifică şi inovaţiatehnologică, generând un puternic avântinovaţional. Datele statistice disponibilepar să ateste că vârfurile descoperirilorştiinţifice şi inovaţiile tehnologice s-auplasat între 1830 – 1840, 1890 – 1900, 1930 –1940, inclusiv după 1975, care se încadreazăîn fazele descendente ale ciclurilor lungi.In aceste intervale, sunt concentratemajoritatea descoperirilor fundamentale pebaza cărora s-au declanşat invenţii şiinovaţii ample şi care prin mecanismulinvestiţiilor scot economia din fazastagnării şi îi imprimă un curs ascendent peo perioadă mai lungă. Este de remarcat că, înfaza ascendentă a ciclului lung, nu se ridicănevoi deosebit de presante în faţa cercetăriiştiinţifice, ceea ce determină un recul almarilor descoperiri şi invenţii.Perioda de tranziţie de la vechiul mod tehnic deproducţie la cel nou este marcată printr-o crizăstructurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursulfazei descendente. Caracteristic crizei structurale este, pelângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unormodificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile defabricaţie.Are loc “sancţionarea “ prin declin a unor subramurişi produse legate de vechiul mod tehnic de producţieşi propulsarea unor subramuri de viitor.b) Ciclul decenal şi fazele sale

Cercetarea ştiinţifică, privind evoluţiile ciclice îneconomiile de piaţă, este concentrată, în primul rând,asupra ciclului decenal, căruia îi este dedicată o bogatăliteratură, conţinând o mare varietate de puncte de vedere.In tratarea ciclului economic decenal, deşi se recunoaşte,în principiu, existenţa aceloraşi faze, diferiţi autorifolosesc termeni diferiţi. Unii autori vorbesc de criză şidepresiune, respectiv înviorare şi avânt. Samuelsonfoloseşte termenii: restrângere (contracţie), înviorare,expansiune şi apogeu. Alţi autori consideră că cele 4 fazeale ciclului decenal sunt: expansiunea, punctul de cotiturăsuperior (criza), depresiunea şi punctul de cotiturăinferior (de începere a refacerii, respectiv a expansiunii).Indiferent de denumirea fazelor ciclului economic,acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică,în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sauindice) al activităţii economice, iar pe abscisă estesurprinsă variabila timp (fig. 8.1.).Figura nr. 8.1. Ciclul decenal şi fazele saleIn cadrul unui ciclu decenal, se remarcă mai întâifaza de expansiune (perioada de timp A-B şi C-E) în careconjunctura economică este favorabilă. In ansamblu,afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consumeste dinamică, cu perspective de consolidare, optimismuldomină starea de spirit a agenţilor economici.Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consumse prelungeşte, are loc un proces investiţional susţinutpentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şicrearea altora noi. Anticipările privind mărirea cererii debunuri de consum, sunt factorul determinant al creşteriiproducţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă, faptpus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prinefectul de antrenare a investiţiilor, se scontează pe ocreştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şia venitului viitor (conform teoriei multiplicatoruluiinvestiţiilor).In această fază, în care optimismul agenţilor

economici este robust, are lor stimularea artificială acererii pe multiple căi, remarcându-se sporireastocurilor în persepectiva unor desfaceri cu câştigurimai mari. Totodată, băncile acordă credite cu ooarecare uşurinţă, gradul de îndebitare aîntreprinderilor cu scop lucrativ depăşind limiteleprudenţei, iar creditul de consum se extinde. Cerereaagregată în creştere, stimulată artificial şi prinmărirea masei monetare şi vitezei de rotaţie amonedei, determină o tendinţă de creştere lentă, dar dedurată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata, iarapoi a celor cu amănuntul, declanşând procesulinflaţionist.In faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prinpoliticile economice şi acţiunile altor agenţi economici seadoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea cedetermină o frânare a investiţiilor. Ea se accentueazăatunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii afost creat un aparat productiv a cărei capacitatedepăşeşte cererea solvabilă , ceea ce face ca rata efectivăa profitului la noile investiţii să fie mai mică decât ceaanticipată. O primă reacţie o reprezintă o anumităîncetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor deproducţie. Pe acest fond are loc intrarea economiei într-onouă fază, cea de cotitură superioară, cu manifestări decriză ciclică. Premiza acestei faze constă în faptul că îneconomie apar fenomene care determină o inversare aconjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele măsurirestrictive (adoptate de către guvern sau parteneriiexterni), fie de epuizarea cauzelor care au stat la bazaexpansiunii. Este de menţionat în acest sens tendinţa dereducere a ratei profitului ca urmare a numeroase cauze ca:sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economica unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivelcalitativ mai redus; mărirea stocurilor generate de o seriede împrejurări (disproporţii între diferite ramuri şisubramuri, nonconcordanţe structurale între cererea şioferta de satisfactori, creşterea mai rapidă a producţiei înraport cu veniturile pe care agenţii economici lecheltuiesc, reducerea relativă a investiţiilor faţă deevoluţia economiilor) etc. In faţa noilor fenomene, bănciletind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ceamplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor.Aceste fenomene cumulative pot marca trecerea la onouă fază a evoluţiei ciclice – recesiunea (în grafic de lapunctul B la C; de la E la F). Recesiunea reprezintă

încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale ritmuluicreşterii economice.Astfel, elementele de neîncredere deja afirmate înfaza de inversare a conjuncturii (punctul de cotituăsuperior B respectiv E) se difuzează în sistemul economic;întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi încetinescactivitatea. Altele întâmpină dificultăţi datoritădiminuării cererii şi (sau) creşterii costurilor ceea ceconduce la reducerea autofinanţării. Cererea, carealimentează faza de expansiune, tinde să se contracte maiîntâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi apoi aunor prodfactori (datorită încetinirii sau chiar reduceriiprocesului investiţional) dar şi a bunurilor de consumcurent, generată de creşterea şomajului. Dinamica producţieise încetineşte ori poate deveni negativă în unele ramuri saupe ansamblu, ca urmare a reducerii comenzilor. Ea secorelează cu restrângerea masei monetare, cu stagnarea saureducerea cursului titlurilor. Prin efectul acceleratorului,o atenuare sau reducere a cererii agregate, şi în primulrând de bunuri de capital, poate accentua cumulativ tendinţade reducere a producţiei, conducând la eliminarea treptată aexcesului de ofertă şi a stocurilor. În faţa acestordificultăţi, agenţii economici sunt obligaţi să adoptemăsuri drastice de reducere a costurilor şi promovareavânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, laîmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori.Realizarea unor asemenea obiective se asigură printr-oimpulsionare a procesului investiţional, care generează unnou moment de cotitură în evoluţia economiei (interval C –D) şi, apoi, o nouă fază de expansiune a ciclului decenal.Revigorarea procesului investiţional, atât pentru noicapacităţi cât şi pentru reînnoirea capitalului fix activ,stimulează cererea de prodfactori şi gradul de ocupare aforţei de muncă, mai întâi în sectoarele care-l produc. Pebaza creşterii veniturilor, creşte cererea de satisfactori,care la rândul său impulsionează procesul investiţional şiproducţia de prodfactori, iniţiindu-se astfel o nouă fază deexpansiune (interval D – E).Ciclul economic “decenal“ cuprinde intervalul B-E, cumomentul B (punctul de cotitură superior) şi intervalele deinflexiune B-C, C-D, D-E. Într-un ciclu clasic, se distingmanifestările de criză şi recesiune în care sunt pregnantefenomene negative şi căutări, uneori dureroase, pentru noiechilibre şi restructurări necesare şi momentul de cotiturăinferior (începerea unei înviorări) care, împreună cuexpansiunea, definesc o evoluţie favorabilă pe ansambluleconomiei – boom-ul.

Fiecare fază a ciclului caracterizează o anumită starea economiei, îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia deansamblu. Dacă rolul expansiunii în înfăptuirea aspiraţiilorde progres ale fiecărui popor este evident, nu mai puţinnecesare şi importante sunt funcţiile pe care leîndeplineşte recesiunea (şi manifestările de crizăeconomică). Ele au rolul de a restabili temporar, cu preţulunei risipe de resurse economice, sistemul de fluxuri şicorelaţii din economie. Amintim dintre acestea corelaţiadintre cererea agregată şi oferta agregată, dintre economiişi investiţii, dintre masa monetară aflată în circulaţie şicea necesară acesteia etc.Aşa cum s-a subliniat, ciclurile decenale se deruleazăpe fondul celor seculare, iar experienţa istorică aevidenţiat că în ţările dezvoltate, o fază a ciclului lung acuprins, de regulă, 2-3 cicluri decenale. Din perspectivaistorică, apare relevant faptul că în faza ascendentă aciclului lung, se observă la ciclurile decenale,preponderenţa fazelor de expansiune. Manifestările de crizăşi recesiune sunt, de regulă, reduse în timp şi de micăprofunzime. Din contră, în faza descendentă a ciclului lung,fazele de expansiune ale ciclului decenal manifestă oanumită slăbiciune. Nesiguranţa fenomenelor caracteristiceacestor faze se împleteşte cu un şomaj persistent şi oinflaţie “viguroasă”, numeroase ramuri şi domenii deactivitate se află într-un proces de redimensionare şirestructurare de lungă durată. În general, pe fondul crizeistructurale, fenomenele negative şi depresiunile pregătescîn înlănţuirea a 2-3 cicluri decenale, mai întâi, bazele şi,apoi, generalizarea în economie a unui nou mod tehnic deproducţie.3. Politici anticiclicePentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilorciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente depolitică economică având ca obiectiv influenţarea cereriiagregate, cheltuielile publice, sistemul de impozite şitaxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilorsociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de cătreKeynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat, elefiind integrate în măsuri (politici) anticriză(anticiclice), care au devenit componente ale politiciieconomice pe termen scurt.Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupateîn trei mari categorii: politica cheltuielilor publice,politica monetară şi de credit şi politica fiscală.Politica cheltuielilor publice se bazează pemajoritatea cheltuielilor bugetului administraţiei

centrale în faza de recesiune – chiar cu preţulunui deficit bugetar – cu scopul de a menţine sauimpulsiona cererea agregată (pentru a stimulaproducţia în vederea trecerii la faza deexpansiune).Cheltuielile publice favorizează cererea globalăprin intermediul achiziţiilor de stat, investiţii cucaracter social-cultural şi în sectorul public. Oimportanţă majoră prezintă majoritatea prestaţiilor şialocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj,alocaţii familiale, de reciclare profesională etc),care permit ca, în faza de recesiune să fie atenuatefluctuaţiile negative ale veniturilor disponibilepentru numeroase categorii ale populaţiei.Politica monetară şi de credit are caprincipale instrumente rata dobânzii, creditul şimasa monetară. Ele se aplică diferenţiat înfuncţie de starea conjuncturii economice.Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmulinflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altordezechilibre în economie sunt majore, se procedează deregulă la sporirea ratei dobânzii şi la promulgareaunor restricţii suplimentare la acordarea de credite;controlul asupra masei monetare este mai riguros.Aceste măsuri au ca efect frânarea cererii desatisfactori şi a investiţiilor, şi pe această bază, aactivităţii economice, cu preţul creşterii şomajului şia gradului de nefolosire a altor factori de producţie.În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers:reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporireavolumului creditului şi a masei monetare, reducereanivelului rezervelor obligatorii ale băncilorcomerciale, achiziţionarea intensă de cătreautorităţile monetare a titlurilor de stat, amânarea(prelungirea) scadenţelor unor credite etc. Prinasemenea măsuri se urmăreşte stimularea consumului şiinvestiţiilor şi pe această bază creşterea producţieişi a gradului de ocupare a forţei de muncă.Politica fiscală constă în a utiliza sistemul deimpozite şi taxe în scopuri anticiclice. Astfel, în condiţiide recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii(gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare aconsumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri

asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are menireasă încurajeze cererea pentru bunuri de consum şiinvestiţionale.Acest fapt este favorizat de sistemul cotelorprogresive de impozit care permit ca plăţile pentruimpozite să se diminueze relativ mai mult decâtcontracţia veniturilor. În condiţii de boom, seprocedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii,pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şiinvestiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind, mairapid decât veniturile în expansiune. Sunt perioadeşi măsuri care permit, printre altele, şi încasărisuplimentare la buget menite să acopere, sau săantenueze deficitele acumulate în faza de recesiune.Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorgintekeynesistă, având ca oblectiv, influenţarea cererii, seaplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altorvariabile şi interdependenţe din economie; în raport deacestea, accentul este pus pe un tip de politică economicăsau altul şi în cadrul fiecăruia, se apelează la instrumenteşi pârghii specifice. De exemplu, politicile monetariste,- cele mai des utilizate în perioada postbelică, mai ales înţările în curs de dezvoltare, şi mai recent n cele aflate întranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticatcorect starea reală a economiei. De pildă, intenţia de astimula sau reduce cererea - în raport de stareaconjuncturii - trebuie să pornească de la premisa că mărimeacererii de satisfactori şi prodfactori sunt influenţate denumeroase împrejurări; venitul curent, evoluţia previzibilăa preţurilor, structura pe categorii de vârstă a populaţieişi tranşe de venituri, mărimea patrimoniului agenţiloreconomici şi structura acestuia (active reale, activefinanciare, active monetare), marimea şi ponderea venituluipermanent în cadrul venitului mediu total etc. În acestsens, politica cheltuielilor publice şi cea fiscală suntpromovate în strânsă legatură cu nivelul efectiv şiprevizibil al ratei nominale şi reale a dobânzii, dedimensiunile “paradoxului economisirii" şi gradul de ocuparea forţei de munca ş.a. Un efect scontat asupra conjuncturiieconomice se poate obţine printr-o politică monetarărestrictivă completată cu o politică relaxată acheltuielilor publice şi fiscale şi invers.De aceea, nu există reţete universale privindpromovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi ainstrumentelor disponibile în acest sens.Politicile anticiclice bazate pe influenţarea cereriiau fost aplicate în mod coerent pentru prima dată în S.U.A.

prin programul administraţiei Roosvelt pentru a depăşi mareadepresiune din anii '30, cunoscut sub numele de New Deal.După al doilea razboi mondial, cu accente şi priorităţiconcrete, asemenea măsuri au devenit jaloane curente depolitica economică în toate ţările din Europa Occidentală,Canada şi Japonia. Evoluţiile din perioada 1950-1970 aumarcat lipsa unor recesiuni profunde sau de durată,caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificativeale activităţii economice între două perioade de expansiune.O asemenea situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilorkeynesiste, dar şi unor schimbări profunde în mecanismul defuncţionare a economiei din ţările dezvoltate, care aufavorizat atenuarea fluctuaţiilor cererii agregate,conferindu-i o mai mare stabilitate faţă de evoluţiaveniturilor curente. Aceste realităţi, cunoscute sub numelede stabilizatori automaţi ai cererii agregate, reprezintămecanisme instituţionalizate care împiedică sau atenueazăfluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjuncturaeconomică.Din rândul stabilizatorilor automaţi ai cereriiagregate sunt de reţinut:sistemul fiscal progresiv asupra veniturilorcare atenuează scăderea cererii şi consumului agregatîn perioadele de recesiune şi limitează creştereacheltuielilor pentru consum în perioadele deexpansiune; şi într-un caz şi în altul, sistemul fiscalprogresiv stabilizează relativ cererea globală;- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutorsocial pentru anumite categorii ale populaţiei. Ele permitevoluţia divergentă a cotizaţiilor (salariaţilor şipatronatului) respectiv a prestaţiilor şi alocaţiilor înraport cu starea conjuncturii; astfel cotizaţiile pentrusistemele de securitate şi asigurare socială alesalariaţilori şi firmelor se diminuează când se reducenivelul veniturilor şi gradul de folosire a factorilor deproducţie (în condiţii de conjunctură nefavorabilă) în timpce volumul prestaţiilor şi alocaţiilor sociale cunosccreşteri în condiţii de recesiune. Din contră, în condiţiide boom, cotizaţiile pentru sistemele de securitate şiasigurare socială cresc, în timp ce prestaţiile şialocaţiile sociale stagnează sau se reduc. In felul acesta,venitul disponibil pentru achiziţionarea bunurilor de consumşi de investiţii îşi mareşte gradul de stabilitate;- relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şialtor categorii de venituri în raport de evoluţiaconjuncturii economice. Astfel, forţa contractuală a

sindicatelor, politica de susţinere (subvenţionare) apreţurilor produselor agricole, “administrarea" preţurilor,de către firmele oligopoliste, crează condiţii pentru capreţurile, salariile şi alte categorii de venituri nominalesă fie menţinute, în anumite limite, independent de marjafluctuaţiilor ciclice, fapt ce favorizează, de asemenea,stabilitatea cererii agregate;- creşterea rolului firmelor mari, puternice care prinpolitica de gestiune a stocurilor şi a programelor deinvestiţii pe termen lung, a importantelor resurse deautofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabilinvestiţiilor, independent de faza ciclului decenal.Pe fondul persistenţei şi sporirii roluluistabilizatorilor automaţi ai cererii agregate s-au grefat şi“stabilizatori discreţionali al cererii" care au constat dinintervenţii politice deliberate prin folosirea unor pârghiiadecvate în funcţie de faza ciclului economic.Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnulîntrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă dea asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă.0 asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestăricare inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungulintregii perioade, preţurile nu numai că nu au scazut, cidin contră au înregistrat o tendinţă generală de creştere -corelată de regulă cu ritmul creşterii economice; începândcu anul 1973 - 1974, are loc o creştere spectaculoasă apreţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impusmăsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânareaconsumului şi investiţiilor). Efectul a fost o sporiresubstanţială a şomajului, însoţită de stagnarea creşteriieconomice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţieiau fost modeste. A apărut fenomenul stagflatiei sauslumpflatiei iar şomajul s-a transformat în principaluldezechilibru structural, cu ample implicaţii social-politiceşi umane. Măsurile adoptate după 1970-1973, pentru“încălzirea" conjuncturii, prin politici de susţinere(investiţii publice, ajutoare bugetare, alocaţii familialepentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi, comenzipublice, etc.) au determinat creşterea cheltuielilor publiceşi a deficitelor bugetare fără o reducere semnificativă aşomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doarelemente artificiale şi temporare de influenţare aconjuncturi. În fond, statul nu se poate substituiiniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el, săfacă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. În acestcadru, s-au revigorat în forme noi, politicileconjuncturale bazate pe stimularea-ofertei: (supply-sideeconomics).b) Politicile bazate pe ofertă pornesc de la filosofia că

pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile(stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţialăameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producătorisă mărească oferta agregată. În această direcţie pot fisugerate şi aplicate cel puţin doua mari categorii de măsuri(politici):- efectuarea unor reforme structurale orientate spreextinderea concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarearolulul centrelor de forţă economică (oligopoluri, centralesindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituristabile relativ independent de evoluţia ofertei. Factoruldeterminant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregateeste o bună funcţionare a pieţei; orice alterare amecanismului pieţei libere creează distorsiuni între ofertaşi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice,şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politiciieconomice este de a veghea la buna funcţionare a pieţeilibere şi a mecanismelor sale".- folosirea unor pârghii economice care săîmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilorstimulându-i astfel să-şi menţină şi după caz, să sporeascăoferta de bunuri. In acest sens se demonstrează că reducerearatei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult, iarvolumul total al veniturilor şi cheituielilor statului, alealtor categorii de agenţi economici va creşte, atrăgând dupăsine, evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate.

CAPITOLUL IXINFLAŢIAEtimologic cuvântul inflaţie provine din latinescul“inflare” care are semnificaţia de a se umfla în modexagerat. Preluarea şi folosirea termenului în vocabularulspecializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate.De la începuturile manifestării sale şi până în zilelenoastre, fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub raportulconţinutului şi al formei de manifestare, prin aceastătrăsătură esenţială - de creştere exagerată a preţurilor.1. Definire şi măsurareDeşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul dinfenomenele complexe foarte greu de definit şi prins în tuşesigure. Opiniile ca şi încercările de definire a inflaţieise înscriu pe o gamă foarte variată, fiecare încercând săsurprindă ceea ce se crede a fi esenţial în conţinutul saumanifestarea procesului.Prin ceea ce au în comun aceste opinii, reţinem căinflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaroreal,

reflectat în creşterea masei monetare din circulaţiepeste nevoile economiei, fapt ce conduce la depreciereamonetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şigeneralizată a preţurilor.Din această încercare de definire, rezultă că nuorice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia.Este vorba mai întâi de o creştere anormală, foarteputernică a preţurilor. Aceasta înseamnă, implicit, căraportăm creşterea la un sistem de referinţă, la un pragadmisibil, socotit normal, caracteristic stării destabilitate monetară. Astfel, pentru secolul trecut se puteaemite pretenţia stabilităţii monetare gândite în condiţiileunei creşteri zero a preţurilor. Inceputul de secol XX lăsaîn urmă triunghiul magicclasic: creştere economicăsusţinută, ocuparea deplină a forţei de muncă şi stabilitatemonetară. Starea de dezechilibru devine constanta evoluţieieconomiei şi lumea se obişnuieşte cu ideea că echilibruleste o întâmplare. La nivelul anilor ∗50 se acceptă ocreştere anuala preţurilor cuprinsă între 1-2% pentru caîn perioada anilor ∗60 - ∗70 să fie socotită normală ocreştere a preţurilor de 3-4%. In prezent acest prag seridică până la 5%.În al doilea rând, creşterea preţurilor trebuie să fiepermanentă spre a putea vorbi de inflaţie. Nu intră îndiscuţie o creştere conjuncturală, determinată de factorialeatori, întâmplători, sezonieri.Creşterea preţurilor se produce, în al treilea rând,neuniform; nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şiserviciile. Cu toate acestea se poate calcula un indicegeneral de creştere a preţurilor care să ne dea măsurainflaţiei pe întreaga economie, prin raportarea PIB socotitîn preţurile perioadei curente (p1) la acelaşi indicatorcalculat în preţurile perioadei de bază (p0) după formuladeflatorului PIB::IPIB =01

PIBpPIBpx 100.Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea deconsumatori şi inflaţia este percepută în primul rând deaceştia, şi cum preţurile factorilor de producţie sereflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şiserviciilor de consum, s-a instituit obişnuinţa de a sedetermina inflaţia prin indicele general (sintetic) alpreţurilor sau cum i se mai spune, indicele preţurilor deconsum.

100,q pq pI ni 1i0 i0ni 1i0 i1

gp ⋅⋅

ΣΣ

unde pi1 şi pi0 reprezintă preţurile bunurilor şi serviciilordin perioada curentă şi, respectiv, de referinţă, care facobiectul consumului obişnuit al populaţiei (qi0). Dacă sescade din indicele preţurilor, exprimat procentual, baza decomparaţie care este de 100, se obţine rata inflaţiei (Ri):Ri = Igp – 100%.În strânsă legătură cu indicele preţurilor se aflăindicele puterii de cumpărare a populaţiei (Ipc), respectiva cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitatemonetară. Puterea de cumpărare, deci valoarea relativă amonedei se află în relaţie invers proporţională cu indicelepreţurilor:PCMM =gpm

IM; iar: 100II IgpMMMM

pc ;sau 100II 1MM gp

pc Mai adăugăm, în al patrulea rând, că inflaţia este unfenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă apreţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituinduse,în acelaşi timp, într-un nou punct de plecare pentru onouă creştere, după teoria bulgărului de zăpadă.Încercând o clasificare a inflaţiei, reţinem din

multitudinea de criterii cu care operează teoria economică,pe cele ale locului şi modului de manifestare şi alordinului de mărime.După primul criteriu avem:a) o inflaţie a abundenţei, prezentă în ţăriledezvoltate. Are la origini, îndeosebi, cauze monetare;cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu ocantitate mare de bunuri şi servicii;b) o inflaţie a penuriei, caracteristică ţărilor slabdezvoltate. Se explică, deci, printr-o insuficienţă aofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o cantitatemică de bunuri şi servicii.Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poatemăsura la modul absolut sau relativ.La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresie înexcedentul de masă monetară, în volumul de semne monetare încirculaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare şidorite de populaţie.La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă ratainflaţiei. Amplitudinea ei exprimă intensitatea inflaţiei.Ţinând seama de valorile pe care le au principaliiindicatori de măsurare a inflaţiei şi în principal decele ale indicelui mediu anual de creştere apreţurilor, literatura de specialitate departajeazăinflaţia în:inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită,care presupune o creştere a preţurilor în prporţiede 3-4% anual;inflaţie deschisă (open inflation) sau moderată,caracterizată printr-o creştere generală apreţurilor de 5-10% anual;inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci cândcreşterea preţurilor depăşeşte 15% anual;megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţiadepăşeşte pragul formei galopante, preţurilecrescând cu 15% lunar:hiperinflaţia, cea mai acută formă de creşterenecontrolată a preţurilor, înregistrând cote de200-300% anual.Inflaţia este un fenomen deosebit de complex alecărei efecte se regăsesc în textura întregului organismeconomic şi social. Intensitatea sa se măsoară şi prinraportare la acei indicatori ai dinamiciimacroeconomice strânşi legaţi de procesul inflaţionistdupă cum urmează:Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o creştere

economică cu rate pozitive considerabile, dobândită,printre altele, şi ca urmare a efectului de antrenare pecare creditul facil şi ieftin, în condiţii de inflaţie,îl are asupra dezvoltării. Este o creştere obţinută înperioada postbelică, până în deceniile şase şi şapte, înbaza unor reţete de politică economică keynesistă, cândrata de creştere (4-6%) a fost superioară celei ainflaţiei (3%);Creşterea economică inflaţionistă, când sporul decreştere economică se obţine cu preţul unei inflaţiiconsiderabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea acreşterii economice;Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei încare, concomitent, se produc următoarele fenomene:inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică zero;Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economieicaracterizată prin scăderea producţiei naţionale,inflaţie galopantă şi şomaj masiv.2. Cauze şi mecanisme inflaţionisteInflaţia nu face parte dintre fenomenele ce pot fiexplicate printr-o analiză obişnuită de genul cauzăefect.Faptul că se află la confluenţa unor procese denatură diversă şi contradictorie îngreuiazăraţionamentul. Cu toate acestea analiştii problemei ausintetizat cauzele generatoare de inflaţie:inflaţia prin cerere şi ofertă;inflaţia prin costuri;inflaţia prin monedă.1. Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă segăsesc în conţinutul “legii lui Say” şi a legii cereriişi ofertei. Potrivit “legii lui Say” orice ofertă îşicrează propria cerere sau, altfel spus, în absenţatezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţieişi care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu ofertaglobală. Un surplus de venituri, deci o cerere înexces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsuraîn care aparatul de producţie nu răspundecorespunzător. In condiţiile unei oferte rigide,deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai faceprin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţiese reproduce, şi nimic nu permite o creştere a oferteiglobale, în proporţii suficiente, puseul inflaţionistprodus de un şoc al cererii se transformă într-overitabilă inflaţie.Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere

reţinem:scăderea înclinaţiei spre economisire;detezaurizarea, determinată şi întreţinută de oinstabilitate economică şi politică;intrarea de devize străine suplimentare, care se adaugăla mijloacele de plată interne, mărind masa acestora;cheltuielile cu efecte productive întârziate;sporirea cheltuielilor neproductive şi , în principal, alcelor militare. Veniturilor obţinute în acest sector nule vine la întâlnire o ofertă pe măsură, bunurilemilitare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;“posibilitatea de a trăi din dezeconomii” prindezvoltarea excesivă a creditului de consum;o creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunurişi servicii;o creştere demografică susţinută.Cât priveşte oferta deficitară, printremultiplele cauze care o pot explica menţionăm:situaţia de deplină ocupare a forţei demuncă, de unde dificultatea pentru anumite sectoarede a procura mâna de lucru necesară lărgiriiproducţiei;modificări rapide ale cererii, coroborate cu oprelungire nepermisă a reţelelor de distribuţiecare-i îndepărtează pe producători de percepţiaefectivă şi directă a cererii;nivelul redus de atracţie al oportunităţilor deinvestiţii în condiţiile unui mediu concurenţialdur şi al unei densităţi mari a capitalului;slaba mobilitate a factorilor de producţie;condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şiexterne) nefavorabile;nerespectarea termenelor de punere în funcţiune ainvestiţiilor.Necorelarea cerere - ofertă şi apariţia, înconsecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prin figura9.1.

Figura 9.1. Infla⇔ia prin cerere

Unei creşteri a cererii globale de la C 1 la C2 şirespectiv C3 firmele îi răspund, parţial prin creştereaofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 şi parţial princreşterea preţurilor de la P1 la P2 şi P3. Preţurile vorcreşte cu atât mai mult cu cât curba ofertei este maiinelastică (mai apropiată de verticală) şi deci producţiamai rigidă. O asemenea situaţie se întâlneşte îndeosebi înfaza superioară a unui boom prelungit, când posibilităţilede a lărgi dimensiunile producţiei s-au consumat. Atunci,unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproapeproporţională, a preţurilor.Figura prezintă doar o creştere şoc a cererii, îndouă reprize. Pentru a putea vorbi de inflaţie estenecesară o creştere continuă a cererii şi, în modcorespunzător, a preturilor.2) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismulde circuit al producerii bunurilor, prin faptul cămărfurile se produc din mărfuri şi deci, preţurileimputurilor se regăsesc în cele ale outputurilorş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţiemărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacăremunerarea factorilor de producţie creşte într-ocadenţă superioară sporirii productivităţii lor.Costurile mărite provin, în primul rând, de la opolitică salarială nefondată pe criterii economice;salarii mari, fără acoperire în planul producţiei,crează cel mai adesea tensiuni inflaţioniste.Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale areacelaşi efect. Atunci când materiile prime se importăla preţuri ridicate care se repercutează asuprapreţurilor produselor finite indigene, vorbim de oinflaţie importată. Fenomenul se amplifică pe fonduldevalorizării monedei naţionale. Cu efecte similare sesoldează o politică de amortismente acceleratedeterminate de teama unei uzuri morale premature. Maireţinem, spre a completa tablourile factorilorcauzatori ai unor costuri ridicate efectele pe care leproduc în această direcţie presiunea fiscală şi costuldatoriei publice. Dacă impozitele directe subţiazăveniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cereriiinflaţioniste, nu acelaşi lucru se poate spune despreimpozitele indirecte; ele sunt părţi componente alepreţurilor şi deci orice creştere a lor afectează înmod proporţional nivelul acestora.

Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin fig.9.2., care evidenţiază diminuarea ofertei pe măsură ce cresccosturile de producţie.

Figura 9.2. Inflaţia prin costuriSe observă că unei creşteri a costurilor, firmelerăspund, în parte, prin reducerea producţiei de la Q1 la Q3prin Q2, în parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3prin P2. Măsura în care firmele vor mări preţurile şi vorreduce producţia depinde de nclinaţia pantei cereriiagregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cuatât producţia se va reduce mai puţin, povara consturilormai mari fiind transferată asupra consumatorilor prinpreţuri mai mari.Si aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere,deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi creştereapreţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă,pentru ca respectiva creştere de preţuri să capeteatributul de inflaţionistă.Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri.Dacă inflaţia prin cerere conduce la o creştereeconomică inflaţionistă, asigurând un înalt grad deocupare a forţei de muncă, inflaţia prin costuri,dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi agradului de ocupare. Cuvântul stagflaţie a fostinventat tocmai pentru a caracteriza această din urmăstare a economiei, specifică inflaţiei prin costuri:şomaj, inflaţie şi stagnarea creşterii economice.Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceeace economiştii numesc spirala inflaţionistă. Fenomenulse produce atunci când inflaţia prin costuri semanifestă concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru aevita creşterea şomajului indus de o reducere aproducţiei (determinată de creşterea costurilor), pecalea politicii guvernamentale se lansează un programde creştere a cererii globale. In această situaţie,oferta globală se va deplasa mereu spre stânga în timpce cererea globală se va deplasa constant cătredreapta, sporind.

Figura 9.3. Spirala infla⇔ionistăRezultatul acestor deplasări de sens contrar alecererii şi ofertei va fi o diminuare a şomajului, darcu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari (fig.9.3.).3) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţiaclasică în ecuaţia cantitativă a schimbului a luiIrving Fischer: MV = PT. In baza acestei relaţii s-asusţinut că pentru o viteză de circulaţie a banilordată, şi în condiţiile în care orice surplus de bani setransformă automat în cerere de bunuri şi servicii,orice excedent al masei monetare peste valoareaproducţiei, conduce la inflaţie. Desigur, esteexpicaţia cea mai simplistă a relaţie bani-inflaţie,dar ea a fost şi a rămas încă punct de plecare pentrutoţi cei care consideră că inflaţia este un fenomenprin excelenţă monetar. Depăşind dihotomia economiareală - economia nominală (universul banilor),monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedmanrămân la convingerea că “inflaţia este întotdeauna şipretutindeni un fenomen monetar” de care răspunzătoareeste politica statului. După opinia acestui autor,pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să procedezela o emisiune monetară moderată în aceeaşi cadenţă curitmul creşterii PIB, singura de natură să stabilizezeanticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibrulstabil pe toate pieţele.Analiza evoluţiei prezente a faptelor economicedemonstrează că emisiunea monetară suplimentară nu seface în mod direct şi automat răspunzătoare decreşterea preţurilor. Suplimentul de bani nu sesuprapune, în primul rând, cu un suplimentcorespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţieaccentuată a populaţiei spre economisire poate “amâna”cererea. Apoi, transformarea cererii potenţiale în

cerere efectivă se face în timp, printr-o succesiune decheltuieli. Mai reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşisemnificaţie, că o parte din suplimentul de bani sepoate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce vaconduce la reducerea tensiunii cererii asuprapreţurilor interne. Cu alte cuvinte, suplimentul înbani din circulaţie nu este în totalitate răspunzătorîn creşterea preţurilor, şi în măsura în care este,doar în anumite condiţii.In situaţia în care excedentul de monedă rămânetotuşi prin natura sa inflaţionist, de o manierădirectă sau indirectă, devine importantă cunoaştereacauzelor acestuia, în afara emisiunii propriu-zise demonedă.Printre cauzele care conduc la creşterea excesivăa masei băneşti în circulaţie reţinem ca esenţiale:1) Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar,a unor cheltuieli publice. In situaţia în careveniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile,diferenţa se acoperă prin împrumutul la banca deemisiune. Răul inflaţionist provine din împrejurarea căstatul nu se împrumută spre a produce bunuri şiservicii suplimentare, ci spre a consuma, activând ocerere fără corespondent în planul ofertei;2) Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poateconduce la o supradimensionare a volumului banilor decont cu efecte inflaţioniste similare celor produse debanii numerar. Inflaţia prin credit se produce şiatunci când, un credit facil şi ieftin, se concretizezăîntr-o investiţie nouă, dar nepusă la timp înfuncţiune; masa monetară suplimentară va conduce lasporirea imediată a cererii de consum, în timp ce nouainvestiţie întârzie cu oferta “promisă”;3) Intrarea în circulaţie activă a unor sume debani care anterior au fost ţinute în rezervă deposesorii lor;4) Intrarea masivă de devize ca urmare a unuiexcedent al balanţei plăţilor curente care se adaugămijloacelor de plată interne, sporindu-le;5) Creşterea vitezei de rotaţie a banilor;6) O politică salarială nefondată pe criteriieconomice, care umple canalele circulaţiei cu bani fărăacoperire, etc.

Dacă transformarea excedentului monetar însupracerere efectivă cu efecte inflaţioniste nu implicănici prezenţa directă şi nici responsabilitateastatului, nu acelaşi lucru se poate spune despreconstituirea ca atare a acestui excedent. Din aceastădin urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţitsă acuze doar statul de povara inflaţiei; o analiză,chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentulmonetar sugerează implicarea sau, după caz, lipsavinovăţiei implicării politicii statale; oricum judecămlucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie.4) Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze denatură politică sau socială. Un război sau o revoluţie, depildă, se pot sonda cu un puseu speculativ al preţurilor laanumite materii prime, sau cu cheltuieli publice deosebit demari. Tot aici se încadrează şi migraţia în masă a unorpopulaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.3. Consecinţele inflaţieiFenomen complex, ce afectează organismul economic şisocial în structurile sale cele mai intime, inflaţia are şiconsecinţe pe măsură. Ne vom opri, doar la cele maisemnificative.1. Influenţa asupra consumului, economisirii şiinvestiţiilorDepreciind moneda, inflaţia schimbă comportamentulindividual atât în actul de consum cât şi în cel aleconomisirii. Astfel, în calitate de consumatori, pentru aatenua efectele deprecierii monetare, agenţii economiciaccelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi banii, pe câtposibil în bunuri de folosinţă îndelungată sau în “valorirefugiu” cum ar fi aur, opere de artă etc.Procesul de economisire suferă, la rându-i, de pe urmadeprecierii monetare, nu atât ca nivel, cât mai ales castructură. In general, inflaţia descurajează economisirea,incitând subiecţii economici să cheltuiască, nu săeconomisească. Pe fondul unei creşteri rapide şigeneralizate a preţurilor, indivizii preferă satisfacţiileprezente celor viitoare nefiind siguri că în viitoreconomisirea unei părţi din venitul actual le va aduceaceeaşi satisfacţie. Acest gen de arbitraj conduce lamutaţii în structura economisirii. Capătă pondereeconomisirea pe termen scurt şi cu caracter speculativ îndetrimentul celei pe termen lung. Sunt preferateinvestiţiile pe termen scurt, în defavoarea celorcostisitoare, dar destinate formării şi reformării moderne aramurilor economice, unde perspectiva obţinerii de profit se

profilează la un orizont mult mai îndepărtat. Urmarea esteapariţia unui sector terţiar amplificat, unde investitoriiajung la profit în timpi relativi scurţi.Nu se poate nega faptul că istoria a înregistrat şiînregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă.Faptul este posibil şi explicabil prin preţurile mari,incitante pentru producători şi prin rata dobânzii mică înastfel de circumstanţe permisibilă amorsării afacerilor.Autoîntreţinerea unui atare proces se loveşte însă demultiple limite. Economisirea forţată prin renunţare laconsum din cauza preţurilor mari şi transformarea ei însursă de investiţii nu are loc în orice condiţii. In primulrând nu se poate întâmpla aşa ceva decât în ţăriledezvoltate unde veniturile populaţiei sunt suficient de mariîncât să poată fi diminuate nominal şi real pentru a stimulainvestiţiile prin renunţare la consum . In al doilea rând,este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei săfie mult prea mari pentru a putea fi acoperite prinpozitivul efect al creşterii. Acesta este motivul pentrucare, cel puţin teoretic, inflaţia nu este acceptată cafactor al creşterii economice.2. Consecinţe asupra gestiunii întreprinderiiDeprecierea monetară indusă de inflaţie, conduce aldevalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţieireale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv.Erodarea capitalurilor, incită la rate de amortizareaccelerată, ceea ce încarcă costurile şi, implicit,preţurile. Pe de altă parte, inflaţia favorizează debitorii;Ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani din ce în ce mai“mici”. Ca atare, întreprinderea este tentată să seîndatoreze. Cel puţin două consecinţe negative rezultă deaici: întâi, o datorie masivă, comportă riscuri mari, şiacest lucru antrenează o reducere a cursului acţiunilorfirmei respective; al doilea, se dezvoltă excesiv creditulbancar care autoîntreţine inflaţia.3. Inflaţia şi repartiţia veniturilorIn termeni biblici vorbind, inflaţia îi facebogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei dejasăraci. Ea operează o diferenţiere inechitabilă atitularilor de venituri. In general, afectaţi şidefavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe,veniturile mari acoperind mai uşor creştereapreţurilor. De asemenea, în cazul unor veniturivariabile, capacitatea de cumpărare creşte sau, în celmai rău caz rămâne constantă, din moment ce veniturileacestui grup social, cresc odată cu creşterea generală

a preţurilor.Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat deinflaţie e cel aflat la capătul lanţului procesului economic– consumatorul. Intermediarii se pot apăra transferândsarcina inflaţionistă care li se adresează, asuprapreţurilor pe care le practică. Consumatorul nu are departea sa această armă.4. Folosirea forţei de muncă în condiţii de inflaţieCunoscuta dilema inflaţie - şomaj desprinsă dinanalizele lui J.M. Keynes şi A.W.Philips sugera, la nivelulanilor ’60 – ’70 că inflaţia este preţul plătit pentru“fericirea” de a ocupa un loc de muncă; sau, invers,menţinerea la un nivel redus a preţurilor pentru a face, depildă, produsele competitive la export presupunea a acceptaun anumit grad de neocupare. Realitatea, mai “încăpăţânată”decât teoria, s-a confruntat, începând cu anii ’70, cufatidicul fenomen al stagflaţiei. Nici ingrata şi amintitadilemă nu mai stă în picioare; economia era confruntată,concomitent, cu trei rele: inflaţie, şomaj , stagnareeconomică; una nu mai constituia soluţie pentru cealaltă.Cercetările economice au demonstrat cu suficiente argumentecă inflaţia conţine în sine suficienţi factori cauzatori sauagravanţi pentru fenomenul şomaj. Nu reţinem aici decâtîmprejurarea că inflaţia bulversează gestiuneaîntreprinderii şi-i afectează serios capacitatea de ainvesti. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şiaccelerate a preţurilor şi a unor sarcini salariale tot maisufocante, întreprinderile nu au la îndemână altă cale derentabilizare a activităţii decât reducerea numărului celorocupaţi.5. Balanţa de plăţi şi inflaţiaDegradarea raporturilor valorice ca urmare ainflaţiei, face ca preţurile să nu mai joace rolul lor deindicatori orientativi în economia de piaţă. Pe de altăparte, moneda naţională depreciată, deşi în aparenţa artrebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte să realizezeacest lucru din cauza ofertei naţionale insuficiente.Inflaţia antrenează, mai degrabă , importuri masive spre aacoperi golurile lăsate de dimensiunea redusă a producţieinaţionale. Pe acest temei, ţările afectate de inflaţierecurg la împrumuturi internaţionale de devize. Efectul esteo degradare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi, careconstrânge guvernele la măsuri drastice.6. Consecinţe în plan socialDincolo de mecanismele economice, pe care leafectează şi le bulversează, inflaţia genereazăincertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Cei care

reuşesc să se organizeze în sindicate puternice încearcă şiadesea reuşesc, prin indexarea salariilor, să contracarezeefectele nefaste ale fenomenului . Aţii dobândesc statutulunor grupuri de presiune în relaţia cu patronatul şiguvernul. Se conturează şi declanşează atunci o acţiune derevendicare, periculoasă şi păgubitoare pentru ambele părţi.Guvernele şi forţa publică, în general, îşi pierdcredibilitatea. Măsurile luate în pripă conduc la o i maimare diferenţiere socială. Climatul social se degradează.4. Politici de combatere a inflaţieiSfârşitul de secol XX a adus cu sine mutaţiisemnificative în ceea ce priveşte atitudinea faţă deinflaţie. Dacă până la Teoria generală a lui Keynes inflaţiaa fost văzută ca inamicul numărul unu şi ca un rău absolutpentru economie, treptat lumea a început să se obişnuiascăşi mai ales, să tolereze fenomenul. Doar pentru categoriilesociale inactive care nu au posibilitatea să se solidarizezeîn vederea obţinerii indexărilor de salarii necesare a facefaţă ritmurilor de creştere a preţurilor, inflaţia a rămasun duşman de temut, o efectivă oprimare socială. Ceilalţi,în schimb, activii ca şi guvernele s-au consolat cu gândulacceptării inflaţiei ca pe un însoţitor permanent aldezvoltării economice. Aceasta deoarece aşa cum s-a văzut,inflaţia are şi avantaje şi dezavantaje; mai mult guverneleau recurs adesea la inflaţie pentru a putea realizaobiectivele economice propuse.Cu toate acestea inflaţia a fost şi a rămas unfenomen predominant negativ. Percepţia sa se produce şi azisub această zodie, a unui fenomen negativ şi dezechilibrant.De aici şi preocuparea puterii publice de a găsi soluţii decombatere a inflaţiei; de a o aduce la nivelul suportabilpentru societate.Este logic ca măsurile antiinflaţioniste să meargă, deregulă, în sensul invers surselor generatoare ale inflaţiei.Din această perspectivă avem:1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertăRestabilirea echilibrului cerere-ofertă reprezintăuna din condiţiile esenţiale necesare a se înfăptui, înlupta împotriva inflaţiei. Căile pot fi găsite fie prina reduce excesul de cerere, fie prin impulsionareofertei.Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toatecauzele care conduc la scăderea producţiei:înlăturarea inapetitului pentru muncă şi adeficienţelor organizatorice;crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea

la parametrii nominali a celor existente;punerea la timp în funcţiune a obiectivelor deinvestiţie;asigurarea unor reforme economice coerente;încadrarea eficientă în structurile comerţuluiinternaţional etc.O soluţie temporară poate fi aici, şi importul.Excesul de cerere poate fi temperat prin:“amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor înrate;“îngheţarea” salariilor;încurajarea economisirii prin dobânzi mari ladepuneri şi asigurarea unui climat de stabilitateeconomică şi politică;creşterea impozitelor şi taxelor directe care“subţiază” veniturile;reducerea cheltuielilor publice;ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată saude lux care absorb veniturile populaţiei;reducerea creditelor acordate firmelor;creşterea ratei dobânzii.Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şiînţeleasă în contextul cererii efective globale, atâtpublice cât şi private.2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri, vizează acelecăi care pot contribui la reducerea dimensiunii costurilor,ca parte componentă a preţurilor. Reţinem ca semnificative:găsirea de înlocuitori la energia şi materiileprime scumpe;o politică de salarizare fondată numai pe criteriieconomice;distribuţia raţională a venitului naţional pecategorii şi grupuri socio-profesionale;o politică de venituri rezonabilă, care săîncadreze câştigurile agenţilor economici ca şiveniturile statului în limite acceptabile şiprofitabile pentru ei, dar suportabile şi de cătresocietate;blocarea preţurilor;etc.3. Măsuri de factură monetară şi financiarăCele mai multe păreri autorizate converg spreideea că inflaţia este un fenomen predominant monetar.Aşa se explică faptul că şi măsurile care vin dintr-oastfel de direcţie sunt mai numeroase şi mai bogatargumentate.Dintre măsurile monetaro-financiare care fac

obiectul politicilor guvernamentaleantiinflaţioniste reţinem:a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sautemperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea puteriide cumpărare a monedei, prin diminuarea cantităţii de monedăîn circulaţie.Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt:1. Monetară, care constă în restrângerea maseimonetare în circulaţie, proces care se desfăşoară prinanularea mijloacelor de plată, sau convertirea acestora,într-un anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reformămonetară);2. Financiară, care constă în achitarea datorieistatului la banca centrală sau adoptarea de politici prinexcedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilorpublice şi, respectiv, majorarea impozitelor;3. De credit, care constă în ridicarea niveluluidobânzilor sau în diminuarea acordării creditelor bancare.b) Revalorizarea este măsura prin care statulurmăreşte rentoarcerea monedei naţionale la cursul mai mareavut iniţial. Se constituie într-o măsură antiinflaţionistă,în măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şiefecte negative prin aceea că scumpeşte exporturile şi, deaici, reducerea posibilităţii procurării de valută, cuconsecinţe negative asupra importurilor.c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursuluioficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţei maimic. Are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul.De asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe bazaunor criterii care rezultă din adevăratele raporturivalorice indicate de realitatea practică. Devalorizareapoate însă semăna şi nencredere în monedă, atunci când nueste corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurareaechilibrului bugetar, control riguros al emisiunilormonetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.d) Manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii.Formă de existenţă a dobânzii, scontul poate fi folosit cainstrument în lupta împotriva inflaţiei. Se ştie că princredit, se alimentează în mare măsură canalele circulaţieimonetare. “Strangularea” acestei căi de acces nu esteposibilă decât prin scumpirea împrumutului. Cum preţulîmprumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât ratascontului sau cea a dobânzii, normal că se va proceda laridicarea nivelului acestora.e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte.Incepând cu anii ’80 măsura a făcut, prin coroborare curidicarea ratei dobânzii şi o emisiune monetară moderată în

raport şi în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii economice, obiectul unei politici economice oficiale cunoscută subnumele de de politica sau doctrina ofertei. Promotoriiacesteia şi în special A.Laffer pun accentul pe stimulareaproducţiei, a ofertei. In deplin acord cu Legea lui Say, eisocotesc, întemeiat , că cererea este uşor de creat încondiţiile în care emisiunea monetară este un monopol alstatului; banii, indiferent de formă, odată ajunşi îneconomie , înseamnă, cerere potenţială. Mai greu realizabilăeste producţia, oferta. Or, un mijloc de a stimula înseamnă,în această viziune, reducerea fiscalităţii. In afară defaptul că impozitele şi taxele indirecte mari devincomponente ale unor preţuri, în mod logic mari, ele sufocăviaţa întreprinderii. Partizanii doctrinei ofertei audemonstrat că tocmai prin degrevarea firmei de povara uneifiscalităţi ridicate, statul are şansa să încaseze mai multdin această sursă; se are în vedere o rată mică a impunerii,aplicabilă unor mase impozabile tot mai mari, urmare şi eaa unei cifre de afaceri în creştere.

CAPITOLUL XOCUPAREA ªI ªOMAJULÎn literatura de specialitate se întâlnesc mai multemodalităţi de analiză a şomajului. În plus, statisticileoficiale naţionale şi internaţională (Biroul Internaţionalal Muncii, Comisia de Statistică O.N.U.) foloseşte metodediferite de evidenţă şi de măsurare a şomajului, ceea cecreează o imagine generatoare de confuzii atât în planuldefinirii (conceptualizări) cât şi în cel al măsurării.Mulţi economişti şi oameni politici se mulţumesc săconstate că şomajul este una dintre problemelemacroeconomice de maximă actualitate şi complexitate. Ei seraportează la datele oferite de statistica privind fenomenulşi caută să conceapă şi să promoveze măsuri adecvate desoluţionare (ameliorare) a lui.1. ªomajul: concept, cauze şi formeÎn teoria şi practica economică s-au conturatdeci, mai multe modalităţi de a defini şomajul şi înfuncţie de ele, mai multe forme de comensurare. Princeea ce au în comun aceste definiţii, putem caracterizaşomajul ca o stare negativă a economiei care afecteazăo parte din populaţia activă disponibilă, prinnegăsirea locurilor de muncă.În termenii pieţei muncii şomajul reprezintăexcedentul ofertei faţă de cererea de muncă. ªomerii sunttoţi acei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru şi care

pot fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumitemomente ale dezvoltării economice.Ei formează suprapopulaţia relativă pentru căreprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu numărulcelor angajaţi în condiţii de rentabilitate impuse deeconomia de piaţă.Cu toate că oferă o imagine cuprinzătoare asuprafenomenului ca atare, abordarea şomajului prin prismadefiniţiei anterioare riscă excluderea din rândul şomerilora unor persoane apte de muncă, care, pe diferite perioademai scurte sau mai lungi de timp, nu au loc de muncă.În consecinţă s-a conturat şi s-a răspândit odefiniţie care consideră că sunt şomeri toţi cei care auînregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare aforţei de muncă sau toţi cei ale căror cereri n-au fostsatisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni, indiferent dacăsolicită locuri de muncă permanente sau temporare, cu timpde muncă parţial sau deplin, dacă au loc de muncă dar cautăaltul mai adecvat cu aspiraţiile proprii.În această accepţiune, însă, şomajul apare ca rezultatexclusiv al ofertei de muncă sau de forţă de muncă, cererea– cealaltă latură a pieţei muncii nefiind luată înconsiderare. Or, numai corelarea cererii cu oferta de locuride muncă permite aprecierea mai corectă asupra situaţiei depe piaţa muncii, dacă există sau nu şomaj. O creştere aofertei concomitentă cu scăderea cererii determină odeteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă. ªomajul,dacă n-a existat până la acest moment, apare, iar dacăexistă, creşte. Dimpotrivă, creşterea cererii şi scădereaofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a şomajului.De asemenea, pe baza aceleaşi definiţii, şomajul esteapreciat ca o mărime omogenă, nediferenţiată, ceea ce nucorespunde realităţii. De aceea, se impune delimitarea sa pedomenii de activitate, alături de pregătire, specialităţi şimeserii ale şomerilor etc.Foarte cunoscută este şi definiţia şomajului dată deBiroul Internaţional al Muncii, potrivit căreia este şomeroricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitenturmătoarele condiţii:este apt de muncă;nu munceşte;este disponibil pentru o muncă salariată saunesalariată;caută un loc de muncă.În România, Legea nr. 1/1991, republicată în urmamodificărilor aduse prin Legea nr. 86/1992, precizeazăcă sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, ce

nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibilecorespunzăroare pregătirii lor. Deşi nu se face nici oreferinţă expresă cu privire la vârsta acestorpersoane, din conţinutul legii reiese clar că vârstarespectivă este de peste 16 ani.Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţiidevine clar că măsurarea şomajului nu este decât o problemăde estimare cât mai aproape de relaitate.Aprecierea cu caracter estimativ a şomajului se poatesusţine cu câteva argumente practice-statistice:posibilitatea încadrării elevilor şi studenţilor înmai multe categorii demo-economice;necesitatea separării militarilor în termen de ceiîncadraţi în armată ca angajaţi;diferitele modalităţi de încadrare, în categoriilearătate, a femeilor de serviciu şi a ajutoarelor defamilii.De asemenea, ridică anumite probleme de încadrareaîntr-o categorie demo-economică sau alta şi persoaneîncadrate ilegal, cele care prestează aşa zisa muncă lanegru etc.Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie însituaţia de echilibru (ocuparea deplină), fie în cea dedezechilibru, adică de subocupare şi supraocupare. Cele douăforme ale dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi înţelesenumai după ce vor fi clarificaţi termenii de ocuparedeplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar.Termenului de ocupare deplină i se dă, în primul rând,un sens concret – istoric şi statistic. Ocuparea deplină saulipsa de şomaj semnifică faptul că circa 97-96% dinpopulaţia activă disponibilă este utilizată efectiv.Diferenţa de populaţie activă este considerată a fi şomajnatural. Dar, mai important, este criteriul delimitativîntre ocuparea deplină şi subocuparea, respectivsupraocuparea, ca stări de dezechilibru.Ocuparea deplină reprezintă acel volum şi aceastructură a ocupării, a utilizării resurselor de muncă, carepermit obţinerea maximului de bunuri pentru acoperireanevoilor oamenilor constituiţi în diverse colectivităţiAltfel spus, ocuparea deplină este compatibilă cu ratanaturală a şomajului, respectiv cu şomajul normal.Conceptele de şomaj voluntar şi de şomaj involuntarconcretizează şi aprofundează şomajul natural.ªomajul voluntar constă în acea neocupare, datoritărefuzului sau imposibilităţii unor persoane de a acceptaretribuţia oferită, şi/sau condiţiile de muncă există.

ªomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor(nominale) la scădere. Aşa se face că salariile practicatesunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru.Revendicările salariaţilor şi ale sindicatelor împiedicăajustarea salariilor prin scădere. În general, fonul desalarii are o determinare în condiţiile economico-financiareale utilizatorilor de muncă. Ca urmare, o parte din ofertade muncă rămâne nerealizată, apare deci şomajul voluntar(fig. 10.1.).

Fig. 10.1. Situaţia de echilibru pe piaţa munciişi şomajul voluntar în concepţia clasică şi neoclasicăCategoriile de persoane, care se încadrează înşomajul voluntar sunt:a) persoanele angajate care preferă să-şi încetezetemporar activitatea, apreciind că ajutorul deşomaj le poate asigura o existenţă decentă;b) şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bunedecât cele oferite de întreprinderi şi instituţii,cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut;c) persoanele apte dar inactive (femeile casnice) careintenţioneză să lucreze în condiţii salariale, darezită încă să se încadreze în condiţiile date (canivel de salariu, ca distanţă de domiciliu, etc).ªomajul involuntar constă din acea parte a folosiriiincomplete a forţei de muncă care decurge din rigiditateasalariului, respectiv din acele persoane neocupate care arfi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decâtcel existent, astfel că atunci când cererea efectivă deforţă de muncă va creşte, va spori şi gradul de ocupare.Cel care s-a peocupat şi teoretizat fenomenulşomajului involunatr a fost J.M. Keynes, fapt pentru care înteoria economică mai este denumit şomaj keynesian. Iată cuma definit Keynes şomajul involuntar: “Există şomeriinvoluntari dacă, în cazul unei uşoare creşteri a preţuluibunurilor de consum pentru muncitori în raport cu salariilenominale, oferta globală de mână de lucru dispusă să

muncească în condiţiile curente de salariu şi cerereaglobală de mână de lucru în aceleaşi condiţii se stabilesc,amândouă, deasupra nivelului anterior al locurilor demuncă”.Această definiţie greoaie şi complicată poate fiexplicată prin următorul grafic (fig. 10.2.):

Figura 10.2. ªomajul involuntarTrebuie remarcat că nu din poziţia iniţială a curbelorofertei şi cererii de muncă poate fi dedusă existenţa sauinexistenţa şomajului involuntar. Este necesar să fie luatăîn considerare o schimbare, pusă în evidenţă de o creştere acererii agregate în economie.Situaţia iniţială pe piaţa muncii este caracterizatăde o cerere de muncă ND1 din partea întreprinderilor şi unsalariu nominal fixat în mod exogen S0.Ţinând seama de condiţiile de producţie şi de cost,nivelul general al preţurilor se situează în p0; salariulreal este atunci S0/p0. Să presupunem acum o relansare acererii globale; curba cererii de muncă (care nu este decâto cerere derivată) este deplasată, datorită acestui fapt,către dreapta în ND2; dacă vor să producă mai mult,întreprinderile sunt determinate să treacă în zone curandamente descrescătoare; costurile cresc şi nivelulgeneral al preţurilor creşte şi el, trecând în p’.Dacă admitem că salariul nominal rămâne neschimbat,poziţia dreptei reprezentative a salariului real este înscădere (poziţia lui S0/p’); folosirea forţei de muncă acrescut de la N1 la N2, salariul real a scăzut deşi s-amenţinut salariul nominal; în acest caz, există iniţialşomaj involuntar în sensul definiţiei date de Keynes.De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prismacelui involuntar. Aşa că şomajul constă din acea neocupare,din acea folosire incompletă a mâinii de lucru, din acelansamblu de persoane neocupate care ar fi dispuse să lucrezepentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfelcă, atunci când creşte cererea efectivă de forţă de muncă,va spori şi gradul ei de ocupare.

Ca fenomen macroeconomic, şomajul reprezintă ansamblulpersoanelor (stocul de populaţie) active disponibile fărăocupaţie, care caută de lucru. Deci, el este format dinexcesul de resurse de muncă în raport cu cei ce pot fiocupaţi, în condiţiile de rentabilitate impuse de piaţă.2. Caracteristicile şomajuluiªomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:a) Nivelul şomajului, se determină absolut ca masă aşomajului şi relativ, ca rată a şomajului .Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, laun moment dat întrunesc condiţiile pentru a fi incluse încategoria şomerilor. Altfel spus, ea constă din populaţiaactivă disponibilă, respectiv din acea forţă de muncăneocupată.Dacă se are în vedere un anumit orizont de timp(lună, trimestru, an) şi numărul şomerilor la începutulperioadei, atunci numărul şomerilor la şfârşitulperioadei rezultă din creşterea (ajustarea) cifreiiniţiale cu intrările în rândul şomerilor şi cuieşirile din rândul acestora în acel orizont de timp.Rata şomajului, ca mărime relativă a fenomenului, secalculează ca raport procentual între masa şomajului(numărul mediu al şomerilor) şi unul din parametrii dereferinţă ai acestuia. Astfel de parametrii sunt: populaţiaactivă, populaţia activă disponibilă, forţa de muncă(populaţia ocupată plus şomajul), populaţia ocupată,populaţia ocupată ca salariaţi.Se pare că cel mai concludent raport de exprimare aratei şomajului este cel în care se foloseşte ca numitor fieforţa de muncă, fie populaţia activă disponibilă.b) Intensitatea şomajului este o altă caracteristicăce se impune atenţiei. În funcţie de aceasta, se poatedistinge: şomajul total – care presupune pierderea loculuide muncă şi încetarea totală a activităţii; şomaj parţial –care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoanăîn special prin reducerea duratei săptămânii de lucru subcea legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat – estespecific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroasepersoane au o activitate aparentă, cu eficienţă(productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările esteuropene,inclusiv în România la nivel apreciabil.c) Alt elemente este durata şomajului sau perioada deşomaj de la momentul pierderii locului de muncă până lareluarea activităţii. În timp, a avut o tendinţă generală decreştere. Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există odurată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există

reglementări care precizează durata pentru care se plăteşteindemnizaţia de şomaj şi aceasta a avut tendinţe decreştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni.În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungădurată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12luni.d) Structura şomajului sau componentele acestuiaformate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii:nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoriasocio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de activitatedin care provin, sex, categorii de vârstă, rasă, etc.În ultimul deceniu se acordă forte mare atenţiestudierii structurii şomajului pe sexe şi categorii devârstă. Se relevă astfel că femeile sunt mai afectate deşomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii (până la 25 ani)şi vârstnicii de peste 50 ani, în raport cu restulpopulaţiei active.3. Aspecte metodologice ale analizei cauzelorşomajuluiªomajul se formează pe baza a două mari proceseeconomico-sociale:a) pierderea locului de muncă de către o parte apopulaţiei ocupate;b) creşterea ofertei de muncă prin realizarea de cătrenoile generaţii a vârstei legale pentru a se puteaangaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unorpersoane apte de muncă dar inactive, în condiţiileuni cereri de muncă inferioare acestei creşteri.a) În cadrul primului proces, în funcţie decauzele directe care îl determină, se disting mai multeforme sau genuri de şomaj:1. şomajul ciclic, denumit uneori şi conjunctural,cauzat de crizele economice care au loc, de crizele parţialesau de alte crize specifice unei conjuncturi.În general, şomajul ciclic poate fi resorbit total sauparţial în perioadele de avânt economic.2. şomajul structural, determinat de tendinţele derestructurare economică, geografică, socială etc, care auloc în diferite ţări, mai ales, sub incidenţa crizeienergetice a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi evoluţieinevoilor.Reintegrarea acestei forţe de muncă poate avea locnumai printr-un proces lung şi dificil, întrucât presupunecreşterea investiţiilor, recalificarea celor afectaţi şireorientarea învăţământului.3. şomajul tehnologic, determinat de înlocuirea

vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi decentralizarea unor capitaluri şi unităţi economice, curestrângerea locurilor de muncă.Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificilîntrucât presupune recalificarea forţei de muncă înconcordanţă cu noile nevoi ale capitalului şi unităţiloreconomice, lărgirea activităţilor economice şi în special aproducţiei pentru a putea oferi locuri de muncă şi creştereanumărului întreprinderilor pentru a asimila cadrele cupregătire superioară afectate prin centralizare.4. şomajul intermitent, apare ca urmare a practicăriicontractelor de angajare pe durată scurtă din cauzaincertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţieconomice.Această practică poate constitui un mijloc de presiuneasupra angajaţilor pentru a accepta anumite condiţii demuncă şi salarizare, dar şi o măsură de siguranţă din parteaunităţilor economice pentru a nu-şi asuma, vis-à-vis deforţa de muncă, angajamente pentru care pot fi trase larăspundere. Perioada de şomaj, în acest caz, începe laexpirarea angajării şi se încheie la reînnoirea contractuluisau la realizarea unei angajări la o altă firmă. Unii autoridenumesc acest şomaj fricţional.5. şomajul de discontinuitate, care afectează în moddeosebit femeile şi este cauzat de întreruperea activităţiidin motive familiale şi de maternitate.6. şomajul sezonier, cauzat de întreruperi aleactivităţii puternic dependente de factorii naturali, cumsunt, cele din agricultură, construcţii, lucrări publice.b) Cel de al doilea proces generator de şomaj are douăaspecte majore. Unul priveşte noile generaţii care ajung pepiaţa muncii şi explică formarea şomajului prin stareaeconomiei (nivel structură, tehnică şi tehnologii aplicate),prin diferenţa dintre ciclul reproducţiei forţei de muncă şial diferitelor activităţi economice, prin formarea noilorgeneraţii în cadrul mişcării populaţiei sub incidenţafactorilor naturali-biologici demografici şi economici caredeşi se influenţează reciproc nu au unii asupra altora odeterminare cauzală, directă şi exclusivă. Celălalt aspectse referă la eşantioanele de populaţie activă disponibilăcare n-au mai lucrat şi sunt nevoite să se încadreze pe unloc de muncă, ceea ce explică formarea şomajului prinintrarea lor pe piaţa muncii datorită unor cauze directe:diminuării posibilităţilor de trai în condiţiile unorvenituri considerate altă dată sigure şi suficiente, darcare s-au erodat sub acţiunea inflaţiei şi altor procese dineconomie; intensificării mişcării de emancipare a femeilor

care nu se mai resemnează la o viaţă pasivă; ruinăriimicilor producători, etc.Dimensiunile şi dinamica şomajului pe ţări şi perioadesunt influenţate, mai ales după al doilea război mondial, demigraţia internaţională a populaţiei, de deplasareapopulaţiei active disponibile dintr-o ţară în alta încăutarea unui loc de muncă, ceea ce diminuează oferta demuncă în ţara de origine, dar o măreşte în ţara unde ajunge,acţionând astfel în direcţia scăderii sau creşteriicorespunzătoare a şomajului.Din punct de vedere economic, şomajul este apreciat caexpresie a dezechilibrelor existente. Pe prim plan estesituat dezechilibrul de pe piaţa muncii; şomajul se iveştecând pe această piaţa, oferta este superioară cererii. În aldoilea rând, este amintit dezechilibrul pieţei bunurilor şiserviciilor, şomajul fiind astfel considerat consecinţa uneiproducţii de bunuri economice inferioare cererii. Raţiuneamajoră a acestei insuficienţe a ofertei ţine de inexistenţasau insuficienţa capacităţilor de producţie. În acestecontext, şomajul decurge din insuficienţa resurselordestinate capitalului ca factor de producţie în raport cumâna de lucru disponibilă.4. Efectele social-economice ale şomajului. LegeaOkunEfectele fenomenului şomaj sunt adesea tratateunilateral. Se pune accentul fie pe efectele resimţitede şomer şi de familia sa, fie pe cele naţionale:sociale economice, politice. Asemenea efecte trebuieprivite şi apreciate în unitatea lor şi într-o anumesuccesiune logică:a) Irosirea unei cantităţi însemnate de resurse demuncă este un efect incontestabil al şomajului cronic demare amploare. Dacă aceste efecte este corelat cu rolulactiv al factorului muncă şi cu caracter neconservabil almuncii, atunci el apare în adevărata sa lumină, ca oadevărată pierdere de mare amploare.b) ªomajul este un factor de scădere a intensităţiidezvoltării economice. Există şi opinia opusă, conformcăreia existenţa şomajului este un factor de presiune asupracelor ce lucrează, aceştia muncind cu intensitate sporită şiasigurând o creştere a producţiei naţionale mai mare decâtdacă ar fi ocupaţi toţi cei disponibili.c) Un alt efecte al şomajului constă în sporireacosturilor pe care economia ţării trebuie să le suporte subforma ajutoarelor de şomaj. În ţările cu sisteme naţionalede ajutor de şomaj, fondurile cu destinaţia respectivă ajung

să deţină până la 3,5-4% din PNB şi până la 17-19% dinbugetele ţărilor. În situaţia în care numărul persoanelorocupate scade, cotizaţiile suportate de acestea sporescabsolut şi relativ. Nu întâmplător problema asigurăriifondurilor necesare (din cotizaţiile salariaţilor, dincontribuţia întreprinderilor sau din alocaţiile bugetare) agenerat numeroase tensiuni şi chiar conflicte sociale şipolitice.d) Diminuarea veniturilor familiilor având şomeri esteun alt factor, adesea determinat al şomajului. Se ştie că înnici o ţară, ajutorul de şomaj nu asigură acoperireaintegrală a salariului avut anterior de şomaj şi nici nu seraportează la salariile medii. De aceea, şomerii şifamiliile lor trec prin dificultăţi materiale deosebite,care sunt însoţite de apariţia unor stări psiho-socialegrave ce afectează calitatea vieţii în general.Toate acestea, spun unii analişti ai fenomenului,duc direct la apariţia unor fenomene negative, ceafectează societatea în general şi realizareapersonalităţii umane (furturi, crime, sinucideri,comportamente anormale, adesea antiumane, etc.).Legea OkunCare este relaţia de interdependenţă între şomaj şiPNB (în termeni reali)? Aceasta este întrebarea pe care şi-apus-o economistul Arthur M. Okun în anii 1960 şi la care adat un răspuns cunoscut în ştiinţa economică sub denumireade legea lui Okun.Deoarece persoanele ocupate, participă la producereabunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu producbunuri economice, se poate presupune că ridicarea niveluluişomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumuluireal al PNB. Această interrelaţie negativă între nivelulşomajului şi volumul PNB este numită legea lui Okun.Existenţa interrelaţiei negative între acestevariabile se exprimă prin tendinţa conform căreia sporireaşomajului este concomitentă cu scăderea volumului real alPNB.Se poate da o şi mai riguroasă expresie cantitativălegii lui Okun:PNB = 3% - 2% RşAstfel, dacă nivelul şomajului rămâne neschimbat,atunci se manifestă legitatea, conform căreia ritmul decreştere al PNB (real) este de 3%. În plus, prin fiecaresporire a nivelului şomajului cu un punct procentual, ritmulde creştere al PNB se reduce cu 2%. Dacă, de pildă, creşterata şomajului de la 6 la 8%, atunci modificarea volumuluireal al PNB va fi 3 – 2 (8 – 6) = 3 – 4 = -1%. Deci,

corespunzător legii Okun, în acest caz, PNB scade cu 1%,arătând o pantă descrescătoare în economia ţării.5. Dilema inflaţie - şomajPână nu de mult, atât economiştii cât şi politicieniicredeau că un şomaj ridicat este acompaniat de o rată mică ainflaţiei şi invers. În timpul perioadei de şomaj ridicat,presiunea asupra majorării salariilor scade şi decipreţurile se pot menţine la un nivel mai scăzut. Deasemenea, şomajul ridicat influenţând asupra veniturilor (însensul scăderii acestora), va influenţa, prin intermediullor, asupra cererii de bunuri şi servicii, în sensulscăderii acesteia. O cerere scăzută înseamnă reducereapresiunii asupra preţurilor şi, deci, o rată redusă ainflaţiei.Această prezumţie, privind relaţia dintre şomaj şiinflaţie, este reflectată de curba Philips, denumită astfeldupă numele unui economist neozeelandez care a observataceste raporturi (fig. 10.3.).⇔⇔Figura nr. 10.3. Curba lui PhilipsPornind de la prezumţia prezentată mai sus, dupărăzboi, mai ales în timpul anilor ’60, politica economică amultor guverne din ţările dezvoltate se ghida după aceastărelaţie. Folosind pârghiile fiscale şi monetare, guverneleacţionau conform corelaţiei stabilită de curba Philips.Singura problemă era ce combinaţie trebuie aleasă întreşomaj şi inflaţie.Evenimentele anilor ’70 şi ’80 au infirmatcorectitudinea acestei teze. In cele mai multe cazurişomajul şi inflaţia au avut acelaşi sens şi nu sens invers,respectiv rata ridicată a şomajului era însoţită de rataridicată a inflaţiei. Această concordanţă între rata înaltăa şomajului şi a inflaţiei este cunoscută sub denumirea destagflaţie. Respectiv, stagflaţia este o stare economicăcaracterizată prin persistenţa unor rate ridicate aleşomajului şi inflaţiei.6. Indemnizaţia de şomaj şi problemafolosirii forţei de muncăªomajul ridică în toate ţările două probleme forteactuale: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şigarantarea unor venituri pentru şomeri spre a leasigura un minim de existenţă considerat sau admisoficial ca fiind “rezonabil.”

Dreptul la muncă este declarat în toate ţările, dareste garantat numai acolo unde economia cunoaşte o asemeneaevoluţie încât asigură locuri de muncă pentru toţi cei cevor să muncească.În ceea ce priveşte garantarea unor venituri minime,una dintre modalităţile cele mai utilizate în acest senseste ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea acesteiafaţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferăpe ţări.În România, reglementările în vigoare stipuleazăacordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de cel mult272 zile într-un cuantum exprimat în patru variante înfuncţie de situaţia în care se află cel ce urmează s-oprimească: 60% sau 70% din salariul de bază minim pe ţară,brut, indexat, din care s-a dedus impozitul; 50% sau 55% dinmedia salariului de bază brut, avut în ultimele trei luni,indexat, din care s-a dedus impozitul. Persoanele care aubeneficiat de ajutor de şomaj, legal, fără a putea să seîncadreze în muncă, şi sunt lipsite de mijloace deîntreţinere primesc în continuare o alocaţie de sprijin – osumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară, brut, indexat,din care se scade impozitul. Alocaţia de sprijin se acordăpe o perioadă de 18 luni.O altă modalitate de asigurare a unor veniturigarantate este “impozitul negativ”. Acesta reprezintă, înesenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celorlipsiţi. Schema după care el funcţionează prevede plata decătre stat a unei alocaţii care variază după nivelulveniturilor. Pentru cei fără nici un fel de venit, alocaţiareprezintă o sumă minimă considerată absolut necesară.Pentru cei cu venituri sub aceste minim, alocaţia scade pemăsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul cândveniturile se ridică la nivelul minimului necesar.Garantarea unui venit minim constituie o preocuparemajoră a tuturor guvernelor, organizaţiilor profesionale şisindicale, uneori chiar şi ale unor partide politice.Aceasta deoarece, realizarea sa în fapt se loveşte delimitarea resurselor. În plus, este necesară practicareaunor sisteme de acordare cât mai echitabile, care săatenueze nemulţumirile celor care contribuie la formarearesurselor respective şi să stabilească un asemenea nivel alvenitului minim, cât să nu genereze resemnare, suficienţăsau nemulţumire, ci să incite permanent la încadrarea înmuncă.7. Probleme ale ameliorării ocupării. Soluţiişi politici antişomajDesigur, mai buna ocupare a resurselor de muncă,

reducerea şomajului, aducerea lui în limite normale saupus în maniere diferite de la ţară la ţară, de la oetapă la alta. O mare importanţă a prezentat, deasemenea, orizontul de timp avut în vedere, atunci cândau fost concepute şi promovate diferite măsuri însensul atingerii obiectivului arătat. Nu puţine au fostcazurile când anumite măsuri pe termen scurt auantrenat dezechilibre pe termen lung, cu toate cătemporar fuseseră rezolvate unele aspecte socialepresante şi tensionate ce îşi aveau baza îndimensiunile şi dinamica şomajului.Prevenirea şi atenuarea şomajului au devenitpreocupări majore ale tuturor forţelor sociale ca şiale puterii publice din toate ţările cu economie depiaţă. În acelaşi timp, luându-se în considerareexistenţa cronică a unui şomaj de mare amploare, aufost concepute, reglementate şi sunt promovate măsuriample în vederea asigurării unor condiţii de existenţădecentă pentru şomeri.Gruparea măsurilor respective se face după orizontulde timp al extinderii acestora; după trasnformările tehniceşi socioeconomice presupuse pentru ca o măsură sau alta săfie implementată cu succes; după nivelul dezvoltăriieconomice; etc., rezultând 5 grupe de măsuri antişomaj:Prima grupă de măsuri se referă la o mai bunărepartiţie a fondului total de muncă. Aceasta s-ar puteaobţine prin: reducerea dyratei săptămânale de lucru;scăderea vârstei de intrare în pensie; prelungirea durateişcolarităţii obligatorii; creşterea timpului (opţional)afectat ridicării calificării; extinderea locurilor de muncăcu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă.O a doua grupă de măsuri (conturată cu precădere după1980) se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii(naţionale) a unor grupe de ofertanţi cum sunt: descurajareamuncii salariate feminine; exilarea sau returnarealucrătorilor străini imigraţi nenaturalizaţi încă;interzicerea imigrării sau restricţionarea ei la maximumetc.A treia grupă de măsuri se referă la inversareaprocesului de substituire a factorilor de producţie. Se ştiecă procesul industrializării (Al Doilea Val) a însemnatsubstituirea muncii prin capital. Mulţi specialişti mizeazăîn prezent pe inversarea acestui proces istoric încondiţiile extinderii sectorului prestator de servicii şi,deci, pe încetarea substituirii muncii prin capital. Se aud

şi voci care cer, pur şi simplu, limitarea acelor investiţiicare sporesc productivitatea muncii (naţionale) şi reducpopulaţia ocupată.A patra grupă de măsuri vizează creşterea mobilităţiipopulaţie active. Un asemenea proces de mare anvergurăpoate fi favorizat de: îmbunătăţirea conţinutuluiînvăţământului, asigurarea unei structuri adecvate acestuia;orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele maidinamice ale activităţilor social-economice, adoptarea demăsuri complexe – legislative şi executive – care săfaciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă înzona sau oraşul care urmează să fie dezvoltat cu prioritate.A cincia grupă de măsuri, se referă la crearea de noilocuri de muncă pe bază de investiţii, îndeosebi în acelesectoare care au şanse să devină factori de antrenare anoului mod tehnic, a acelor ramuri şi sectoare cu şanse de ase dezvolta în viitor.Toate măsurile arătate mai sus presupun investiţii şiîntâmpină numeroase piedici economice, sociale, culturale înrealizarea lor.Dacă ar fi să se facă unele comparaţii între grupelede măsuri analizate, atunci s-ar putea spune că măsurile dinprimele trei grupe sunt mai ale defensive şi provoacă ostare de spirit pesimistă; ele presupun o nouă segmentare apieţei muncii şi o diminuare relativă, în continuare, acelor ocupaţi. {n acelaşi timp, ele sunt legate de sporireagenerală a productivităţii, pe seama efectelor căreia se vorputea acoperi costurile (contribuţiile) întreprinderilor încontul salariaţilor lor. Sporirea productivităţii riscă, pede altă parte, să anihileze efectul creării de noi locuri demuncă ca urmare a reducerii, în continuare, a durateimuncii.Măsurile arătate la grupele 4 şi 5 sunt strategiiofensive şi, în consecinţă, preferabile celorlalte. Elecorespund unei politici de mare anvergură de ajustare anumărului de ocupaţi (locuri de muncă, slujbe) la populaţiaactivă, dar şi la dinamica ocupaţiilor.CAPITOLUL XIPOLITICI MACROECONOMICE1. Rolul statului în economieStatul este o prezenţă incontestabilă îneconomiile moderne contemporane, prin sistemul legaldestinat îmbunătăţirii cadrului în care fiecare individ şifirmă se angajează în interacţiuni economice, prinansamblul acţiunilor guvernului ca producător, regulator,susţinător al sectorului privat, prin rolul său pe piaţa

monetară şi a creditului, prin programele sale de securitatesocială, prin calitatea sa de consumator, prin funcţiilesale de redistribuire a bogăţiei, ca şi prin susţinereaintereselor firmelor naţionale în relaţiile internaţionale.În afară de faptul că determină cadrul juridicgeneral, elaborând legile şi constituindu-se garant alcontractelor şi drepturilor esenţiale: intervenţia asupraalocării resurselor pentru ameliorarea eficacităţiieconomice; fundamentarea unor programe pentru ameliorarearepartiţiei veniturilor; stabilizarea economiei prinintermediul politicii economice.1.1. Ameliorarea eficienţei alocării resurselorIntervenţia statului în domeniul alocării vizeazăcorectarea aşa-numitelor ”slăbiciuni ale pieţei”, cum suntconsecinţele concurenţei imperfecte şi în special alemonopolului, externalităţile negative, cum este poluarea subtoate formele ei, şi producerea ”bunurilor publice”, caapărarea naţională sau reţeaua de şosele şi autostrăzi.În ceea ce priveşte mediul concurenţial, aproape întoate ramurile, unele mari întreprinderi caută să-şi asigurepoziţii privilegiate prin care, obţinând preţuri mai mari lavânzarea propriilor produse sau preţuri mai mici laaprovizionări, deteriorează mecanismul concurenţei, reducândeficienţa utilizării resurselor şi prejudiciind peconsumatori. Situaţia extremă o reprezintă monopolul. Deaceea, guvernele pot interveni prin regularizarea preţurilorşi profiturilor monopolurilor sau chiar prin adoptarea unorlegi antitrust.Externalităţile reprezintă efectele sub forma unorcosturi (externalităţi negative) sau beneficii(externalităţi pozitive) impuse de agenţi economici unoralţi subiecţi în afara cadrului pieţei, fărăcontraprestaţie. Exemple notorii de externalităţi negativeconstituie poluarea atmosferei de către noxele din gazele deeşapament ale autovehiculelor, din coşurile fabricilor dinunele sectoare prelucrative, poluarea fonică din jurulaeroporturilor, poluarea apelor prin deversarea în râuri adiverselor reziduuri etc. Există însă şi externalităţipozitive. De exemplu, rezultatele activităţii de cercetaredezvoltareale unor companii, concretizate în descoperiricare revoluţionează producţia unor bunuri, pot fi utilizateulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel denişte avantaje pentru care nu au plătit nimic.Statul este preocupat mai ales de externalităţilenegative, împotriva cărora au fost adoptate măsuri decontrol şi limitare.Bunurile publice sunt articolele sau serviciile pentru

care costul extinderii folosirii lor de către o persoanăadiţională este zero, excluderea cuiva de la avantajelefolosirii lor fiind imposibilă. Samuelson arată că exemplulcel mai potrivit este apărarea naţională: un stat când îşiapără libertăţile şi modul de viaţă, o face pentru toţicetăţenii săi, indiferent dacă aceştia doresc protecţie saunu. Bunurile publice sunt de fapt externalităţi pozitive,pentru care beneficiarii nu plătesc o contraprestaţie, eleneputând fi vândute sau cumpărate pe piaţă. Alte exemplesunt serviciile meteorologice şi hidrologice naţionale,sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale, măsurilepentru protejarea sănătăţii publice etc. Deoarece asigurareaacestor bunuri de către iniţiativa privată pe bazamecanismelor stimulative ale pieţei este insuficientă,statul are datoria de a interveni pentru a o încuraja sauchiar a prelua producerea lor.1.2. Promovarea echităţii repartiţiei veniturilorChiar dacă rolul alocativ al pieţei ar fi pe deplinîndeplinit iar economia ar funcţiona în condiţiile uneieficienţe complete, situându-se pe frontiera posibilităţilorde producţie, deci dacă s-ar răspunde cel mai eficient laîntrebarea ce? şi cum?, rămâne încă o problemă deosebit dedelicată: pentru cine? ”Mâna invizibilă” a pieţei nu numaică nu garantează o repartiţie echitabilă a venitului obţinutîn cadrul economiei, dar poate provoca discrepanţeinacceptabile din punct de vedere politic sau etic înnivelul veniturilor şi consumului diferitelor categorii deoameni. Atunci când o societate democratică decide prin votcă este necesară reducerea inegalităţilor existente îndistribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia,are la dispoziţie sistemul de impozite progresive asupraveniturilor, taxând cu o rată mai ridicată veniturile marişi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe cele mici saufoarte mici. De asemenea, statul mai poate folosi cainstrument al redistribuirii veniturilor sistemul de plăţide transfer, numit şi ”impozit negativ”, pentru categoriilecele mai defavorizate de cetăţeni, care poate cuprindediverse ajutoare pentru persoanele handicapate, pentrufamiliile sărace cu mulţi copii sau asigurarea de şomaj. Dinsistemul plăţilor de transfer mai fac parte şi subvenţiilede consum pentru categorii de oameni cu venit scăzut,subvenţiile pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiarpentru chirii la locuinţe.Toate aceste măsuri vizează în ultimă instanţăreducerea sărăciei care constituie o plagă dureroasă înmarea majoritate a ţărilor lumii, inclusiv în statele celemai dezvoltate din punct de vedere economic, desigur în

proporţii şi grade de intensitate diferite.1.3. Asigurarea creşterii macroeconomice şi astabilităţiiDupă mai mult de un secol de funcţionare a economieide piaţă pe baza mecanismelor “mâinii invizibile” şi desusţinere de către teoria ortodoxă neoclasică a virtuţilor″laissez faire″- ului, marea depresiune din 1929-1933,extinsă la scară planetară, a demonstrat că autoreglareaeconomiei nu mai este posibilă. Soluţia găsită în aceaperioadă în unele state dezvoltate pentru depăşireaconsecinţelor dramatice ale crizei economice a fostintervenţia masivă a statului, sub forma ″New Deal″- uluipromovat de preşedintele Franklin Roosevelt în SUA sau amarilor lucrări publice şi a controlului total al economieiîn cel de-al treilea Reich, odată cu accederea la putere anazismului hitlerist.Inspirat de realităţile economiilor occidentale aleanilor ’30, John Maynard Keynes, prin lucrarea ”Teoriagenerală a folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi abanilor”, apărută în 1936, fundamentează necesitateaintervenţiei statului în economie pentru depăşirea fazei derecesiune a ciclului economic. Orientată în esenţă pestimularea cererii globale (deoarece faza descendentă aciclului economic era generată îndeosebi de supraproducţie),politica economică de inspiraţie keynesistă folosea caprincipale componente, politicile fiscale şi monetare. Princreşterea sau diminuarea ratelor impunerii şi cheltuielilorpublice, a masei monetare şi a ratei dobânzii, guverneleurmăreau diminuarea amplitudinii oscilaţiilor cicluluieconomic, pentru menţinerea unei creşteri economicetemperate, cu un grad ridicat de ocupare a forţei de muncăşi cu o stabilitate relativă a preţurilor. Altfel spus, cuun şomaj redus şi, concomitent, o inflaţie controlabilă.Pe baza acestor politici monetare şi fiscaleexpansioniste, economiile statelor occidentale dezvoltate aucunoscut în sfertul de secol de după al doilea războimondial o evoluţie fără precedent: creşterea economicăsusţinută, cu utilizarea deplină a forţei de muncă (inclusiva câtorva milioane de muncitori imigranţi) şi cu o inflaţiecare nu depăşea limitele normale. Desigur, în explicareaacestei evoluţii nu putem pierde din vedere contextulrefacerii economice postbelice şi climatul investiţionalfavorabil.În anii ’70, economiile occidentale, bulversate deşocurile petroliere şi criza materiilor prime, obligate săopereze importante restructurări în aparatul tehnic deproducţie, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi

inflaţiei. Recesiunea din anii 1974-1975, cea mai profundăîn perioada postbelică, stagflaţia (inflaţie în condiţii destagnare economică) şi chiar slumpflaţia (inflaţie pe fondulrecesiunii), şomajul şi încetinirea creşteriiproductivităţii provoacă pierderea încrederii în capacitateapoliticilor monetare şi fiscale incitative ale cereriiglobale de a asigura stabilizarea economiei. Mai mult chiar,creşte neâncrederea în eficacitatea intervenţieiguvernamentale în economie, acuzată de lipsă deflexibilitate, generatoare de risipă şi de dezechilibre greude resorbit.Anii ’80 reprezintă perioada revoluţieineoconservatoare, a afirmării reprezentanţilor teoriei carerevigorează paradigma neoclasică, liberală, militând pentrumanifestarea liberei iniţiative întemeiate pe proprietateaprivată şi limitarea prezenţei statului în economie.Dereglementarea, concretizată pentru început în Angliaguvernată de Partidul Conservator al doamnei MargaretThatcher şi în SUA sub administraţia Reagan, a însemnatreintroducerea disciplinei bugetare, un val masiv dereprivatizare, o reducere a fiscalităţii, pentru a creacondiţiile unei creşteri economice pe termen lung,caracterizate prin stabilitate şi echilibru.Este de subliniat însă că limitarea intervenţieistatului în economie nu poate fi confundată cu înlăturareasa totală. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul globalizăriiproceselor economice şi creşterii concurenţei pe piaţamondială, într-o serie de ţări cu economie de piaţă statul aînţeles să se implice în formarea şi protejarea noilorindustrii. Miracolul japonez şi al ”dragonilor” est-asiatici(Hong Kong, Taiwan, Singapore, Coreea de Sud) nu poate fiexplicat fără luarea în considerare a roluluiintervenţionist al statului.Chiar dacă se mai întâlnesc aprecieri de genul căeconomia mixtă ar fi o confuzie intelectuală, nu putem să nufim de acord cu profesorii americani Paul Samuelson şiWilliam Nordhaus, care, în ultima ediţie a celebrului manual”Economics”, apărută în 1995, afirmau: ”În toate economiileindustriale avansate găsim o economie mixtă în care piaţadetermină producţia şi preţurile în majoritatea sectoarelorindividuale, în timp ce guvernul dirijează economia totalăprin programe de impozitare, de cheltuieli şi prin reglaremonetară. Ambele jumătăţi – piaţa şi guvernul - suntesenţiale pentru o funcţionare sănătoasă a economiei.1.4. Rolul statului în ţările aflate în procesultranziţiei de la economia planificată centralizată laeconomia de piaţă

Prăbuşirea regimurilor comuniste la sfârşitul anilor′80 s-a produs într-o perioadă în care teoria şi practicaeconomică occidentală era dominată deja de ideeadereglementării, a reducerii prezenţei statului în economie.În plus, statul comunist, prin controlul său aproapeatotcuprinzător asupra economiei, înăbuşite în deceniileplanificării centralizate şi monopolului proprietăţiisocialiste aproape orice iniţiativă particulară, provocândgravele dezechilibre macroeconomice care au dus la exploziasocială şi înlăturarea sa de pe scena istoriei.Într-un asemenea context social-politic, una dintreprimele erori în fundamentarea tacticii şi strategieitranziţiei spre noul sistem al economiei de piaţă a fostideea renunţării bruşte la rolul statului în economie.Aplicarea acestei idei în practică, în primul rândrenunţarea de către stat la rolul său de garant alcontractelor dintre întreprinderi (cu toate că majoritateaacestora erau în proprietatea sa), prin anularea celei maimari părţi a cadrului juridic anterior, prin faimoasalozincă a ”descurcării de la sine” a firmelor, prinadoptarea unor acte normative care au demarat procesuldemonopolizării proprietăţii statului într-un mod incoerent,anarhic, existenţa la un moment dat a unui adevărat vidlegislativ, a determinat agravarea fără precedent asituaţiei economice. Crizei structurale moştenite de lavechiul regim i s-a adăugat criza tranziţiei, crizăpredominant instituţională.Contrar opiniilor exprimate de unii lideri politici,majoritatea economiştilor au atras atenţia asupra faptuluică tranziţia – proces complex şi contradictoriu – nu sepoate realiza altfel decât sub conducerea unui statputernic, coerent, competent şi investit cu o substanţialăautoritate.Realităţile din ţările aflate în tranziţie, dar maiales din România, confirmă această axiomă deoarece ”niciprogramul de stabilizare şi nici cel de transformare şi deconsolidare a economiei de piaţă nu pot fi realizate încondiţii anarhice, cu un stat slab, caracterizat prin vidlegislativ şi instituţional, nerespectarea legilor,indisciplină financiară, toleranţă faţă de flagelulcorupţiei la toate nivelurile, exacerbarea rivalităţilorpolitice, toleranţă faţă de extremismul politic, politizareaexcesivă a vieţii economice şi sociale.Se poate afirma că rolul statului în ţările aflate întranziţie este mult mai important şi mai complex decât îneconomiile de piaţă dezvoltate, deoarece suplineşte şi oparte din funcţiile care revin instituţiilor pieţei libere,

până la formarea şi consolidarea acestora. Astfel:creează şi asigură aplicarea noului cadru legislativşi instituţional corespunzător tranziţiei şi funcţionăriieconomiei de piaţă;conduce şi supraveghează procesul de privatizarepentru înlăturarea monopolului proprietăţii de stat dineconomie evitând transferurile ilicite de proprietate îndiferite forme şi modalităţi şi protejând sectorul privatîmpotriva concurenţei celui de stat, îndeosebi pringarantarea proprietăţii private în condiţii egale cuproprietatea publică;sprijină procesul de restructurare a ramurilor şisectoarelor economiei naţionale pe criterii de eficienţăeconomică, prin promovarea unor politici industrialeadecvate, incurajarea investiţiilor productive şi atragereainvestiţiilor străine;asigură funcţionare sistemului pieţelor prinliberalizarea coordonată a preţurilor, salariilor,dobânzilor şi cursului de schimb;pune în aplicare şi conduce politicile fiscale,bugetare şi monetare pentru asigurarea stabilizăriimacroeconomice;asigură refacerea şi dezvoltarea infrastructurii prinutilizarea resurselor bugetare şi prin atragerea unorresurse de finanţare externe;organizează şi pune în aplicare un sistem adecvat deprotecţie socială pentru diminuarea costurilor sociale aletranziţiei;urmăreşte respectarea principiilor minimale deechitate prin aplicarea impozitelor progresive pe veniturişi practicarea sistemului plăţilor de transfer în favoareacategoriilor defavorizate ale populaţiei;elaborează şi aplică o politică comercialăcorespunzătoare încurajării schimburilor economice externeşi asigurării echilibrului balanţei comercială şi de plăţi.Simpla enumerare a importantelor sarcini care revinstatului în perioada tranziţiei oferă o imagine acomplexităţii rolului său şi a necesităţii creşterii luipentru a realiza în final, odată cu formarea şi consolidareainstituţiilor, structurilor şi mecanismelor pieţei,reducerea ponderii şi implicării sale în limitele necesareasigurării funcţionării unei economii de piaţă eficiente.Desigur, îndeplinirea tuturor acestor funcţii nu este nicisimplă, nici fără efecte adeseori contrare celor urmărite,neputându-se realiza fără tatonări, erori de concepţie saude execuţie. Succesul depinde de competenţa guvernanţilor,de credibilitatea programelor concepute şi puse în aplicare,

de o serie de restricţii interne sau externe, care suntlegate mai ales de asigurarea resurselor necesare puneri înpractică a diferitelor măsuri. Dincolo de toate acestea,este dimensiunea socială a procesului de tranziţie, statulfiind obligat să ţină seama de capacitatea de suportare apopulaţiei a efectelor dure ale programelor de reformă.2. Politica economică: concept, conţinut,tipologie2.1. Conceptul de politică economică şi conţinutul săuPolitica economică reprezintă ansamblul deciziilorputerilor publice adoptate în vederea orientării activităţiieconomice într-un sens considerat dezirabil de către toţi. Odefiniţie mai scurtă a dat-o Jan Tinbergen: ”Politicaeconomică constă în reunirea unui anumit număr de mijloacepentru a atinge anumite scopuri”.Pentru a-i fixa mai clar frontierele, este necesarădelimitarea politicii economice de planificarea imperativăşi de economia publică. Xavier Greffe subliniază că politicaeconomică nu se substituie deciziilor private aşa cum tindes-o facă planificarea, ci caută să le orienteze ex anteoferindu-le un sistem de informare, de stimulare, evitândconstrângerea. În acelaşi timp, politica economică nu sepoate confunda cu economia publică, al cărei domeniucuprinde activităţile întreprinse de către stat pe propriasa răspundere. Totuşi, deciziile luate de către stat însectorul public influenţează ansamblul activităţiieconomice, astfel încât R.A. Musgrave le considerăinstrumente permanente ale politicii economice.Deci, în esenţă, politica economică constă înmanipularea deliberată de către stat a unui anumit număr demijloace puse în aplicare – sau instrumente – pentru aatinge anumite scopuri – sau obiective. Din aceastădefiniţie rezultă principalele componente ale politiciieconomice: statul, obiectivele şi instrumentele folositepentru atingerea lor.Statul, cel care pune în aplicare politica economică,este format dintr-un ansamblu de instituţii care cuprindeputerea legislativă şi executivă la nivel naţional cât şiautorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă şiunele organizaţii economice supranaţionale care pot promovauneori o politică economică autonomă. Un exemplu în acestsens îl constituie Uniunea Europeană.Politica economică adoptată şi promovată pe plancentral diferă de cea a organelor departamentale şi locale,atât prin perspectiva avută în vedere, cât şi prininstrumentele folosite. Astfel, de exemplu, autoritateacentrală - guvernul – poate influenţa situaţia conjuncturală

modificând nivelul şi structura cheltuielilor publice,asupra cărora departamentul sau o autoritate locală nu poateacţiona. Pe de altă parte, politica economică a puteriicentrale poate fi înfăptuită prin instrumente de care nudispun administraţiile departamentale şi locale, cum ar fidecretarea îngheţării preţurilor în scopul frânăriiinflaţiei.Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri saunăzuinţe politice exprimate în termeni economici, cum ar fiprogresul economic şi social, securitatea naţională,bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele seconcretizează în niveluri dorite ale unor mărimimacroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venituluinaţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, ratainflaţiei, etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar potîmbrăca şi aspecte calitative.Obiectivele majore ale politicii economice sunt:a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei îngeneral, apreciate prin rata de creştere a PIB ;b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe aforţei de muncă echilibrate, apreciate prin rata şomajului;c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel alpreţurilor stabil, apreciat prin indicele de creştere apreţurilor de consum;d) realizarea echilibrului extern, adică a uneibalanţe de plăţi echilibrate, apreciate prin cotadeficitului balanţei de plăţi faţă de PIB;e) distribuirea echitabilă a veniturilor;f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşiacesta ar putea fi încadrat în primul obiectiv, carepresupune, printre altele, şi apărarea mediului prinevitarea poluării solului, apelor şi aerului).Primele patru obiective formează ceea ce în literaturaoccidentală este denumit ”careul magic”. Întrucât toateaceste obiective sunt greu de înfăptuit concomitent,dovedindu-se puţin conciliabile, guvernele se văd adeseanevoite să privilegieze unul sau altul dintre ele. În plus,înfăptuirea obiectivelor mai sus enunţate nu poate fidelimitată cu precizie, conţinutul lor întrepătrunzându-seşi uneori chiar contrapunându-se, cum ar fi, de exemplu,asigurarea utilizării cât mai depline a braţelor de muncă şilupta împotriva inflaţiei. La fel, măsurile restrictive destabilizare a creşterii preţurilor ar putea, pe calea uneipolitici de restrângere a cheltuielilor, să afecteze nunumai echilibrul pieţei forţei de muncă, ci şi realizareacreşterii economice şi chiar a balanţei de plăţiechilibrate.

Realizarea obiectivelor are loc prin folosireainstrumentelor politicii economice, care sunt mărimi saustructuri economice determinabile sau influenţabile directde către puterile publice pentru atingerea scopurilorpropuse. Principalele instrumente se referă la finanţelepublice, politica monetară, cursul de schimb, controluldirect al preţurilor, veniturilor sau altor mărimieconomice, reformele de structură, etc.Spre deosebire de obiective, instrumentele folositesunt mai puţin dezirabile prin ele însele, putând fi însămai uşor şi mai imediat manipulabile de către responsabiliipoliticii economice.Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-oanumită circumstanţă reprezintă o măsură de politicăeconomică. Combinaţia mai multor măsuri de politicăeconomică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiectivereprezintă o strategie de politică economică, a căreiaplicare se întinde de regulă pe un anumit interval de timp.De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern saua altuia.Înţelegerea conţinutului politicilor economice nupoate fi realizată fără cunoaşterea constrângerilor saurestricţiilor de ordin politic, social, militar etc. Maiacute sunt însă cele legate mai direct de economie, cum arfi: constrângerile geografice şi naturale, demografice,instabilitatea pieţelor mondiale a produselor de bază sau oserie de constrângeri constituţionale. Nu pot fi neglijatenici constrângerile internaţionale. De aceea libertatea deiniţiativă a responsabililor politicii economice este demulte ori restrânsă.Politica economică apare astfel ca o opţiune economicărealizată între obiective şi instrumente complementare sauconcurente de către un agent macroeconomic deosebit –statul. Acţiunile acestuia nu vor avea însă eficacitateanecesară dacă nu vor fi suficient de maleabile şi nu se vordesfăşura într-un cadru economic dominat de comportamentedescentralizate adecvate, capabile să reacţioneze lainformaţiile şi deciziile puterii publice. Pornind înultimă instanţă de la problemele cetăţenilor şi adresându-senevoilor lor, fiind concepută şi pusă în aplicare de factoripolitici şi tehnocraţi care au şi ei interese proprii,logica politicii economice nu poate fi pur economică. Nu potfi neglijate aspectele legate de ciclul electoral, în careproblemele economice se întrepătrund cu cele politice inici dificultăţile legate de reacţia pieţei la deciziile depolitică economică. În acest sens, Paul Samuelson şi WilliamNordhaus tratează teorema ineficienţei politice, bazându-se

pe critica făcută de Robert Lucas regulilor monetariste prinprisma teoriei expectativelor raţionale. Potrivit acesteia,oamenii, anticipând efectele modificării politiciieconomice, îşi pot schimba comportamentul care a fost luatîn considerare la adoptarea deciziei politice, anulândastfel efectele aşteptate de către decidenţi.Rezultă deci că problematica politicii economice estedeosebit de complexă, atât în conceperea, cât şi înexecutarea ei.2.2. Tipologia politicilor economiceÎn literatura consacrată acestui domeniu există maimulte clasificări ale politicilor economice, după diversecriterii. Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-aîncercat o delimitare a politicilor economice liberale decele intervenţioniste; sau clasificarea în funcţie deorizontul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturaleşi politici structurale, primele considerate pe termenscurt, axate în special pe influenţarea cererii, iarcelelalte pe termen lung, acţionând îndeosebi asupraofertei. O asemenea delimitare însă ajunge la includerea înprima categorie a unor politici cum ar fi cea monetară saubugetară, iar în a doua categorie a unora ca politicaindustrială sau cea agricolă. Or este cunoscut faptul căatât politica monetară, cât şi cea bugetară au efecte şiasupra structurilor economiei. S-ar mai putea face oclasificare, în politici globale şi politici sectoriale, darşi aceasta este criticabilă, deoarece politicile globale,cum ar fi politica monetară, poate fi folosită şi pentruinfluenţarea unor sectoare ale economiei, în timp cepolitici sectoriale, cum ar fi politica industrială saupolitica agricolă, au şi influenţe asupra ansambluluieconomiei.O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie deobiectivele urmărite, grupează politicile economice în treimari categorii:A. Politici de salvgardare, care cuprind:1. Politici de orientare a natalităţii (saupolitici demografice) şi de control al migraţiilorinternaţionale;2. Politici de aprovizionare, în care suntincluse:a) politicile agricole;b) politicile energetice;c) politicile de aprovizionare cu materiiprime industriale.3. Politicile mediului înconjurător.B. Politici de creştere economică, grupate, la rândullor, în trei categorii:

1. Politici de incitare şi adaptare laprogresul economic, din care fac parte:a) politicile de concurenţă;b) politicile industriale;c) politicile de cercetare-dezvoltare;d) politicile de folosire a forţei demuncă.2. Politici ale echilibrului teritorial, dincare fac parte:a) politicile regionale;b) politicile transporturilor.3. Politici ale realizării consensului social,care exprimă de fapt, aspectul economic alpoliticilor sociale, cuprinzând:a) politicile educaţiei;b) politicile de protecţie şi detransferuri sociale;c) politicile care vizează participareasalariaţilor sub forma participării financiare,la rezultatele financiare sau la capital, şi subforma participării la gestiunea întreprinderii.C. Politicile de reglare conjuncturală, din care facparte:1. Politicile monetare;2. Politicile bugetare;3. Politicile preţurilor;4. Politicile veniturilor.Din simpla prezentare enumerativă a acestor forme alepoliticilor economice rezultă arsenalul de care dispunputerile publice pentru a influenţa cursul vieţii economice.Viaţa economică este însă cu mult mai complexă,desfăşurându-se prin acţiunea a mii, sute de mii şi chiarmilioane de subiecţi, cărora nu trebuie să li se îngrădeascălibera iniţiativă. Alegerea şi aplicarea diferitelor măsuride politică economică trebuie realizate cu discernământ şiprudenţă avându-se în vedere interferenţele politicilor şidificultatea cuantificării impactului lor. Nu există”reţete” universal valabile de politică economică şi nici nueste recomandabilă transpunerea unor experienţe dintr-o ţarăîn alta sau dintr-o etapă în alta. Realităţile lumiicontemporane oferă suficiente exemple de succes sau eşec,iar experienţa a scos în evidenţă o serie de învăţăminte:politica monetară, de exemplu, pare mai eficace pentrutemperarea decât pentru relansarea activităţii, în timp cepolitica bugetară pare a avea efecte mai vizibile înreanimare decât în calmare. Eficacitatea uneia nu poate firealizată în afara coordonării cu aplicarea celeilalte. Încontextul actualei tendinţe de globalizare a economiei, au

crescut interdependenţele dintre state, astfel că politicileeconomice interferează între ele, nu numai pe plan naţional,ci şi internaţional. În plus, dinamismul vieţii economicedetermină un proces continuu de metamorfozare a politicilor.Un exemplu al ultimelor aproape două decenii îl constituiedereglementarea, demarată la sfârşitul anilor ′70 în SUA şiCanada, adoptată apoi de Anglia şi extinsă în continuare laîntreaga lume occidentală, după ce fusese dominată depoliticile dirijiste, intervenţioniste, iar planificareagenerase atâtea iluzii.Instrumentele tradiţionale ale politicii economicesunt componentele bugetare, cantitatea de monedă, cursul deschimb şi normele de fixare a preţurilor şi salariilor,concretizate în politica preţurilor şi politica veniturilor.Pentru coordonarea şi corelarea acestora un rol important îlare programarea economică.3. Bugetul de stat. Politica veniturilor şicheltuielilor publice3.1. Bugetul de statÎn general, bugetul este definit ca un plan alveniturilor şi cheltuielilor pentru o perioadă viitoare,fiind considerat esenţial în orice aranjament în careveniturile şi cheltuielile nu sunt simultane. Bugetulstatului reprezintă un tablou sinoptic, macroeconomic, subforma unei balanţe în care sunt înscrise veniturile şicheltuielile publice autorizate. El este de fapt planulfinanciar al guvernului, prin care sunt prezentateprogramele de cheltuieli şi costurile lor, veniturileobţinute din impozite şi alte surse cât şi deficitul sausurplusul propus. Ansamblul raporturilor economice,exprimate în bani, fără contraprestaţie directă şi imediată,generate de constituirea veniturilor statului şi efectuareacheltuielilor necesare îndeplinirii funcţiilor puterilorpublice, poartă denumirea de finanţe publice.Finanţele publice sunt considerate ca singurul domeniudintr-o economie de piaţă în care este necesară o activitateplanificată într-o manieră precisă, pentru a prevedea pe operioadă determinată, de obicei un an (care poate sau nu săcoincidă cu anul calendaristic), totalitatea cheltuielilorşi veniturilor statului, înscrise într-un tablou detaliat cucaracter obligatoriu, denumit buget. Acesta este elaborat deguvern şi aprobat anual de puterea legislativă – Parlamentul– pe baza anticipării riguroase a cheltuielilor necesarepentru întreţinerea administraţiei publice şi realizareapoliticii economice, sociale şi cultural-educative aguvernului, în funcţie de care sunt stabilite, prin legea deadoptare a bugetului, sursele de venituri corespunzătoare.

Bugetul de stat se poate prezenta în realitate subforma unui sistem de bugete format din bugetul general sauordinar al statului, care cuprinde veniturile şicheltuielile publice la nivel central, buget extraordinar,elaborat în perioada unor dificultăţi financiare şialimentat din venituri extraordinare, bugete anexe ale unorinstituţii şi întreprinderi de stat ce beneficiază de oanumită autonomie financiară, înscrise în bugetul generalnumai prin excedentul veniturilor proprii peste cheltuielileefectuate sau prin subvenţia necesară acopeririideficitului, bugete autonome ale unor organisme publice culargă autonomie financiară care nu mai au nevoie deaprobarea parlamentului şi bugetele unităţilor administrativ– teritoriale.3.1.1. Principalele surse ale veniturilor înscrise înbugetul de stat, pe exemplul României, sunt veniturilefiscale şi cele nefiscale.A. Veniturile fiscale sunt constituite din impozitedirecte şi indirecte.Impozitele sunt principala sursă aveniturilor publice. Ele sunt o formă de prelevare ladispoziţia statului, în mod obligatoriu, fărăcontraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil, a uneipărţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi juridice,pentru acoperirea cheltuielilor publice. Atributeleesenţiale ale impozitelor sunt: obligativitatea,nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz deneplată.Partea din produsul intern brut prelevată ladispoziţia statului pe calea impozitelor indică nivelulgeneral al fiscalităţii sau rata de presiune fiscală, carediferă de la un stat la altul, de la circa 22% în Japoniapână la peste 50% în Suedia, fiind mai redus (sub 20%) înunele state în curs de dezvoltare ca Thailanda, Columbia sauFilipine. Impozitele se pot clasifica după mai multecriterii. Cea mai importantă clasificare le grupează, dupămodul cum afectează veniturile din care contribuabiliisuportă plata lor, în impozite directe şi impoziteindirecte.După cum le arată şi numele, impozitele directe sestabilesc în mod direct asupra venitului subiectuluiimpozabil, identificat în atenţia legiuitorului cusuportatorul acestor sarcini, deşi în practică existăposibilitatea transferării lor asupra altor persoane prinrepercusiune. ªi impozitele directe se pot clasifica în maimulte categorii, după diverse criterii, dar astăzi suntpracticate îndeosebi impozitele pe venit, sub formaimpozitelor pe veniturile persoanelor fizice şi a celor peveniturile persoanelor juridice. În ţara noastră, impozitele

directe se prezintă ca impozite pe profit şi impozite pesalarii, ponderea lor reprezentând circa 50% din totalulveniturilor bugetare.Impozitele indirecte sunt denumite aşa deoarece, fiindincluse în preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor,sunt plătite indirect: consumatorul plăteşte vânzătoruluiimpozitul, odată cu preţul pentru marfa cumpărată, iarvânzătorul, la rândul său, îl plăteşte statului. Spredeosebire de impozitele directe, care vizau existenţavenitului sau averii, impozitele indirecte vizeazăcheltuirea sau utilizarea acestora. De aceea ele se mainumesc şi impozite sau taxe de consum sau de cheltuială. ªiimpozitele indirecte pot cunoaşte mai multe forme, cele maipracticate fiind taxa pe valoare adăugată, introdusă şi înRomânia începând cu anul 1993 (în locul impozitului pecirculaţia mărfurilor), diverse alte accize sau taxe deconsumaţie şi taxele vamale. Acestea din urmă au mai puţinscopuri fiscale, fiind folosite îndeosebi pentrureglementarea comerţului exterior şi în special aimporturilor.Modul de stabilire a mărimii impozitelor în funcţie dedimensiunea materiei impozabile asupra căreia se percepdefineşte sistemul de impunere, care cunoaşte următoareleforme:a) impunerea în cote fixe, practicată mai alesîn perioada precapitalistă;b) impunerea în cote procentuale, diferenţiatăşi ea pe trei categorii:impunerea proporţională, în care cota de impoziteste fixă, mărimea impozitului fiind directproporţională cu mărimea materiei impozabile, astfelîncât rata marginală a impunerii (i’), calculată caraport între variaţia impozitului plătit (T) şivariaţia venitului impozabil (Y), este egală cu ratamedie a impunerii (i), calculată ca raport întretotalul impozitului plătit (T) şi totalul venituluiimpozabil (Y):YTYT ;impunerea progresivă, în care cotele de impozitcresc odată cu creşterea materiei impozabile,aplicându-se fie asupra cuantumului total al acesteia– în cazul impunerii progresive simple – fie pe tranşe– în cazul impunerii progresive alunecătoare pe

tranşe, astfel încât: YTYT .În ţara noastră, impunerea în cazul impozitului pesalarii este progresivă alunecătoare pe tranşe, răspunzândastfel principiului echităţii sau justiţiei sociale.- impunerea regresivă, în care cotele de impozit sereduc în raport cu creşterea materiei impozabile, astfelîncât:YTYT Întrucât, pe măsura creşterii veniturilor, parteadestinată consumului este în scădere relativă (conform aceea ce J.M.Keynes numea ”legea psihologică fundamentală”),impunerea în cazul impozitelor indirecte este regresivă.Deci, cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât sarcinafiscală suportată pe calea impozitelor indirecte esterelativ mai mică. De aceea, considerându-se că impoziteleindirecte nu respectă principiile echităţii, deoareceafectează mai mult persoanele cu venituri mici şi fixe,sindicatele şi partidele de stânga militează pentrufolosirea preponderentă a impozitelor directe, la stabilireacărora se poate lua în considerare situaţia plătitorului.B. Veniturile nefiscale, reprezentate în bugetul destat al României de venituri din dividende la capitalulsocial al statului la societăţile comerciale, de vărsămintedin profitul net al regiilor autonome, de vărsăminte de lainstituţiile publice şi de diverse alte venituri, au opondere foarte redusă în totalul veniturilor bugetuluistatului român. Sursa care putea asigura creştereasubstanţială a acestei ponderi, adică venituri din dividendela capitalul social al statului la societăţile comerciale, afost transferată Fondului Propiretăţii de Stat, care agestionat cele 70 procente din capitalul fostelor societăţicomerciale de stat.3.1.2. Cheltuielile publice înregistrate în bugetul destat central din România sunt efectuate pentru:a) acţiuni social culturale (învăţământ; sănătate;cultură şi artă; asistenţă socială; alocaţii şi alteajutoare pentru copii; pensii, ajutoare şi indemnizaţii),

pentru care sunt afectate circa 30% din totalulcheltuielilor;b) gospodărie comunală şi locuinţe;c) apărare naţională (circa 10%, până la 14,6%);d) ordinea publică (între 3,6% şi 6,0%);e) funcţionarea autorităţilor publice (preşedinţiaţării, autorităţile legislative, judecătoreşti, executiveşi alte autorităţi publice), pentru care s-au efectuatcheltuieli reprezentând între 3% şi 4,6% din total;f) acţiuni economice (pentru cercetare ştiinţifică;industrie, agricultură, silvicultură, ape şi mediuînconjurător; transporturi şi comunicaţii), pentru caresumele alocate reprezintă 30-40% din total, cu tendinţăînsă de diminuare a acestei ponderi spre 30%;g) alte acţiuni, care au însă o pondere infimă întotalul cheltuielilor (circa 1%);h) transferuri din bugetul de stat spre bugetelelocale (situate între 7,7 – 10,2% din totalulcheltuielilor înregistrate în bugetul central);i) dobânzi aferente datoriei publice, careînregistrează o tendinţă de creştere, odată cu majorareadatoriei publice.Cheltuielile bugetului de stat enumerate mai sus pedestinaţii reprezintă structura lor funcţională. Ele însă sepot clasifica şi după conţinutul lor economic, rezultândastfel structura lor economică.Execuţia bugetară într-o perioadă de timp se poateprezenta în una din următoarele trei situa⇔ii: a)echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cuveniturile; b) excedentară, când veniturile realizate înperioada respectivă sunt mai mari decât cheltuielile; c)deficitară, în cazul în care cheltuielile depăescveniturile sau încasările bugetare relaizate.In general execuţia bugetară echilibratăcorescunde funcţionării echilibrate a economieinaţionale, considerându-se crealizareaechilibrului finanţelor publice constituie uncriteriu de bună gestiune economică. In acestesens se apreciază cbugetul echilibrat exercită oinfluenţă negativă asupra economiei.In ce privete excedentul bugetar, se apreciază căpeste un anumit nivel considerat minim, acesta genereazăefecte negative în economie întrucât imobilizează resurselefinanciare i le sustrage activităţii productive.Relativ la deficitul bugetar, efectul acestuia asupraeconomiei diferă în funcţie de mărime i durată. Cânddeficitul este redus i se manifestă pe termen scurt poate

avea efecte pozitive asupra economiei întrucât stimuleazăcererea globală i sporete efortul investiţional, cuefecte de antrenare în creterea veniturilor viitoare. Cânddeficitul este mare i se manifestă pe durată lungă,efectele negative asupra economie sunt certe favorizânddeclanarea i acentuarea proceselor inflaţioniste i aaltor dezechilibre.Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin:- emisiune monetară suplimentară, care are consecinţeinflaţioniste sigure, deoarece afectează echilibrulmacroeconomic dintre cantitatea de monedă aflată încirculaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor create şiaduse pe piaţă;- împrumuturi publice (interne şi externe), careconstituie surse neinflaţioniste, dar nu pot fi folositefără restricţii deoarece duc la creşterea datoriei publiceşi, implicit, a costurilor concretizate în dobânzileaferente acesteia. În plus, o creştere a cererii de creditepentru finanţarea deficitului poate determinadezechilibrarea pieţei monetare şi a capitalurilor,provocând astfel majorarea ratei dobânzii cu efecte negativeasupra creşterii economice;- folosirea concomitentă a ambelor modalităţi.Totalitatea sumelor împrumutate de stat, de unităţileadministrative teritoriale, de alte instituţii de dreptpublic şi chiar de agenţii economici cu garanţia statului,nerambursarea la un moment dat, indiferent de dataexigibilităţii lor (când devin scadente), formează datoriapublică. Pentru aprecierea dimensiunilor ei se folosescindicatori cum ar fi mărimea absolută a acesteia sau mărimearelativă, exprimată prin datoria publică internă, externăsau totală pe locuitor sau prin raportul dintre datoriapublică şi venitul naţional (sau produsul naţional brut).Mărimea, structura şi evoluţia datoriei publicecaracterizează situaţia financiară a unei ţări. Este desubliniat că datoria externă nu este un rău în sine şi nutrebuie evitată în orice condiţii. Dimpotrivă, dacă suntcontractate pentru scopuri productive, pentru modernizareainfrastructurii şi restructurarea economiei naţionale peprincipii de eficienţă economică, împrumuturile externe potdeveni sursă a dezvoltării economice.Important este să se asigure o eşalonarecorespunzătoare a rambursării ei în timp şi o mărimesuportabilă a serviciului datoriei externe, care să ţinăseama de capacitatea de plată a economiei naţionale.Serviciul datoriei externe reprezintă suma ratelor scadente,a dobânzilor, comisioanelor şi altor obligaţii în contul

datoriei externe exigibilă în cursul unei anumite perioade.Tendinţele manifestate în ultimele aproape douădecenii, reflectă preocuparea guvernelor din ţăriledezvoltate pentru limitarea şi diminuarea deficitelorbugetare, consolidarea finanţelor publice şi reducereaefortului fiscal.3.2. Politica bugetarăObiectivul politicii bugetare îl constituie utilizareacheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modificaechilibrul macroeconomic global în vederea asigurăriidezvoltării economice în condiţii de stabilitate.Principalele instrumente folosite sunt: modificareadimensiunii şi destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimiişi surselor prelevărilor efectuate asupra venituriloragenţilor economici, cât şi variaţia transferurilorfinanciare publice. În esenţă, politica bugetară are douăcomponente: politica cheltuielilor publice şi politicafiscală, care vizează mărimea şi ritmul încasăriiimpozitelor. La rândul lor, cheltuielile guvernamentaleîmbracă două forme:- achiziţiile guvernului reprezentândcheltuielile efectuate pentru procurarea unorbunuri şi servicii (echipament pentru armată,construcţia de şosele, edificii publice, salariileplătite funcţionarilor etc.);- plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul”impozit negativ”, care vizează asigurarea unor venituriminime necesare diferitelor categorii ale populaţieidefavorizate (asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri).Cheltuielile guvernamentale influenţează prin mărimealor ponderea sectorului public şi a celui privat. Prinvariaţia mărimii lor, cheltuielile publice influenţeazămărimea produsului intern brut, aşa cum se va vedea încontinuare.Cealaltă componentă a politicii bugetare, impozitarea,afectează economia reală pe două căi: pe de o parte, ocreştere a impozitelor reduce venitul disponibil alpopulaţiei, ceea ce va determina diminuarea sumelorcheltuite pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor, adicăva micşora cererea agregată şi, pe această cale, se vadiminua produsul intern brut. Pe de altă parte, creştereaimpozitelor va afecta preţul bunurilor şi factorilor deproducţie, provocând modificarea sistemului stimulenteloreconomice şi a comportamentelor întreprinzătorilor. Astfel,de exemplu, o creştere a impozitului pe profit poate provocadescurajarea investiţiilor pentru creşterea stocurilor decapital, cu efecte negative asupra nivelului producţiei

naţionale.Gama de instrumente ale politicii bugetare este foartelargă întrucât bugetul de stat regrupează o multitudine deresurse şi de cheltuieli posibile. Dar principalulinstrument îl reprezintă practicarea unui anumit deficitbugetar. Atunci când deficitul bugetar este provocat voitprin măsuri de politică economică, el se numeşte deficitstructural, iar atunci când rezultă exclusiv din evoluţiaconjuncturii economice (de exemplu o activitate economicăslabă reduce veniturile fiscale aşteptate) acesta apare caun deficit conjunctural. Esenţialul este de a şti care va fisemnificaţia ex ante a unui sold bugetar, consideratsintetizator al efectelor tuturor instrumentelordisponibile, ţinând cont de situaţia din economie: un anumitsold bugetar nu poate constitui o realitate tangibilă,deoarece semnificaţia sa va evolua o dată cu modificareadatelor activităţii economice. Ca urmare, înţelegereacorectă a efectelor presupune nu numai simpla determinarecantitativă a soldului bugetar. Astfel, existenţadeficitului sau excedentului nu explică în mod automatefectele acesteia. Un deficit bugetar poate fi a prioriatât expansionist cât şi depresionist. Aşadar, efectelesoldului sunt variabile ca urmare a existenţei mai multortermeni de referinţă.Politica bugetară constituie, totodată, obiectul atrei mari categorii de critici:prima este legată de deschiderea economiilor cătreschimburile internaţionale. Astfel, o politică de relansareeconomică fondată pe un deficit bugetar riscă să favorizezeîntreprinderile străine;problema finanţării deficitului bugetar. Dacă acestaeste finanţat prin crearea de monedă, apare risculinflaţionist. Dacă el este format prin împrumuturi de laagenţi economici, se pune problema efectului de evicţiune.Astfel, în cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumutprovoacă o deplasare a resurselor economisite disponibilespre sectorul public şi deci în detrimentul altor categoriide agenţi economici. Rezultatul acestui efect este ocreştere a ratei dobânzii deoarece cererea de capitalcreşte, iar puterile publice oferă o recompensă mai bunăpentru a atrage noi economii. Consecinţa acestui fenomenconstă în frânarea cheltuielilor agenţilor economicisensibili la rata dobânzii, adică a investiţiilor. Efectulde evicţiune provoacă, în consecinţă, o temperare aactivităţii economice;o altă critică se referă la problema datoriei.Înregistrarea deficitelor bugetare pe parcursul a mai

multor ani a condus la acumularea datoriei publice (în cazde finanţare prin împrumut). În cazul acesta apare un riscimportant, considerat ”effet boule de neige” ale datoriei.El antrenează următorul cerc vicios: existenţa unei datoriipublice importante implică plata de dobânzi considerabilecătre creditorii statului; în acelaşi timp, aceste dobânzimari grevează asupra cheltuielilor bugetare, conducând laagravarea deficitului şi la o nouă îndatorare publică care,la rândul său, conduce la noi dobânzi mai mari, ş.a.m.d.3.3. Politica fiscalăConceptul de politică fiscală are înţelesuri diferite.Ea reprezintă ansamblul de decizii luate pentru a institui,organiza şi aplica prelevările fiscale conform obiectivelorputerilor publice. Sau, într-o altă definiţie, politicafiscală constituie proporţia între diverse tipuri defiscalitate directă şi indirectă, locul relativ alimpozitului şi influenţa sa asupra venitului şiproprietăţii, nivelul de presiune fiscală.În ciuda caracterului său voluntarist, politicafiscală a unui guvern este fundamental condiţionată dedatele sistemului socio-economic în care se aplică. Deasemenea, nivelul de dezvoltare economică dintr-o ţară saupresiunea fiscală reprezintă raportul existent între sumaprelevărilor obligatorii şi P.I.B. Acest procentaj, numitde statisticieni coeficientul fiscal sau rata globală aprelevărilor obligatorii, permite aprecierea nivelului defiscalitate din fiecare ţară.Între structurile economice şi cele fiscale seaflă o strânsă interdependenţă. Astfel, în ţărileindustrializate structurile fiscale se caracterizează,în general, prin preponderenţa impozitelor pe venit(impozitul pe venitul persoanelor fizice şi impozitulpe societăţi) care reprezintă în medie, circa 40% dinprelevările din ţările OCDE. Impozitele asupraconsumului (30%) şi cotizaţiile sociale (25%)constituie alte două mari surse de venituri. Ţărileanglo-saxone şi scandinave au o structură în carepredomină veniturile din impozite asupra persoanelorfizice care reprezintă 35% şi 50% din prelevări. Înschimb, partea cotizaţiilor sociale, cu excepţiaţărilor scandinave, rămâne limitată. Ţările latinerecurg mai mult la impozite pe cheltuieli şi lacotizaţii sociale.În primul rând, politica fiscală se realizează cuajutorul sistemului de impozite şi taxe.

Impozitul este un fenomen complex. El este tributarunor imperative economice, dar constituie, de asemenea, încalitate de act de putere publică, un element esenţial alacesteia. În acelaşi timp, impozitul a devenit un instrumentde intervenţie în viaţa economică. Ca finalitate, problemafiscală trebuie să vizeze, în primul rând, asigurarea unuimaximum de eficienţă sistemului economic. În acest sens,trebuie analizate raporturile dintre politica în domeniulimpozitelor şi elementele esenţiale ale creşteriireprezentate de procesele ocupării, investiţiilor şieconomisirii.Un rol deosebit îl are, în acest context, cercetareainfluenţelor reciproce ale inflaţiei şi impozitelor.Inflaţia, care favorizează debitorii în raport cucreditorii, vine în beneficiul contribuabililor. Astfel, înperioadele de inflaţie, mărimea impozitelor în rataspecifică tinde să se diminueze în absenţa unei revizuirifrecvente a ratelor şi bazelor de impozitare care, fiindaşezate forfetar pentru mulţi ani, se depreciază.Impozitul poate fi folosit şi ca un mijloc de luptăîmpotriva inflaţiei. În măsura în care el operează o puncţiemonetară, impozitul este în principiu deflaţionist. Înacelaşi timp, dincolo de efectele automate ale impozitării,acesta trebuie să ţină cont de fenomene psihologice,deoarece inflaţia decurge în mare parte din comportamentelediferitelor grupuri sociale. Astfel, o majorare aimpozitului pe venit, care prin natura sa nu esteinflaţionist, se poate transforma într-o cauză indirectă decreştere a preţurilor în măsura în care salariaţii vorreclama o creştere compensatorie a salariilor lor.Politica fiscală poate fi utilizată în diferiteipostaze în care se află economia unei ţări. Ea poate fifolosită, astfel pentru a creşte fie cererea agregată, fieoferta agregată şi poartă denumirea de politică fiscalăexpansionistă. Atunci când este folosită în scopuldiminuării cererii sau ofertei, politica apare carestrictivă. O politică fiscală care este deliberatpromovată prin acţiunea guvernului se numeşte politicăfiscală discreţionară (de exemplu, modificări deliberate aleimpozitelor şi taxelor pentru a atinge anumite obiective).Poate exista, aşadar, o politică fiscală expansionistădiscreţionară, cât şi o politică fiscală restrictivădiscreţionară.Pot exista însă situaţii în care apar modificări aleinstrumentelor de intervenţie, în afara unei acţiuniguvernamentale, de data aceasta existând o politică fiscalăautomată.

În teoria sa generală, Keynes a propus utilizareacomplementară a măsurilor de politică bugetară şi fiscalăîn condiţiile intervenţionismului statal. Ca urmare, suntinfluenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deciconsumul şi investiţiile, prin aceasta afectându-senemijlocit gradul de folosire a forţei de muncă. Spreilustrare, prin creşterea sarcinii fiscale se restrângecererea globală a populaţiei cu efecte deflaţioniste şideci de reducere a gradului de folosire a forţei de muncă.Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporireacererii, constituind un mijloc de combatere a şomajului.În concepţia lui Keynes, inflaţia şi şomajul pot fievitate prin intervenţia nemijlocită a statului asupracererii agregate care reprezintă totatilatea cheltuielilorpentru consum, cererea de investiţii la care se adaugăachiziţiile guvernului de bunuri şi servicii.Modul în care statul foloseşte politica bugetară şifiscală în sensul asigurării echilibrului economic necesităanaliza influenţelor modificării cheltuielilor publice, aimpozitelor şi taxelor asupra cererii globale.În aprecierea rolului şi implicaţiilor politiciibugetare şi fiscale asupra sistemului economic trebuiefăcută distincţie între aspectele teoretice şi acţiuneaacestora în practică. Astfel, tot mai numeroşi sunteconomiştii care recunosc faptul că nu există formule magicede urmat pentru factorii de decizie bugetari şi fiscali.Aşadar, nivelul cel mai deziderabil al impozitelor,cheltuielilor, excedentului sau deficitului bugetar, dintr-operspectivă macroeconomică, va depinde de necesitateastimulării sau contractării economiei, precum şi de roluljucat de politicile economice în aceste procese. În acestcontext, un rol deosebit îl joacă atât consecinţele interneale măsurilor de politică bugetară şi fiscală, dar şi celeexterne, precum şi relaţia dintre deficitul bugetar şi celal balanţei de plăţi, relaţiile cu activităţile de import şiexport, cu fluxurile de capital, care se constituie întrunuldintre cele mai controversate aspecte ale dezbateriidespre deficitul bugetar. Spre ilustrare: intrările decapital net sunt adăugate la economiile interne, ceea cepermite creşterea fondurilor necesare finanţăriiinvestiţiilor interne şi a deficitului bugetar. De asemenea,în privinţa relaţiei dintre deficitul bugetar şi deficitulbalanţei de plăţi curente. Astfel, creşterea deficituluibalanţei de plăţi, necesită creşterea valorii monedeinaţionale care, la rândul său, va conduce la supraapreciereaproduselor naţionale pe piaţa externă, deciscumpirea exporturilor şi ieftinirea importurilor.

Sunt recunoscute efectele importante ale politicilorbugetare şi fiscale asupra economiei. Totuşi, analizaacestora, ca un instrument de realizare a obiectivelorocupării, stabilităţii preţurilor şi creşterii economice, afost îndeaproape asociată cu keynesiştii şi succesorii lor.Economiştii keynesişti au fost tentaţi să accentueze rolulpoliticilor bugetare şi fiscale.Aşa cum recunoaşte reputatul economist americanP.Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie,numai un entuziast ar putea crede că în politica fiscală s-agăsit piatra filosofală, răspunsul la tentativele de aasigura eliminarea ciclurilor activităţii economice. Dealtfel, gândirea economică a ultimelor decenii este dominatăde confruntarea dintre keynesişti i monetarişti înproblema rolului politicii bugetare, fiscale şi monetare.Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetarăşi fiscală a constituit unul dintre instrumentele principalede combatere a inflaţiei şi şomajului, ea este supusă astăzila numeroase critici, mai ales după criza din 1974, în urmacăreia asistăm la stoparea creşterii, inflaţie galopantă,şomaj, dezechilibre externe. În aceste condiţii, utilizareabugetului pentru relansarea economiei a fost obiectul anumeroase atacuri din partea a tot mai multor curente aleştiinţei economice.Creşterea cheltuielilor bugetare este considerată totmai puţin eficace, iar cea a impozitelor tot mai multcontestată. Stagflaţia (coexistenţa inedită a inflaţiei cuşomajul) a zdruncinat certitudinile asupra efectuluibinefăcător al politicii bugetare. Persistenţadificultăţilor economice, a pus în evidenţă, în concepţiaunora, lipsa de efect a terapiilor keynesiene, precum şinecesitatea îndepărtării de relansarea bugetară. În modfiresc, se poate pune următoarea întrebare: de ce politicabugetară a fost eficace înainte de 1973 şi s-a doveditinadecvată după această dată ? O primă cauză vizează faptulcă multiplicatorul keynesian este compromis în economiiletot mai deschise relaţiilor externe. Deja necorespunzătoarepe planul eficacităţii, relansarea bugetară este, deasemenea, viu atacată pe tema ”prea mult stat”. În teorie,utilizarea politicii bugetare nu conduce obligatoriu lacreşterea rolului statului. În definitiv, se poate realiza,de asemenea, printr-o creştere a cheltuielilor, adică prinsporirea rolului statului, ca şi prin reducerea impozitelor,ceea ce înseamnă un reflux al rolului statului. În practică,majoritatea guvernelor au efectuat relansări prinintermediul cheltuielilor bugetare. În cele din urmă,utilizarea politicii bugetare conduce la creşterea continuă

a cheltuielilor bugetare.O altă lacună a politicii bugetare este dezvăluită demecanismul relansării bugetare. Tentativa de relansare aeconomiei nu-şi poate realiza efectul de antrenare decâtdacă suplimentul de venituri injectat în economie esteefectiv cheltuit.Controversele dintre keynesişti şi monetarişti s-aucantonat în jurul problemei referitoare la raporturiledintre bani-producţie-inflaţie, considerată una dintre celemai fascinante şi actuale probleme ale macroeconomiei.Diferenţele dintre recomandările propuse de cele douăcurente de gândire economică sunt consecinţa diferenţelor înceea ce priveşte metoda de analiză. Într-o anumită măsură,influenţează şi existenţa unor deosebiri din punct de vedereal obiectivelor stabilite de politicile guvernamentale deexemplu, existenţa unor diferenţe din punct de vedere alopţiunii pentru diferite combinaţii între şomaj şi inflaţie.Astfel, guvernanţii pot folosi politicile fiscale şimonetare uneori pentru a reduce şomajul, alteori pentru areduce rata inflaţiei. Politicile utilizate până lajumătatea anilor ’70 erau bazate pe concepţia keynesistăasupra efectelor politicii fiscale şi monetare, ulteriorpredominant devenind monetarismul.Analizele keynesiste ale politicii guvernului suntbazate pe concepţia că politica monetară este relativneimportantă în comparaţie cu politica bugetară şi fiscală.Politica monetară este considerată mai puţin eficace, maipuţin sigură şi predictibilă decât politica fiscală. Înreplică, monetariştii susţin că modificări ale venituluinaţional sunt produse numai atunci când oferta de bani semodifică. Diferenţa principală dintre cele două curente,keynesişti şi monetarişti, constă în aceea că primii susţinintervenţia guvernului, iar ceilalţi nu. Keynesiştiiconsideră că politica fiscală reprezintă un instrumentsuperior de stabilizare. Însă, aceasta nu înseamnă că eiexclud posibilitatea folosirii politicii monetare sau aaltor instrumente. În replică, monetariştii se pronunţăpentru modificarea cheltuielilor guvernului şi a taxelor şiimpozitelor pentru a schimba cantitatea de bunuri şiservicii prevăzută de guvern.Problema esenţială, însă, se referă la maniera în careautorităţile publice folosesc politica bugetară, fiscală şimonetară pentru a dirija nivelul cererii agregate şi astabiliza economia în jurul nivelului ocupării depline.Practica a demonstrat că între politica fiscală şi ceamonetară se află o strânsă interdependenţă, în sensul că nueste posibilă o politică monetară pură (adică, fără o

modificare a cheltuielilor publice sau a ratelorimpozitelor) pentru că orice politică bugetară afecteazămărimea deficitului bugetar, ceea ce îi determină peguvernanţi să opteze pentru acea politică monetară care săasigure finanţarea deficitului bugetar. În practică deci,cele două categorii de politici sunt interrelate, existândmixul fiscal-monetar. Totuşi, politica monetară şi ceafiscală nu sunt interschimbabile. Ele afectează cerereaagregată prin căi diferite şi au implicaţii diferite asuprastructurii acesteia.Conceptul de politică monetar-fiscală mixtă explicăfaptul că acelaşi nivel al producţiei poate fi atinsutilizând diferite combinaţii ale celor două categorii depolitici, formulându-se pentru aceasta montaje de tipuri depolitică economică sau pachete de politici. Interacţiuneaacestor categorii de politică economică trebuie să conducăla combinarea modelului pieţei monetare cu oferta agregatăşi modelul cererii. Deci problema esenţială nu este aceea dea opta între politica monetară şi cea fiscală, ci de a lecoordona în scopul creşterii eficienţei folosirii lor.3.4. Politici fiscale şi echilibrare bugetarăPână la Keynes, bugetul de stat trebuia să fie înechilibru, pârghiile fiscale având un caracter neutru.Deficitul bugetar era considerat ca un fenomen negativ,deoarece făcea necesară emiterea de hârtie monedă, cuinfluenţe asupra funcţionării mecanismului economic.Analiza keynesiană a condus la integrarea finanţelorpublice în activitatea economică generală. Bugetul de stat adevenit un instrument esenţial al politicii economice, opârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic.Conform doctrinei intervenţioniste se impune creştereaeficienţei măsurilor financiare, politica fiscală acţionândîn direcţia înfăptuirii obiectivelor de politică economică.Frecvenţa şi amplificarea fenomenelor de criză, şomaj,inflaţia şi necesitatea relansării economice a condus laintensificarea folosirii instrumentelor fiscale şi monetareîn scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervinecrescând sau micşorând cererea de consum a populaţiei ori ainvestiţiilor. Prin măsuri de politică bugetară, suntinfluenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deciconsumul şi investiţiile, prin acestea modificând nemijlocitgradul de folosire a forţei de muncă. Dimpotrivă,degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii deconsum, constituind un mijloc de combatere a şomajului.Obiectivul esenţial al măsurilor de politică bugetarăşi monetară îl constituie creşterea economică şi asigurareaocupării resurselor de muncă, precum şi evitarea proceselor

inflaţioniste şi deflaţioniste.Concepţiile privitoare la echilibrul bugetar auevoluat, între cele care promovează ideea obligativităţiiacestuia şi cele care susţin folosirea deficitului cainstrument al echilibrului economic, aflându-se o marevarietate de puncte de vedere.Dezacordurile apărute în privinţa necesităţii,modalităţilor şi a oportunităţii echilibrului bugetar aucondus la conturarea mai multor strategii bugetarealternative:bugetul echilibrat annual;bugetul echilibrat ciclic;bugetul folosirii integrale a resurselor.Conform teoriei bugetului echilibrat annual, oricedeficit trebuie compensat în cursul aceluiaşi an princrearea unor excedente. Acestei orientări, promovată cupredilecţia în anii 1920-1930, i se reproşează faptul căpolitica fiscală ar contribui la accentuarea tendinţelornegative din economie. Astfel, în condiţiile unui deficitiniţial datorat taxelor reduse determinate de declinulvenitului naţional, autoritatea publică, în scopulechilibrării bugetului, va trebui să reducă cheltuielilepublice şi/sau să crească taxele, deci o politică deausteritate. Aceasta va avea ca efect accentuarea declinuluivenitului naţional şi al activităţii economice. Efectelesunt similare şi pentru situaţia de excedent bugetar, cândstatul va trebui să promoveze o politică fiscalăexpansionistă.Datorită limitelor sale această politică are astăziforte puţini adepţi în lumea economiştilor.Bugetul echilibrat ciclic presupune compensareadeficitelor bugetare apărute în timpul unor depresiunieconomice cu excedentele caracteristice avântului economic.În practică însă, utilizarea unui asemenea procedeupresupune rezolvarea a cel puţin trei probleme:1. deoarece perioadele de creştere economică şirecesiune nu coincid ca durată, este posibil ca deficiteledin timpul recesiunii să nu fie compensate de excedenteleapărute în timpul avântului. Dacă intervalul de timpcaracteristic depresiunii este mai lung decât cel aldezvoltării, guvernul va trebui să promoveze o politicăcontracţionistă la un moment dat în timpul depresiunii(reducând cheltuielile bugetare sau mărind taxele) saupolitică mai puţin expansionistă în timpul dezvoltării,pentru a asigura echilibrarea generală. Se va acţiona însens invers atunci când perioada de dezvoltare este mailungă decât cea de depresiune. Ca urmare, în anumiteperioade, politica fiscală va fi prociclică, în altele

contraciclică sau neutră;2. determinarea nivelului venitului la care poate ficonsiderat bugetul ca fiind echilibrat;3. asigurarea compatibilităţii dinte echilibrulcaracteristic bugetului folosirii integrale a resurselor cucel al bugetului real, echilibrate ciclic.În principiu, echilibrul bugetar este definit deegalitatea dintre economiile şi taxele personale, pe de oparte, cu investiţiile nete la care se adaugă cheltuielilepublice, pe de altă parte. Rezultă relaţia de egalitate:E + T = I + G, de undeE = economii personale;T = taxe personale;I = investiţii nete;G = cheltuieli guvernamentale.În aceste condiţii, deficitul bugetar apare ca surplusal cheltuielilor guvernamentale faţă de taxele (impozitele)percepute şi excedentul bugetar ca un surplus al taxelorfaţă de cheltuielile guvernamentale. Egalitatea anterioarădevine:(T – G) = (I – E).De aici rezultă că excedentul (deficitul) bugetar estecomplementar surplusului de investiţii (economii) faţă deeconomiile efective (investiţiile).Din raportarea cererii globale la oferta globalărezultă condiţia de echilibru a venitului naţional. Dacăcererea globală este inferioară ofertei, este posibilă oreducere a producţiei. În situaţia inversă, sumainvestiţiilor şi a cheltuielilor publice va depăşi sumaeconomiilor şi a taxelor, iar producţia va creşte. Nivelulde echilibru al venitului va interveni atunci când serealizează egalitatea dintre cererea şi oferta globală.Autorităţile fiscale pot determina variaţii alenivelului de activitate economică fie prin modificareacheltuielilor publice, fie prin modificarea taxelor şiimpozitelor. În caz de recesiune, politica fiscală poatestimula cererea globală.O creştere a cheltuielilor publice va determina ocreştere a nivelului de echilibru al venitului naţional şianume cu un multiplu din variaţie cheltuielilor. O parte dincreşterea venitului naţional va reveni bugetului sub formataxelor şi impozitelor, iar altă parte contribuie lacreşterea venitului disponibil. Aceasta face posibilăcreşterea cheltuielilor efectuate de către consumatori şi înfinal o nouă creştere a producţiei şi a venitului. Maideparte, din această creştere o parte revine bugetului subformă de taxe şi impozite şi restul va determina majorareavenitului disponibil ş.a.m.d. În concluzie, multiplicatorul

cheltuielilor publice exprimă creşterea venitului şi aproducţiei care decurge din creşterea cheltuielilor publiceîn condiţiile în care taxele şi impozitele rămânnemodificate. Are loc deci crearea sau creşterea deficituluibugetar.Matematic, se exprimă astfel: K = 1/1-c’ în care,K = multiplicatorul cheltuielilor publice;c’ = înclinaţia marginală spre consum (exprimăcu cât se modifică cheltuielile de consum lafiecare creştere a venitului disponibil).Dacă înclinaţia marginală spre consum scade, aceeaşitendinţă o va înregistra şi multiplicatorul de cheltuieli şiinvers.În concluzie, variaţia nivelului cheltuielilorguvernamentale va determina variaţii ale nivelului venituluişi folosirii resurselor. Mai mult, amplificarea variaţieivenitului determinată de modificarea cheltuielilor publicepoate fi determinată cu ajutorul multiplicatorului.În vederea stimulării cererii globale, statul poateinterveni şi prin reducerea taxelor şi impozitelor.O asemenea măsură contribuie la creşterea venituluidisponibil care, la rândul său, induce o creştere acheltuielilor de consum. Pe această bază se realizeazăcreşterea venitului şi a producţiei, din care o parte revinebugetului, restul adăugându-se venitului disponibil,determinând o nouă creştere a consumului, venitului şiproducţiei. Se stabilesc astfel o serie de runde decheltuieli cunoscute ca un proces de multiplicare.Multiplicatorul fiscal exprimă creşterea venitului şi aproducţiei determinată de reducerea taxelor şi impozitelorîn condiţiile menţinerii neschimbate a cheltuielilorpublice. Variaţia nivelului producţiei va fi de sens opuscelei a taxelor şi impozitelor, o creştere a prelevărilorcătre buget va antrena o scădere a nivelului veniturilor şiproducţiei. Invers, scăderea prelevărilor conduce lacreşterea venitului.Multiplicatorul fiscal este determinat astfel: -c’/(1-c’). Înclinaţia marginală de consum având valoare pozitivăşi inferioară lui unu, rezultă că valoare absolută amultiplicatorului fiscal este inferioară multiplicatoruluibugetar. În consecinţă, pentru a combate depresiunea estemai eficace creşterea cheltuielilor publice decât scădereataxelor şi impozitelor. Dacă o cheltuială publicăsuplimentară contribuie direct la creşterea cererii globale,reducerea taxelor şi impozitelor determină o creştere avenitului disponibil din care numai o parte este cheltuită,restul economisindu-se.Pentru a ilustra influenţa exercitată asupra nivelului

producţiei printr-o modificare egală şi simultană acheltuielilor publice şi taxelor şi impozitelor se determinămultiplicatorul bugetului echilibrat.Astfel, o creştere egală şi simultană a cheltuielilorpublice şi taxelor conduce la o creştere a venituluinaţional deoarece tendinţa de majorare a venituluideterminată de creşterea cheltuielilor publice este maiaccentuată decât tendinţa de reducere a acestora imprimatăde creşterea taxelor şi impozitelor. În mod corespunzător,reducerea concomitenă şi cu aceeaşi mărime a cheltuielilorpublice şi a taxelor va determina scăderea niveluluivenitului naţional.Ca relaţie, variaţia finală a venitului naţional sedetermină prin înmulţirea diferenţei dintre multiplicatorulde cheltuieli şi multiplicatorul de taxe cu variaţiaechilibrată. Diferenţa dintre aceşti doi multiplicatorireprezintă multiplicatorul bugetului echilibrat.Dacă se are în vedere situaţia de concordanţă dintrecererea şi oferta globală, va fi determinat nivelul deechilibru al venitului naţional inferior celui care arasigura folosirea integrală a resurselor. Politica fiscalătrebuie folosită pentru a elimina decalajul dintre venitulnaţional efectiv şi cel potenţial. Mărimea acestuia măsoarăvariaţia cererii globale necesară pentru a se ajunge lanivelul ce caracterizează folosirea integrală a resurselor.Acest decalaj deflaţionist poate fi resorbit prinintermediul politicii bugetare, crescând cheltuielilepublice sau micşorând impozitele şi taxele.În situaţia în care nivelul de echilibru al venituluinaţional depăşeşte nivelul potenţial al acestuia (posibil deobţinut în condiţiile folosirii integrale a resurselor)există un decalaj inflaţionist. Acesta poate fi resorbitprin intermediul excedentului bugetar creat prin scădereacheltuielilor publice sau prin creşterea impozitelor şitaxelor.Din analiza acestor situaţii se impun câteva concluzii:a) promovarea unei politici fiscale adecvate,de creştere a cheltuielilor publice şi/sau dereducere a taxelor şi impozitelor, asigurăstimularea cererii agregate şi reducerea şomajului;aceasta determină tendinţa de creştere adeficitului bugetar sau de reducere a excedentului;b) o politică fiscală de reducere acheltuielilor publice şi/sau creştere a impozitelorşi taxelor conduce la restrângerea cererii agregateşi combaterea inflaţiei; sunt create condiţiipentru apariţia excedentului bugetar.

Deci, deficitele bugetare acţionează ca stimulente alecererii agregate, pe când excedentele conduc la restrângereaei.În aprecierea implicaţiilor politicii fiscale asupraactivităţii economice trebuie făcută distincţie întrestabilizatorii automaţi şi acţiunea politică discreţionară.Figura nr. 11.1. Stimulatorul fiscal automatStabilizatorul automat constituie o trăsătură asistemului economic întrucât atenuează elementele recesiuniişi/sau tendinţa de creştere ale cererii în condiţiile încare nu se întreprind modificări în politica bugetară. El sedeosebeşte de o acţiune politică discreţionară precumreducerea taxelor sau introducerea de noi programe decheltuieli publice. Modul în care acţionează un stimulatorfiscal automat este ilustrat în fig. 11.1.În punctul VN1 bugetul este echilibrat, taxele şiimpozitele acoperind cheltuielile publice. Dacă economiaparcurge o stare de recesiune, venitul naţional deplasândusela VN2, veniturile provenite din taxe scad, în modautomat bugetul înregistrând un deficit. Scăderea venituluidin taxe contribuie la menţinerea cererii agregate: venituldisponibil rămâne într-o proporţie mai mare la dispoziţiapublicului şi, ca urmare, consumul nu înregistrează scăderiaccelerate. Când venitul naţional creşte, se măresc şiîncasările din taxe, iar bugetul înregistrează un excedent.Ca urmare, mişcarea ascendentă a economiei este temperată.În această situaţie sunt consemnate modificări ale valoriibugetului ca urmare a condi⇔iile economice existente. Insun impact evident asupra bugetului au măsurile de politicăfiscală care vizează nivelul cheltuielilor şi structurataxelor şi impozitelor existente. În consecinţă, bugetul seva modifica atât ca urmare a condiţiilor economiceexistente, cât şi datorită măsurilor de politică fiscală.Spre ilustrare, un deficit bugetar poate fi generat de odepresiune economică accentuată, dar şi datorită creşteriicheltuielilor publice şi/sau reducerii taxelor şiimpozitelor.În funcţie de modul în care sunt manevrate pârghiile

politicii fiscale, acestea pot fi: expansionistă, atuncicând are loc o creştere a nivelului cheltuielilor publiceşi/sau reducerea taxelor şi impozitelor; contracţionistă,caracterizată prin creşterea taxelor şi impozitelor şi/saureducerea cheltuielilor publice. Prin urmare, bugetul vaurma tendinţa imprimată de natura politicii fiscalepromovate (fig. 11.2.).⇔Figura nr. 11.2. Efectele politicilor fiscale asuprabugetuluiDin fig. 11.2 rezultă că o politică fiscalăexpansionistă va deplasa linia bugetului de la B la B’ (înjos); o politică contracţionistă deplasează linia bugetuluide la B la B’’ (în sus).Totodată, bugetul poate reflecta variaţii combinate alepoziţiilor economice şi ale măsurilor de politică economică.În scopul delimitării acestor influenţe, în literaturaeconomică a fost formulat conceptul de buget al folosiriiintegrale a resurselor. El este definit ca valoareabugetului în condiţiile în care în economie se înregistreazăfolosirea integrală a resurselor, având în vedere nivelulexistent al cheltuielilor guvernamentale şi structurataxelor existente.Grafic acest buget este reprezentat în fig. 11.3.

⇔⇔

Figura nr. 11.3. Bugetul folosirii integrale aresurselorLinia B1 ilustrează faptul că bugetul folosiriiintegrale înregistrează un deficit. Dacă nivelul efectiv alvenitului coincide cu nivelul folosirii integrale, YFE,deficitul bugetar efectiv este egal cu deficitul bugetar alfolosirii integrale. Dacă nivelul efectiv al venitului eraY1 deficitul efectiv ar fi mai mare decât cel al folosiriiintegrale.Pe măsura deplasării nivelului venitului de la Y1 laYFE, fără să intervină modificări în cheltuielile publicesau taxe şi impozite, deficitul bugetar efectiv scadetreptat, ajungând să egaleze deficitul folosirii integrale.Aceste tendinţe ale bugetului efectiv sunt determinate decondiţiile economice existente. Este necesară însă şianaliza implicaţiilor modificării politicii fiscale asuprabugetului folosirii integrale a resurselor. Dacă estepromovată o politică fiscală expansionistă (venitul crescândde la Y1 la YFE) va creşte atât deficitul iniţial la Y1, câtşi deficitul folosirii integrale (linia bugetului se vadeplasa de la B1 la B2).In mod corespunzător, promovarea unei politici fiscalecontracţioniste va determina o reducere a deficituluifolosirii integrale.Analog, dacă situaţia iniţială reflectă un excedent albugetului folosirii integrale, o politică fiscalăexpansionistă contribuie la reducerea acestui excedent pecând o politică fiscală contracţionistă determină creştereaexcedentului.Din prezentarea acestor evoluţii pot fi formulateurmătoarele aprecieri:a) tendinţele urmate de bugetul real şi cel alfolosirii integrale sunt diferite;b) datorită creşterii cheltuielilor publice şireducerii taxelor şi impozitelor se va înregistra un deficital ambelor categorii de bugete;c) întrucât bugetul folosirii integrale este insensibilla condiţiile economice existente (spre deosebire de celreal care se modifică atât la condiţiile economice, cât şila variaţiile politicii fiscale), prin intermediul său poatefi evidenţiată şi comensurată amplificarea stimululuifiscal.3.5. Eficacitatea politicilor bugetare şi fiscaleÎntre prezentarea didactică a mecanismelor politiciibugetare şi aplicarea practică a acesteia există o distanţăapreciabilă. Responsabilii politicii economice, având învedere efectele complexe şi contradictorii ale folosirii

instrumentelor bugetare, analizează măsura în care aceastăpolitică este capabilă să realizeze nivelul dorit alvenitului naţional, ocuparea cât mai deplină a forţei demuncă (adică un şomaj cât mai scăzut) în condiţiile uneiinflaţii reduse, fiind preocupaţi de cunoaşterea limitelorîn care pot fi modificate impozitele sau cheltuielileguvernamentale pentru atingerea scopurilor propuse.Succesul politicii bugetare depinde de numeroşifactori, dintre care sunt enumeraţi:a) Exactitatea prognozei. Cu cât sunt mai sigureprognozele asupra evoluţiei cererii agregate, cu atâtguvernele sunt mai capabile să intervină rapid pentru apreveni în cât mai scurt timp posibil orice exces saudeficit al acesteia;b) Efectul total al modificării în cheltuielileguvernamentale şi în impozite asupra evoluţiei sectoruluireal al economiei. Sunt predictibile creşterile saudiminuările sectorului real induse de manipulareaimpozitelor şi cheltuielilor guvernamentale? Altfel spus,poate fi prevăzută mărimea multiplicatorului sauacceleratorului?c) Timpul, sub forma a cel puţin cinci decalaje:timpul necesar pentru a recunoaşte căproblemele cu care se confruntă economia suntserioase şi impun necesitatea intervenţieiguvernului;timpul între momentul recunoaşterii acesteinecesităţi şi momentul trecerii la acţiune,care nu poate fi realizată decât prinintermediul bugetului de stat. Ori întocmirea,eventual rectificarea bugetului presupun oserie întreagă de operaţiuni greoaie legate deaprobarea de către puterea legislativă, careînseamnă timp, uneori chiar săptămâni sau luni;timpul între adoptarea deciziei de aacţiona prin intermediul politicii bugetare, pede o parte, şi folosirea efectivă ainstrumentelor sale, îndeosebi a niveluluiratei impozitelor, pe de altă parte. Astfel,dacă modificarea ratei impunerii în cazulimpozitelor indirecte poate avea efect imediatdupă adoptarea acestei măsuri, nu se întâmplăla fel în cazul impozitelor pe profitulsocietăţilor comerciale sau pe venitul globalal persoanelor fizice, deoarece acestea seplătesc la un anumit interval, de o lună, untrimestru sau chiar un an. Efectul apare abiaîn momentul plăţii;

timpul între schimbările operate în nivelulcheltuielilor guvernamentale şi al impozitelor,pe de o parte, şi efectele obţinute sub formamodificărilor din mărimea venitului naţional,din nivelul preţurilor şi al şomajului, pe dealtă parte. Acest decalaj este inevitabildeoarece modificările dorite sunt rezultatulmecanismelor multiplicatorului şiacceleratorului care presupun timp;decalajul de timp între momentulmodificării impozitelor, şi, implicit, avenitului disponibil şi momentul schimbăriidimensiunii consumului, adică a cereriiagregate. Consumul poate să nu reacţionezeimediat la modificările survenite înimpozitare.În aceste ipostaze, timpul este un factor principalcare reduce eficacitatea politicii bugetare, posibilitateaacesteia de a diminua amplitudinea fluctuaţiilor cicluluieconomic.d) Măsura în care modificările induse în cerereaagregată vor determina efectele dorite asupra niveluluiproducţiei naţionale, a ocupării braţelor de muncă, ainflaţiei şi asupra balanţei de plăţi;e) Măsura în care politica fiscală poate avea efectenedorite ca, de exemplu, descurajarea investiţiilor şi aconsumului provocată de rate înalte ale impozitelor. Înacest sens, odată cu începutul anilor ’80, în teoriaeconomică occidentală câştigă teren ideea necesităţiireducerii ratei impunerii pentru a descătuşa energiileliberei iniţiative, a mări astfel producţia, oferta şi,implicit, baza impozabilă, ceea ce va duce în final lacreşterea veniturilor bugetare obţinute prin impozite.Expresia acestei concepţii este ”curba lui Laffer”, dupănumele unui reprezentant de marcă al teoriei ofertei,Arthur Laffer, fost consilier pe probleme economice alpreşedintelui Ronald Reagan. Profesorul A.Laffer îşibazează construcţia pe logica extrem de simplă că venitulobţinut din impozite creşte de la zero, pentru o rată aimpunerii de 0%, până la un volum maxim aferent unei rateacceptabile a impunerii, pentru a scădea apoi până la zerodacă rata impunerii ar continua să crească până la 100%. Laaceastă rată, evident, întregul venit obţinut de agenţiieconomici ar fi preluat la bugetul statului, ar disparesistemul incitativ al activităţii economice şi, odată cuacesta, însăşi materia impozabilă: 100% aplicat la zero areca rezultat zero. ”Curba lui Laffer”, aşa cum se observă în

figura11.4. exprimă deci relaţia dintre rata medie aimpunerii (înscrisă pe abscisă) şi venitul public rezultatdin colectarea impozitului (înscris pe ordonată):⇔⇔Figura 11.4. “ Curba lui Laffer”Concluzia desprinsă de aici oferă posibilitateafascinantă de a obţine, prin reducerea ratei impozitării,un impozit mai mare în mărime absolută, ca rezultat atât alcreşterii incitaţiei de a munci (care duce la creştereaveniturilor impozabile), cât şi al descreşterii fenomenelorevazioniste.Cu toate că a fost aplicată în practică de cătreadministraţia Reagan, reducerea impozitelor a continuat săcoexiste cu deficite bugetare în creştere. A fost infirmatăteoria lui Laffer ? Un răspuns precis nu poate fi datdeoarece nu pot fi delimitate toate efectele.Comportamentul agenţilor economici nu este liniar; eldiferă de la caz la caz. Unii ar putea fi obligaţi de ratemai ridicate ale impozitării să muncească mai mult, pentrua-şi menţine nivelul venitului net ameninţat de impozitemai mari. În acest caz, asupra lor nu ar acţiona efecteledeprimante ale creşterii poverii fiscale.f) Eficacitatea politicii bugetare depinde şi de tipulde politică promovată. Este mult mai uşor pentrugestionarii politicii bugetare să crească cheltuieliledecât veniturile publice. În acelaşi timp, este mult maiuşor să reduci impozitele decât cheltuielile bugetare. Deaceea, o politică bugetară de relansare a economiei estemai facil de pus în aplicare decât o politică deausteritate.g) De asemenea, eficacitatea politicii bugetare estecondiţionată şi de gradul de realizare a coordonării salecu politica monetară. Fără o dozare subtilă între opolitică monetară restrictivă, pentru a stăpâni creştereapreţurilor, şi o politică bugetară de relansare, pentru alupta contra şomajului, este dificilă obţinerea unorrezultate pozitive în fazele de încetinire a creşteriieconomice, de stagnare sau chiar de recesiune. Studiileeconometrice efectuate în ţările OCDE evidenţiază faptul că

multiplicatorii bugetari sunt mai ridicaţi în cazurile încare politica bugetară este acompaniată de o politicămonetară concordantă, ajungând la circa 2,5 în loc de 1,5,când este promovată fără această acompaniere. Efectulmultiplicatorilor bugetari este obţinut după doi sau treiani.În România, politicii bugetare cât şi celei monetareli se atribuie un rol deosebit în procesul tranziţiei laeconomia de piaţă. Componenta cheltuielilor bugetare a fostfolosită îndeosebi pentru subvenţionarea agriculturii, adiferitelor regii autonome şi societăţi comerciale cucapital majoritar de stat, pentru a le asigurasupravieţuirea, pe considerente preponderent sociale şipolitice şi mai puţin economice. Fără elaborarea şi punereaîn aplicare a unei strategii coerente de restructurare şieficientizare a activităţilor economice, cheltuielilebugetare sub formă de subvenţii au prelungit agonia multorîntreprinderi falimentare, întârziind de fapt declanşareaadevăratei reforme economice şi amplificând deficitulbugetar şi corupţia.4. Politica monetarăCa principală componentă a politicii economice,alături de politica bugetară, politica monetară urmăreşteprin modificarea deliberată a variabilelor sale aceleaşiobiective generale: influenţarea producţiei, a cererii, apreţurilor şi a echilibrului financiar extern. Se apreciazăcă prima sa manifestare ar data din 1837, când Banca Anglieidescoperea că variaţia ratei scontului practicată de eaputea avea influenţă asupra economiei. De aceea, politicamonetară este considerată ca una dintre formele cele maivechi ale politicii de reglare conjuncturală.Politica monetară se poate defini ca fiind acţiuneaexercitată de către autorităţile monetare (Banca Centrală şiuneori Trezoreria) asupra masei monetare şi a anumitoractive financiare în vederea orientării economiei pe termenscurt sau mediu.Eficacitatea sa a constituit şi mai constituie încăsubiectul unor controverse oscilante între a-i atribuiputeri miraculoase (cum o fac monetariştii) şi a o consideraprea puţin valabilă pentru a fi utilizată drept un remediula probleme atât de grave cum sunt inflaţia sau şomajul.Pentru neokeynesişti, politica monetară este mai puţineficace decât politica bugetară. Monetariştii consideră căpolitica monetară are o incidenţă economică importantă petermen scurt. În schimb, economiştii promotori airesurecţiei neoclasice susţin inutilitatea sa totală dincauza posibilităţii pe care o au agenţii economici de a

anticipa efectele sale.Realitatea economică, mai nuanţată decât acestepoziţii teoretice, demonstrează că politica monetară poateinfluenţa activitatea economică, temperându-i evoluţia saciclică şi acţionând pentru restabilirea echilibruluimacroeconomic. Condiţia esenţială însă a unei politicimonetare sănătoase o reprezintă asigurarea stabilităţiiputerii de cumpărare a banilor. În acest sens, mentorulşcolii monetariste de la Chicago, Milton Friedman, consideracă sursa tuturor dezechilibrelor economice manifestate înultimele decenii în lumea occidentală a constituit-o mareleval inflaţionist din anii ’60. Ministrul britanic aleconomiei afirma: ” Dacă mă veţi întreba care esteprioritatea majoră actuală şi pentru totdeauna, răspunsulva fi salvagardarea stabilităţii”.De altfel, şi în România, în primul articol al Legiinr. 34 din 29 martie 1991 privind Statutul Băncii Naţionale,se stipulează: ”Banca Naţională a României stabileşte şiconduce politica monetară şi de credit, în cadrul politiciieconomice şi financiare a statului, cu scopul de a menţinestabilitatea monedei naţionale”.Vom face distincţia necesară între politica monetarăşi politica bancară. Aceasta din urmă vizează organizareaprofesiunii bancare, funcţionarea sistemului bancar astfelîncât să se asigure protecţia depunătorilor, să se eviteriscurile ce ar putea surveni dintr-o gestionarenecorespunzătoare a resurselor monetare şi a creditului,care ar provoca efecte negative asupra întregii activităţieconomice dacă avem în vedere faptul că economiilecontemporane sunt prin excelenţă economii monetare. Întrepolitica monetară şi cea bancară există o strânsăinterdependenţă deoarece prima este promovată şi aplicatăîndeosebi prin intermediul sistemului bancar care are înfrunte banca centrală sau de emisiune, cea care, de regulă,fundamentează şi conduce politica monetară.4.1. Obiectivele politicii monetarePentru atingerea multiplului obiectiv denumit ”careulmagic” şi rămas de referinţă pentru politica economicăgenerală – creştere economică, şomaj scăzut, stabilitateapreţurilor (inflaţie redusă) şi echilibru extern – politiciimonetare îi revine un rol deosebit, poate cel mai importantîntre toate celelalte componente ale angrenajului implicăriistatului în economie. Cele patru vârfuri ale ”careuluimagic” sunt de fapt şi obiective ale politicii monetare –primele trei pe plan intern, iar al patrulea cu acţiune atâtpe plan intern cât şi pe cel extern.Realizarea acestor obiective este cu atât mai dificilă

cu cât ele se află în conflict. Astfel, urmărirea relansăriieconomiei ar putea fi în detrimentul stabilităţii puterii decumpărare a monedei naţionale, depreciind-o. Pe de altăparte, revalorizarea acesteia ar putea avea ca preţcreşterea şomajului sau scăderea competitivităţiiexporturilor şi sacrificarea echilibrului balanţei de plăţiexterne. Iată de ce dozarea atentă a intensităţii acţiunilorpe plan monetar, corelată cu fazele evoluţiei ciclice aeconomiei şi cu anticiparea corectă a efectelor, aintervalelor de reacţie, constituie o condiţie esenţială asuccesului politicii monetare. În plus, ea nu poate fipromovată decât în combinaţie cu alte politici economice şiîn special cu cea bugetară, cu care trebuie să fie perfectarmonizată.În esenţă, politică monetară se realizează prinacţiuni asupra a trei obiective intermediare: masa monetară,rata dobânzii şi cursul de schimb.În ceea ce priveşte primul obiectiv, politicilemonetare promovate în diferite ţări ale OCDE diferă înfuncţie de agregatul monetar urmărit, considerat cel maistabil, şi constau în practica de a fixa în avans o rată decreştere anuală a masei monetare, mai ales pe bazarecomandărilor monetariştilor care o consideră drept singuramodalitate de intervenţie acceptabilă. Acest tip de politicăa fost practicat după 1974 într-o serie de state occidentalelovite de primul şoc petrolier, dar, ca urmare a uneiinstabilităţi neaşteptate a vitezei de rotaţie a agregatelormonetare, survenită la începutul anilor ′80, încrederea înutilitatea acestora pentru conduita politicii monetare s-adiminuat.Politicile de stabilizare a ratelor dobânzii la unnivel scăzut, dar variabil în funcţie de conjunctură, suntde inspiraţie keynesistă. Creşterea ratei dobânzii reale,ajunse la nivelul maxim în anul 1984, a avut dreptconsecinţe agravarea problemei îndatorării ţărilor în cursde dezvoltare neposesoare de petrol şi un recul important peplanul investiţiilor. Tendinţa scăderii lor în toate ţărileOCDE, mai ales după 1986, s-a datorat reducerii inflaţiei,asanării finanţelor publice, reducerii fiscalităţii, care audeterminat şi o anumită relaxare a politicilor monetare.Politicile cursului de schimb vizează mai alesrealizarea echilibrului balanţei de plăţi, putându-serealiza fie prin admiterea variaţiei lui pe termen scurt,pentru a încuraja intrările sau ieşirile de capitaluristrăine, fie prin introducerea controlului asupraschimburilor valutare, fie prin folosirea conjugată aambelor căi. Preocuparea pentru supravegherea cursului de

schimb este cu atât mai importantă cu cât economia este maideschisă relaţiilor economice internaţionale. Este evident,de exemplu, că un stat cu o largă deschidere spre piaţamondială nu poate rămâne indiferent la aprecierea cursuluide schimb al monedei sale, care ar dăuna economiei naţionaleprin faptul că ar descuraja exporturile.Toate cele trei obiective sunt într-o strânsăinterdependenţă, determinându-se reciproc. Împreună, eletrebuie să fie subordonate unui obiectiv principal:asigurarea condiţiilor favorabile unei creşteri economiceîntr-un cadru de stabilitate a preţurilor.4.2. Instrumentele politicii monetare.Pentru dirijarea sistemului monetar în direcţiarealizării obiectivelor politicii monetare, Banca Centralăîn economia contemporană are la dispoziţie trei instrumenteclasice: manevrarea ratei rescontului sau politica derescont, operaţiunile ”open market” şi variaţia cotelorrezervelor obligatorii. Alte instrumente, ca încadrareacreditului bancar şi altor surse de finanţare, controaleleadministrative asupra ratelor dobânzii, selectivitateacreditului şi controlul operaţiunilor cu străinătatea, auînceput să fie abandonate în practica politicii monetare aţărilor occidentale începând cu anii ′80.4.2.1. Manevrarea taxei rescontului a fost consideratăca piesă dominantă a politicii monetare datorită dubluluisău efect: asupra volumului creditului ce se putea acordaîn economie, deci asupra mărimii masei monetare dacă avemîn vedere funcţia de emisiune a creditului, şi asupracostului creditului, adică ratei dobânzii.Scontarea reprezintă operaţiunea prin care o bancăvarsă deţinătorului unui efect de comerţ (trată, bilet laordin etc.) valoarea acestuia înainte de scadenţă, după cea scăzut dobânda aferentă pentru perioada cuprinsă întremomentul preluării efectului de comerţ şi momentulscadenţei lui. Această dobândă scăzută reprezintă taxascontului, a cărei mărime se află sub influenţa taxeirescontului.Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin carebanca de emisiune achiziţionează de la băncile comercialeefectele de comerţ deja scontate de acestea, monetizându-lela o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei derescont, calculate pentru durata creditării bănciicomerciale, adică până la scadenţa efectului de comerţpreluat (în general mai puţin de trei luni).Taxa rescontului poate fi deci definită ca rată adobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la cumpărareaînainte de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă

comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiinddedusă din valoarea nominală a efectului de comerţrespectiv.Este evident faptul ca nivelul taxei de rescontinfluenţează în mod direct taxa scontului, adică preţul lacare băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor deefecte de comerţ. Acesta din urmă va fi mereu superiortaxei de rescont. Banca Centrală fixează nivelul taxei derescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte să leimprime pieţei monetare şi, prin intermediul acesteia,economiei. Atunci când intenţionează să relaxeze creditul,reduce rata de rescont, ieftinindu-l. Dimpotrivă, atuncicând doreşte să tempereze activitatea economică, măreştenivelul ratei de rescont, scumpind creditul.Deşi prin efectele sale cantitative şi valoricepolitica rescontului pare a fi foarte eficace, există oserie de factori care-i diminuează eficacitatea ei cainstrument de control al lichidităţii bancare: în primulrând, Banca Centrală nu-l poate folosi decât în măsura încare băncile comerciale au nevoie de refinanţare; în aldoilea rând, Banca Centrală nu are întotdeauna puterea de astabili un nivel al taxei de rescont care să descurajezeefectiv o cerere excesivă de credite, mai ales într-operioadă cu o inflaţie în creştere, când elasticitateacererii de credite faţă de cost (de rata dobânzii) estefoarte redusă; în al treilea rând, în ţările occidentale,dacă se măreşte costul creditului intern prin intermediulratei de rescont, necesarul de refinanţare al băncilorcomerciale la Banca Centrală se poate diminua deoarecedobânzile ridicate vor atrage capitalurile flotanteinternaţionale. Astfel băncile comerciale nu vor fiobligate să apeleze la Banca Centrală, efectul rateiridicate a rescontului devenind foarte slab sau chiar nul.Pentru a-i spori eficacitatea, în ţările dezvoltatepolitica de rescont se realizează cu plafoane multiple şielastice şi cu taxe diferenţiate.4.2.2. Politica ”open – market” este de originebritanică. Ea reprezintă însă instrumentul esenţial alpoliticii monetare americane.Intervenţiile Băncii Centrale pe ”open-market” constauîn vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară, către sau dela celelalte bănci, a unor efecte publice sau private,demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate demonedă atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizândule,adică permiţând pătrunderea monedei Băncii Centrale înschimbul titlurilor, atunci când le cumpără. În felulacesta se modifică structura masei monetare din circulaţie

în defavoarea sau favoarea lichidităţii.ªi politica de ”open-market” are un dublu efectcantitativşi de preţ: când Banca Centrală vinde titlurireduce cantitatea de monedă legală pe piaţa monetară şiprovoacă scăderea preţului (cursului) titlurilortranzacţionate, în timp ce atunci când cumpără titluri depe piaţa monetară efectele sunt inverse (creşte cantitateade monedă legală şi se majorează cursul titlurilor).Supunându-se mecanismelor pieţei, politica de ”open-market”este mai eficace decât manevrarea taxei de rescont. Totuşi,funcţionarea sa presupune un anumit volum de titlurinegociabile.Combinată cu politica de rescont, politica de ”openmarket”contribuie la elasticizarea acesteia şi lapotenţarea lor reciprocă. Tendinţa generală este decreştere a volumului şi de diversificare a structurii detitluri negociabile, ceea ce determină extinderea pieţeimonetare şi creşterea volumului operaţiunilor de ”openmarket”.4.2.3. Variaţia cotei rezervelor obligatoriiPolitica rezervelor obligatorii constă în obligaţia pecare o impune Banca Centrală băncilor comerciale de a-şideţine sub formă de monedă legală o parte dindisponibilităţile atrase din economie. Această măsură are,pe de o parte, un caracter prudenţial, mărind gradul delichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă parte,diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi,implicit, capacitatea lor de a crea monedă prin credit.Introdusă pentru prima dată în SUA, în anul 1913, aceastăpolitică s-a generalizat după al doilea război mondial înaproape toate ţările industrializate.Variaţia cotei rezervelor obligatorii este foarteeficace deoarece afectează direct multiplicatorulcreditului, poate fi practicată sub forma cotelordiferenţiate în funcţie de structura masei monetare, dândrezultate bune atât în economiile în care există bilete debancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în carepredomină moneda scripturală.4.3. Instrumente de politică monetară utilizate înRomâniaÎn România, aflată încă într-o fază incipientă afuncţionării mecanismelor economiei de piaţă, sunt folositeca principale instrumente de politică monetară regimulcreditelor de refinanţare acordate de Banca Naţionalăbăncilor comerciale şi politica rezervelor obligatorii.Într-o mult mai mică măsură se mai foloseşte selectivitateacreditului, sub forma creditelor direcţionate spre uneleactivităţi, în special agricultură sau construcţia de

locuinţe, cu dobândă subvenţionată.Prin regimul creditelor de refinanţare care îmbracăformele creditului structural, a creditului de licita⇔ie, acreditului special i a creditului lombard (overdraft), seprefigurează folosirea instrumentelor de politică monetarăcaracteristice economiilor de piaţă dezvoltate, cum suntrata de rescont sau operaţiunile de ”open-market”. Astfel,în cazul creditului structural, banca comercialăbeneficiară, autorizată să preleveze în mod succesiv, înlimita unui plafon, sume dintr-un cont deschis la BancaNaţională, garantează aceste credite cu efecte de comerţ şialte titluri acceptate de creditor; rata dobânzii în acestcaz reprezintă de fapt rata sau taxa oficială a rescontului.Creditul de licitaţie prefigurează politica de ”open-market”deoarece, acordat pe o perioadă de maximum 15 zile, estegarantat cu titluri de stat şi alte hârtii de valoareacceptate de Banca Naţională.Politica rezervelor obligatorii a fost instituită înianuarie 1992, aplicându-se nediscriminatoriu, tuturorbăncilor, nu atât din motive prudenţiale, cât mai alespentru a o folosi în calitate de instrument de politicămonetară. Ea vizează limitarea capacităţii de creditare abăncilor comerciale şi, deci, posibilitatea lor de a creamonedă. Iniţial, cota rezervelor obligatorii a fost fixatăla 10%, iar apoi aceasta a înregistrat o tendinţă descădere.Confruntată cu problemele marilor dezechilibreprovocate de economia de comandă, politica monetarăromânească, pe fondul restructurării sistemului financiar –bancar, a urmărit ca obiectiv fundamental stabilizareamacroeconomică. Prin politica dobânzilor real-pozitive, s-areuşit în anul 1994 o diminuare semnificativă a inflaţiei,ajungându-se la o relativă şi efemeră stabilizaremacroeconomică. Rămânerea în urmă a restructurăriisectorului real al economiei, tendinţele de folosire ainstrumentelor monetare pentru compensarea efectelorîntârzierilor în reforma economică au provocat recrudescenţainflaţiei în prima parte a anului 1997 şi, în consecinţă, unnou salt al ratelor dobânzii pentru temperarea şirecâştigarea încrederii în moneda naţională. Este desubliniat însă, că şi politica monetară restrictivă arereversul său deoarece, pe fondul decapitalizării agenţiloreconomici datorită inflaţiei şi deprecierii monedeinaţionale, dobânzile ridicate descurajează procesulinvestiţional, accentuând scăderea producţiei afectată dejade diminuarea drastică a puterii de cumpărare a populaţieicare restrânge cererea de pe piaţa internă.

Iată de ce politica monetară nu poate avea eficacitatepe termen lung în absenţa unei coordonări cu toate celelaltecomponente ale politicii economice, orientate strategic pedirecţia creşterii economice reale.5. Folosirea modelului IS – LM în analizaefectelorpoliticilor bugetare şi monetare asupraeconomiei reale5.1. Conţinutul modelului IS-LMModelul IS-LM permite prezentarea grafică a maniereiîn care se realizează echilibrul în mod simultan pe piaţabunurilor şi pe piaţa monetară, cele două pieţe – cheie prinintermediul cărora operează politică monetară şi ceafiscală.Modelul IS-LM a ajuns să fie considerat elementulcheie al teoriei macroeconomice, cu toate că, aproape patrudecenii după fundamentarea sa, însuşi autorul lui, JohnHicks, afirma că ”reduce Teoria generală a lui Keynes laeconomia de echilibru”, ”nu este dinamic”, ”nu se potriveştecu modelul lui Keynes”.În esenţă, modelul IS-LM exprimă relaţia între mărimeavenitului naţional şi nivelul ratelor dobânzii. Nivelulratei dobânzii (d′) este reprezentat pe axa verticală(ordonată), iar mărimea venitului naţional (Y) pe axaorizontală (abscisă), ca în figură 11.5.:d’ed1

Y1 Ye Y2 YA BELMIS⇔Figura 11.5. Modelul IS - LMCurba IS exprimă echilibrul pe piaţa bunurilor, fiindconstituită din mulţimea punctelor reprezentând toatecombinaţiile (d′,Y) pentru care investiţiile (I) egaleazăeconomiile (S). Se ştie că atunci când nivelul rateidobânzii creşte, volumul investiţiilor scade, în timp ceeconomiile cresc. În consecinţă, mărimea venitului naţionalscade. Deci, între nivelul ratei dobânzii şi mărimeavenitului naţional există o relaţie inversă. ”Y” estefuncţie descrescătoare de ”d′”. Panta curbei IS estedescrescătoare. O modificare a nivelului ratei dobânziiprovoacă o deplasare de-a lungul curbei IS. În schimb, orice

modificare în mărimea venitului naţional, alta decât ceadatorată influenţei schimbării ratei dobânzii, va determina,o deplasare a întregii curbe IS: spre dreapta, dacă semăreşte venitul naţional, şi spre stânga, dacă se micşoreazăvenitul naţional.Curba LM evidenţiază echilibrul pe piaţa monetară. Eaeste constituită din mulţimea punctelor reprezentând toatecombinaţiile (d′,Y) pentru care cererea de bani (L) egaleazăoferta de bani (M). De această dată, între venitul naţionalşi rata dobânzii există o relaţie pozitivă: cu cât venitulnaţional sau producţia naţională este mai mare, cu atâtcererea de bani va creşte, astfel încât rata dobânzii deechilibru pe piaţa monetară va fi şi ea mai mare. Ca urmare,panta curbei LM va fi crescătoare. O creştere a venituluinaţional va determina o deplasare de-a lungul curbei LM.Orice modificare în cererea sau oferta de bani, alta decâtcea determinată de o variaţie a venitului naţional, vadetermina o deplasare a întregii curbe LM.Echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi pe piaţamonetară, adică obţinerea concomitentă a venitului naţionalde echilibru pe piaţa bunurilor şi a ratei dobânzii deechilibru pe piaţa monetară se realizează în punctul deintersecţie al celor două curbe, E, căruia îi corespunde, peabscisă, venitul naţional de echilibru, Ye, iar pe ordonată,rata dobânzii de echilibru, de.Ce s-ar întâmpla dacă aceste două pieţe nu ar fisimultan în echilibru ? Cum s-ar putea ajunge la echilibruîn acest caz ? Pentru a înţelege acest mecanism, săpresupunem că nivelul venitului naţional ar fi inferiorcelui de echilibru, adică Y1. Un venit naţional (respectiv oproducţie naţională) mai scăzut va determina o cerere demonedă (în special de tranzacţii) mai redusă, care vaconduce la o rată a dobânzii de echilibru d1(corespunzătoare punctului A de pe curba LM). La aceastărată a dobânzii, pe piaţa bunurilor (adică pe curba IS)nivelul investiţiilor, mai ridicat, va genera un venitnaţional Y2 (corespunzător punctului B de pe curba IS). Decivenitul naţional creşte. Ori, odată cu creşterea venitului,creşte şi cererea de monedă pe piaţa monetară, provocând odeplasare în sus pe curba LM, din punctul A spre E, care varidica şi rata dobânzii. Crescând rata dobânzii, scadenivelul dorit al investiţiilor, creşte nivelul dorit aleconomiilor, iar, în consecinţă, venitul naţional deechilibru se reduce pe măsură ce punctul B de pe curba IS sedeplasează în sus. În momentul în care rata dobânzii ajungela de, mărimea corespunzătoare a venitului naţional devinenivelul de echilibru, ambele pieţe restabilindu-şi

concomitent echilibrul.5.2. Analiza efectelor politicilor bugetare şimonetare cu ajutorul modelului IS-LMSă presupunem că economia este în recesiune, iarguvernul doreşte să intervină pentru a provoca ridicareanivelului venitului naţional, fie numai printr-o politicăbugetară expansionistă, fie numai printr-o politică monetarăexpansionistă, fie prin folosirea concomitentă a ambelorpolitici, aşa cum se prezintă în figura 11.6.:LMIS2

IS1

LM1

LM2

ISLM2

LM1

IS2

IS1

Figura 11.6. Analiza efectelor politicilor bugetare şimonetare cuajutorul modelului IS-LMÎn diagrama (a) se observă faptul că o creştere acheltuielilor guvernamentale (G) sau o reducere aimpozitelor (T), fără o majorare a ofertei de monedă,determină o deplasare a curbei IS spre dreapta, ceea ce vadetermina, într-adevăr, o creştere a venitului naţional dela Y1 la Y2, dar şi o ridicare a ratei dobânzii de la d′1 lad′2 cu efectele sale inverse, care nu vor întârzia să apară,trăgând din nou în jos producţia naţională şi, implicit,venitul naţional.În diagrama (b) se observă efectele folosirii uneipolitici monetare expansioniste. Creşterea ofertei de monedădeplasează curba LM1 spre dreapta, în poziţia LM2, care vaavea ca efect reducerea ratei dobânzii de la d′1 la d′3.Aceasta va determina încurajarea investiţiilor şi, în

consecinţă, creşterea venitului naţional de la Y1 la Y3.Mecanismul, desigur, continuă, dar efectele inverse,negative nu apar la fel de repede ca în cazul anterior.(Creşterea venitului naţional generează sporirea cererii demonedă de tranzacţii, care va provoca, la rându-i, ridicarearatei dobânzii, pentru ca apoi aceasta din urmă să determinedescurajarea investiţiilor şi tendinţa de reducere avenitului naţional).Diagrama (c) evidenţiază efectele folosiriiconcomitente a politicii bugetare şi a celei monetare.Aceasta ar însemna ca statul să-şi mărească cheltuielilesale publice sau să reducă impozitele pe seama ofertei demonedă. Se observă că venitul naţional ar creşte de la Y1 laY4 mai mult decât în fiecare din cazurile anterioare, fără ase modifica nivelul ratei dobânzii, deci fără a genera aceleefecte inverse negative.Din prezentarea grafică de mai sus ne putem da seamacă eficacitatea fiecăreia dintre cele două politici depindede panta celor două drepte. Astfel, politica fiscalăexpansionistă este cu atât mai eficace cu cât curba LM estemai domoală, iar curba IS este mai abruptă. Dacă pantacurbei LM este mai mică, mişcarea spre dreapta a curbei ISva provoca o creştere mai redusă a ratei dobânzii şi, deci,efecte inverse negative mai slabe. În acelaşi timp, dacăpanta curbei IS este mare, creşterea ratei dobânzii provoacăo diminuare slabă a investiţiilor şi, implicit, a venituluinaţional.Dimpotrivă, politica monetară expansionistă este maieficace atunci când panta curbei LM este accentuată, iar ceaa curbei IS este mai redusă, deoarece când LM este abruptă,o mişcare spre dreapta sa determină scădere apreciabilă aratei dobânzii, cu efectele sale pozitive asupra venituluinaţional, iar când IS este mai domoală, scăderea rateidobânzii determină o creştere mai rapidă a investiţiilor şi,deci, a nivelului venitului naţional.Conform concluziilor desprinse din analiza acestuimodel, cele două politici vor fi mai eficace dacă suntaplicate concomitent, ca în diagrama (c).6. Alte politici economice. Programarea(planificarea) macroeconomicăDincolo de obiectivele specifice, pe termen scurt, alepoliticii monetare sau bugetare se situează obiectivulgeneral pe termen lung – acel al creşterii şi dezvoltăriieconomice în condiţii de stabilitate (menţinerea întrelimite rezonabile a deficitului bugetar, asigurareastabilităţii preţurilor, a puterii de cumpărare a monedei,realizarea echilibrului pieţei muncii, înfăptuirea

echilibrului extern, toate acestea pe fondul conservării şichiar îmbunătăţirii echilibrului ecologic).Implicarea politicilor bugetare şi monetare înînfăptuirea obiectivului general pe termen lung al politiciieconomice se realizează de cele mai multe ori în modindirect, prin intermediul unor politici structurale,sectoriale sau regionale, cărora le asigură suport financiarsau elemente incitative, stimulative.Politicile agricole, adoptate atât individual, înnumeroase state mai mult sau mai puţin dezvoltate, cât şiregional (vezi politica agricolă a Uniunii Europene),vizează, aşa cum se declara la o reuniune din 1973 aminiştrilor agriculturii din ţările OCDE, asigurarea unuinivel de viaţă echitabil agricultorilor, orientareaproducţiei astfel încât să se garanteze securitatea şicontinuitatea aprovizionării cu alimente, la un preţrezonabil pentru consumatori, urmărindu-se în acelaşi timpstabilizarea pieţelor, atât naţionale cât şi internaţionale.Politicile energetice au ca obiectiv asigurareaaprovizionării cu energie în formele şi în cantităţiledorite, provenind de la surse sigure şi la un costrezonabil, cel mai scăzut pentru consumatori.Politicile de aprovizionare cu materii primeindustriale, promovate sub forma unor măsuri, cum ar ficonstituirea de stocuri strategice, programe de economisireşi reciclare a materiilor prime, programe de cercetare şipunere în valoare a noi surse de aprovizionare, vizează şiele securitatea în aprovizionare, un cost rezonabil, luândîn considerare elemente legate de echilibrul balanţei deplăţi, de probleme sociale sau regionale, cât şi deconservare a mediului înconjurător.Politicile industriale pot avea ca obiectiv fieasigurarea unui cadru favorabil activităţiiîntreprinderilor, fie sprijinirea anumitor sectoare, aflateîn dificultate (dar cu importanţă pentru economia naţională)sau reprezentând activităţi de viitor, conforme cutendinţele manifestate în evoluţia specializărilor dincadrul economiei mondiale. Astfel, în ceea ce priveşteameliorarea climatului economic general al activităţiiindustriale, măsurile concrete promovate în cursul anilor′80 în statele dezvoltate, au vizat îndeosebi încurajareainvestiţiilor (în special a celor de raţionalizare şimodernizare), a cercetării-dezvoltării, a inovaţiei şirăspândirii noilor tehnologii.În fundamentarea politicilor sectoriale, abordareadiferă în funcţie de gradul de industrializare a fiecăreiţări: astfel, dacă se promovează o politică deindustrializare, se pune problema alegerii subramurilor

prioritare – industriile uşoare sau industriile de bază,care să constituie viitoarea armătură pentru dezvoltareacelor dintâi; de asemenea, aceste ţări trebuie să optezeîntre a da prioritate industriilor de substituire aimporturilor sau celor exportatoare; dacă ţările sunt dejaindustrializate, se pune problema restructurării,modernizării sau chiar abandonării ramurilor tradiţionaleaflate în declin, concomitent cu sprijinirea dezvoltăriinoilor ramuri, îndeosebi a acelora din domeniile de vârf,folosind instrumente de intervenţie, ca subvenţiile defuncţionare pentru industria carboniferă, ajutoare derestructurare sau pentru modernizare, sprijin financiarpentru cercetare în industriile de vârf, etc.Un alt obiectiv al politicilor industriale îlconstituie deschiderea la concurenţa internaţională.Participarea activă la comerţul internaţional reprezintăpentru multe state, chiar de dimensiuni mici (Belgia,Suedia, ”Dragonii” sud-est asiatici etc.), mijloculprincipal de potenţare a resurselor lor interne. Fără opolitică industrială adecvată, prin care au fost sprijiniteşi încurajate industriile competitive pe piaţa mondială, nuar fi fost posibil acest lucru.Un rol important în procesul elaborării şi executăriipoliticii industriale revine sectorului public din economie,a cărui pondere şi autonomie diferă de la o ţară la alta.În fine, tot de o politică industrială ţine şiatitudinea faţă de investiţiile străine. Cu toate că existădiferenţe de la un stat la altul, politicile industriale aleţărilor dezvoltate sunt favorabile investiţiilor străine,dar ţin seama de o serie de considerente cum ar fi tipul deactivitate în care se implantează, gradul de penetrare dejaatins de capitalurile străine, aportul de tehnologie careînsoţeşte noua investiţie etc. Astfel, de exemplu, ţărilegazdă oferă condiţii mai favorabile investiţiilor străinedestinate creării de activităţi industriale noi, mai ales înregiunile cu şomaj.Principalele instrumente specifice ale politicilorindustriale din ţările cu economie de piaţă sunt protecţiacontra concurenţei externe şi încurajarea la export,intervenţia directă a puterilor publice asupra structurilorindustriale, încurajarea cooperării între întreprinderi şisprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.Având în vedere tendinţa tot mai accentuată din ultimeledecenii de limitare a intervenţiilor directe, punerea înaplicare a acestor politici se realizează tot mai mult prinfolosirea pârghiilor economice de natură fiscală, monetarăsau contractuală (avantaje în adjudecarea comenzilor publice

sau la accesul la anumite resurse controlate de guvern).Politicile de cercetare-dezvoltare vizează, în diverseproporţii, cercetarea stiinţifică fundamentală, ceaaplicativă, ca şi punerea în aplicare a acesteia din urmă.Mai ales după cel de-al doilea război mondial, acestepolitici au fost considerate pârghie importantă a creşteriieconomice, astfel încât, spre mijlocul anilor ′80, în ţărileOCDE, ponderea finanţării publice a cercetării depăşea înmedie, 50%, pentru ca apoi să înregistreze o tendinţă descădere rapidă, impusă de necesitatea limităriicheltuielilor bugetare.Politicile ocupării forţei de muncă au ca obiectivesenţial limitarea şomajului şi asigurarea unei mai bunefolosiri a potenţialului uman. După al doilea războimondial, mai ales începând cu anii ′60, guvernele din ţăriledezvoltate, pentru ameliorarea competitivităţii economiilorlor au pus în aplicare vaste programe de facilitare amobilităţii geografice, sectoriale şi profesionale asalariaţilor, de formare, orientare profesională, şi dereciclare a acestora. Odată cu creşterea şomajului provocatăde declanşarea crizei economice de la mijlocul anilor ′70,s-a trecut la adoptarea unor politici de susţinere aocupării forţei de muncă, urmărindu-se în acelaşi timprealizarea unei mai mari flexibilităţi a pieţei muncii, pede o parte, şi a unui tratament social al şomajului, pentrua-l face tolerabil, pe de altă parte. În acest sens,măsurile luate au vizat atât reducerea ofertei de mână delucru (prin prelungirea şcolarizării, reducerea durateimuncii, pensionarea anticipată, limitarea imigrării forţeide muncă), cât şi creşterea cererii de mână de lucru (înspecial crearea de locuri de muncă în servicii publice,măsuri pentru asigurarea supravieţuirii întreprinderilor,încurajarea creării de noi locuri de muncă în sectorulprivat etc.)Politicile regionale au ca obiectiv fundamentalcorectarea disparităţilor spaţiale în procesul dezvoltăriieconomice, pe de o parte, şi amplificarea contribuţieiregiunilor la creşterea avuţiei naţionale concomitent cusporirea competitivităţii lor pe plan internaţional, pe dealtă parte. Adoptate iniţial doar la nivel naţional, odatăcu constituirea Uniunii Europene ele se aplică şi la nivelulspaţiului economic integrat, printr-o multitudine deinstrumente specifice.Dacă adăugăm la cele de mai sus politicatransporturilor şi politicile de asigurare a consensuluisocial, avem o imagine destul de sugestivă asupracomplexităţii politicii economice, asupra arsenalului de

mijloace de care dispun puterile publice pentru influenţareavieţii economice.Este evident că gestionarea tuturor acestor politicide la elaborare, la executare şi apoi la urmărirea efectelorlor, nu poate fi concepută fără existenţa unei anticipări şicoordonări macroeconomice. Coordonarea politicilor economicepe termen mediu şi lung, orientarea dezvoltării pe termenlung, favorizarea proceselor de adaptare structurală,remedierea unor neajunsuri şi dezechilibre constatate lanivel macroeconomic, necesitatea unei viziuni economice deansamblu etc. au determinat apariţia ideilor,instrumentelor, tehnicilor şi instituţiilor care dauconţinut programării sau planificării macroeconomice.Planificarea (programarea) , ca alternativă modernă lametoda de conducere a economiei prin încercări reuşite şierori succesive, reprezintă un subsistem reglator aleconomiei de piaţă moderne, bazat pe decizii raţionale,compatibil cu celelalte subsisteme de reglare (monetare,fiscale), inclusiv cu mecanismul liberei concurenţe, allegii cererii şi ofertei şi al formării preţurilor pe bazaacestei legi. Programarea macroeconomică vizează: corelareaobiectivelor de atins şi a mijloacelor ce pot fi folosite;eşalonarea în timp a acestora, prin stabilirea unor niveluriorientative şi a termenelor la care trebuie împlinite;fundamentarea măsurilor economice menite a influenţa agenţiiinteresaţi să acţioneze, cu intensităţi diferite, îndirecţia celor stabilite; urmărirea modului de realizare acelor previzionate şi corectarea a ceea ce s-a doveditnecorespunzător apreciat şi dimensionat. În felul acestaprin planificare se ajunge la cuantificarea şi ierarhizareaobiectivelor, la verificarea compatibilităţii mijloacelor cuscopurile intervenţiei statului în economie într-o manierămai sistemică decât o simplă politică economică.Instrumentul fundamental prin care se realizează înpractică este planul, care, ca document oficial, cuprindeindicatori referitori la tendinţele normale ale sensului şidimensiunilor evoluţiei economiei naţionale în orizontul detimp adoptat, la măsurile specifice de politică economică,la finalitatea socială a întregului sistem de indicatori deplan. Prevederile sale nu au un caracter obligatoriu, ca încazul planificării socialiste. Îndeplinirea lor se bazeazăpe folosirea unor pârghii stimulative specifice economiei depiaţă: preţ, credit, dobândă, impozite, subvenţii, diversefacilităţi etc.Mai mult sau mai puţin acceptată (mai ales din motivedoctrinare sau ideologice), cu sau fără organismeinstituţionalizate, în forme şi cu denumiri diferite

(indicativă, incitativă, suplă, lămuritoare, anticlică,informală etc.), planificarea, deşi a cunoscut eşecul totalal formei sale imperative, practicată în fostele ţărisocialiste este o realitate a economiilor moderne. Eaasigură de fapt coerenţa activităţilor macroeconomice, fiindconsiderată, în mod întemeiat, ”o formă complexă de politicăde dezvoltare economică”. Programarea sau planificareaeconomică nu se opune mecanismelor economiei de piaţă, ci,dimpotrivă, folosindu-se de ele şi în cadrul lor, le asigurăpotenţarea.__