Lupul de stepa

de Hermann Hesse Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877, Calw, Germania – d. 9 august 1962, Montagnola, Elveția) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946. Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.

Date biografice:

S-a născut în Calw, un mic orășel în Württemberg, azi Baden-Württemberg, în sudul Germaniei, în familia unor misionari protestanți. Părinții săi s-au cunoscut în India. Tatăl său, Johannes Hesse, era originar din Estonia (născut acolo în 1847, ca fiu al unui medic). Copilăria și tinerețea lui Hesse au fost caracterizate prin precocitate, entuziasm și rebeliune. Până prin anul 1893 viața lui Hesse a fost un șir de transferuri de la o școală la alta, datorate "comportamentului rău" și caracterului ireductibil. Părinții săi au perceput că nu au un copil obișnuit încă din anul 1881. Fiindcă nu mai făceau fața precocității și energiei lui, părinții s-au gândit chiar să îl instituționalizeze sau să îl trimită de acasă.

La începutul Primului Război Mondial a plecat în Elveția, unde a primit cetățenia elvețiană (1923).

Soția sa a fost Maria Bernoulli, descendentă a celebrei familii Bernoulli, fiind stră-strănepoata lui Johann II Bernoulli.

Opera:

Singurătatea spirituală a artistului și izolarea de lumea modernă sunt teme frecvente în operele lui Hesse. Romanele sale, majoritatea psihoanalitice și simbolice, includ Peter Camenzind (1904), Unterm Rad (Sub roată) (1906), Rosshalde (1914) și Demian (1919).

Lupul de stepă (1927), unul dintre cele mai cunoscute și mai complexe romane ale sale, descrie natura duală a umanității. Aceeași temă se regăsește și în Narziss und Goldmund (Narcis și Gură de aur) (1930).

Între scrierile sale se regăsesc Jocul cu mărgele de sticlă (1943) și Siddhartha, povestea unui tânar indian, fiu de brahman, plasată in timpul vietii lui Gautama Buddha, în timp ce acesta își propovăduia învățăturile. Cartea a fost publicată în 1922 și a constituit un roman ilustrativ pentru interesul lui Hesse în studierea budismului.

Finețea și calitatea lirică a prozei lui se regăsesc și în versurile pline de melancolie din Gedichte (Poeme) (1922) și Trost der Nacht (1929). Eseurile sale sunt adunate în Betrachtungen (1928) și Krieg und Frieden (Dacă războiul va continua) (1946).

În 1946 îi este decernat Premiul Nobel pentru Literatură pentru lucrarea „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Hesse a editat publicațiile März (1907-1912) și Vivos voco (1919-1923)

Lupul de stepă de Hermann Hesse a apărut în 1928, dar a fost scris în perioada 1906-1907. Autorul obișnuia să spună că niciuna din cărțile sale nu a fost mai greșit interpretată de critica de specialitate ca aceasta. Cu toate că este o operă ce îi oglindește gândirea, starea psihică, influențele filozofice și orientările sprituale, se pare că Hermann Hesse nu a crezut că cititorii vor reuși sa descifreze ce a vrut să spună poetul. Și adevarul este că o idee vagă s-a conceptualizat abia după moartea scriitorului.

Autorul de origine germană Hermann Hesse a fost atras de budhism, la un moment dat trăind câteva luni în India. Ulterior, a luat-o pe panta filosofiei, picându-i cu tronc Schopenhauer, Platon, Spinoza și Nietzsche (precum însuși a spus-o și o puteți citi pe site-ul oficial al premiilor Nobel). L-au fascinat călătoriile, iar la o primă impresie a fost un nomad. La 46 de ani a renunțat la cetățenia germană și a adoptat-o pe cea elvețiană. Bine, asta și pentru că a fost constrâns de contextul mondial, când Hitler amenința să terorizeze întreaga Europă.

Protagonistul romanului se numește Harry Haller. Incontestabil, numele a fost sugestiv ales, inițialele trimițând chiar la persoana autorului. Haller primește la un moment dat o carte intitulată “Tratat despre lupul de stepă” care, în mod ciudat, îl descrie pe el însuși având două dimensiuni îngemănate și, în același timp, total opuse. Un soi cvasi-faustian de Dr. Jekyll and Mr. Hyde featuring incredibilul Hulk.

Haller transpare a fi jumătate om, întocmai perceput de societatea civilizată de la începutul secolului trecut, și jumătate lup, un animal singuratic, introspect, taciturn. Narațiunea se desfășoară ca o împletitură de voci. Sunt momente în care pierzi vocea auctorială în cele ale personajelor secundare, precum este nepotul proprietăresei, căruia protagonistul îi lasă tratatul la plecarea din clădire.

Dezgustat de ce se întâmplă în jurul lui, de viața burgheză și de snobism, Haller intră la un moment dat într-un alt fel de contact cu lumea pe care nu o are la inimă, atunci când apare personajul feminin Hermine, care îl inițiază (precum am mai văzut inițiatori și la Eliade, alt iubitor de Indii) și îl învață să danseze, să se bucure de drogurile ușoare și de plăcerile trupești. Până la urmă, lecția ar părea să fie că totul face parte din viață, nu doar ideile înalte.

Prima jumătate a romanului este construită pe antagonia om-animal (lup) pentru a explica nevroza autorului (identificat cu Harry Haller), și a generației sale în fapt. Ororile războiului trecut și ale celui care va să vie inevitabil, putreziciunea burgheză și promiscuitatea în care se zbat neputincioși oamenii simpli îl deprimă în asemenea măsură încât nu-i rămâne altceva la îndemână decât sinuciderea. Ca un făcut cunoaște pe Hermina, femeie care se dovedește a fi oglinda lui psihologică. Aici romanul capătă accente lirice și încărcături simbolice într-o căutare neîncetată de sensuri ale vieții. Teatrul Magic improvizat de camarazii Herminei are pentru Harry rolul unui purgatoriu, a unei spovedanii în fața oglinzii. Sufletul i se sfărâmă în mii de bucăți ce-i dansează în față, fostele iubiri sunt retrăite laolaltă cu viziuni apocaliptice într-o construcție literară fluidă în care realul și fantasticul devin imposibil de separat. Harry o înjunghie pe Hermina (cu îngăduința ei) în planul ireal proiectat de piesa de teatru în care joacă fără voie. Gestul ar putea avea semnificația unei vindecări pentru că Harry se ucide de fapt pe el. Prin dorința ei, de a fi ucisă de dragostea lui Harry, Hermina îi cere în definitiv să se iubească pe el însuși. Totuși izbăvirea aceasta nu este perfectă iar Harry este mustrat într-un sfârșit pentru vina de a fi luat prea în serios viața.

Distincţia dintre evenimentele care se petrec cu adevărat şi cele care sunt doar în mintea lui Harry mi se pare a fi greu de făcut: realitatea plauzibilă din prima jumătate a cărţii este pusă la îndoială de evenimentele din Teatrul Magic, devenit doar o proiectare a dimensiunii sale interioare.

Ce răzbate la sfârşit nu este numai disperarea omului ce se sacrifică între un "martiriu spiritual" şi unul "instinctual", ci şi căutarea eternului. Acesta, privit în accepţia generală, "nu ajunge nici cât să faci o glumă". De aceea, Hesse vorbeşte aici de râsul celor eterni ("Rece ni-i traiul, statornic şi drept, / Rece ca aştrii râdem etern în înalt"). Cel care nu îl învaţă e pierdut : "Trebuie să trăieşti şi să înveţi să râzi. Trebuie să înveţi să asculţi această blestemată muzică radiofonică a vieţii, trebuie să admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie să înveţi să râzi de disonanţele ei".

“Lupul, însă, se lingea pe bot, se destinse şi se invioră, tot corpul i se încordă şi îşi recâştigă splendida sălbăticie...”

“Dar vezi tu, în eternitate, timpul nu există; eternitatea nu este decât o clipă, abia ajunge ca să faci o glumă.”

“toate acestea, la fel ca și începuturile radioului în zilele noastre, nu vor servi oamenilor decât pentru ca să fugă de ei înșiși și de țelurile lor, înconjurându-se cu o rețea din ce în ce mai deasă de divertismente și preocupări inutile.”

“Orice naştere înseamnă despărţire de cosmos, înseamnă limitare, desprindere de Dumnezeu, înnoire dureroasă.”

„Nu era oare mai înţelept şi mai simplu să te fereşti de repetarea atâtor suferinţe şi să dispari fără urmă” ?