Lumea Catholica, septembrie 2007

2 Lumea Catholica, septembrie 2007

Sumar:

De ce latina? ........................................................................................... 3

Kieron Wood

Sr. Carmen: Adio România! Salut Etiopia! ......................................... 15

Oana Capan

Loreto: Papa în dialog cu tinerii ......................................................... 21

-

Indiferenţi faţă de orice, mai puţin faţă de Dumnezeu ..................... 27

Alice von Hildebrand

Patru specii şi jumătate de filme catolice .......................................... 36

Michael P. Foley

Se reaprinde dezbaterea despre existenţa lui Dumnezeu ............... 45

pr. John Flynn

Căsătoriile destrămate costă scump .................................................. 50

pr. John Flynn

Lumea Catholica, septembrie 2007 3

De ce latina?

Autor: Kieron Wood Traducător: Ana Pieloiu Sursa: The Latin Mass Society of Ireland

Rezonanţa atemporală a limbii latine a făcut parte din viaţa Bisericii Catolice timp de peste 2000 de ani, dar vechimea ei urcă mult mai departe în timp.

Istoria limbii latine

Latina face parte din sub-familia italică a familiei de limbi indo-europene, care s-au răspândit în Europa şi până în India cu aproximativ 15.000 de ani în urmă. Grupurile ei lingvistice majore includeau pe cel indic, iranian, grec, celtic, germanic, baltic şi slavon. Alte ramuri ale familiei indo-europene - precum cea armeană - izvorăsc din limbajul strămoşesc original, care acum este pierdut. Dintre toate limbile europene de astăzi, doar basca, maghiara şi finlandeza nu sunt de origine indo-europeană.

Limba latină a fost introdusă în Peninsula Italică de către populaţia italică emigrată din nord cu aproape 1200 de ani înaintea naşterii lui Cristos. La vremea aceea, Roma nu era decât o simplă aşezare de-a lungul malurilor râului Tibru, în Latium, Italia centrală. Dar până cu 250 de ani înainte de naşterea Domnului, latina devenise deja limba dominantă în Italia şi, pe măsură ce puterea militară, politică şi culturală a Romei se răspândea, soldaţii şi cetăţenii săi au purtat cu ei limba lor latină. În timpul lui Cristos, limba latină era limba comună a Europei de Vest. Până în secolul al II-lea după Isus Cristos, romanii a dominat Europa, Asia occidentala şi nordul Africii, iar latina era vorbită în aproape fiecare parte a lumii antice


cunoscute. Doar Grecia, Italia meridionala şi Orientul apropiat au menţinut limba greacă drept limbă oficială până la cucerirea arabă din 700 dC. Greaca a supravieţuit ca limbă oficială a Imperiului Bizantin până la cucerirea de către turci a Constantinopolului în 1453, dar în restul imperiului latina a prevalat.

Asemenea majorităţii limbilor, limba latină este o limbă scrisă şi vorbită. Discursul familiar al romanilor cultivaţi era caracterizat printr-o libertate a sintaxei, prin numeroase interjecţii şi prin utilizarea regulată de cuvinte greceşti. Limba claselor inculte a înclinat spre un grad mai mare de neglijare a sintaxei, o atracţie pentru cuvintele noi şi o tendinţă spre simplitate. Această limbă populară, cunoscută sub numele de latina vulgară, a dat naştere limbilor romanice vorbite astăzi în Spania, Franţa, Italia, Portugalia şi România.

Literatura latină a început aproximativ prin 240 îC, cu piesele de teatru ale Comediei Romane, în stil rustic. Vârsta de Aur a limbii latine scrise se situează între 70 îC până la aproximativ 14 dC, fiind celebră prin operele în proză ale lui Iulius Caesar, Livius şi Cicero, precum şi prin poezia lui Catull, Lucreţiu, Virgil, Horaţiu şi Ovidiu. Vârsta de Argint - între 14 şi 130 dC - este remarcabilă pentru lucrările filozofice şi dramatice ale lui Seneca şi pentru scrierile istoricului Tacitus. În Perioada Latinei Târzii - începând cu secolul al II-lea până la secolul al VI-lea - mulţi dintre Părinţii Bisericii şi-au redactat învăţămintele în latină. Între timp Imperiul Roman slăbea în faţa atacurilor barbare, iar limba latină era afectată de forme şi idiomuri străine.

Dar chiar şi atunci când, în cele din urmă, Imperiul Roman a căzut, limba latină a supravieţuit rămânând în continuare, timp de o mie de ani, cel mai important mijloc de comunicare scrisă şi vorbită. Pe măsura ce secolele s-au scurs, latina a continuat să fie mijlocul internaţional de comunicare pentru bărbaţii şi femeile instruite. Latina a rămas limba oficială a Bisericii Catolice şi, la sfârşitul Evului Mediu, interesul pentru limba latină clasică drept mijloc de expresie artistică şi literară a crescut. Această perioadă (cuprinsă aproximativ între 1200 şi 1400 dC) a fost cunoscută sub numele de Renaştere, renaşterea lumii vechi şi în acelaşi timp tranziţia către lumea modernă.


Noua limbă latină (numita şi latina modernă) s-a născut în secolele XV-XVI. Aproape toate cărţile de importanţă ştiinţifică, filozofice şi religioase erau, în vremea aceea, scrise în latină, şi latina a rămas limbajul comun al diplomaţilor europeni. De exemplu, negocierile pentru căsătorie purtate de ambasadorii lui Filip al II-lea al Spaniei şi ai Reginei Elisabeta I au fost duse în latină în 1559. Ambasadorii lui Filip au relatat că latina Elisabetei era excelentă. În 1687, marele om de ştiinţă Isaac Newton şi-a editat opera Principia Mathematica în latină. La vremea aceea, engleza era o limbă obscură şi puţin cunoscută, cu aproximativ patru milioane şi jumătate de vorbitori nativi în întreaga lume - şi doar o mică parte din ei erau instruiţi.

Chiar şi între secolele XVIII şi XIX, latina a rămas limba mediilor erudite. Pope, T.S. Elliot şi Milton sunt exemple de autori influenţaţi de literatura latină, unii dintre ei scriind direct în latină. Cu toate că utilizarea latinei în secolul XXI este mult mai limitată, Biserica Catolică o foloseşte în continuare ca limba documentelor ei oficiale. În Finlanda există chiar un post de radio care anunţă ştirile în latină, şi a fost lansat un CD cu muzica lui Elvis în latină!

Dezvoltarea liturgică

De-a lungul anilor, unul dintre cele mai importante foloase ale limbii latine a fost acela de a uni oameni de diferite rase, culturi şi limbi. Chiar şi pe timpul lui Cristos, varietatea limbilor vorbite de către cetăţenii Imperiului Roman ridica probleme celor care încercau să răspândească noua credinţă. În Faptele Apostolilor se spune că la primele Rusalii, Apostolii au predicat mulţimilor de parţi, mezi, elamiţi, precum şi pelerinilor veniţi din Mesopotamia, Iudeea şi Capadocia, din Pontus şi Asia, Frigia şi Pamfilia, Egipt, Libia, Roma, Creta şi Arabia. În ciuda faptului că Apostolii au predicat în aramaică, cuvintele lor au fost înţelese de fiecare în parte, pentru că Sfântul Spirit le-a dăruit darul limbilor.

Dar, după moartea Apostolilor, când darul limbilor a dispărut, s-a făcut resimţită nevoia de a asigura ca doctrinele şi liturgia noii religii să fie transmise clar fiecărui credincios, indiferent de limba pe care o vorbeşte. Era indispensabil ca credincioşii botezaţi şi catecumenii să înţeleagă şi să aprecieze învăţăturile şi rugăciunile din timpul Liturghiei, cea mai


importanta manifestare exterioară a noii credinţe şi actul central de cult al Bisericii.

Liturgia - de la "leitourgia", cuvânt grec însemnând serviciul public dedicat zeilor - se putea dezvolta în doua maniere. Putea fi tradusă în limbi locale sau putea fi celebrată într-o limbă comună peste tot. Există numeroase exemple de limbă unică folosită ca limbă liturgică specifică. Evreii, locuitori ai Ţării Sfinte, au folosit ebraica în sinagogă, cu toate că limba lor cotidiană era aramaica. Babilonienii foloseau vechea sumeriană ca limbă sacră, în timp ce hinduşii oficiau în sanscrită. Mai târziu, alte religii au ajuns de asemenea să vadă valoarea unei limbi religioase universale. Islamul, de exemplu, foloseşte araba indiferent de naţionalitatea credincioşilor săi, iar Biserica Ortodoxă foloseşte slavona veche în liturgia sa.

Dificultatea ridicată de folosirea limbilor locale vii consta în faptul că dezvoltarea lingvistică şi imprecizia puteau cauza neînţelegerea sau transmiterea incorectă a doctrinelor complicate şi exacte. Limbaj, fiind un lucru viu, este supusă schimbării, astfel încât cuvintele, după un timp, îmbracă semnificaţii diferite. Folosirea liturgiei într-o varietate de limbi poate de asemenea să slăbească acea unitate a Bisericii şi a membrilor ei pentru care s-a rugat Fondatorul ei. Din punct de vedere istoric, primele liturghii au fost celebrate în limbile locale ale Fondatorului Bisericii şi ale primilor lideri: ebraica, aramaica şi greaca. (Chiar şi astăzi exista ecouri ale acestor limbi străvechi în Liturghie - greaca din "Kyrie", de exemplu, şi ebraica din "Amen", "Hosanna" şi lamentaţiile din Vinerea Sfântă.

Până la mijlocul secolului al III-lea, cei mai mulţi creştini din Roma erau vorbitori de limbă greacă. Liturgia era celebrată în greacă iar teologii, până la moartea Sf. Hipolit în 235 dC, scriau în greacă. În Africa însă, cei mai mulţi credincioşi vorbeau latina şi tot acolo au fost traduse pentru prima oară Scripturile în limba latină, până la 200 de ani de la moartea lui Cristos. Biserica din Africa a fost de asemenea prima care - pe la mijlocul secolului al III-lea - a folosit latina în liturgie, în timp ce Biserica din Roma a continuat încă o sută de ani să folosească greaca.

Învăţaţi precum Tertulian au introdus în latină termeni greceşti cum ar fi "botez", "carismă", "profeţie" şi "martir". Sf. Ieronim a adăugat în jur de


350 de noi cuvinte la vocabularul mereu îmbogăţit al latinei bisericeşti. Precizia liturgică a latinei a permis dezvoltarea unor termeni teologici cum ar fi "transsubstantiatio", "forma", "materia" şi "accidens", care nu ar putea fi înlocuiţi cu exactitate prin nici un cuvânt din limbajul vernacular.

Până în secolul al IV-lea s-au dezvoltat din liturgia creştină timpurie patru rituri principale. Aceste rituri au avut ca bază de formare liturgia celebrată în cetăţile patriarhale ale Alexandriei, Antiohiei şi Romei precum şi liturgia celebrată în Europa de nord-vest, în Galia. Riturile din Alexandria şi Antiohia au furnizat nucleul pentru riturile folosite în bisericile orientale de astăzi. Ritul roman, împreuna cu împrumuturile galice, stau la baza ritului celebrat astăzi în Biserica Catolică în vest.

În secolul al V-lea, când creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, folosirea latinei în liturgie a ajuns şi mai larg răspândită în vest. Începând din secolul al VII-lea, deşi limbile locale erau folosite pentru predicarea populară, latina a devenit limba exclusivă a liturgiei şi a teologiei vestice. Majoritatea Bisericilor Catolice occidentale au folosit ritul roman începând din secolul al VI-lea. Începând cu secolul IX, Carol cel Mare a insistat asupra faptului ca în întregul Imperiu Roman clerul să folosească numai Sacramentarul Roman, aşa cum a fost el celebrat de Papa Adrian I. Doar în puţine oraşe, cum ar fi Toledo în Spania şi Milano în Italia, Euharistia a continuat să fie celebrată conform vechiului rit galic.

Diferenţe minore locale au continuat să existe în liturgie pe întreg teritoriul european, în locuri cum ar fi Sarum şi York în Anglia, Paris şi Lyon în Franţa şi Koln în Germania - dar schimbările nu erau legate de vreo problemă fundamentală liturgică sau doctrinală. În esenţă, toate Liturghiile în Apus erau identice. Însă odată cu creşterea protestantismului şi a altor erezii ale Evului Mediu, Roma devine îngrijorată de faptul că variaţiile locale în liturgie ar putea îndruma greşit sau crea stări de confuzie în rândul catolicilor. Episcopii începuseră să permită la nivel local modificări liturgice. Oraşele importante îşi dezvoltaseră propriile lor variaţiuni şi numeroase ordine religioase adoptau cutume liturgice distincte.

La mijlocul secolului al XVI-lea, Conciliul din Trento s-a confruntat cu această crescândă confuzie şi a ordonat ca Liturghia să fie celebrată în


acelaşi mod peste tot. În acelaşi timp Conciliul a condamnat punctul de vedere conform căruia Liturghia trebuia celebrata numai în limba vernaculară sau locală. În 1570, Sf. Papă Pius al V-lea a cerut ca Misalul - care conţine rugăciunile Liturghiei - să fie reconstituit după forma sa pură, străveche şi, ca urmare, aceeaşi liturgie să fie celebrată în toată Biserica occidentală. Această liturgie, care este celebrată şi astăzi, urcă în timp, în esenţă fără modificări, până la perioada Sf. Grigore - secolul al VI-lea.

Liturghia reconstituită şi-a luat numele după Conciliul din Trento şi a început să fie cunoscută ca Liturghia Tridentină. În Bula Papală intitulată "Quo Primum", Papa acorda preoţilor dreptul de a folosi ritul tridentin pentru totdeauna "fără nici un scrupul de conştiinţă sau teamă de pedeapsă". Dar Liturghia nu a fost impusă arbitrar tuturor catolicilor din vest. Sf. Papă Pius al V-lea a permis continuarea folosirii riturilor ordinelor religioase ca şi cea a oricărui alt rit liturgic având o vechime de peste 200 de ani.

Chiar la deschiderea Conciliului Vatican II, în anii 1960, alte rituri erau încă celebrate în Biserica occidentală: ritul ambrozian din Milano, ritul mozarabic din Toledo, ritul de Braga şi liturghiile ordinelor religioase - Cartusienii, Carmeliţii şi, probabil cel mai cunoscut dintre toate, cel al Dominicanilor. Chiar şi după introducerea noului Misal al Papei Paul al VI-lea din 1970, se permitea în continuare folosirea vechilor rituri. Conciliul Vatican II însuşi şi-a proclamat dorinţa de a păstra utilizarea limbii latine şi de a stimula toate riturile legal recunoscute. Conciliul nu făcea altceva decât să recunoască sprijinul constant pe care Papii l-au acordat folosirii continue a latinei în liturgie.

Papii şi latina

În 1922, de exemplu, Papa Pius al XI-lea, în documentul său "Officiorum Omnium", spunea: "Biserica - tocmai pentru că îmbrăţişează toate naţiunile şi este destinată să dureze până la sfârşitul timpului - prin însăşi natura ei cere o limbă universală, imuabilă şi non-vernaculară". Un sfert de secol mai târziu, succesorul său,


Papa Pius al XII-lea, spunea în "Mediator Dei": "Folosirea limbii latine permite impunerea unui semn de unitate şi protejare eficientă împotriva coruperii adevăratei doctrine".

În 1962, părintele Conciliului Vatican II, Papa Ioan al XXIII-lea, a dat enciclica sa "Veterum Sapientia". În document Papa vorbea despre valoarea specială a latinei care s-a dovedit a fi un excelent mijloc de răspândire a creştinismului precum şi o legătură de unitate pentru naţiunile creştine ale Europei. El continua: "Prin natura sa proprie, latina este cea mai potrivită pentru a promova orice formă de cultură printre popoare. Ea nu provoacă nici o invidie. Nu favorizează nici o naţiune, ci se prezintă imparţial în faţa tuturor şi este în mod egal acceptabilă pentru toţi. Nu putem trece cu vederea nici nobilitatea caracteristică structurii sale formale. Stilul ei concis, variat şi armonios, plin de maiestate şi demnitate, conduce la o claritate deosebită şi la o expresie impresionantă.

Pentru aceste motive, Scaunul Apostolic a acordat întotdeauna multă atenţie păstrării limbii latine, considerând-o demnă de a fi folosită în exercitarea autorităţii de învăţătoare a Bisericii, ca veşmânt minunat al doctrinei sale cereşti şi al legilor ei sacre. Biserica cere mai departe miniştrilor ei sacri folosirea ei, pentru că procedând astfel, ei sunt capabili într-o mai mare măsură, oriunde s-ar afla ei în lume, să fie în comuniune în spirit cu Sfântul Scaun asupra oricărei probleme şi să comunice mai uşor cu Roma precum şi între ei. 'Biserica - tocmai pentru că îmbrăţişează toate naţiunile şi este destinată să dureze până la sfârşitul timpului - prin însăşi natura ei cere o limbă universală, imuabilă şi non-vernaculară'.

Limbile moderne sunt supuse schimbării şi nici o limbă nu este superioară alteia în autoritate. Astfel, dacă adevărurile Bisericii Catolice ar fi încredinţate unui număr nespecificat dintre ele, înţelesul acestor adevăruri nu ar putea fi manifestat fiecărui om cu suficientă claritate şi precizie. După cum nu ar exista nici o limbă care ar putea servi ca normă comună şi constantă şi prin care să poată fi măsurată semnificaţia exactă a altor interpretări. Latina este însă o astfel de limbă. Ea este stabilă şi nesupusă schimbării. De mult timp a încetat să mai fie afectată de toate acele alteraţii ale semnificaţiei cuvintelor care sunt rezultatul firesc al utilizării cotidiene, populare.


În fine, Biserica Catolică are o demnitate ce depăşeşte mult demnitatea oricărei societăţi umane, pentru că ea este fondată de Domnul Cristos. Este deci absolut necesar ca limba pe care o foloseşte să fie nobilă, maiestuoasă şi non-vernaculară. În plus, limba latină poate fi pe drept numită catolică. Este un paşaport general pentru înţelegerea adecvată a scriitorilor creştini din antichitate şi a documentelor magisteriului Bisericii. Este de asemenea un liant eficient, legând Biserica de astăzi de cea din trecut şi de cea din viitor într-o minunată continuitate.

Nu există nici o îndoială asupra valorii formative şi educaţionale a limbii şi grandioasei literaturi romane. Este cea mai eficientă învăţătură pentru minţile flexibile ale tinerilor. Ea exersează, maturizează şi perfecţionează principalele facultăţi ale minţii şi spiritului. Ascute spiritele şi face mai pătrunzătoare judecata. Ajută mintea tânără să înţeleagă cu exactitate lucrurile şi să îşi dezvolte un adevărat simţ al valorilor. Este, în egală măsură, un mijloc de a învăţa gândirea superioară şi discursul inteligent.

Folosirea latinei a fost recent pusă sub semnul întrebării în multe grupuri, şi mulţi oameni cer părerea Scaunului Apostolic în această privinţă. Am decis aşadar să dăm acest document, pentru a asigura ca folosirea străveche şi neîntreruptă a latinei să se păstreze şi, unde este necesar, să fie refăcută. Atât de mulţi oameni, în mod exagerat uimiţi de minunatul progres al ştiinţei, consideră că trebuie înlăturat sau restrâns studiul limbii latine şi al altor subiecte înrudite. Totuşi, cea mai puternică impresie asupra spiritului este lăsată de acele lucruri care corespund cel mai mult naturii omului şi demnităţii lui. Iată de ce, cea mai mare ardoare ar trebui depusă în direcţia achiziţionării la ceea ce educă şi înnobilează spiritul. În caz contrar bietele creaturi muritoare pot deveni asemenea maşinilor pe care le construiesc - reci, dure şi lipsite de iubire.

Episcopii şi superiorii generali ai ordinelor religioase trebuie să fie vigilenţi asupra oricui din jurisdicţia lor care, dornic de schimbări revoluţionare, ar scrie împotriva folosirii latinei în studiile sacre superioare sau în liturgie, sau asupra oricărui prejudiciu adus în acest sens voinţei Sfântului Scaun sau a falsei interpretări a acesteia. Profesorilor de ştiinţe sacre din universităţi şi seminarii li se cere să vorbească latina şi să utilizeze manuale scrise în latină. Dacă necunoaşterea limbii latine le creează probleme unora în a urma aceste


instrucţiuni, ei vor trebui să fie, treptat, înlocuiţi de către profesori apţi să îndeplinească această sarcină. Pentru că latina este limba vie a Bisericii, ea trebuie să se îmbogăţească cu noi cuvinte apte să exprime lucrurile moderne, cuvinte care vor fi uniforme şi universale în aplicarea lor şi construite în conformitate cu geniul limbii latine antice".

În 1966, la numai patru ani după publicarea acestei enciclice, Papa Paul al VI-lea, care a prezidat o mare parte a Conciliului Vatican II, a publicat propria sa enciclică "Sacrificium Laudis", un ecou al ideilor Papei Ioan al XXIII. El spunea: "Cu siguranţă limba latină merită să fie apărată cu mare grijă şi nu dispreţuită; pentru că Biserica Latină este sursa cea mai abundentă a civilizaţiei creştine şi cel mai bogat tezaur de pietate. Nu putem lipsi de stima noastră tradiţiile părinţilor noştri care au fost gloria noastră timp de secole". Papa Ioan Paul al II-lea însuşi, în scrisoarea sa din 1980 asupra misterului şi cultului Euharistiei, lăuda limba latină ca o expresie a unităţii Bisericii care, prin caracterul său impunător, a obţinut un sens profund al misterului euharistic. El a spus că este necesar să arătăm înţelegere şi deplin respect acelor catolici cărora le-a lipsit utilizarea liturgiei latine vechi şi să ne adaptăm pe cât este posibil dorinţelor lor. Biserica Catolică are obligaţii speciale faţă de limba latină, pe care trebuie să le manifeste de fiecare dată când se iveşte ocazia, a mai spus el.

În 1998, Cardinalul Ratzinger - acum Papa Benedict al XVI-lea - adresându-se la trei mii de catolici tradiţionalişti, la Roma, spunea că unele persoane acuză tradiţionaliştii pentru lipsa de ascultare faţă de Conciliul Vatican II. El a precizat că Conciliul nu a interzis vechea liturgie, a cerut doar revizuirea ei. El a amintit observaţia Cardinalului Newman care afirma că Biserica, de-a lungul istoriei ei, nu a abolit sau interzis niciodată formele liturgice ortodoxe". Cardinalul a arătat în continuare că au existat întotdeauna mai multe forme ale ritului latin, şi că acestea au fost doar retrase treptat, ca rezultat al unificării diferitelor părţi ale Europei. El a amintit că Constituţia Conciliului Vatican II despre Liturghie nu a vorbit deloc despre celebrarea cu faţa la altar sau cu faţa la popor. Constituţia a spus că limba latină trebuie să fie păstrată, deşi trebuie acordat un spaţiu mai mare limbii vernaculare.


Cardinalul a criticat liturgiştii moderni care au dezvoltat ideile Conciliului într-o singură direcţie. A spus că ei au ajuns să răstoarne intenţiile Conciliului şi să reducă rolul preotului la cel de simplu funcţionar. El a mai afirmat că există o tendinţă periculoasă a unor liturgişti de a reduce caracterul sacrificial al Liturghiei, conducând astfel la dispariţia misterului şi a sacrului, sub pretextul că procedând astfel lucrurile vor fi mai bine înţelese. Dar Cardinalul a spus că acum o anume deziluzie s-a aşternut asupra acestui raţionalism banal şi că se face simţită o întoarcere la mister, adoraţie şi sacru.

În februarie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat dorinţa ca "pasiunea pentru latină să crească tot mai mult în rândul candidaţilor la preoţie". Într-un mesaj scris în latină pentru o conferinţă de aniversare a 40 de ani de la "Veterum Sapientia", Papa Ioan Paul al II-lea a spus că utilizarea limbii latine "este o condiţie indispensabilă pentru o relaţie adecvată între modernitate şi antichitate, pentru dialogul între diferite culturi şi pentru reafirmarea identităţii preoţiei catolice".

Succesorul Papei Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea, a lăudat studiul latinei în cadrul unei audienţe publice din februarie 2006. La sfârşitul remarcilor sale pregătite, Papa a comutat discursul în latină pentru a saluta departamentul de limbi clasice din cadrul Universităţii Saleziene din Roma. "Predecesorii mei au încurajat pe bună dreptate studiul acestei mari limbi", a spus Papa Benedict al XVI-lea, subliniind că stăpânirea limbii latine ajută studenţii să atingă "o mai bună înţelegere a doctrinei adevărate" care se găseşte în sursele clasice. El a mai spus că studiul latinei trebuie încurajat pentru "cât mai mulţi oameni posibil".

Dar ideile Papilor au fost ignorate. Chiar şi Episcopii au abandonat în mare parte utilizarea limbii latine - până acolo încât Papa Ioan Paul al II-lea, la Sinodul Episcopilor din Roma a făcut o glumă pe această temă spunând că "păcatul sinodului" era că Episcopii nu mai vorbeau latina.

După Conciliul Vatican II

Multe dintre schimbările efectuate de Conciliul Vatican II au fost blamate dar, deşi se susţine contrariul, Conciliul nu a interzis folosirea latinei. Dimpotrivă. Constituţia despre Liturghie specifică în mod clar că limba


latină trebuie păstrată în riturile latine. Documentul menţionează că limba vernaculară sau maternă pot fi folosite în Liturghiile publice, dar este necesară asigurarea condiţiilor care să permită credincioşilor să poată spune şi cânta în latină părţile din Liturghie care se referă la ei. Totuşi, în ciuda dorinţelor şi intenţiilor Părinţilor Conciliului, introducerea noii liturgii în 1969 a condus la dispariţia virtuală a latinei din liturgie, în întreaga lume. Introducerea limbilor locale în Liturghie - începând din 1964 - a devenit tot mai răspândită şi fără discernământ.

Noua Liturghie a intrat oficial în uz în prima duminică a Adventului din 1969. De atunci, împreună cu abolirea latinei şi introducerea limbii vernaculare, alte abuzuri au devenit obişnuite. Ostia primită în mână, miniştrii laici ai Euharistiei, fete servind în altar, folosirea textelor non biblice - toate interzise altădată de Biserica - au fost introduse de preoţi şi Episcopi dizidenţi. În cele din urmă, Vaticanul a început să dea aprobarea pentru ceea ce era altădată interzis. Dar nu toţi erau pregătiţi să accepte asemenea abuzuri liturgice. Mulţi catolici, însetaţi de certitudinea doctrinală şi ordinea liturgică în haosul noii Liturghii, s-au întors spre acea liturghie străveche codificată cu patru secole în urmă, şi au reluat celebrarea Liturghiei tridentine.

După introducerea Liturghiei Papei Paul al VI-lea, preoţilor în vârstă li s-a dat permisiunea pentru continuarea celebrării Liturghiei conform vechiului rit. Oameni precum fondatorul Opus Dei, Sf. Jose-Maria Escriva, au folosit vechiul rit până la moartea lor. Capul Bisericii Catolice din Anglia şi Ţara Galilor, Cardinalul Heenan de Westminster, a obţinut permisiunea specială pentru preoţii săi să continue celebrarea Liturghiei tridentine. Dar tot mai mulţi catolici din întreaga lume doreau o reîntoarcere la vechiul rit. În 1984, ca răspuns la această presiune, Congregaţia Vaticanului pentru Cultul Divin a acordat o largă permisiune pentru celebrarea publică a Liturghiei tridentine. În 1988, Papa Ioan Paul al II-lea, într-o declaraţie cu caracter obligatoriu, a decretat că este universal necesară respectarea sentimentelor tuturor celor care sunt ataşaţi de vechea tradiţie latină prin acordarea largă şi generoasă a permisiunii de celebrare a vechiului rit.

La începutul secolului XXI, Liturghia tridentină era din nou larg celebrată în lumea întreagă prin permisiunea şi încurajarea ei de către mulţi


Episcopi catolici. În Statele Unite, de pildă, vechea Liturghie era celebrată în fiecare duminică, cu permisiunea Episcopului, în 89 de Dieceze. În douăzeci de Dieceze se celebra Liturghia zilnică în vechiul rit. În Franţa, se estimează că jumătate dintre cei care asistă în fiecare duminică la serviciul divin merg la o Liturghie tridentină. Astăzi, mai mult de un miliard de membri ai Bisericii Catolice din fiecare ţară a lumii comunică în sute de limbi şi dialecte. Şi totuşi latina le uneşte pe toate.


Sr. Carmen: Adio România! Salut

Etiopia!

Autor: Oana Capan

Marţi, 18 septembrie 2007, în nou sfinţita biserică a parohiei greco-catolice Mănăştur 1 Vest din Cluj-Napoca, de la ora 18, a fost celebrată o Sfântă Liturghie cu o ocazie specială. Preoţii celebranţi şi credincioşii prezenţi la Liturghie au dorit să îi mulţumească sorei Carmen Sammut, de origine malteză, din Congregaţia Sf. Iosif al Apariţiei, pentru activitatea rodnică desfăşurată în oraşul lor şi în special în cadrul parohiei sus amintite. După 13 ani de misiune în România, sora va pleca acum în Africa. Predica a fost ţinută de părintele Olivo Bosa SJ, unul dintre cei care a colaborat mult cu sora Carmen. Pornind de la pasajul evanghelic citit, cu genealogia lui Isus, părintele a arătat că în acea lungă listă de nume cu strămoşii Mântuitorului sunt incluşi oameni care şi-au adus o contribuţie la istoria mântuirii, aşa cum suntem chemaţi noi toţi să ne aducem, şi aşa cum şi-a adus sora Carmen, în toţi anii aceştia petrecuţi în ţara noastră.

După Sfânta Liturghie, preotul paroh Ovidiu Lăpuşte i-a adresat şi el câteva cuvinte de recunoştinţă sorei. La final, sora Carmen a vorbit despre disponibilitatea pe care trebuie să o aibă o persoană consacrată, mai ales misionară, de a pleca acolo unde i se cere. Trecând în revistă principalele momente şi etape ale şederii sale în România, sora a mulţumit persoanelor pe care le-a întâlnit şi celor care au ajutat-o: preoţii, primele prietene călugăriţe pe care şi le-a făcut aici, asistentele sociale cu care a colaborat în cadrul proiectelor sociale din parohie, cuplurile de tineri căsătoriţi cu care a organizat cursuri de formare... Înainte de o agapă fraternă, cei prezenţi au putut urmări o prezentare în fotografii şi texte explicative a activităţii sorei Carmen Sammut.


- După 13 ani de misiune în România, unde aţi venit după alţi 20 de ani petrecuţi în India, sunteţi acum pe punctul de a pleca într-o nouă misiune, într-un alt colţ al lumii, în Africa. Spuneţi-ne, vă rugăm, soră Carmen Sammut, pentru început, câte ceva despre Dvs, despre familia Dvs, şi despre congregaţia din care faceţi parte.

- Părinţi mei m-au avut numai pe mine. Din nefericire, tatăl meu a murit după o scurtă boală când aveam 13 ani. Am crescut totuşi aproape de familia lărgită, şi am copilărit cu verişorii. Vacanţele noastre erau pline de soare, de nisip şi de mare. După ce am terminat liceul, am studiat la un colegiu pedagogic condus de călugăriţe. Când eram gata să mă angajez să predau, m-am simţit atrasă de vocaţia misionară. Am ştiut în mine că Dumnezeu m-a chemat să-l urmez şi să trăiesc întreagă viaţa mea în slujirea Lui. Dumnezeu mi-a adus în cale un director spiritual care m-a ajutat să le găsesc pe surorile Sfântului Iosif al Apariţiei, Congregaţia misionară pe care o căutam. În timpul noviciatului, făcut o parte la Marsilia şi o parte la Paris, mama mea a decedat.

În fondatoarea noastră, Sfânta Emilia de Vialar, mi-am găsit o adevărată inspiraţie... o femeie activă şi în acelaşi timp o femeie de rugăciune, dăruită pe deplin lui Dumnezeu, în uniune profundă cu Dumnezeu. În surorile pe care le-am cunoscut de-a lungul anilor am găsit persoane care încearcă cu adevărat să păstreze această combinaţie fericită. Congregaţia noastră este răspândită în toată lumea, în 5 continente, în 27 de ţări, cu 30 de naţionalităţi, printre care un grup mic de surori tinere din România. Numele Congregaţiei este puţin ciudat. Sf. Emilia a ales acest nume pentru Congregaţie contemplând o pictură în care Sf. Iosif primeşte în vis îndemnul lui Dumnezeu - să o ia pe Maria, spre ocrotirea lui Isus. Suntem chemaţi în măsura posibilului să îl aducem pe Isus în vieţile altora, să îi ajutăm şi să îi protejăm în necazurile lor, aşa cum a făcut Iosif pentru Maria şi Isus.

- Descrieţi-ne, vă rugăm, anii petrecuţi în India.

- Am petrecut 20 de ani în India. Am aterizat acolo în 17 iunie 1974, la doi ani după primele voturi. Aveam 25 de ani. Primii 8 ani i-am petrecut la Ranchi, unde aveam o casă de formare pentru surorile noastre din India. Eram tânără printre tinere. Ele m-au învăţat multe despre culturile lor,


despre limbile lor. Am gustat tot felul de mâncăruri noi, de fructe exotice. M-am bucurat de dansuri şi haine colorate şi frumoase. Am fost introdusă în numeroasele religii care există în India, şi mi-a crescut respectul pentru fiecare om credincios care trăieşte convingerea lui cu dreptate şi încredere.

Mai dificil a fost în primul an să mă acomodez cu muzica indiană, care zilnic se cânta tare la microfon în satul nostru. Am fost foarte atinsă de sărăcia extremă care ne-a înconjurat. Misiunile comunităţilor noastre de acolo erau cu cei mai defavorizaţi, în sate îndepărtate, la kilometri întregi, unde nu ne puteam duce decât pe jos sau cu bicicleta, traversând râurile pe jos. Acolo, departe de biserica parohială, surorile făceau cateheză în multe sate, ţineau liturghia cuvântului duminica şi distribuiau Sfânta Împărtăşanie - preotul venea numai o dată pe lună. Aveau un dispensar pentru cei bolnavi, ţineau cursuri. În alte locuri aveam şcoli pentru copiii sărăci. Distanţele dintre o comunitate şi alta erau şi sunt mari, cel puţin 18 ore de mers cu autobuzul - confort foarte redus!

După Ranchi am fost trimisă la Mosaboni, aproape de Calcutta, unde aveam o şcoală şi am predat timp de doi ani la liceu. În 1984, am fost trimisă la Madras (acum Chennai), unde la periferia oraşului s-a deschis o comunitate într-un sat construit de Caritas pentru refugiaţii venind din Sri Lanka. (Atunci, ca şi acum, există o problemă politică, mulţi originari din Tamilnadu pierzându-şi bunurile şi casele lor din Sri Lanka.) Satul încă nu avea curent, apă la robinet, străzi asfaltate. Casele erau o structură mică din bambus acoperită cu frunze de cocotieri. Pe lângă dispensar, am ridicat şi o şcoală - de la grădiniţă până la liceu. Acolo am rămas timp de 10 ani. Şcoala avea peste 1000 de elevi când am plecat spre România. Acolo am predat şi am fost directoarea şcolii după un timp.

Majoritatea copiilor aveau numai o pereche de pantofi pentru şcoală, pe care îi purtau doar la inspecţii. Se jucau cu fluturaşi şi şerpi mici, în nisipul care ne înconjura. În primii ani, înainte de a avea o clădire pentru şcoală,


am folosit şi noi o structură de bambus, acoperită cu frunze, divizată în cinci încăperi pentru 5 clase. Pe jos era nisip. Grup sanitar nu a existat. Era folosit cel de la comunitatea din apropiere. Aveam şi o şcoală de cusut pentru fete care nu aveau alte şanse. Prin asociaţia femeilor pe care comunitatea a întemeiat-o, satul dispune acum de lumină, apă, străzi, un serviciu de autobuz. Au fost ani plini de aventuri, plini de bucurie interioară, chiar şi în necazurile care ne au înconjurat. Nu dispuneam de multe resurse şi bani, dar Dumnezeu ne-a susţinut, prin ani lungi de birocraţie până la completarea clădirii şi recunoaşterea şcolii de către statul local. Surorile se duceau în fiecare duminică pentru cateheză nu numai în satul nostru, ci şi în alte două zone ale parohiei noastre.

- Aţi trăit în India pe vremea când îşi desfăşura activitatea acolo şi Maica Tereza de Calcutta. Ce ne puteţi împărtăşi despre ea?

- Maica (Sfântă) Tereza de Calcutta are o legătură cu Congregaţia noastră. În anii '50, când Maica Tereza era la începuturi cu organizarea operei sale, una dintre Consilierele generale ale noastre, Sr. Helen Douglas, atunci în vizită la surorile noastre din Birmania (actualul Myanmar), a cunoscut-o şi a cerut să meargă cu Maica Tereza să o ajute. De atunci, Sr. Helen Douglas, numită de Maica Tereza Sister Fredrick, a fost mâna dreaptă a Maicii Tereza cu formarea surorilor, ca prima consilieră a dânsei. Când ne duceam la Calcutta, nu puteam să nu ne îndreptăm spre Park Street, unde Misionarele Carităţii aveau casa mamă. Atunci, după rugăciunea de seară, Maica Tereza ieşea, şi cu memoria ei impecabilă spunea: Aţi venit să o vedeţi pe Sister Fredrick. Odată am avut o discuţie destul de lungă cu dânsa despre modul lor extrem de a trăi votul sărăciei. Nu am înţeles multe. Se vede că nu am avut această chemare. Dar Maica Tereza era o femeie foarte hotărâtă, puternică. Simţeai că avea o direcţie, un singur scop, acela de a-l iubi pe Dumnezeu şi de a-l mângâia în cei defavorizaţi.

- În 1994 aţi venit în România. Cum a fost începutul misiunii Dvs. în ţara noastră? Care au fost principalele proiecte pe care le-aţi desfăşurat în România?

- Mi-era greu să plec din India, dar acolo


am lăsat o provincie cu surorile noastre tinere. În Europa, surorile erau mai în vârstă şi eram printre cele mai tinere trimise aici în România. Comunitatea noastră a sosit în România în 1992, şi eu am aterizat la Bucureşti în 29 mai. Eram 4 surori cu mine la Cluj. Viaţa era încă mai austeră, cozi la pâine şi lactate, pieţe mai goale, gara din Bucureşti nu se compară ceea ce era atunci cu ceea ce a devenit. Influenţa comunismului se simţea foarte mult. Oamenilor le era frică să-şi spună părerea. După atâţia ani într-o ţară democratică precum India, acest lucru mi se părea greu la început.

Cu surorile nu aveam încă o operă comună, una făcea voluntariat la casa de copii, alta cateheză şi vizite în fiecare săptămână la centrul pentru minori, unde am cunoscut mulţi copii ai străzii. În primele trei luni m-am dedicat învăţării limbii române, ajutată de două profesoare universitare. După aceea am găsit o slujbă la Liceul Şincai, unde am predat timp de un an literatură engleză la clasele a XI-a şi a XII-a. În anul următor am predat literatura şi limba engleză la facultate. Aceasta a fost activitatea mea până în 2001. Am avut contact cu mulţi studenţi. L-am ajutat părintele Olivo Bosa SJ la exerciţiile spirituale pentru tineri la Cicârlău şi la Vinţu de Jos.

Când parohia Mănăştur 1 Vest a început să folosească subsolul bisericii, de Crăciun în anul 2000, am putut să împlinim un vis, cel de a-i putea ajuta pe copiii străzii cunoscuţi la centrul pentru minori. Cu acordul părintelui Lăpuşte, paroh, am început să pregătim o masă caldă în subsolul bisericii din 31 ianuarie 2001. De atunci Proiectul social a luat forma actuală, ascultarea persoanelor în dificultăţii, ajutorarea familiilor defavorizate, colaborarea cu alte grupuri sociale din Cluj cum sunt Alcoolici Anonimi, Prison Fellowship, Caritas, Ajutor Maltez, Cristiana...

Comunitatea noastră a colaborat şi la cateheza parohiei, la a învăţa mai multe fete să cânte la chitară pentru Liturghia celebrată pentru copii. Am vizitat familiile în dificultate, neţinând cont de confesiunea lor. Am vrut să ne apropriam de toate persoanele care aveau nevoie de prietenia noastră şi de Isus în vieţile lor. Personal am fost şi la mai multe întâlniri ecumenice, dintre care una s-a ţinut aici la Cluj în 2004. Am învăţat multe în România, sunt foarte mişcată de delicateţea poporului, de modul în care ştiu să trăiască cu demnitate oamenii chiar în condiţii grele.


- Acum vă aşteaptă Africa. Unde veţi merge mai exact, şi cu ce gânduri porniţi în noua misiune?

- Dacă primim viza, mă voi duce cu o altă călugăriţă în Etiopia, în Estul Africii - cornul Africii. Etiopia, ca şi India, este o ţara imensă cu relief foarte bogat, cu o altitudine înaltă şi o depresiune care este chiar mai jos de nivelul mării. În mare parte este o ţară defavorizată, în război cu Eritreea şi Somalia, în speranţa de a putea câştiga o bucăţică de coastă la Marea Roşie. În primul an vom rămâne în capitala Addis Abeba, în speranţa de a putea învăţa limba amharică, şi de a face cunoştinţă cu cultura lor antică.

Etiopia are o majoritate ortodoxă de rit copt. Încă există multe zone unde triburile trăiesc în condiţii grele, nedezvoltate din punct de vedere uman şi spiritual. Şi noi vom fi trimise după un timp la periferie, la peste 500 km nord vest de Addis Abeba, la astfel de triburi. Nu va fi uşor să plec din România şi să las prieteni, munca începută, ştiind nevoile care sunt încă aici. Am speranţă totuşi şi toată încrederea în echipa care continuă opera socială a parohiei Mănăştur I Vest.

Viaţa noastră de călugăriţe nu are sens decât prin credinţa în Dumnezeu, şi în Fiul lui, Isus Cristos. În congregaţia noastră misionară, noi facem al patrulea vot, să "ne consacrăm Operelor de Caritate", ceea ce înseamnă a accepta să ne ducem acolo unde există o nevoie mai mare. Când mi s-a oferit anul trecut o lună de zile în Etiopia pentru a analiza dacă Congregaţia trebuie să meargă acolo sau nu, şi am văzut mizeria poporului, nu am putut să refuz să mă duc acolo, în ciuda vârstei mele, a proastei sănătăţi şi memorii... Atunci mi-a venit în minte fraza din Evanghelie: "erau ca nişte oi fără păstor". Bunul Păstor să ne călăuzească şi să ne însoţească pe acest drum. Cer multe rugăciuni pentru îndeplinirea acestui vis, dacă este voinţa Domnului.


Loreto: Papa în dialog cu tinerii

Autor: - Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Ercis.ro

În seara zilei de 1 septembrie 2007, pe platoul Montorso, aproape de Loreto, Papa Benedict al XVI-lea a participat, alături de circa jumătate de milion de tineri, la o veghe de rugăciune. Întâlnirea Papei cu tinerii, din zilele de 1 şi 2 septembrie 2007, a fost parte a planului pe trei ani al Episcopilor italieni de a se concentra în Diecezele lor pe pastoraţia tineretului. În cadrul veghii de rugăciune de sâmbătă seara, unii tineri au oferit mărturii şi i-au pus apoi Sfântului Părinte întrebări, la care acesta a răspuns. Vă oferim traducerea răspunsurilor Papei, preluată de pe situl www.ercis.ro.

* * *

După ce au oferit mărturia lor, Piero Tisti şi Giovanna Di Mucci i-au pus Papei această întrebare: "Multora dintre noi, tineri din periferie, le lipseşte un centru, un loc sau persoane capabile să dea identitate. Suntem adesea fără istorie, fără perspective şi de aceea fără viitor. Pare că ceea ce aşteptăm cu adevărat nu se întâmplă niciodată. De aici experienţa singurătăţii şi, uneori, a dependenţelor. Sanctitate, există cineva sau ceva pentru care putem deveni importanţi? Cum este posibil să sperăm, când realitatea neagă orice vis de fericire, orice proiect de viaţă?"

Papa Benedict al XVI-lea: Mulţumesc pentru această întrebare şi pentru prezentarea foarte realistă a situaţiei. Cu privire la periferiile din această lume cu mari probleme acum nu este uşor să răspundem şi nu vrem să trăim într-un optimism facil, dar, pe de altă parte, trebuie să avem curaj şi să mergem înainte.


Aşa aş anticipa substanţa răspunsului meu: "Da, există speranţă şi astăzi, fiecare dintre voi este important, pentru că fiecare este cunoscut şi voit de Dumnezeu şi pentru fiecare Dumnezeu are un plan al Său. Trebuie să-l descoperim şi să-i corespundem, pentru ca să fie posibil, în pofida acestor situaţii de lipsuri şi de marginalitate, să realizăm proiectul pe care Dumnezeu îl are cu noi".

Dar, pentru a merge în detaliu, dumneavoastră aţi prezentat în mod realist situaţia unei societăţi: în periferii pare dificil să mergem înainte, să schimbăm lumea în mai bine. Totul pare concentrat în marile centre ale puterii economice şi politice, marile birocraţii domină şi cel care se află la periferie realmente pare exclus de la această viaţă. Aşadar, un aspect al acestei situaţii de marginalizare a multora este că marile celule ale vieţii societăţii, care pot construi centre şi în periferie, sunt sfărâmate: familia, care trebuie să fie locul întâlnirii generaţiilor - de la străbunic până la nepot -, ar trebui să fie nu numai un loc unde se întâlnesc generaţiile, ci unde se şi învaţă să se trăiască, se învaţă virtuţile esenţiale pentru a trăi, şi acest lucru este în pericol. Cu atât mai mult noi trebuie să facem tot posibilul pentru ca familia să fie vie, să fie şi astăzi celula vitală, centrul periferiei.

Tot aşa şi parohia, celula vie a Bisericii, trebuie să fie realmente un loc de inspiraţie, de viaţă şi de solidaritate care ajută la construirea împreună a centrelor în periferie. Şi, trebuie să spun aici, se vorbeşte adesea în Biserică de periferie şi de centru, care ar fi Roma, dar în realitate în Biserică nu există periferie, pentru că unde este Cristos, acolo este tot centrul. Unde se celebrează Euharistia, unde este tabernacolul, este Cristos şi deci acolo este centrul şi trebuie să facem totul pentru ca aceste centre vii să fie eficace, prezente şi să fie realmente o forţă care se opune acestei marginalizări.

Biserica vie, Biserica micilor comunităţi, Biserica parohială, mişcările ar trebui să formeze tot atâtea centre în periferie şi astfel să ajute la depăşirea dificultăţilor pe care marea politică desigur nu le depăşeşte. În acelaşi timp trebuie să gândim că în pofida marilor concentrări de putere, chiar societatea de astăzi are nevoie de solidaritate, de sens al legalităţii, de iniţiativa şi de creativitatea tuturor. Ştiu că este mai uşor a spune decât de a realiza, dar văd aici persoane care se angajează pentru ca să crească


şi în periferii centre, să crească speranţa, şi deci mi se pare că trebuie să luăm chiar în periferii iniţiativa, trebuie ca Biserica să fie prezentă, ca Isus Cristos, centrul lumii, să fie prezent.

Am văzut şi vedem astăzi în Evanghelie că pentru Dumnezeu nu există periferii. Ţara Sfântă, în vastul context al Imperiului Roman, era periferie; Nazaret era periferie, o localitate necunoscută. Şi totuşi chiar acea realitate a fost, de fapt, centrul care a schimbat lumea! Tot aşa şi noi trebuie să formăm centre de credinţă, de speranţă, de iubire şi de solidaritate, de simţ al dreptăţii şi al legalităţii, de cooperare. Numai aşa poate supravieţui societatea modernă. Are nevoie de acest curaj, de a se crea centre, chiar dacă desigur nu pare să existe speranţă. Trebuie să ne opunem acestei disperări, trebuie să colaborăm cu mare solidaritate şi să facem ceea ce este posibil pentru ca să crească speranţa, pentru ca oamenii să poată colabora şi trăi. Lumea, vedem bine, trebuie să fie schimbată, dar este tocmai misiunea tineretului de a o schimba!

Nu putem face aceasta singuri cu forţele noastre, ci în comuniune de credinţă şi de drum. În comuniune cu Maria, cu toţi sfinţii, în comuniune cu Cristos putem face ceva esenţial, şi vă încurajez şi vă invit să aveţi încredere în Cristos, să aveţi încredere în Dumnezeu. A sta în marea companie a sfinţilor şi a merge înainte împreună cu ei poate schimba lumea, creând centre în periferie, pentru ca ea să devină realmente vizibilă şi astfel să devină realistă speranţa tuturor, şi fiecare să poată spune: "Eu sunt important în totalitatea istoriei. Domnul ne va ajuta". Mulţumesc.

A doua întrebare a fost pusă de tânăra Sara Simonetta, care, după ce a prezentat mărturia sa, a spus: "Eu cred în Dumnezeul care a atins inima mea, dar sunt atât de multe nesiguranţele, întrebările, temerile pe care le port înlăuntrul meu. Nu este uşor a vorbi despre Dumnezeu cu prietenii mei; mulţi dintre ei consideră Biserica o realitate care îi judecă pe tineri, care se opune dorinţelor lor de fericire şi de iubire. În faţa acestui refuz, simt toată singurătatea mea de om şi aş vrea să simt apropierea lui Dumnezeu. Sanctitate, în această tăcere, unde este Dumnezeu?"

Papa Benedict al XVI-lea: Da, noi toţi, chiar dacă suntem credincioşi, cunoaştem tăcerea lui Dumnezeu. În psalmul pe care l-am recitat acum


există acest strigăt aproape disperat: "Vorbeşte, Dumnezeule, nu te ascunde!" Şi cu puţin timp în urmă a fost publicată o carte cu experienţele spirituale ale Maicii Tereza şi ceea ce ştiam deja se arată şi mai deschis: cu toată caritatea sa, forţa sa de credinţă, Maica Tereza suferea de tăcerea lui Dumnezeu. Pe de o parte, trebuie să suportăm această tăcere a lui Dumnezeu şi pentru a-i putea înţelege pe fraţii noştri care nu îl cunosc pe Dumnezeu. Pe de altă parte, cu psalmul putem să-i strigăm din nou lui Dumnezeu: "Vorbeşte, arată-te!" Şi fără îndoială în viaţa noastră, dacă inima este deschisă, putem găsi marile momente în care realmente prezenţa lui Dumnezeu devine sensibilă şi pentru noi.

Îmi amintesc de o mică istorioară pe care Papa Ioan Paul al II-lea a spus-o la Exerciţiile spirituale la care a predicat în Vatican atunci când încă nu era Papă. A povestit că după război a fost vizitat de un oficial rus care era om de ştiinţă, care i-a spus ca un om de ştiinţă: "Sunt sigur că Dumnezeu nu există. Dar dacă sunt la munte, în faţa frumuseţii sale maiestuoase, în faţa măreţiei sale, sunt la fel de sigur că Creatorul există şi că Dumnezeu există". Frumuseţea creaţiei este unul dintre izvoarele unde realmente putem să atingem frumuseţea lui Dumnezeu, putem vedea că Creatorul există şi este bun, că este adevărat ceea ce spune Sfânta Scriptură în relatarea creaţiei, adică faptul că Dumnezeu a gândit şi a făcut cu inima Sa, cu voinţa Sa, cu raţiunea Sa această lume şi a văzut că era bună. Şi noi trebuie să fim buni, pentru a avea inima deschisă ca să perceapă adevărata prezenţă a lui Dumnezeu. Apoi, auzind Cuvântul lui Dumnezeu în marile celebrări liturgice, în sărbătorile credinţei, în marea muzică a credinţei, simţim această prezenţă.

Îmi amintesc în acest moment de o altă mică istorioară pe care mi-a povestit-o cu puţin timp în urmă un episcop venit în vizita "ad limina": era o femeie necreştină foarte inteligentă care asculta marea muzică a lui Bach, Haendel, Mozart. Era fascinată şi într-o zi a spus: "Trebuie să găsesc izvorul de unde poate să vină această frumuseţe", şi femeia s-a convertit la creştinism, la credinţa catolică, pentru că aflase că această frumuseţe are un izvor şi izvorul este prezenţa lui Cristos în inimi, este revelaţia lui Cristos în această lume. Deci, marile sărbători ale credinţei, ale celebrării liturgice, dar şi dialogul personal cu Cristos: El nu răspunde mereu, dar există momente în care realmente răspunde.


Apoi prietenia, compania credinţei. Acum, reuniţi aici la Loreto, vedem cum credinţa uneşte, prietenia creează o companie de persoane care sunt pe drum. Şi simţim că toate acestea nu vin din nimic, ci realmente au un izvor, că Dumnezeul tăcut este şi un Dumnezeu care vorbeşte, care se revelează şi mai ales că noi înşine putem fi martori ai prezenţei Sale, că din credinţa noastră iese realmente o lumină şi pentru alţii. Deci, aş spune, pe de o parte trebuie să acceptăm că în această lume Dumnezeu este tăcut, dar pe de altă parte să nu fim surzi când El vorbeşte, când El apare în atâtea ocazii şi vedem mai ales în creaţie, în liturgia frumoasă, în prietenia în cadrul Bisericii, prezenţa Domnului şi, plini de prezenţa Sa, putem şi noi să dăm lumina altora.

Astfel ajung la a doua sau la prima parte a întrebării dumneavoastră: e greu de vorbit prietenilor de astăzi despre Dumnezeu şi poate este şi mai dificil a vorbi despre Biserică, deoarece ei văd în Dumnezeu numai limita libertăţii noastre, un Dumnezeu al poruncilor, al interdicţiilor, iar în Biserică o instituţie care limitează libertatea noastră, care ne impune interdicţii. Dar trebuie să încercăm să le facem vizibilă Biserica vie, nu această idee a unui centru de putere în Biserică cu aceste etichete, ci comunităţi de însoţire în care în pofida tuturor problemelor vieţii, care există pentru toţi, se naşte bucuria de a trăi.

Aici îmi vine în minte un al treilea exemplu. Am fost în Brazilia şi în Fazenda da Esperança, această mare realitate unde drogaţii sunt îngrijiţi şi regăsesc speranţa, regăsesc bucuria de a trăi şi au mărturisit că tocmai descoperirea că Dumnezeu există a însemnat pentru ei vindecarea de disperare. Astfel au înţeles că viaţa lor are un sens şi au regăsit bucuria de a fi în această lume, bucuria de a înfrunta problemele vieţii umane.

Deci în orice inimă umană, în pofida tuturor problemelor care sunt, există setea de Dumnezeu, şi unde Dumnezeu dispare, dispare şi soarele care dă lumină şi bucurie. Această sete de infinit care este în inimile noastre se dovedeşte chiar şi în realitatea drogurilor: omul vrea să lărgească densitatea vieţii, să aibă mai mult de la viaţă, să aibă infinitul, însă drogurile sunt o minciună, o înşelătorie, pentru că nu lărgesc viaţa, ci distrug viaţa.


Adevărată este marea sete care ne vorbeşte despre Dumnezeu şi ne îndreaptă spre Dumnezeu, dar trebuie să ne ajutăm reciproc. Cristos a venit tocmai pentru a crea o reţea de comuniune în lume, unde cu toţii împreună să ne putem purta unii pe alţii şi astfel să ne ajutăm să găsim împreună drumul vieţii şi să înţelegem că poruncile lui Dumnezeu nu sunt limitări ale libertăţii noastre, ci sunt drumuri care conduc spre celălalt, spre plinătatea vieţii.

Să-l rugăm pe Domnul să ne ajute să înţelegem prezenţa Sa, să fim plini de revelaţia Sa, de bucuria Sa, să ne ajutăm unul pe altul în însoţirea credinţei pentru a merge înainte şi a găsi tot mai mult împreună cu Cristos adevăratul chip al lui Dumnezeu şi astfel adevărata viaţă.


Indiferenţi faţă de orice, mai

puţin faţă de Dumnezeu

Autor: Alice von Hildebrand Traducător: Radu Capan Sursa: The Rock, aprilie 2007

Una dintre dificultăţile cu care ne confruntăm toţi în viaţa spirituală este aceea că atitudinile ce par identice pot să fie, de fapt, diferite sau chiar la antipozi. A le confunda poate să aibă consecinţe grave. Cu toţii suntem expuşi unor astfel de confuzii, dar mulţi dintre noi nu suntem nici măcar conştienţi de pericol.

Sf. Ignaţiu prezenta "indiferenţa" ca şi cheie de creştere în viaţa spirituală. Termenul este întrucâtva problematic pentru noi, deoarece atunci când cineva spune "mi-e indiferent" ceva sau cineva înseamnă "nu îmi pasă". Dar când Ignaţiu ne chema să fim indiferenţi faţă de ceva nu se gândea să nu ne pese, ci că trebuie să lăsăm respectiva problemă cumva în afara inimilor noastre. Ne invita de fapt să ne pese mai mult de Dumnezeu decât de altceva. Am putea spune atunci că în viaţa creştină indiferenţa înseamnă poziţionarea în relaţia corectă cu Dumnezeu, cu creaturile Lui şi cu acele ataşamente materiale care, de bine de rău, sunt parte a existenţelor noastre pământeşti.

Ruperea legăturilor

Obiceiurile noastre reprezintă un lucru faţă de care trebuie să devenim indiferenţi. Fiecare dintre noi avem anumite idiosincrasii şi moduri specifice de a face una sau alta. În general este vorba de aspecte nevinovate în sine, dar mulţi dintre noi devenim atât de ataşaţi de ele încât ne supărăm rău de tot dacă apare şi cea mai mică schimbare. Poate fi


vorba de programul zilnic, de planurile noastre, de gusturile noastre, de modul de a acţiona, ori chiar de ordinea în care acţionăm.

De exemplu, când mai multe femei lucrează în aceeaşi bucătărie, aceasta devine un câmp de luptă. Unii sunt atât de sensibili la capitolul mâncare încât este imposibil să le nimereşti gusturile: mâncarea este ori prea sărată, ori prea rece, ori prea piperată, sau nu e bine prezentată, este servită prea rapid sau prea târziu. Alţii sunt sensibili când e vorba de condiţiile de dormit: perna este prea tare sau prea moale; pătura este prea grea sau prea lungă; în cameră este prea cald sau prea rece, prea mult zgomot sau prea multă linişte. Povestea prinţesei cu bobul de mazăre este ilustrarea perfectă. Ştim cu toţii că doamnele bătrâne sau burlacii înaintaţi în vârstă sunt imposibil de mulţumit, deoarece au fixurile lor despre cum se fac diverse lucruri. Dar şi unii căsătoriţi sunt la fel, făcând o dramă din faptul că lucrurile nu merg aşa cum ar dori ei.

Nici un ordin religios nu poate accepta prinţese cu fiţe. O prietenă de-a mea, călugăriţă canadiană, mi-a spus că în chiar prima zi când a intrat în mănăstire, superioara i-a făcut observaţii atunci când, la masă, a refuzat o mâncare ce nu îi plăcea. Celor care intră în mănăstire li se spune că trebuie să se elibereze de aceste mici, aparent nesemnificative legături care, asemenea legăturilor ce îl ţineau pe Gulliver lipit de pământ, îi împiedică pe novici să îşi ia zborul spre înălţimi. Acelaşi simbolism îl regăsim în Cântarea Cântărilor: "puii de vulpe" devastează via (2,15). Sunt atât de mici încât sufletul adormit nu sesizează răul pe care îl fac. Victimele acestor obiceiuri ce se pretind nevinovate îşi pierd treptat libertatea, fără să îşi dea seama.

Calea spre sfinţenie presupune, cu harul lui Dumnezeu, a deveni "indiferent" faţă de aceste mici ataşamente ce ne leagă. Să nu ne iluzionăm că o victorie pe acest câmp de luptă s-ar putea obţine fără costul unor mari eforturi.

Atenţie la programul de dragul programului

Există un obicei unanim apreciat. Ajunge să citim regula Sf. Benedict pentru a vedea că el cere călugărilor săi să urmeze un program strict: timp de rugăciune, timp de lectură, timp de muncă, timp de somn. În


mănăstiri, clopoţelul sună pentru a-i chema pe călugări la anumite sarcini. Sf. Benedict insistă ca atunci când clopoţelul sună, călugărul să îşi abandoneze imediat ocupaţia din acel moment (relinquis ommnibus). Nu este uşor, mai ales când eşti aproape să închei ceva. Majoritatea dintre noi am fi iritaţi de o astfel de regulă şi am încerca să o fentăm puţin (doar câteva minute în plus sau în minus sunt tot acolo!).

A urma un program este un obicei bun. El conduce la o viaţă ordonată. Unii oameni talentaţi au realizat atât de puţine în viaţă lipsindu-le disciplina. Unii oameni nu au talente excepţionale, dar reuşesc să facă totuşi atât de mult pentru că îşi organizează bine ziua. Disciplina şi ordinea sunt demne de laudă. Dar şi ele pot să devină legături dăunătoare. Cunoaştem cu toţii oameni care îşi pierd cumpătul atunci când un obiect nu este pus la locul lui. De multe ori, iubirea faţă de aproapele ne cere să ne întrerupem de la programul nostru pentru o urgenţă. În astfel de cazuri, iubirea trebuie să aibă precedenţa. Există chiar şi situaţii când o persoană trebuie să sacrifice (şi în mod special aleg cuvântul "sacrifice") Liturghia de duminică pentru a ajuta o persoană aflată într-o situaţie ce necesită imperios ajutor.

Există persoane care sunt atât de prizoniere obiceiurilor lor "bune" încât acestea devin prioritare, oricare ar fi chemarea momentului prezent. Cunosc unii al căror program este atât de sfânt şi care nici nu te aud dacă le ceri să îşi întrerupă rutina. Litera are prioritate asupra spiritului. Bunele obiceiuri devin un corset care îi lipsesc pe aceştia de adevărata libertate. Cunosc un profesor - un sclav perfect al obiceiurilor "bune" - care se enerva la culme dacă nu era la tablă când ceasul bătea de ora şase. Viaţa filosofului Immanuel Kant era atât de ordonată şi exactă încât locuitorii din Königsberg îşi reglau ceasul după el când îl vedeau trecând podul spre universitate.

Ordinea şi disciplina sunt de dorit, dar pentru mulţi ele pot să devină nişte cămăşi de forţă şi pot să le afecteze capacitatea de a-şi exercita iubirea. Datorită faptului că aceste obiceiuri sunt bune, este adesea dificil să îi faci pe aceşti oameni să conştientizeze că ele pot să le facă rău dezvoltării spirituale. Sfântul, de exemplu, dobândeşte o flexibilitate şi indiferenţă extraordinară. Pe de o parte, el nu permite niciodată toanelor lui să îi


întrerupă programul; pe de altă parte, nu ezită să se abată de la acesta dacă practicarea iubirii o cere.

Sfânta libertate

Oricine ţinteşte spre sfinţenie trebuie să se lase condus de "sfânta libertate" - adică trebuie să fie stăpânul nu doar al obiceiurilor subiective ci şi al celor bune atunci când "thema Christi" îi spune să facă aşa. Ce cere Cristos de la mine acum? - este întrebarea crucială. Schimbatul scutecelor poate aduce mai multă laudă lui Dumnezeu decât scrierea unui articol dacă reprezintă ceea ce este cerut în acel moment. De aceea, în viaţa creştină orice poate să fie făcut pentru gloria lui Dumnezeu: "Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva" (1Corinteni 10,31).

Lucrarea Preasfintei Fecioare în Nazaret - o lucrare pe care fiecare dintre noi ar trebui să o invidiem - a fost să aibă grijă de Pruncul Sfânt. Văzută din exterior, pare o sarcină modestă, dar cu siguranţă a fost înconjurată de o ceată de îngeri, cântând Sanctus, Sanctus, Sanctus. Fecioara, între femeile vremii ei, ştia că are privilegiul copleşitor de a schimba scutecele Mântuitorului, care a acceptat să devină un copil neajutorat pentru a ne putea mântui.

Când Sf. Ignaţiu - împotriva dorinţei lui - a fost ales ca prim superior al ordinului său, şi-a stabilit singur sarcina de a lucra în bucătărie. De ce? În primul rând pentru că dorea să slujească şi nu să fie slujit. În al doilea rând pentru a-i învăţa pe ceilalţi că o sarcină mică, nesemnificativă, făcută cu iubire, poate să îi aducă glorie lui Dumnezeu mai mult decât o sarcină înaltă infectată de vanitate.

Eliberarea de obiceiurile subiective şi lăsarea deoparte a obiceiurilor bune atât când iubirea ne-o cere poate să joace un rol important nu doar în viaţa consacrată ci şi în căsătorie. Cel care iubeşte cu adevărat va fi cel mereu gata să îşi schimbe cursul de dragul partenerului/partenerei.

Inima problemei

Creşterea în viaţa spirituală cere indiferenţă faţă de preferinţele personale şi chiar faţă de obiceiurile noastre bune. Dar ar trebui oare


indiferenţa să caracterizeze atitudinea noastră faţă de alţi oameni? Unii ar susţine că da. Aceasta a fost poziţia asumată de Sf. Augustin după ce s-a convertit: oroarea pe care o resimţea faţă de viaţa pe care o dusese până atunci l-a făcut un avocat al tăierii legăturilor cu trecutul. Pentru a o lua de la început este nevoie ca ruptura să fie radicală. Într-una dintre primele lui opere, Solilocviile, el apără teza conform căreia doar două lucruri trebuie să ne intereseze: Dumnezeu şi propriul suflet. După ce a aprofundat înţelegerea mesajului creştin, Augustin şi-a modificat această poziţie. Dacă omului i se cere să îşi iubească semenul după cum Cristos îl iubeşte pe el, atunci este clar că semenul este demn de iubire: problemele noastre nu trebuie să ne lase indiferenţi; inimile noastre trebuie să pulseze cu el. Aceasta nu înseamnă că grija faţă de semeni trebuie să ne facă să uităm de Dumnezeu. Dimpotrivă, Augustin spune clar că iubirea semenilor este o iubire în Dumnezeu. De aceea exclamă: "Cum aş putea să îi iubesc mai mult decât pe Dumnezeu pe cei pe care îi iubesc în Dumnezeu?" (Cetatea lui Dumnezeu, XXI.26). El nu elimină iubirea pentru oameni: o botează însă.

Cere oare indiferenţa creştină să ne îndeplinim îndatoririle faţă de semeni doar cu voinţa, niciodată implicând şi inima? Fără îndoială, sunt unii creştini care ar susţine aşa ceva. Ei nu au încredere în inimă. Ei cred că intelectul şi voinţa sunt singurele care împreună reprezintă superioritatea omului faţă de animale (aceasta este poziţia adoptată de Aristotel). De fapt, unii ar fi în stare să pretindă chiar că cu cât este mai puţin implicată inima, cu atât actele de caritate sunt mai pure; doar atunci poţi să nu fii egoist. Inima este, la urma urmei, o bucată de carne, vor spune alţii. Kant susţinea ceva similar; pentru el emoţia era ceva "patologic". O faimoasă şi tristă poveste ne vorbeşte despre un călugăr eremit ce credea acest lucru. Sora lui era pe moarte şi l-a rugat să o viziteze, să îl mai vadă odată, căci nu se văzuseră de ani de zile. Mai întâi el a refuzat: când a plecat să fie călugăr a rupt legăturile cu lumea, inclusiv cu familia. Dar apoi a cedat. A venit în Alexandria, a mers la geamul casei şi, închizând ochii, a strigat: "Acum uită-te la mine!", după care a plecat. Cât de creştin este acest comportament e desigur discutabil.

Întrebarea mai profundă este probabil ce rol trebuie să joace inima în viaţa spirituală a catolicului. C.S. Lewis ne spune în "Abolirea omului" că problema cu care se confruntă educatorii moderni "nu este tăierea junglei, ci irigarea deşerturilor". Ceea ce vrea să spună este că în


societatea contemporană mulţi suferă de o atrofie a inimii. În perioada romantică se putea vorbi despre o hipertrofie a inimii, dar astăzi suferim pentru că inimile noastre sunt "deşerturi". Recent, un preot care îmi este prieten şi care a auzit mii de spovezi în viaţa lui, mi-a spus acelaşi lucru altfel: problema societăţii noastre nu o reprezintă inimile frânte, ci inimile de piatră. Inimile noastre sunt într-adevăr "deşerturi care trebuie să fie irigate". Nu putem fi lipsiţi de inimă faţă de lucruri, pentru că ele nu pot fi rănite. Din păcate însă, putem fi lipsiţi de inimă faţă de oameni. Aceasta este învăţătura autentică a lui Ignaţiu? Predicând indiferenţa nu înseamnă închiderea inimii faţă de ceilalţi şi reducerea relaţiilor noastre cu semenii la acte reci, lipsite de orice căldură? Adevărul este că atât Sf. Ignaţiu cât şi Sf. Filip Neri au atins inimile credincioşilor pentru că propriile inimi le erau aprinse: iubirea lor pentru Dumnezeu devenea iubire pentru semeni. Nu erau indiferenţi, ci detaşaţi.

Când Cristos ne spune că nu se roagă pentru lume nu se referă la frumoasa creaţie a lui Dumnezeu care, după cum spunea Sf. Bonaventura, vorbeşte despre gloria lui Dumnezeu. El se referă în schimb la domeniul celui rău, al prinţului acestui lumi, a cărui "evanghelie" este non serviam - mândria, ura şi războiul împotriva a orice este bun, nobil şi frumos. Când Dumnezeu a încheiat creaţia a văzut că "toate erau foarte bune" (Geneză 1,31). Ar trebui oare ca lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dat să ne lase indiferenţi? De ce Sfântul Francisc şi-a exprimat iubirea faţă de fratele lui Soarele, sora sa Luna dacă nu pentru că a văzut în ele creaţia plină de iubire a lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu era indiferent faţă de ele.

Sfinţii ştiu că datorită naturii noastre decăzute suntem adesea tentaţi să iubim creaturile lui Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu - aceasta este cu siguranţă arhi-tentanţia omului post-edenic. De aceea sunt mame care îl urăsc pe Dumnezeu pentru că a îndrăznit să le ia copiii. Nu cu mult timp în urmă, cineva îmi spunea atunci când i-a murit soţia a fost "nervos ca dracul pe Dumnezeu". Elie Wiesel s-a întors împotriva lui Dumnezeu datorită holocaustului. Un student al meu s-a sinucis atunci când cel mai bun prieten i-a murit. Prietenul lui era un dumnezeu pentru el. Sunt oare aceşti oameni de condamnat pentru că nu au fost indiferenţi, sau mai degrabă sunt în mod tragic de condamnat pentru că nu au fost detaşaţi - adică pentru că au iubit creaturile mai mult decât pe Creator? Augustin ne spune că trebuie să iubim cel mai mult ceea ce este înalt, în mod egal cea ce este egal, inegal ceea ce este inegal.


Cuvântul indiferenţă, aşadar, ar trebui să fie rezervat pentru lucruri care, fiind neutre prin natura lor, sunt incapabile să ne mişte pozitiv sau negativ, şi pentru probleme pur subiective de gust şi obiceiuri. Când avem de-a face cu lucruri importante în sine (de exemplu demnitatea, iubirea, prietenia), cuvântul indiferenţă nu este potrivit. Pentru aceste lucruri, detaşarea este un cuvânt mai potrivit.

Sacrificiul pe care îl cere iubirea

Pentru a înţelege pe deplin natura detaşării, să privim în Biblie. Una dintre cele mai impresionante povestiri din Vechiul Testament este cea a lui Avraam. Sara, soţia lui, era sterilă. În ciuda vârstei ei, Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va deveni tată. La auzul promisiunii, Sara a izbucnit în râs. Nu avea nevoie de diplomă în anatomie pentru a-şi da seama că de la o anumită vârstă femeile nu mai pot să devină mame. Dar Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea şi, la vârsta ei înaintată, Sara l-a născut pe Isaac - fiul cel promis. Putem să ne imaginăm bucuria copleşitoare experimentată de Sara şi Avraam când au ţinut în braţe acest copil binecuvântat. Dacă Biblia nu vorbeşte despre bucuria lor este pentru că tăcerea e mai elocventă.

Dar cine dintre noi ar fi pregătit pentru drama care urmează? Dumnezeu îi cere lui Avraam să îşi jertfească fiul, să îl dea înapoi pe copilul conceput în mod miraculos după ani lungi de aşteptare fără roade. Nu se contrazice singur Dumnezeu? Este El oare un Dumnezeu bun şi iubitor? Avraam merită pe deplin titlul glorios de "părinte al credinţei" deoarece, deşi în întuneric total, el a crezut totuşi. A fost gata să se supună; nu a cerut schimbarea "sentinţei"; nu a comentat-o. A crezut. Sunt orbi cei care nu văd o analogie între acest caz şi Calvar. Vechiul Testament indică spre Noul; Noul reprezintă împlinirea celui Vechi. Nimeni nu a zugrăvit mai bine calvarul pe care l-a traversat Avraam în drum spre Muntele Moria decât Soren Kierkegaard (Frică şi cutremurare). Întrebarea lui Isaac este sfâşietoare: "Unde e jertfa?" Răspunsul lui Avraam, "se va îngriji Dumnezeu", constituie una dintre temele cheie pentru viaţa consacrată, un răspuns pe care frecvent uităm să îl dăm şi noi.

Pentru a indica şi mai bine abisul dintre indiferenţă şi detaşare, să comparăm inima zdrobită a lui Avraam cu cea a unuia care trebuie să renunţe la un obicei drag - să zicem un britanic care trebuie să nu mai bea


ceai. Cât de grotesc ar fi dacă britanicul ne-ar spune că a făcut aceasta "cu inima zdrobită"! Dacă Avraam ar fi fost indiferent faţă de viaţa lui Isaac, nu ar mai fi fost demn să fie numit părinte; ar fi fost în schimb un monstru. Dar Avraam, cu inima zdrobită cum îi era, a fost totuşi detaşat; deşi îndoit de durere, nu a lăsat ca vreo făptură, oricât de dragă îi era, să fie pentru el pe o poziţie mai presus de Dumnezeu. Încă o dată legătura dintre Vechiul şi Noul Testament este subliniată în Evanghelia lui Luca: "Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu" (Luca 14,26). Iubirea lui Avraam pentru Dumnezeu era mai mare decât cea pentru propriul copil. Inima îi era zdrobită, dar voinţa neclintită.

Astfel de jertfe au fost cerute de mai multe ori de-a lungul istoriei religiei. Sunt cazuri în care voinţa şi inima vorbesc în contradictoriu: voinţa acceptă; inima sângerează. Viaţa călugărească este o repetare a aceleiaşi teme: primatul absolut al iubirii lui Dumnezeu. Când Cristos îi cheamă pe Petru şi pe Andrei, ei lasă imediat totul (relinquis omnibus, din nou) şi îl urmează. Sfânta Tereza de Avila ştia că va frânge inima tatălui ei când s-a decis să răspundă chemării lui Cristos şi să intre în mănăstirea din Avila. Durerea, ne spune ea, era atât de mare încât i se părea mai groaznică chiar decât moartea. Şi totuşi s-a supus chemării lui Dumnezeu. După luni de rugăciune, urmând sfatul Sfântului Francisc de Sales, Sfânta Jeanne Francoise de Chantal a părăsit Dijonul. A plecat de lângă fiul ei, care stătea pe pragul uşii cerându-i să nu îl părăsească (să subliniem că a făcut aceasta după ce s-a asigurat de viitorul copiilor ei). Nici ea nu a ezitat, deşi inima îi sângera. La cincisprezece ani, Sfânta Tereza de Lisieux îşi informa tatăl despre vocaţia ei şi că îl va părăsi. Amândoi erau cu inimile îndurerate, dar iubirea lui Dumnezeu a triumfat.

Fă inimile noastre asemenea cu Inima Ta

Cei animaţi de un spirit supranatural vor urma această cale, înţelegându-i semnificaţia. Cei a căror spiritualitate este afectată de secularism, vor interpreta inevitabil aceste decizii dureroase fie ca o dovadă a caracterului inuman al creştinismului, fie ca o dovadă că stoicismul se află la baza învăţăturii lui. Pe de altă parte, pentru unii oameni inima, care este centrul vieţii afective a omului, este în mod greşit asociată cu sentimentalismul, cu emoţionalitatea, chiar cu isteria. Ei sunt mândri că


inimile nu joacă nici un rol în vieţile lor. John Wesley, fondatorul metodismului, îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că atunci când s-a căsătorit a făcut-o din datorie, nu din iubire. Este adevărat, sentimentalismul este dezastruos şi trebuie evitat. Din păcate unii stabilesc o falsă dihotomie: sentimentalism sau o eliminare totală a afectivităţii. Acesta nu este punctul de vedere catolic. Ajunge să ne gândim la Augustin, a cărui caldă afectivitate nu contrazicea extraordinarul lui intelect. "Târziu de tot te-am iubit, o, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă" (Confesiuni X.27).

O religie care ne învaţă să ne rugăm "Fă inima mea asemenea cu Inima Ta", care are o devoţiune la Preasfânta Inimă a lui Isus, o religie care învaţă că Biserica s-a născut pe Calvar când inima divină a lui Cristos a fost străpunsă de o suliţă, cu siguranţă recunoaşte şi cinsteşte importanţa crucială a inimii în viaţa spirituală. Cristos a plâns la mormântul lui Lazăr. Sfântul Paul a plâns cu cei care plângeau. Fie ca Cristos să facă inimile noastre asemenea cu Inima Lui şi să ne dea harul să înţelegem că nimic nu trebuie pus înaintea iubirii lui Cristos (nihil amori Christi praeponere).


Patru specii şi jumătate de filme

catolice

Autor: Michael P. Foley Traducător: Radu Capan Sursa: Crisis Magazine, iulie/august 2007

Când vine vorba de ştiinţe, omul modern consideră periculoasă atribuirea unei etichete religioase. Mulţi s-ar încrunta dacă ar auzi vorbindu-se despre o chimie catolică sau despre o geografie catolică, considerând că asocierea ştiinţei cu un grup particular ar provoca în mod necesar deformarea adevărului, făcând-o falsă. La urma urmei, ar spune ei, chimia catolică nu este de fapt alchimia? Iar geografia catolică nu este cea care susţine că pământul ar fi plat? Pe de altă parte, când se vorbeşte despre muzică sau artă catolică nu există vreo ezitare asemănătoare, nu atât pentru simplul fapt că există aşa ceva, ci şi pentru că trăim în epoca post-Schopenhauer şi post-Nietzsche, când arta este văzută mai degrabă o afirmare a voinţei decât o manifestare a adevărului. Este păcat, pentru că arta, uneori chiar şi arta proastă, poate să spună adevărul aşa cum nimeni sau nimic nu poate. Iar arta cinematografică nu este o excepţie: filmele nu doar pot să spună adevărul, ci pot să spună chiar adevăruri proclamate de Biserica Catolică.

Cred că în lista lungă de filme "bune" - care trebuie să respecte criteriul de a edifica şi a încânta - se poate găsi un subset de filme "catolice bune". Aceste două adjective, să subliniem, nu sunt în mod necesar sinonime. Nu orice film artistic sau corect moral este automat catolic (şi viceversa), nici nu trebuie să fie astfel pentru ca noi, catolicii, să fim încântaţi de el, să învăţăm ceva din el. În mod evident, există un număr impresionant de filme care indică adevăruri importante despre existenţa umană fără ca să abordeze în mod necesar teme strict creştine sau catolice. Lucru adevărat chiar şi în cazul filmelor sumbre şi fără Dumnezeu - literalmente. Dacă atât de multe filme de astăzi sunt deprimante este pentru simplul fapt că sunt o oglindă exactă (şi deci instructivă) a iadului pe care îl reprezintă viaţa fără har şi speranţă. Sau după cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea: "Le datorăm recunoştinţă artiştilor seculari pentru că ne arată cum ar fi


lumea fără Dumnezeu." Oricine, de exemplu, care a văzut versiunea originală din 1966 a filmului "Alfie" (cu Michael Caine în rolul principal), în care se oferă un portret real al avortului, ştie exact ce vroia să spună defunctul Pontif.

Şi atunci: ce înseamnă un film catolic bun? În acest gen există cel puţin trei specii diferite, alături de o "jumătate" de specie de filme cvasi-catolice şi chiar o specie pseudo-catolică.

Explicit catolice

Filmele care au personaje sau teme în mod evident catolice pot să fie uşor catalogate ca explicit catolice. Ca exemple am putea da filmul mut "The Passion of Joan of Arc" (1926); "Becket" (1964), cu Richard Burton în rolul Arhiepiscopului martirizat de Canterbury; "A Man for All Seasons", fie cel din 1966 cu Paul Scofield, fie reluarea din 1988 cu Charlton Heston; "Thérese" (2004), impresionantul film despre Mica Floare; şi, desigur, memorabilul "Passion of the Christ - Patima lui Cristos" al lui Mel Gibson (2004).

Filmele explicit catolice nu se limitează la cele despre sfinţi sau despre Isus Cristos. "The Mission - Misiunea" (1986) şi "Black Robe" (1991) au amândouă ca temă evanghelizarea de către iezuiţi a Lumii Noi, în timp ce "The Shoes of the Fisherman" (1968) oferă un frumos portret al unui lucrător din Vatican şi o stranie prefigurare a alegerii Papei Ioan Paul al II-lea. "Angels With Dirty Faces" (1938) şi "On the Waterfront" (1954) spun istorii catolice despre pierdere şi răscumpărare în ghetourile şi străzile murdare ale secolului trecut; pe de altă parte, "Catholics" (1973) - povestea unor călugări irlandezi care s-au întors la Liturghia în latină - dramatizează în mod excepţional unele dintre problemele profunde cu care se confruntă Biserica după Conciliul Vatican II.


Deşi filmele explicit catolice sunt cele mai uşor de identificat ca făcând parte din genul filmelor catolice bune, există şi zone gri. Cât de mult catolicism, de exemplu, trebuie să fie într-un film pentru ca să îl etichetăm ca explicit catolic? Să luăm de exemplu celebrul "The Sound of Music - Sunetul muzicii" (1965), care prezintă în mod favorabil toate personajele catolice, de la eroină, Maria, până la Maica Superioară. Cu toate acestea, credinţa nu este subiectul principal al filmului, iar Hollywood-ul i-a făcut o nedreptate Mariei von Trapp, care a fost o inteligentă şi fermă convertită la catolicism, nu eroina cu capul în nori, care trebuia adusă cu picioarele pe pământ, interpretată de Julie Andrews. Dar oare aceste lucruri, oricât de valabile ar fi, descalifică filmul de la a aparţine acestei specii?

Şi ce facem cu filmul danez "Babette's Feast" (1987)? Din multe puncte de vedere această capodoperă cinematografică, cu tensiunile protestanto-catolice pe care le prezintă, poate fi citită ca o alegorie a banchetului euharistic, şi totuşi punctul culminant aduce un tribut mai degrabă artei decât credinţei. Sau cu "Changing Lanes" (2002), cu Ben Affleck şi Samuel L. Jackson? Filmul prezintă foarte bine suspansul creat de vrajba dintre doi bărbaţi implicaţi într-un accident de circulaţie. Personajele nu sunt catolice (presupunem), dar întreg filmul are loc în Vinerea Mare, un fapt care devine semnificativ nu doar pentru că unul dintre personaje nimereşte la un moment dat într-o biserică catolică în timpul slujbei specifice Vinerii Mari, ci şi pentru că rezolvarea conflictului este în ton cu semnificaţia acestei zile. Sunt detalii clare, dar oare suficiente pentru a declara filmul explicit catolic?

Similar am putea să ne întrebăm cât de decisivă trebuie să fie prezentarea catolicismului într-un film pentru a-l pune în rând cu, să spunem, însufleţitorul "Song of Bernadette" (1943) sau fermecătorul "Lilies of the Field" (1963)? "Millions" (2004) şi "Exorcism of Emily Rose" (2005) sunt amândouă filme reuşite, provocatoare, care tratează teme catolice (e drept că extraordinare, nu ordinare), dar rămân agnostice relativ la faptul că fenomenele sunt reale sau nu (apariţii în primul, posedări demonice în al doilea). După mine acest aspect nu ar trebui să le excludă din specia filmelor explicit catolice, pentru că simpla ridicare a unor probleme reale într-un mod onest reprezintă un câştig în sine.


În fine, trebuie să fie catolic regizorul unui film explicit catolic? M. Night Shyamalan este hindus, şi totuşi ne oferă o solidă poveste catolică în "Wide Awake" (1998). A făcut-o atât de bine încât New York Times a etichetat filmul ca fiind o propagandă catolică. Dacă toate neclarităţile expuse mai sus ilustrează ceva este principiul taxonomic conform căruia categoriile cu limite difuze rămân oricum valide.

Implicit catolice

Filmele implicit catolice, pe de altă parte, nu spun făţiş o poveste catolică, dar cu toate acestea reflectă o sensibilitate sau viziune catolică. Aceasta este specia de filme despre care revista Crisis a scris mult. Maria Elena de las Carreras Kuntz a vorbit despre datoria artistică a lui Frank Capra faţă de Predica de pe Munte (vezi "Viziunea catolică a lui Frank Capra", din februarie 2002), iar înainte despre modul în care filmele regizorului John Ford reflectă o iubire sacramentală a creaţiei (vezi "America lui John Ford", din octombrie 1996). Un exemplu mai recent de catolicism indirect ni-l oferă trilogia "Stăpânul Inelelor" (2001-2003), care operează cu înţelegerea augustiniană a binelui şi răului - adică cel din urmă înţeles ca lipsa primului.

Trebuie amintită şi filmografia lui Alfred Hitchcock, care, deşi uneori flirtează cu psihologia neo-freudiană, recurge în mod constant la teoria catolică a legii naturale. Să observăm spre exemplu că în mai multe thriller-e ale lui Hitchcock, o ruptură în ordinea naturală este precedată de ruptura din ordinea morală. În "The Birds" (1963), păsările se dezlănţuie doar după Mitch şi Melanie, pe care îi vedem mai întâi flirtând lângă o pereche de păsări într-un magazin de animale de companie, se întâlnesc pentru o aventură amoroasă la sfârşit de săptămână; în "Psycho" (1960), atrăgătoarea Janet Leigh nu ar fi fost niciodată în acel duş dacă nu ar fi fugit cu banii angajaţilor. În exploatarea temerilor noastre, Hitchcock se bazează tocmai pe disconfortul pe care îl simţim în mod natural când este vorba de ceva imoral, pe acea recunoaştere instinctivă a faptului că există o ordine a lucrurilor care nu poate să fie încălcată fără consecinţe. (Aşa se explică poate declinul filmelor lui Hitchcock începând din anii '70. După revoluţia sexuală, regizorul nu s-a mai putut baza pe recunoaşterea de către spectatori a legii naturale.)


După cum se poate vedea din cazurile Capra, Ford şi Hitchcock, cinematografia catolică implicită rezultă de obicei din formarea catolică a scenariştilor, a regizorilor... Există şi câteva excepţii notabile de la această regulă, şi Shyamalan îmi vine din nou în mine. La o primă vedere, "Signs" (2002) este un thriller ştiinţifico-fantastic despre o invazie extraterestră şi despre un preot episcopalian, dar privit mai în profunzime oferă o strălucitoare şi lucidă lecţie despre înţelegerea catolică a providenţei în faţa tragediei şi a întâmplării.

Ilicit catolice

Filmele a căror scenariu este inspirat din istorii sau din simboluri catolice cu scopul de a ridica în slăvi un erou sau o temă necatolică sau anti-catolică pot fi considerate ca "ilicite". Conotaţia peiorativă a acestui adjectiv îl face să fie o etichetă potrivită pentru această categorie: filmele ilicit catolice îmbracă o haină catolică adesea cu intenţia de a umbla prin buzunarele ei. Printre exemple se află şi celebrele filme "Da Vinci Code" (2006) şi "Dogma" (1999) - cu Alanis Morrissette apărând ca Dumnezeu. Mai îmi vine în minte mai puţin cunoscutul "Saint Ralph" (2004), echivalentul religios al "Dead Poets Society".

Ca să fim cinstiţi, nu toate filmele catolice ilicite - categoria "doi şi jumătate", dacă doriţi - sunt dăunătoare. Unele, precum "Superman Returns" (2006), pot fi ambivalente sau chiar utile ca instrumente pedagogice. Bryan Singer, regizorul noului film, a vorbit deschis despre "alegoria iudeo-creştină" din "Superman Returns". De fapt, de la conceperea lui în anii '30, Superman a fost o figură a la Cristos: vine dintr-o altă lume; are un tată pământesc care l-a crescut şi un tată de dincolo de pământ; singurele părţi cunoscute din biografia lui sunt din copilărie şi de la maturitate, ş.a. Deşi acest profil i se potriveşte din anumite puncte de vedere şi lui Moise, conform pr. Raymond J. de Souza, ultima ecranizare a lui Superman prezintă "un Mesia cu pelerină" cu trăsături cristologice mai evidente ca niciodată, prezentându-l ca un slujitor care suferă şi care, ca


răspuns la o cerere a tatălui său, mijloceşte în numele omenirii pentru a o salva, dar cu preţul propriei vieţi.

Ar trebui catolicii să aprecieze astfel de ficţiuni, considerându-le mărturii ale atractivităţii vieţii lui Cristos? Sau ar trebui să îi dăm în judecată pe producători pentru încălcarea drepturilor de autor? Mulţi creştini sunt entuziaşti în faţa acestui film, precum Stephen Skelton, autorul cărţii "Evanghelia după cel mai mare super erou al lumii", care oferă inclusiv indicaţii despre cum se poate folosi filmul în pastoraţie. După mine, dacă filmul "Superman Returns" ilustrează ceva atunci este vorba de două lucruri: 1) societatea noastră continuă să fie impresionată de exemplul Mântuitorului Cristos; şi 2) preferă să îl găsească în orice alt loc decât în persoana lui Isus Cristos.

Pretinse drept catolice

La celălalt capăt se află o pseudo-categorie - filmele care nu se obosesc să prezinte ilicit catolicismul, dar care sunt considerate cu toate acestea catolice deoarece se descoperă în ele anumite elemente înrudite. De obicei această etichetare este un rezultat al proiectării de către catolici a propriului lor cadru moral sau teologic pe micul sau marele ecran. Este o activitate potenţial periculoasă, în principal pentru că încurajează obiceiuri proaste de percepere şi discernământ, dar şi pentru că adună în mod înşelător la un loc lucruri care în cel mai bun caz au legături superficiale. Un astfel de act are aceeaşi valoare intelectuală cu acela de a pune trandafirul şi macul în aceeaşi familie botanică pentru că ambele flori sunt roşii.

Înclinaţia spre acest tip de proiectare rămâne însă o puternică tentaţie pentru catolici, care sunt moştenitori ai unei impresionante tradiţii de însuşire a unor lucruri profund străine, de la filozofia greacă la obiceiuri păgâne (deşi, desigur, nu fără a modifica semnificativ aceste lucruri în proces). Din păcate, în epoca noastră, acest geniu de a "boteza" ceea ce nu a fost iniţial al nostru este un principiu de care se abuzează mult. Unii intelectuali catolici contemporani văd adesea ceva atractiv la Kant sau la Marx (sau la Adam Smith) şi trag concluzia că cu unele ajustări aceşti gânditori ar putea fi consideraţi creştini. La fel se întâmplă şi cu criticii de filme. Un proeminent critic catolic, spre exemplu, spunea cândva despre


filmul cu mesaj pelagianist "Chasing Amy" (1997), despre o prostituată, că este "o poveste catolică despre răscumpărare".

Şi deşi recunosc că este loc pentru dezacord onest în această privinţă, aş susţine că ceva similar se petrece cu filmele cu Harry Potter - deşi ele nu sunt atât de rele precum cărţile pe care se bazează. Poveştile lui Rowling au multe puncte tari imaginare şi chiar şi unele morale, dar cu toate acestea naraţiunea per ansamblu presupune o metafizică în contradicţie cu o cosmologie iudeo-creştină.

Neintenţionat catolice

În opinia mea există încă o specie: cea a filmelor neintenţionat catolice. Prin aceasta mă refer la filme care nu sunt nici direct şi nici indirect catolice, care nu neapărat se inspiră din simboluri catolice sau din viaţa catolică, dar cu toate acestea transmit adevăruri ale catolicismului.

De exemplu popularul "Groundhog Day - Ziua Cârtiţei" (1993), cu Bill Murray şi Andie MacDowell, a fost regizat de Harold Ramis, un evreu agnostic căsătorit cu o budistă. Cu toate acestea, filmul, în care un prezentator al rubricii meteo este sortit să retrăiască aceeaşi zi până când în el are loc o schimbare morală radicală, poate fi cel mai bine înţeles ca un progres catolico-aristotelian. Ca să parafrazăm filmul, Phil Connors (Murray) suferă o remarcabilă schimbare de la "ticălosul vulgar" la "captura cea mare", apogeul fiind momentul când el este literalmente răscumpărat de Rita (MacDowell). Iar Rita, după cum sugerează numele ("margarita" fiind latinescul pentru "perlă"), este perla de mare preţ, fericirea pe care doar Dumnezeu o poate da. Chiar şi obiceiul cârtiţei de a-şi vedea umbra, parte importantă a filmului, este legat de sărbătoarea romano-catolică a purificării, din 2 februarie, iar mesajul pe care vrea să îl transmită este despre trecerea de la umbră la lumină.


În mod similar, regizorul şi producătorul neo-zeelandez Andrew Niccol nu este catolic, după cercetările mele, şi totuşi, două dintre filmele sale, "Gattaca" (1997) şi "The Truman Show" (1998), sunt uluitor de catolice ca semnificaţie. "Gattaca" prezintă eforturile unui om care trăieşte într-o lume obsedată de perfecţiunea genetică şi care îl vânează pentru "defecţiunile" lui biologice, el reuşind în cele din urmă să învingă. Filmul expune cu succes sinistra raţiune contemporană a gândirii eugenice, care presupune nu doar ingineria genetică ci şi avortul ca mijloace de a se asigura "calitatea" cea mai înaltă a urmaşilor.

"The Truman Show", pe de altă parte, este în general apreciat ca susţinând "dreptul la intimitate", dar povestea lui despre un om care fără să îşi dea seama devine un star de televiziune ne spune mai mult decât atât: repovesteşte alegoria lui Platon despre peşteră dintr-o perspectivă catolică. Protagonistul, Truman Burbank, este "omul adevărat" captiv într-o peşteră artificială; în timp ce antagonistul lui, producătorul tv Christof, este "Christ-off", adică anticristul sau dumnezeul fals care a creat această lume într-o încercare de a-l ţine pe Truman departe de realitate. Într-unul dintre punctele de cotitură ale filmului, Truman trece printr-un "botez" în mare (la un moment dat părând mort), doar pentru a se ridica şi a-şi atinge destinaţia. Truman doreşte să scape din această plasă ţesută în jurul lui pentru a o găsi pe Sylvia Garland, cea care, după cum sugerează numele ei, este o personificare a naturii şi al cărei ornament distinctiv este o brăţară ca un rozariu.

Unde conduce adevărul

Dintre toate speciile de filme catolice pe care le-am examinat, cea de-a patra mă intrigă cel mai mult. În primul rând, este cea mai susceptibilă de abuz. A evidenţia o categorie de filme pe ascuns catolice poate provoca cu uşurinţă un entuziasm necritic, un zel pentru a "boteza" tot ceea ce ni se pare interesant, asemenea profesorilor din liceele catolice care încearcă să predea teologia cu filme gen "Războiul Stelelor". Simpla afirmare a existenţei unor astfel de filme poate să facă să crească rândurile producţiilor despre care se pretinde că ar fi catolice.

Cu toate acestea, este importantă recunoaşterea realităţii acestei categorii, nu doar pentru că există, ci şi pentru implicaţiile sale. Faptul că


regizori necatolici, cu intenţii necatolice în prezentarea unor scenarii necatolice, pot totuşi să ofere extraordinare filme catolice este o mărturie atât despre veridicitatea catolicismului cât şi despre integritatea actului artistic. Operele artiştilor serioşi nu doar distrează ci şi dezvăluie adevărul, ei fiind dispuşi să lase această dorinţă să le modeleze creaţia şi să îi conducă acolo unde trebuie, o dispoziţie pe care poate nu ar avea-o însă când vine vorba de vieţile lor. Această căutare a adevărului a oferit de atâtea ori mărturii surprinzătoare despre frumuseţea credinţei catolice.


Se reaprinde dezbaterea despre

existenţa lui Dumnezeu

Autor: pr. John Flynn Traducător: Ovidiu Bişog Sursa: Zenit.org, iulie 2007

Atei contra credincioşi

Atacul împotriva religiei pornit de Richard Dawkins cu cartea sa "The God Delusion" ("Deziluzia numită Dumnezeu") nu dă semne că încetează. În ultimele luni, de fapt, mai mulţi autori au publicat cărţi care alimentează diatriba. În cartea "God: The Failed Hypothesis" ("Dumnezeu: Ipoteza greşită"), Victor J. Stenger susţine că poate furniza un fel de dovadă ştiinţifică a inexistenţei lui Dumnezeu.

Stenger, profesor de fizică şi astronomie la Universitatea din Hawai, susţine că raţionamentul ştiinţific a progresat în atare măsură încât poate să asigure "o afirmaţie definitivă asupra existenţei sau nonexistenţei unui Dumnezeu având acele caracteristici în mod tradiţional asociate Dumnezeului iudeo-creştino-islamic". Luând în consideraţie rolul care i se atribuie în univers şi în viaţa umană, autorul susţine că Dumnezeu ar trebui să poată fi individualizat prin mijloace ştiinţifice. Dar un examen în acest sens, după părerea autorului, respinge teza existenţei lui Dumnezeu.

O altă contribuţie provine de la filozoful englez A.C. Grayling. Într-o culegere de scurte eseuri cu titlul "Against All Gods" ("Împotriva tuturor zeilor"), el susţine că poate furniza o alternativă faţă de religie, bazată pe tradiţia filozofică occidentală. Grayling ilustrează obiecţia sa faţă de religie atât în termeni de sistem de credinţe, cât şi în relaţie cu rolul său instituţional. El acuză, de asemenea, credinţa de a fi "o comunitate evazivă


care încearcă să evite sau să devieze criticile ascunzându-se în spatele abstracţiilor unei teologii mai elevate". Grayling susţine deci că religia se găseşte astăzi în stadiul său terminal şi că va fi înlocuită în curând de un umanism cu mult mai bun.

Ulterioare elemente de polemică împotriva credinţei provin din cartea lui Christopher Hichens "God is not Great: How Religion Poisons Everything" ("Dumnezeu nu este mare: Despre modul în care religia otrăveşte totul"). Calitatea argumentărilor prezentate în carte totuşi, după părerea multor recenzori, lasă destul de mult de dorit. De exemplu, după o recenzie de Michael Skapinker, redactor al ediţiei de sfârşit de săptămână a Financial Times, se descrie lucrarea ca folosind termeni de "şarlatanie intelectuală şi morală". Aceasta nu a împiedicat cartea să aibă un mare succes. După o informaţie apărută la 22 iunie în Wall Street Journal, cartea a fost vândută în aproape 300.000 de copii în primele şapte săptămâni.

Răspunsuri creştine

Atacurile ateiste nu au rămas fără răspuns. În ultimele luni, creştinii evanghelici din Statele Unite au publicat două broşuri ca răspuns la eseul lui Sam Harris, "Letter to a Christian Nation" ("Scrisoare către o naţiune creştină") din 2006. Prima este "Letter from a Christian Citizen" ("Scrisoare de la un cetăţean creştin"), de Douglas Wilson, un ministru şi profesor de teologie la New St Andrews College, în statul Idaho din SUA. În prefaţă, Gay Demar prezintă o opinie comună răspândită între cei care au analizat actualul val de cărţi anticreştine. "Argumentările deja amplu demontate în decursul ultimelor secole au fost reluate în speranţa zadarnică de a găsi în ateism o nouă rezonanţă", a remarcat el.

Wilson îl acuză pe Harris că a preluat intenţionat citate din Biblie în tentativa de a-i pune în dificultate pe credincioşi, scoţând în evidenţă acele reguli socio-culturale care apoi au devenit anacronice. Un studiu mai puţin tendenţios al Bibliei şi îndeosebi al Noului Testament - susţine Wilson - ar arăta în schimb natura cu totul revoluţionară a creştinismului care a răsturnat multe dintre practicile păgâne injuste.

Wilson observă că Harris reduce moralitatea la un calcul între bucurie şi durere. Dacă şi comportamentul uman trebuie să fie reglementat de acest


criteriu, cu uşurinţă poate să cadă în forme de prevaricaţiune faţă de ceilalţi. Wilson îl acuză pe Harris că dă o interpretare superficială problemei răului pentru credincios. După Harris, simpla existenţă a unei acţiuni rele este suficientă pentru a pune la îndoială ideea unui Dumnezeu bun.

Al doilea răspuns dat lui Harris este "Letter to a Christian Nation: Counter Point" ("Scrisoare către o naţiune creştină: Contrapunctul"), de R.C. Metcalf. Harris - observă autorul - dezvoltă o serie de argumentări fondate pe prezenţa, în Vechiul Testament, a unor legi despre sclavie şi despre sexualitate, în tentativa de a discredita religia. Metcalf tratează fiecare dintre aceste chestiuni, în general, demonstrând cum creştinismul a reprezentat în schimb o forţă pozitivă pentru societate. Pe de altă parte, susţine Metcalf, creştinismul constituie o bază sigură a unui comportament moral corect. Ateul, în schimb, nu dispune de fundamente similare.

Contribuţia religiei

O altă recentă apărare a religiei provine de la Arhiepiscopul canadian Thomas Collins, care a primit paliul de la Papa Benedict al XVI-lea la 29 iunie 2007 după ce a fost înscăunat ca Arhiepiscop de Toronto în ianuarie. La 31 mai, el a rostit un discurs în faţa Empire Club din Canada, intitulat "Contribuţia religiei în societate". Arhiepiscopul a adresat un îndemn afirmând că religia ne permite să percepem atât sensul lumii materiale, cât şi pe cel al vieţii umane.

"Noi trăim într-o reţea de raporturi şi prin credinţă întrezărim ansamblul legăturilor care arată sensul scurtei noastre călătorii în această lume", a afirmat el. Este un aspect deosebit de important în lumea de astăzi, "în care ne regăsim cu extremă uşurinţă în postura de a fi indivizi solitari, fără sens şi fără orientare, fără colegi şi fără rădăcini, care aleargă din ce în ce mai repede către nimic", a continuat Arhiepiscopul.

În partea principală a discursului său el a ilustrat în schimb cele patru contribuţii ale religiei la societate.


1. Religia îmbunătăţeşte comunităţile locale promovând raporturile umane. Biserica Catolică - a explicat - pune mare importanţă pe subsidiaritatea care întăreşte comunităţile mai mici. Aceasta ajută persoanele să intre în raport una cu cealaltă în mod mai uman, bazându-se pe respectul demnităţii personale a fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu. Comunitatea fundamentală, a afirmat Arhiepiscopul Collins, este familia, care astăzi se găseşte sub o mare presiune. Biserica Catolică celebrează căsătoria ca legătură stabilă dintre un bărbat şi o femeie fideli în iubire şi deschişi către darul vieţii, a mai explicat el.

2. Comunităţile religioase dau o enormă contribuţie la binele comun al întregii societăţi, prin operele de caritate şi cu caracter social. Este de ajuns să ne gândim la ce s-ar întâmpla - a spus el, adresându-se ascultătorilor - dacă deodată oraşul Toronto ar fi privat de asistenţa socială care este oferită celor mai nevoiaşi zilnic de către comunităţile şi organizaţiile religioase. Creştinii desfăşoară aceste opere de caritate motivaţi de cuvintele lui Isus: "De fiecare dată când aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut".

3. Comunităţile religioase aplică patrimoniul lor de înţelepciune la chestiunile de actualitate. Credincioşii în mod efectiv pot să se găsească în dezacord asupra unor importante chestiuni de doctrină, a explicat Arhiepiscopul Collins, dar ei oricum împărtăşesc respectul acordat persoanei umane create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi au în comun o tradiţie în baza căreia sunt capabili să abordeze orice chestiune cu caracter social. Există o profundă înţelepciune în tradiţia religioasă - a mai adăugat el - care derivă nu doar din elementele de credinţă, ci şi din experienţa şi din aplicarea raţiunii.

"În ciuda iritării pe care o poate provoca în persoanele care profesează o credinţă laică - şi secularismul este în sine un fel de credinţă -, este important, pentru o societate sănătoasă, ca o voce religioasă să se facă simţită în toate chestiunile de relevanţă generală", a afirmat Arhiepiscopul. El a făcut referire şi la argumentările antireligioase care se bazează pe violenţele comise în numele credinţei. Ar fi totuşi mai corect ca judecata asupra unei religii să se bazeze pe experienţa celor care se implică să trăiască pe deplin realitatea credinţei lor. "Onestitatea


presupune ca religia să fie judecată de sfinţii ei şi nu de păcătoşii ei", a reamintit Arhiepiscopul.

4. Comunităţile religioase îmbogăţesc societatea cu frumuseţea. Frumuseţea, adevărul şi bunătatea sunt toate semne ale prezenţei lui Dumnezeu şi a ceea ce este cel mai elevat în omenire, a explicat Arhiepiscopul Collins. Comunităţile religioase îmbogăţesc comunitatea cu frumuseţea, prin artă, muzică şi literatură.

În concluzie, prelatul a afirmat că ceea ce contează mai mult în viaţă nu sunt lucrurile care pot fi cântărite sau măsurate pe planul material. Spre deosebire de materialism, care poate fi definit ca "cea mai mare deziluzie", religia ne permite să percepem armonia, frumuseţea şi mai ales iubirea. Argumentări pe care ateii nu sunt în stare să le contrazică.


Căsătoriile destrămate costă

scump

Autor: pr. John Flynn Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit.org, septembrie 2007

Căsătoriile continuă să fie în declin în Statele Unite, cu numeroase consecinţe negative la nivelul persoanelor dar şi al societăţii în general. Aceasta este concluzia principală al Raportului Naţional asupra Căsătoriei, dat publicităţii vara aceasta sub titlul "Starea uniunilor noastre: sănătatea socială a căsătoriei în America anului 2007". Autorii raportului sunt doi academicieni de la Universitatea de stat din New Jersey, cunoscuţi pentru scrierile lor pe tema familiei şi căsătoriei: David Popenoe şi Barbara Dafoe Whitehead.

Studiul relevă faptul că din 1970 până în 2005 numărul căsătoriilor a scăzut cu aproape 50%. O cauză importantă a acestei scăderi este amânarea căsătoriei până la vârste mai mari. Mulţi pur şi simplu nu se mai căsătoresc locuind direct împreună, în timp ce dintre cei divorţaţi tot mai puţini se recăsătoresc. Raportul estimează că un sfert dintre femeile necăsătorite cu vârsta între 25 şi 39 de ani trăiesc acum cu un partener, iar un alt sfert au trăit cu un partener cândva în trecut. Peste jumătate dintre toate căsătoriile încheiate pentru prima oară au fost precedate de concubinaj: acum 50 de ani procentul era de aproape 0%. Fenomenul este mai răspândit între cei fără studii superioare şi cu venituri mici, precum şi între cei mai puţin interesaţi de problematica religioasă.

Mituri


Raportul caută să răspundă şi unor mituri folosite frecvent de forţele anti-familie. Primul mit este că a trăi împreună înainte de căsătorie este util pentru ca un cuplu să afle dacă se înţeleg, evitându-se astfel căsătoriile nereuşite ori chiar divorţul. Această prezumţie nu are o bază demonstrabilă, subliniază autorii raportului. "De fapt, mai multe dovezi indică faptul că cei care locuiesc împreună înainte de căsătorie sunt mai predispuşi să îşi desfacă ulterior căsătoria". Există desigur diverse opinii despre cum pot fi interpretate datele, dar autorii spun că "ceea ce se poate spune sigur este că nu există dovezi în sprijinul celor care afirmă că coabitarea înainte de căsătorie produce căsătorii mai solide".

Al doilea mit dezminţit de raport este cel care afirmă că deşi se încheie mai puţine căsătorii, acestea sunt de o calitate mai bună. Nu este aşa, răspund Popenoe şi Whitehead, subliniind că "cea mai clară dovadă în această privinţă" este faptul că în ultimii 25 de ani numărul bărbaţilor şi al femeilor care descriu ca "fericite" căsătoriile lor este în continuu declin.

Rolul educaţiei

Raportul evidenţiază şi influenţa educaţiei asupra căsătoriei. În ultimele decenii, instituţia căsătoriei a devenit mai solidă acolo unde soţiile au studii superioare. Femeile cu facultate se căsătoresc într-un procent mai mare decât celelalte, fiind de asemenea mai puţin înclinate spre divorţ decât femeile cu mai puţină educaţie. De asemenea, dintre femeile care amână căsătoria până după 30 de ani, cele cu studii superioare sunt cele cu şanse mai mari să fie deschise la a avea copii. Există astfel în America o diferenţă care se măreşte tot mai mult între căsătoriile femeilor cu studii superioare şi ale celorlalte. Pentru femeile fără facultate, spune raportul, "situaţia maritală rămâne tristă". Aceasta se datorează declinului permanent al numărului de căsătorii precum şi creşterii procentului de naşteri de copii în afara căsătoriei. În anul 2000, 40% dintre mamele care au renunţat la liceu trăiau fără soţi, spre deosebire de doar 12% dintre mamele cu facultate.

În anii 1980 divorţul a atins un maxim, după care se poate vorbi despre un declin moderat. Per ansamblu probabilitatea ca prima căsătorie să se termine cu un divorţ sau separare rămâne între 40% şi 50%. Riscul de divorţ variază însă în mod notabil. Şansele de divorţ sunt mai mari pentru


cei săraci, pentru cei care au abandonat şcoala şi pentru cuplurile care se căsătoresc de foarte tineri. Cuplurile care au în familie (între părinţi sau bunici) un divorţ, precum şi cei fără nici o credinţă declarată, sunt de asemenea mai predispuşi să divorţeze.

Concluziile

Pe lângă consecinţele la nivel personal, destrămarea căsătoriilor şi familiilor din ultimele decenii are şi un grav impact economic. O secţiune a raportului citat analizează beneficiile economice ale căsătoriei pentru societate. "Cuplurile căsătorite produc în medie mai multe bunuri economice decât persoanele singure sau cele care coabitează", se spune în raport. Cuplurile căsătorite fac de asemenea mai multe economii decât adulţii care locuiesc împreună. Bărbaţii tind să fie mai productivi din punct de vedere economic vorbind după căsătorie, câştigând cu 10% până la 40% mai mult decât bărbaţii singuri cu un nivel de educaţie similar.

Divorţul conduce şi la sărăcie. Raportul citează o lungă serie de cercetări care au arătat că atât copiii din familii divorţate cât şi cei născuţi în afara căsătoriei sunt în medie mai săraci decât ceilalţi. Un studiu afirmă chiar că dacă structura familială nu s-ar fi schimbat din 1960 până în 1998, procentul copiilor negri săraci în 1998 ar fi fost de 28,4% şi nu 45,6%, în timp ce procentul copiilor albi săraci ar fi fost 11,4% şi nu 15,4%. Dar divorţul înseamnă şi costuri mari pentru stat datorită cheltuielilor de asistenţă socială dar şi delicvenţei juvenile, cu cheltuielile pentru societate pe care le implică acest fenomen. Cele 1,4 milioane de divorţuri pronunţate în 2002 i-au costat pe plătitorii de taxe peste 30 de milioane de dolari, arată raportul.

Creşterea numărului de familii cu un singur părinte impune costuri mai mari per copil. În 2006, aproximativ 28% dintre copiii americani trăiau doar cu un părinte. "Aceasta înseamnă că an de an tot mai mulţi copii nu trăiesc în familii care să îi includă pe părinţii lor biologici, împreună, căsătoriţi - acesta ar fi, după toate dovezile empirice, contextul ideal care să asigure rezultate optime în dezvoltarea copiilor", afirmă Popenoe în partea introductivă a raportului.

Inversarea direcţiilor


Popenoe se întreabă cum ar putea fi reparată situaţia tristă în care se află căsătoria şi familia. O cale presupune transformarea culturală condusă de religie. Cu trecerea anilor, Statele Unite şi alte ţări au devenit tot mai seculare şi mai individualiste. Aceasta se verifică în special în rândul tinerilor. Întărirea religiei şi a familiei este una dintre temele comune din discursurile Papei Benedict al XVI-lea. Familia este prioritatea noii evanghelizări, declara Pontiful la 5 iulie unui grup de Episcopi din Republica Dominicană veniţi la Roma pentru vizita ad-limina. El spunea atunci: "Biserica doreşte ca familia să fie cu adevărat locul unde persoana se naşte, se maturizează şi este educată pentru viaţă, şi unde părinţii, iubindu-şi copiii, îi pregătesc pentru relaţii interpersonale sănătoase care, într-o societate atât de mult marcată de hedonism şi de indiferenţă religioasă, să aibă ca bază valorile morale şi umane".

Mai recent, într-un răspuns la întrebările puse lui la 1 septembrie, în cadrul întâlnirii sale cu tinerii la Loreto, Italia, Sfântul Părinte a afirmat că marginalizarea de care suferă atâtea persoane astăzi se datorează în parte fragmentării familiilor. Familia, a subliniat Papa atunci, "care trebuie să fie locul întâlnirii generaţiilor - de la străbunic până la nepot -, ar trebui să fie nu numai un loc unde se întâlnesc generaţiile, ci unde se şi învaţă să se trăiască, se învaţă virtuţile esenţiale pentru a trăi, şi acest lucru este în pericol". Trebuie să ne asigurăm că familia supravieţuieşte încercărilor actuale şi că este pusă în centrul societăţii, a cerut Papa. O sarcină mai urgentă ca niciodată în lumina direcţiilor actuale din societate.

Lumea Catholica, septembrie 2007

Documents

Transcript of Lumea Catholica, septembrie 2007