Lumea Catholica, noiembrie 2006

2 Lumea Catholica, noiembrie 2006

Sumar:

Editorial: De la extremism la normalitate ........................................... 3

Radu Capan

Mai mult un secretar al Bisericii decât un secretar al Statului .......... 7

Vladimir Redzioch

Experienţa înălţării unei biserici........................................................ 16

Lumea Catholica

Galaxia Gutenberg: o editură în goană după profit... spiritual ......... 24

Lumea Catholica

O viziune ortodoxă rusă despre papalitate şi nu numai .................. 29

Zenit

De vorbă cu un canonist despre excomunicare ................................ 38

Carl E. Olson

Credinţa novice a Hollywood-ului ..................................................... 45

pr. John Flynn

Lumea Catholica, noiembrie 2006 3

Editorial: De la extremism la normalitate

Autor: Radu Capan

A fi normal presupune un echilibru constant, şi astfel de multe ori este mai uşor să cazi într-o parte sau alta, la alegere, în extremism. De multe ori însă extremismul este asumat mai mult din motive exterioare, decât interioare. Îmi amintesc de exemplu de o oră de psihologie. Eram la o facultate tehnică, iar cursul era pentru cei care doreau să poată mai apoi preda: evident, majoritatea dintre noi îl urmam pentru că era o ocazie pentru o notă mare uşor de obţinut, iar mai apoi pentru că profesorul era fascinant. Pentru nişte pasionaţi de algoritmi şi limbaje de programare, temele propuse de dânsul erau ca o invitaţie adresată unor bivoli să culeagă flori pe un câmp minunat. Şi totuşi, ne prindeam în horă. Una dintre discuţiile memorabile a fost despre cunoştinţe specializate versus cunoştinţe generale. În mai puţin de cinci minute sala era divizată în două tabere: cei care susţineau că este o pierdere de vreme existenţa unor materii, din şcoala primară şi până în facultate, în timp ce alţii apărau diversitatea de materii. Cu fiecare minut care trecea, îndârjirea creştea şi fiecare tabără arunca argumente mai exagerate, mai nebuneşti, mai iraţionale, pentru a-şi susţine ideea. Informatică şi doar informatică din clasa I până în a XII-a, sau introducerea de ore de muzică, artă şi literatură la Politehnică? Dvs ce aţi susţine?

Este o mare auto-amăgire ideea că, dacă "cui pe cui se scoate", atunci şi "extremism cu extremism se anulează". Dacă sunteţi părintele unui băiat care ascultă non-stop muzică techno, credeţi că impunând ca în casa Dvs să se asculte doar muzică clasică, se va dezvăţa? Adesea se dovedeşte că


reacţiile exagerate ale unui copil sunt de fapt răspunsul la reacţii exagerate ale părinţilor. De câte ori părinţi - poate chiar creştini - ce au impus o educaţie foarte strictă, atent controlată, nepermisivă, nu s-au trezit cu surpriza vieţii lor: fata rămasă însărcinată a fugit cu un băiat! Doar că amplitudinea greşelii ei este egală cu amplitudinea greşelii părinţilor ei. Teoria haosului spune că bătăile de aripi ale unui fluture pot declanşa un taifun pe cealaltă parte a planetei. Puţin probabil. Dar este cert că comportamentul (gusturile, atitudinile, concepţiile ş.a.m.d.) unui individ nu au cum să fie o problemă strict personală, având efecte cel mai adesea asupra comportamentelor celorlalţi. Ceea ce faci nu te priveşte doar pe tine...

În Biserica Greco-Catolică există un fenomen interesant: printre cei mai înfocaţi susţinători ai "importurilor" de elemente latine nu sunt cei care au studiat în Universităţi romano-catolice, ci unii veniţi din Biserica Ortodoxă. Nu putem generaliza, dar îmi amintesc afirmaţia unui preot: "Nu am venit de la ortodocşi ca să slujesc tot ca ortodocşii." Plimbându-vă prin Ardeal, veţi vedea adesea biserici care nici măcar romano-catolice nu pot fi numite, ca arhitectură şi amenajare interioară. În schimb promotori ai tradiţiei răsăritene se dovedesc cel mai adesea cei care vin de la studii de la Roma. Este motiv de bucurie să vedem că la Roma tradiţia răsăriteană este respectată şi bine însuşită de studenţii de acolo, dar atunci când unii ajung să vorbească despre eliminarea rugăciunii Rozariului sau a altor devoţiuni ori obiceiuri intrate deja într-un "uz curent", nu doar după 1990 ci încă dinainte de 1948, vedem de fapt o altă extremă. Ironic şi trist în acelaşi timp, dacă un preot greco-catolic apără şi Rozariul şi Acatistul, neputând fi asumat de nici una din tabere, este considerat... anormal, nehotărât, necunoscător al tradiţiei sau, dimpotrivă, nealiniat prezentului.

Problema extremelor se regăseşte şi în Biserica Romano-Catolică: cred că este evident fiecăruia că mişcarea schismatică lefebvristă nu ar fi apărut dacă nu ar fi existat acele abuzuri liturgice despre care au vorbit şi vorbesc înalţi prelaţi din Curia Romană, inclusiv actualul Pontif. Acum o lună, Cardinalul Arinze s-a aflat în Franţa, la Institutul Catolic din Paris. Toată lumea aştepta ca în intervenţia sa să amintească de lefebvrişti sau de Liturghia în rit latin. Nici un cuvânt despre acestea. În schimb prefectul Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a subliniat că "Sfânta Liturghie nu este un teritoriu în care domneşte libertatea


explorării". A vorbit despre abuzurile liturgice care îşi găsesc rădăcina în "locul eronat dat spontaneităţii sau creativităţii sau vin poate dintr-o idee falsă de libertate sau din acea eroare ce propovăduieşte 'orizontalismul', care constă în punerea omului în centrul celebrării liturgice în loc să îndrepte în sus, spre Cristos". Şi a încheiat cu observaţia că "liturgia nu este proprietatea nimănui - nici a celebrantului, nici a comunităţii în care se celebrează misterele". Existenţa tradiţionaliştilor - în special a celor din afara Bisericii - este în mare (cea mai mare?) parte produsul alegerilor noastre, a celor din Biserică. Acesta este mesajul din spatele discursului Cardinalului Arinze. Şi este o invitaţie la o reflecţie largă asupra a ceea ce facem, pentru că chiar şi dacă este din bună intenţie, atunci când ceea ce facem se îndepărtează de normalitate va provoca, mai devreme sau mai târziu, o reacţie, un extremism în cealaltă direcţie.

Zilele acestea asistăm în societatea românească la discuţii aprinse privind simbolurile religioase. Într-un fel parcă suntem la ora aceea de psihologie. Se cristalizează vocile extremiste - care de regulă pun mâna pe portavoce - şi, ca reacţie la extremismul propunerii iniţiale, ajungem să auzim pledoarii pro-icoane care vor include azi-mâine cererea ca în toate birourile firmelor de stat sau private să se pună simboluri religioase, pentru că suntem o ţară creştină (să fim serioşi). Am citit prea puţine reacţii cumpătate, lipsite de patetism. Şi dacă reacţiile noastre sunt pe măsura bombasticismului titlurilor de ziare, mă întreb cum vom reacţiona, cât de extremişti vom deveni, atunci când vor începe problemele serioase: interzicerea purtării de cruciuliţe la gât la şcoală sau câteva zile la închisoare pentru criticarea homosexualităţii. Acum ceea ce se întâmplă este doar încălzirea, dar dacă acest prim examen (pierdut din start, doar ne integrăm în curând în Europa) îl vom da răspunzând la extremism prin extremism, îmi este şi groază să mă gândesc la ce va urma.

Pun aici punct celor câtorva gânduri ale mele (şi subliniez: ale mele). Vă propun acum să parcurgeţi următoarele şase articole: este o cale lungă şi frumoasă, la finalul căreia sper să se cearnă eventualele supărări provocate de cele scrise mai sus, şi să rămână ceea ce este constructiv. Începem în forţă, cu un interviu cu chiar secretarul de stat al Sfântului Scaun, omul II în Vatican. Desigur, este vorba de o traducere, după Inside the Vatican. Dar avem şi interviuri proprii: unul cu pr. Alois Moraru, care ne împărtăşeşte experienţa sa de ctitor de biserică în Roman, şi altul cu


pr. Silviu Hodiş, directorul unei edituri tinere dar de mare succes. Revenim apoi la traduceri, tot de interviuri (da, acest număr este numărul interviurilor!): primul după agenţia Zenit, cu deja cunoscutul - pentru cei care urmăresc ştirile Catholica.ro - Episcop Hilarion de Viena, iar al doilea preluat de pe IgnatiusInsight.com, cu un specialist în drept canonic, pe tema excomunicării. Încheiem cu un articol care nu este un interviu, ci trece în revistă o toamnă cinematografică cu numeroase elemente religioase.

Acesta este ultimul număr pe 2006. La începutul anului anunţam că vor fi 10 numere pe an, mai puţin în iulie şi august. Dar dacă ar fi să scoatem un număr luna viitoare, conform obiceiului pe 24, ar însemna ca revista să fie online la 24 decembrie, în prag de Crăciun. Veţi avea cu siguranţă atunci multe alte lucruri, mai importante, de făcut, aşa că ne vom revedeam în ianuarie 2007. Lumea Catholica îşi încheie deci acum primul an de existenţă.

Lectură plăcut şi nu uitaţi: ţineţi pe mijloc!


Mai mult un secretar al Bisericii

decât un secretar al Statului

Autor: Vladimir Redzioch Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, octombrie 2006

Joseph Ratzinger şi Tarcisio Bertone, Cardinal şi Arhiepiscop, prefect şi secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei: pentru şapte ani, între 1995 şi 2002, acest "duo" a lucrat umăr la umăr la conducerea unuia dintre cele mai importante dicastere ale Curiei Romane. Au fost şi vecini, amândoi locuind într-o clădire a Vaticanului situată în Piazza della Citta Leonina, la doar câţiva paşi de intrarea Porta Sant'Anna din Vatican; Cardinalul Ratzinger a locuit în apartamentul de la etajul 4, iar Arhiepiscopul Bertone la etajul 5. De la ferestrele apartamentelor lor puteau vedea Palatul Apostolic. Cine ştie dacă vreunul din ei s-a gândit că la un moment dat vor locui chiar în acel Palat? Pentru că aşa s-a întâmplat...

La 15 septembrie, Cardinalul Tarcisio Bertone şi-a asumat în mod oficial cea mai importantă funcţie din Vatican după cea a Papei. În interviul prezentat în continuare, apărut în publicaţia Inside the Vatican, prelatul explică modul în care intenţionează să îndeplinească funcţia de "prim ministru" al Papei Benedict, care în luna iunie a.c. l-a numit secretar de stat în locul Cardinalului Angelo Sodano, care se apropie de vârsta de 80 de ani şi şi-a părăsit postul din motiv de vârstă.

- Eminenţă, aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre originile Dvs?

- M-am născut în Romano Canavese din Piedmont, cea mai din nord provincie a Italiei, într-o familie de ţărani, al cincilea din cei opt copii, în


noaptea dintre 1 şi 2 decembrie 1943. În final în registrul primăriei data naşterii a fost înregistrată 1 decembrie, iar în registrul parohiei 2 decembrie. Astfel că data naşterii mele diferă pentru Stat şi pentru Biserică. Părinţii mei au fost buni creştini şi m-au botezat cu numele de Tarcisio Pietro Evasio (Tarcisius a fost un tânăr martirizat în secolul al III-lea pentru că a protejat Sfânta Euharistie pe care o ducea creştinilor din închisoare; Sf. Evasio a fost Episcop de Casale, sărbătoarea lui fiind la 2 decembrie).

- Ce influenţă au avut părinţii în formarea personalităţii Dvs?

- Tatăl meu, Pietro, a fost foarte devotat Sfintei Liturghii, participând zilnic la ea. Era de asemenea pasionat de muzică. Mama mea, Pierina, era şi ea foarte credincioasă şi implicată în numeroase activităţi caritative şi ale comunităţii. Dar era şi o personalitate "combatantă", foarte interesată de politică. Era membră a Partidului Popular Catolic al lui Don Luigi Sturzo şi participa la numeroase întâlniri politice. În timpul perioadei fasciste, a refuzat să plătească taxa de membru pentru mine şi pentru ceilalţi copii.

- Ştim deci că aţi moştenit pasiunea pentru muzică de la tată, iar de la mama Dvs un anume interes pentru politică şi social. Dar cum v-aţi descoperit vocaţia?

- Încă de când eram mic aveam o anume pasiune pentru limbile moderne şi îmi imaginam că aş putea deveni translator. Dar când aveam 14 ani şi urmam şcoala în Valdocco, un preot salezian m-a invitat să particip la nişte zile de reculegere pentru discernerea vocaţiei, sugerându-mi să intru în familia lui Don Bosco. Am acceptat. Era 3 mai 1949. Am depus primele voturi religioase la 3 decembrie 1950, fiind hirotonit preot la 1 iulie 1960. După ce în 1961 am luat licenţa în teologie (tema pe care am susţinut-o fiind despre toleranţă şi despre libertatea religioasă), superiorii m-au trimis la Roma.

- Cum aţi găsit Roma?

- Să vă spun cinstit, nu mi-a plăcut prea mult Roma şi nu doream să fiu aici. Şi totuşi, acum mă aflu în Roma de mai bine de 30 de ani. În Roma mi-


am luat licenţa şi doctoratul în drept canonic. Erau anii Conciliului Vatican II, iar noi, tinerii studenţi, eram fascinaţi de eveniment. Am stat în Roma între 1961 şi 1965, an în care m-am întors în Piedmont pentru a preda teologie morală la colegiul internaţional din Bollengo.

- Dar nu aţi rămas mult timp...

- Este adevărat. În 1967 m-au chemat înapoi la Roma pentru a preda teologie morală la Ateneumul Salezian, care în 1973 a fost ridicat la rang de Universitate Pontificală. În 1967 am fost numit să conduc Facultatea de Drept Canonic. Am predat acolo până în 1991: drept canonic public şi în special "Dreptul constituţional al Bisericii" şi "Relaţiile dintre Biserică şi comunitatea politică". După 1978 mi s-a cerut să predau aceleaşi materii şi la Universitatea Pontificală Laterană. Între 1987 şi 1989 am fost vice-rector, iar între 1989 şi 1991 rector al Universităţii Pontificale Saleziene.

- Aţi avut şi alte însărcinări în acei ani?

- În acei ani am fost invitat să colaborez la ultima fază a revizuirii Codului de Drept Canonic. Mai mult, la cererea Cardinalului Ratzinger, care era atunci prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, am supervizat proiectul final al Codului Canoanelor Bisericilor Răsăritene, promulgat în 1990. În toţi acei ani am fost şi consultor la diferite dicastere ale Curiei Romane.

- Când l-aţi întâlnit prima oară pe Cardinalul Ratzinger?

- Am fost numit consultor al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei în 1984, dar l-am întâlnit ocazional înainte, deoarece locuia în Roma de la începutul anului 1982. În 1988 l-am însoţit pe Cardinalul Ratzinger, alături de alţi experţi, la negocierile cu Arhiepiscopul Lefebvre. A fost o experienţă interesantă dar dificilă, iar rezultatele negocierilor nu au fost pozitive.

- Apoi Papa Ioan Paul al II-lea a decis să vă trimită la Piedmont, acum ca Episcop...


- Da, la 1 august 1991, Papa m-a numit Arhiepiscop de Vercelli. Pentru mine a fost o mare onoare să fiu pus în fruntea celui mai vechi scaun episcopal din Piedmont, care l-a avut ca prim Episcop pe Sf. Eusebius. Am rămas în Vercelli timp de patru ani. Apoi în iunie 1955, Papa Ioan Paul al II-lea m-a chemat înapoi la Vatican pentru a-l asista pe Cardinalul Ratzinger ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

- Şi astfel aţi lucrat timp de şapte ani ca secretar al fostului Sfânt Oficiu al Inchiziţiei. Care au fost cele mai importante probleme cu care v-aţi confruntat?

- Au fost şapte ani foarte dificili. În acea perioadă Congregaţia a publicat câteva documente foarte semnificative. Mai presus de toate declaraţia "Dominus Iesus", apoi reglementările privind examinarea doctrinelor, normele pentru cele mai grave abateri rezervate Congregaţiei, note doctrinale pe diferite teme privind comportamentul catolicilor în viaţa politică şi altele.

- Aţi jucat un rol central şi în publicarea celui de-al treilea secret de la Fatima şi în discuţiile cu Arhiepiscopul Milingo. Mai este ceva de dezvăluit despre secretul de la Fatima, sau mai există alte revelaţii ce privesc viitorul Bisericii şi al lumii?

- M-am întâlnit cu sora Lucia de câteva ori şi am ţinut în mână manuscrisul semnat de ea. Nu există alte revelaţii despre Fatima, iar aşa numitul al treilea secret a fost în întregime revelat. Cât despre speculaţiile catastrofice, unii afirmau că sora Lucia nu închidea ochii noaptea, atât de speriată ar fi fost de dezastrele ce urmau să vină. Ea mi-a spus: "Dacă nu aş dormi noaptea, cum aş putea să stau trează toată ziua şi să mă rog?" Sora Lucia a recomandat să nu se ia în seamă prevestirile apocaliptice.

- În 2001 aţi fost implicat în "problema Milingo". Acum Milingo a defectat încă o dată. Care este părerea Dvs?

- Am ajuns să îl cunosc pe Arhiepiscopul Milingo foarte bine. Trebuie să îi respectăm viaţa personală şi să nu rupem de tot relaţiile cu el, sau să ne pierdem speranţele că se va întoarce la fidelitate deplină faţă de Papă şi că îşi va relua locul în Biserica Catolică. Trebuie să ne rugăm de asemenea


mult pentru el. Eu personal l-am încredinţat în rugăciune servitorului lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea.

- În decembrie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea v-a încredinţat unul dintre cele mai importante scaune episcopale din Italia: cel de Genova. Aţi fost surprins?

- Nu m-am aşteptat la această numire, dar am primit-o cu entuziasm. Pentru mine a fost o onoare să conduc o Dieceză străveche şi prestigioasă şi să fiu succesorul unor păstori mari precum Tommaso Reggio şi Cardinalul Giuseppe Siri.

- La 22 iunie 2006, Sfântul Scaun a anunţat oficial numirea Dvs ca secretar de stat, preluarea funcţiei fiind anunţată pentru 15 septembrie.

- Ca să vă spun adevărul, Sfântul Părinte îmi propusese această funcţie cu câteva luni înainte. După o perioadă de rugăciune şi de reflecţie am spus "da". Papa a găsit că este oportun să facă publică vestea la sfârşitul lunii iunie.

- Nu sunteţi un "produs" al serviciilor diplomatice al Vaticanului, astfel că numirea Dvs este o abatere de la o anumită tradiţie. Credeţi că acesta ar putea fi un dezavantaj pentru Dvs?

- Într-un anumit sens, da, chiar dacă am anumiţi predecesori iluştri care nu au devenit secretari de stat după o carieră în diplomaţie, precum Cardinalii Pietro Gasparri şi Jean Villot...

- De ce credeţi că Papa Benedict al XVI-lea nu a ales pe cineva din serviciile diplomatice?

- La această întrebare vă poate răspunde Papa. Oricum, eu sper să pot să contribui la accentuarea misiunii spirituale a Bisericii, care transcende politica şi diplomaţia, cu toate că un secretat de stat trebuie să se folosească de toate mijloacele pentru a sprijini misiunea Bisericii în fiecare sferă. Mons. Bettazzi, Arhiepiscop emerit de Ivrea, Dieceza în care m-am născut, m-a sfătuit să fiu secretar "al Bisericii" mai mult decât secretar "de stat". Am fost de acord cu el.


- Papa s-a mai abătut de la o altă tradiţie alegându-vă. În trecut, secretarii de stat nu veneau din ordine religioase. Dar Dvs sunteţi salezian. Ce înseamnă pentru Dvs să fiţi salezian?

- În principal două lucruri. Mai întâi este vorba de un mod de a mă comporta faţă de ceilalţi, cu mare respect şi cu un optimism invincibil. Apoi este vorba de marea moştenire primită de la Don Bosco: fidelitatea şi apropierea de Papă, oricine ar fi el.

- Aţi lucrat mult timp aproape de Cardinalul Ratzinger. Care este stilul de lucru al omului care acum este Papă?

- Am avut marea onoare să colaborez îndeaproape cu doi extraordinari oameni ai Bisericii: Papa Ioan Paul al II-lea şi pe atunci Cardinalul Joseph Ratzinger. Stilul de lucru al acestuia din urmă este foarte colegial, mereu disponibil să întrebe, să asculte, cu puterea de a fructifica talanţii fiecăruia, inclusiv ai celor mai tineri sau ai celor mai nou veniţi.

- Papa a fost prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, iar Dvs numărul doi în acest dicaster. Acum lucraţi din nou în echipă cu el. Aceasta înseamnă că întregul Vatican va funcţiona acum ca un singur şi larg Sfânt Oficiu?

- Aş dori să fie folosit numele corect. Sfântul Oficiu înseamnă astăzi un loc, o clădire. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei are, desigur, rolul de a conserva ortodoxia credinţei, şi în acest sens, ca să folosesc cuvintele Cardinalului Ratzinger, îndeplineşte o "sarcină democratică", deoarece apără credinţa celor simpli, a celor care nu pot să scrie cărţi sau editoriale sau să participe la dezbateri televizate. Dar nu trebuie de asemenea să uităm de rolul ei fundamental de promovare a credinţei în colaborare cu misiunea Bisericii. Experienţa lucrului în acel dicaster te ajută să proclami Evanghelia în integralitatea ei, fără să renunţi la abordarea care pune în centru omul, scopul creaţiei şi al răscumpărării, din orice ţară, cultură sau condiţie ar veni el.

- Cine este secretarul de stat? Oamenii spun că este "primul ministru" al Papei...


- Secretarul de stat este un om fidel Papei. El trebuie să difuzeze mesajele acestuia şi să îl ajute în realizarea planurilor sale. Evident, el este un co-lucrător care face legătura între şi coordonează toate dicasterele Curiei Romane, menţinând de asemenea contacte cu toţi reprezentanţii Sfântului Scaun din întreaga lume. Pe scurt, este un om al relaţiilor, un om care ajută la transmiterea voinţei Papei. El are o responsabilitate extraordinară vizavi de întreaga Biserică, supraveghind nu doar viaţa internă a Bisericii ci şi relaţiile cu statele şi cu organizaţiile internaţionale.

- Papa Benedict pare să prefere în misiunea sa aspectul pastoral înaintea şi deasupra aspectelor pur politice şi diplomatice. Ce consecinţe credeţi că va avea această trăsătură a pontificatului asupra activităţii secretarului de stat?

- Misiunea Bisericii, aşa după cum a spus Papa în repetate rânduri, este una singură şi a fost mereu una singură: să proclame lumii că frumuseţea, bucuria, răspunsul la cele mai profunde întrebări ale omului, nu este o idee sau o serie de învăţături, ci o persoană, Isus Cristos, care a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră. Şi doar datorită şi la lumina acestei misiuni caută să acţioneze Sfântul Scaun în favoarea păcii şi a dreptăţii în orice colţ al pământului, folosindu-se de toate mijloacele disponibile pentru atingerea acestor nobile obiective.

- Care este atunci sarcina Sfântului Scaun pe scena internaţională?

- În timpul ultimului secol, Papii au invitat fiecare persoană să pornească din nou de la Dumnezeu pentru a promova un mod paşnic şi drept de convieţuire în toate regiunile pământului. Au vorbit nu pentru a apăra interesele Bisericii, ci dreptatea şi demnitatea omului, a tuturor oamenilor, în special a celor slabi şi a celor care au de suferit nedreptăţi intolerabile. Din acest punct de vedere, pacea nu poate fi simpla absenţă a conflictelor armate, ci rod al ordinii sădite în societatea umană de către însuşi Dumnezeu.

- Se vorbeşte mult despre o presupusă dorinţă a Papei Benedict de a reforma Curia Romană (anumite schimbări par a confirma deja aceasta). Dvs ce credeţi?


- Au fost deja două reforme recente ale Curiei, sub Papa Paul al VI-lea şi apoi sub Papa Ioan Paul al II-lea. După aproape două decenii de la ultima reformă este de înţeles că se doreşte evaluarea organizării dicasterelor Sfântului Scaun, pentru a reflecta la cum s-ar putea face ca actualele structuri să fie mai eficiente pentru misiunea Bisericii şi eventual a judeca dacă trebuie menţinut tot ceea ce există acum.

- Unii v-au criticat pentru că aţi fost de acord să mergeţi la un post de televiziune şi să comentaţi un meci de fotbal din Italia. De ce aţi făcut aceasta?

- Pentru a oferi un mesaj pozitiv miilor de oameni care nu sunt mereu aproape de Biserică. Stadioanele de fotbal sunt areopaguri moderne, frecventate de mii de tineri şi mai puţin tineri, care trebuie să fie educaţi referitor la adevăratele valori ale sportului şi care în schimb, în unele cazuri, învaţă doar să se alăture unei "haite" şi să participe la acte de vandalism ori de violenţă. Acum evident nu aş mai face aşa ceva, chiar dacă dorinţa de a mai vedea personal meciuri de fotbal a rămas în mine.

- Aţi criticat în mod public cartea "Codul lui Da Vinci". De ce credeţi că această carte este atât de periculoasă pentru credinţa creştină?

- Deoarece este un amestec de invenţii jignitoare referitoare la credinţa creştină şi în special la cel care este motivul credinţei noastre, Isus. Din păcate aceste invenţii au fost luate ca lucruri adevărate, iar romanul a fost promovat masiv, provocând mult rău în special între oamenii needucaţi. Dar a fost şi un stimulent pentru a vorbi mai mult şi mai clar despre Cristos şi Biserică.

- Unii vaticanişti afirmă că aveţi darul de a vă folosi de mass-media ca Papa Ioan Paul al II-lea, că sunteţi un "mare comunicator". Este aşa?

- Biserica trăieşte prin proclamare. Biserica a primit de la Fondatorul ei mandatul de a comunica Evanghelia. Mijlocul originar al acestei comunicări este cuvântul, comunicarea orală. De aceea, dacă Don Bosco ar trăi astăzi, el ar folosi televiziunea. Oricine foloseşte mijloacele de comunicare trebuie să spună adevărul şi nu să manipuleze. De aceea noi, salezienii, am înfiinţat o Facultate de Comunicaţii în cadrul Universităţii


noastre Pontificale, căutând să predăm şi să sprijinim fiecare formă de comunicare pozitivă.

- V-aţi început misiunea într-un moment deosebit de delicat, datorită tensiunilor din Orientul Mijlociu, în special din Ţara Sfântă...

- Sunt în deplin acord cu declaraţiile Papilor şi predecesorilor mei. Papa Benedict al XVI-lea a vorbit de trei drepturi: acela al Libanului de a avea integritatea sa ca naţiune suverană; acela al Israelului de a trăi în pace cu vecinii săi; şi acela al palestinienilor de a avea o patrie a lor. El a făcut apeluri din inimă explicând încă o dată că nu se poate ajunge la dreptate, crea o nouă ordine şi construi o pace autentică dacă se recurge la arme şi la instrumentele violenţei. Aş dori să îndrept un gând special de solidaritate către creştinii care s-au aflat între focuri şi care, după cum s-a întâmplat şi în trecutul acestei încercate regiuni a lumii, plătesc un preţ mare.


Experienţa înălţării unei biserici

Autor: Lumea Catholica

În luna octombrie a acestui an, în Dieceza de Iaşi au fost sfinţite două biserici, la Săbăoani şi la Roman. Pentru a profita de experienţa recentă a construirii de biserici, şi pentru a o împărtăşi celor care doresc sau sunt în curs de a construi un lăcaş de cult în parohia lor, am stat de vorbă cu pr. Alois Moraru, de la parohia "Fericitul Ieremia Valahul" din Roman.

- Părinte Alois Moraru, la sfârşitul lunii octombrie aţi avut bucuria să celebraţi sfinţirea bisericii "Fericitul Ieremia Valahul", unde sunteţi paroh. De cât timp sunteţi acolo şi cum aţi găsit Romanul în acea vreme?

- Luna viitoare se vor împlini doi ani de când sunt paroh în această parohie din oraşul muşatin Roman, o localitate pe care o ştiam foarte bine întrucât sunt originar din această zonă şi mi-am petrecut patru ani din viaţă studiind la un liceu de aici. Noutatea a constituit-o comunitatea catolică care mi-a fost încredinţată spre păstorire: o parohie cu 450 de familii, multe dintre ele fiind înjumătăţite fie de moartea unuia dintre soţi, fie datorită căsătoriilor mixte care s-au realizat. Dintre familiile ei, multe sunt în vârstă şi unele au situaţii de trai precare. De fapt, aceasta este o realitate sesizată şi în celelalte trei parohii ale acestui oraş: "Sfânta Tereza a Pruncului Isus", "Inima Neprihănită a Mariei" şi "Isus, bunul Păstor".

- Ne puteţi prezenta pe scurt şi aceste parohii? Cum sunt bisericile lor?

- Cea mai veche, dar şi cea mai mare dintre parohiile catolice din oraşul Roman este "Sfânta Tereza a Pruncului Isus". Biserica în cinstea ei a fost construită la mijlocul secolului trecut şi a suferit deja mai multe reparaţii. Această parohie a înglobat cele peste 3.000 de familii din oraş, din care s-au desprins apoi încă trei comunităţi parohiale. Paroh al comunităţii principale din centrul oraşului este pr. Dumitru Farcaş, ajutat acum de pr.


vicar Mihail Farcaş. În urmă cu 10 ani, s-a înfiinţat parohia "Inima Neprihănită a Mariei", păstorită şi în prezent de pr. Cristian Lucaci, ajutat acum de pr. Claudiu Robu. Această comunitate are biserica în fază de construcţie. Cea de-a treia parohie catolică din oraş este cea care mi-a fost încredinţată mie, fiind ajutat de pr. vicar Romeo Neculai. Cea mai tânără comunitate parohială de aici, atât ca medie de vârstă a enoriaşilor, cât şi a datei de înfiinţare este "Isus, bunul Păstor", al cărei paroh este pr. Francisc Fărcăşel. Şi această parohie are biserica în fază de construcţie.

- Din câte îmi spuneţi, se pare că aceste comunităţi catolice din Roman sunt în şantier: două biserici în construcţie, una care a fost renovată, iar a dumneavoastră abia a fost sfinţită. Ne puteţi spune în ce stadiu era biserica "Fericitul Ieremia Valahul" când aţi ajuns acolo, în urmă cu aproape doi ani?

- Graţie primului paroh al acestei comunităţi, pr. Ludovic Butnăraşu, când am fost numit eu paroh la Roman, am găsit biserica în catacombe, adică era la cota 0, celebrările liturgice având loc la subsolul bisericii, care era tot asemenea unui şantier. Planurile bisericii existau, dar lipseau banii necesari unei asemenea investiţii. Orice astfel de lucrare este examinată cu grijă de mai multe foruri şi sunt necesare aproximativ 20 de avize. Nu e cazul să le enumăr acum, căci s-ar speria cei care sunt însărcinaţi cu o asemenea misiune. Aceasta e o primă etapă, deoarece obţinerea autorizaţiei de construcţie a bisericii nu înseamnă totul. Sunt necesare alte sute de ore de muncă prin birouri pentru găsirea celor mai bune soluţii de arhitectură, de rezistenţă, de utilitate etc.

- Şi v-aţi găsit timp pentru toate acestea?

- Cum spuneam, este necesară parcurgerea multor paşi, unii mai importanţi, alţii cu o valoare mai mică, dar peste toate etapele trebuind să fie aţintită privirea parohului, reprezentantul comunităţii parohiale în acest sector. De modul său de a acţiona depinde în mare măsură ritmul şi modul în care se edifică un lăcaş al Domnului.


- Din ritmul în care aţi mers trebuie să înţeleg că v-aţi apucat de muncă imediat ce aţi ajuns la Roman. Pe ce fonduri v-aţi bazat, cine v-a ajutat?

- Am venit la Roman cu gândul de a lucra atât la edificarea comunităţii credincioşilor cât şi a bisericii. Lucrul acesta l-am enunţat enoriaşilor chiar la Liturghia de instalare ca paroh şi i-a entuziasmat. Munca la şantier am început-o în aprilie anul trecut. În ceea ce priveşte fondurile, nu am pornit de la zero, ci de la minus, căci mai trebuiau plătite anumite datorii. Pentru a demara lucrările, a trebuit să caut numeroase persoane care să aibă încredere în mine şi care să-mi împrumute sume mari de bani. Cu ajutorul Domnului şi al multor oameni de bunăvoinţă am pornit la drum. Am căutat furnizori de materiale de construcţii şi câţiva meşteri care să poată conduce munca. Am lucrat în regie proprie, cu un concurs larg al credincioşilor parohiei, care au prestat zeci de ore de muncă voluntară.

- Totuşi, a ridica şi termina o biserică într-un an şi şase luni nu pare un lucru atât de uşor. Au fost necesare sume colosale. Ne puteţi prezenta vreun moment mai delicat din această problematică?

- Multe momente ar putea părea importante din acest capitol al identificării şi găsirii surselor de finanţare. Pe parcursul lucrărilor au fost şi unele persoane care au putut să ne ajute cu donaţii în bani şi materiale de construcţii, nu numai să ne împrumute bani. Era foarte greu atunci când eram presat de anumite firme să le plătesc rapid materialele pe care ni le-au furnizat sau de anumiţi oameni care îmi cereau să le restitui banii împrumutaţi. Îmi amintesc o situaţie trăită cu exact un an în urmă. A trebuit ca într-o singură zi să strâng un miliard de lei vechi pentru plata datoriilor. Am apelat la rugăciunile credincioşilor în cinstea fericitului Ieremia Valahul, patronul comunităţii, m-am urcat în maşină, am colindat mai multe localităţi, iar seara... problema era rezolvată. Era o zi de luni, dedicată patronului bisericii noastre. Şi câte asemenea ajutoare am simţit din partea patronului nostru ceresc!


- În afară de credincioşii parohiei, v-au sprijinit şi alţii?

- Bineînţeles. Am colindat mai multe ţări pentru a găsi oameni şi asociaţii care să ne ofere ceva. De multe ori era mai mare efortul făcut decât ajutorul primit, dar... doream să mergem înainte. Am apelat şi la alte comunităţi din dieceza noastră; unele ne-au putut sprijini cu ceva, altele... mai puţin.

- De-a lungul timpului mi s-a întâmplat adesea să vă sun şi să îmi răspundeţi de la primărie sau din diferite birouri. Aţi fost susţinuţi de asemenea foruri?

- Cu durere în suflet, trebuie să răspund negativ. Deşi am făcut numeroase demersuri la ministere, la primărie, la unele asociaţii şi partide, am primit numai promisiuni, dar nici măcar un leu.

- Un credincios îmi spunea că adesea eraţi greu de deosebit de muncitori, fiind la fel de acoperit de praful şantierului. Aţi avut momente în care să simţiţi regrete că v-aţi înhămat la o astfel de sarcină? Din câte ştim, aţi lucrat la o editură, aţi studiat şi în străinătate, dar ce a însemnat pentru dumneavoastră experienţa înălţării unei bisericii?

- Se pare că nu m-am putut ascunde bine printre muncitori. Mi-a plăcut să fiu alături de ei, de la săparea gropilor pentru stâlpii turnului (5 metri sub cota 0), până la punerea crucii pe vârful turnului (40 de metri). În felul acesta, munca meşterilor şi a enoriaşilor avea un alt randament. În ciuda oboselii şi a multor situaţii grele, nu mi-a părut rău că am ales să lucrăm în acest ritm. A fost greu, dar... am ajuns la ţel. În viaţă ne putem propune multe, în diverse sectoare de activitate, dar sunt convins că trebuie să dorim să ne facem bine datoria. Am lucrat mult timp în arhive şi mi-a plăcut să cercetez şi să scriu mai multe cărţi, am studiat la Viena şi m-am întors de unde am plecat pentru a lucra aici, am avut această misiune de a coordona înălţarea unei biserici şi... sper să dăinuie cât mai mult.


- Cine v-au fost cei mai aproape în procesul de construcţie a bisericii?

- În primul rând ne-a stat alături Dumnezeu, căci fără ajutorul său nu putem face nimic. Apoi, şi doresc să le mulţumesc cordial, au depus un efort deosebit membrii comitetului bisericesc, care au colindat de nenumărate ori locuinţele enoriaşilor pentru a culege ofertele lor şi pentru a-i anunţa să vină la muncă. O susţinere deosebită am primit din partea câtorva familii mai înstărite şi a unor confraţi preoţi, care ne-au ajutat cum şi cât au putut.

- Şi iată că, după atâta trudă, a sosit şi finele lunii octombrie, când biserica a fost sfinţită. Ne-o prezentaţi pe scurt?

- Aşa cum constata înţeleptul Qohelet în Vechiul Testament: "Pentru orice lucru este un timp potrivit şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer...; este o vreme să sădeşti şi o vreme să culegi ce ai sădit...", s-a întâmplat şi cu noi. A fost o vreme pentru a zidi, una pentru a mulţumi şi... una pentru a reflecta asupra realităţilor mântuitoare care se ascund în spatele simbolurilor prezentate în noul lăcaş de cult. Am ţinut cu tot dinadinsul ca acest act de aducere de mulţumire şi de sfinţire a bisericii să aibă loc în ziua de 29 octombrie, în preajma comemorării datei în care fratele Ieremia Valahul a fost declarat fericit de către papa de pioasă memorie Ioan Paul al II-lea. Mai mult, în acest an s-au comemorat 450 de ani de la naşterea patronului bisericii noastre.

Păşind pe strada din faţa bisericii, Cristos de pe cruce ne invită să păşim în această casă a Domnului. Crucea de inox de pe turnul bisericii şi clopotele ne invită să privim spre ceruri şi ne amintesc faptul că deasupra noastră este Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru. Privind cele trei uşi de la intrarea în biserică, ne amintim de cele trei sacramente ale iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia. Intrând prin ele, în biserică, decoraţiunile din marmură şi din inox ne invită la o incursiune în Vechiul Testament, putând evidenţia câteva simboluri: pomul cunoaşterii binelui şi răului, curcubeul şi porumbelul - simboluri ale mântuirii, cele 12 triburi ale poporului ales conturate pe covorul de marmură, scara lui Iacob etc. Aceste simboluri veterotestamentare ne duc spre Cristos - altarul bisericii. Mântuitorul ne vorbeşte prin Cuvânt (pupitrul) şi ne sfinţeşte prin Botez (baptisteriul). Acestea sunt strâns legate între ele ca realităţi


mântuitoare, dar şi prin covorul de marmură. Icoanele şi vitraliile din prezbiteriu ne prezintă momente importante din viaţa Mântuitorului: naşterea, copilăria, botezul, diferite minuni, Cina cea de Taină, agonia din Grădina Ghetsemani etc. Suferinţele Domnului sunt conturate în staţiunile din Calea Sfintei Cruci şi conduc spre Înviere, zugrăvită într-o icoană mare şi simbolizată prin lumânarea pascală. Înviat, Mântuitorul rămâne cu noi în tabernacol. El şi-a ales 12 apostoli, reprezentaţi în biserica noastră prin 12 stâlpi de rezistenţă, înfiinţând Biserica. Cele şapte cruci mari vizibile în biserică şi forma covorului de marmură ne amintesc de cele şapte sacramente ale Bisericii şi de darurile Duhului Sfânt, care ne invită să medităm că patria noastră nu este pământul, ci cerul. Planul superior al bisericii ne ajută să înţelegem şi mai bine acest lucru. Vitraliile oblice, mozaicurile, statuile şi bolta înstelată ne sugerează o meditaţie foarte bună asupra acestor realităţi. Avem nevoie de mijlocirea sfinţilor şi într-un mod aparte de cea a Preacuratei Fecioara Maria şi a fericitului Ieremia Valahul - conaţionalul şi patronul nostru. Principalele devoţiuni ale credincioşilor din parohia noastră, în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus, a Inimii Neprihănite a Mariei, a sfântului Anton de Padova şi a sfântului Iosif, marcate prin patru statui mari, ne ajută să trăim o viaţă creştină autentică şi să ne gândim la o moarte bună, fiind conştienţi că va trebui să ne prezentăm înaintea judecăţii lui Dumnezeu, care ne arată calea pe care trebuie să mergem, care vede, ascultă, scrie şi judecă toate - aspecte desprinse din cele două icoane plasate deasupra confesionalelor.

- Care sunt dimensiunile bisericii?

- Noul lăcaş de cult are o lungime de 32 metri, o lăţime de 15,5 metri, o înălţime interioară de 15 metri, iar crucea de pe vârful turnului ajunge la 39,5 metri. La subsolul bisericii, care are aceleaşi dimensiuni orizontale, sunt în curs de organizare mai multe săli pentru cateheză, spectacole, o sală de calculatoare, o bucătărie, o garderobă, grupuri sanitare etc.


- Cum a fost sfinţirea bisericii? Ştim că au participat trei episcopi şi câteva mii de credincioşi. Ce elemente deosebite puteţi evidenţia?

- În ziua de 29 octombrie, încă de dimineaţă, zeci de persoane s-au strecurat prin poarta bisericii pentru a face ultimele retuşări şi a orna noul lăcaş de închinăciune. Mai multe gospodine s-au adunat la subsolul bisericii pentru a pregăti şi aranja merindele ce urmau să fie servite după săvârşirea Liturghiei de sfinţire. Membrii comitetului de organizare şi-au verificat sectoarele pe care le coordonau, străduindu-se să fie toate puse în regulă. Pe la ora 8 au început să se perinde în biserică zeci şi zeci pe persoane: unele pentru a se împăca cu Dumnezeu prin sacramentul Spovezii, altele pentru a admira biserica în sărbătoare. Membrii fanfarei "Zece Prăjini" repetau de zor cântece în cinstea fericitului Ieremia şi alte partituri. Echipa de la firma "Milenium Production" şi-a amplasat cu grijă dispozitivele de recepţie şi difuzare a imaginilor. Clopotele bisericii anunţau că peste câteva ore va avea loc un eveniment unic pentru acest cartier al oraşului muşatin. Treptat, treptat, curtea bisericii se umplea cu oameni sosiţi din sate învecinate Romanului, dar şi din localităţi mai îndepărtate. Naşii au fost plasaţi în spaţiile din jurul bisericii, iar invitaţii speciali în zona din faţa ei. Ministranţii au împărţit iconiţe, iar membrii redacţiei "Paşi spre fericire" au difuzat nr. 19 al revistei, în care era inserat şi ritualul de sfinţire.

La ora 12.15 şi-au făcut apariţia episcopii Petru Gherghel, Aurel Percă şi Anton Coşa. În sunete de fanfară, ei au fost întâmpinaţi de pr. decan Toma Encuţă, reprezentaţi ai parohiei şi subsemnatul. Ajunşi la biserică, corul a cântat şi a creat o atmosferă de sărbătoare deosebită. După ce toate au fost pregătite pentru Liturghie, la ora 12.30 a început procesiunea din sacristie până pe treptele din faţa bisericii. În timp ce corul intona "Ecce Sacerdos Magnus", ministranţii, seminariştii, preoţii şi episcopii păşeau prin mulţimea credincioşilor spre intrarea bisericii, unde a început celebrarea de sfinţire a noului lăcaş de cult. După salut şi rugăciunea introductivă, rostite de episcopul Gherghel, a urmat cuvântul explicativ. Eu i-am salutat pe oaspeţii prezenţi şi am prezentat etapele de execuţie a bisericii, i-am nominalizat pe aceia care s-au implicat în edificarea acestei biserici şi am prezentat câteva date despre stilul construcţiei. Binecuvântarea apei şi stropirea pereţilor bisericii a fost un moment emoţionant pentru naşii bisericii. Episcopii au trecut pe lângă aceştia şi i-au binecuvântat. Un moment foarte emoţionant a fost intrarea în biserică.


Episcopul a bătut cu cârja în uşa bisericii, a tăiat apoi panglica ţinută de doi copii îmbrăcaţi în costume populare, a descuiat uşile bisericii şi a înmânat cheia parohului bisericii. Apoi a îndemnat poporul să intre în biserică.

Partea centrală a celebrării, care nu este întâlnită la alte Liturghii, a constituit-o rugăciunea de sfinţire şi ungerile. Ea a debutat cu cântarea litaniei în cinstea tuturor sfinţilor. După ce se s-a încheiat cântarea litaniei, episcopul a rostit o rugăciune şi a introdus în altar relicve ale fericitului Ieremia Valahul, care au fost aduse din Italia. A urmat rugăciunea de consacrare. După aceea, episcopul diecezan şi-a pus un şorţ de pânză, s-a rugat, a turnat sfânta crismă în mijlocul altarului şi în cele patru colţuri ale lui. În timp ce episcopii Percă şi Coşa au uns pereţii bisericii cu sfânta crismă, făcând douăsprezece cruci, episcopul Gherghel a uns întreg altarul. După ritul ungerii, s-a pus pe altar un vas cu jăratic pentru ars tămâie. Episcopul a pus tămâie în vas şi în două cădelniţe şi a incenzat altarul. Ceilalţi doi episcopi au străbătut biserica, au incenzat poporul şi pereţii. Terminându-se tămâierea, episcopul şi mai mulţi preoţi au şters masa altarului. Câteva surori au aşternut faţa de altar şi au împodobit-o cu flori şi lumânări. Un seminarist s-a apropiat apoi de episcop şi i-a oferit o lumânare aprinsă, cu care s-au aprins lumânările. Apoi s-a făcut iluminarea festivă a bisericii: s-au aprins, în semn de bucurie, aproape toate lămpile şi becurile din biserică. Liturghia a continuat apoi în mod obişnuit.

- Este plin de simboluri acest ritual. Ne puteţi spune ceva despre implicarea laicilor în viaţa parohiei?

- Despre implicarea laicilor în viaţa bisericii noastre aş putea spune foarte multe. Dorim ca mica noastră comunitate să fie vie şi plină de activităţi, dar despre aceste aspecte vom putea discuta altă dată. Cert este că sutele de adulţi, tineri şi copii care se implică în activităţile bisericii sunt plini de entuziasm şi doresc să colaboreze în multiple forme la viaţa comunităţii, aşa cum au făcut-o şi cu ocazia sfinţirii bisericii.

- Vă mulţumim pentru toate câte ni le-aţi împărtăşit şi vă felicităm pentru opera pe care aţi realizat-o, dumneavoastră şi comunitatea pe care o păstoriţi.

- Cu mult drag şi aşteptăm să ne vizitaţi biserica.


Galaxia Gutenberg: o editură în

goană după profit... spiritual

Autor: Lumea Catholica

Editura "Galaxia Gutenberg" a fost înfiinţată în anul 2001, ca răspuns la nevoia de carte religioasă de calitate. În lucrări filosofice sau teologice, în comentarii sau dezbateri de idei, în eseuri sau jurnale, în enciclopedii sau tratate de istorie, în predici sau lucrări academice, marii teologi ai Spiritualităţii apusene şi autohtone au fost redescoperiţi sau prezentaţi pentru prima oară cititorului român. Ea îşi propune promovarea valorilor, fie că sînt din domeniul religios, sau din sfera laicului. Promovează atât cartea străină, cât şi scriitura românească.

Acestea sunt informaţiile pe care le putem afla despre editură vizitând www.galaxiagutenberg.ro. Pentru a afla mai multe, i-am luat un interviu directorului editurii, preotului greco-catolic Silviu Hodiş.

- Părinte Silviu Hodiş, împreună cu soţia Dvs aveţi patru copii frumoşi: Miriam (8 ani), Livius (6 ani), Galaxia Gutenberg (5 ani) şi Tomas (2 ani). Spun patru pentru că Editura Galaxia Gutenberg este din fericire un proiect într-un fel de familie, care o implică la fel de mult şi pe soţia Dvs. Spun copil pentru că fără îndoială Editura Galaxia Gutenberg este un "rod" al soţilor Hodiş. Vă invit să ne oprim deci asupra acestui "copil" şi să ni-l prezentaţi mai în detaliu.

- Primul nostru copil este de fapt cartea "Don Bosco - crainicul bucuriei", la care am lucrat înainte de a avea propria editură. Pasiunea noastră pentru carte şi colaborarea cu minunatul nostru duhovnic pr. Liviu Pandrea ne-au determinat să alegem să lucrăm într-o editură, respectiv să înfiinţăm una. S-ar putea spune că a fost o îngemănare de evenimente


fericite şi pur întâmplătoare care au dus în final la naşterea Galaxiei Gutenberg, dar eu sunt sigur că aşa trebuia să se întâmple, şi rolul pe care Dumnezeu mi l-a încredinţat e deosebit de frumos. Şi mai e ceva: ca în orice alt domeniu, ca să reuşeşti, trebuie să lucrezi cu plăcere. Asta facem noi, ne bucurăm de fiecare carte tipărită ca de propriii noştri copii.

- De ce o "afacere" cu cărţi? De fapt o anti-afacere dacă este să ne gândim la "profiturile" aduse. De ce cărţile, când lumea foloseşte tot mai mult internetul şi cd-urile multimedia, chiar şi telefoanele mobile pentru a... citi?

- Nici măcar nu ne-am pus această problemă. Aşa cum nu îţi pui problema dacă pruncul ce ţi se va naşte are ochi albaştri sau nasul cârn, dacă va fi slab sau gras, dacă va fi bucătar sau vedetă de televiziune, daca îl vei naşte după procedura standard sau cu cezariană. Trebuia să o facem, trebuia să pornim această lucrare, şi scopul ei a fost, de la bun început, promovarea valorilor Bisericii noastre. Dumnezeu a făcut ca noi să putem să ne asigurăm existenţa din această muncă minunată, mai mult, astăzi reuşim să oferim locuri de muncă mai multor tineri, angajaţi ai librăriilor Galaxia Gutenberg şi ai editurii cu acelaşi nume.

- Din anul 2001, de când aţi lansat Editura Galaxia Gutenberg, la ea au apărut multe lucrări prestigioase, ale unor nume mari, inclusiv Cardinali. Lăsând modestia la o parte, enumeraţi vă rugăm câteva dintre cele mai importante lucrări, prezentându-ne şi colecţiile Editurii.

- În primul rând urmărim să edităm autori greco-catolici şi să-i facem (re)cunoscuţi de publicul larg. Am început cu părintele Liviu Pandrea - şi acum ne aducem aminte cu bucurie cum am trecut prin toate încercările posibile cu lucrarea despre sfântul Don Bosco, de la deprinderea tehnoredactării unei cărţi până la lipirea de afişe şi organizarea conferinţei de presă ocazionate de lansarea cărţii. Am continuat, încredinţaţi de bunăvoinţa Celui de sus, cu pr. Vasile Botiza, pr. Vasile Fernea, PS Ioan Suciu, pr. Nicolae Pura, fraţii Boilă ş.a.m.d. Cu timpul am intrat în legătură cu edituri occidentale şi am primit copy-right-uri pentru lucrări valoroase de teologie, reuşind, de exemplu, să edităm pentru prima oară în România autori de talia unui Karl Rahner. Printre alte nume prestigioase prezente în colecţiile editurii aş mai putea enumera pe Hans Urs von Balthasar, Card. Tomas Spidlik, Marko I. Rupnik, Giovanni Reale,


Raymond Brown, Joseph Fitzmyer şi, în curând, îl vom menţiona cu deosebită afecţiune pe Papa Benedict al XVI-lea prin mijlocirea a trei lucrări care sunt în lucru.

Colecţiile editurii vorbesc de la sine despre conţinutul cărţilor: Aletheia, Communio, Cartea de referinţă, Surse scolastice, Teologia, Dicţionare-enciclopedii, Duhovnicul meu, Fides, Historia, Intellectus fidei, Lumen vitae, Mărturisiri, Palimpsest, Poeţi în rugăciune, Vieţile sfinţilor, Medalion. Din acest an, am lărgit paleta editorială cu două noi colecţii: Ia-mă acasă (cartea pentru copii) şi Anima (cartea pentru tineri).

- Vă rugăm să mergem puţin dincolo de cortină. Împărtăşiţi-ne ce presupune apariţia unei cărţi, şi care cărţi se vând cel mai bine?

- Pentru fiecare titlu ales, ne sfătuim cu colegii noştri din cadrul editurii, care sunt toţi tineri şi entuziaşti. Colaborăm cu o serie de traducători devotaţi şi dispunem, în persoana prof. dr. Alin Tat, de un director de copyright cu mult fler. În funcţie de posibilităţile de finanţare, o carte poate ajunge la cititor într-o lună sau mai multe. Cât despre vânzare, cele mai căutate sunt enciclopediile şi cărţile de specialitate.

- Dvs practic urmăriţi apariţia unei cărţi de la etapa de traducere sau predare a manuscrisului, şi până când ajunge în librărie. Cum vă distribuiţi cărţile?

- Distribuţia nu este o problemă astăzi, când Poşta Română îţi poate trimite cartea în orice colţ al ţării. Dificultăţile intervin abia atunci când trebuie să recuperezi vânzările. Un avantaj deosebit este faptul că dispunem de patru librării în patru centre diferite, şi anume Dej, Gherla, Oradea şi Târgu Lăpuş, unde cartea Editurii Galaxia Gutenberg beneficiază de cea mai avantajoasă prezentare. În afară de Oradea, în celelalte localităţi nu există alte librării, iar acest lucru asigură Bisericii noastre, pe care o reprezint cu mândrie, indiferent de haina pe care o îmbrac, cea de


preot sau cea de editor, prestigiul de formatoare de mentalitate şi promotoare de cultură.

- Parohia Dvs din Târgu Lăpuş nu este doar "creierul" Editurii, ci şi al numeroase activităţi, gen Tabăra Ecumenica, Întâlnirea Intelectualilor Greco-Catolici... şi altele. Vom vorbi despre ele cu alte ocazii, dar acum, pentru a rămâne în sfera literaturii, vă rugăm să ne spuneţi despre proiectul cultural pe care îl aveţi în desfăşurare în Ardeal.

- Librăriile noastre au fost gândite de la început ca nişte structuri interactive. Cartea nu e o bucată de săpun pe care o ambalezi frumos şi o vinzi oricui. Cartea trebuie să seducă (în sensul pozitiv al cuvântului), dar înainte de a ajunge la stadiul emoţional, trebuie să-i aduci pe oameni aproape de ea, trebuie să-i iniţiezi în taina literelor. Iar când e vorba de copii şi tineri, acest lucru nu se poate realiza decât cu har, cu iubire, pasiune şi foarte multă răbdare. Pentru proiectul de cultură în derulare am stabilit un public ţintă între 7 şi 18 ani, angrenat în procesul de învăţământ al mai multor şcoli din Ardeal. Tipurile de activităţi sunt stabilite în conformitate cu grupele de vârstă şi în funcţie de specificul instituţiilor partenere. E vorba aici de concursuri de creaţie literară, de design de carte sau vestimentar, concurs interactiv: cea mai unită familie; de crearea de pagini de internet, de organizarea de spectacole de teatru, a unor concursuri de cunoştinţe generale din domenii variate: literatură, istorie, religie, geografie, politică, multimedia, societate, artă, sport, muzică, biologie, matematică, fizică etc., concursuri distractive, de îndemânare, de inteligenţă; intenţionăm să coordonăm anchete stradale, chestionare pe diferite teme - potrivite pentru a fi discutate în cadrul orelor de dirigenţie şi nu numai -, concursuri sportive, vizite la instituţii - cu intervievarea directorilor sau a responsabililor PR, realizarea de fişe de autori în cadrul librăriei, publicarea de reviste, cărţi de poezii, eseuri sau poveşti ale tinerilor talentaţi, tipărirea de ilustrate, cărţi pentru copii concepute de tineri ş.a.m.d.

Obţinerea de profit din vânzarea de carte e un scop secundar pentru noi. "Profitul" spiritual şi satisfacţiile afective şi intelectuale pe care le ai atunci când priveşti o faţă de copil


iluminată de bucuria împlinirii, toate acestea se măsoară cu iubire şi, în fiecare seară, în taină, cu Isus, mai pui pe altar un suflet, un început.

- Părinte Hodiş, vă mulţumim mult. Domnul să vă răsplătească pentru toată munca şi să vă bucuraţi mereu de toţi copiii Dvs!


O viziune ortodoxă rusă despre

papalitate şi nu numai

Autor: Zenit Traducător: Claudia Prăjescu Sursa: Zenit, noiembrie 2006

Dialogul dintre catolici si ortodocşi poate fi fructuos, chiar dacă mai sunt multe piedici în drumul spre comuniunea Euharistică, declară un important prelat răsăritean. De asemenea, catolicii şi ortodocşii ar trebui să pună bazele unei "alianţe strategice" pentru apărarea valorilor creştine în Europa. Episcopul Hilarion Alfeyev al Vienei şi Austriei, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la Instituţiile Europene, a reflectat în acest interviu pentru agenţia Zenit asupra viitoarei vizite a Papei Benedict al XVI-lea în Turcia, şi asupra altor subiecte legate de ecumenism.

- În curând Papa Benedict al XVI-lea va vizita Turcia, deoarece doreşte să întărească legăturile dintre Roma şi Constantinopol. Care este semnificaţia acestei călătorii pentru dialogul ortodox-catolic?

- Este de sperat că această vizită va îmbunătăţi relaţiile dintre Bisericile Romei şi Constantinopolului. Aceste două Biserici au rupt comuniunea dintre ele în 1054, ceea ce le face în mod special responsabile de restaurarea unităţii. Când vorbim despre posibilul impact al acestei întâlniri asupra relaţiilor ortodoxo-catolice, trebuie să ne amintim că Biserica Ortodoxă, în ceea ce priveşte structura sa, este semnificativ diferită de Biserica Catolică. Biserica Ortodoxă nu are primat unic. Ea constă din 15 Biserici de sine stătătoare, fiecare condusă de propriul Patriarh, Arhiepiscop sau Mitropolit.


În această familie de Biserici, Patriarhul Constantinopolului este "primus inter pares", însă primatul său este unul de onoare şi nu de jurisdicţie, întrucât nu are nici o autoritate eclezială asupra celorlalte Biserici. Astfel că atunci când este prezentat ca fiind "capul" Bisericii Ortodoxe din lumea întreagă, acest lucru induce în eroare. Este la fel de greşit când întâlnirea sa cu Papa de la Roma este considerată a fi o întâlnire între capii Bisericilor Ortodoxă şi Catolică.

Istoric vorbind, până la schisma din 1054, Episcopul Romei era acela care se bucura de o poziţie de primat printre capii Bisericilor Creştine. Canoanele Bisericii Răsăritene - în particular faimosul canon 28 al Conciliului din Calcedonia - îi atribuie al doilea, şi nu primul loc, Patriarhului Constantinopolului. Mai mult, motivul pentru care acest loc doi i-a fost acordat Patriarhului Constantinopolului a fost unul pur politic: odată ce Constantinopolul a devenit "a doua Romă", capitala Imperiului Bizantin, s-a considerat că Episcopul Constantinopolului ar trebui să ocupe al doilea loc după Episcopul Romei. După ruptura comuniunii dintre Roma şi Constantinopol, primatul în familia Ortodoxă de Răsărit a fost mutat către "cel de-al doilea la rând", şi anume Patriarhul de Constantinopol. Astfel, printr-un accident istoric a devenit "primus inter pares" pentru partea de est a creştinătăţii.

Cred că, pe lângă contactele cu Patriarhul Constantinopolului, este la fel de important pentru Biserica Catolică să dezvolte relaţii bilaterale cu alte Biserici Ortodoxe, mai ales cu Biserica Ortodoxă Rusă. Aceasta din urmă, fiind a doua cea mai mare Biserică Creştină din lume - membrii săi însumează cam 160 de milioane de credincioşi în lumea întreagă - este dornică să dezvolte astfel de relaţii, mai ales în domeniul mărturiei creştine în faţa societăţii secularizate.

- Credeţi că această călătorie va deschide noi orizonturi pentru discuţiile dintre lumea creştină şi cea musulmană?

- Dialogul dintre creştini şi musulmani este necesar şi oportun. Este regretabil că încercări ale unor lideri creştini de a încuraja acest dialog au fost interpretate greşit de anumiţi reprezentanţi ai lumii musulmane. Recenta controversă asupra prelegerii academice a Papei Benedict al XVI-lea din Regensburg este un exemplu clar al unei astfel de interpretări


greşite. Reacţia agresivă a unui număr de politicieni musulmani, ca şi a multor adepţi obişnuiţi ai islamului, a fost considerată de unii observatori ca fiind mult prea exagerată.

Unii analişti au pus întrebarea: nu ne îndreptăm spre o dictatură mondială a ideologiei musulmane, în condiţiile în care orice observaţie critică adusă islamului - chiar şi în contextul unei prelegeri academice - este atacată în mod brutal şi agresiv, în timp ce criticarea altor religii, mai ales cea creştină, este permisă şi încurajată? Ar trebui probabil să adaug că mai mulţi teologi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, chiar şi cei care în mod normal sunt critici la adresa Bisericii Catolice, şi-au exprimat sprijinul faţă de Papa Benedict al XVI-lea atunci când a izbucnit controversa asupra discursului său din Regensburg. Aceştia au considerat că ceea ce a spus Papa este important, deşi într-adevăr nu a fost tocmai în acord cu regulile moderne nescrise ale corectitudinii politice.

- Sfântul Părinte a respins titlul de "Patriarh al Occidentului". Ce înseamnă acest gest? Are vreo semnificaţie ecumenică?

- Ei bine, am fost primul Ierarh ortodox care a comentat acest gest. Câteva săptămâni mai târziu, au fost făcute şi comentarii oficiale de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului. În remarcile mele am argumentat faptul că repudierea titlului de "Patriarh al Occidentului" va fi probabil considerată de ortodocşi ca o confirmare a revendicării jurisdicţiei Bisericii Universale, revendicare reflectată în celelalte titluri ale Papei.

Printre multele titluri ale Pontifului, cel de "Episcop al Romei" rămâne cel mai acceptabil pentru Bisericile Ortodoxe, întrucât indică rolul Papei de Episcop diecezan al oraşului Roma. Un titlu precum "Arhiepiscop şi mitropolit al provinciei Romei" arată că jurisdicţia Papei include nu numai oraşul, ci şi provincia Romei. "Primat al Italiei" indică faptul că Episcopul Romei este "primul între egali" dintre episcopii Italiei, adică, folosind limbajul ortodox, primatul unei Biserici locale. Urmând această interpretare, nici unul din cele trei titluri nu ar crea probleme Ortodoxiei în cazul restabilirii comuniunii Euharistice dintre Est şi Vest.

Principalul obstacol pentru unitatea eclezială dintre Est şi Vest, potrivit multor teologi ortodocşi, este doctrina jurisdicţiei universale a


Episcopului Romei. În acest context, inacceptabile şi chiar scandaloase din punctul de vedere al Ortodoxiei sunt tocmai acele titluri care rămân în listă, precum Vicar al lui Isus Cristos, Succesor al Principelui Apostolilor, Pontif Suprem al Bisericii Universale. Potrivit învăţăturii ortodoxe, Cristos nu are nici un "vicar" care să guverneze Biserica universală în numele Său. Titlul de "Succesor al Principelui Apostolilor" se referă la doctrina catolică a primatului lui Petru care, transmis Episcopului Romei, îi conferă acestuia din urmă guvernarea Bisericii Universale. Această doctrină a fost criticată în literatura polemică ortodoxă din perioada bizantină încoace.

Titlul de "Pontif suprem" - "Pontifex Maximus" - a aparţinut iniţial împăraţilor păgâni ai Romei antice. Nu a fost respins de Împăratul Constantin atunci când acesta s-a convertit la creştinism. Cu privire la Papa de la Roma, "Pontif Suprem al Bisericii universale" este o desemnare care indică jurisdicţia universală a Papei - un nivel de autoritate care nu este recunoscut de Bisericile Ortodoxe. Tocmai la acest titlu ar fi trebuit să se renunţe cel dintâi, dacă mutarea ar fi fost motivată de căutarea "progresului ecumenic" şi de dorinţa ameliorării relaţiilor catolico-ortodoxe.

- Papa Benedict al XVI-lea este în căutarea "unităţii depline şi vizibile" a tuturor creştinilor, o unitate pe care omul nu o poate "crea", dar pe care o poate încuraja, prin propria convertire, prin gesturi concrete şi printr-un dialog deschis despre temele fundamentale. Pe baza căror subiecte pot Ortodoxia şi Roma să-şi întărească legăturile? Cum ar trebui acestea puse în practică?

- În primul rând cred că este necesar să identificăm mai multe nivele de colaborare şi apoi să lucrăm pentru o mai bună înţelegere la fiecare nivel. Un nivel se referă la discuţiile teologice pe care le urmăreşte Comisia Mixtă Catolico-Ortodoxă. Aceste discuţii sunt şi vor fi concentrate asupra diferenţelor dogmatice şi ecleziologice dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă.

La acest nivel pot să anticipez mulţi ani de muncă exhaustivă şi dificilă, mai ales când ajungem la chestiunea primatului universal. Complicaţii vor apărea nu numai din cauza înţelegerii diferite a primatului în tradiţia ortodoxă şi cea catolică, dar şi din cauză că nu există o înţelegere unanimă


a primatului universal chiar printre ortodocşi. Acest fapt a devenit deja evident în timpul recentei sesiuni a Comisiei de la Belgrad, şi dezacordul intern din familia Bisericilor Ortodoxe privind această problemă se va manifesta în moduri mai acute şi mai izbitoare în viitor. Astfel că o cale lungă şi spinoasă se desfăşoară înainte.

Există în schimb un alt nivel spre care ar trebui să ne îndreptăm privirile, şi aici nu mă refer la ceea ce ne desparte, ci la ceea ce ne uneşte. Ca să fiu mai exact, acesta este nivelul de cooperare în domeniul misiunii creştine. Personal cred că este destul de prematur şi nerealist să ne aşteptăm la restaurarea deplinei comuniuni Euharistice dintre Est şi Vest într-un viitor previzibil. Nimic nu ne opreşte însă, atât pe catolici cât şi pe ortodocşi, de la a-l mărturisi împreună pe Cristos şi Evanghelia Sa lumii moderne. Se poate să nu fim uniţi administrativ sau eclezial, dar trebuie să învăţăm să fim parteneri şi aliaţi în faţa provocărilor comune: secularismul combatant, relativismul, ateismul, sau Islamismul militant.

Pentru acest motiv, de la alegerea Papei Benedict al XVI-lea, am făcut apel în mod repetat la îmbunătăţirea legăturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică prin crearea unei alianţe strategice pentru apărarea valorilor creştine în Europa. Nici cuvântul "strategică", nici "alianţă", nu au fost până acum larg acceptate pentru a descrie o colaborare ca aceasta. Pentru mine nu cuvintele contează, ci mai degrabă conotaţia din spatele lor. Am folosit cuvântul "alianţă" nu în sensul de "alianţă sfântă", ci mai degrabă aşa cum este folosit în "Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate", adică un termen care desemnează colaborarea şi parteneriatul fără o unitate administrativă sau eclezială. De asemenea, am dorit să evit termeni ecleziali în esenţă precum "uniune", deoarece le-ar reaminti ortodocşilor de Ferrara-Florenţa şi alte asemenea încercări nefericite de a obţine unitatea eclezială fără un deplin acord doctrinal. Nici o "uniune" eclezială, nici un compromis doctrinal grăbit nu sunt necesare acum, ci mai degrabă o cooperare "strategică" în sensul dezvoltării unei strategii comune pentru a combate toate provocările timpurilor moderne.

Raţionamentul din spatele propunerii mele este următorul: Bisericile noastre sunt pe calea spre unitate, dar trebuie să fim pragmatici şi să recunoaştem că probabil vor trece decenii, dacă nu secole, până va fi restaurată unitatea. Între timp avem nevoie disperată să ne adresăm lumii


cu o voce unită. Fără să fim o singură Biserică, nu am putea să ne comportăm ca fiind o Biserică? Nu am putea să ne prezentăm societăţii seculare ca un organism unificat? Eu cred cu tărie că este posibil ca cele două Biserici să vorbească cu o singură voce; poate exista un răspuns comun catolic-ortodox la provocările secularismului, liberalismului şi relativismului. De asemenea în dialogul cu islamul, catolicii şi ortodocşii pot acţiona împreună.

Ar trebui să adaug că orice reconciliere dintre catolici şi ortodocşi nu va submina în nici un fel acele mecanisme de cooperare ecumenică existente care includ de asemenea pe anglicani şi protestanţi, cum ar fi Consiliul Mondial al Bisericilor şi Confederaţia Bisericilor Europene. Oricum, în lupta împotriva secularismului, liberalismului şi relativismului, precum şi în apărarea valorilor tradiţionale creştine, Biserica Catolică are o poziţie mult mai intransigentă decât mulţi protestanţi. Făcând aceasta se distanţează de acei protestanţi ale căror poziţii sunt mai în ton cu progresele moderne. Recenta liberalizare a doctrinei şi moralităţii din multe comunităţi protestante, precum şi din Biserica Anglicană, face mai dificilă ca oricând cooperarea dintre acestea şi Bisericile tradiţionale, din care fac parte atât Biserica Catolică, cât şi cea Ortodoxă.

Un alt nivel de cooperare catolico-ortodoxă ar fi acela al schimbului cultural dintre reprezentanţii celor două Biserici. Multe neînţelegeri care există între noi au o origine pur culturală. O cunoaştere mai bună a moştenirii culturale a celuilalt ar ajuta cu siguranţă apropierea dintre noi. Expoziţii de icoane, concerte corale, proiecte literare mixte, diferite conferinţe pe teme culturale - toate acestea ne pot ajuta să depăşim prejudecăţi vechi de secole şi să înţelegem mai bine tradiţiile celuilalt.

- În scrisoarea sa adresată Papei pe 22 februarie, Patriarhul Moscovei menţionează unele provocări ale lumii moderne, care ar trebui rezolvate împreună, şi dorinţa lui profundă de a aduce valorile creştine înapoi în societate. Cum pot fi unite forţele, astfel încât pericolele materialismului, consumerismului, agnosticismului, secularismului şi relativismului să fie învinse?

- Aceste întrebări au fost puse în timpul conferinţei "Dând un suflet Europei" care a avut loc la Viena între 3-5 mai 2006. Conferinţa a fost


organizată împreună de Consiliul Pontifical pentru Cultură şi de Departamentul pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei. În jur de 50 de participanţi reprezentând Bisericile Catolică şi Ortodoxă s-au adunat împreună pentru a cugeta la provocările pe care le are în faţă creştinătatea din Europa şi pentru a dezvolta modalităţi de colaborare pentru a le înfrunta.

Tocmai materialismul, consumerismul, agnosticismul, secularismul şi relativismul, toate bazate pe o ideologie umanistă liberală, sunt cele care constituie o reală provocare pentru creştinătate. Şi această ideologie umanistă liberală este cea pe care trebuie să o contracarăm dacă dorim să păstrăm valorile tradiţionale pentru noi înşine şi pentru generaţiile viitoare. Astăzi ideologia vestică umanistă liberală, bazându-se pe propria platformă de universalitate, se impune oamenilor care au fost crescuţi în alte tradiţii spirituale şi morale şi au sisteme de valori diferite. Aceşti oameni văd în dictatura totală a ideologiei vestice o ameninţare la propria identitate. Caracterul evident anti-religios al umanismului liberal modern cauzează neacceptarea şi respingerea de către cei al căror comportament este motivat religios şi a căror viaţă este fondată pe o experienţă religioasă.

Există mai multe variaţii ale răspunsului religios în faţa provocărilor liberalismului totalitar şi ale secularismului militant. Cel mai radical răspuns a fost dat de extremiştii islamici, care au declarat un război sfânt împotriva civilizaţiei apusene "post-creştine", cu toate valorile sale aşa-numite umane. Fenomenul terorismului islamic nu poate fi înţeles fără o apreciere completă a reacţiei care a apărut în lumea islamică contemporană ca rezultat al încercărilor Vestului de a-şi impune viziunea despre lume şi standardele comportamentale. Atâta timp cât vestul secularizat va continua să pretindă un monopol mondial asupra concepţiilor despre lume, propagându-şi standardele ca fiind fără alternativă şi obligatorii pentru toate naţiunile, sabia lui Damocles a terorismului va continua să atârne deasupra întregii civilizaţii apusene.

O altă variaţie a răspunsului religios la provocarea secularismului este încercarea care se face de a adapta religia în sine, inclusiv doctrina şi morala sa, la standardele liberale moderne. Unele comunităţi protestante au pornit deja pe acest drum prin inocularea unor standarde liberale în


învăţătura lor şi în practica Bisericii de-a lungul mai multor decenii. Rezultatul acestui proces a fost o erodare a fundamentelor dogmatice şi morale ale creştinătăţii, cu preoţi cărora le este permis să oficieze "căsătorii între persoane de acelaşi sex", cu membri ai clerului care intră ei înşişi în astfel de relaţii, şi teologi care rescriu Biblia şi creează nenumărate versiuni ale unei creştinătăţi politic corecte, orientată spre valorile liberale.

În sfârşit, a treia variaţie a răspunsului religios în faţa secularismului este încercarea de a intra într-un dialog paşnic, neagresiv cu acesta, cu scopul de a obţine un echilibru între modelul liberal-democratic al structurii sociale vestice şi modul de viaţă religios. O astfel de cale a fost aleasă de Bisericile creştine care au rămas fidele tradiţiei, şi anume Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Astăzi atât Biserica Catolică, cât şi cea Ortodoxă, sunt capabile să poarte un dialog cu societatea secularizată la un nivel intelectual înalt.

În doctrinele sociale ale ambelor Biserici, problemele privind dialogul cu umanismul secular despre valori au fost profund examinate din toate unghiurile. Biserica Catolică a tratat aceste întrebări în multe documente ale magisteriului, cel mai recent dintre acestea fiind Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii, realizat de Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace şi publicat în anul 2004. În tradiţia ortodoxă, cel mai semnificativ document de acest gen este "Bazele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ruse", publicat în anul 2000.

Ambele documente promovează prioritatea valorilor religioase în faţa intereselor vieţii seculare. Opunându-se ateismului umanist, cultivă în schimb un umanism călăuzit de valori spirituale. Prin aceasta se înţelege un umanism care "este la nivelul standardelor planului de iubire al lui Dumnezeu în istorie", un "umanism integral, capabil să creeze o nouă ordine socială, economică şi politică, fondată pe demnitatea şi libertatea fiecărei persoane umane, care să se producă în pace, dreptate şi solidaritate".

O comparaţie între cele două documente dezvăluie similarităţi frapante în doctrinele sociale ale Bisericilor Catolică şi Ortodoxă. Dacă înţelegerea noastră despre problemele sociale este atât de similară, de ce nu am putea


să ne unim forţele pentru a le apăra? Cred că a venit timpul pentru toţi creştinii care aleg să urmeze o linie tradiţională, mai ales catolici şi ortodocşi, să formeze un front comun pentru a combate secularismul şi relativismul, să poarte un dialog responsabil cu Islamul şi cu celelalte religii principale ale lumii, şi să apere valorile creştine de toate provocările modernismului. În 20, 30 sau 40 de ani pur şi simplu s-ar putea să fie prea târziu.


De vorbă cu un canonist despre

excomunicare

Autor: Carl E. Olson Traducător: Dan Pătraşcu Sursa: IgnatiusInsight.com, noiembrie 2006

Dr. Edward Peters este doctor în drept canonic şi civil, ocupându-se de situl CanonLaw.info, precum şi de blog-ul "In The Light Of The Law". A scris sau editat numeroase cărţi şi este traducătorul ediţiei englezeşti a Codului de Drept Canonic din 1917, publicat de Ignatius Press. Cea mai recentă carte a sa este "Excomunicarea şi Biserica Catolică", publicată de Ascension Press. Editorul IgnatiusInsight.com, Carl E. Olsen, care a avut plăcerea de a studia dreptul canonic cu dr. Peters, l-a intervievat de curând pe specialistul în drept canonic în legătură cu excomunicările şi recenta sa carte.

- Puteţi da o definiţi simplă "excomunicării"?

- Da. Excomunicarea este cea mai serioasă cenzură pe care Biserica Catolică o impune membrilor săi. Excomunicarea îşi are rădăcinile adânc în istoria ecleziastică, şi este încă utilizată, de fapt utilizată tot mai mult, şi în zilele noastre. Excomunicarea este însă mai mult decât o simplă penalizare pentru acţiunile din trecut; este cu adevărat o chemare urgentă la modificarea comportamentului cuiva pe viitor. Excomunicarea este clasificată ca o "pedeapsă medicinală" de către Biserică, tocmai pentru că scopul ei principal este acela de a produce o schimbare în individ. Pedepsirea anumitor acţiuni prin excomunicare demonstrează că anumite acţiuni sunt fundamental greşite şi aduc prejudicii profunde atât persoanei care le înfăptuieşte, cât şi celor din jur.


- În opinia dumneavoastră, este adevărat că excomunicarea este cel mai neînţeles şi cel mai prost prezentat subiect cu care au de a face canoniştii? Sau excomunicările sunt în competiţie cu anulările?

- Cererile de anulare sunt mai frecvente decât orice altceva, dar aceasta se datorează faptului că atât de mulţi oameni sunt direct implicaţi în cazuri demonstrare a nulităţii unei căsătorii. Dar vorbind despre cât de mare poate fi confuzia, sau despre interesul pentru ceea ce se întâmplă în Biserică astăzi, pot spune că excomunicarea este o temă destul de populară. În parte, aceasta este motivul pentru care am scris cartea. Am spus de ceva timp încoace că excomunicările se vor înmulţi, iar ultimele evenimente îmi dau dreptate. Puteţi vedea aceasta pe lista de excomunicări de pe situl meu.

- De ce sunt atât de prezente concepţiile greşite privind excomunicările, chiar şi în rândul catolicilor?

- Există doi factori în spatele preponderenţei concepţiilor greşite privind excomunicarea: primul este complexitatea subiectului în sine, iar al doilea este nivelul mediu scăzut al catehezelor la care iau parte credincioşii catolici de astăzi. Este mai greu pentru oameni să înţeleagă noţiunea de excomunicare dacă ei nu înţeleg suficient păcatul, sau ce implică a fi membru al Bisericii, sau ce fel de autoritate a primit Biserica de la Cristos ş.a.m.d. Toţi aceşti factori m-au făcut să scriu cartea.

- Care sunt cele mai frecvente concepţii greşite?

- Aş spune că sunt două, sau poate trei. Prima ar fi aceea că excomunicarea este modul prin care cineva este dat afară din Biserică. Nu este adevărat. Există modalităţi de a anula statutul cuiva de membru al Bisericii, dar excomunicarea nu este unul dintre ele. Analogia la care recurg pentru a explica ce înseamnă excomunicarea este cea a unui criminal care are de ispăşit o lungă pedeapsă în închisoare. El este în închisoare, dar rămâne un cetăţean legat de legile ţării sale. Dacă, să spunem, deţine o proprietate de pe urma căreia are profit, el trebuie să plătească taxele chiar dacă este în închisoare. Dacă comite o altă fărădelege în închisoare, poate fi judecat pentru ea ş.a.m.d. Bineînţeles că un criminal îşi pierde anumite drepturi importante cum ar fi libertatea de


mişcare şi dreptul la vot, dar el rămâne un cetăţean. În mod similar, şi persoana excomunicată rămâne membră a Bisericii, dar îşi pierde anumite drepturi importante legate de calitatea de membru al Bisericii şi este exclusă de la anumite activităţi sau beneficii ale Bisericii.

A doua concepţie greşită este aceea că persoanele care mor excomunicate merg în iad. Poate se duc, poate nu, dar noi nu avem de unde să ştim acest lucru în mod cert. În orice caz, Biserica nu are nici un fel de jurisdicţie asupra persoanei decedate şi soarta ei finală este hotărâtă de Dumnezeu, în virtutea vieţii pe care acea persoană a dus-o. Bineînţeles, a te prezenta în faţa lui Dumnezeu pentru judecată în starea de excomunicare din partea Bisericii Sale de pe pământ nu este un lucru bun.

A treia concepţie greşită este aceasta: mulţi oameni cred că dacă un anumit catolic comite o faptă pentru care pedeapsa este excomunicarea automată (de exemplu schismă, erezie, avort), aceasta vine în mod automat după comiterea faptei. Aceasta nu este în mod necesar adevărat, dar pentru a înţelege aceasta trebuie să facem referire la canoanele 18, 1323 şi 1324, între altele, canoane care conţin o listă de factori care reduc sau chiar anulează răspunderea pentru delictele canonice. Luate individual, aceste excepţii sunt foarte clare, dar dacă privim totul ca pe un întreg, aşa cum trebuie, ele pot face să fie mult mai dificil a determina dacă excomunicarea automată a fost inclusă într-un anumit caz.

Deci ce se întâmplă cu cazurile în care dreptul canonic pare să impună excomunicarea automată? În mod invariabil, în aceste cazuri discuţia se îndreaptă spre aspectele tehnice ale dreptului canonic în loc să rămână concentrată asupra comportamentului ofensiv care a dat naştere discuţiei. Mulţi canonişti cred că aspectul automatic a unor acţiuni excomunicabile nu face altceva decât să obstrucţioneze eficacitatea legii şi ar prefera ca acest aspect să fie eliminat. Ei arată că nici un sistem de legi modern nu include ceva echivalent cu o "condamnare automată" la comiterea unei infracţiuni, că lunga listă de excepţii la pedeapsa automată slăbeşte substanţial şansele ca astfel de pedepse să fie aplicate în majoritatea cazurilor, şi că Codul Canonic al Bisericilor Orientale (CCEO), care a apărut la câţiva ani după Codul din 1983 al Bisericii Romano-Catolice, a renunţat în totalitate la pedepsele automate. Însă Codul din 1983 spune ceea ce spune. Datoria noastră este aceea de a aplica legea aşa


cum este scrisă cât mai fidel cu putinţă. Tratez toate aceste probleme în cartea mea.

- Au existat cazuri de excomunicări false sau greşite?

- Fără îndoială. Îmi vine în minte Sfânta Ioana d'Arc. De fiecare dată când judecători umani iau decizii asupra unor comportamente există posibilitatea de a greşi, posibilitatea excesului de zel sau a incorectitudinii. O excomunicare greşită sau falsă nu îl leagă pe Dumnezeu. După cum am menţionat, El este ultimul judecător al inimilor. Pe de altă parte, a nu impune o excomunicare acolo unde este cazul este de asemenea o greşeală. Amintiţi-vă, excomunicarea este o "pedeapsă medicinală" care serveşte la binele comun al Bisericii. Dacă într-un anumit caz excomunicarea este meritată, dar nu este impusă, binele pe care l-ar putea face excomunicarea nu s-ar înfăptui. După cum am spus, consider că excomunicarea automată ar trebui lăsată la o parte, dar şi că excomunicarea oficială ar trebui aplicată mai frecvent. Acestea nu sunt poziţii inconsecvente.

- Mass-media prezintă de obicei excomunicările în termeni de diferenţe ideologice şi politice. De ce credeţi că se întâmplă aceasta?

- Nu urmăresc ceea ce se vehiculează în presă referitor la religie (şi nici referitor la ştiinţă, politică, literatură modernă, Orientul Mijlociu sau orice altceva ce nu are legătură cu vremea), dar este de aşteptat să facă o asemenea greşeală. Excomunicarea nu ţine de politică sau ideologie; la rădăcină, este vorba de păcat. Mass-media nu înţelege ce este păcatul şi, prin urmare, nu are cum să înţeleagă ceea ce se află în spatele unei excomunicări. Există nenumărate exemple de comportamente păcătoase, dar doar unele dintre ele, de regulă cele mai grave, sunt considerate delicte de dreptul canonic. Acestea sunt cele care sunt pasibile de excomunicare.


- Unii credincioşi catolici ar dori ca politicienii catolici care susţin avortul să fie excomunicaţi imediat. Alţi catolici consideră că excomunicarea acestor politicieni ar fi un atac la conştiinţa lor individuală. Aţi putea aduce lumină asupra acestor probleme?

- Celor care doresc excomunicarea imediată a politicienilor pro-avort trebuie să le spun că dreptul canonic nu vede astfel lucrurile. Pentru a simplifica o poveste lungă pot spune că o excomunicare pentru avort trebuie să fie legată de un avort anume şi, datorită structurii guvernamentale şi a instituţiilor medicale americane de exemplu, nu se poate face o legătură directă între un legislator susţinător al avortului şi un caz specific de avort în limitele cazuisticii recunoscute de dreptul canonic. Îmi place să cred că cuvintele legii semnifică exact ceea ce spun. Dacă distorsionăm cuvintele dreptului canonic astfel încât legislatorii să intre sub incidenţa canoanelor referitoare la avort, am agresa prea mult textul legii şi aceasta nu este bine, deoarece asemenea distorsiuni se pot întoarce împotriva noastră în alte contexte.

Bineînţeles, poate este timpul să reformulăm dreptul canonic pentru a putea ajuta Biserica să se confrunte direct cu acest scandal produs de politicienii catolici pro-avort; dar pentru aceasta ar trebui schimbată legea însăşi. Desigur, sunt deschis la aceasta, dar, după cum am spus deja, asemenea schimbări trebuie să se producă în acord cu dreptul în vigoare.

În acelaşi timp însă, există cu siguranţă acţiuni imediate pe care Biserica le poate lua împotriva politicienilor pro-avort, şi mă bucur să spun că unii episcopi fac deja aceasta. Mă gândesc, de exemplu, la refuzul de a-i împărtăşi pe cei al căror comportament în birourile guvernamentale este în mod evident rău, conform canonului 915. Cu o altă ocazie am afirmat că prin canonul 1369 ni se permite să acţionăm canonic împotriva celor care prin munca lor publică răspândesc dispreţ faţă de darul vieţii. Analizez câteva dintre aceste opţiuni în carte, iar oamenii pot vizita şi situl meu, www.canonlaw.info.

- Au catolicii obligaţia de a-şi cunoaşte drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de dreptul canonic?


- Da, şi aş putea spune că despre aceasta este vorba în întreaga mea activitate. A cunoaşte legea, adică drepturile şi obligaţiile pe care le avem, nu este desigur suficient pentru a duce o viaţă onorabilă, dar a cunoaşte legea poate ajuta la a trăi mai uşor o viaţă onestă. Fiecare ştie ce se aşteaptă. Pentru prea mult timp, dreptul canonic a fost neglijat, deşi este o sursă incredibil de importantă pentru cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor unui catolic. Astăzi, cred, plătim preţul pentru această neglijare răspândită a dreptului Bisericii. Încetul cu încetul însă, lucrurile se schimbă. Valoarea stabilităţii, înţelepciunea experienţei, angajamentul fundamental faţă de demnitate, toate acestea ne aşteaptă în dreptul canonic. Cu cât oameni învaţă mai mult despre acestea, cu atât vor şti să le preţuiască mai mult şi cu atât mai mult vor dori să înveţe.

- Ce v-a atras a dreptul canonic?

- Crescând în anii 60 şi 70, dreptul canonic nu era ceva despre care vorbeau prea mult catolicii pioşi. Cred că am auzit termenul de "drept canonic" o singură dată cât am fost în colegiu, şi am frecventat şcoli catolice tot timpul. Generaţii precedente din familia mea s-au îndreptat spre medicină şi ştiinţă, sau domenii legate de inginerie, şi de aceea şi eu mă îndreptam spre ele. Însă interesul meu pentru credinţă a crescut în colegiu, şi când cei apropiaţi mi-au spus că aş avea o gândire înclinată spre drept, m-am hotărât să fac o facultate de drept civil, cu gândul de a deveni poate un notar diecezan sau de a face muncă de propagandă politică în domeniul pro-life sau alte domenii legate.

Am descoperit dreptul canonic, în mod accidental, într-o facultate de drept dintr-o universitate seculară, în timp ce făceam o cercetare asupra la unor cazuri de drept canonic medievale. Am fost uimit de existenţa acestui complet sistem legal religios şi l-am întrebat pe profesorul meu dacă Biserica Catolică mai are şi astăzi aşa ceva. El mi-a răspuns că da şi am început imediat să studiez acest domeniu.

- Care ar fi câteva diferenţe importante dintre dreptul canonic şi cel civil?

- Întrebarea dumneavoastră este puţin ironică, întrucât am fost atât de atras de dreptul canonic încât era să mă las de facultatea de drept civil. Din fericire, tatăl meu m-a convins să nu fac acest lucru, şi mă bucur că a


făcut-o, pentru că văd acum că terminarea unei facultăţi de drept şi reuşita la examenul de barou mi-au furnizat câteva instrumente analitice deosebit de puternice pentru apropierea mea ulterioară de problemele canonice. Cele două domenii sunt destul de diferite, desigur, dar legea bună rămâne lege bună, iar dreptul canonic şi cel civil au învăţat şi continuă să înveţe multe unul de la altul. Glumesc spunând că în primul an de drept canonic m-am chinuit să mă "dezvăţ" de ceea ce am învăţat în facultatea de drept civil, dar este doar o glumă. Sunt binecuvântat că am avut ocazia să le studiez pe amândouă.

Dacă trebuie să aleg o singură diferenţă importantă între dreptul canonic şi cel civil, în primul rând aş încerca să primesc permisiunea de a spune mai mult decât una, dar dacă nu aş reuşi, probabil aş evidenţia diferenţa dintre un sistem care acordă întâietate legislatorului (aşa cum face dreptul canonic) şi unul care acordă întâietate sistemului judiciar (cum este cazul în dreptul civil). Dar acesta ar putea fi material pentru un interviu ulterior.

- La ce alte proiecte mai lucraţi?

- Principalele mele responsabilităţi sunt să predau la Seminarul Major "Preasfânta Inimă" din Detroit. Este un loc minunat. O facultate talentată cu mulţi seminarişti şi un număr tot mai mare de studenţi laici. Dacă vă referiţi la care sunt actualele mele câmpuri de cercetare, în prezent ele includ lucrul la o carte despre indulgenţe, articole despre eutanasie şi dreptul canonic, un studiu asupra gândirii canonice al Papei Ioan Paul al II-lea. Cred de asemenea că un bun cercetător ar trebui să aibă mereu pe agenda sa şi un proiect de traduceri, iar eu am câteva idei la care lucrez acum. Primesc cereri de articole de analiză canonică de la Catholic World Report, Our Sunday Visitor, The Catholic Answer ş.a.m.d. Un proiect deosebit de interesant îmi implică serviciile în cadrul unui comitet ce trebuie să dezvolte o traducere a Liturghiei într-un limbaj de semne american, direct din limba latină, şi nu bazându-se pe limba engleză, ca în prezent. Este un proiect fascinant şi important.


Credinţa novice a Hollywood-

ului

Autor: pr. John Flynn Traducător: Claudia Prăjescu Sursa: Zenit, noiembrie 2006

Se pare că Hollywood-ul a găsit o fărâmă de credinţă în filmele cu conţinut religios, sau cel puţin credinţă în capacitatea acestor filme de a face bani. O multitudine de noi lansări din luna octombrie a acestui an a stârnit interesul presei faţă de această tendinţă.

Primul film care a apărut a fost "Facing the Giants" (Înfruntarea Giganţilor), produs de o Biserică baptistă, folosind o poveste bazată pe fotbalul de liceu pentru a transmite un mesaj creştin. În primele 10 zile filmul a încasat 2,7 milioane de dolari, cu mult peste bugetul său scăzut de 100.000 de dolari, a raportat Washington Post pe 10 octombrie. Potrivit ziarului, acum trei ani membrii Bisericii Baptiste Sherwood, din Albany, Georgia, au decis să facă un film. Acesta s-a dovedit a fi un succes, în ciuda distribuţiei şi echipei în mare parte fără experienţă. Protagonistul filmului este un antrenor de fotbal de liceu care are un număr de probleme personale şi profesionale. Viaţa lui se schimbă atunci când adoptă o filozofie de viaţă bazată pe Biblie.

Entuziaştii filmelor religioase au şi alte selecţii disponibile. "One Night With the King" (O noapte cu regele) se bazează pe Cartea Esterei din Vechiul Testament. Filmul de 18 milioane de dolari a fost produs de Paul Crouch. Compania sa, Gener8xionEntertainment, a fost fondată pentru a plasa mesajele creştine în cultura mai largă, a raportat Dallas Morning News într-un articol din 7 octombrie.


Apoi, spre sfârşitul lunii octombrie, a apărut "Conversations With God" (Convorbiri cu Dumnezeu), bazat pe o carte scrisă de Neale Donald Walsch, un autor descris de Dallas Morning News ca aparţinând mişcării New Age. Walsch pretinde că poate canaliza conversaţii cu Atotputernicul. Începutul lui decembrie va vedea "The Nativity Story" (Povestea naşterii), de la New Line Cinema. Ca şi "Patimile lui Cristos" al lui Mel Gibson, filmul despre naşterea lui Isus a fost filmat parţial în Matera, Italia.

Succes de box office

Interesul faţă de filmele cu temă religioasă a crescut după succesul "Patimilor" lui Gibson. La acest film s-au vândut bilete în jur de 370 de milioane de dolari în Statele Unite şi aproape 612 milioane de dolari în lumea întreagă, a observat Dallas Morning News. Apoi a venit "Cronicile din Narnia: Leul, Vrăjitoarea şi Şifonierul", care a încasat 745 milioane de dolari la nivel mondial. Iar "Codul lui Da Vinci", care a fost cel puţin bazat pe o temă religioasă, chiar dacă nu de partea religiei, a încasat 754 de milioane de dolari.

Filmele care au apărut în octombrie vin din partea unor mici producători independenţi, dar studiouri mai mari sunt şi ele interesate. Publicaţia Los Angeles Times a relatat pe 19 septembrie că Fox Entertainment, o divizie a News Corporation aparţinând lui Rupert Murdoch, pune bazele unei divizii numită FoxFaith. Aceasta plănuieşte să producă până la o duzină de filme pe an.

"Un segment al pieţei este înfometat după acest tip de conţinut", a spus Simon Swart, manager general la unitatea de home entertainment (divertisment pentru acasă) din SUA a companiei Fox. Conform publicaţiei Los Angeles Times, FoxFaith va avea drept ţintă creştinii evanghelici. Filmele vor avea la bază cărţi creştine şi vor avea bugete relativ mici, în jur de 5 milioane de dolari. Mişcarea companiei Fox vine după inaugurarea de anul trecut a unui website FoxFaith care a vândut deja 30 de milioane de DVD-uri cu subiecte bazate pe credinţă către negustorii cu amănuntul.


Sunt în schimb şi neajunsuri ale interesului industriei de film faţă de religie. Pe 25 august, ziarul Times din Londra a relatat faptul că un film despre Sf. Tereza de Avila atrage proteste. "Tereza: moartea şi viaţa" a fost criticat de Benedicta Ward, lectoră în istoria spiritualităţii creştine la Facultatea de Teologie a Universităţii Oxford. Ward a scris introducerea la o ediţie recentă a autobiografiei sfintei Tereza. Ea a criticat filmul pentru accentul pus pe virginitatea şi sexualitatea Sf. Tereza, şi a spus că ar fi mai corect din punct de vedere istoric ca filmul să se concentreze asupra activităţilor mistice şi spirituale ale Terezei.

Televiziunea negativă

Religia are o viaţă mai grea pe micile ecrane, cu BBC-ul din Marea Britanie intervenind în ultimul timp pentru a critica intens. Pe 1 octombrie, un program al postului BBC1 Panorama a emis un documentar numit "Crimele sexuale şi Vaticanul". Acesta susţinea o acoperire din partea Bisericii Catolice a abuzurilor sexuale comise de preoţi împotriva copiilor, şi îl acuza drept responsabil pe cel care era pe atunci Cardinalul Joseph Ratzinger.

Acuzaţiile făcute de BBC sunt "maliţioase şi neadevărate şi sunt bazate pe o prezentare falsă a documentelor Bisericii", a spus Arhiepiscopul de Westminster, Cardinalul Cormac Murphy-O'Connor, într-o scrisoare din 2 octombrie. Cardinalul de asemenea şi-a exprimat uimirea că BBC-ul nu a făcut nici o încercare de a contacta Biserica din Anglia pentru a căuta informaţii corecte despre subiect. "Vor fi mulţi, nu numai catolici, care se vor întreba dacă BBC-ul mai este dornic să fie cu adevărat obiectiv în unele din prezentările sale", a adăugat cardinalul Murphy-O'Connor.

BBC-ul şi-a atras mai înainte criticile pentru o serie în trei părţi despre miracole, a relatat ziarul canadian National Post pe 22 iulie. Printre altele, programul sugera că trupul lui Isus e posibil să fi fost aruncat într-o groapă de gunoi şi mâncat de câini, mai degrabă decât să fi înviat. "Se pare că creştinismul este cel care are parte întotdeauna de tratamentul investigativ şi negativ", a spus Peter Kearney, un purtător de cuvânt al Conferinţei Episcopilor Scoţieni, potrivit publicaţiei National Post.


Între timp, în Statele Unite, reţeaua de televiziune NBC a fost criticată pentru o decizie privind un serial de desene animate pentru copii, "VeggieTales". Serialul conţine material religios în mod regulat şi a fost achiziţionat recent de NBC. De când a cumpărat drepturile asupra programului, NBC a ordonat ca cele mai multe referiri la Dumnezeu şi la Biblie să fie eliminate, a relatat New York Times pe 23 septembrie. În aceeaşi săptămână în care cenzura "VeggieTales", NBC şi-a dat acordul pentru a televiza un concert al cântăreţei pop Madonna care includea o scenă a crucificării peste tot condamnată drept ofensatoare pentru creştini.

Înfruntarea provocării

Pentru a-i îndruma pe catolici în folosirea mass-media, unele Conferinţe Episcopale au publicat ghiduri. În august, Episcopii canadieni au publicat un document intitulat "Media: o provocare fascinantă pentru familie". Mass-media au o putere imensă datorită prezenţei lor atotpătrunzătoare, au observat Episcopii. Acest fapt poate fi pozitiv, dacă media informează şi educă. "Dar are de asemenea capacitatea de a face rău familiei prin prezentarea unei false viziuni despre viaţă, iubire, familie, moralitate şi convingeri religioase", a avertizat documentul.

Acesta a recomandat ca familiile să înveţe să vadă presa cu un ochi critic, bazându-se pe credinţa lor şi pe pasiunea pentru adevăr. De asemenea, episcopii au chemat credincioşii să îşi aducă propria contribuţie la comunicarea mesajului Bisericii prin mass-media. Ei au sugerat să se reacţioneze la înclinaţia presei împotriva religiei prin metode de protest. A fi o "familie cunoscătoare în media" înseamnă a pune o limită la timpul petrecut cu folosirea mijloacelor de comunicare socială şi a alege programele potrivite, mai ales pentru copii. Documentul a trasat o serie de recomandări pentru părinţi despre cum să-şi înveţe copiii să folosească presa.


La începutul acestui an, în februarie, Conferinţa Episcopilor Australieni a publicat documentul "Mergeţi şi spuneţi tuturor: o scrisoare pastorală despre Biserică şi mass-media". Prelaţii au recunoscut aspectele pozitive ale presei, de exemplu cu ocazia morţii Papei Ioan Paul al II-lea şi alegerii Papei Benedict al XVI-lea. Totuşi, nu toată presa este pozitivă. Scrisoarea pastorală australiană a chemat membrii Bisericii să fie "utilizatori critici", nu "consumatori pasivi" ai mass-media. Îndemnându-i pe credincioşi, scrisoarea a comentat: "Puterea mesajului nostru stă în autenticitatea cu care este prezentat". A concluzionat cu: "Fiecare dintre noi este chemat să păşească înainte în credinţă şi să îşi joace rolul cu curaj, folosind mass-media cu înţelepciune şi bine în proclamarea veştii bune a lui Isus Cristos până la capătul lumii".

Lumea Catholica, noiembrie 2006

Documents

Transcript of Lumea Catholica, noiembrie 2006