Lumea Catholica, martie 2006

2 Lumea Catholica, martie 2006

Sumar:

Editorial: Trezirea lui "homo indifferens" ........................................... 3

Radu Capan

Odată într-un secol: Amintindu-ne de Papa Ioan Paul al II-lea ......... 7

Arhiepiscopul Charles J. Chaput, OFM Cap, de Denver

Papa Ioan Paul al II-lea: Apostolul vieţii ............................................ 16

Richard M. Doerflinger

Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii ....................................................................................... 25

Peter Seewald, Card. Joseph Ratzinger

Cipru: portretul unui creştinism pe cale de dispariţie ..................... 36

Sandro Magister

Despre necredinţă şi credinţa greşită ................................................ 41

Zenit

Este catolicismul o religie periculoasă? ............................................. 46

Christine Pinheiro şi Kenneth J. Howell

Lumea Catholica, martie 2006 3

Editorial: Trezirea lui "homo indifferens"

Autor: Radu Capan

Ce aţi spune să vă petreceţi seara stând de vorbă cu Papa Benedict? Timp de câteva săptămâni. Să îl întrebaţi, iar el să vă răspundă cu căldură - nu de la şemineul lângă care purtaţi discuţia, ci cu căldura din inima sa. Nu, nu mă refer la întrebări de genul "ce relaţii sunt în sânul Sfintei Treimi?" sau "de ce teologia liberală este greşită?" Mă gândesc la întrebări comune: "cine sunteţi?", "ce amintiri din copilărie aveţi?", "cum aţi ajuns Episcop?", "dar Cardinal?", "cum erau întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea?", "este credinţa prea grea?", "mergem înainte sau înapoi, ca neam omenesc?" şi zeci de alte întrebări...

Imposibil, veţi spune, pe bună dreptate. Cu oarecare imaginaţie şi cu puţină adaptare se poate însă. Cel puţin eu această senzaţie o trăiesc de ceva vreme, parcurgând o minunată carte apărută recent la Editura Sapientia din Iaşi. Titlul ei este "Sarea pământului", reprezentând rodul unor dialoguri ale unui jurnalist cu Cardinalul Ratzinger. Regăsindu-mă în unele dintre întrebările respectivului jurnalist, de fiecare dată când închid cartea am senzaţia că tocmai am mai avut o discuţie tete a tete cu Papa Benedict. Aş putea jura că tocmai a părăsit camera, lăsându-mă să meditez la cele spuse. Mulţumită directorului Editurii Sapientia, pr. Ştefan Lupu, în acest număr al revistei vă oferim posibilitatea să citiţi o selecţie de câteva pagini, din cele peste 300 ale cărţii, o invitaţie la dialog cu cel care de aproape un an este Pontiful Suprem al Bisericii Catolice.

Una dintre întrebări - neselectată în materialul din acest număr - se referă la pretenţia Bisericii de a-i învăţa pe oameni. De unde această pretenţie, şi


mai ales cum de mai este ea susţinută şi astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre libertate: nu îngrădeşte Biserica libertatea omului spunându-i ce este bine şi ce este rău, ce să facă şi ce să nu facă? Veţi regăsi aceste întrebări "tocate" mărunt în ultimul articol din revistă. Aşa după cum anunţam în numărul trecut, începem acum colaborarea cu prestigioasa revistă catolică de apologetică, "This Rock", găzduită online pe nu mai puţin prestigiosul sit Catholic.com (ce se prezintă a fi al doilea cel mai vizitat sit catolic după Vatican.va). Serialul lor "Step by step" se va regăsi în paginile noastre virtuale în articolele ce închipuie un dialog între două personaje: Criticul şi Catolicul.

Să revenim însă la răspunsul Cardinalului Ratzinger, care îl citează la final pe Sfântul Augustin. Acesta spunea într-o predică: "Tu vrei să trăieşti prost, vrei să te ruinezi. Eu însă nu pot voi aşa ceva. Eu trebuie totuşi să te mustru, chiar dacă ţie nu îţi convine." Şi pentru a fi mai elocvent, Sfântul Augustin le-a oferit credincioşilor următoarea imagine: Un tată suferă de boala somnului, iar fiul trebuie să îl trezească mereu, aceasta fiind singura şansă a sa de vindecare. Tatăl îi spune însă: "Lasă-mă să dorm odată, sunt groaznic de obosit." Iar fiul îi răspunde: "Nu, nu am voie să te las să dormi." Sfântul Augustin explică apoi: "Aceasta este exact funcţia Episcopului. N-am voie să vă las să dormiţi. Eu ştiu că voi aţi dormi cu mare plăcere, însă tocmai acest lucru nu-l pot permite." Iar Cardinalul Ratzinger concluzionează: "Biserica trebuie să ridice degetul arătător, devenind incomodă. În această situaţie, trebuie să se facă simţit faptul că ea nu vrea să şicaneze oamenii, ci ea însăşi este însufleţită de neliniştea binelui. Nu vă pot lăsa să dormiţi pentru că somnul v-ar fi fatal."

Cuvintele celui care acum este Papa Benedict m-au făcut să mă gândesc la cei care sunt nevoiţi să călătorească prin ţinuturi îngheţate. Pentru ei este esenţial să nu se oprească din mers. A te opri înseamnă a îngheţa. Pericolul cel mai mare vine însă de la oboseală: ochii ţi se închid şi parcă dacă îi ţii aşa ţi-e mai cald. Partenerii îţi strigă: "Nu adormi. Mergi." Dar nu mai poţi opune rezistenţă somnului. Nu ai adormit încă şi deja visezi. Iar clipa în care ai adormit... eşti mort.

Crivăţul comunismului prin unele părţi, al consumismului prin altele, şi cine ştie câte alte tipuri de crivăţuri, fac ca multe suflete să fie aproape de somnul fatal. Ochii sufletelor dau tot mai apatic din pleoape, spunând:


"Lasă-mă în ale mele. Nu mă mai tot trezi. Mi-e aşa de bine." Deşi cu ochii trupului deschişi, mulţi sunt cei ce au închis de tot ochii sufletului. Uite aşa, trăim într-o lume a orbilor. Doar acest orb tot mai generalizat poate să explice grozăviile ce se petrec astăzi în lume. Este un orb pe care îl au şi mulţi creştini, dacă nu cei mai mulţi. Vă amintiţi, poate, sper, o ştire Catholica.ro de la mijlocul acestei luni, ce ne spunea că "cel mai răspândit fenomen religios este acela al credincioşilor ce nu aparţin sau nu practică o credinţă anume". Ţara noastră cu pretenţii de a fi creştină nu duce lipsă de aşa ceva. Cu numele, cred că suntem creştini poate şi 98%... dar aşa ar arăta ţara noastră dacă titulatura de creştin ce ne-o arogăm ar avea acoperire în credinţă, în fapte?

Chiar recent am prins o secvenţă la ştiri, în care un diacon dintr-o anumită Biserică şi dintr-o anume localitate povestea despre prietena sa - care se sinucisese - că aceasta i-a cerut să aibă relaţii sexuale. Dar el i-a spus: "Nu se cade în Post." Problema nu era faptul că nu erau căsătoriţi, ci că era Post. Un exemplu aparent hilar, ce denotă însă divorţul între eticheta ce ne-o punem şi produsul care suntem în realitate. Gura ne afirmă sau nu credinţa în Dumnezeu - este mai puţin relevant, comportamentul este "ca şi când Dumnezeu nu ar exista". Într-un discurs mai vechi, Cardinalul Paul Poupard vorbea despre oamenii pentru care "poate că Dumnezeu există, dar nu contează, oricum nu îi simţim lipsa". I-a numit "homo indifferens", oamenii pentru care căutarea fericirii este redusă la dorinţa de prosperitate materială şi la satisfacerea impulsurilor sexuale. O analiză interesantă a fenomenului credinţei şi necredinţei o găsiţi în penultimul articol al acestui număr.

Să ne întoarcem însă la închisul ochilor. Când se închid şi cei ai sufletului şi cei biologici, atunci se lasă spaţiu pentru acţiuni regretabile precum cele din Cipru. Deşi la Catholica.ro am avut o ştire, am simţit nevoia să revenim cu un material mai amplu, apelând din nou la atentul analist Sandro Magister. "Ruinele sunt sub ochii noştri, dar Uniunea Europeană preferă să îşi întoarcă privirea", spune la un moment dat unul dintre personajele anchetei jurnalistice din Cipru. O atitudine condamnabilă desigur... dar pe care trebuie să o condamnăm şi la noi, pentru că şi noi închidem ochii în faţa atâtor ruine: de la beţivul necunoscut ce zace lângă garaj până la familia de deasupra ce nu îşi găseşte pacea de când unul dintre părinţi s-a dus în străinătate să câştige bani. Şi tot închizând ochii


ca să nu vedem ceea ce nu ne place, în final ne fură somnul. Să nu fie cel fatal.

La 2 aprilie se va împlini un an de când fostul Pontif a închis pe veci ochii biologici: cu ochii sufletului însă larg deschişi. "Un om ca Papa Ioan Paul al II-lea se naşte probabil unul pe secol", spune Arhiepiscopul Chaput în articolul imediat următor. Acum câteva săptămâni s-a împlinit anul de la acele impresionante momente când Papa Ioan Paul al II-lea a încercat să vorbească de la fereastra apartamentului său, fără să poată să scoată vreun sunet. Vă amintiţi? Vă amintiţi faţa lui exprimând probabil şocul şi supărarea interioară de a nu putea vorbi? Vă amintiţi acel gest care ar fi fost ca un pumn în masă dacă Papa nu ar fi fost deja atât de fragil atunci? Şi atunci cealaltă voce s-a auzit: vocea interioară, vocea mărturiei sale finale.

După mai bine de 26 de ani de pontificat, ochii care nu s-au închis niciodată, observând mereu, cu vigilenţă şi iubire în acelaşi timp, s-au deschis mai mult, în ceruri, pentru a-l vedea nemijlocit pe Dumnezeu. Vocea, care s-a auzit până la capătul pământului - şi mă refer tot la vocea interioară -, a sporit în forţă: mai direct decât cu actualul Pontif, cu Papa Ioan Paul al II-lea putem sta de vorbă seară de seară, oricând de fapt. El ne poate învăţa cum să privim departe, mai departe decât pot ochii trupului. Ne poate învăţa mai ales cum să luptăm cu somnul, al raţiunii şi al credinţei - nu le-a separat niciodată.

"N-am voie să vă las să dormiţi", spunea Sfântul Augustin, iar Biserica, Papii, Episcopii, preoţii şi-au asumat aceste cuvinte. Dacă dormim, creştinismul va fi dat afară nu doar din nordul Ciprului, ci poate din întreaga Europă. Dacă dormim, riscăm să fim jefuiţi de toate valorile noastre. Dacă dormim, viaţa va putea fi manipulată oricând, la început, la mijloc, la sfârşit, oricând.

Dacă dormim... murim.


Odată într-un secol: Amintindu-

ne de Papa Ioan Paul al II-lea

Autor: Arhiepiscopul Charles J. Chaput, OFM Cap, de Denver Traducător: Radu Capan Sursa: Crisis Magazine, mai 2005

Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om care a lăsat o amintire de neuitat. Prima mea întâlnire cu el a avut loc în Phoenix, Arizona, când a vizitat comunitatea catolică nativ-americană, în cadrul vizitei din 1987. Ca maestru de ceremonii la acel eveniment, l-am întâlnit pe Sfântul Părinte pe scena cu altarul, am ţinut pentru el cartea de rugăciuni şi i-am dat indicaţii când să stea şi când să se ridice în timpul celebrării. Era într-o formă de zile mari - cu acel amestec de încredere, claritate şi umor, ce l-a caracterizat apoi - şi a vorbit cu bucurie şi entuziasm, atingând inimile indienilor. Din moment ce scena pe care se afla se rotea complet, i-am sugerat să stea pe scaun în timp ce binecuvântează oamenii. Mi-a tras cu ochiul şi a zâmbit: "Papa nu stă jos ci în picioare când dă binecuvântarea!" A fost o secundă de prietenie intimă, un moment ce nu îl voi uita niciodată.

În ziua în care a fost ales Papă eu slujeam la parohia Sfânta Cruce din Thornton, Colorado, contabilul meu de acolo fiind polonez. Când a venit să îmi spună că a fost ales un Papă polonez, nu l-am crezut, gândindu-mă că inventează, legându-se de rădăcinile sale. Într-adevăr, ca mulţi dintre noi, nu auzisem niciodată de Karol Wojtyla. Dar lucrurile urmau să se schimbe. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri vizitele ad limina pe care le-am făcut Sfântului Părinte, în special prima din 1988. Tocmai fusesem consacrat Episcop de câteva luni, şi acum trebuia să merg la Roma să dau darea de seamă despre starea Diecezei. Papa a fost extraordinar de amabil. A glumit cu mine şi cu ceilalţi Episcopi cu care eram, spunând că sunt prea tânăr pentru a fi Episcop - dar a recunoscut că eram de fapt cu


cinci ani mai în vârstă decât el când a primit consacrarea episcopală. S-a arătat foarte interesat despre viaţa Bisericii din SUA. În total am participat la patru vizite ad limina în cei 17 ani de episcopat ai mei, fiecare fiind un moment privilegiat, nu doar pentru că el era Papa, ci pentru omenia şi bunătatea pe care o aduce prin slujirea sa.

Papa Ioan Paul al II-lea a fost o sursă de mare încurajare pentru noi cei care am trăit în timpurile confuze de după Conciliul Vatican II. A fost o importantă forţă stabilizatoare, dar niciodată un intelectual "conservator". În schimb era foarte creativ şi neîncorsetat de principii, după cum spunea mereu: Biserica şi Adevărul trebuie să convingă oamenii, nu să îi forţeze. Un om ca Papa Ioan Paul al II-lea se naşte probabil unul pe secol, iar Dumnezeu l-a trimis într-un secol ce a uitat ce înseamnă a fi uman. Totuşi, în pofida tuturor suferinţelor, eşecurilor şi răului din lume, el a radiat speranţa. Speranţa lui ne-a dat speranţă nouă. Credinţa lui a reînnoit credinţa noastră. Şi dacă ne-a părăsit, inimile noastre caută ceea ce au pierdut. O parte din viaţa aşa cum o ştiam noi a murit odată cu el.

Este normal pentru o familie să îşi plângă morţii. Pentru catolici, Papa Ioan Paul al II-lea a fost extraordinar din toate punctele de vedere. A fost cu adevărat un mare păstor, ce a condus Biserica în mileniul trei. Dar ştim că a fost mai mult decât atât. Pentru noi a fost un tată, un om care a iubit oamenii cu căldură şi umor, curaj şi simplitate, pe care ni le amintim de exemplu din Zilele Mondiale ale Tineretului celebrate în diferite locuri de pe glob. Iar iubirea sa pentru ceilalţi a avut, evident, un izvor invizibil în propria sa iubire pentru Isus Cristos. Papa Ioan Paul al II-lea a făcut viaţa sa atât de transparentă, încât noi să vedem prin el faţa lui Isus. Tot ceea ce a făcut el ca Papă ne-a condus să vedem faţa lui Cristos în Biserică, în Cuvântul lui Dumnezeu şi în demnitatea oamenilor de lângă noi.

Bogat în milostivire

Sfântul Părinte a murit în Săptămâna Paştelui, în timpul unei perioade aflate în centrul credinţei


noastre. Biserica îşi aminteşte şi celebrează Paştele în fiecare duminică. Nu întâmplător deci vedea Papa Ioan Paul al II-lea duminicile ca centru al vieţii creştine. "Duminica este celebrată în societate, oferind motive de speranţă. Duminica este proclamarea faptului că timpul - în care îşi face lăcaş Domnul Înviat al istoriei - nu este mormântul iluziilor noastre ci leagănul unui nou viitor, o ocazie de a transforma momentele trecătoare ale acestei vieţi în seminţe pentru eternitate", spunea el odată. Aşa şi-a trăit viaţa: condusă de speranţă. A trăit fiecare moment, fiecare acţiune, fiecare alegere, ca o sămânţă pentru eternitate. Aşa a dorit să trăim şi noi. De aceea ne-a întors - mereu şi mereu - spre sacralitatea Zilei Domnului, deoarece în fiecare duminică, în Liturghiile celebrate în lumea întreagă, oamenii găsesc singurul motiv adevărat de speranţă în Trupul şi Sângele lui Isus Cristos de pe altar şi în Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură.

Interesant, în ziua următoare morţii Papei, prima lectură de duminică a vorbit direct despre ce presupune o viaţă creştină. Textul, din Faptele Apostolilor, spune că primii creştini "s-au dedicat învăţăturii apostolilor". Ei au crezut apostolilor şi au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. Şi au acţionat în baza lui. S-au angajat la "o viaţă în comun, de frângere a pâinii" şi de rugăciune. Au împărţit ce aveau cu săracii. S-au sprijinit unii pe alţii cu bucurie şi sinceritate. Cu alte cuvinte, s-au iubit unii pe alţii, iar iubirea a devenit un magnet care i-a atras pe alţii la credinţă, remodelând treptat lumea. Papa Ioan Paul al II-lea ştia că secretul acestei iubiri a primilor creştini a fost trăirea milostivirii divine primite prin cruce. Aceasta a transformat în mod profund modul în care el a înţeles suferinţa şi speranţa. Pentru primii creştini, îndurarea lui Dumnezeu - prin darul suferinţei mântuitoare a Fiului Său - a creat speranţa, iar speranţa a creat bucuria; acestea împreună au îndemnat inimile lor la iubire unii faţă de alţii şi i-au atras şi pe alţii într-o comuniune de iubire. Semnul acestei iubiri era arătarea milostivirii faţă de ceilalţi, aşa cum Dumnezeu a arătat milostivire faţă de noi.

Milostivirea este iubirea ce merge dincolo de corectitudine. Corectitudinea nu ne poate mântui. Dacă dreptatea lui Dumnezeu ar fi ca dreptatea umană, am fi cu toţii condamnaţi, deoarece suntem cu toţii păcătoşi. Suntem prinşi într-o plasă a greşelilor făcute unii faţă de ceilalţi, şi nu putem scăpa cerând ceea ce considerăm noi că este "drept", deoarece celălalt poate pe bună dreptate să ne judece la rândul lui aşa cum l-am judecat noi pe el. De aceea avem nevoie să fim mai mult decât


doar "corecţi" cu ceilalţi. Acesta a fost un principiu călăuzitor al pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. Într-adevăr, este inima la a doua enciclică a sa, Dives in Misericordia (Bogat în milostivire): nevoia de a ierta şi de a căuta iertarea. Adevărata dreptate, dreptatea lui Dumnezeu, izvorăşte din milă. Milostivirea este o expresie a paternităţii lui Dumnezeu, a măreţiei Lui, care are puterea să ne ierte în mod liber şi care se află dincolo de înţelegerea naturală. Doar când iertăm şi arătăm milă faţă de ceilalţi putem să ne bazăm pe faptul că vom primi şi noi înşine aceeaşi milă.

Această devoţiune faţă de milostivirea lui Dumnezeu a marcat întregul discurs al lui Karol Wojtyla despre "noua evanghelizare". Predicarea cu încredere a Evangheliei lui Isus Cristos, în faţa unei lumi care nu crede şi este cinică, este un act de milostivire. Lumii prinse în învinuiri reciproce şi cereri de "dreptate", Papa Ioan Paul al II-lea i-a oferit o cale diferită.

Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu

Aproximativ 600.000 de oameni au trecut pe la catafalcul său în prima zi de doliu oficial. Peste 1,4 milioane de oameni au trecut pe lângă trupul său neînsufleţit înainte de a fi înmormântat. Aproximativ 3 milioane de oameni au mers la Roma pentru funeraliile sale. De ce a atras atât de mulţi? Evident era foarte iubit şi respectat, nu doar de către catolici. Dar cuprindea în el şi alte aspecte în care noi toţi dorim foarte mult în mod instinctiv să credem: că viaţa unui om poate să schimbe ceva; că frumuseţea şi binele sunt mai puternice decât răul şi moartea; că există un scop al vieţilor noastre dincolo de noi; şi că deoarece suntem cu toţii creaţi de acelaşi Dumnezeu, ceea ce avem în comun este mai important decât ceea ce ne desparte.

Karol Wojtyla a fost muncitor în carieră de piatră, actor, poet, sportiv, dramaturg, preot şi filozof. A făcut bine toate acestea. A demonstrat prin viaţa sa cuvintele lui Irineu: că slava lui Dumnezeu este omul viu. A fost o


persoană reflexivă, dar niciodată pasivă. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, omul este mereu subiectul istoriei, niciodată obiectul ei - întotdeauna cel care acţionează, niciodată cel asupra căruia se acţionează. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, a ne angaja în lume - a pune în practică ceea ce susţinem că credem - este modul în care devenim ceea ce Dumnezeu doreşte să fim: colaboratorii Lui în reînnoirea feţei pământului şi în crearea viitorului. Pentru Karol Wojtyla, nimic nu a fost predeterminat în afară de suveranitatea lui Dumnezeu şi victoria finală. Restul ţine de noi. Avem libertatea de a-l ajuta pe Dumnezeu să modeleze lumea. Această libertate se reflectă în şi totodată întăreşte demnitatea persoanei umane.

Wojtyla a fost icoana atât a naţiunii sale cât şi a credinţei sale. Varşovia modernă este literalmente construită pe molozul distrugerilor naziste. Polonia modernă la fel este construită pe molozul celor 50 de ani de brutalitate germană şi sovietică. Papa Ioan Paul al II-lea a luat această Golgotă naţională şi a tradus-o într-o mărturie globală a reconcilierii şi speranţei. Făcând astfel, el a trăit de fapt credinţa creştină a poporului său în cel mai autentic mod: luând crucea lui Isus - instrument de înjosire şi ucidere - şi transformând-o într-un motor al învierii şi vieţii noi.

Cum a putut să facă aceasta? Doar prin întâlnirea sa personală cu Dumnezeu, ce a avut o profundă dimensiune de suferinţă personală. Mama sa a murit când el era copil. Şi-a pierdut fratele la puţin timp după aceea, iar tatăl în jurul vârstei de 20 de ani. Şi-a văzut prieteni murind în cel de-al doilea război mondial, în holocaust şi în represiunile postbelice staliniste. Există o paralelă între experienţele şi cuvintele din Cartea lui Iov şi experienţele şi alegerile făcute de Karol Wojtyla. "Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu" (Iov 19,25). Peste secole, Iov ne spune aceste cuvinte dintr-un context de intensă suferinţă şi ambiguitate. În mod similar, Karol Wojtyla pare să fi luat cea mai cumplită devastare pe care răul modern putea să o provoace persoanei umane, şi să spună: "Mulţumesc, mă voi folosi de această suferinţă ca primă piatră a unei noi case a lui Dumnezeu; o nouă casă pentru poporul Său."

Încrederea sa venea din convingerea sa, luată din cuvintele Sf. Paul: "Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem" (Romani 14,8). Nu trăim pentru noi înşine, ci trăim pentru ceilalţi; nu murim singuri, ci murim înconjuraţi şi iubiţi de Dumnezeu. Avem de asemenea obligaţia să dăm


vieţilor noastre un sens, de care vom da socoteală la un moment dat. Acţiunile noastre faţă de semeni nu contează doar aici şi acum, în viaţa aceasta - ele au importanţă pentru veşnicie. Deci cum trebuie să acţionăm? Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, experienţa umană, ca fiecare viaţă umană, are un început în timp şi va avea şi un sfârşit. Toată viaţa umană este liniară; se mişcă cu un scop, iar acest scop este sfinţirea lumii prin prezenţa iubirii lui Dumnezeu. Noi suntem agenţii lui Dumnezeu în această sarcină, iar sarcinile concrete sunt explicitate de Evanghelie: hrănirea celor ce rabdă de foame; astâmpărarea setei celor însetaţi; primirea străinilor; vizitarea celor bolnavi şi a celor închişi; găzduirea celor fără casă; îmbrăcarea celor goi; apărarea celor slabi, a văduvelor, a copiilor nenăscuţi, a bolnavilor. Dumnezeu ne-a pus în lume ca să o facem mai bună, să o înnoim prin acţiunile noastre. Ceea ce susţinem că credem trebuie să devină acţiune.

Prin cuvintele, umorul, călătoriile şi scrierile sale, Papa Ioan Paul al II-lea a dat mărturie neamurilor despre credinţa sa catolică timp de mai bine de 26 de ani. Acum trăim parcă în tăcere, după plecarea la Domnul a acestui om a cărui energie a umplut lumea timp de aproape trei decenii. Dar în această tăcere există o lecţie pentru noi: suntem muritori. Timpul nostru aici contează, deoarece, mari sau mici, fiecare avem ceva de făcut. Ceas de ceas înaintăm, apropiindu-ne de pragul eternităţii. Papa Ioan Paul al II-lea a trecut acest prag cu speranţa creştină pe care a predicat-o şi întruchipat-o mereu. Prin ceea ce a realizat, el ne-a arătat ce poate să facă o persoană îndrăgostită de Dumnezeu chiar şi din cenuşa războiului, opresiunii şi genocidului. Putem şi noi să îi cinstim memoria iertându-ne unii pe alţii, arătând dreptate şi îndurare unii altora, trăindu-ne vieţile, aici şi acum, aprinse de speranţa cerurilor.

O relatare despre uriaş făcută de pitici

Ce va face viitorul cu moştenirea Papei Ioan Paul al II-lea? Mă gândesc la trei lucruri fundamentale.

El a schimbat Biserica. Ne amintim de Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea, pentru viziunea sa despre o credinţă catolică reînnoită, capabilă să


vorbească lumii moderne, şi pentru hotărârea lui pentru atingerea acestui ideal. Dar Dumnezeu l-a chemat la El după nu mult timp, aşa că Papa Ioan al XXIII-lea a lăsat greutatea Conciliului pe umerii Papei Paul al VI-lea, iar anii post-conciliari pe cei ai Papei Ioan Paul al II-lea, care a contribuit la realizarea unora dintre documentele conciliare cheie. Karol Wojtyla a pus în practică ideile Conciliului. El a transformat viziunea Papei Ioan al XXIII-lea în ţesătura tangibilă a vieţii catolice.

El a schimbat papalitatea. El a încheiat tranziţia Episcopului Romei de la stăpânitorul medieval la păstorul, îndrumătorul, misionarul, reconciliatorul şi apărătorul global. A beneficiat, desigur, de marile progrese tehnologice din transporturi şi comunicaţii. Dar a avut şi intuiţia, imboldul şi talentul de a se folosi de aceste instrumente într-un mod unic. Nimeni nu a putut să lucreze cu mulţimile - inclusiv cu cele de jurnalişti - aşa cum a făcut-o Karol Wojtyla. Mai important, substanţa omului a depăşit imaginea sa publică. Asemenea lui Isus vizitându-l pe Zaheu, el a mers la oameni acolo unde trăiau ei, iar prezenţa sa a catalizat noi posibilităţi.

El a schimbat lumea. A trăit de-a lungul a 50 de ani de persecuţie nazistă şi apoi comunistă a poporului său. Le-a experimentat pe amândouă personal. A jucat un rol esenţial în spargerea blocului sovietic şi în încheierea războiului rece. Dar a fost martor şi a reacţionat cu vehemenţă şi la idolatriile din Occident: lăcomia consumistă, individualismul radical, simţul distorsionat al libertăţii personale, sexualitatea disfuncţională, ateismul practic mascat de religia superficială, neglijarea săracilor lumii şi sfidarea tot mai mare a vieţii umane. Pentru elitele "post-creştine" seculare care au crescut confortabil cu ideea că credinţa religioasă îşi va pierde vigoarea, Papa Ioan Paul al II-lea a fost duşmanul numărul unu. Credincioşii, desigur, numesc aceasta sfinţenie.

Papa Ioan Paul al II-lea a realizat atât de multe în 27 de ani încât avem tentaţia să uităm scopul impactului său. Majoritatea ne amintim vizitele sale pastorale prin diversele ţări ale lumii. Dar el a fost şi cel mai prolific scriitor şi gânditor Papă. Deschiderea sa faţă de poporul evreu şi recunoaşterea statului Israel au schimbat relaţiile catolico-evreieşti. A căutat mereu să strângă relaţiile cu Bisericile Ortodoxe şi cu cele Protestante. A înnoit identitatea catolică cu încrederea şi vigoarea sa


misionară. A pus vin nou în burdufuri noi prin sprijinul său acordat comunităţilor de reînnoire şi mişcărilor cu o dinamică nouă. A revigorat viaţa catolică intelectuală şi morală cu un enorm corp de învăţături, cărţi, discuţii şi documente despre orice, de la bioetică şi ştiinţă la sexualitatea umană şi dreptatea economică. Şi-a dedicat întreaga viaţă de preot şi Episcop apărării demnităţii persoanei umane şi a sfinţeniei vieţii umane, de la concepţie şi până la moartea naturală. Şi a exprimat aceasta prin dedicarea neînduplecată în favoarea drepturilor celor fără locuinţă, ale celor săraci, ale muncitorilor, persoanelor cu handicap şi nenăscuţilor.

Papa Ioan Paul al II-lea a mai avut şi alte mari realizări, desigur. El a aprobat primul nou Catehism catolic global din ultimii 400 de ani. A revizuit şi reînnoit Codul de Drept Canonic latin, prima revizuire după aproape şapte decenii. A urmărit şi apariţia primului Cod de Drept Canonic pentru Bisericile Răsăritene. Şi a modelat efectiv comunitatea catolică mondială prin numirile a sute de Episcopi şi Cardinali. A avut o dragoste unică şi solidă faţă de laici, dintre care unii prieteni personali; printre aceştia s-au numărat artişti, muzicieni, actori şi scriitori, datorită istoriei lui personale; s-au numărat şi cupluri căsătorite, pentru zbuciumurile cărora el a purtat un respect profund. Dar a fost şi criticat. Unii au afirmat că ar fi neglijat administrarea Bisericii; că prea multele cereri de iertare pentru păcatele din trecut ale creştinilor ar fi subminat credibilitatea mărturiei catolice; că a călătorit prea mult şi că a scris prea mult, scăldând mesajele cheie în prea multă acţiune şi prea multe cuvinte; că a neglijat adevăratul ecumenism sau că a fost prea irenic cu celelalte religii. Istoria îi va judeca abordarea conciliantă faţă de islamism fie ca ceva extraordinar, fie ca o slăbiciune confuză a papalităţii sale.

Criticii l-au descris în mod repetat şi inexact ca fiind un "conservator" sau un "centralizator". Sunt cuvinte înşelătoare. A fost un om centripet într-o epocă centrifugă; o forţă pentru unitate, integrare şi reînnoirea misiunii în Biserică într-un timp în care consecinţele Conciliului ameninţau să fragmenteze identitatea catolică. Insistenţa constantă a mass-media pe teme ca avortul, contracepţia şi femeile preot au dezvăluit mult mai multe despre dezordinea sexuală decât despre adevăratele probleme cu care se confrunta Biserica la nivel global. De fapt, relatările din mass-media despre pontificatul Papei Wojtyla par a fi devenit, în ultimii ani ai săi, ceea ce cineva numea: "o relatare despre uriaş făcută de pitici". Motivaţiile


mass-media este poate mai bine să nu le judecăm. Dar Papa Ioan Paul al II-lea a fost, fără nici o îndoială, un uriaş.

Acum ne aflăm în faţa provocării de a asimila şi a pune în practică slujirea pe care Papa Ioan Paul al II-lea a adus-o Bisericii. Moştenirea sa este atât de profundă şi de largă încât ne vor trebui ani buni înainte să înţelegem pe deplin ce ne-a lăsat. Nu vă fie teamă. Aceste cuvinte ale sale sună la fel de valide astăzi pe fondul tăcerii sale, ca atunci când le-am auzit de pe buzele sale, în seara alegerii. Karol Wojtyla a adus speranţa într-o epocă în care aceasta era aproape stinsă. Mulţumită lui, lumea este diferită. Şi la fel suntem şi noi.


Papa Ioan Paul al II-lea:

Apostolul vieţii

Autor: Richard M. Doerflinger Traducător: Oana Capan Sursa: Crisis Magazine, mai 2005

Într-un tribut adus defunctului Pontif, rabinul Daniel Lapin spunea: "Coerenţa unică a Papei Ioan Paul al II-lea a fost sfinţenia vieţii. Raza sa de claritate a fost triumful vieţii asupra morţii." Mărturia sa despre viaţă a inspirat multe alte declaraţii similare ale unor lideri venind din diferite medii, religioase şi nereligioase. Catolicii ştiu că sfinţenia vieţii nu a fost singurul punct de coerenţă al Papei, după cum ştiu că este inexact când presa vorbeşte de exemplu despre "învăţătura Papei despre avort", ca şi cum ar fi învăţătura sa personală, şi de aici aşteptările unora ca următorul Papă să schimbe ceva.

Papa Ioan Paul al II-lea a jucat desigur un rol esenţial în sublinierea caracterului ne-negociabil al unor astfel de probleme. În Enciclica sa din 1995, Evangelium Vitae, el reafirma solemn ca fundamentală şi imuabilă învăţătura Bisericii împotriva avortului, eutanasiei şi a tuturor atacurilor directe îndreptate asupra vieţilor umane inocente. Contribuţia sa la mărturia pro-life a Bisericii a mers însă dincolo de reafirmarea unor învăţături străvechi. Ce a fost nou în modul în care a abordat problemele vieţii şi morţii? El a aprofundat şi dezvoltat poziţia Bisericii asupra unor vechi probleme morale. A abordat noile şi complexele probleme legate de viaţă ridicate de noile biotehnologii, apreciind progresele ştiinţifice, dar susţinând un tip de "progres" ce ţine cont de om. El a regândit problema vieţii umane, punând-o în centrul evanghelizării lumii. Aceasta a fost de fapt cea mai importantă contribuţie a sa şi oferă contextul pentru tot ceea ce a mai făcut el legat de viaţă. Să începem de aici.


O Evanghelie a vieţii

Pentru a aprecia revitalizarea de către Papa Ioan Paul al II-lea a mesajului pro-life, să comparăm mesajul exprimat în Declaraţia despre avortul procurat din 1974 (cu patru ani înainte de începerea pontificatului său) şi propriul său document, Evangelium Vitae. Ambele documente, evident, comunică acelaşi mesaj de bază despre nevoia respectării fiecărei vieţi umane, de la concepţie şi până la moartea naturală. Dar Declaraţia face aceasta trecând în revistă constatări de ordin biologic despre viaţă, afirmând apoi un element cheie al legii morale naturale: viaţa este cel mai important drept uman şi o condiţie fundamentală pentru toate celelalte drepturi, astfel că trebuie respectat fără nici o discriminare bazată pe etapa sau condiţia vieţii.

Această abordare este validă la un oarecare nivel filozofic, dar ea face parte dintr-o îndelungată manieră de acţiune a Bisericii ce separa credinţa şi morala în categorii diferite - credinţa fiind explicată în termeni biblici şi spirituali, iar învăţătura morală fiind susţinută prin termeni filozofici pentru a accentua că ea poate fi înţeleasă şi doar cu raţiunea. O problemă a acestei abordări o reprezintă faptul că oricine găsea o cale de a argumenta ceva, în termeni filozofici, ajungând la o concluzie diferită, se putea considera "scutit" de învăţătura morală a Bisericii. Unii teologi au afirmat chiar că doar principiile morale generale pot să fie afirmate în mod infailibil de Biserică, nu şi normele morale specifice (precum poziţia fermă împotriva avortului).

Abordarea asumată de Papa Ioan Paul al II-lea a pus un pod peste prăpastia dintre credinţă şi morală, dintre Scriptură şi legea naturală. Enciclica sa despre viaţa umană începe cu Cain şi Abel - cu dorinţa umană primordială de a progresa noi înşine până acolo încât îi dominăm şi îi distrugem pe ceilalţi. Păcatul crimei lui Cain este consecinţa unui mod de a fi în lume: izolat, egoist, interesat doar de sine, tratându-i pe ceilalţi ca fiinţe sub demnitatea ta, deci care trebuie dominate, sau ca simple obstacole în calea scopurilor tale. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, răspunsul creştin pentru Cain merge dincolo de a insista pe faptul că viaţa fiecărui om este inviolabilă; pentru că misiunea noastră în viaţă este tocmai să îi sprijinim şi să îi îngrijim pe cei care sunt slabi şi neajutoraţi:


"Da, fiecare om este 'păzitorul fratelui' său, deoarece Dumnezeu ne-a încredinţat pe unii altora" (Evangelium Vitae 19).

De aceea, egalitatea abstractă în drepturi, deşi validă, nu este suficientă. Slăbiciunea şi dependenţa constituie invitaţii către cei puternici să abandoneze existenţa concentrată pe sine pentru o "sinceră dăruire de sine" (Evangelium Vitae 25). Suntem chemaţi nu doar să respectăm viaţa, ci şi să ne deschidem în iubire faţă de cei care depind de noi pentru a trăi. Făcând astfel, ne împlinim destinul reflectând mai bine iubirea golită de sine a lui Dumnezeu, arătată nouă în modelul perfect de umanitate - Isus Cristos. Ne împlinim astfel şi scopul libertăţii noastre pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, care în lumea modernă riscă să fie separată de adevărul despre persoana umană, devenind un fel de scuză pentru cei puternici ca să îi domine şi distrugă pe cei slabi.

Modelul de trăire autentică şi de libertate autentică oferit de Papa Ioan Paul al II-lea îşi atinge culmea în căsătorie, un model întemeiat de Dumnezeu pentru bărbat şi femeie, în care să se deschidă în iubire unul faţă de altul şi să co-creeze o nouă viaţă umană împreună cu El. Printr-o uimitoare serie de cateheze despre teologia trupului, Sfântul Părinte a plasat învăţătura Bisericii despre contracepţie într-un context bazat mai mult pe Biblie şi în acelaşi timp mai inspirator pentru cuplurile ce doresc să aibă căsnicii bune şi durabile.

Pe scurt, a fi pro-life înseamnă a fi mai mult asemenea lui Cristos. Astfel, Biserica trebuie să îi înveţe pe credincioşi nu doar normele morale despre viaţă, ci şi cum să trăiască "Evanghelia vieţii", care este "o parte integrantă a acelei Evanghelii care este Isus Cristos însuşi" (Evangelium Vitae 78). Şi trebuie să ajute la construirea unei culturi transformate ce să sprijine şi să alimenteze atitudinile de deschidere faţă de viaţă.

În viziunea Sfântului Părinte, această contopire între credinţă şi viaţa morală nu îi scoate pe creştini de pe scena mai largă a culturii, aruncându-i într-o sectă. Dimpotrivă, viaţa de iubire, mereu gata de jertfire de sine, dedicată slujirii celor slabi, este de fapt răspunsul la dorinţele şi întrebările profunde ale fiecărei inimi - calea spre adevărata fericire umană. Pentru a cita titlul primei Enciclice a Papei Ioan Paul al II-lea, Cristos este Redemptor hominis, Răscumpărătorul întregii omeniri, iar a fi


mai mult asemenea lui Cristos înseamnă a fi mai deplin uman. Creştinilor nu trebuie să le fie frică să propună acest model, în special prin propriul exemplu, celor din jurul lor.

De asemenea această aprofundare a mesajului pro-life nu are nimic de a face cu a deveni mai severi şi a-i judeca mai mult pe aceia care au recurs la a lua o viaţă. Dimpotrivă: aşa după cum Conciliul Vatican II afirma (într-un document la care Arhiepiscopul Wojtyla a contribuit), astfel de acte "pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură" (Gaudium et Spes 27), iar Biserica trebuie să vină cu darul pocăinţei şi al convertirii. Chemând la un "nou feminism" care să promoveze acceptarea vieţii umane nenăscute, Papa Ioan Paul al II-lea a devenit primul Papă care le-a scris direct femeilor ce au avortat, încurajându-le să accepte iertarea Domnului şi să devină "promotoare ale unui nou mod de a privi viaţa umană" (Evangelium Vitae 99).

Pentru creştini, acest reînsufleţit mesaj pro-life înseamnă că nu se poate face uşor o împărţire între viaţa de credinţă şi iubirea pentru orice viaţă umană. Figurile publice şi alţii care se declară pe sine ca fiind credincioşi angajaţi, dar care denigrează nenăscuţii, invalizii şi bolnavii în fază terminală, trăiesc o contradicţie, deoarece "oricine atacă viaţa umană, într-un anumit fel îl atacă pe însuşi Dumnezeu" (Evangelium Vitae 9). Adevărata iubire de Dumnezeu înseamnă apărarea vieţii umane; cel care atacă sau ignoră vieţile celor aflaţi în nevoi aici pe pământ nu îl cunoaşte pe Dumnezeul pe care nu l-a văzut.

Aşezând angajamentul în favoarea vieţii umane în centrul mesajului Bisericii către lume, acest Papă şi-a adus cea mai profundă şi durabilă contribuţie la mişcarea pro-life.

O gândire nouă pe teme vechi

Reflecţia catolică privind obligaţia morală de a sprijini viaţa este veche de secole şi a fost progresat mult prin Papa Pius al XII-lea şi alţi Papi. Însă Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat primul document doctrinal extensiv pe acest


subiect, Declaraţia privind eutanasia din 1980, şi a rămas personal angajat în acest domeniu în întregul său pontificat. Aplicând distincţia dintre dominarea vieţii şi grija respectuoasă faţă de viaţă la aceste probleme, el a vorbit despre o cale de mijloc între "încăpăţânarea terapeutică" (insistenţa asupra tratamentelor agresive până acolo încât fac mai mult rău decât bine) şi eşecul de a asigura o îngrijire normală celor neputincioşi.

Problema asigurării hranei şi a lichidelor, în special pentru pacienţii diagnosticaţi a fi într-o "stare vegetativă persistentă", a devenit subiectul unor intense dezbateri catolice în anii 1980. Unii teologi susţineau că hrănirea unor astfel de pacienţi este inutilă, deoarece susţine doar o "funcţionare fiziologică" care nu poate împlini scopurile spirituale ale vieţii. Însă acest argument i-a fost străin acestui Papă, care a dorit ca noi să nu judecăm potenţialul spiritual al altor persoane ci să ni-l împlinim pe al nostru slujindu-i pe cei mai nevoiaşi. În martie 2004, când el însuşi era deja prea slăbit pentru a-şi susţine în întregime un discurs oral, a afirmat într-unul dintre discursurile sale demnitatea umană inerentă a acestor pacienţi şi a insistat asupra faptului că hrana şi lichidele sunt parte a "îngrijirii normale" pe care le-o datorăm.

În concordanţă cu deschiderea sinceră a Papei Ioan Paul al II-lea faţă de beneficiile cercetării ştiinţifice, discursul său a făcut apel la ultimele descoperiri medicale cu privire la aşa-numita stare vegetativă. Şi în concordanţă cu învăţătura sa că ştiinţa trebuie să se realizeze într-un context moral, el a deplâns folosirea unui termen înşelător ca "vegetativ" pentru a descrie semeni de-ai noştri. Discursul Papei a clarificat o problemă dezbătută în cercurile catolice timp de două decenii şi a devenit un factor cheie în controversa apărută în jurul cazului lui Terri Schiavo din Florida.

Declaraţia Papei Ioan Paul al II-lea cu privire la pedeapsa capitală din Evangelium Vitae a venit în mod natural din relatarea despre Cain şi Abel din deschiderea Enciclicei sale: Dumnezeu a pus un semn lui Cain pentru a-i avertiza pe ceilalţi că este un ucigaş, dar că trebuie să i se cruţe viaţa, arătându-i mai multă milă decât i-a arătat el fratelui său. Într-adevăr, Sfântul Scaun a pledat timp de mulţi ani pentru clemenţă în cazurile


capitale. Însă declaraţia Papei Ioan Paul al II-lea a aprofundat discursul Bisericii cu privire la a se pune capăt pedepsei capitale.

O gândire mai profundă era necesară, deoarece unele argumente vechi care justificau pedeapsa cu moartea aveau fundamente şubrede. Toma de Aquino a afirmat că criminalul care le face rău celorlalţi este asemenea unui organ bolnav care poate fi extirpat pentru a proteja trupul societăţii. Însă tomişti moderni precum Jacques Maritain au ajutat Biserica să sublinieze demnitatea individului ca fiind mai importantă decât starea lui; şi Papa Ioan Paul al II-lea, care a îndurat ororile atât ale nazismului cât şi ale versiunilor comuniste de colectivism, a ştiut cât este de importantă această subliniere. El a ştiut de asemenea că pentru ca Biserica să poată construi o cultură a vieţii, în care violenţa împotriva celorlalţi este de neconceput, societatea trebuie să înveţe să renunţe la violenţa inutilă, chiar şi atunci când ar simţi că are dreptul să o folosească.

Contribuţia Papei Ioan Paul al II-lea a constat în a argumenta că societatea ca întreg nu trebuie să se vadă pe sine ca având drepturi speciale asupra vieţii individului, ci că trebuie să ia în considerare suprimarea unei vieţi doar în acele cazuri în care şi un individ poate să o facă - atunci când nu poate fi găsită nici o altă cale pentru a se apăra pe sine sau pe alţii împotriva atacului. Dacă un ucigaş poate fi făcut inofensiv prin mijloace ne-letale, această soluţie este mai mult în conformitate cu o cultură a respectului faţă de orice viaţă umană. Aplicând acelaşi principiu la problemele războiului şi ale păcii, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut Statelor Unite să nu lanseze un atac "preventiv" asupra Irakului atâta vreme cât exista o şansă ca sancţiunile şi alte iniţiative ne-militare să aibă succes.

Învăţăturile acestui Papă despre pedeapsa capitală şi despre război nu au nimic în comun cu argumentele seculare care ignoră realitatea păcatului sau responsabilitatea persoanelor pentru acţiunile lor. Ele au fost rezultatul angajamentului său în favoarea demnităţii personale inerente fiecărei fiinţe umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Aceste învăţături s-au bazat de asemenea pe concepţia sa că societăţile sunt ele însele vulnerabile faţă de păcat. În Enciclica sa din 1984, Reconciliatio et Penitentia, a descris situaţia "păcatului social", care în cele din urmă îşi are rădăcina tocmai în "păcatele personale" ale liderilor


publici care îşi neglijează responsabilitatea lor de a-i proteja pe ceilalţi (Reconciliatio et Penitentia 16). Cerând acestor lideri să ţină cont de responsabilitatea lor, Sfântul Părinte a subliniat că societăţile şi guvernele nu au nici o scutire specială pentru a ignora motivaţiile de ordin moral atunci când caută binele tuturor. În Evangelium Vitae, el face de asemenea cu autoritate distincţie între cei care promovează în mod păcătos legi nedrepte, şi aceia care elimină sau reduc nedreptatea acţionând pentru protejarea vieţii umane (73). Sprijinul său pentru figurile publice care se opun oricărei forme de avort, şi votează în favoarea legislaţiei pro-life, a furnizat mult-dorita susţinere pentru catolicii care urmăreau interzicerea avortului târziu şi a altor rele.

De la a lua viaţa la a produce viaţa

Într-un timp al unei penetrante dezbateri publice cu privire la cercetarea pe celule rădăcină embrionice, este bine să ne aducem aminte că atunci când Karol Wojtyla a devenit Papa Ioan Paul al II-lea în octombrie 1978, primul copil conceput prin inseminarea artificială avea doar trei luni. Forţele eliberate în ştiinţă şi în societate de către fertilizarea in vitro au condus la dezbateri despre cercetarea pe embrioni umani, despre "adoptarea" embrionilor congelaţi, despre clonarea umană, şi despre ingineria genetică.

Cei 27 de ani ai pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea au coincis aşadar cu o nouă epocă în puterea omenirii asupra fundamentelor vieţii umane. Şi începând cu prima sa Enciclică din 1979, Redemptor Hominis, el a chemat la o evaluare atentă a acestor progrese în lumina demnităţii inerente a persoanei umane, insistând pe prioritatea "eticii asupra tehnologiei" (Redemptor Hominis 16).

Într-o serie de discursuri din anii 1980, Sfântul Părinte i-a surprins pe mulţi cu părerea lui fundamental pozitivă cu privire la promisiunile medicale ale geneticii. Ca întotdeauna, însă, a făcut distincţie între folosirea validă şi abuzul periculos: ingineria genetică poate aduce vindecări şi uşurarea suferinţelor umane, dar nu trebuie să fie folosită pentru manipularea vieţii umane sau pentru a se încerca fabricarea fiinţei umane "superioare".


În 1987, sub îndrumarea Papei Ioan Paul al II-lea, Sfântul Scaun a reafirmat şi elaborat învăţătura catolică împotriva fertilizării in vitro umane, care a fost formulată pentru prima oară de către Papa Pius al XII-lea. Noul document, Donum Vitae, a avertizat în mod profetic împotriva clonării umane, a uterelor artificiale, şi a tratării greşite a embrionilor umani ca simple obiecte pentru experimente. A lăsat de asemenea uşa deschisă pentru tehnologiile care ar putea să sprijine procrearea umană, ajutând cuplurile să aibă copii fără a reduce reproducerea la o procedură de laborator.

Atunci când Biserica a început să ridice obiecţii faţă de unele tehnologii reproductive, chiar şi catolicii s-au întrebat dacă ar trebui cu adevărat să se opună eforturilor de a furniza copii pentru cuplurile nefertile, aşa cum se opun eforturilor de a distruge copiii nenăscuţi. Nu ar trebui ca Biserica să fie pro-copii şi să accepte diferite moduri de a se urmări acest scop? Însă analiza din Evangelium Vitae despre diferenţa dintre dominarea celorlalte fiinţe umane şi slujirea lor a fost extrem de potrivită pentru a explica această problemă morală. Fertilizarea in vitro şi, într-o măsură mai mare, clonarea, nu sunt moduri de a împărtăşi iubirea şi de a fi deschişi spre viaţă, ci moduri de a domina viaţa tocmai în apariţia ei. Viaţa umană ar fi fabricată şi supusă controlului calităţii, într-un mod mai potrivit pentru un produs comercial. Această eroare de la început a deschis calea pentru toate abuzurile pe care le vedem acum în tendinţa cercetătorilor de a trata embrionul uman ca un nou fel de cobai de laborator.

Sub îndrumarea Papei Ioan Paul al II-lea, Sfântul Scaun a lucrat în direcţia unui consens internaţional împotriva clonării umane şi a avertizat naţiunile lumii că folosirea greşită a noilor noastre puteri biologice poate duce la o "nouă sclavie" în care fiinţele umane există doar pentru a fi manipulate şi folosite de alţii. Înţelepciunea sa a fost tocmai ceea ce lumea avea nevoie să audă - că demnitatea vieţii umane poate fi înjosită prin modul în care producem viaţa, la fel cum este înjosită prin consimţământul nostru de a lua viaţa.

În fine, înfiinţând în anul 1994 Academia Pontificală pentru Viaţă, Papa Ioan Paul al II-lea a asigurat ca Biserica să continue să studieze noile progrese din clonarea umană, cercetarea pe celule rădăcină, îngrijirea


muribunzilor, şi multe alte teme din bioetică, ajutată de o atentă reflecţie morală şi de cele mai noi cunoştinţe ştiinţifice. Moştenirea sa durabilă este o Biserică ce nu se teme să se confrunte cu astfel de probleme, încrezătoare în faptul că îşi poate aduce o contribuţie specifică în favoarea demnităţii fiecărei fiinţe umane.

Toate acestea sunt doar câteva puncte principale din mai mult de un sfert de secol de reflecţie, evanghelizare şi călăuzire. Nu putem uita nici faptul că cea mai tulburătoare mărturie a Papei Ioan Paul al II-lea despre valoarea inerentă a fiecărei vieţi umane a fost oferită nu prin cuvinte, ci prin slujirea altruistă şi suferinţa tăcută din ultimele sale luni pe acest pământ. În final, a primit toată îngrijirea cuvenită pentru viaţa sa muritoare în timp ce privea fără teamă eternitatea, plin de recunoştinţă faţă de toţi aceia care i-au oferit iubirea şi sprijinul lor în timpul bolii sale de pe urmă. El a învăţat lumea cum să trăiască, şi apoi ne-a învăţat cum să murim, rostind un ultim "Amin" pentru o viaţă petrecută în slujba lui Dumnezeu şi a vieţii umane. Fie ca şi noi să trăim în aşa fel încât să putem spune acelaşi "Amin".


Sarea pământului. Creştinismul

şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii

Autor: Peter Seewald, Card. Joseph Ratzinger Traducător: Tudor Soroceanu Sursa: Editura Sapientia

Fragmente din convorbirea Cardinalului Joseph Ratzinger cu Peter Seewald

Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi a publicat în acest an volumul "Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii", rezultatul unei convorbiri a jurnalistului Peter Seewald cu - pe atunci - Cardinalul Joseph Ratzinger. Este a doua carte - apărută la această editură - a celui care astăzi este Papa Benedict al XVI-lea, prima fiind lucrarea "Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic", apărută în 2004. Editura Sapientia mai are în plan tipărirea a încă două cărţi-interviu, ale aceluiaşi Peter Seewald, cu Cardinalul Ratzinger.

Volumul, tradus de Tudor Soroceanu, are trei mari capitole: Persoana; Problemele Bisericii Catolice; şi În pragul noului timp. Prin întrebări nu de puţine ori incomode, Seewald abordează cu adevărat o puzderie de teme. Unele se fac glas frământărilor credincioşilor; altele iscodesc viaţa în Vatican. Găsim întrebări despre cine este, ce face şi ce gândeşte (să spunem omul) Ratzinger. Răspunsurile denotă mult calm şi o deosebită deschidere; unele sunt scurte, comunicând esenţialul, în timp ce altele ar putea fi catalogate drept articole prin întindere. Puse una lângă alta, răspunsurile ne dau o idee despre modul în care percepe Papa problemele lumii şi ale Bisericii, respectiv chiar şi răspunsurile pe care le considera valide cel puţin


în acel moment. Avortul, celibatul, divorţaţii recăsătoriţi sunt alte teme considerate "fierbinţi", pe lângă cele câteva selectate mai jos. Acestea fiind spuse, vă invităm la lectura selecţiei, cu speranţa că ea vă va conduce la lectura cărţii.

* * *

- Se pare că multe dintre avertismentele şi apelurile dumneavoastră nu au dat roade vizibile. La fel, nu aţi reuşit să declanşaţi o mişcare de proporţii împotriva curentelor timpului şi o schimbare de gândire pe scară largă. Ce-i drept, v-aţi consolat gândindu-vă că Dumnezeu conduce Biserica pe cărări tainice. Nu este totuşi deprimant că discuţia se învârte în cerc, că, dimpotrivă, nivelul dezbaterilor a scăzut, de fapt, şi mai mult? Uneori se pare că adevărurile de credinţă au pierdut tot mai mult din semnificaţie, că în toate problemele a intervenit o indiferenţă tot mai mare.

- Nu mi-am închipuit niciodată că aş putea întoarce, ca să zic aşa, cârma istoriei. Iar dacă însuşi Domnul nostru sfârşeşte mai întâi pe cruce, din aceasta se vede că drumurile lui Dumnezeu nu duc aşa de repede la succese palpabile. Aceasta este, cred eu, extrem de important. Ucenicii i-au pus anumite întrebări: ce se întâmplă de fapt, de ce nu mai merge nimic înainte? Iar el le răspunde cu pildele despre sămânţa de muştar, despre aluat şi prin multe altele asemănătoare, şi le spune că statistica nu este una dintre măsurile lui Dumnezeu. Cu seminţele de muştar şi cu aluatul se petrece totuşi ceva extrem de important şi de hotărâtor, pe care voi acum tot nu-l puteţi vedea.

Astfel privind lucrurile, trebuie, cred eu, să renunţăm la etaloanele cantitative ale succesului. Fiindcă noi nu suntem o întreprindere comercială, care să se poată ghida după cifre: am dus o politică eficientă şi vindem mereu mai mult. Dimpotrivă, noi facem un serviciu pe care îl punem, în cele din urmă, în mâinile Domnului. Pe de altă parte însă, nu se poate spune nici aşa, că ar merge cu totul în gol. Există totuşi, mai ales printre oamenii tineri din toate continentele, deschideri spre credinţă.

Probabil că trebuie să ne luăm rămas-bun de la ideea unei Biserici a maselor largi. E posibil să avem înaintea noastră o epocă nouă a istoriei Bisericii, altfel structurată, în care creştinismul va sta din nou sub semnul


bobului de muştar, în grupuri mici, aparent neînsemnate, care însă se împotrivesc cu intensitate răului şi poartă binele în lume; care-l lasă pe Dumnezeu înăuntru. Văd că aici este prezentă din nou foarte multă mişcare de acest gen. Nu aş vrea să dau vreun exemplu. Sigur că nu există convertiri în masă la creştinism, nici o schimbare istorică a paradigmelor sau o întoarcere la stânga-mprejur. Există totuşi indicii puternice ale prezenţei credinţei, care-i însufleţeşte din nou pe oameni, oferindu-le energie şi bucurie; prin urmare, o prezenţă a credinţei care înseamnă ceva pentru lume.

- Cu toate acestea, tot mai mulţi oameni se întreabă dacă această corabie, Biserica, va mai merge. Mai merită să te îmbarci pe ea?

- Da, cred cu fermitate acest lucru. E o corabie încercată de multă vreme, şi totuşi, tânără. Tocmai diagnoza prezentului arată şi mai clar că este nevoie de ea. Ar fi de-ajuns să-ţi imaginezi doar o dată, în plan mental, această corabie ca fiind scoasă din paralelogramul de forţe al prezentului nostru, şi atunci s-ar vedea ce prăbuşire ar avea loc, ce prăbuşire de forţă sufletească.

Se poate observa, de asemenea, că această prăbuşire a Bisericii şi a creştinismului, pe care am trăit-o în ultimii 30-40 de ani, a contribuit la colapsurile sufleteşti, la dificultăţile de orientare, la decăderile pe care le observăm. În acest sens, eu aş spune: Dacă nu ar exista încă această corabie, ar trebui să fie inventată. Ea corespunde unor cerinţe omeneşti aşa de adânci, e aşa de profund ancorată în ceea ce este, în ceea ce are nevoie şi în ceea ce trebuie să fie omul, încât, după cum cred, în omul care nu-şi va pierde forţele lui esenţiale, sălăşluieşte şi garanţia că această corabie nu se duce, pur şi simplu, la fund.

* * *

- Nu s-ar putea accepta ideea că cineva ar putea obţine mântuirea şi printr-o altă credinţă decât cea catolică?

- Este foarte posibil ca cineva să primească de la religia lui îndrumările ajutătoare prin care să devină un om curat, îndrumări prin care el, dacă vrem să folosim expresia, să placă, de asemenea, lui Dumnezeu şi să


obţină mântuirea. Acest fenomen nu este deloc exclus, dimpotrivă, el există într-o mare proporţie. Ar fi însă greşit să se tragă din aceasta concluzia că religiile sunt, pur şi simplu, egale, ca un mare concert, că se raportează unele la altele ca într-o mare simfonie, că, în cele din urmă, ele înseamnă acelaşi lucru.

Însă religiile pot şi îngreuna drumul omului spre a fi bun. Aceasta se poate întâmpla şi în creştinism, prin forme false de trăire a credinţei creştine, prin figuri de sectante, şi aşa mai departe. De aceea, în istoria religiilor şi în cosmosul acestora, o purificare a religiei este întotdeauna o mare necesitate, pentru ca ea să nu devină o piedică în raportul autentic cu Dumnezeu, ci să-l conducă pe om, de fapt, pe drumul cel drept.

Aş spune că, dacă creştinismul, pornind de la figura lui Cristos, s-a constituit ca adevărata religie în istoria religiilor, aceasta vrea să exprime tocmai ideea că autentica forţă purificatoare a apărut în figura lui Isus cuprinsă în cuvântul lui Dumnezeu. Ea nu este trăită de creştini din necesitate întotdeauna bine şi corect, dar ea aduce cu sine etalonul şi direcţia pentru purificarea neîncetată, pentru ca religia să nu devină un sistem al oprimării şi al înstrăinării, ci, într-adevăr, un drum al omului către Dumnezeu şi către sine însuşi.

* * *

- Crucea este un simbol groaznic?

- Într-o anume privinţă, crucea are, fără îndoială, în sine o componentă groaznică, pe care n-ar trebui s-o îndepărtăm. Crucea era cel mai cumplit mod de execuţie pe care l-a cunoscut antichitatea şi care nu era îngăduit să fie aplicat cetăţenilor romani, căci, prin aceasta, ar fi fost pătată însăşi onoarea romană. A vedea că cel mai curat dintre oameni, care este mai mult decât un om, este executat într-un chip aşa de cumplit, poate mai întâi să ne înspăimânte peste măsură. Însă este necesar să ne încerce spaima care vine peste noi şi care poate ieşi din propria


noastră comoditate. În acest sens, mă gândesc, Luther a spus o vorbă potrivită, şi anume că omul trebuie mai întâi să fie zguduit peste măsură pentru a găsi ulterior drumul cel drept.

Dar nu se rămâne doar la spaimă, nu este doar o simplă spaimă, pentru că de sus, de pe cruce, nu ne priveşte o epavă de om, un disperat sau o cumplită victimă a omenirii, pentru că acest Răstignit ne spune altceva decât Spartacus şi partizanii lui care dăduseră greş, fiindcă de pe această cruce ne priveşte o bunătate ce îngăduie ca în spaimă să înceapă o viaţă nouă. De sus ne priveşte însăşi bunătatea lui Dumnezeu, care se dă în mâinile noastre, ni se încredinţează nouă şi, ca să zic aşa, poartă împreună cu noi întreaga grozăvie a istoriei. Văzut mai în adâncime, acest semn al crucii, care ne îngăduie să privim primejduirea fiinţei umane şi întreaga ei urâciune, ne lasă să-l contemplăm, în acelaşi timp, pe Dumnezeu cel care e mai puternic, mai puternic în slăbiciunea lui, dar şi ce înseamnă a fi iubit de Dumnezeu. Crucea este, prin urmare, şi un semn al iertării, care nutreşte speranţa chiar şi în abisurile istoriei.

Se pune astăzi adesea întrebarea cum se mai poate vorbi de Dumnezeu şi face teologie după Auschwitz. Eu aş spune că crucea rezumă anticipat oroarea Auschwitz-ului. Dumnezeu este răstignit şi ne spune că acest aparent aşa de slab Dumnezeu este Dumnezeul cel neînţeles de iertător, mai puternic în chiar aparenta lui absenţă.

* * *

- Câte căi duc spre Dumnezeu ?

- Atâtea drumuri, câţi oameni există. Căci şi în interiorul aceleiaşi credinţe, drumul fiecăruia dintre oameni este unul cu totul personal. Avem cuvântul lui Cristos: "Eu sunt calea". Aşadar, există, în ultimă instanţă, o singură cale, şi oricine este în drum spre Dumnezeu, se află cumva şi pe calea lui Isus Cristos. Însă, ţinând cont de conştiinţă şi voinţă, aceasta nu înseamnă că toate drumurile sunt identice, ci, dimpotrivă, că fiecare drum este atât de mare, încât el devine în fiecare om drumul lui personal.

* * *


- Îi este permis unui cardinal să vorbească despre sex?

- Fireşte. El trebuie să vorbească întotdeauna despre ceea ce este omenesc. Iar sexul nu trebuie etichetat imediat ca păcat, fiindcă este, înainte de toate, un dar al creaţiei. În meseria pe care o fac acum, chiar trebuie să vorbesc deosebit de mult despre acest lucru. Căci încerc să evit vreo constatare în sensul că noi am reduce morala sau chiar creştinismul la cea de-a şasea poruncă, însă problemele creştinătăţii, care năvălesc asupra noastră, ne obligă tot timpul de a avea de-a face cu acest sector al existenţei umane.

- Aţi definit o dată sexualitatea ca pe un fel de mină plutitoare şi ca pe o putere omniprezentă. Aceasta sună, mai degrabă, ca o încadrare declinantă a sexualităţii.

- Nu, nu este cazul, căci atunci s-ar situa împotriva credinţei care ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu în totalitatea lui şi că el a fost creat ca bărbat şi femeie. Sexualitatea nu este, aşadar, ceva ce s-ar fi născut de-abia după păcatul originar, ci ţine cu adevărat de planul creaţiei lui Dumnezeu. Fiindcă a fi creat oamenii ca bărbat şi femeie înseamnă tocmai de a-i fi creat cu capacităţi sexuale, aşa că aceasta face parte nemijlocit din conceptul originar al creaţiei şi, prin aceasta, din zestrea primordială a acelui "a fi om".

Dacă am spus aşa cum aţi citat dumneavoastră, am vrut să exprim faptul că tocmai imensele forţe - atunci când ele se detaşează de centrul lor omenesc - pot să devină şi cumplite forţe de distrugere. Sexualitatea plămădeşte omul în tot ceea este legat de trup, indiferent dacă este bărbat sau femeie, şi din această cauză - tocmai pentru că este importantă şi, fără ea, omul nu se maturizează şi nu poate deveni el însuşi - îşi pune amprenta pe o persoană în profunzime. Iată de ce, dacă ea părăseşte unitatea persoanei umane, poate să-l sfâşie pe om şi să-l distrugă.

- Este cazul totuşi să admitem că această imagine a sexualităţii este cea care se impune treptat, dar impetuos, ca o forţă omniprezentă a zilelor noastre.


- În mod manifest, această desprindere de ansamblul persoanei şi de unitatea dintre bărbat şi femeie a devenit posibilă, datorită tehnicii şi a mass-media, într-o asemenea măsură cum mai de mult era de neconceput. Sexul realmente neutralizat poate fi oferit acum ca marfă.

- Asta există totuşi de vreo două mii de ani...

- Fireşte, însă faptul de a putea cumpăra sex direct într-o prăvălie sau ca eu să recepţionez oamenii în potopul corespunzător de imagini doar ca obiect sexual şi, prin aceasta, să nu-i mai percep deloc ca persoane, acest lucru a intrat, prin comercializare, într-o nouă etapă. Posibilitatea de a transforma sexualitatea în marfă şi de a o răspândi ca marfă în proporţie de masă creează posibilităţi de înstrăinare, de abuz, care depăşeşte tot ce se cunoştea până acum, în mod obişnuit.

* * *

- Nu ar fi imaginabilă o reactivare a vechiului rit?

- Doar această reactivare, în sine, n-ar fi nici o soluţie. Sunt, ce-i drept, de părere că vechiul rit ar trebui acordat cu mult mai multă generozitate tuturor celor care îl doresc. La el nu se poate vedea absolut nimic care să fie periculos sau inacceptabil. O comunitate ce interzice brusc ceea ce până atunci îi era lucrul cel mai sfânt şi mai înalt, iar dorinţa după acest lucru o face să apară de-a dreptul nelalocul ei, se pune ea însăşi sub semnul întrebării. Căci, la drept vorbind, ce mai este credibil la ea? Nu va interzice mâine din nou ceea ce recomandă astăzi? Dar o simplă întoarcere la vechea situaţie nu ar fi cum spuneam, o soluţie. Cultura noastră s-a schimbat în ultimii treizeci de ani aşa de radical, încât o liturgie slujită exclusiv în latină ar aduce cu sine o trăire de eterogenitate, care pentru mulţi ar fi de nedepăşit. Avem nevoie de o nouă educaţie liturgică, îndeosebi a preoţilor. Trebuie să devină din nou limpede că ştiinţa liturgiei nu există pentru a scoate mereu la iveală noi modele, cum poate că se potriveşte în industria automobilistică. Ştiinţa liturgiei există pentru a te introduce în sărbătoare şi în sărbătorire, pentru a-l face pe om apt pentru mister. În această privinţă, nu trebuie să învăţăm doar de la Biserica Răsăriteană, ci de la toate religiile lumii, care ştiu că liturgia este cu totul altceva decât a născoci texte şi rituri, că ea trăieşte din ceea ce


este de nemanipulat. Tineretul simte aceasta foarte puternic. Atrag centrele în care liturgia este sărbătorită cu evlavie şi cu fast, fără a urmări efecte ieftine, chiar dacă nu se înţelege fiecare cuvânt. De asemenea centre-etalon avem nevoie. Din păcate, la noi, toleranţa pentru amuzamente bizare este aproape nelimitată, dimpotrivă, toleranţa pentru vechea liturgie este practic inexistentă. În acest fel, ne găsim, cu siguranţă, pe drumul greşit.

* * *

- Permiteţi-ne, vă rugăm, să vorbim despre dogma infailibilităţii. Ce exprimă, de fapt, această dogmă? Este corect sau fals redat, dacă pornesc de la ideea că tot ceea ce spune Sfântul Părinte este automat sfânt şi corect? Aş pune această întrebare la. începutul acestui canon al criticii, pentru că ea, indiferent din ce motiv, îi tulbură în mod vădit pe oameni într-un mod cu totul aparte.

- Aţi luat deja în discuţie o greşeală. Această dogmă nu înseamnă, într-adevăr, că tot ceea ce spune papa este infailibil. Ea înseamnă doar că, în creştinism, în orice caz, după credinţa catolică, există instanţa unei ultime hotărâri. Că, în fine, se poate decide cu titlu de obligativitate în problemele importante şi că noi putem fi siguri că ceea ce Cristos ne-a lăsat ca moştenire este corect interpretat. Într-o formă oarecare, această obligativitate este prezentă în oricare comunitate de credinţă creştină, fără a fi însă legată de papă.

Chiar şi pentru Biserica Ortodoxă este limpede că hotărârile Sinodului sunt infailibile, în sensul că eu mă pot baza pe ele: prin ele, moştenirea lăsată de Cristos este corect interpretată, aceasta este credinţa noastră comună. Nu mai e nevoie ca fiecare să distileze, aş zice, şi să extragă din Biblie, ci Bisericii i-a fost dată posibilitatea unei siguranţe comune. Deosebirea faţă de ortodoxie constă doar în faptul că creştinismul roman cunoaşte, în afară de conciliul ecumenic, şi o altă instanţă de asigurare, şi anume pe urmaşul lui Petru, care poate oferi, de asemenea, această


asigurare. În acest caz, papa este legat, fireşte, de anumite condiţii care garantează - obligându-l, altminteri, profund - că el nu hotărăşte conform propriei conştiinţe subiective, ci în marea comuniune a tradiţiei.

- A fost nevoie, negreşit, de o foarte lungă perioadă pentru a găsi această soluţie.

- S-au ţinut, desigur, şi concilii înainte de a fi existat propriu-zis teoria conciliului. Părinţii Conciliului de la Niceea, din 325, de fapt, ai primului Conciliu, nu ştiau absolut deloc ce este un conciliu, de altfel, împăratul îl şi convocase. Cu toate acestea, pentru ei era deja clar că acum nu vorbiseră numai ei singuri, ci că au putut spune (ceea ce spune, de altfel, şi conciliul apostolilor): "Căci Duhul Sfânt şi noi am hotărât" (Fap 15,28), ceea ce înseamnă: "Duhul Sfânt a hotărât cu noi, prin noi". Conciliul de la Niceea vorbeşte apoi despre trei primate care există în Biserică, şi anume: Roma, Antiohia şi Alexandria. El numeşte astfel de instanţe de asigurare, care sunt, toate trei, corelate cu tradiţia lui Petru. Roma şi Antiohia au fost reşedinţe episcopale ale sfântului Petru, iar Alexandria a fost preluată în tradiţia lui Petru ca scaun episcopal al lui Marcu şi primită în această triadă.

Episcopii de Roma au ştiut foarte de timpuriu destul de clar că se află în această tradiţie petrină şi că, o dată cu responsabilitatea, au şi promisiunea care îi ajută să corespundă acestei misiuni. Lucrul acesta a devenit mai apoi, în criza ariană, foarte evident, atunci când Roma a fost singura instanţă ce a putut să-i ţină piept împăratului. Episcopul de Roma, care, fireşte, trebuie să asculte de întreaga Biserică şi să nu fie el însuşi creator de credinţă, are o funcţie care se află pe linia făgăduinţei petrine. Drept concept, ea a fost formulată definitiv, de fapt, de-abia în 1870.

Poate că ar trebui să mai notăm că, între timp, chiar şi în afara creştinătăţii catolice, începe să se înţeleagă tot mai mult nevoia unei instanţe unitare pentru ansamblu. Acest lucru şi-a găsit, de exemplu, expresia în dialogul cu anglicanii. Anglicanii sunt dispuşi să recunoască o conducere providenţială în legătura dintre tradiţia primatului şi Roma, fără a vrea să raporteze direct la papă cuvintele adresate lui Petru. Şi în alte sectoare ale creştinătăţii evanghelice se recunoaşte necesitatea unui purtător de cuvânt al creştinătăţii, ca să zic aşa, care o exprimă în


persoană. Chiar şi în Biserica Ortodoxă se fac auzite voci critice în legătură cu împărţirea în autocefalii (Biserici naţionale), considerând-se înţelept, în loc de acestea, să se recurgă din nou la principiul petrin. Aceste poziţii nu reprezintă recunoaşterea dogmei romane, însă convergenţele se fac simţite tot mai limpede.

* * *

- Are nevoie Biserica de un al treilea Conciliu din Vatican pentru clarificare şi îndrumare?

- Aş zice că nu într-un viitor apropiat. În legătură cu aceasta, pot să vă povestesc o istorie. Cardinalul Cordeiro din Pakistan mi-a relatat odată cum se afla cu o ocazie într-un consiliu sinodal, acolo aflându-se şi cardinalul Dopfner, iar cineva a spus: "ei bine, ar trebui să vină de-acum totuşi un Vatican al III-lea". La care, Dopfner, cu o figură îngrozită, şi-a ridicat amândouă mâinile în sus şi ar fi spus: "Not in my lifetime!" Cu alte cuvinte, lui îi fusese cu totul de-ajuns experienţa unui conciliu. Ajunsese, evident, la convingerea că asemenea experienţe pot să aibă loc doar la mari distanţe în timp.

Un conciliu este, de fapt, cum s-a şi arătat, un eveniment care tulbură şi răscoleşte Biserica în totalitatea ei şi care solicită un timp îndelungat pentru a fi asimilat. Noi nu am reuşit nici pe departe să dominăm Conciliul al II-lea din Vatican. Un al treilea Vatican nu ar fi remediul pentru aceasta.

Ceea ce are loc în mod regulat sunt sinoadele episcopilor. Eu cred că ele sunt un instrument mult mai adecvat, acesta este un etalon mai aproape de adevăr. În cadrul lui, sunt adunaţi aproximativ două sute de episcopi din toate părţile lumii, corespunzând unui anume sistem de reprezentare. Ei pot şi trebuie să se ocupe împreună de prelucrarea situaţiei actuale. Un conciliu ecumenic ar fi, chiar şi numai prin proporţiile sale, un eveniment aproape imposibil de dominat. Ar trebui să contezi pe venirea a trei-patru mii de episcopi. Toate acestea sunt ordine de mărime, la care nu mai pot avea loc un adevărat schimb, adevărate convorbiri. Pentru a putea fi luate hotărâri salutare, acest lucru trebuie pregătit din interior. Un conciliu nu este un deus ex machina, unde brusc sunt luate hotărârile corespunzătoare, după care, totul merge iarăşi pe drumul obişnuit. Nu


poate fi luat în considerare decât ceea ce este deja viu, pentru a fi transformat ulterior în hotărâri. Iată de ce sunt, mai întâi, necesare răbdarea dezvoltării, răbdarea modelării vii a timpului şi a întrebărilor, înainte ca aceasta să fie turnată în forma juridică a hotărârilor şi a textelor.

Nu sunt de părere că într-un conciliu se poate vedea un mijloc de vindecare miraculos. Dimpotrivă, un conciliu provoacă, de obicei, crize, care, fireşte, trebuie să fie crize ce duc la vindecare. În momentul de faţă, suntem preocupaţi cu prelucrarea Conciliului al II-lea din Vatican.

Notă de final: pentru a cumpăra cartea, mergeţi aici.


Cipru: portretul unui creştinism

pe cale de dispariţie

Autor: Sandro Magister Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: www.chiesa

Insula Cipru a fost prima destinaţie a "misiunii speciale" pe care Duhul Sfânt le-a încredinţat-o lui Paul şi Barnaba, aşa după cum putem citi în Faptele Apostolilor, în capitolul 13. Pe insulă ei au găsit un proconsul roman, pe Sergiu Paul, "un bărbat înţelept, care îi chemase dorind să asculte cuvântul lui Dumnezeu". Dacă Paul şi Barnaba ar fi să se întoarcă astăzi în Cipru, în partea de nord a insulei, nu ar găsi romani, ci turci. Şi în locul creştinismului în creştere ar găsi un creştinism pe moarte, cu biserici şi mănăstiri în ruină, sau transformate în grajduri, hoteluri şi moschei. Aceasta o atestă cutremurătorul raport al lui Luigi Geninazzi, trimis în Cipru de "Avvenire", cotidianul Conferinţei Episcopale Italiene.

Cipru a devenit parte a Uniunii Europene în 21 mai 2004. De fapt doar partea de sud a insulei, care este greacă şi creştină. Partea de nord a fost ocupată de Turcia în 1974, cu ajutorul a 40.000 de soldaţi. Ocupaţia turcă a provocat moarte, distrugere şi a forţat mutări de mase. Aproximativ 200.000 de ciprioţi greci de credinţă ortodoxă, ce trăiau în nordul insulei, s-au mutat în sud. În sens invers, ciprioţii turci din sud, musulmani, s-au mutat în nord. În 1983, Turcia şi-a consolidat ocupaţia creând Republica turcă a Ciprului de Nord, ce este recunoscută pe plan internaţional doar de guvernul de la Ankara: 180.000 de persoane trăiesc aici, dintre care 100.000 sunt colonişti originari din Anatolia. Un zid păzit de caschetele albastre ale Naţiunilor Unite împarte în două insula, trecând prin capitala Nicosia. În aprilie 2004, Naţiunile Unite au


propus ca un referendum să analizeze un plan de instituire a unei confederaţii între cele două state, dar s-au opus ciprioţii greci din sud, de patru ori mai numeroşi decât ciprioţii turci din nord.

Islamizarea nordului insulei a fost concretizată prin distrugerea a tot ce era creştin. Yannis Eliades, director al Muzeului Bizantin din Nicosia, estimează că 25.000 de icoane au dispărut din bisericile din zona ocupată de turci. Pentru o Turcie ce aspiră să intre în Uniunea Europeană, acţiunile din nordul Ciprului oferă o imagine negativă. Despre situaţia în care a ajuns prezenţa creştină instituită de Paul şi Barnaba aflăm din raportul următor, apărut în "Avvenire" la sfârşitul lunii februarie a acestui an.

"Vandalismul ce nu a ocolit nici piatra altarului..."

de Luigi Geninazzi

Europa se încheie aici, în cea mai frumoasă insulă a Mării Mediteraneene, sfâşiată în două de un zid. Europa se încheie brusc într-o barieră cu sârmă ghimpată şi ciment şi cu posturi de control, ce divizează Ciprul trecând în mod dureros prin inima sa, Nicosia. Pentru trupele ONU, ce păzesc linia de demarcaţie, aceasta este "linia verde". Localnicii îi spun însă "linia Attila", după numele dat de turci invaziei. Urmele se mai văd. Invazia a lovit cea mai veche comunitate creştină de pe pământul european în comorile ei artistice, culturale şi religioase: minunate biserici bizantine şi romane, impunătoare mănăstiri, mozaicuri şi fresce de o valoare inestimabilă. Este o moştenire care în partea de nord a insulei, aflată sub ocupaţia turcă, a fost jefuită, batjocorită şi distrusă.

Pentru a vedea aceasta ajunge să treci "linia Attila" prin punctul de control din Nicosia: deodată ai ajuns în aşa numita Republică turcă a Ciprului de Nord, ce îşi salută vizitatorii cu un panou mare pe care scrie: "Ce fericit sunt că sunt turc!" (o faimoasă expresie a lui Kemal Ataturk). Mândria naţionalistă a descendenţilor imperiului otoman se vede de departe, pe o laterală a Munţilor Pentadattilos, ce domină câmpiile întinse, fiind sculptate semiluna şi steaua roşie. Steaguri turceşti flutură pe faţada bisericii Sf. Paraschiva, din localitatea pe vremuri ortodoxă greacă Angastina. O placă indică faptul că se lucrează la transformarea ei


în moschee. Turnul pentru clopot, pe care nu se mai află o cruce, cum ar trebui, a devenit un ciudat minaret, pe care este fixat un difuzor.

Christodoulos, tânărul arheolog care mă însoţeşte, este vizibil cutremurat: "Am fost botezat aici", spune cu vocea înecată de emoţie. Este unul dintre cei 200.000 de ciprioţi greci refugiaţi, care, acum 30 de ani, trăiau în nordul insulei. Christodoulos îngenunchează în locul unde cândva a fost botezat, şi aprinde o lumânare. Muncitorii turci, aflaţi în pauza de masă, se uită la el cu curiozitate. "De fiecare dată când vin aici este tot mai groaznic", îmi şopteşte.

Ne oprim la Trachoni, unde pe vremuri se afla o bijuterie a renaşterii: biserica Panagia, adică a Maicii Domnului. Acum au rămas doar pereţii; interiorul poartă semnele vandalismului ce nu a ocolit nici piatra altarului, bucăţi din el aflându-se acum într-o groapă săpată în căutarea a cine ştie ce comori. Pelerinajul nostru este unul trist, la fiecare oprire crescându-ne indignarea şi durerea; este un fel de cale a crucii ale cărei staţiuni sunt locuri creştine importante ce acum riscă să dispară. În Peristerona, pe drumul spre Famagosta, mănăstirea medievală Sf. Anastasia este folosită ca grajd, cu vaci rumegând prin chilii. Mormintele au fost profanate, iar pietrele sparte.

Ne îndreptăm apoi spre coasta insulei. Aici multe biserici au fost transformate în restaurante, baruri, cluburi de noapte, pentru distracţia turiştilor. Pe stânca Lapethos ce intră în mare, biserica şi mănăstirea Sf. Anastasia au devenit un hotel somptuos, cu piscină acolo unde era curtea mănăstirii şi cu un cazino sub clopotniţă. Aproape întreg patrimoniul Bisericii Ortodoxe din teritoriul ocupat de turci - 520 de biserici, capele şi mănăstiri - a fost jefuit, demolat sau desfigurat. Doar trei biserici şi o mănăstire - a Sf. Barnaba, care a devenit muzeu - sunt într-o stare cât de cât bună. "Ruinele sunt sub ochii noştri, dar Uniunea Europeană preferă să îşi întoarcă privirea", ne spune cu tristeţe ministrul cipriot de externe, George Iacovou. "Singura speranţă este ca, în decursul negocierilor pentru


aderarea Turciei la Uniunea Europeană, cineva să supună atenţiei dosarul ruşinii."

Academia Bizantină din Nicosia a strâns o documentaţie detaliată şi meticuloasă despre bisericile din nordul Ciprului. Timp de doi ani s-a încercat un dialog religios, cu sprijinul Episcopului ortodox Nikiforos, de la istorica mănăstire Kykko: "Ne-am întâlnit cu liderii musulmani la Lefka, unde le-am spus că respectul pentru locurile noastre de cult este temelia cooperării între noi." Episcopul Nikiforos este uşor optimist: "Am găsit multă înţelegere. Ambele părţi au comis greşeli; trebuie să depăşim diviziunile trecutului şi să mergem înainte împreună." Ultimul cuvânt aparţine însă politicienilor. Huseyn Ozel, un purtător de cuvânt al aşa numitei Republici turce a Ciprului de Nord, îi primeşte cu cordialitate pe jurnalişti. Biserici distruse şi jefuite? "Aici a fost un război, şi lucruri triste s-au întâmplat de ambele părţi", este explicaţia lui.

I-am subliniat că majoritatea moscheilor de pe teritoriul cipriot grec au fost restaurate, în timp ce guvernul său a autorizat transformarea bisericilor în restaurante şi hoteluri, insultând sentimentele credincioşilor. "Au făcut aceasta pentru a evita ca clădirile să cadă în ruină. Oricum, sunt deciziile guvernului anterior, pe care nu le împărtăşesc", afirmă Ozel. Insist atunci: "Ce aveţi de spus despre bisericile care şi astăzi sunt transformate în moschei?" Funcţionarul cipriot turc îmi răspunde cu un gest larg: "Este un obicei otoman..."

O tradiţie care, din păcate, continuă. Un punct negru pentru o Turcie ce aspiră să intre în clubul ţărilor europene.

Episcopul ortodox grec: "Europa trebuie să intervină!"

Un interviu cu Chrisostomos Englistriota

În Cipru, capul Bisericii a fost întotdeauna şi un lider al poporului. Acest rol politic direct a fost exercitat de cunoscutul Arhiepiscop Makarios, liderul carismatic al revoltei împotriva dominaţiei engleze din timpul anilor 1950, şi primul preşedinte al republicii independente a Ciprului. "Biserica noastră nu mai face politică, dar autoritatea ei nu a scăzut", aminteşte Episcopul de Paphos, Chrisostomos Englistriota. De când


Preafericitul Chrisostomos I a fost lovit de o boală gravă, Episcopul de Paphos a preluat funcţiile sale ca lider al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de pe insulă.

- Excelenţă, Ciprul este în continuare divizat. Poate Biserica Ortodoxă Greacă să promoveze dialogul dintre cele două părţi?

- Este o situaţie care ne întristează profund, rezultatul unei ocupaţii militare total ilegale. Un dialog adevărat este imposibil, deoarece turcii ciprioţi nu se bucură de nici o autonomie, ultimul cuvânt aparţinând guvernului de la Ankara.

- Există acorduri între reprezentanţii religioşi?

- Unii dintre Episcopii noştri s-au întâlnit cu liderii comunităţii islamice turco-cipriote. Este important pentru noi să avem bune relaţii cu ei, dar când vine vorba de a discuta probleme concrete, cum este aceea a jefuirii şi profanării bisericilor noastre, ei nu ştiu ce să spună, atribuie totul autorităţilor politice.

- Aţi încercat să ridicaţi problema în cercurile internaţionale?

- Da, desigur. Ne-am adresat în mod repetat Uniunii Europene cerându-i să intervină. Ultima oară acest lucru s-a întâmplat în toamna anului 2004, după intrarea Ciprului în UE.

- Care au fost rezultatele?

- Nimic până acum. Convingerea mea personală este că guvernele europene ar trebuie să exercite presiuni asupra Turciei, mai ales în această fază a deschiderii negocierilor pentru intrarea Ankarei în Uniune. Însă nu se doreşte să se profite de această oportunitate. Şi astfel, pe măsură ce trece tot mai mult timpul, locurile noastre sacre din partea de nord a Ciprului cad tot mai mult în ruină. Turcii doresc să distrugă orice urmă a culturii elene şi creştine. Doar o puternică presiune internaţională îi poate opri.


Despre necredinţă şi credinţa

greşită

Autor: Zenit Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit, martie 2006

Indiferenţa sau ostilitatea faţă de religie este un fenomen împământenit în multe ţări apusene. Evenimente recente precum controversa privind caricaturile cu Mohamed indică gravele consecinţe care apar atunci când societatea seculară nu este capabilă să aprecieze sensibilităţile religioase, dând naştere la ofense inutile. În acest context, un document publicat cu puţin timp în urmă pe situl web al Vaticanului merită o atenţie deosebită. "Credinţa creştină în zorii noului mileniu şi provocarea necredinţei şi a indiferenţei religioase" conţine concluziile adunării plenare a Consiliului Pontifical pentru Cultură, din martie 2004.

În pregătirea pentru întâlnire, Consiliul a adunat informaţii din ţări din întreaga lume. Răspunsurile au furnizat o viziune de ansamblu asupra principalelor caracteristici ale secularizării. Documentul începe prin a sublinia pierderea credinţei în lumea de astăzi. "Există o ruptură în transmiterea credinţei, strâns legată de procesul abandonării unei culturi populare îndelung ataşată de şi impregnată de creştinism", se declară în introducere. Slăbirea acestei culturi religioase populare aduce cu sine grave consecinţe în felul în care oamenii gândesc, se comportă şi judecă.

"Biserica de astăzi se confruntă mai mult cu indiferenţa şi cu necredinţa practică decât cu ateismul". Cu puţine excepţii, guvernele nu mai susţin în mod public ateismul. Totuşi în timp ce numărul regimurilor marcate de un sistem politic ateist a scăzut, s-a răspândit o anumită ostilitate culturală faţă de religie. Aceasta este vizibilă în anumite sectoare ale mass-media şi este orientată împotriva creştinismului, în particular


împotriva catolicismului. Ameninţarea aici este mai subtilă. "Este o adevărată boală a sufletului care ne face să trăim 'ca şi când Dumnezeu nu ar exista', un neo-păgânism care idolatrizează bunurile materiale, realizările prin muncă şi roadele puterii". Aceasta conduce la ceea ce documentul defineşte ca "homo indifferens", şi adesea căutarea fericirii este redusă la dorinţa de prosperitate materială şi la satisfacerea impulsurilor sexuale.

Cauzele necredinţei

Documentul arată că există cauze vechi şi noi în spatele pierderii credinţei religioase. Bazându-se, în parte, pe analiza făcută în cadrul Constituţiei pastorale a Conciliului Vatican II "Gaudium et Spes", Consiliul Pontifical pentru Cultură identifică câţiva dintre factorii principali.

- Aroganţa ştiinţelor moderne. Viziunea asupra lumii fără nici o referire la Dumnezeu, care respinge existenţa Sa pe baza principiilor ştiinţifice, a devenit larg răspândită.

- Omul ca centru al universului. Cultura apuseană este pătrunsă de o formă de subiectivism care declară subiectivitatea absolută a individului şi neagă existenţa adevărurilor sau a valorilor obiective. Această exaltare a individului înseamnă că Biserica nu mai este acceptată ca autoritate doctrinară şi morală.

- Problema răului. "Misterul răului a fost şi va fi întotdeauna un scandal pentru omul inteligent, şi doar lumina lui Cristos cel răstignit şi glorificat îl poate revela şi exprima pe deplin". Astăzi, conştientizarea prezenţei răului este amplificată prin puterea mass-media.

- Limitările creştinilor şi ale Bisericii. Experienţe negative sau neplăcute, ori scandaluri cauzate de preoţi, pot înstrăina unii oameni de Biserică.

- Transmiterea credinţei. Schimbările din familii şi din şcolile catolice fac mai dificilă transmiterea credinţei către noile generaţii. Puterea mass-media subminează de asemenea practicile culturale tradiţionale din domeniul religiei.


- Secularizarea. Mulţi credincioşi urmează un stil de viaţă în care Dumnezeu sau religia au puţină importanţă. Schimbările în etica sexuală au avut de asemenea efecte negative pentru viaţa de credinţă.

Credinţă fără apartenenţă

Totuşi, este greşit să credem că toate acestea însemnă că religia a încetat să mai aibă un rol. După o respingere iniţială a religiei, există un fel de reacţie, cel puţin la o parte din populaţie, şi oamenii caută din nou susţinere spirituală. Însă această căutare nu mai este orientată spre Bisericile existente sau spre formele tradiţionale de cult. Ceea ce rezultă este o căutare "a unei experienţe în întregime individuală, autonomă şi călăuzită de propria subiectivitate". Acest fel de religiozitate instinctivă se bazează mai mult pe emoţii decât pe doctrină şi se exprimă fără referire la un Dumnezeu personal. Documentul o descrie ca fiind o "credinţă fără apartenenţă".

Cultura modernă este, aşadar, caracterizată de un fenomen dublu: "necredinţă şi credinţă greşită". Ambele au în comun o dorinţă de autonomie. Consiliul Pontifical pentru Cultură identifică de asemenea câteva caracteristici ale acestor noi forme de credinţă.

- Este o formă romantică de religie, o religie a spiritului şi a eu-lui, care îşi are rădăcinile în criza subiectului care este tot mai narcisist, şi respinge toate elementele istorice şi obiective. Această religie după bunul plac conduce oamenii la a crea o nouă imagine a lui Dumnezeu în diferite etape ale vieţii lor, în concordanţă cu nevoile pe care le percep.

- Este o religie puternic subiectivă, în care individul nu are nici o obligaţie de a da socoteală despre ceea ce gândeşte sau ceea ce face.

- Este o adeziune la un Dumnezeu care adesea nu are chip sau caracteristici personale. Dumnezeu este adesea văzut mai mult ca o forţă sau o fiinţă transcendentă, superioară, dar nu ca un Tată. În unele cercuri aceasta conduce la reîntoarcerea la panteism.


- Este o religie în care lipseşte interesul pentru problema adevărului. Pentru mulţi, adevărul are o conotaţie negativă, asociat cu concepte precum "dogmatism, intoleranţă, impunere".

Depăşirea obstacolelor

Consiliul Pontifical pentru Cultură continuă propunând mai multe moduri pentru rezolvarea problemelor evidenţiate.

- Dialogul, un dialog personal, cu răbdare, cu respect, cu iubire, susţinut de rugăciune. Acest dialog se poate baza atât pe întrebările fundamentale ale vieţii umane - sensul morţii, experienţa religioasă, libertatea interioară a persoanei umane - cât şi pe teme sociale majore, precum educaţia tinerilor, sărăcia, drepturile omului, libertatea religioasă şi bioetica.

- Evanghelizarea culturii. Aceasta se poate face într-o multitudine de moduri: mărturii publice, ca de exemplu Zilele Mondiale ale Tineretului; misiuni în oraşe care să ducă Biserica în mijlocul oamenilor; activitatea mişcărilor şi a asociaţiilor creştine în sfera publică şi în mass-media; cooperarea Bisericii cu organizaţiile de necredincioşi pentru a face lucruri care sunt bune în sine; promovarea evenimentelor publice pe teme culturale. În general, această evanghelizare trebuie să asigure prezenţa Bisericii în viaţa publică, ceea ce va ajuta la umplerea prăpăstiei dintre domeniul spiritual şi viaţa de zi cu zi.

- Sprijinirea familiilor în transmiterea credinţei. Aceasta poate începe ca parte a asistenţei oferite cuplurilor în timpul pregătirii lor pentru căsătorie. Odată ce cuplul se căsătoreşte şi are copii, trebuie să asigure ca credinţa lor să fie trăită în moduri concrete, cum ar fi celebrarea adecvată a sărbătorilor religioase, rugăciunea în familie şi mersul la biserică. Prin aceste mijloace părinţii pot contribui la construirea unor solide rădăcini în credinţă în copiii lor.

- Îmbunătăţirea educaţiei religioase. Acest lucru trebuie să se facă atât la nivel parohial cât şi în şcolile confesionale.


- Mărturia dată despre iubirea creştină, prin intermediul iertării şi al iubirii fraterne.

Spre final, documentul subliniază nevoia de a-i convinge pe necredincioşi că îşi vor găsi împlinirea umanităţii lor doar în Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. O sarcină care poate constitui un test pentru credinţa oricărui credincios.


Este catolicismul o religie

periculoasă?

Autor: Christine Pinheiro şi Kenneth J. Howell Traducător: Radu Capan Sursa: The Rock, mai-iunie 2005

CRITICUL: Catolicismul este o religie periculoasă deoarece se bazează doar pe credinţă. Credinţele lui nu se fundamentează pe raţiune, în unele cazuri fiind chiar contrare raţiunii. Nici o fiinţă raţională nu ar putea să fie catolică. A depinde de o astfel de credinţă fără temelie echivalează cu superstiţia, iar superstiţia este mereu periculoasă.

Mai mult, catolicismul este periculos pentru că restrânge libertatea indivizilor de a-şi trăi propriile vieţi. Catolicii au tendinţa să urmeze o mentalitate de turmă, cu un respect slugarnic faţă de un Papă care le spune cum să facă totul - de la ce să creadă la cum să îşi perie dinţii dimineaţa. Oricare ar fi intenţiile adepţilor săi, religia catolică zdrobeşte libertatea umană. De aceea este periculoasă.

CATOLICUL: Permite-mi să pornesc de la ideea că dogmele şi credinţele catolice nu sunt întemeiate pe raţiune. Doar pentru că un adevăr se află dincolo de capacitatea raţiunii umane nu înseamnă că este contrar raţiunii. Doctrina catolică ne este făcută cunoscută prin revelaţie şi este dincolo de capacitatea raţiunii umane. Aceasta nu înseamnă că ar contrazice raţiunea, ci mai degrabă că transcende raţiunea. Nu poţi folosi raţiunea pentru a dovedi că cineva iubeşte; adevărul iubirii cuiva transcende raţiunea. Aceasta nu înseamnă însă că iubirea ar fi cumva contrară raţiunii.

CRITICUL: Tocmai ai dovedit ce spuneam, afirmând că doctrinele catolice depăşesc raţiunea. Este doar un mod inteligent de a evita admiterea faptului că nu sunt raţionale. Făcând ca doctrina catolică să pară deasupra raţiunii, Biserica Catolică încurajează superstiţia.


CATOLICUL: De fapt, departe de a încuraja superstiţia, Biserica o condamnă deoarece aceasta ne distrage atenţia de la cultul pe care i-l datorăm exclusiv lui Dumnezeu.

CRITICUL: Poate că Biserica Catolică nu intenţionează să încurajeze superstiţia, dar cu toate acestea o face, bazându-se doar pe o credinţă fără temelie pentru a-şi susţine dogmele. Superstiţia este o consecinţă a învăţăturilor ce nu sunt bazate pe raţiune, chiar dacă este o consecinţă neintenţionată.

CATOLICUL: Ar putea să ajute clarificarea punctului de vedere catolic asupra credinţei şi raţiunii. Catolicii nu trebuie să se bazeze pe o credinţă fără temelie. Biserica încurajează folosirea raţiunii, deoarece raţiunea şi credinţa nu se exclud reciproc, aşa cum cred oamenii uneori, ci mai degrabă se completează una pe alta. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat aceasta în enciclica sa Fides et Ratio. Raţiunea singură sau credinţa singură sunt slăbite de absenţa celeilalte.

CRITICUL: Sunt de acord că raţiunea este importantă, dar nu înţeleg cum poate Biserica Catolică să spune că învăţăturile ei sunt în concordanţă cu raţiunea când, după cum ai spus, dogmele catolice sunt dincolo de raţiunea umană.

CATOLICUL: Catehismul Bisericii Catolice afirmă că Dumnezeu ne dă "dovezi exterioare" ale adevărului revelat, ce însoţesc lucrarea interioară a Duhului Sfânt (CBC 156). Întorcându-ne la exemplul iubirii umane, deşi adevărul iubirii unei persoane transcende raţiunea, îţi poţi totuşi folosi raţiunea căutând semne ale faptului că te iubeşte. Astfel de semne ar putea include ceea ce îţi spune şi cât de dispusă este să se sacrifice pentru tine. În acelaşi fel, Dumnezeu ne dă dovezi exterioare ale revelaţiei Sale pentru ca să vedem că este raţional să credem în ea.

CRITICUL: Afirmi deci că Biserica Catolică doreşte să fim rezonabili, şi totuşi striveşte libertatea oamenilor când le cere să creadă învăţăturile ei. Este raţional acest lucru?

CATOLICUL: Cel care alege să fie catolic trebuie să accepte ceea ce învaţă Biserica, dar aceasta nu stânjeneşte deloc libertatea lui. Oare un învăţător


striveşte libertatea elevilor lor când le cere să creadă că doi plus doi face patru sau că pământul este rotund? Evident că nu. El încearcă să îşi ajute elevii să ajungă la adevăr.

CRITICUL: Poate putem privi astfel Biserica Catolică, dar în ultimă instanţă Ierarhia cere membrilor să accepte dogmele de credinţă, chiar dacă ei nu le înţeleg.

CATOLICUL: Este adevărat că Biserica învaţă adevăruri ce sunt dincolo de capacitatea raţiunii umane şi care necesită credinţă. Această credinţă, însă, îi face pe catolici mai liberi, nu mai puţin liberi, pentru că atât intelectul cât şi voinţa vor lua parte la un nivel mai înalt al realităţii decât poate raţiunea să ajungă. Aceasta desăvârşeşte intelectul şi voinţa şi permite unei persoane să experimenteze o deplină realizare a libertăţii personale (cf. FR 13).

CRITICUL: Dacă Biserica Catolică crede că credinţa îi face pe membrii ei mai liberi, ar trebui să respecte libertatea oamenilor de a nu fi de acord cu ceva.

CATOLICUL: Biserica face acest lucru. Nu forţează pe nimeni să creadă ce învaţă ea. De fapt, Biserica insistă asupra faptul că credinţa este un act liber, astfel că nimeni nu trebuie să fie forţat să creadă ceva împotriva voinţei sale (cf. CBC 160).

CRITICUL: Nu înţeleg cum Biserica Catolică poate pretinde că este atât de angajată în favoarea libertăţii când le spune membrilor ei cum să îşi trăiască viaţa. Aceasta cu siguranţă împiedică libertatea. Un învăţător le poate spune elevilor săi lucruri pe care le crede adevărate, dar nu le cere acestora să îşi schimbe modul de viaţă.

CATOLICUL: Cred că noi doi avem idei diferite despre ce înseamnă libertatea. Libertatea este o dispoziţie interioară de a alege sau nu o anumită cale din proprie voinţă, nu dintr-o voinţă impusă. Adevărata libertate constă nu într-o abundenţă de opţiuni ci în abilitatea voinţei de a-şi conduce propriile acţiuni. De exemplu, un alcoolic nu este liber atunci când i se dau mai multe băuturi alcoolice dintre care să aleagă. Libertatea lui devine mai mare atunci când voinţa îi conduce acţiunile. Îndrumările


morale ale Bisericii urmăresc să întărească controlul voinţei asupra acţiunilor (cf. CBC 1734), permiţând voinţei unei persoane să aleagă o cale în loc ca forţe exterioare să îi dicteze modul în care îşi trăieşte viaţa.

CRITICUL: Dar când Biserica Catolică le spune membrilor săi ce să facă, o forţă exterioară le dictează cum trebuie să îşi trăiască propriile vieţi.

CATOLICUL: Permite-mi să folosesc o altă analogie. Un medic nu împiedică libertatea pacienţilor săi atunci când le spune cum să îşi trăiască vieţile. El încearcă să îi elibereze de efectele unor practici nesănătoase. Aşa cum o dietă defectuoasă slăbeşte trupul, la fel şi păcatul slăbeşte voinţa (cf. CBC 1459). Deoarece păcatul ne împiedică să avem plinătatea vieţii, cu cât evităm mai mult păcatul, cu atât devenim mai liberi. Adevărata libertate înseamnă a putea să îţi trăieşti viaţa în mod deplin.

De ce este aşa? În parte deoarece o persoană ce îşi foloseşte voinţa pentru a-şi controla acţiunile este întărită de "înaintarea în virtute, cunoaşterea binelui şi asceză" (CBC 1734). Păcatul slăbeşte capacitatea voinţei noastre de a ne conduce acţiunile, în timp ce trăirea după cum ne cere Biserica ne întăreşte după cum am arătat înainte. Acest proces începe să elibereze voinţa de efectele păcatului şi creşte tot mai mult puterea voinţei.

CRITICUL: Chiar dacă aş fi de acord cu acestea, mi se pare că singura preocupare a catolicilor este urmarea regulilor. Nu cred că regulile morale trebuie să fie în centrul vieţii nimănui.

CATOLICUL: Din păcate, unii catolici par într-adevăr a se concentra mai mult pe reguli decât pe raţiunea regulilor. Biserica ne învaţă că îndrumările ei de ordin moral nu reprezintă scopul vieţii, ci un mijloc pentru a avea o relaţie de iubire cu Dumnezeu. Aşa cum o persoană ce urmează o dietă fără să înţeleagă scopul unei vieţi sănătoase pierde din vedere esenţialul, la fel şi catolicul ce vede poruncile Bisericii doar ca pe nişte sarcini de îndeplinit pierde din vedere tocmai sensul existenţei legii morale.

Cu toate acestea, fără îndrumări morale nu am putea să atingem acest scop al vieţii, astfel că aceste îndrumări sunt esenţiale. Un medic le spune


pacienţilor să mănânce sănătos nu de dragul la a mânca sănătos, ci pentru a-i ajuta să fie sănătoşi. Fără o dietă sănătoasă însă, pacientul nu se poate însănătoşi. Pe lângă că ne întăreşte voinţa, respectarea regulilor morale ale Bisericii ne face mai liberi deoarece aceste reguli ne conduc la Dumnezeu, izvorul adevăratei libertăţi. A fi deschis faţă de Dumnezeu înseamnă a fi cu adevărat liber.

CRITICUL: Se pare într-adevăr că avem viziuni diferite în ceea ce priveşte libertatea. Eu încă cred că adevărata libertate înseamnă descătuşarea de reguli exterioare. Chiar dacă încerci să susţii că Biserica Catolică respectă libertatea umană, eu cred că ar fi mai bine să renunţe total la îndrumările de ordin moral.

CATOLICUL: Sper că vei analiza motivele şi analogiile pe care ţi le-am oferit. Cred că vei descoperi că noţiunea catolică de libertate este compatibilă cu ceea ce este bun pentru fiinţele umane - pentru că se bazează pe raţiune.

Lumea Catholica, martie 2006

Documents

Transcript of Lumea Catholica, martie 2006