Lucrarea pastorala a bisericii si a slujitorilor ei pentru ingrijirea

bolnavilor

Cercetarea si ingrijirea bolnavilor ca datorie mantuitoare a fiecarui preot si credincios

Taina Sfântului Maslu este una din cele mai solicitate şi frecventate slujbe săvârşite în Biserica Ortodoxă. Acest lucru se datorează faptului că prin această Sfânta Taină ne rugăm pentru tămăduirea de boală a tuturor celor care sunt în suferinţă trupească şi sufletească. În acest sens, Sf. Apostol Iacob spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15).

Sfântul Maslu este o Taină instituită de Însuşi Mântuitorul (Marcu 6, 12-13), cu rădăcini apostolice, fiindcă Apostolii au învăţat despre ea şi au practicat-o în zilele vieţii lor (Iacov 5, 14-15; Marcu 6, 12-13).

Mai departe, după epoca apostolică şi până în zilele noastre, Maslul a fost mereu săvârşit, mai ales dacă ţinem seama că îngrijirea bolnavilor în Biserică a fost o îndeletnicire prioritară.

Mai mult decât atât, s-au ridicat dintre oameni sfinţi, care hrăniţi fiind cu buna învăţătură, şi trăind în credinţa creştinească şi cu dulceaţa dumnezeieştii Scripturi povăţuindu-se, s-au remarcat prin grija ce au purtat-o faţă de cei care erau în suferinţe. Acestea făcându-le, ei urmau exemplul Mântuitorului care a vindecat pe bolnavi, şi care prin exemplul şi porunca Sa ne-a lăsat şi nouă datoria de a purta grijă de cei ce au nevoie. Pentru aceasta au şi luat de la Dumnezeu darul tămăduirii, dând sănătate sufletelor şi trupurilor, vindecând tot felul de boli, tămăduind toate neputinţele şi izgonind duhurile cele viclene.

Aceştia sunt Sfinţii Doctori fără de arginţi, care după cum arată şi titulatura lor, purtau de grijă de bolnavi fără a percepe ceva în schimb. Făceau aceste fapte minunate nu pentru a se îmbogăţi cu aur şi cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca să arate dragostea cea nemărginită a Creatorului tuturor.

Ei tămăduiau neputinţele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a dăruit puterea de a tămădui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbăveau de boli, fără plată şi fără să aştepte mulţumire, împlinind porunca Celui ce a zis: „în dar aţi luat, în dar să daţi”.

Ca nişte buni creştini, ei arătau bolnavilor că de multe ori boala este pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele săvârşite. Mulţi dintre cei tămăduiţi primeau sfânta învăţătură a Mântuitorului Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Pentru zilele noastre este foarte important ca exemplele Sfinţilor Doctori fără de arginţi să fie urmate. Într-o lume secularizată, este necesar să se ofere mărturia cea bună indiferent de mediile în care activăm. Orice lucru săvârşim pe pământ, dacă suntem creştini adevăraţi, trebuie să arătăm că nu am pierdut legătura cu Dumnezeu. Aşa cum Sfântul Doctor Pantelimon a aflat că Hristos este singurul doctor adevărat, aşa şi noi trebuie să fim conştienţi că numai în legătură cu Mântuitorul, profesia noastră, oricare ar fi ra, are un sens clar definit şi numai aşa ştim că nu ne aflăm în rătăcire, ci în căutarea Adevărului.

Astăzi avem nevoie de mărturii drepte, ce nu sunt afectate de duh lumesc care de multe ori este otrăvit, şi urmăreşte interese meschine. Profesia medicilor contemporani trebuie făcută în folosul general al celorlalţi, în spiritul iubirii creştineşti, meseria nobilă de vindecare a aproapelui nu trebuie să devină o afacere. Iar ca mari exemple în acest sens stau doctorii cei fără de arginţi: Sfântul Pantelimon, Sfânţii Chir şi Ioan, Sfântul Trifon, Sfântul Iulian, Sfântul Mohie, Sfântul Talaleu, Sfântul Samson, Sfântul Ermolae, Sfânţii Anechit şi Fotie, Sfânţii Cosma şi Damian din Arabia, Sfinţii Epictet şi Astion şi mulţi alţii.Iar dacă medicii, cei care vindecă trupurile trebuie să lucreze în acest mod, cu atât mai mult noi cei care suntem tămăduitorii sufletelor şi al trupurilor trebuie aşa să lucrăm în ogorul Domnului. Şi noi preoţii trebuie să urmăm exemplul lor, anume să avem înţelepciunea de a vedea că adevărata vindecare vine numai de la Mântuitorul Hristos.

Chiar şi după moartea lor, ei au săvârşit şi săvârşesc minuni, vindecând pe cei care se roagă lor cu credinţă. Sfânta Biserică are rugăciuni şi acatiste aduse lor, pe care cei ce doresc să primească vindecare le folosesc ori de câte ori este nevoie, fie în rugăciunea Bisericii, fie în cea personală.

Uitându-ne la ei, noi cei care suntem sănătoşi, ne dăm seama că de vom cerceta şi îngriji de bolnavi, vom fi următorii lor în fapta sfântă. Boala trupească şi sufletească în care a căzut omul îl face inapt de la o viaţă normală, sau îl ameninţă cu sfărşitul vieţii pământeşti. El trebuie ajutat în mod stăruitor de semeni, pentru a i se alina durerile şi suferinţele, atât prin cercetarea la căpătâiul celui bolnav, cât şi prin puterea lui Hristos, prin rugăciune. Acolo unde pentru viaţa pământească nu se poate face nimic, trebuie să stăruim ca măcar sufleteşte să se facă omul sănătos pentru ca Dumnezeu să-l primească în Împărăţia Sa.

Întrucât mântuirea stă în comuniunea cu Hristos, atotiubitoarea persoană dumnezeiască devenită om, iar omul s-ar putea ca din boala prezentă să treacă în moarte lipsit, din pricina faptelor sale de capacitatea pentru această comuniune, întrucât n-a înnaintat, prin celelalte Taine şi prin conlucrarea sa, în ea, Biserica face un efort maxim să-l pregătească pentru această comuniune cu Hristos şi să-l deschidă comuniunii cu semenii, deci un efort maxim pentru mântuirea lui prin

mai mulţi preoţi, prin mai multe rugăciuni, prin mai mulţi credincioşi, care se roagă împreună, deschişi comuniunii cu Hristos şi dornici să întărească comuniunea cu cel bolnav.

Ne dăm seama astfel, că atât preoţii cât şi credincioşii trebuie să se roage în comuniune pentru cel bolnav, pentru ca suferindul să poată intra în comuniune cu cel care ne împărtăşeşte din Harul Său cel vindecător.

Mai întâi ne rugăm pentru iertarea păcatelor lui, apoi pentru sănătatea trupului, care vine ca efect al iertării păcatelor. Un deosebit înţeles teologic reiese şi din faptul că în această Taină la temelia vindecării bolilor trupeşti este aşezată tămăduirea sufletului., datorită strânsei legături dintre suflet şi trup.

Trebuie să ne punem şi problema alinării suferinţei unui bolnav prin fapte mai mici sau prin purtarea crucii îngrijirii bolnavilor.Este plăcut să mergem la patulde spital cu o prăjitură, însă grea e crucea îngrijirii suferindului pe o perioadă îndelungată. Această cruce pare uneori foarte grea, mai grea decât am putea noi duce.

Faptul că cel pe care îl îngrijim duce de multă vreme crucea bolii trebuie înţeles de noi şi ca o cruce a noastră. Dumnezeu i-a trimis bolnavului crucea bolii, iar nouă crucea îngrijirii bolnavului. Şi, aşa cum bolnavul nu poate scăpa de boală prin propriul efort, tot aşa nici noi nu ar trebui să părăsim crucea pe care o purtăm numai pentru că ne-am săturat de ea.

Ce e mai uşor, să îngrijeşti sau să fii îngrijit? La această întrebare, oamenii comozi ar răspunde că este mult mai uşor să îngrijeşti. Ei nu îşi dau seama cât de mare este responsabilitatea celui care trebuie să aibă grijă de bolnavi.

După cum ne arată predania ortodoxă, îngrijirea bolnavilor este una dintre căile de mântuire. Trebuie să înţelegem însă că este doar una dintre aceste căi atunci când este aleasă drept nevoinţă de toată vremea. Unii oameni îşi alegeau nevoinţa ascultării, alţii pe cea a primirii celor străini, alţii pe cea a postirilor îndelungate. Tot aşa există creştini care îşi aleg nevoinţa îngrijirii bolnavilor. Dar dacă această cruce nu este asumată de bună-voie de către oricine, totuşi fiecare creştin are porunca de a-şi iubi aproapele. Şi nu putem spune că îl iubim pe săracul căruia îi dăm o pâine, dar nu avem timp să îl iubim pe cel care zace pe patul de boală.

Trebuie făcută deci o diferenţă clară între cei care, plini de harul Duhului Sfânt, îşi aleg slujirea dificilă a bolnavilor şi cei care sunt puşi în faţa situaţiei de a îngriji un bolnav. Prima situaţie se aseamănă cu cea a alegerii căii monahale. Pe când a doua este starea oricărui creştin, care pentru a se mântui trebuie să împlinească poruncile primite de la Dumnezeu. Ne dăm seama că şi cei care refuză să îngrijească bolnavii vor asculta aceleaşi cuvinte înfricoşătoare din gura Preablândului Mântuitor: “Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică”.

Nu trebuie să uităm că Domnul primeşte răbdarea noastră ca şi cum L-am îngriji pe El Însuşi. Dacă în locul bolnavului în faţa noastră ar sta Hristos,

fiecare ne-am purta cu mai multă grijă, cu mai multă atenţie, cu mai multă iubire. Şi asta pentru că Hristos e Mântuitorul lumii, Hristos e Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră.

Dar tocmai asta este taina, că Hristos Se ascunde în chipul fiecărui bolnav, al fiecărui om necăjit, al fiecărui om sărac şi lipsit de dragoste. Noi însă îl iubim pe bolnav doar câtă vreme iubirea noastră este comodă. Când devine o cruce suntem tentaţi să o dăm jos de pe umerii noştri.Nu numai bolnavul se poate sfinţi prin crucea sa. Şi cel care se îngrijeşte de el poate dobândi sfinţenia. Cu cât încercările sunt mai grele, cu cât crucea e mai grea, cu atât cununa va fi mai mare. Părintele Paisie Aghioritul spunea că cei care îi slujesc pe cei bolnavi, invalizi, etc., cu dragoste şi răbdare, dacă au păcate li se şterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au se sfinţesc. Sfântul Ioan Gură de Aur scriind despre mucenicia celui care îl îngrijeşte pe bolnav, referindu-se în mod special la suferinţele mamei, el spune că „de va suferi cineva durerile şi va mulţumi, a luat cununa de mucenicie. Precum adică, (atunci când) copilul este bolnav şi (mama sa Îi) mulţumeşte lui Dumnezeu, aceasta maicii îi este cunună. De câtă muncă nu este mai grea scârba? Dar aceea nu face silă să scoată afară cuvânt amar”.

Ca preoţi trebuie să acordăm maximă atenţie îngrijirii bolnavilor. Preotul e cel care îl ajută pe om să-şi regăsească echilibrul în viaţă, să primească iertarea păcatelor. Dumnezeu cere bolnavilor care au cules în trupul lor roada păcatului, să se pocăiască întâi de păcatele lor. Le porunceşte acestora să să se spovedească, învinuindu-se pe ei înşişi în faţa lui Dumnezeu prin duhovnic.[4]Mântuitorul arată legătura strânsă dintre păcat şi boală şi dintre pocăinţă şi vindecare, cu ocazia vindecării paraliticului de la scăldătoarea Vitezda, care era bolnav de 38 de ani şi căruia i-a spus: “Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Aceasta dovedeşte desigur că boala paraliticului fusese cauzată de păcat. Deoarece el a mers în drumul păcatului şi al stricăciunii, rezultatul a fost slăbirea trupului, îmbolnăvirea. Hristos l-a avertizat că dacă se va întoarce la păcat, se va întoarce asupra lui rezultatul păcatului, în suflet şi în trup.

Aşadar suntem obligaţi ca preoţi să cercetăm pe cei neputincioşi şi bolnavi ori de câte ori este cazul. Dacă prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi prin Sfântul Maslu, un bolnav se îndreaptă şi devine ascultător Lui Hristos şi Bisericii Sale, în primul rând am câştigat în împărăţia lui Dumnezeu un suflet, care va fi şi în viaţa aceasta ajutor Bisericii, iar în al doilea rând mila Lui Dumnezeu se va vărsa asupra noastră pentru acest lucru.

Într-o lume marcată de boală şi suferinţă Biserica este chemată să-şi manifeste puterea tămăduitoare, sacramentală împărtăşită ei prin Duhul Sfânt de Hristos Domnul, Vindecătorul sufletelor şi al trupurilor, spre alinarea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor bolnavi.

Taina Sfântului Maslu actualizează prin Duhul Sfânt, lucrarea vindecătoare a lui Hristos în Biserică, când aceasta cler şi popor se află în stare de pocăinţă, de rugăciune şi de ascultare a Cuvântului Lui Dumnezeu.În concluzie putem afirma că Sfântul Maslu, Spovedania şi rugăciunile parohiei şi ale familiei, ale prietenilor pentru cei bolnavi constituie lucrarea duhovnocească de bază a Bisericii pentru îngrijirea bolnavilor. Iar cercetarea, vizitarea, îngrijirea şi ajutorarea lor completează partea spirituală a pastoraţiei bolnavilor.

Făcând astfel şi cler şi popor vom primi răsplata de la Dumnezeu în împărăţia Sa cea cerească spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire.

Canoanele Bisericii privind asistenţa şi îngrijirea bolnavilor

Realităţi triste ale existenţei umane, boala, suferinţa şi moartea sunt consecinţe ale păcatului, căci: ,,precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12). De aceea, Biserica îndeamnă, atât pe cei suferinzi, cât şi întreaga comunitate a credincioşilor, la o atitudine de pocăinţă, de răbdare şi rugăciune. Această problemă a bolii, a păcatului şi a prezenţei bolnavilor în rândul comunităţilor de creştini face şi obiectul unor canoane bisericeşti care prescriu, în parte, atitudinea pe care Biserica, prin slujitorii şi membrii ei, o poate adopta faţă de persoanele aflate în suferinţă şi în boală.

Canonul 13 al Sinodului I Ecumenic aminteşte de împărtăşi-rea celor muribunzi. Este vorba despre o veche practică a Bisericii, în care cei aflaţi în situaţia de a muri (din cauza bolii sau a altor împrejurări), după o prealabilă apreciere a situaţiei de către episcop, primesc Sfânta Euharistie spre întărire spirituală şi pregătire pentru momentul trecerii la Domnul. Acest lucru îl surprinde şi Canonul 9 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, care aminteşte faptul că ,,se cuvine să se dea Dumnezeiasca Împărtăşanie celui bolnav în primejdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare”. Trebuie observată condiţia esenţială a situaţiei, anume ,,primejdia de moarte”. Pentru bolnavul aflat în pragul morţii, este indicată administrarea Sfintei Euharistii chiar dacă, din neputinţa sa, acesta a gustat mâncare. Practica aceasta a împărtăşirii celor suferinzi este întâlnită şi astăzi în Biserica Ortodoxă. În spitale, în aziluri sau în locuinţele personale, creştinii aflaţi în suferinţă primesc din partea preoţilor Sfânta Euharistie, prin care Hristos pătrunde în fiinţa credincioşilor suferinzi, pentru a le da tămăduire şi sfinţi viaţa.

O altă realitate, surprinsă în textul canoanelor, priveşte administrarea Sfintei Taine a Botezului persoanelor bolnave sau aflate în primejdie de moarte. Astfel, canonul 12 al Sinodului local din Neocezareea aminteşte de botezul celor

aflaţi în boală. Este vorba de ,,botezul în caz de necesitate”. Aceeaşi stare este întâlnită şi în cuprinsul canonului 47 al Sinodului din Laodiceea, unde se menţionează faptul că toţi acei catehumeni au primit ,,lumânarea şi apoi s-au sculat să înveţe credinţa şi să cunoască (faptul, n.n.) că s-au învrednicit de dar dumnezeiesc”. Canonul 45 al Sinodului din Cartagina aminteşte de prezenţa unor giranţi (naşi), în cazurile în care bolnavii nu-şi pot mărturisi credinţa şi convingerea personală. Prezenţa naşilor ca viitori părinţi spirituali ai celui botezat reprezintă un element asigurator al faptului că neofitul, atunci când se va însănătoşi, va fi credincios al Bisericii. Despre botezul celor aflaţi pe patul de moarte amintesc şi canoanele 26 şi 38 ale Sfântului Nichifor Mărturisitorul. Primul canon face referire la botezul şi călugăria pe patul de moarte şi se referă la cazurile în care, cel bolnav cere să fie botezat sau să ia schima monahală. Al doilea canon menţionează situaţia botezului pruncilor în primejdie de moarte şi permite botezarea pruncului chiar după trei sau cinci zile de la naştere, dacă acesta se află în primejdie de moarte.

Administrarea Tainei Botezului celor aflaţi în suferinţă (în cazul în care aceştia – fie copii, fie maturi – nu au primit încă Botezul creştin) devine imperativă în condiţiile prescripţiilor canonice de mai sus, cu atât mai mult cu cât cel în cauză solicită Botezul. Această practică o regăsim şi astăzi în cultul Bisericii Ortodoxe. Bolnavii şi cei aflaţi în situaţie de moarte sunt încreştinaţi şi ,,uniţi cu Hristos” şi, ulterior, chiar împărtăşiţi cu Trupul şi cu Sângele Domnului.

Alături de administrarea Sfintelor Taine a Botezului, respectiv Euharistiei, prescripţiile canonice vizează şi o serie de măsuri speciale faţă de persoanele aflate în suferinţă. În acest context, amintim de canonul 10 al Sf. Timotei al Alexandriei, care precizează faptul că cei bolnavi pot fi dezlegaţi de practica postirii: „..Se cuvine a se îngădui să ia cel bolnav şi hrană şi băutură cât poate suporta; căci este cu dreptate că mai cu seamă cel slăbit să se împărtăşească de untdelemn”. Este vorba de perioadele de post din timpul anului bisericesc (în canonul de faţă se aminteşte de Postul Păresimilor) şi de dezlegările pe care Biserica le poate face în situaţia celor suferinzi care nu se pot conforma restricţiilor alimentare. De altfel, această problemă a postului creştin, ca practică ascetică şi a prezenţei lui în lumea contemporană constituie una dintre temele unui viitor sinod panortodox.

Concluzionând cele prezentate, se poate observa faptul că Biserica Ortodoxă este alături de credincioşii săi aflaţi în suferinţă şi în boală, încurajându-i şi asistându-i religios şi social. Acest lucru este ilustrat şi de canoanele amintite mai sus. Potrivit acestora, grijă faţă de bolnav ar trebui să se manifeste mai întâi prin cercetare, apoi aducere la Hristos (Botez – acolo unde este cazul), unire cu Hristos (prin Sfânta Euharistie), încurajarea şi menajarea (alimentară a) bolnavului. Acestea sunt etapele prin care cei în suferinţă primesc puterea spirituală de a înţelege realitatea stării în care sunt, capătă convingerea asupra necesităţii rugăciunii şi tăria de-a merge mai departe, întocmai cuvintelor

pauline: „suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea nădejde!” (Romani 5, 3-4).

Instituţii social-medicale pentru îngrijirea bolnavilor în trecutul Bisericii, ca prelungire socială a Tainei Sfântului Maslu

Concepția despre boală și bolnav pe care Sfinții Părinți ai Bisericii au adus-o într-o lume în care bolnavul nu era de înteres pentru societate a fost una revolutionara deoarece, în societatea  primitivă, omul bolnav se situa în afara interesului membrilor societății. Cercetarea cauzelor bolii i-a condus apoi pe oameni la concluzia că duhurile nevazute stau la originea bolii lor si mai apoi considerau bolnavul drept un pacatos care si-a atras mania divina prin păcatele săvârsite.       Sfânta Scriptură oferă numeroase dovezi ale rolului pe care îl are conlucrarea dintre om si harul divin în actul tămăduirii. În Vechiul Testament întâlnim si preotul si doctorul implicati în actul tămăduirii trupesti. Noul Testament aduce noutatea tamaduirii harice a bolilor sufletesti si trupesti de catre Iisus Hristos si apostolii Sai, punand bazele slujirii tamaduitoare a Bisericii din care fac parte si clericul si medicul ortodox  astfel incat cercetarea si vindecarea bolnavilor converg intr-un act divino-uman eclesial.        Astfel, chemarea pe care de veacuri Biserica o face oamenilor de a duce o viata demna, cinstita si in credinta a fost intotdeauna dublata și de diferite sisteme de sprijin moral si material pentru cei aflati in impas, pentru copii orfani, pentru bolnavii cu anumite deficiente fizice si psihice pentru alte categorii de oameni care la un moment dat necesita ocrotire sociala, astfel ca intr-un timp cat se poate de scurt acestia sa fie redati societatii.           In istoria Bisericii au existat numeroase institutii de binefacre. Un rol esential la nasterea si dezvoltarea acestor institutii au avut Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur. Primul a ridicat in anul 369, intr-un cartier periferic din Cezareea un complex de asistenta sociala si sanitara. Acest asezamant numit Vasiliada dupa numele sau era tocmai un ansamblu de complexe dintre care amintim: Vrefotrofiile sau caminul de zi pentru copii, Orfanotrofiile sau resedintele orfanilor, Gherontocomiile sau azilele batranilor, Nosocomiile sau spitalele, Ptohiile sau azilele pentru saraci care asigurau gazduire si ingrijire medicala.               Un aspect practic al slujirii aproapelui isi gaseste desavarsirea in persoana si activitatea Sfantului Ioan Gura de Aur, care indata ce ajunge Episcop al Constantinipolului in anul 397 cere intendentului conturile de cheltuieli ale Palatului Episcopal si taind pe cele nefolositoare atribuie surplusul in ajutorul saracilor si in spitalul pe care il organizeaza dupa exemplul Sfantului

Vasile cel Mare.Din cuvantarile sale rezulta ca “amvonul a devenit o tribuna de analiza,de denuntare a inadvertentelor care socau constiinta crestina,sociala si umana in acelasi timp”.             O alta Biserica dedicata iubirii aproapelui a fost Biserica sin Alexandria care la ordinele Episopului a construit corpuri de infirmieri, pe asa numitii parabolani care in anii 416, 418 au depasit numarul de 500. Pe de alta parte este de remarcat faptul ca tot in Alexandria Patriarhul Ioan cel Milostiv a ridicat un spital in anul 610. La Roma spre sfarsitul secolului al IV-lea a luat fiinta dupa cum spune Fericitul  Ieronim, spitalul vaduvei Fabiola. Exemplul ei la urmat curand Sfanta Paula care a cladit si ea un spital.                Un spital monastic celebru a fost in secolul al XII-lea cel al Manastirii Pantocratorului”tipiconul”. Aceasta manastire descrie in detaliu doua institutii filantropice monastice: prima, o casa de ingrijire pentru 24 de batrani si infirmi si a doua un spital pentru 50 de pacienti. Este mentionat deasemenea , numarul mare de medici si asistenti medicali si avansarea lor in ranguri superioare.               Activitatea filantropica a aparut in tara noastra in jurul manastirilor. Primele asezaminte in care se desfasurau activitati sociale au fost asa numite”bolnite manastiresti” unde erau ingrijiti calugarii bolnavi.             In anul 1704 Spatarul Mihai Cantacuzino o intemeiat o manastire si primul spital din Tara Romaneasca cu o capacitate de 24 de paturi.             Nicolaie Vatamanu atrage atentia ca in cea dea doua jumatate a secolului al XVIII-lea se constata un fenomen remarcabil: aparitia pe langa marile manastiri a unei noi “bolnite” cu caracter de spital, sub influenta institutiilor laice de acest gen,fenomen ilustrat mai ales de asezamintele create la Neamt din initiativa Staretului Paisie Velicicovschi. Tot in secolul al XVIII-lea , sub influenta medicilor de cultura apuseana s-a introdus termenul latin spital.              In anul 1862 doamna Elena Cuza impreuna cu organele bisericesti contribuie la zidirea unui asezamant de fete orfane”azilul Elena Doamna” situate langa palatal Cotroceni din Bucuresti cu o capacitate de 100 de locuri. In urmatorii 3,4 ani creste capacitatea de cazare a acestui asezamant social ajungand la 400 de locuri.         Începuturile organizării asistentei sociale pe baza de lege in Romania s-a facut in anul 1831 prin regulamentul organic, dar abia in 1881 se infiinteaza la primaria capitalei un serviciu de asistenta sociala iar in 1923 apar pentru prima data in Romania legi clare privind organizarea si desfasurarea activitatii de asistenta sociala.        Pe lângă sprijinul acordat acestor organizatii, pe lângă construirea bolnițelor și a așezămintelor de îngrijire a bolnavilor și a tuturor acelora ce se aflau sau se află în suferință, Biserica, prin slujitorii ei, a fost și este mereu în mijlocul credincioșilor, prin rugăciunile ei care răsună neîncetat și care, de fapt, nu sunt altceva decât acel medicament râvnit de toti, medicament care ne liniștește și, cu ajutorul căruia, ajungem să dobândim biruința asupra bolilor.

In prezent Biserica vrea să înfiinţeze cât mai multe unităţi medicale, reluând astfel o mai veche tradiţie privind clinicile medicale patronate de locaşurile de cult, unde vor fi consultaţi gratuit pelerinii bolnavi care vin la slujbe.

Şi noua catedrală va avea în apropiere un centru de diagnostic şi tratament, pentru ca pelerinii bolnavi care vin la Bucureşti să fie consultaţi gratuit, iar Biserica încearcă să înfiinţeze unităţi medicale pentru cei care au nevoie de consultaţii.

PF Daniel a precizat că este multă suferinţă şi este nevoie de multă vindecare sufletească şi trupească."Medicamentele au devenit din ce în ce mai scumpe, spitalele mai greu de întreţinut, oamenii foarte săraci şi singuri. Când ei mai sunt şi bolnavi, suferinţa creşte mai mult. Bolnavii sunt mereu în atenţia Bisericii, prin cererile care se fac la fiecare slujbă, prin săvârşirea Sfântului Maslu, prin Taina Spovedaniei care, vindecând sufletul, aduce după sine şi vindecarea trupului, prin actele de voluntariat ale medicilor în unităţile medicale de pe lângă parohii. Cu atât mai mult, în acest an toate forţele şi voinţa de bine a preoţilor de caritate, a personalului medical credincios, a tuturor celor care doresc să facă fapte de filantropie, toate acestea se vor îndrepta cu predilecţie spre bolnavii din spitale, aziluri, orfelinate şi alte aşezăminte", a mai spus patriarhul Daniel.

PF Daniel a adăugat că Biserica încearcă să înfiinţeze cât mai multe unităţi medicale."Avem mai multe dispensare în eparhii, chiar şi în unele parohii. Avem cabinete medicale în care medicii creştini oferă consultaţii gratuite. Adesea, aceste cabinete medicale se află organizate în parohii. Avem mai multe dispensare ale Bisericii şi avem şi un spital pe care l-am înfiinţat în anul 2000 la Iaşi, numit Providenţa, adică pronia sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care acum are peste 120 de medici, asistenţi şi asistente medicale. De asemenea, în apropierea noii catedrale este prevăzută construirea unui centru de diagnostic şi tratament, pentru ca pelerinii bolnavi care vin la Bucureşti să fie consultaţi gratuit, să se stabilească diagnosticul lor, iar celor care au nevoie de îngrijiri imediate să li se ofere", a precizat patriarhul DanielÎn prezent, Patriarhia Română are 430 de centre sociale, în care primesc hrană şi îngrijire zeci de mii de persoane.