N OŢI U N E A C O M P O NE N Ţ EI D E I N F R A C Ţ I U NE S I I M P O R TA N T A EI Codul penal al Republicii Moldova în alin.(1) art. 51 prevede: „Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta

prejudiciabilă săvîrşită, iar componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale” Astfel legea stabileşte ca temei al răspunderii penale săvîrşirea unei anumite fapte care conţine semnele unei componenţe de infracţiune prevăzute într-o normă concretă din Partea specială a Codului penal. Codul penal conţine o descriere exhaustivă a componenţelor infracţiunii.

Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane este necesar să se stabilească dacă fapta prejudiciabilă săvîrşită conţine semnele unei componenţe a infracţiunii.

În dreptul penal se consideră co m p o n e nţă a i n fra c ţiu n i i totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă (alin.(1) art. 52 din CP al RM ).

Fapta prejudiciabilă săvîrşită reprezintă o realitate obiectivă, iar componenţa infracţiunii – o noţiune juridică despre aceasta ca infracţiune care se află în dispoziţia normei penale. De pildă, art. 186 din CP al RM conţine semnele furtului; art. 287 conţine semnele huliganismului, iar art. 359 pe cele ale cumpărării sau vînzării documentelor oficiale. Persoana poate fi trasă la răspundere penală pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de articolele respective ale Codului penal, dacă acţiunile săvîrşite de fapt de către aceasta conţin semnele componenţei furtului (sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane); ale huliganismului (acţiunile intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei asupra persoanelor sau de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, de opunerea de rezistenţă violentă reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice, precum şi acţiunile care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită); a cumpărării sau vînzării documentelor oficiale (cumpărarea sau vînzarea documentelor oficiale care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii). Absenţa în acţiunile persoanei măcar a unui semn al componenţelor infracţiunilor indicate anterior are drept consecinţă imposibilitatea tragerii persoanei la răspundere penală. Potrivit pct.3 art. 275 din CPP al RM, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată şi va fi încetată în cazul în care fapta nu întruneşte elementele infracţiunii.

Răspunderea penală apare numai pe baza faptei persoanei, faptă ce conţine semnele componenţei infracţiunii. Altfel spus, pentru ca o faptă să constituie o infracţiune, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile şi semnele prevăzute în dispoziţia incriminatorie, adică să se săvîrşească în asemenea împrejurări încît să satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracţiunii, îndeplinind toate condiţiile specificate în acest cadru, toate cerinţele care determină conţinutul infracţiunii.

Componenţa infracţiunii este echivalentă cu conţinutul noţiunilor diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării, interpretării şi aplicării legii funcţia generală de determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni, constituind singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete.

Fiecare componenţă a infracţiunii descrisă în lege constituie un ansamblu de semne caracteristice unei anumite infracţiuni. Cînd legea penală stabileşte componenţa unei infracţiuni, ea nu face prin aceasta decît să descrie acea faptă, deci să determine care sînt elementele constitutive ale infracţiunii respective. Aşadar, cu ajutorul particularităţilor fiecărei fapte, legea penală fixează, în Partea specială a Codului penal, componenţa fiecărei infracţiuni. Cu ajutorul elementelor şi semnelor constitutive ale componenţei infracţiunii se realizează practic încadrarea faptelor concrete şi se ajunge la corecta lor calificare.

Astfel, după cum legea penală foloseşte „trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”, reglementate în art. 14, 15, 17, 18,19 din CP pentru a stabili o linie de demarcaţie între faptele ilicite penale (infracţiuni) şi celelalte fapte ilicite (delicte civile, disciplinare, contravenţionale), aşa şi legea penală foloseşte semnele constitutive ale fiecărei fapte pe care o prevede, pentru a o diferenţia de celelalte fapte prevăzute de această lege. Nu pot exista două componenţe ale infracţiunii absolut identice. Fiecare componenţă conţine semnele unui anumit tip de infracţiuni, deosebindu-se de o altă componenţă fie chiar şi printr-un singur semn, cum este, de pildă, componenţa furtului (art. 186 din CP al RM) – sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, şi cea a jafului (art. 187 din CP al RM) – sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane. Vedem că componenţele date se deosebesc numai printr-un singur semn, după modul de săvîrşire a faptei, celelalte semne fiind absolut identice.

Î n l i t e r a t u r a d e s p e c i a l i t a t e r o mâ n ea scă s - a a r ă t a t că co nţi n ut u l (co m p o n e nţ a ) in f r a c ţi u n i i p o a te î m br ă ca d o uă a s p e c t e:

a) conţinutul legal – cel descris prin norma de incriminare şi care cuprinde condiţiile obiective şi subiective în careo faptă devine infracţiune;

b) conţinutul concret – cel al unei fapte determinate, săvîrşite în realitatea obiectivă de către o persoană şi care seînscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.

La fel doctrina penală românească face deosebire între c o nţ i n u tul j u ri d ic şi c o n ţ i n ut u l c o n s t i t u t iv al infracţiunii. Conţinutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii. Aceasta presupune că, în cazul unor infracţiuni, conţinutul constitutiv al infracţiunii se poate identifica cu conţinutul juridic atunci cînd în norma de incriminare nu sînt trecute decît condiţii cu privire la actul de conduită interzis. Dar conţinutul juridic al infracţiunii mai poate cuprinde pe lîngă conţinutul constitutiv şi alte condiţii privitoare la celelalte elemente ale infracţiunii.

Prin componenţa sa, alcătuită din semne specifice, fiecare infracţiune se diferenţiază de celelalte tipuri de infracţiuni. Fiecare dispoziţie incriminatoare face o descriere a faptei prejudiciabile, iar această descriere cuprinde toate condiţiile (semnele) necesare, potrivit legii, pentru ca fapta respectivă să se constituie ca infracţiune. Descrierea făcută în dispoziţia normei de incriminare constituie astfel definiţia unui tip particular de infracţiune (omor, furt, viol etc.), prin indicarea tuturor semnelor cerute de lege pentru existenţa acelei infracţiuni. Unele dintre aceste semne caracterizează acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, care constituie elementul material al infracţiunii sau urmarea acesteia, altele – poziţia psihică a făptuitorului necesară pentru ca fapta respectivă să cadă sub incidenţa legii penale şi, în fine, cele care vizează obiectul material, juridic, precum şi persoana subiectului infracţiunii.

Fiind o noţiune stabilită prin lege şi deci obligatorie, componenţa infracţiunii are un rol important în realizareaprincipiului legalităţii în domeniul dreptului penal, întrucît calificarea faptei ca infracţiune nu se poate face decît în deplină conformitate cu legea. Potrivit alin.(2) art. 52 din CP al RM: „Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din prezentul Cod”.

Dacă semnele faptei prejudiciabile şi ale componenţei infracţiunii coincid, atunci trebuie să recunoaştem faptul că calificarea infracţiunii a fost făcută corect. Prin calificare a infracţiunii, potrivit alin.(1) art. 113 din CP al RM, se înţelege determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte dintre semnele faptei prejudiciabile săvîrşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală. De calificarea justă a faptei, conform alineatului sau punctului respectiv al articolului din Partea specială a Codului penal, depinde alegerea, stabilirea de către instanţa judecătorească a tipului şi termenului pedepsei pentru infracţiunea săvîrşită. O mică abatere de la principiul dat are drept consecinţă încălcarea legislaţiei, a drepturilor şi libertăţilor persoanei.I mp ort anţa comp on enţ ei infr acţi uni i con stă î n u rmăt oar el e:a) componenţa infracţiunii reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale;b) componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii;

c) componenţa infracţiunii constituie temeiul stabilirii de către instanţa judecătorească a tipului şi termenului pedepsei penale;

d) componenţa infracţiunii constituie o garanţie a drepturilor şi libertăţilor persoanei, contribuie la respectarea legalităţii şi ordinii de drept în societate.

E L E M EN T E L E Ş l S E M NE L E C O M P O NE N T EI I NF RA C ŢI U N I I Orice faptă infracţională prezintă o totalitate de semne obiective şi subiective ale comportamentului persoanei,

care sînt indicate în legea penală într-o componenţă concretă de infracţiune. În acest sens, prof. V.Dongoroz arăta:„Nu se poate concepe o infracţiune fără o dispoziţie de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracţiune fară un interes sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit prin săvîrşirea faptelor care constituie infracţiune; nu se poate concepe o infracţiune fără o persoană care să o comită (infractor) şi fără o altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau ameninţată în interesele sale; nu se poate concepe o infracţiune fară un loc unde s-a comis şi un moment în care a fost săvîrşită. Toate aceste date sau entităţi sînt preexistente infracţiunii.”

În prezent există mai multe păreri asupra sistematizării componenţei infracţiunii şi în privinţa numărului de elemente constitutive. Astfel, prof. M. Basarab arată că, în legătură cu structura sau elementele componenţei

infracţiunii, în teoria dreptului penal s-au consacrat trei opinii.Pot riv i t un e ia , componenţa infracţiunii are patru elemente: obiect, latură obiectivă, subiect şi latură subiectivă,

care sînt obligatorii pentru existenţa acesteia.C onfo rm c e l ei d e - a d ou a op i n ii , obiectul şi subiectul nu constituie elemente ale componenţei infracţiunii, întrucît

preexistă acesteia, ca şi semnele infracţiunii. Astfel, spre obiect se îndreptă fapta, iar subiectul creează şi declanşează infracţiunea.

Pot riv i t u l t imei o p i n ii , componenţa infracţiunii are trei elemente: legal, material şi moral. În ce ne priveşte, susţinem părerea prof. M. Basarab, care spune că trăsăturile (de fapt caracteristicile) privesc cele patru elemente ale componenţei infracţiunii, deoarece, dacă acestea sînt comune oricărei infracţiuni, caracteristicile lor sînt cele în baza cărora se distinge o componenţă a infracţiunii de orice altă componenţă, fie din aceeaşi grupă, fie din altă grupă, precum şi de o faptă neincriminată.

Ştiinţa dreptului penal, alcătuind modelul teoretic al componenţei infracţiunii în scopul înlesnirii procesului de studiere a acestora, distinge noţiunea de „element” şi „semn” al componenţei infracţiunii.

E l eme nt e l e co m p o n e nţ e i in f r a c ţ i un i i reprezintă părţi componente ale unui sistem integral, ce include grupuri de semne care corespund diferitelor laturi ale faptelor prejudiciabile caracterizate de legea penală ca infracţiuni. Deosebim patru părţi componente care se numesc elemente ale componenţei infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

Sem n e l e co m p o n e nţ ei i nfr a c ţ iu n i i reprezintă o caracteristică concretă, legislativă a celor mai importante trăsături ale infracţiunii. Semnele componenţei infracţiunii sînt trăsăturile concrete, specifice, caracteristice elementelor.

Prin urmare, celor 4 elemente ale componenţei infracţiunii le corespund 4 grupuri de semne ce caracterizează aceste elemente: grupul de semne ce caracterizează obiectul infracţiunii, grupul ce se referă la subiectul infracţiunii, grupurile privind particularităţile laturii obiective şi ale celei subiective.

În literatura de specialitate, semnele ce caracterizează obiectul şi latura obiectivă şi reflectă fenomene ale realităţii obiective poartă denumirea de sem n e ob i e c t i v e , iar semnele care se referă la caracteristica laturii subiective şi a subiectului, reflectînd particularităţile subiective ale persoanei care a comis infracţiunea, sînt numite sem n e s ub ie ct i ve .

Din cele expuse anterior rezultă că noţiunile de „element” şi „semn” nu sînt identice, de aceea ele nu trebuie confundate. Componenţele infracţiunii în toate cazurile coincid conform elementelor ce le caracterizează, pe cînd semnele lor în toate cazurile sînt specifice, individuale.

a) Obiectul infracţiuniiInfracţiunea, ca faptă a individului, ca manifestare a acestuia în sfera relaţiilor sociale, este periculoasă pentru

valorile sociale.Valorile sociale arătate în alin.(1) art. 2 din CP al RM, şi anume: persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,

proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, întreaga ordine de drept, precum şi relaţiile sociale create în jurul acestora şi care sînt ocrotite împotriva infracţiunilor, devin obiect al infracţiunii.

Doctrina penală este unanimă în a considera o bi e c t u l in f r a c ţ i u n i i ca fiind valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sînt prejudiciate ori vătămate prin fapta infracţională.

Infracţiunea, ca act de conduită individuală, nu poate fi îndreptată însă împotriva tuturor relaţiilor sociale. De obicei, actul infracţional se îndreaptă împotriva unei anumite valori, şi prin ea, împotriva unor relaţii sociale determinate, create în jurul acestei valori şi datorită ei. Nu există infracţiune care să nu fie îndreptată împotriva unor valori sociale ocrotite de legea penală. Deşi nu întotdeauna textele de incriminare fac referire la obiectul infracţiunii, nu este de conceput o infracţiune fără obiect, întrucît, dacă n-ar exista o valoare socială lezată sau periclitată, fapta n-ar putea fi considerată prejudiciabilă.

În teoria dreptului penal se face distincţie între mai multe categorii de obiecte ale infracţiunii, ţinîndu-se seama de anumite probleme teoretice şi practice privind structura Părţii speciale a dreptului penal, determinarea gradului prejudiciabil al infracţiunilor şi corecta calificare a acestora. Sînt cunoscute, astfel, categoriile de obiect juridic şi obiect material, obiect juridic generic (de grup) şi obiect juridic special (specific), obiect juridic principal şi obiect juridic secundar (adiacent).Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor şi valorilor sociale ocrotite prin normele de dreptpenal. S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici teoriei şi nici practicianului.

Obiectul juridic generic (de grup) este constituit dintr-un grup de valori sociale de aceeaşi natură, ocrotite prin normele de drept penal, care poate fi lezat numai prin anumite acţiuni (inacţiuni). Obiectul juridic generic (de grup) este tocmai criteriul care a servit legiuitorului la clasificarea infracţiunilor din Partea specială a Codului penal. Toate infracţiunile prevăzute de Codul penal sînt grupate, în raport cu obiectul lor generic, în 18 categorii, cuprinse, fiecare în parte, într-un capitol separat din Partea specială a Codului penal (I: Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război; II: Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei; III: Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei etc.).

Obiectul juridic special (specific) constă din valoarea contra căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală, valoare caracterizată prin anumite trăsături proprii, speciale, care servesc la individualizarea unei infracţiuni din cadrul aceleiaşi grupe. Fiecare infracţiune dintr-un anumit capitol lezează toate valorile din grupa respectivă, însă, în acelaşi timp, doar un anumit aspect al acestor valori. Astfel, infracţiunea de omor este o infracţiune îndreptată împotriva persoanei, obiectul juridic generic (de grup) constituindu-se din relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu persoana umană şi atributele ei, dar obiectul juridic special (specific), deci valoarea socială lezată în concret, este viaţa persoanei.

Obiectul juridic principal și obiectul juridic secundar (adiacent), în literatura juridică de specialitate, constituie un obiect juridic complex, care este specific numai infracţiunilor complexe. P rin o b ie c t j u ri d ic p r i nc i p al se înţelege valoarea şi relaţiile sociale împotriva cărora se îndreaptă fapta prejudiciabilă şi care sînt apărate prin incriminarea acţiunii principale din cadrul unei infracţiuni complexe. P r i n o b ie c t j u r i d ic se c und ar ( a d ia c e nt ) se înţelege valoarea şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă fapta prejudiciabilă şi care sînt apărate prin incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul unei infracţiuni complexe. De exemplu, tîlhăria este o infracţiune complexă, luarea bunului reprezentînd acţiunea principală, iar valoarea socială vătămată prin săvîrşirea ei constituind obiectul juridic principal al tîlhăriei. Cea de-a doua acţiune, lovirea sau ameninţarea, este acţiunea secundară sau adiacentă şi, în modul corespunzător, valoarea socială pusă în pericol prin această acţiune, şi anume, integritatea corporală sau libertatea psihică a persoanei constituie obiectul juridic secundar sau adiacent al infracţiunii de tîlhărie. Anume în baza obiectului juridic principal o faptă este trecută în cadrul unui sau altui grup de infracţiuni din Codul penal.

Obiectul material constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra cărora s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea incriminată. El este prezent numai la infracţiunile materiale. Infracţiunile, care au obiect material, sînt infracţiuni de rezultat (de exemplu, omorul (art. 145); vătămările (art. 151-152), furtul (art. 186), distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art. 197) etc.), iar cele care nu au astfel de obiect material sînt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie, formale (de exemplu, insultarea militarului (art. 366); ameninţarea militarului (art. 367) etc.).Absenţa obiectului material duce la inexistenţa infracţiunii.

b) Latura obiectivă a infracţiuniiÎn literatura de specialitate, prin l a t u r a o b i e c ti v ă a un e i i n fr a c ţ iu n i se înţelege totalitatea condiţiilor cerute de

norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.Acestea vizează: elementul material, urmarea prejudiciabilă, legătura de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea)

ce constituie elementul material şi consecinţa prejudiciabilă. Acestora li se ataşează uneori şi alte cerinţe esenţiale, cum sînt locul, timpul, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunii.

Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin manifestarea exterioară a persoanei – acţiune sau inacţiune - care lezează valorile (obiectul juridic) ocrotite prin legea penală, atingere care poate consta într-o anumită schimbare în realitatea obiectivă, denumită urmare infracţională.

Acestea vizează: fapta prejudiciabilă, urmarea prejudiciabilă, legătura de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material şi urmarea prejudiciabilă. Acestora li se ataşează uneori şi alte cerinţe esenţiale, cum ar fi locul, timpul, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunii.

Elementul material este reprezentat de însăşi fapta incriminată, întrucît fară o activitate exterioară nu poate exista infracţiunea. Numai o acţiune (inacţiune) poate leza o valoare arătată în alin.(1) art. 2 din CP al RM, deci să producă o urmare prejudiciabilă.

Acţiunea constă în săvîrşirea a ceea ce legea interzice, încălcîndu-se o normă prohibitivă, de exemplu, răpirea unei persoane (art. 164), furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane (art. 186).

Inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde să fie comisă, încălcîndu-se în acest fel o normă onerativă, de exemplu, neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162), lăsarea în primejdie (art. 163), neexecutarea hotărîrii instanţei de judecată (art. 320 din CP al RM).

Urmarea prejudiciabilă este cea de-a doua componentă a laturii obiective a infracţiunii şi desemnează rezultatul faptei care trebuie să se producă în realitatea obiectivă. Ea poate consta fie într-o vătămare materială, fie într-o periclitare a unei valori sociale, adică în producerea unei stări de pericol ce ameninţă o anumită valoare socială.

Deci, urmarea se poate materializa fie într-un rezultat, fie într-o stare de pericol ce se creează pentru valorile sociale protejate de legea penală. Urmarea nu trebuie identificată numai cu rezultatul, aşa cum se consideră uneori, deoarece este doar o formă sub care aceasta se poate prezenta, ea putînd fi şi de pericol.

Urmarea poate să apară ca o vătămare efectivă a obiectului, o schimbare a sa, ce poate fi constatată, materializată, de pildă în cazul infracţiunii de omor (art. 145 din CP al RM), al infracţiunii de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 196). Dar urmarea, ca lezare a obiectului, poate fi şi nematerială, atunci cînd obiectul asupra căruia se atentează constă într-o valoare nematerială, cum ar fi, de pildă, cinstea şi demnitatea superiorului (subalternului), în cazul infracţiunii de insultare a militarului, prevăzută de art. 366 din CP al RM. Şi, în sfîrşit, urmarea se poate exprima şi printr-o stare de pericol, atunci cînd, fară a se aduce o lezare efectivă obiectului ocrotirii penale, se creează o stare de pericol, de ameninţare pentru acesta, de pildă, în cazul tentativei de omor (art.27, 145 din CP al RM), a încălcării regulilor de zbor (art. 262), a săvîrşirii acţiunilor intenţionate îndreptate spre aţîţarea

vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase (art. 346).

Faptul că orice infracţiune trebuie să producă o anumită urmare prejudiciabilă decurge din conţinutul art. 17 şi 18 din CP al RM, care prevăd că vinovăţia făptuitorului trebuie raportată la o anumită urmare, care constă în prevederea sau în lipsa de prevedere a rezultatului prejudiciabil.

În funcţie de faptul dacă urmarea este sau nu prevăzută în norma de incriminare, literatura de specialitate a clasificat infracţiunile în materiale şi formale.Infracţiunile materiale sînt cele în al căror conţinut legea a prevăzut urmarea, care, de regulă, constă într-ovătămare, în producerea unui rezultat material.

Infracţiunile formale se caracterizează prin aceea că legiuitorul a prevăzut în conţinutul lor fapta, fără să fi inclus şi urmarea produsă. Infracţiunile materiale se consumă în momentul producerii urmării prejudiciabile, iar cele formale în momentul realizării faptei. În cazul infracţiunilor ce au în conţinutul lor prevăzută una sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate dintre elementul material (acţiunea sau inacţiunea) şi urmarea produsă prin fapta infracţională.Legătura cauzală constituie a treia componentă (semn) a laturii obiective a infracţiunii, care constă în legătura dela cauză la efect ce trebuie să existe între acţiunea (inacţiunea) incriminată de lege şi urmarea pe care aceasta o produce. După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, deşi caracterizează toate infracţiunile, în mod practic problema legăturii cauzale se pune numai în cazul infracţiunilor materiale (art. 151, 186, 191, 211, 223 etc. din CP al RM), întrucît în cazul infracţiunilor formale legătura cauzală rezultă din însăşi săvîrşirea faptei.

În abordarea teoriei raportului de cauzalitate, în dreptul penal se porneşte de la necesitatea stabilirii faptului că rezultatul produs prin infracţiune este urmarea acţiunii sau inacţiunii subiectului activ al infracţiunii sau a participanţilor la aceasta, atunci cînd la producerea rezultatului au cooperat mai multe persoane. Dacă se stabileşte că între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul produs nu există o legătură de cauzalitate, înseamnă că în sarcina făptuitorului nu se poate reţine săvîrşirea infracţiunii.

Locul, timpul, modul şi mijloacele de săvîrşire a faptei. În majoritatea dispoziţiilor Părţii speciale a Codului penal nu sînt prevăzute condiţii cu privire la locul, timpul, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunii, aceasta presupunînd că faptele respective pot fi săvîrşite indiferent de aceste condiţii.Prin l o c u l săvîrş i rii f a pt ei , potrivit art. 12 din CP al RM, se înţelege locul unde a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea)prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor:

T im pu l săvîrşirii f a p t ei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor (art. 9).

Partea generală a Codului penal nu conţine vreo dispoziţie ce ar reglementa m o d u l şi mij lo a c ele săvîrşirii i nf ra c ţ i un ii ca semne ale laturii obiective, însă în unele cazuri legea penală le prevede în Partea specială drept condiţii de bază, ataşîndu-le la fapta prejudiciabilă, de exemplu, prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 190,196 din CP al RM), fie cu unelte şi metode nepermise (art. 233), eludîndu-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a documentelor sau a mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare neautentică în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei (art. 248), prin stabilirea de posturi sau prin alte mijloace (art. 271).

c) Subiectul infracţiuniiS ubi e c t u l in f r a c ţ i un i i este persoana care săvîrşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Subiect al

infracţiunii poate fi atît persoana care săvîrşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea care comite o tentativă de infracţiune.

Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii: limita de vîrstă cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste condiţii mai sînt numite generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de subiect al infracţiunii în general şi nu sînt incluse în componenţele infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse în Partea generală a Codului penal (art. 21, 22, 23, 23).

Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii, se cere ca în momentul comiterii faptei ea să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre, vîrsta de la care orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîr s t a d e 1 6 a n i .

Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani, sînt pasibili de răspundere penală numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de alin.(2) art. 21 din CP al RM. Minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal niciodată pentru faptele prevăzute de legea penală pe care le-ar fi săvîrşit.

Legea penală în vigoare defineşte pentru prima dată noţiunea de responsabilitate (legislaţia anterioară conţinea numai definiţia iresponsabilităţii) astfel: r e s p o n s a bil i t a t e a este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile (art. 22 din CP al RM). În asemenea stare, factorul intelectiv (inteligenţă, raţiune) şi cel volitiv al persoanei nu sînt

afectaţi în niciun fel. Responsabilitatea este o premisă a vinovăţiei, a infracţiunii şi a răspunderii penale, iresponsabilitatea (art. 23 din CP al RM) constituind o stare psihofizică anormală şi o cauză care exclude răspunderea şi pedeapsa penală.

În privinţa atribuirii calităţii de subiect al infracţiunii unei persoane juridice, opiniile au conturat două teze, una negativă, potrivit căreia persoana juridică nu are existenţă proprie, fiind o ficţiune a dreptului şi deci nu poate fi subiect al infracţiunii, şi alta afirmativă, care susţine principiul răspunderii penale a persoanei juridice, căci aceasta reprezintă o realitate juridică de necontestat şi, totodată, ei i se pot aplica pedepse în funcţie de specificul activităţii, constînd în amenzi, privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate şi lichidare, pedepse ce pot determina schimbarea conduitei membrilor săi. Această din urmă teză azi a luat amploare şi este consacrată în sistemul dreptului penal din Republica Moldova, Marea Britanie, Canada, SUA, Elveţia etc.Potrivit alin.(3) art. 21 din CP al RM, persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice, este pasibilă de răspunderepenală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una dintre cele trei condiţii enumerate de Codul penal(lit.a), b), c) alin.(3) art. 21 din CP al RM).

Conform alin.(4) art. 21 din CP al Republicii Moldova: persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru săvîrşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în Partea specială din prezentul cod.

În cazul unor infracţiuni, persoana – autorul mai trebuie să îndeplinească, în momentul săvîrşirii faptei, o condiţie specială, o anumită calitate prevăzută în norma de incriminare. Această calitate devine astfel un semn constitutiv fie al componenţei infracţiunii respective, fie al formei calificate a unei infracţiuni. De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de atragere a minorilor în activitate criminală sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte imorale subiectul trebuie să fie o persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani (art. 208 din CP al RM); pentru existenţa infracţiunii de reţinere sau arestare ilegală subiectul trebuie să fie persoana care efectuează urmărirea penală sau judecătorul (art. 308 din CP al RM); subiectul care săvîrşeşte infracţiunea de trădare de patrie trebuie să aibă calitatea de cetăţean al Republicii Moldova (art. 337 din CP al RM).

d) Latura subiectivă a infracţiuniiPrin l a t u r a s ubi e c ti v ă a i nfr a c ţ iu n i i se înţelege atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvîrşită şi urmările

ei, motivul şi scopul infracţiunii. În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a componenţei infracţiunii se face prin prisma semnelor sale componente. Semnul de bază, uneori singurul, ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni, este vinovăţia. Ea nu poate lipsi, întrucît reprezintă, în acelaşi timp, şi o trăsătură esenţială a infracţiunii, astfel cum rezultă din alin.(1) art. 14 din CP al RM. În cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sînt prevăzute şi alte condiţii (semne) referitoare la scop sau motiv.

În explicaţiile precedente s-a definit vinovăţia şi s-au arătat formele acesteia (intenţia şi imprudenţa), precum şi modalităţile generale ale fiecărei forme: intenţia directă şi intenţia indirectă, respectiv încrederea exagerată şi neglijenţa penală.

Uneori, în Codul penal, în conţinutul diferitor infracţiuni, a fost inclusă şi forma de vinovăţie cu care trebuie comise faptele pentru a fi considerate ca atare, de exemplu, omorul intenţionat (art. 145); lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149); maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154); distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art. 198); încălcarea legislaţiei la efectuarea înscrierilor în registrul deţinătorilor de valori mobiliare, săvîrşită intenţionat (alin.(1) art. 245); aceeaşi acţiune săvîrşită din imprudenţă (alin.(2) art. 245) etc.

Sistemul prevederii în toate dispoziţiile normelor de incriminare a formei vinovăţiei cu care trebuie săvîrşită fapta pentru a fi considerată infracţiune este greu de realizat, de aceea legiuitorul penal a stabilit în Partea generală a Codului penal reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma vinovăţiei necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni (art. 17 şi 18 din CP al RM).Analiza vinovăţiei şi formele ei sînt tratate detaliat în Capitolul IV, Secţiunea a 2-a, § 3, şi Capitolul X, Secţiunea a2-a din prezenta lucrare, unde am analizat trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, de aceea în continuare ne vom referi în linii generale la motiv şi la scop ca semne ale laturii subiective a infracţiunii.

Prin m o ti v a l in f r a c ţ i u n i i se înţelege impulsul interior care determină hotărîrea infracţională şi deci implicit comiterea infracţiunii.

S co pu l i n fr a c ţ iu n i i reprezintă finalitatea urmărită prin săvîrşirea faptei ce constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al faptei sale.Uneori, legiuitorul condiţionează existenţa laturii subiective a unor anumite infracţiuni de existenţa unui motiv sauscop anume, ce se alătură intenţiei, de exemplu, în scopul de a nimici în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios (art. 135 din CP al RM); fără scop de însuşire (art. 192;192 din CP al RM); din interes material (lit.f)

alin.(2) art. 164 din CP al RM). Alteori, deşi putem identifica un motiv ori un scop avut în vedere ori urmărit de făptuitor, nici motivul, nici scopul nu prezintă importanţă din punct de vedere juridic, şi aceasta întrucît legea nu a condiţionat existenţa infracţiunii, în latura sa subiectivă de existenţa unui scop sau motiv.

e) Semnele principale şi cele facultative ale componenţei infracţiuniiDupă cum am menţionat anterior, componenţa infracţiunii este formată dintr-o totalitate

de elemente şi semne care caracterizează o anumită infracţiune.Dacă analizăm componenţele concrete de infracţiune incluse în Partea specială a Codului

penal, observăm că, după semnele care le caracterizează, acestea se deosebesc: în unele componenţe legiuitorul descrie fapta prejudiciabilă prin intermediul unui număr impunător de semne caracteristice, iar altele conţin un număr minim al acestora.În funcţie de rolul şi de importanţa semnelor în caracterizarea faptei ca infracţiune, acestea pot fi principale si facultative.Semnele principale sînt cele care caracterizează toate componenţele de infracţiune, iar neîndeplinirea lor are drept consecinţă nerealizarea infracţiunii, cu alte cuvinte, fapta nu poate fi considerată infracţiune. Ştiinţa dreptului penal, din numărul total de semne ce caracterizează toate componenţele de infracţiune, le-a evidenţiat pe acelea care au fost folosite de legiuitor în procesul descrierii oricărei componenţe din Partea specială a Codului penal. De cele mai dese ori, semnele principale sînt prevăzute nemijlocit în normele Părţii speciale sau în dispoziţiile Părţii generale, în calitate de principii generale (de bază) ale dreptului penal. De pildă, semnele subiectului general le găsim în alin.(1) art. 21 din CP al RM, cele ale vinovăţiei intenţionate în art. 17 din CP al RM, iar cele ale imprudenţei în art. 18 din CP al RM. Semnele principale caracteristice celor patru elemente ale componenţei infracţiunii sînt: pentru obiectul infracţiunii — valorile şi relaţiile sociale, asupra cărora atentează infracţiunea, referitor la latura obiectivă – fapta (elementul material, adică acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă; în cazul subiectului — persoana fizică, responsabilă, care a împlinit în momentul comiterii infracţiunii vîrsta prevăzută de lege, şi pentru a caracteriza latura subiectivă – vinovăţia (intenţionată sau imprudentă).

Anume aceste semne se află în absolut toate componenţele infracţiunilor incluse în Partea specială a Codului penal, indiferent de faptul în cadrul cărui capitol se include componenţa şi de modalitatea (tipul) acestora, iar lipsa semnelor date conduce la nerealizarea infracţiunii.

Semnele facultative sînt cele care nu caracterizează toate componenţele, ci numai pe unele, legiuitorul indicîndu- le suplimentar în procesul descrierii acestora pe lîngă semnele principale, astfel punînd în evidenţă specificul lor. E necesar de menţionat că aceste semne sînt numite facultative doar în raport cu conceptul de bază al componenţei infracţiunii. În normele Părţii speciale a Codului penal, aceste semne speciale nu pot fi facultative, ele sînt principale, întrucît au fost incluse de legiuitor în enunţarea articolului respectiv. Semnele facultative pot completa toate elementele componenţei infracţiunii, şi anume: în cazul obiectului, acestea sînt obiectul juridic secundar şi obiectul material; în ceea ce priveşte latura obiectivă – urmările pfejudiciabile, legătura cauzală, locul, timpul, metoda şi mijlocul comiterii infracţiunii; cu privire la subiect – persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice şi subiectul special, iar referitor la latura subiectivă – motivul şi scopul infracţiunii.

Dacă aceste semne facultative speciale nu sînt indicate în calitate de semne principale, obligatorii ale componenţei infracţiunii, ele urmează a fi luate în seamă de către instanţa de judecată la stabilirea categoriei şi a termenului pedepsei pentru fapta săvîrşită în calitate de circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea făptuitorului (art. 76, 77 din CP al RM).

SpetaIn cazul dat Obada si Caras nu sunt vinovati in cazul decesului victimei Axente,deoarece victima data fiid in stare de ebrietate ea a decedat din cauza temperaturii scazuta afara si nu din cauza violului.Obada si Caras vor fi sanctionati pentru fapta savirsita,adica di cauza violului unei persoana in stare de ebrietate.Si acest fapt il putem atesta in art.171.In acest caz nu va exista legatura de cauzalitate intre decesul victimei si violul.In acest caz depinde mult si de calificarea fiecarui legiuitor deaarece pe linga viol mai pote fi aplicat si art.163 din care reese lasarea in primejdie.