CAPITOLUL I

Noţiunea şi sistemul procesului penal şi ale dreptului procesual penal

SECŢIUNEA I

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale

1. Definiţia procesului penal

Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele

competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane în scopul constatării la timp şi

în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a

săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.1

În literatura de specialitate există şi alte definiţii apropiate de cea enunţată mai

sus, conţinând şi unele aspecte diferenţiale.

A nu se confunda procesul penal cu activitatea judiciară în materie penală,

aceasta din urmă are o arie de cuprindere mai restrânsă incluzând numai totalitatea

manifestărilor organelor judiciare penale.

Procesul penal nu poate fi confundat nici cu justiţia penală, aceasta fiind

realizată prin organele judecătoreşti (este actul de justiţie subsumat procesului penal).

Putem spune că procesul penal este o categorie juridică cu o sferă de

cuprindere mai largă decât activitatea judiciară penală, iar justiţia penală este un

segment al activităţii judiciare penale incluse în procesul penal.

2. Analiza definiţiei procesului penal

a) Denumirea de proces derivă din cuvântul latin „processus” care

semnifică înaintare, progres.

1 Ion Neagu, „Drept procesual penal”, secţiunea I, p.1,2002, Global Lex.

1

Procesul penal se înfăţişează ca un complex de acte succesive, care datorită

desfăşurării lor coordonate şi progresive2 dă imaginea unei activităţi organizate în care

se urmăreşte aflarea adevărului şi pronunţarea unei soluţii penale.

b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege.

Mai mult decât orice alt sector al activităţii judiciare, legiuitorul, prin reglementarea care

o face procesului penal stabileşte până în detaliu modul de rezolvare al cazurilor

penale.

Consecinţele nerespectării legalităţii în procesul penal sunt sancţiuni de ordin

administrativ, civil sau penal aplicate subiecţilor procesuali care nu au respectat legea

în realizarea activităţii procesuale. Actele procesuale şi procedurale neconforme cu

legea sunt invalidate prin sancţiuni procedurale.

c) La desfăşurarea procesului penal participă organele competente, părţile

şi persoane.

Organele judiciare sunt organe de stat care, prin prepuşii lor acţionează ca subiecţi

oficiali în anumite faze ale procesului penal.3

În faza:

- de urmărire penală îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare penală şi

procurorul, acesta din urmă având rolul de organ de supraveghere a întregii urmăriri

penale şi competenţa exclusivă de a dispune una dintre soluţiile prevăzute de lege la

terminarea urmăririi penale ca fază a procesului penal.

- de judecată îşi desfăşoară activitatea instanţele judecătoreşti şi, de regulă,

este prezent procurorul.

Instanţele de judecată, în activitatea pe care o desfăşoară, colaborează cu

procurorul şi foarte rar cu organele de cercetare penală.

2Dongoroz I, p.7, în acelaşi sens, Vicenzo Manzini „Trattato di dirito procesuale penale”, Torino Unione, Tip. Edit.Torinese, 1931, vol. 1 pag.69. 3 V. Rămureanu, „Competenţa penală a organelor judiciare”, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1980, p. 30-31.

2

Părţile, sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii localizate în

conţinutul principalelor raporturi juridice, de ordin penal sau civil, care se nasc în

activitatea procesual penală4.

Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea

responsabilă civilmente.

Alte persoane: martorul, expertul, interpretul, grefierul etc.

d) Activitatea subiecţilor oficiali şi particulari are ca scop constatarea la

timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni.

Constatarea la timp a săvârşirii de infracţiuni presupune posibilitatea adunării şi

administrării de probe care să ofere o imagine completă a actului infracţional.

În ceea ce priveşte constatarea completă reprezintă obligaţia organelor judiciară şi a

părţilor din proces de a pune în lumină toate aspectele legate de faptele săvârşite.

3. Fazele procesului penal

a) Noţiunea de fază a procesului penal.

Fiecărei categorii de organe i-a fost conferită prin lege, o anumită funcţie

procesuală.

Distingem trei funcţii:

- funcţia procesuală a urmăririi penale,

- funcţia desfăşurării judecării cauzelor penale,

- funcţia punerii în executare a hotărârii judecătoreşti penale.

Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia, în care îşi desfăşoară

activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor ce se

înscriu în funcţia lor procesuală.

Sunt trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecata şi punerea în

executare a hotărârii penale.

b) Organele judiciare care îşi desfăşoară activitatea în fiecare fază a

procesului penal şi limitele fazelor procesului penal.

4 Vezi Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Global Lex, 2002 p.47

3

Faza I: urmărirea penală îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare penală şi

procurorul şi în mod excepţional instanţele de judecată.

Începe: - proces-verbal se termină: - ordonanţa

- rezoluţia - rezoluţia

- ordonanţa - rechizitoriu

Faza a II-a: instanţele de judecată şi procurorul.

Începe: - rechizitoriu se termină: - hotărâre judecătorească.

- plângere prealabilă

Faza a III-a: îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată, procurorul, organe ale

Ministerului Justiţiei, Ministerului de Interne şi alţii.

c) Forme atipice ale procesului penal.

- lipseşte urmărirea penală, procesul derulându-se direct în faţa instanţei de judecată

(v. infracţiuni prevăzute de art.180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213, 220 dacă

făptuitorul este cunoscut).

SECŢIUNEA a II-a

Dreptul procesual penal

Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept

4

Definiţie:

Dreptul procesual penal poate fi definit ca ansamblul de norme juridice privitoare la

reglementarea procesului penal5.

Prin normele sale, dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a normelor

dreptului penal substanţial.

1. Obiectul dreptului procesual penal

Reglementează relaţiile sociale ocazionate de activitatea organizată în stat, pentru

tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni:

- ce organe sunt chemate să îndeplinească activităţile necesare procesului

penal;

- ce atribuţiuni are fiecare organ;

- ce acte sau operaţiuni se îndeplinesc;

- activităţile procesuale care se îndeplinesc de către organele şi persoanele

chemate în proces;

- ce drepturi şi îndatoriri au acestea6.

2. Sarcinile dreptului procesual penal.

a. Stabileşte care sunt organele competente să participe la desfăşurarea

procesului penal şi care este sfera atribuţiilor acestor organe.

b. Stabileşte care sunt persoanele care trebuie să participe la realizarea

procesului penal şi care sunt drepturile şi obligaţiile acestora.

c. Se arată garanţiile procesual penale ca mijloace legate de realizarea

dreptului subiecţilor participanţi în procesul penal.

3. Legătura dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept :

a) cu dreptul constituţional.

La baza oricărei ramuri de drept stau normele constituţionale.

b) cu dreptul penal.

Se transpune în viaţă prin intermediul dreptului procesual penal.

5 Volonciu I, p.13; Volonciu Tratat, vol.I, p. 24.6 Pop I, p. 3.

5

c) cu dreptul procesual civil.

Cele două ramuri reglementează două forme ale aceleiaşi activităţi de

judecată.

d) cu dreptul civil şi cu dreptul familiei.

În ceea ce priveşte dreptul civil, reglementarea unor instituţii, parte civilă, parte

responsabilă civilmente, acţiunea civilă, iar în ceea ce priveşte dreptul familiei:

chestiunile prealabile, luarea măsurilor de ocrotire.

SECŢIUNEA a III-a

Faptele şi raporturile juridice procesual penale

Definiţie:

Faptele juridice procesual penale sunt împrejurări de fapt care, potrivit legii, dau

naştere, modifică, sting raportul juridic procesual penal sau împiedică naşterea lui.

Faptele juridice pot fi clasificate prin raportare la voinţa oamenilor: acţiuni şi

evenimente7.

7 Volonciu II, p. 25.

6

Acţiunile sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor (săvârşirea unor

infracţiuni, constituirea de parte civilă).

Evenimentele sunt fapte juridice produse independent de voinţa oamenilor (decesul

făptuitorului, boala gravă a învinuitului sau a inculpatului etc.)

1. Clasificarea faptelor juridice procesual penale.

Având în vedere efectele pe care le pot produce faptele juridice procesual

penale pot fi: constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive.

a) constitutive = dau naştere unor raporturi juridice procesual penale

care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii specifice activităţii de

înfăptuire a justiţiei penale. Exemplu: - săvârşirea unei infracţiuni,

adresarea unei plângeri prealabile, constituirea ca parte civilă în

procesul penal.

b) modificatoare = Exemplu: - punerea în mişcare a acţiunii penale

(modifică calitatea de învinuit cu cea de inculpat), împlinirea

vârstei de 16 ani.

c) extinctive = Exemplu: - împăcarea părţilor, decesul făptuitorului.

d) impeditive = Exemplu: - amnistia intervenită înainte de

declanşarea procesului penal.

2. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale.

Definim raporturile juridice procesual penale ca fiind acele raporturi care apar în

cursul desfăşurării procesului penal8.

Elementele raportului juridic procesual penal sunt: subiecţii, conţinutul şi obiectul.

a) subiecţii raportului juridic sunt participanţii la realizarea procesului penal.

- subiecţi principali :

statul (organele competente să rezolve cauzele penale),

infractorul care urmează să fie tras la răspundere penală,

- alţii: partea civilă, partea responsabilă civilmente.

8 Dongoroz I, p.75.

7

b) conţinutul raportului juridic procesual penal: drepturile, facilităţile,

prerogativele sau dorinţele pe care le au în baza legii, subiecţii care

participă la desfăşurarea procesului penal9.

c) obiectul raportului juridic procesual penal constă în stabilirea existenţei

(sau inexistenţei) raportului juridic penal şi determinarea conţinutului

acestui raport juridic10.

3. Trăsăturile raportului juridic procesual penal

a) sunt raporturi juridice de putere;

b) iau naştere, de regulă peste şi în afara acordului de voinţă al

părţilor;

c) în marea majoritate a raporturilor juridice procesual penale, unul

dintre subiecţi este organ al statului.

SECŢIUNEA a IV-a

Ştiinţa dreptului procesual penal

Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal

Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe auxiliare ale

dreptului

1. Noţiunea, obiectul şi metodele ştiinţei dreptului procesual penal .

a) Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept, iar ştiinţa

dreptului procesual penal studiază instituţiile procesual penale.

Obiectul ştiinţei dreptului procesual penal îl constituie studiul normelor

juridice procesual penale şi raporturile juridice reglementate de acesta11.

9 O. Stoica, A. Mureşan. Consideraţii privind raportul juridic procesual penal în „ Studia Universitatis Babeş – Bolyai”, Series Jurisprudentia, 1966, p. 117.10 Doru Pavel, Despre obiectul raportului de drept procesual penal în R.R.D. nr. 4 1974 p. 34.11 Ion Neagu, Dreptul procesual penal, Tratat, Global Lex 2002, p. 63.

8

b) Dreptul procesual penal ca disciplină de ramură foloseşte ca metode logice

analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia, unii autori adăugând şi metoda

comparativă12.

2. Părţile ştiinţei dreptului procesual penal.

Ştiinţa dreptului procesual penal are două părţi: generală şi specială.

Partea generală studiază regulile de bază şi acţiunile în procesul penal,

competenţa, probele şi mijloacele de probă, măsurile procesuale, actele procesuale şi

procedurile comune.

Partea specială studiază modul în care se derulează filmul acţiunii procesual

penale, respectând cronologia procesului penal (urmărirea penală, judecata,

executarea hotărârii penale, procedurile speciale).

3. Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal

a) studiul normelor dreptului procesual penal, precum şi al raporturilor juridice.

b) să studieze practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor noastre

judecătoreşti,

c) studierea legislaţiei procesului penal şi a doctrinei, în această materie, din

celelalte ţări.

4. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe auxiliare ale

dreptului.

a) Legătura cu criminalistica.

Este evidentă, mulţi autori încercând să asimileze criminalistica, luată ca

disciplină, cu ştiinţa dreptului procesual penal. În realitate cele două ştiinţe se

deosebesc, criminalistica ocupându-se cu descoperirea infractorilor, depistarea şi

ridicarea de urme lăsate la locul infracţiunii prin procedee cu conţinut ştiinţifico-tehnic

şi tactic.

b) Legătura cu medicina legală.

12 Volonciu, op. cit., Tratat p. 47, S. Popescu, Metoda comparativă în domeniul dreptului, în Studii şi cercetări juridice, nr.4, 1970, p. 553-564.

9

În toate cauzele prin infracţiune contra vieţii persoanei se cere cuvântul

specialistului în medicină juridică care, printr-o constatare medico-legală sau printr-o

expertiză, trebuie să se pronunţe asupra cauzelor morţii sau în cazul unor infracţiuni

asupra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei să arate numărul zilelor acordate

pentru îngrijiri medicale.

c) Legătura cu psihiatria judiciară.

În cazurile în care într-o cauză penală se pune problema iresponsabilităţii

penale a infractorului, specialiştii în psihiatrie judiciară sunt chemaţi să arate dacă

fapta a fost comisă cu sau fără discernământ.

În cazul săvârşirii infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când

organele de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice

a învinuitului sau inculpatului, efectuarea expertizei psihiatrice este obligatorie.

d) Legătura cu psihologia judiciară.

Psihologia judiciară furnizează date legate de psihologia subiecţilor care

participă la procesul penal.

SECŢIUNEA a V-a

Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român

Noţiunea de izvor

În sens material, prin izvor se înţelege condiţiile materiale de existenţă ale

societăţii13.

În sens formal sau juridic, prin izvor înţelegem formele juridice specifice, în care

se exprimă voinţa poporului.

Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal

1. Constituţia

Ca lege fundamentală stabileşte multe reguli cu caracter general care îşi

găsesc aplicabilitate directă în cadrul procesului penal.

13 I. Neagu, Dreptul procesual penal, Global Lex 2002, p. 67.

10

Exemplu:

Art. 16 „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi

fără discriminări”.

Art. 23 „ Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

Art. 27 pct.1 consacră inviolabilitatea domiciliului.

2. Codul de procedură penală.

Reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal, el conţinând marea

majoritate a normelor juridice care disciplinează şi organizează acţiunea de tragere la

răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni.

3. Codul penal

Unele norme ale Codului penal fac referire directă la unele aspecte ale

desfăşurării procesului penal.

Exemplu:

- norme care prevăd modul în care se pune în mişcare acţiunea penală

(art.180, 181,192 alin. 1, 193,197 alin. 2 Cod penal) numai la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate,

- norme referitoare la stingerea acţiunii penale în anumite condiţii: prin

împăcarea părţilor (art.280 din final, 181 din final, 193 din final Cp.)

4. Codul de procedură civilă

Exemplu:

- normele care reglementează ce bunuri nu pot fi sechestrate (art,406 şi

următoarele Cod de procedură Civilă),

- în materia punerii în executare a dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre penală

( art.446 Cod de procedură civilă).

5. Codul civil

11

Conform Codului de procedură penală, art.14; repararea pagubei în cazul

exercitării acţiunii civile în procesul penal se face potrivit legii civile.

6. Alte izvoare

- Legile de organizare a organelor juridice

- Decrete cu putere de lege care conţin dispoziţii procesual penale.

7. Tratate sau convenţii internaţionale

Exemplu:

- Convenţiile de asistenţă juridică

- Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime,

inumane sau degradante, adoptată la New York 10 dec.1984 (ratificată prin

D33/1991).

SECŢIUNEA a VI- a

Interpretarea normelor juridice procesual penale

Pentru că normele juridice au un caracter eminamente abstract trebuie

interpretate.

Interpretarea poate fi definită ca operaţiunea logică prin care se caută sensul

exact al legii14.

Felul interpretării

1. Din punct de vedere al subiectului care face interpretarea,

aceasta poate fi: legală, judiciară şi doctrinară.

a) legală ( autentică ) = făcută de însuşi organul care a edictat legea.

Interpretarea legală este obligatorie, forţa normei interpretative fiind aceeaşi ca

şi a normei interpretate. Exemplu: art.30 din final Cod procedură penală defineşte locul 14 I. Neagu Dreptul procesual penal, Global Lex. 2002. p.67

12

săvârşirii faptei”, art.95 defineşte „corpuri delicte”, art.465 alin. 1 şi 2 defineşte

„ infracţiunea flagrantă”.

b) judiciară ( cazuală sau jurisprudenţa)

Se face de către organele judiciare chemate să aplice legea. Ea este obligatorie

numai pentru cazul care a făcut obiectul soluţionării.

c) doctrinară ( ştiinţifică) sau neoficială.

Făcută de cercetătorii în domeniul dreptului. Această interpretare nu este

obligatorie, ea se poate impune însă prin forţa argumentelor ştiinţifice, influenţând

practica judiciară.

2. Prin prisma metodelor folosite la explicarea conţinutului legilor

interpretarea poate fi: gramaticală, sistematică şi logică15.

a) gramaticală = constă în lămurirea conţinutului normelor juridice prin

cercetarea înţelesului termenilor folosiţi, pentru punerea în lumină a

conexiunii gramaticale, legătura dintre părţile unei propoziţii şi nu în ultimul

rând desluşirea sensului etimologic al cuvintelor.

b) sistematică = rezidă în lămurirea înţelesului unei norme juridice prin

corelarea acesteia cu alte dispoziţii aparţinând aceleiaşi ramuri de drept sau

altor ramuri de drept16.

c) logică sau raţională = lămurirea înţelesului unei norme juridice cu ajutorul

raţionamentelor logice.

Cele mai folosite raţionamente logice sunt:

- „a fortiori” = în mai mult se cuprinde şi mai puţin, adică unde legea permite

mai mult permite şi mai puţin.

- „per a contrario” = o dispoziţie de aplicare limitată nu se poate extinde la

cazurile neprevăzute de lege.

Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu şi timp

15 I. Szabo, Interpretarea normelor juridice. Buc. Ed. Ştiinţifică, 1964, p.102-112. 16 Volonciu 1, p. 36.

13

1. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu

Relevă întinderea autorităţii normelor juridice procesual penale între aceleaşi

coordonate între care se extinde şi suveranitatea statului.

Principiul teritorialităţii

Definiţie: Toate acţiunile desfăşurate în cadrul procesului penal, acţiuni

realizate pe teritoriul statului român, cad sub incidenţa legii penale române17 „locus

regit actum”.

Excepţii de la principiul teritorialităţii:

a) Unele acte procedurale pot fi efectuate într-o ţară străină şi acestea produc

efecte juridice într-un proces penal care se desfăşoară în ţara noastră ( comisia

rogatorie internaţională activă) – se aplică normelor de procedură penală din ţara

respectivă pentru actele efectuate acolo.

b) La cererea organului solicitant, organul solicitat aplică normele procesual

penale române cu ocazia efectuării unui act procedural în străinătate.

c) Comisia rogatorie internaţională pasivă are loc când statul român va asigura

îndeplinirea, în conformitate cu dispoziţiile legii române, a comisiilor rogatorii

referitoare la o cauză penală, care îi vor fi adresate de către autorităţile judiciare ale

statului solicitant.

d) Recunoaşterea hotărârii penale pronunţate în străinătate (hotărâre

pronunţată după normele juridice penale din statul respectiv şi pe un teritoriu străin)

când acestea produc efecte pe teritoriul României.

e) Recunoaşterea unor „acte judiciare” străine efectuate după normele juridice

procesual penale străine şi care îşi produc efectele juridice pe teritoriul României.

Prin „acte judiciare” străine înţelegem procesul-verbal de consemnare a declaraţiei

unor martori (ascultat la iniţiativa organelor juridice din ţara respectivă)şi procesul-

verbal de cercetare la faţa locului.

17 I. Neagu p. 74

14

f) În cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, legea procesual

penală română nu se aplică persoanelor care săvârşesc vreo infracţiune în statul de

reşedinţă.

2. Aplicarea legii procesual penale în timp.

Presupune două momente: intrarea în vigoare a legii şi ieşirea din vigoare. De

regulă intrarea în vigoare are loc la data publicării în Monitorul Oficial, sau la o dată

stabilită de către lege.

Principiul activităţii legii procesual penale

Prin acest principiu se înţelege aplicarea legii între momentul intrării în vigoare şi

momentul ieşirii din vigoare. Acest principiu are următoarele caracteristici:

- este de strictă interpretare

- toate actele procedurale se efectuează în conformitate cu legea în vigoare

- sunt recunoscute ca valabile actele procedurale efectuate anterior intrării în

vigoare a legii

- o lege procedural penală ieşită din vigoare nu produce efecte după

momentul derogării ei, chiar într-o cauză începută sub imperiul ei.

Situaţiile tranzitorii şi dispoziţiile tranzitorii

Definim:

Situaţia tranzitorie ca fiind momentul în care se trece de la aplicarea unei legi la

aplicarea altei legi noi.

Dispoziţiile tranzitorii ca fiind normele legale prin care este reglementată

trecerea de la o lege veche la o lege nouă.

Dispoziţiile tranzitorii realizează o conciliere între principiile activităţii legii şi

operativităţii procesului penal pe de o parte şi ocrotirea dreptului şi intereselor legitime

ale părţilor pe de altă parte.

15

CAPITOLUL II

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE STAU LA BAZA PROCESULUI PENAL ÎN

ROMÂNIA

SECŢIUNEA a I-a

Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal

1. Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal

Prin principiile de bază ale procesului penal sunt avute în vedere regulile cu

caracter general în temeiul căreia este reglementată întreaga desfăşurare a procesului

penal18.

În vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite

principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie

să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei care încalcă legea penală19.

2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român

Prin sistemul principiilor fundamentale înţelegem totalitatea de reguli ce se

interacţionează în mod dialectic.

Procesul penal român cunoaşte următoarele principii fundamentale:

- principiul legalităţi procesuale,

- prezumţia de nevinovăţie,

18 Theodoru III, p. 3319 I. Neagu, „ Drept procesual penal” vol.I, partea generală, T.U.B. Buc. 1979, p. 41.

16

- principiul aflării adevărului,

- principiul oficialităţii,

- rolul activ al organelor judiciare penale,

- garantarea libertăţii persoanei în procesul penal,

- respectarea demnităţii umane,

- garantarea dreptului de apărare,

- egalitatea persoanelor în procesul penal,

- operativitatea procesului penal,

- limba în care se desfăşoară procesul penal şi folosirea limbii oficiale prin

traducător,

- garantarea dreptului la un proces echitabil.

1. Legalitatea procesului penal.

Este consacrată de principiul „ nulla justitia sine lege” adică nu există justiţie în

afara legii.

Acest principiu este o transpunere pe plan particular a principiului general al

legalităţii consacrat în art.51 din Constituţie unde se arată:

„ Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

2. Prezumţia de nevinovăţie

Consacrată: - sec. XVIII în legislaţia S.U.A. şi apoi în declaraţia dreptului omului

şi cetăţeanului din 1789;

- art.11 din Declaraţia Universală a drepturilor Omului, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. la 10 dec.1948,

- în legislaţia română este înscrisă în cadrul titlului „ din Codul de procedură

penală în art.66. (învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi probeze

nevinovăţia),

- Constituţia României în art.23 pct.8, consacră faptul că până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este

considerată nevinovată.

17

Acela împotriva căruia a fost declanşat un proces penal este prezumat

nevinovat până dovedirea vinovăţiei într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor

dreptului de apărare20.

În caz de condamnare, instanţa trebuie să dovedească, fără echivoc, vinovăţia

inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia „in dubio

pro reo”.

Chiar dacă acest principiu nu a fost consacrat expres în Codul de procedură

penală, acest principiu apare în Constituţie.

3. Principiul aflării adevărului

Aflarea adevărului în procesul penal, presupune existenţa unei concordanţe

între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă prin fapta şi

autorul ei21 .

Aflarea adevărului în procesul penal este limitată la faptele şi împrejurările care

fac obiectul probaţiunii.

Verigile procesuale prin care sunt supuse controlului, soluţiile pronunţate în

cauzele penale se constituie în garanţii ale respectării principiului fundamental al aflării

adevărului.

4. Principiul oficialităţii

Consacraţi expres în art.2 din Codul de procedură penală, unde se arată că

„ actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul

când prin lege se dispune altfel”.

Excepţii de la principiul oficialităţii: în cazul infracţiunii pentru care este

necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

5. Rolul activ al organelor judiciare

Organele care participă la desfăşurarea procesului penal, trebuie să manifeste

un rol activ atât în iniţierea procesului penal, cât şi în realizarea acţiunii cerute de

urmărirea penală, de judecată şi de punere în executare a hotărârii judecătoreşti

20 Theodoru III p. 122.21 Volonciu I, p. 49; M. BasarabI1, p.63.

18

penale. Consacrat de art.4 din actualul Cod de procedură penală.

6. Garantarea libertăţii persoanei

Art.23 din Constituţie: „ Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt

inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise

numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”.

Art.5 din Codul de procedură penală prevede posibilitatea pentru cei arestaţi

preventiv să ceară punerea în libertate provizorie, sub control judiciar, sau pe cauţiune.

Restrângerea libertăţii persoanei poate interveni ca:

- o măsură de prevenţie luată în cursul procesului penal,

- o pedeapsă privativă de libertate dispusă la sfârşitul soluţionării cauzei

penale prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată.

7. Respectarea demnităţii umane

România prin Lg.19 / 10 oct.1990 a aderat la Convenţia împotriva torturii şi

altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

Prin Lg.20 / 1990 a fost introdus în Cod Penal ( Art.2671) privind infracţiunea de

tortură.

Lg.32 / 1990 a fost introdus în Codul de procedură penală Art.51 şi anume

principiul respectării demnităţii umane.

Constituţia a consacrat acest principiu în cadrul „ Drepturilor şi libertăţilor

fundamentale” în art.22 pct.2 cu următorul conţinut: „ Nimeni nu poate fi supus

torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant”.

8. Garantarea dreptului de apărare

Consacrat prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1948, ca unul din drepturile fundamentale ale

omului.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în art.14 pct.3lit.d se

face vorbire despre dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa

unui apărător.

Cartea Europeană a Drepturilor Omului în art.6 precizează că orice persoană

19

căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni, trebuie să dispună de „ timpul şi de

facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”.

Constituţia României îl consacră prin art.24: „Dreptul la apărare este garantat.

În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit

din oficiu”.

Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Lg. 32 / 1990, în art.6

precizează:

„ Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot

cursul procesului penal”.

Se asigură prin:

- înainte de a i se lua prima declaraţie, organele judiciare au obligaţia de a

aduce la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului dreptul acestuia de a fi

asistat de un apărător ( se va consemna în procesul verbal de ascultare),

- când învinuitul sau inculpatul nu are posibilitatea unui apărător ales,

organele judiciare au obligaţia de a asigura acestuia un apărător din oficiu,

- înainte de a i se lua prima declaraţie se va aduce la cunoştinţa învinuitului

sau inculpatului fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a

acestuia,

- organele judiciare sunt obligate să administreze şi probele necesare în

apărare.

Garanţiile pentru asigurarea dreptului la apărare se realizează prin:

- asigurarea asistenţei juridice,

- prezentarea materialului de urmărire penală ca urmare a finalizării

cercetărilor,

- învinuitul sau inculpatul este ascultat în diferite etape ale procesului penal,

- legea cere anumite condiţii pentru valabilitatea unor acte procesuale ( ex:

inculpatului aflat în stare de detenţie trebuie să i se comunice şi copia

actului de sesizare a instanţei cu cel puţin 3 zile înaintea termenului fixat),

20

- sancţiunea nulităţii absolute în cazul în care judecata se desfăşoară fără

asistenţa juridică a inculpatului, când este obligatorie potrivit legii,

- posibilitatea de a folosi calea de atac a apelului.

9. Egalitatea persoanelor în procesul penal

Consacrat în Constituţie în art.16 pct.1 şi 2: „ Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi

a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări” şi în pct.1: „ Nimeni nu este mai

presus de lege”.

Lg. 92/1992 în art.4 alin 2 arată că justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru

toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă,

de religie, de sex, de opinie, de apartenenţa politică, de avere sau de origine socială.

În legislaţia penală română acest principiu nu are o consacrare expresă, dar

rezultă implicit din faptul că tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli

procesuale şi că aceleaşi organe desfăşoară procesul penal fără să fie privilegiate şi

fără să se facă vreo discriminare.

10. Operativitatea procesului penal

Operativitatea procesului penal este cunoscută şi sub denumirea de rapiditate

sau celeritate. Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât

rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât şi simplificarea acţiunii procesului penal, când

este cazul22.

Nu este consacrată expres, dar rezultă din instituţia termenelor în procesul

penal, din învestirea instanţei de judecată de a rezolva aspectele privind actele

materiale, faptele şi persoanele descoperite în timpul judecării cauzei.

11. Limba în care se desfăşoară procesul

Potrivit art.127 pct.1 din Constituţie „ Procedura judiciară se desfăşoară în limba

română”. Articolul 127 pct.2 aşa cum a fost modificat în noua Constituţie prevede:

„ Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în

limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”.22 I.Neagu, Drept procesual penal, Global Lex 2002, p. 117.

21

După alineatul 2, în noua Constituţie s-au introdus două noi alineate (3), (4).

„(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv

folosirea de interpreţi sau traducători, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna

administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.”

„(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, au

dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă

şi de a pune concluzii, prin interpret, în procesul penal, acest drept este asigurat

gratuit”.

12. Dreptul la un proces echitabil

Acest principiu îşi are consacrarea în art.6 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului şi anume la:

punctul1: „judecarea în mod echitabil”,

punctul 2: „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până

ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

CAPITOLUL III

PARTICIPANŢI ÎN PROCESUL PENAL

SECŢIUNEA I

Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal

22

1. Noţiunea de participanţi în procesul penal

Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervenţia unor

persoane obligate sau interesate să participe în vederea rezolvării conflictului născut

prin săvârşirea infracţiunii23.

Prin participanţi înţelegem persoanele care cooperează în cadrul procesului penal

în vederea atingerii scopului acestuia.

Se deosebeşte de conţinutul aceleiaşi noţiuni în dreptul penal, unde prin participant

se înţelege persoanele fizice ce au conlucrat la săvârşirea infracţiunii.

În procesul penal din categoria participanţilor fac parte: organele judiciare, părţile,

apărătorul şi alte persoane; în sens restrâns din categoria participanţilor fac parte:

organele judiciare, părţile şi apărătorul.

Organele care au calitatea de participanţi în procesul penal sunt:

- organele judecătoreşti

- procurorul

- organele de cercetare penală.

Părţile în procesul penal sunt:

- inculpatul

- partea vătămată

- partea civilă

- partea responsabilă civilmente.

Adică acele persoane care au drepturi sau obligaţii ce se nasc din exercitarea acţiunii

penale sau acţiunii civile.

Categoria „ alte persoane ” este reprezentată de:

- martori

- experţi

- interpreţi

- grefieri

23 Dongoroz I, p. 83.

23

- executori judecătoreşti etc.

Nu este obligatoriu ca toţi participanţii enunţaţi mai sus să participe în acelaşi timp într-

un proces penal.

2. Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesual

a ) Succesorii pot să apară în exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului

penal, ca succesori ai persoanei fizice sau juridice.

Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia

dintre părţi introducându-se în cauză moştenitorii acesteia.

Dacă este vorba despre o persoană juridică în caz de reorganizare a acesteia

se introduce în cauză organizaţia succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau

dizolvare se introduc în cauză lichidatorii, în cazul falimentului se introduce lichidatorul

judiciar.

Succesorii pot intervenii numai în latura civilă a procesului penal devenind părţi

prin succesiune 24, aceasta nefiind posibilă în latura penală a cauzei.

Succesiunea în latura civilă a cauzei penale poate fi:

- succesiunea activă (translatio activa) adică va lua locul părţilor decedate

sau desfiinţate (cât şi lichidate) şi vor deveni ei părţi cerând repararea

prejudiciului cauzat prin infracţiune,

- succesiunea pasivă (translatio pasiva), adică succesorii inculpatului

decedat, ai părţii responsabilă civilmente, decedată sau desfiinţată răspund

pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

b) Reprezentanţii. Prin reprezentanţi se înţelege acele persoane împuternicite

să participe la îndeplinirea acţiunii procesuale în numele şi în interesul unei părţi din

proces 25.

Potrivit art.174, în faza judecăţii inculpatul poate fi reprezentat numai în două

situaţii:

- la judecarea cauzei în primă instanţă, ori la judecarea ei după casare de 24 Dongoroz I, p.29; pop II, p.70.25 V. Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi a inculpatului în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, în R.R.D., nr.3.1997. p. 22.

24

către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa pronunţată de lege este

amenda sau închisoare de cel mult 1 an;

- la judecarea cauzei în căile de atac.

Reprezentanţii pot fi persoane particulare sau avocaţi, aceştia din urmă având

dreptul de a pleda.

c) Substituţii procesuali. Sunt subiecţi în cadrul procesului penal datorită unui

drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia.

Cel în beneficiul căruia acţionează substitutul procesual poate să nu fie de

acord cu actul procesual realizat de acesta. Ex: potrivit art.222 un soţ poate face

plângere pentru alt soţ (dar substitutul nu poate să se împace cu învinuitul sau

inculpatul) existând însă şi posibilitatea ca soţul în numele căruia se face plângerea să

nu fie de acord cu acesta şi să nu şi-o însuşească. De precizat că substitutul nu poate

să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

SECŢIUNEA a II-a

Organele judiciare

Prin actuala Constituţie a României se reglementează ca sistem distinct

autoritatea judecătorească, iar în cadrul acestui sistem sunt prevăzute:

- instanţele judecătoreşti

- Ministerul Public

- Consiliul Superior al Magistraturii.

1. Instanţele judecătoreşti.

Reprezintă subiectul principal al activităţii procesual penale. Dintre atribuţii

amintim:

- pronunţarea hotărârii judecătoreşti; singura soluţie dată în procesul penal

25

care are autoritate de lucru judecat este hotărârea instanţei judecătoreşti

rămasă definitivă;

- instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea, în principal, în faza de

judecare, dar au şi atribuţiuni în faza de urmărire penală (arestarea

preventivă etc.);

- verifică legalitatea tuturor actelor procesuale si procedurale înfăptuite de

către ceilalţi participanţi în procesul penal.

Organizarea instanţelor judecătoreşti

Principiul care stă la baza actualei organizări este acela al unităţii sistemului lor.

În România conform art. 125 din Constituţie justiţia se realizează prin Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti potrivit competenţei

sale.

În această structură, instanţele judecătoreşti sunt următoarele:

a) judecătoriile,

b) tribunalele,

c) curţile de apel,

d) tribunalele militare,

e) tribunalul militar teritorial,

f) cutea militară de apel.

Instanţa supremă fiind reprezentantă de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie.

a) Judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti, numărul şi

localităţile de reşedinţă fiind prevăzute în Anexa1 din Lg. 92/1992;

circumscripţiile fiecărei judecătorii se stabilesc prin Hotărâri ale Guvernului la

propunerea Ministerului Justiţiei.

b) Potrivit art.22 din Lg. 92/1992 modificată şi republicată, în fiecare judeţ

funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului, de

asemenea în Bucureşti funcţionează un tribunal.

c) Curţile de Apel sunt în număr de 15 şi fiecare îşi exercită competenţa într-o

circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale.

26

În ceea ce priveşte instanţele militare:

- tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria,

- tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul,

- curtea militară de apel este egală în grad cu curtea de apel.

Compunerea completelor de judecată

Prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la

judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu.

Termenul de complet de judecată este înlocuit uneori cu cel de „instanţă”, astfel

în art.287 alin. 2 se arată că „instanţa” (completul de judecată) îşi formează

convingerea pe baza probelor administrate în cauză. În art.14026 alin.6 se spune că

„instanţa” (completul de judecată) se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere asupra

legalităţii măsurii, după ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Termenul de „instanţă” poate avea şi semnificaţia de „instanţă de judecată”.

Astfel în art.67 – cererea de apel se dispune la „instanţă” (judecătorie sau tribunal) a

cărei hotărâre se atacă.

Art.313 alin.1 – preşedintele „instanţei” (tribunal, curte de apel etc.), primind

dosarul cauzei fixează de îndată termen de judecată şi dă dispoziţie pentru citarea

persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată.

Lămurirea unor termeni:

- compunerea instanţei = compunerea completului de judecată

- constituirea instanţei = alcătuirea instanţei în complexul ei cu procuror şi

grefier.

Dispoziţii generale privind alcătuirea şi modul de lucru al completului de

judecată

Cei îndrituiţi pentru constituirea completelor de judecată, în sensul de

nominalizare a judecătorilor care intră în soluţionarea cauzelor la termenele stabilite, 26 Art.17, Legea 92/1992 modificată şi republicată.

27

sunt preşedinţii instanţelor sau, după caz, preşedinţii de secţii.

Pentru cauzele penale cu minor, în conformitate cu ar.15 alin 2 din Legea 92/

1992 republicată, completele de judecată se alcătuiesc din judecători anume

desemnaţi de preşedintele instanţei.

Conform art.16 Lg.92/1992 modificată şi republicată: „completul de judecată

este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei ori de preşedintele secţiei,

atunci când aceştia participă la judecată”. Pentru celelalte cazuri, preşedintele

completului este desemnat de către preşedintele instanţei sau secţiei.

Hotărârile instanţei judecătoreşti se iau cu majoritate de voturi, iar în cazul

instanţei alcătuite din doi judecători şi aceştia nu ajung la un acord, se judecată în

„complet de divergenţă”.

Numărul judecătorilor din completele de judecată

În lume sunt cunoscute două sisteme:

- monocratic sau unipersonal

- colegial sau pluripersonal

Lg.92/1992 modificată şi republicată consacră atât sistemul monocratic cât şi

sistemul colegial. Astfel:

a) cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi

curţilor de apel se judecă de către un singur judecător,

b) apelurile se judecă de către tribunale şi de către curţile de apel în complet

format din 2 judecători,

c) recursurile se judecă de către tribunale şi de către curţile de apel în complet

format din 3 judecători.

Lg.56/1993 modificată şi republicată în art.17 şi 18 precizează că la nivelul

C.S.J. ”completele de judecată se constituie cu 3 judecători din aceeaşi secţie”.

Recursurile se judecă în complet de 9 judecători.

Nerespectarea dispoziţiilor cu privire la compunerea instanţei se asigură sub

sancţiunea nulităţii absolute.

28

2. Ministerul Public

Conform art.130 alin.3 din noua Constituţie: „Parchetele funcţionează pe lângă

instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a

poliţiei judiciare, în condiţiile legii”.

Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale

societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Art.130 alin.2 din Constituţie arată că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin

procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă de judecată.

Principiile în baza cărora îşi desfăşoară activitatea Ministerul Public

Având în vedere art.131 pct.1 din Constituţie şi art.26 alin.2 din Lg.92/1992, rezultă

că Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea potrivit următoarelor principii: legalităţii,

imparţialităţii şi controlului ierarhic.

a) Principiul legalităţii reprezintă transpunerea pe plan particular a principiului

legalităţii procesului penal.

b) Principiul imparţialităţii îl obligă pe procuror să se manifeste în acelaşi mod,

faţă de toţi cei care au intrat în conflict cu legea penală şi decurge din principiile

legalităţii şi oficialităţii procesului penal.

c) Principiul controlului ierarhic – astfel potrivit art.28 din Legea 92/1992,

modificată şi republicată, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi

conducătorului acelui parchet, iar conducătorul unui parchet este subordonat

conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie

teritorială, iar în conformitate cu art.40 alin.3 din Lg. 92/1992, modificată şi

republicată, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiţie (actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) exercită controlul

asupra tuturor parchetelor.

Art.33 şi 34 din Lg.92/1992 modificată şi republicată arată că:

29

- dispoziţiile Ministrului Justiţiei date în mod direct sau prin procurorul General sunt

obligatorii , astfel Ministerul Justiţiei poate da dispoziţie scrisă, în mod direct sau prin

Procurorul General, procurorul competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de

urmărire a infracţiunii despre care are cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţei

judecătoreşti acţiuni şi căi de atac necesare apărării interesului public sau prin

Procurorul General sau procurori-inspectori să exercite controlul asupra tuturor

membrilor Ministerului Public.

Organizarea Ministerului Public este similară organizării instanţei de judecată,

existând parchete pe lângă fiecare instanţă dintre cele prevăzute de lege.

Atribuţiile Ministerului Public

a) Efectuarea urmăririi penale şi după caz supravegherea acesteia, procurorii

conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a Poliţiei şi a altor organe

de cercetare penală care sunt obligate să ducă la îndeplinire dispoziţiile

procurorilor în condiţiile legii.

b) Sesizarea instanţei de judecată pentru judecarea cauzelor penale.

c) Exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege.

d) Participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele

judecătoreşti.

e) Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii judecătoreşti.

f) Supravegherea respectării legii în acţiunea de punere în executare a hotărârii

judecătoreşti.

Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească atribuţiile procurorului din

subordine, poate să suspende sau să infirme actele şi dispoziţiile acestuia. Dispoziţiile

procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorul din subordine.

Având în vedere alinierea legislaţiei române la cea europeană şi anume la art.5

paragraf 3 din C.E.D.O., noua Constituţie defineşte procurorul ca un „alt magistrat

abilitat prin lege să exercite funcţiuni juridice”.

30

3. Organele de cercetare penală

Desfăşoară urmărirea penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.

Potrivit art.201 alin.1 modificat prin Lg. 32 / 1990, organele de cercetare penală sunt:

- organele de cercetare ale Poliţiei,

- organele de cercetare speciale ( ofiţeri anume desemnaţi de către: şefii

comenduirilor de garnizoană, comandanţii centrelor militare, grăniceri,

P.C.T.F. pentru infracţiuni de frontieră, căpitanii porturilor).

Organele de cercetare se subordonează administrativ organului ierarhic superior din

Ministerul de Interne şi pe linie de cercetare penală, procurorului.

Organele de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare penală, cu

excepţia celor date prin lege procurorului.

Astfel au dreptul să înceapă urmărirea penală şi să administreze probele necesare

rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale.

31

SECŢIUNEA a III-a

PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

Părţile sunt persoane fizice sau juridice, care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc

în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului

penal27.

Conform art.23 şi 24, sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată,

partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Învinuitul

Subiectul activ al infracţiunii primeşte diferite calităţi procesuale cu ocazia

desfăşurării procesului penal. Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel ce a

săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor (art.200, 214, 215).Începerea urmăririi

penale împotriva făptuitorului îl transformă pe acesta în învinuit (art.229).

Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, acest cadru născându-

se odată cu începerea urmăririi penale care, de regulă, coincide cu începerea

procesului penal. Începerea urmăririi penale şi implicit transformarea făptuitorului în

învinuit se realizează prin următoarele acte procesuale: rezoluţia (în cazul în care

organele de urmărire sunt sesizate prin plângere sau denunţ) şi procesul-verbal ( în

cazul în care organele de urmărire penală se autosesizează).

În conformitate cu art.228 alin.1 Cpp rezultă că urmărirea penală poate începe

numai dacă nu există un impediment privind punerea în mişcare a acţiunii penale.

Rezultă că începerea urmăririi penale este bine pregătită şi se realizează numai dacă

sunt probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni.

Inculpatul

27 I. Neagu, „Dreptul procesual penal” 2002 Global Lex p. 157.

32

Conform art.23 Cpp, persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea

penală se numeşte inculpat . Actele procesuale prin care se pune în mişcare acţiunea

penală sunt:

- ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale,

- rechizitorul,

- declaraţia orală a procurorului,

- încheierea instanţei de judecată.

Spre deosebire de învinuit, inculpatului într-un anumit moment al procesului

penal trebuie să i se prezinte materialul de urmărire penală, faţă de învinuit neexistând

o asemenea obligaţie.

Obligaţiile inculpatului sunt:

- suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârşirea infracţiunii,

- suportarea unor măsuri procesuale (reţinerea, arestarea),

- obligaţia de a se prezenta în faţa organelor judiciare ori de câte ori este

chemat.

Drepturile inculpatului:

- dreptul de apărare,

- dreptul de a cunoaşte materialele de urmărire penală,

- dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată,

- dreptul de a ataca hotărârile pronunţate împotriva sa.

Partea vătămată

Definim persoană vătămată persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a

săvârşirii infracţiunii, în raportul de drept penal substanţial; persoană vătămată poate fi

orice persoană fizică sau juridică aflată în postura de subiect pasiv al infracţiunii.

Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare

fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal.

Constituirea de parte vătămată

Persoana vătămată printr-o infracţiune nu dobândeşte imediat calitatea de parte

33

vătămată, ea trebuie să îşi exprime voinţa în acest sens, sau să efectueze acte

specifice susţinerii laturii penale a procesului penal.

Potrivit art.76 Cpp organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată

şi să o întrebe dacă se constituie parte vătămată sau, după caz, parte civilă.

Drepturile părţii vătămate:

- este ascultată (art.326),

- are cuvântul în cadrul dezbaterilor din şedinţa de judecată (art.340),

- poate exercita calea de atac a apelului (numai pentru cauzele în care

acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă şi numai în ceea

ce priveşte latura penală),

- pentru exercitarea dreptului în cadrul procesului penal partea vătămată va fi

citată, ea putându-se prezenta şi având posibilitatea să fie reprezentată,

- decesul părţii vătămate nu împiedică exercitarea în continuare a acţiunii

penale, ea exercitându-se în continuare de către organul judiciar investit cu

rezolvarea cauzei penale.

Partea civilă

1. Noţiune

Săvârşirea unei infracţiuni, poate avea printre alte consecinţe şi producerea

unui prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu

material în dauna unei persoane juridice.

În vederea reparării prejudiciului cauzat persoana vătămată are la îndemână

acţiunea civilă în cadrul procesului penal.

În conformitate cu art.24 alin.2 Cpp, persoana vătămată care exercită acţiunea

civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Partea civilă poate fi atât o

persoană fizică cât şi o persoană juridică.

2. Constituirea părţii civile în cadrul procesului penal.

a) avantajele constituirii părţii civile în cadrul procesului penal:

- rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale (procesul penal este

34

caracterizat prin operativitate şi odată cu rezolvarea laturii penale, instanţa

este obligată să rezolve şi latura civilă),

- administrarea probelor se face mai uşor (în procesul penal se pot folosi

mijloace specifice cum sunt: percheziţii, cercetări la faţa locului etc.),

- acţiunea civilă în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru

(art.15 alin.4),

- având acelaşi izvor ca şi acţiunea penală (săvârşirea infracţiunii) instanţa

poate rezolva mai rapid acţiunea civilă.

b) cine poate avea calitatea de parte civilă în procesul penal

Persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii unei

infracţiuni poate avea calitatea de parte civilă dacă îndeplineşte condiţiile de ordin

formal şi substanţial şi anume:

- sub aspect formal = persoana trebuie să-şi manifeste voinţa de a fi

despăgubită în procesul penal.

- sub aspect substanţial = trebuie să existe un prejudiciu material cauzat

printr-o infracţiune.

În cazul infracţiunii de omor se pot constitui părţi civile: soţia sau soţul,

concubina care avea copii cu victima, persoanele care au suportat cheltuielile cu

îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei, moştenitorii victimei.

Deşi uneori prejudiciul creat prin infracţiune nu a fost cauzat nemijlocit unei

persoane juridice, în practica judiciară s-a consolidat opinia că unităţile sanitare au

calitatea de parte civilă în procesul penal pentru despăgubirile ce li se cuvin ca urmare

a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu ocazia îngrijirilor medicale acordate persoanei

care beneficiază de gratuitatea asistenţei medicale şi a căror sănătate sau integritate

corporală au fost vătămate prin infracţiune. Se constituie astfel ca parte civilă unitatea

sanitară, iar dacă aceasta nu are personalitate juridică direcţia sanitară judeţeană.

Dacă la producerea pagubei în patrimoniul unităţii sanitare este consecinţa culpei

comune a făptuitorului şi persoanei vătămate, operează principiul de drept civil al

35

răspunderii în raport cu întinderea propriei culpe, despăgubirile ce se cuvin urmând a fi

diminuate proporţional cu culpa acestuia. La plata cheltuielilor de spitalizare poate fi

obligată şi partea responsabilă civilmente.

Având în vedere dispoziţiile Codului civil şi practica judiciară în materie s-a

stabilit că:

- dacă prejudiciul este creat de mai multe persoane acestea răspund solidar

faţă de cel prejudiciat;

- inculpatul este obligat la plata cheltuielilor de spitalizare şi în cazul încetării

procesului penal ca urmare a împăcării părţilor;

- la plata cheltuielilor necesitate de asistenţa medicală poate fi obligat numai

cel care a vătămat integritatea corporală ori sănătatea altora, iar nu şi cei

care şi-au vătămat sănătatea proprie.

c) momentul până la care se poate constitui partea civilă

Art.15 alin.2 precizează constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul

urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de

sesizare. Organele de urmărire penală precum şi instanţa de judecată au obligaţia de

a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca parte civilă dacă

a suferit o pagubă materială28.

Dacă partea vătămată se constituie parte civilă, organele judiciare au obligaţia

să ceară indicarea probelor pentru determinarea întinderii reale a daunei suferite29.

Dacă inculpatul este prezent în şedinţă şi dacă nu se opune partea vătămată,

se poate constitui parte civilă şi după citirea actului de sesizare.

Din practica judiciară a rezultat:

- nu este valabilă constituirea de parte civilă după ce anterior, în cursul

procesului partea vătămată a declarat în mod expres că nu pretinde

despăgubiri de la inculpat30;

- constituirea de parte civilă, în timpul urmăririi penale rămâne valabilă chiar 28 T.S., sp. ,d.nr. 26/1982 C.D. 1982, p.292.29 C.S.J., sp., d. nr.1556 din 1991 (republicată)30 T.S. s.p. d.nr. 586 din 1971 în C.D. 1971 nr.423.

36

dacă partea vătămată, nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată cu

prilejul judecării cauzei31;

- în cazul persoanelor fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă acţiunea

civilă se exercită din oficiu32;

- până la citirea actului de sesizare partea civilă trebuie să precizeze şi

cuantumul despăgubirilor, pretinderea ulterior a unor despăgubiri mai mari

fiind inadmisibilă33.

d) Modalitatea de constituire a părţii civile

Constituirea de parte civilă se poate face:

- printr-o cerere scrisă,

- oral ; în acest caz organul judiciar are obligaţia să consemneze în scris

aceasta.

Constituirea de pare civilă poate fi făcută de către persoana păgubită sau alte

persoane care au calitatea de reprezentanţi legali.

e) Dreptul părţii civile

Solicitarea despăgubirilor se exercită prin: constituirea de parte civilă (art.15 C.p.p.),

administrarea de probe (art.301 alin.3, 326, 340 C.p.p.).

Se poate renunţa la acţiunea civilă printr-o declaraţie expresă şi neechivocă.

În cazul în care titulari ai acţiunii civile sunt minori care au vârsta sub 14 ani

părintele nu poate renunţa valabil la drepturile patrimoniale ale minorului34 decât cu

autorizaţia autorităţii tutelare.

Îndatoririle părţii civile:

- necesitatea de a se constitui ca parte civilă până la citirea actului de

sesizare a instanţei;

- obligaţia de a respecta ordinea desfăşurării anumitor acţiuni procedurale;

- trebuie să aprecieze cuantumul despăgubirilor pe care le pretinde şi să

31 T.S. s.p. d.nr.. 367 din 1981 C.D. 1981 p.321-322.32 Vz, Theodoru I, p.210 T.S. sp. d.nr.2181 din 1980 C.D. 1981 p.332-333.33 1980 C.D. 1980, p.332-333.34 T.S. s.p.d. nr. 1800 din 1979 în R.2, p. 107.

37

trimită situaţii explicative legate de întinderea prejudiciului material (art.221

alin.4 C.p.p.).

Partea responsabilă civilmente

Noţiune

În dreptul procesual penal există principiul răspunderii penale personale, adică

pot fi supuse sancţiunii penale numai acele persoane care au săvârşit

infracţiuni35.Răspunderea civilă poate, însă, să revină şi altor persoane decât acelea

care au săvârşit fapte generatoare de prejudicii materiale.

Partea responsabilă civilmente este persoana chemată, în procesul penal, să

răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau

inculpatului (art.24 alin.3). În acest fel se reglementează o răspundere complementară,

indirectă şi anume răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracţiunii

pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiune.

În literatura de specialitate36 şi în practica judiciară37 s-a arătat că în categoria

persoanelor responsabile civilmente sunt cuprinse atât persoanele responsabile

civilmente prevăzute în art.1000 C. civil, cât şi persoanele chemate să răspundă civil

pentru fapta altuia prevăzut de Lg.22 / 1969.

Sunt persoane responsabile civilmente:

a) părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori (art.1000 alin.2 Cod

civil),

b) comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate

(art.1000 alin.3 Cod civil),

c) institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii lor

(art.1000 alin.4 Cod civil),

d) persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum orice alte persoane

care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a 35 Vz. I.Oancea, Dr. penal, Partea generală, Buc. Ed. Didactică şi pedagogică, 1979.36 I. Neagu, p.85; Theodoru III ,p.30; C. Stănesu op.cit p.1437 T.S., D.Î nr..4, 1973. Cu privire la obligaţiile instanţei judecătoreşti de a stabili în cadrul procesului penal răspunderea altor persoane în afară de inculpaţi gestionari, pentru prejudiciile aduse avutului obştesc, în C.D.1973, p.32-36.

38

unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu,

precum şi dispoziţiile referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art.28 şi

art.30 Lg. 22 / 1969),

e) persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul

că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi

că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului cunoscând că

acesta gestionează astfel de bunuri (art.34 Lg.22 / 1969),

f) persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art.10 şi urm. din

Lg.22 / 1969).

Trebuie ţinut cont de faptul că în cazul persoanelor enumerate de

art.1000C.civil, culpa este prezumată, iar în cazul persoanelor menţionate în Lg.22 /

1969 culpa sau foloasele materiale trase din infracţiunea săvârşită trebuie dovedite38.

Răspunderea pentru fapta altuia în temeiul dispoziţiilor Codului civil

A. Răspunderea părinţilor pentru copii lor minori există indiferent dacă

filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, la fel se pune problema răspunderii

adoptatorilor pentru copii adoptaţi, indiferent dacă adopţia s-a făcut sau nu cu efecte

depline39.

Astfel:

- în dreptul procesual penal, părinţii răspund pentru copii minori care au

capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii pot fi traşi la răspundere penală

numai după ce au împlinit vârsta de 14 ani);

- părinţii nu au calitatea de parte responsabilă civilmente în cazul în care

minorii au trecut de vârsta de 14 ani şi au devenit majori prin efectul legii.

Condiţiile în care părinţii răspund civil pentru faptele copiilor lor minori sunt

condiţiile generale şi condiţiile speciale.38 C.Stănescu, op.cit.p.14.39 C. Stănescu, C.Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Ed.Academiei, 1981, p.224.

39

Condiţiile generale:

- existenţa prejudiciului,

- existenţa faptei ilicite,

- existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,

- vinovăţia.

Condiţii speciale:

- copilul să locuiască împreună cu părinţii ,

- părinţii să nu fi răsturnat prezumţia de culpă, copilul să nu fie în

supravegherea altei persoane.

B. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşii lor. Răspunderea comitentului

poate fi angajată numai dacă victima prejudiciului face dovada existenţei următoarelor

condiţii generale40 şi a două condiţii specifice41 şi anume:

Condiţii generale:

a) existenţa prejudiciului,

b) existenţa faptei ilicite a prepusului,

c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu,

d) existenţa vinei prepusului în săvârşirea faptei ilicite.

Condiţii specifice:

a) existenţa raportului de prepuşenie,

b) prepusul să fi săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate.

C. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor

pentru faptele ucenicilor.

Pentru a fi angajată această răspundere trebuie îndeplinite următoarele:

Condiţii generale:

a) existenţa prejudiciului,

b) existenţa faptei ilicite a elevului ori a ucenicului,

c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

40 C. Stănescu, op. cit., p.143-154.41 I. Neagu, op. cit, p. 132.

40

Condiţii speciale42:

a) cel care a creat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic şi să fie minor,

b) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau

ucenicul se află sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau a

meşteşugarului.

Răspunderea în temeiul art.1000 alin.4 Cod civil v-a trebui să fi angajată chiar

dacă, în fapt, elevul sau ucenicul nu era sub supravegherea profesorului sau

meşteşugarului, dacă aceştia, prin fapte omisive sau comisive îndatoririlor de

serviciu ce le reveneau, au făcut posibilă sustragerea de sub supraveghere43.

Răspunderea pentru fapta altuia în temeiul dispoziţiilor Lg. 22 / 1969, astfel cum

a fost modificată prin Lg. 54 / 1994

Având în vedere Lg.22 / 1969 şi practica judiciară în domeniu se arată:

- art.28 alin.1 din Lg.22 / 1969, persoana încadrată în muncă având funcţie

de conducere, precum şi orice persoană încadrată în muncă, vinovată de

angajarea, trecerea sau menţinerea unei persoane în funcţia de gestionar

fără respectarea condiţiilor legale, răspunde integral pentru pagubele

cauzate de acesta şi în solidar cu acesta (potrivit art.42 pentru persoanele

M.I. şi M.A.p.N. răspunderea materială pentru pagubele cauzate de

gestionari este reglementată de dispoziţii speciale);

- în art.30 lit. E din Lg.22 / 1969 se arată că cel vinovat de nerespectarea unei

îndatoriri de serviciu, dacă fără încălcarea acesteia paguba s-ar fi putut

evita, răspunde pentru daune în limita valorii pagubei rămase neacoperite

de autorul direct al ei.

Aceste persoane au calitatea de persoane responsabile civilmente în procesul

penal, răspunderea apărând din momentul constatării insolvabilităţii autorului

prejudiciului, persoana responsabilă civilmente având o răspundere subsidiară44 .42 T. S., s. P. d nr. 1198 din 1984 (republicată).43 T.S., s.p. d nr.183 din 1977, în R.R.D., m.s.. 1977, p.56.44 I. Neagu, Dr. proc.penal Tratat, Global Lex 2000 p. 190.

41

De asemenea au calitate de persoană responsabilă civilmente conform art.43

din Lg.22 / 1969:

- persoanele cu privire la care s-a constatat prin hotărâre judecătorească, că

au dobândit de la gestionar bunuri sustrase de acesta din gestiune şi că le-

au obţinut în afara obligaţiilor de serviciu al gestionarului, cunoscând că

acesta gestionează astfel de bunuri, acesta urmând să răspundă în solidar

cu inculpatul dar numai în limita bunurilor dobândite.

În conformitate cu art.10 din Lg.22 / 1969 anumite persoane având calitatea de

garanţi îşi pot asuma obligaţia faţă de unitatea economică de a acoperi integral sau

parţial eventualele prejudicii cauzate prin fapta gestionarului (garanţia se constituie

„intuitu personae”). Răspunderea funcţionează şi dacă gestionarul este trecut într-un

alt loc de muncă, dar în aceeaşi funcţie de gestionar şi în aceeaşi unitate.

Răspunderea garantului este subsidiară, accesorie, având posibilitatea să invoce

beneficiul de discuţiune45.

Momentul până la care se poate constitui partea responsabilă civilmente în

procesul penal

Art.16 Cpp arată că introducerea în procesul penal a persoanei responsabilă

civilmente se poate face în cursul urmăririi penale sau până la citirea actului de

acuzare.

Se poate face în scris şi oral (organul judiciar va consemna în scris constituirea

de parte responsabilă civilmente).

Partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în proces şi după citirea

actului de sesizare dacă ea nu se opune şi i s-a respectat dreptul la apărare conform

art.16 alin.2 şi 3 C.p.p.

Modalităţile în care partea responsabilă civilmente intră în procesul penal

4545T.M.Bucureşti s.II-a p. d.nr.2996, în RRD nr.2 1978, p.422.

42

Se poate face la cerere sau din oficiu.

a) la cerea părţii civile ( nu a inculpatului),

b) din oficiu când:

- persoana vătămată prin infracţiune săvârşită de prepus este o organizaţie

din cele prevăzute de art.145 din Codul penal46,

- când prejudiciile au fost cauzate unor persoane incapabile sau cu capacitate

de exerciţiu restrânsă47.

Obligaţiile şi drepturile persoanelor responsabile civilmente

Principala obligaţie pe care o are persoana responsabilă civilmente este de a

răspunde civil pentru sau alături de învinuit sau inculpat ( are toate drepturile şi

obligaţiile în ceea ce priveşte acţiunea civilă pe care legea le prevede pentru învinuit

sau inculpat).

Pentru exercitarea drepturilor sale în procesul penal, partea responsabilă

civilmente poate participa personal sau poate fi reprezentată ( at.174 alin. Ultim

C.p.p.).

46 V. Buia op.cit.p.55-56 N.Manolovici, M,Vlădescu, N. Anghel Regimul juridic al gestiunilor şi gestionarilor, Buc.Ed.Academiei, 1972, p.59 R. Samialevici, Dr.civ., Teoria generală a obligaţiilor Tipografia Univ. Iaşi 1976, p.305-306.47 T.S., D.T. nr.26 din 1960, p.68-70.

43

SECŢIUNEA a IV-a

Apărătorul în procesul penal

Constituţia României în art.24 punctul 1 arată că dreptul la apărare este

garantat, iar la punctul 2 se arată că, în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie

asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este reglementată de Lg. 51 /

1995 modificată şi republicată.

Statutul avocatului este reglementat de următoarele legi:

- Lg. 51 / 1995 modificată şi republicată,

- Codul de procedură penală art.171-174, 513-522,

- Constituţia României art.24,

- Legea de organizare judecătorească Lg.92 / 1992 ( art.7 şi 8 ),

- Art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Lg.30 /

1994.

Potrivit art.1 alin.2 din Lg.51 / 1995 pentru organizarea şi funcţionarea profesiei

de avocat, modificată şi republicată, profesia de avocat se exercită de către membrii

barourilor care îşi desfăşoară activitatea într-una din formele juridice prevăzute de

lege:

- cabinet de avocaţi,

- cabinete asociate,

44

- asociaţii – societate civilă de avocaţi,

- cabinete de avocaţi grupate.

Conform aceleiaşi legi, pentru ca o persoană să dobândească calitatea de

avocat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie membru al unui barou din România, excepţie pentru avocaţii străini

reglementată de art.12 din Lg. 51 / 1995 modificată şi republicată;

b) să nu fie incompatibil potrivit legii, adică:

- activitate salariată în cadrul altor profesii ,

- activităţile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau

bunele moravuri,

- exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ,

- faptele personale de comerţ cu sau fără autorizaţie,

- asociat într-o societate comercială în nume colectiv,

- comanditat într-o societate în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni,

- administrator într-un S.R.L. sau într-o societate comercială în comandită pe

acţiuni,

- preşedinte al Consiliului de administraţie sau membru în Comitetul de

direcţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni.

Cazuri speciale de incompatibilitate:

- avocatul este incompatibil de a asista sau reprezenta părţi cu interes

contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe, sau de a pleda împotriva

părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase

concrete ale pricinii;

- este incompatibil avocatul care înainte a fost ascultat ca martor în aceeaşi

cauză;

- este incompatibil cel care a îndeplinit în cauză funcţia de expert sau

traducător;

- profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la

45

parchetul unde soţul avocat ori ruda sau afinul său până la gradul al III- lea

inclusiv, îndeplineşte funcţia de magistrat;

- foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţa unde au funcţionat, iar foştii

procurori sau cadre de Poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de

urmărire penală din localitate timp de doi ani de la încetarea funcţiei

respective.

Deşi nu este parte în proces, apărătorul se situează pe poziţia procesuală a

părţii ale cărei interese le susţine şi le apără48.

Asistenţa juridică

Prin asistenţă juridică se înţelege sprijinul pe care apărătorii ( avocaţi ) îl dau

părţilor în cadrul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile49 lor ca

specialişti în domeniul dreptului.

Felurile asistenţei juridice:

- facultativă,

- obligatorie.

A . Asistenţa juridică facultativă

Este regula, deoarece dreptul de apărare este exercitat de către cel interesat în

modul în care acesta găseşte de cuviinţă.Conform at.172 alin.1 învinuitul sau

inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale şi al

judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.

B. Asistenţa juridică obligatorie

Art.171 alin.2 Cpp. specifică, că asistenţa juridică este obligatorie când

învinuitul sau inculpatul:

- este minor,

- militar în termen sau cu termen redus,

48 Volonciu II, p.122.49 O.Stoica, Rolul avocatului în realizarea dreptului de apărare a cetăţenilor, în RRD nr.3, 1972, p.111-112.

46

- rezervist concentrat,

- elev al unei instituţii militare de învăţământ,

- internat într-un institut de reeducare sau într-un institut medical educativ,

- dacă este arestat în altă cauză.

Astfel:

a) când învinuitul sau inculpatul este minor conform art.483 alin.2: asistenţa

juridică este de asemenea obligatorie, în cursul judecăţii, dacă învinuitul sau

inculpatul era minor în momentul sesizării instanţei, chiar dacă ulterior, în cursul

judecăţii a devenit major;

b) când învinuitul sau inculpatul este militar în termen, militar cu termen redus,

rezervist concentrat sau elev al unei instituţii militare de învăţământ; reprezintă

grija legiuitorului faţă de persoanele care, prin situaţia în care se află, au limitate

posibilităţile de a-şi organiza o bună apărare în cadrul procesului penal;

c) când învinuitul sau inculpatul este arestat într-o altă cauză, ori este internat într-

un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, asistenţa juridică

este obligatorie în cazurile:

- dacă pe parcursul urmăririi penale sau la prezentarea materialului de

urmărire penală, inculpatul se află arestat;

- dacă arestarea s-a dispus prin rechizitoriu odată cu punerea în mişcare a

acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului.

Pentru faza de judecată asistenţa juridică este obligatorie în următoarele

situaţii:

a) în cauzele unde legea prevede pentru infracţiune săvârşită pedeapsa închisorii

mai mare de cinci ani;

b) ori de câte ori instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur

apărerea.

Art.173 alin.3, în situaţia în care instanţa apreciază că, din anumite motive,

oricare altă parte decât inculpatul nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune

47

din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

Reprezentarea

Reprezentarea constă în împuternicirea unei persoane numită reprezentant de

a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se

poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare.

În cazul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este înlocuită

de reprezentant.

Reprezentarea este de două feluri:

1) convenţională,

2) tehnică.

1) Reprezentarea convenţională ( voluntară ).

Se întemeiază pe existenţa unui mandat intervenit între reprezentat, persoana

care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant50.

a) reprezentarea convenţională în faza de urmărire penală.

Cu privire la reprezentarea învinuitului sau inculpatului se impun anumite precizări:

- învinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat la ridicarea de obiecte sau

înscrisuri, dacă acestea se ridică de la învinuit sau inculpat ( art.104 alin.2 şi

4 ), la percheziţia domiciliară dacă aceasta se efectuează la domiciliul

învinuitului sau inculpatului etc.

- pentru situaţia în care legea prevede că împăcarea părţilor înlătură

răspunderea penală, împăcarea poate fi făcută prin reprezentant dacă

acesta din urmă are mandat special în vederea împăcării51;

- reprezentarea învinuitului sau inculpatului nu poate avea loc în cazul actelor

cu caracter personal, cum este ascultarea sau confruntarea.50 V.Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi a inculpatului în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, în R.R.D., nr.1973, p.22.51 Theodoru I, p.232.

48

b) reprezentarea convenţională în faza de judecată

Există obligaţia pentru inculpat de a fi prezent la judecata ce se desfăşoară în

faţa primei instanţe, reprezentarea sa fiind permisă numai în cazurile expres prevăzute

de lege şi anume:

- conform art.174 alin.1 la judecarea cauzei în primă instanţă ori la

rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii de apel sau după casare de către

instanţa de recurs, reprezentarea este permisă numai dacă pedeapsa

prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau

închisoarea de cel mult un an;

- la judecarea cauzei în căile de atac.

Potrivit deciziei nr.144 din 14 iulie 2000, publicată în M.O. nr.665 din 16

dec.2000, Curtea Constituţională a decis că inculpatul poate fi oricând reprezentat în

timpul judecăţii, indiferent de limita pedepsei şi de gradul de jurisdicţie. Instanţa are

dreptul, când găseşte necesară prezenţa inculpatului să dispună aducerea lui ( art.174

alin.2 ). Celelalte părţi pot fi întotdeauna reprezentate.

2) Reprezentarea legală ( necesară )

Apare în două situaţii distincte, care restrâng sfera reprezentării învinuitului sau

inculpatului şi anume:

- când persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este şi iresponsabilă

( art.48 din Cpp. ),

- când incapacitatea survine pe parcursul procesului penal, situaţie în care se

poate suspenda urmărirea penală ( art.239 ) sau judecata ( art.303 ).

Modalitatea prin care apărătorul este chemat să participe la

49

desfăşurarea procesului penal

Sunt necesare următoarele precizări:

- potrivit art.171 alin.4, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul

sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea

unui apărător din oficiu;

- potrivit atr.171 alin.5, delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează în

prezenţa apărătorului ales;

- art.171 alin.6, dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi

înlocuit, cauza se amână.

Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în baza unui contract

încheiat în formă scrisă în cazul în care în urma desemnării sale de către barou este

ales, sau atunci când este numit din oficiu.

Proba calităţii de apărător se face prin împuternicire avocaţială. Juristconsultul

participă la rezolvarea cauzei penale printr-o delegaţie semnată de şeful oficiului

juridic.

Drepturile şi obligaţiile apărătorului în cadrul procesului penal

Conform art.172 alin.1 Cod de procedură penală, apărătorul învinuitului sau

inculpatului are dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală,

aceasta nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală dacă apărătorul a fost

informat în legătură cu data şi ora efectuării actului şi cu toate acestea nu s-a

prezentat.

Art.172 alin.2 precizează: în cazul în care asistenţa juridică este obligatorie,

organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului.

Alin.3 al aceluiaşi articol arată că în cazul în care apărătorul este prezent la

efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiunea despre aceasta, iar actul

50

este semnat şi de apărător , iar alin.4 precizează că inculpatul arestat are dreptul să ia

legătura cu apărătorul său.

Prezenţa apărătorului este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire

penală.

În faza de judecată drepturile apărătorului sunt:

- art.172 alin.7, apărătorul are drept să asiste pe inculpat şi să exercite

drepturile procesuale ale acestuia.

- Art.172 alin.8 stipulează obligaţia apărătorului de a asigura asistenţa juridică

atât în faza urmăririi penale cât şi în faza de judecată.

Apărătorul părţii vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are

dreptul de :

- a formula cereri,

- de a depune memorii,

- are dreptul să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală,, ascultarea

părţi pe care o apără, cercetării la faţa locului, percheziţii şi autopsii şi

prelungirea duratei arestării.

CAPITOLUL IV

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL

51

SECŢIUNEA I

Acţiunea în justiţie

1. Noţiunea de acţiune în justiţie.

Acţiunea în justiţie reprezintă mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de

drept este adus spre soluţionare organelor judiciare.

2. Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie.

- dreptul lezat prefigurează în plan juridic o relaţie a unei persoane faţă de o

anumită valoare socială ocrotită de lege;

- prin lezarea valorii sociale ocrotite este încălcat dreptul;

- prin încălcarea dreptului devine exercitabilă acţiunea în justiţie şi aplicarea

constrângerii faţă de persoana care a vătămat valoarea socială ocrotită de

lege.

3. Dreptul la acţiune şi cerea în justiţie.

- dreptul la acţiune este un drept virtual înscris în norme care ocrotesc o

anumită valoare socială.

- dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legătură cu care este

constituit52.

- cerea în justiţie reprezintă instrumentul juridic prin care dreptul la acţiune

devine exercitabil.

4. Factorii acţiunii în justiţie.

Factorii acţiunii în justiţie sunt:53

- temeiul acţiunii,

- obiectul acţiunii,

- subiecţii acţiunii,

- aptitudinea funcţională a acţiunii.

Temeiul, de fapt este fapta ilicită, iar temeiul de drept, este norma juridică în

52 I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Bucureşti,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p.18.53 Dongoroz I, p.58-59.

52

care este prevăzut dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite.

Obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanei care a

săvârşit fapta ilicită.

Subiecţii sunt subiecţii răspunderii penale de conflict ( primesc calităţi

procesuale ce le conferă drepturi şi obligaţii specifice localizate în conţinutul raportului

penal procesual ).

Aptitudinea funcţională semnifică întreaga suită de acte procesuale care pot

lua naştere prin exercitarea acţiunii în cadrul legal specific ramurii de drept în care se

înscrie acţiunea respectivă.

SECŢIUNEA a II-a

ACŢIUNEA PENALĂ

1. Noţiune.

Acţiunea penală reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de

drept penal este adus spre soluţionare organelor judiciare competente.

2. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale.

53

Obiectul reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au

săvârşit infracţiuni

Subiecţii:

a) subiectul pasiv al infracţiunii este societatea ( statul ), care, în raportul juridic

procesual, devine subiect activ al acţiunii penale. Subiectul pasiv special al

infracţiunii este persoana căreia îi aparţine bunul ocrotit ( viaţa, onoarea,

patrimoniul ) care nu devine niciodată subiect activ al acţiunii penale;

b) subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv în cadrul raportului juridic

procesual penal.

3. Trăsăturile acţiunii penale.

a) acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine societăţii şi se exercită prin

intermediul organelor statului anume investite în acest sens;

b) acţiunea penală este obligatorie, ea trebuie să fie pusă în mişcare în mod

necesar ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune.

Excepţii:

- în unele situaţii, punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de

existenţa anumitor sesizări făcute de anumite organe competente ( art.273

alin.1, art.274 alin.1 şi 2 Cp. ), anumite autorizări ( art.5 alin.2 Cp. );

- în unele cazuri este suprimată atât în ceea ce priveşte declanşarea acţiunii

penale cât şi în ceea ce priveşte stingerea acesteia ( art.180, 181, 193, 195

Cp. ).

c) acţiunea penală este indisponibilă, deoarece, odată pusă în mişcare nu poate fi

retrasă, ea trebuind continuată până la epuizarea ei, epuizare care are loc prin

rămânerea definitivă a soluţiei ce se dă în cauza penală ( înlăturată dacă legea

penală permite persoanei vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să

se împace cu făptuitorul );

d) acţiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturor celor care au

participat la săvârşirea infracţiunii se caracterizează prin:

54

- o singură acţiune penală îndreptată împotriva tuturor participanţilor,

- fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă

plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai pentru unul dintre

aceştia54;

e) urmare a principiului răspunderii penale procesuale, acţiunea penală este

individuală.

4. Momentele desfăşurării acţiunii penale.

a) punerea în mişcare a acţiunii penale,

b) exercitarea acţiunii penale,

c) stingerea acţiunii penale.

a) Punerea în mişcare a acţiunii penale.

- a nu se confunda cu începerea urmăririi penale;

- există situaţii în care odată cu începerea urmăririi penale se pune în mişcare

şi acţiunea penală;

- punerea în mişcare a acţiunii penale se face „ in personam” spre deosebire

de începerea urmăririi penale care se poate face şi „in rem”;

- pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este

nevoie de probe temeinice;

- în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte noi sau persoane noi

( art.336 şi art.337 ) punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face în

timpul judecăţii ( declaraţia orală făcută de procuror în faţa instanţei );

- instanţa de judecată pune în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere în

cazul infracţiunii la plângere prealabilă.

Actele procesuale prin care este pusă în mişcare acţiunea penală de către

procuror sunt:

- ordonanţa,

54 Volonciu I, p.104.

55

- rechizitoriul,

- declaraţia orală de către instanţa de judecată,

- încheiere.

Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale:

a) organele de cercetare penală pot să facă propunerea procurorului în timpul

urmăririi penale, iar acesta să dispună în consecinţă ( art.235 );

b) procurorul poate să dispună prin rechizitoriu ( art.262 );

c) declaraţia orală a procurorului în faza de judecată ( art.336 alin.1 lit.a );

d) dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa de judecată pune în mişcare

acţiunea penală prin încheiere ( art.336 alin.2 );

e) în cazul plângerii prealabile instanţa de judecată la primul termen pune în

mişcare acţiunea penală printr-o încheiere.

b) Exercitarea acţiunii penale

Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării

tragerii la răspundere penală a inculpatului.

Cine exercită acţiunea penală:

a) pe parcursul urmăririi penale:

- procurorul,

- organele de cercetare penală,

- persoana vătămată ( când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

prealabilă şi această plângere se adresează organelor de cercetare );

b) în faza de judecată:

- procurorul,

- partea vătămată ( dacă participarea procurorului nu este obligatorie ).

Conform art.316 alin.3, procurorul poate pune concluzii de achitare sau încetare

a procesului penal dacă în faza cercetării judecătoreşti învinuirea nu este confirmată.

Partea vătămată poate să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea

56

prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul.

c) Stingerea acţiunii penale

Poate avea loc:

- înainte de punerea ei în mişcare dacă se constată existenţa uneia dintre

cauzele prevăzute de art.10 C.p.p.;

- după punerea ei în mişcare, în urma judecării cauzei ( achitare,

condamnarea sau încetarea procesului penal );

- pe parcursul urmăririi penale prin scoaterea de sub urmărirea penală,

încetarea procesului penal, încetarea urmăririi penale şi clasarea cauzei

penale.

5. Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting

acţiunea penală

Aceste cauze pot avea un caracter:

- definitiv ( odată intervenite, ele înlătură pentru totdeauna răspunderea

penală – amnistia, proscripţia, decesul făptuitorului)55;

- temporar ( existând posibilitatea desfiinţării în anumite condiţii a soluţiilor

pronunţate – când se obţine plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea

organului competent )56.

Art.10 Cpp., în art.10, arată toate situaţiile în care acţiunea penală nu poate fi

declanşată sau, dacă a fost pusă în mişcare, se stinge.

Cauzele prevăzute de art.10 pot fi împărţite în două mari categorii:

1) impedimente rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale ( art.10 lit.a-e)

2) impedimente rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale ( art.10 lit.f-j )

55 Theodoru I, p.257.56 Ibidem.

57

1) Impedimente rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale ( art.10

lit. A-e )

Fapta nu există, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,

fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, faptei îi lipseşte unul din elementele

constitutive ale infracţiunii, există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei.

Analiza cauzelor în care acţiunea penală se stinge:

a) fapta nu există ( art.10 lit.a )

Se are în vedere situaţia în care fapta nu există în materialitatea sa.

Soluţiile care se pot da în acest caz:

- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală,

- în faza de judecată: achitarea.

Dacă nu există învinuit în cauză, se dă soluţia clasării.

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ( art.10 lit. B )

În acest caz fapta există în mod obiectiv, dar ea nu figurează între faptele

prevăzute de legea penală ( nullum crimen sine lege ).

Poate fi reţinută această cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii

penale în cazul faptelor de natură disciplinară, civilă contravenţională, sau care au fost

dezincriminate.

Soluţia:

- în faza de judecată: achitare,

- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală dacă există

învinuit sau inculpat în cauză, clasarea cauzei dacă nu există învinuit sau

inculpat în cauză.

c) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni ( art.10 lit.c ).

Dacă fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorii sociale ocrotite de legea

penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu

atrage aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale

58

esenţiale şi anume pericolul social57.

Soluţiile pe care organele judiciare le pronunţă într-o asemenea situaţie sunt:

- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală,

- în faza de judecată: achitarea,

d) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat ( art.10 lit.c )

Aceasta presupune existenţa faptei în materialitatea sa, dar nu a fost săvârşită de

persoana împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea penală, fiind posibilă tragerea la

răspundere penală a adevăratului autor al faptei în cazul în care acesta a fost

descoperit.

Soluţiile ce se pot da în aceste situaţii:

- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală,

- în faza de judecată: achitarea.

e) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii ( art.10 lit.d )

Dacă în urma administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc

anumite elemente care ar permite aşezarea acesteia în tiparul prevăzut de lege şi nu

este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune se dă o soluţie prin

care acţiunea penală să se stingă.

Soluţiile ce se pot da :

- în timpul urmăririi penale: scoaterea de sub urmărirea penală dacă există

învinuit sau inculpat în cauză şi clasarea.

f) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ( art.10 lit.e ).

O faptă concretă săvârşită are un caracter penal dacă prezintă elementele

constitutive ale infracţiunii ( fapta este prevăzută de legea penală, pericolul social al

faptei şi vinovăţia ) şi nu există vreo cauză legală care ar conduce la înlăturarea

caracterului penal al faptei.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt:

- legitima apărare,

57 T.B.,d.p.m.644 din 1996, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1994 – 1997, p.58.

59

- starea de necesitate,

- constrângerea fizică şi constrângerea morală,

- cazul făptuit,

- iresponsabilitatea,

- beţia accidentală completă,

- minoritatea făptuitorului,

- eroarea de fapt,

- lipsa dublei încriminări în cazul faptelor săvârşite în străinătate,

- admiterea probei verităţii,

- constrângerea în cazul dării de mită.

Soluţiile pe care le pot da organele judiciare în prezenţa uneia dintre cauzele

care înlătură caracterul penal al faptei sunt:

- în faza de urmărire penală: scoaterea de sub urmărirea penală,

- în faza de judecată: achitarea.

2) Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite

condiţii sau este lipsită de obiect sunt următoarele:

a) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau

sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege necesară pentru

punerea în mişcare a acţiunii penale ( art.10 lit.f ).

Pentru o serie de infracţiuni legea a considerat că interesul celui vătămat prin

infracţiune este mai important decât cel social, motiv pentru care a subordonat

declanşarea procesului penal iniţiativei luate de persoana vătămată58.

b) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Este în acelaşi timp, o condiţie de pedepsibilitate cât şi una de procedibilitate59

Art.221 alin.2 arată: „în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a

58 I.Ionescu – Dolj, Curs de procedură penală, Bucureşti, 1937, p.114. 59 M.T.Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actualului Cod de procedură penală,în R.R.D.nr.9, 1969,p.23.

60

acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către

persoana vătămată, lipsa acestei plângeri împiedică începerea urmăririi penale”, iar în

art.10 lit.f, „lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care stinge acţiunea

penală”.

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind introducerea plângerii prealabile

echivalează cu însăşi lipsa acesteia, organele judiciare urmând să înceteze urmărirea

penală sau procesul penal60.

Astfel:

- nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa plângerii prealabile când

aceasta a fost introdusă pentru persoana vătămată – minoră în vârstă de 17

ani de mama sa, într-o asemenea situaţie, punerea în mişcare a acţiunii

penale făcându-se de către minoră cu încuviinţarea reprezentantului legal61.

- având în vedere caracterul indivizibil al acţiunii penale, în cazul unor loviri

săvârşite de mai multe persoane, lipsa plângerii pentru unul din făptuitori nu

echivalează cu lipsa plângerii prealabile pentru infracţiunea săvârşită62.

- se asimilează cu lipsa plângerii prealabile:

introducerea plângerii prealabile de către o altă persoană

decât cea vătămată,

în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.

peste termenul prevăzut de lege,

greşita îndreptare a plângerii prealabile nu trebuie socotită ca

o lipsă a plângerii prealabile, deoarece, potrivit art.285, o

asemenea plângere trebuie trimisă organului competent.

Soluţiile care se pot pronunţa în cazul art.10 lit.j sunt:

- în faza de urmărire penală: încetarea urmăririi penale,

60 George Popu, Despre conţinutul plângerii prealabile şi efectele neregularităţilor în această privinţă, în R. Dreptul nr.5, 2001,p.200. 61 Tj.raşov.d.p.nr.47 din 1989,în R.R.D.nr.9-12,1989, p.143.62 Tj.Timiş, d.p.nr.325 din 1981,în R.R.D.,nr,9,1983,p.52-53.

61

- în faza de judecată: încetarea procesului penale.

În faza de urmărire penală dacă nu există inculpat sau învinuit în cauză, se

dispune soluţia clasării.

c) Lipseşte autorizarea prealabilă sau sesizarea organului competent.

Astfel:

- în art.5 Cod penal se arată că pentru infracţiunile săvârşite în afara

teritoriului ţării contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român,

ori prin care s-a adus o atingere gravă integrităţii corporale sau sănătăţii

unui cetăţean român, de către un cetăţean străin sau de către o persoană

fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a

acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.

- art.69 pct.1 din Constituţie arată că deputatul sau senatorul nu poate fi

reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori

contravenţională fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după

ascultarea sa. Potrivit art.69 pct.2, în caz de infracţiune flagrantă, deputatul

sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.

d) Sesizarea organului competent:

Astfel:

- unele infracţiuni contra circulaţiei pe căile ferate prevăzute de art.273 alin.1,

274 alin1 şi 275 alin.1 şi 2 Cp., în cazul cărora acţiunea penală se pune în

mişcare la sesizare organelor competente ale căilor ferate;

- pentru infracţiunile prevăzute în art.331 – 336 Cp. În vederea punerii în

mişcare a acţiunii penale legea cere să existe sesizarea comandantului;

- în cazul unei infracţiuni săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin,

acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin.

Soluţiile ce se pot da de organele judiciare în cazul art.10 lit.j: încetarea

62

urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Când nu există învinuit sau inculpat în

cauză se dispune soluţia clasării.

e) A intervenit amnistia sau prescripţia, ori decesul făptuitorului ( art.10 lit.g ).

Amnistia

- are efecte şi asupra desfăşurării procesului penal, ea conducând fie la

încetarea urmăriri penale, fie la încetarea procesului penal.

- nu produce efecte asupra acţiunii civile, partea civilă care nu se prezintă în

instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce infracţiunea a fost amnistiată,

este presupusă a nu mai stărui în pretenţiile sale63.

- în cazul în care instanţa a încetat procesul penal pornit împotriva

inculpatului întrucât infracţiunea pe care a comis-o a fost amnistiată,

aceasta nu poate îndruma partea civilă să introducă acţiune separată pentru

repararea pagubei suferite, deoarece nu se află în nici una din situaţiile

prevăzute de art.10 lit.j64.

f) Prescripţia ( art.121 Cp. )

- dacă a intervenit prescripţia, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în

mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare ea nu mai poate fi exercitată.

- ceea ce se stinge prin prescripţie este acţiunea penală, fapta continuând a fi

încriminată de lege65.

- soluţiile organului judiciar: încetarea urmăririi penale sau încetarea

procesului penal.

- termenele de prescripţie se calculează de la data săvârşirii infracţiunii şi

variază între 3 şi 15 ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea cu privire la care este înlăturată răspunderea penală.

- cursul prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii

trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului

63 Tj. Câmpulung Moldovenesc, st.nr..8883 din 1949, în J.N.nr., 1950, p.87.64 T.S.Sp. d.nr.2513 din 1987, în R.R.D., nr.7,1988, p.70.65 Dongoroz III, p.82.

63

penal ( art.123 alin.16 )

În practica judiciară şi în literatura de specialitate în legătură cu înţelesul

expresiei „ acte care potrivit legii, se comunică învinuitului sau inculpatului” s-a arătat

că sunt asemenea acte şi cele efectuate faţă de învinuit sau inculpat ( ascultarea sau

confruntarea lui ), precum şi cele efectuate în prezenţa acestuia ( percheziţia,

cercetarea la faţa locului ).

Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la

infracţiune chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unul dintre ei.

g ) Decesul făptuitorului

Eveniment natural care stinge acţiunea penală66:

- în situaţia în care inculpatul a decedat în cursul judecăţii, instanţa urmează

a dispune, pentru acest motiv, încetarea procesului penal în baza art.10

lit.g, chiar dacă anterior intervenirii decesului fapta imputată inculpatului a

fost amnistiată.

h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ( art.10 lit.h ).

- retragerea plângerii prealabile este o manifestare de voinţă a persoanelor

vătămate de a-şi retrage, în condiţiile legii, plângerea prealabilă făcută67.

retragerea trebuie să fie totală şi necondiţionată ( trebuie să privească

ambele laturi, penală şi civilă, ale cauzei ).

- retragerea plângerii prealabile produce efecte in rem ( adică faţă de toţi

participanţii )68 însă literatura de specialitate69 şi practica judiciară70 au arătat

că retragerea plângerii prealabile nu operează în caz de pluralitate de

făptuitori decât dacă se face cu privire la toţi făptuitorii, întrucât dacă

persoana vătămată doreşte să renunţe la plângere faţă de unul din

participanţi, are la dispoziţie împăcarea, aceasta funcţionând in personam.

- este asimilată cu o retragere a plângerii prealabile manifestarea de voinţă 66 Jean Pradel, Droit penal, tome II, Editions Cujos, Paris,1980, p.160.67 I.Oancea, op.cit.,p.402.68 Volonciu I p.111.69 Dongoroz I, p.68,Dongoroz III, p.84.7070T.S.,Sp.d.m.2144 din 1984 ( republicată ).

64

neechivocă a părţii vătămate, în sensul că nu doreşte condamnarea

inculpatului şi, în consecinţă, soluţia ce se impune este încetarea urmăririi

penale sau încetarea procesului penal71.

- în art. 284 1 se precizează că lipsa nejustificată a părţii vătămate la două

termene consecutive în faţa primei instanţe în cazul infracţiunii prevăzute de

art.279 alin.2 lit.a este considerată drept retragere a plângerii prealabile

( lipsa este considerată nejustificată numai în cazul în care partea vătămată

vădeşte dezinteres pentru judecarea cauzei nu şi atunci când lipsa se

datorează unei împiedicări de a veni la proces)72.

- potrivit art.13 din C.p.p., în caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a

plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea

procesului penal şi potrivit art.13 alin.3, dacă nu se constată vreunul din

cazurile prevăzute de art.10 lit. A-e, instanţa trebuie să dispună încetarea

procesului penal.

Împăcarea părţilor

Caracteristici:

- apare ca un act de înţelegere între făptuitor şi persoana vătămată, prin care,

în condiţiile legii şi pentru anumite infracţiuni, se înlătură răspunderea

penală şi celelalte consecinţe ale săvârşirii infracţiunii73.

Pentru ca împăcarea părţilor să conducă la stingerea acţiunii penale trebuie

îndeplinite cumulativ anumite condiţii74.

- împăcarea să se facă între persoana vătămată pe deoparte şi învinuit sau

inculpat pe de altă parte;

- împăcarea să se facă în faţa organelor judecătoreşti şi realizată cu acordul

ambelor părţi ,în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu;

7171Tj. Suceava, d.p.nr.375 din 1983, în R.R.D.nr.7,1984, p. 69.7272C.S.J. Sp.d.m.2054 / 06.10.1992 în Deciziile Curţii Supreme de justiţie ( 1990-1992 ),Ed.Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.437-438.7373 I.Oancea, op.cit.,p.483.7474C.Bulai, op.cit.,p.83-86.

65

- împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali75; cei cu capacitate de

exerciţiu restrânsă se pot împăca privind încuviinţarea reprezentanţilor lor

legali;

- împăcarea are un caracter total, necondiţionat şi definitiv( operează chiar şi

atunci când, odată cu împăcarea asupra laturii penale, părţile au convenit

asupra modului de rezolvare a acţiunii civile)76;

- împăcarea produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea

definitive a hotărârii judecătoreşti.

Soluţiile care pot fi dispuse de organul judiciar sunt: încetarea urmăririi penale

sau încetarea procesului penal.

i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale ( art.10 lit.i ).

Reglementată de art.90 şi 91 Cp.

Urmare a modificărilor art.242 alin.1 din Lg.nr. 141/ 1996, înlocuirea răspunderii

penale poate fi dispusă numai în faza de judecată, singurul organ judiciar abilitat să

decidă în acest sens fiind instanţa de judecată.

Instanţa dispunând înlocuirea răspunderii penale în baza art.345, odată cu

încetarea procesului penal face aplicarea art.91 din Codul penal.

Când înlocuirea răspunderii penale se face de către instanţă potrivit art.94

alin.3, executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se face în şedinţa în care s-a

pronunţat hotărârea, iar executarea amenzii se face potrivit dispoziţiilor art.442-443.

Soluţia organelor judiciare în acest caz este încetarea procesului penal.

j) Există autoritate de lucru judecătorească ( art.10 lit.j ).

Hotărârile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat,

prezumându-se că ele reflectă adevărul.

Autoritatea de lucru judecat are un efect pozitiv şi unul negativ

- efectul pozitiv înseamnă că hotărârea poate fi pusă în executare .

- efectul negativ împiedică exercitarea altei acţiuni penale împotriva aceleiaşi 7575Art.132 alin.3 din Cp.vz. şi S.p.,d.nr.2398 / 1983, în R.R.D. nr.8, 1984, p.67.76 76T.M.Bucureşti, s a II-a p., d.nr.2056 din 1976 în R.R.D., nr.5, 1997, p.70; Tj.Galaţi, d.p.nr.98 din

1977, în R.R.D., nr.4, 1978, p.67.

66

persoane pentru aceeaşi faptă.

Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat în materie penală se cere existenţa

a două elemente identice între cauza judecată şi cauza care urmează a fi soluţionată

şi anume: identitatea de persoane şi identitatea de obiect ( în civil: identitate de

persoane, de obiect şi de cauză ). Astfel:

- există autoritate de lucru judecat, potrivit art. 10 lit.j, chiar dacă faptelor

definitiv judecate li s-ar da o altă încadrare juridică;

- nu poate opera ca impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale,

existenţa unei hotărâri definitive a instanţei civile prin care pentru aceeaşi

faptă s-a aplicat făptuitorului o sancţiune contravenţională dacă ulterior,

pentru aceeaşi faptă se desfăşoară un proces penal în care se pronunţă

pedeapsa închisorii; din aceasta trebuie computată pedeapsa închisorii

contravenţionale, pentru a se rezolva o problemă de ordin umanitar( nu are

însă o bază legală );

- există autoritate de lucru judecat şi în situaţia: instanţa a pronunţat

achitarea, recursul formulat de procuror a fost respins şi s-a promovat o

rejudecare a celor achitaţi pentru aceleaşi fapte într-o altă încadrare

juridică77.

Soluţiile ce pot fi dispuse de organele judiciare: încetarea urmăririi penale sau

încetarea procesului penal.

SECŢIUNEA a III-a 77 T.S. Sp., d.nr.934 din 1989, în Dreptul, seria a III-a, anulI,nr.6, 1990, p.77.

67

Acţiunea civilă

1. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal .

Săvârşirea unei infracţiuni, pe lângă urmările socialmente periculoase, poate

produce şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice,

în acest caz infracţiunea fiind şi sursa unor obligaţii civile78.

Acţiunea civilă este, în esenţă, o instituţie de drept civil, ea devenind instituţie a

dreptului procesual penal în măsura în care este exercitată în cadrul unui proces

penal79.

Fiind rezultată din săvârşirea unei fapte penale acţiunea civilă în procesul penal

prezintă anumite particularităţi:

- are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală ( infracţiunea săvârşită ),

- acţiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea

prejudiciilor cauzate prin infracţiune,

- fiind exercitată în procesul penal acţiunea civilă are un caracter accesoriu

( poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care

poate fi pusă în mişcare acţiunea penală şi poate fi exercitată numai

împotriva învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum

şi faţă de succesorii acestora).

2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

a) infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură

de cauzalitate;

c) prejudiciul trebuie să fie cert;

d) prejudiciul să nu fi fost reparat;

e) în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu deplină să existe cererea de

78 I. Neagu, op. cit., p.185. 79 M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.15.

68

constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.

Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.

a) Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral.

Nu toate infracţiunile sunt generatoare de prejudicii materiale sau morale.

Astfel: infracţiunile de pericol nu pot genera în mod direct prejudicii materiale sau

morale ( conducerea unui autovehicul fără permis de conducere, pătrunderea fără

drept în sediul unei instituţii publice prevăzute de art.2 din Decretul – Lege nr.8 /

199080).

b) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe legătura de

cauzalitate.

O persoană poate fi trasă la răspundere juridică în general şi la o răspundere

civilă în special, numai dacă între fapta sa şi efectul produs există, în mod

obiectiv, un raport de cauzalitate.

Organele judiciare pot obliga la despăgubiri civile o anumită persoană numai în

cazul în care se constată producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei săvârşite.

c) Prejudiciul să fie cert.

Prejudiciul trebuie să fie sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub

aspectul posibilităţilor de evaluare.

Prejudiciul este cert în situaţia în care este constatat şi este deci actual ( poate

fi cert şi un prejudiciu viitor, în ipoteza în care este susceptibil de evaluare ).

d) Prejudiciul să nu fi fost reparat.

Situaţia este posibilă, în special, în cazul despăgubirilor primite de la un asigurator, de

la asigurările sociale sau de la terţe persoane care au obligaţia de a despăgubi pe cel

prejudiciat prin infracţiune81.

Astfel:

- în cazul despăgubirilor plătite de un asigurator, dacă se apreciază că suma

nu este îndestulătoare şi nu asigură o reparaţie justă şi integrală a daunei 80 C.S.J., Sp., d.nr.165 din 1992 ( republicată ).81 Vz. pe larg Francis Deak, Regresul A.D.A.S. împotriva conducătorilor auto ai unităţilor publice, în R.R.D., nr.4,1988, p.23-24.

69

suferite, instanţa poate admite exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului

penal pentru completa acoperire a prejudiciului cauzat prin infracţiune;

- asiguratorul, după ce a acoperit paguba cauzată de inculpaţi, se subrogă în

drepturile celui prejudiciat şi se poate constitui parte civilă în procesul penal

împotriva inculpaţilor;

- dacă terţe persoane au contribuit la acoperirea prejudiciului din dorinţa de

ajuta victima infracţiunii şi nu pentru a degreva pe inculpat, partea civilă

poate exercita acţiunea civilă şi poate pretinde acoperirea integrală a

prejudiciului cauzat prin infracţiune; nu acelaşi lucru este posibil dacă

acoperire pagubei s-a făcut pentru a ajuta inculpatul.

3. Elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum

şi a părţii responsabile civilmente şi se concretizează în obligarea la repararea pagubei

pricinuite prin infracţiune.

Repararea pagubei se face în natură prin :

a) restituirea lucrului,

b) restabilirea situaţiei anterioare săvârşiri infracţiunii,

c) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris,

d) prin orice alt mijloc de reparare în natură.

În cazul în care repararea în natură nu este posibilă, inculpatul şi partea

responsabilă civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti.

Prin dauna produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de

partea civilă cât şi folosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită prin infracţiune

( astfel în cazul sustragerilor de bani, autorul prejudiciului este obligat atât de la plata

prejudiciului cât şi a dobânzii aferente).

Repararea în natură a pagubei cauzată prin infracţiune

Potrivit art.14 alin.3 lit.a, repararea prejudiciului în natură se face prin:

70

1. restituirea lucrului,

2. restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii,

3. desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris,

4. orice mijloc de reparare.

1. Restituirea lucrurilor

Se face în cazul în care lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la

învinuit sau inculpat ori de la altă persoană căreia învinuitul sau inculpatul le-a

încredinţat.

Poate fi dispusă atât de organele de urmărire penală cât şi de instanţa de

judecată; când restituirea bunurilor are caracterul unei reparaţii vremelnice a pagubei

produsă prin infracţiune, definitivarea restituirii se face prin hotărârea instanţei de

judecată.

Conform art.245 lit.6, în situaţia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub

urmărire penală restituirea bunurilor se poate dispune şi prin ordonanţa procurorului.

2. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii

Este posibil ca restituirea lucrurilor să nu acopere integral prejudiciul cauzat prin

infracţiune instanţa având îndatorirea să stabilească întinderea exactă a prejudiciului

rămas neacoperit.

Repararea pagubei în natură se mai poate face prin restituirea situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii sau prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

3. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti

Conform art.14 alin.3 lit.b, repararea pagubei se face prin plata unei

despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este posibilă.

Despăgubirea rămasă cuprinde atât suma de bani care acoperă prejudiciul

efectiv cauzat ( damnum emergens ), cât şi folosul de care a fost lipsită partea civilă

( lucrum cessans ) . Are un caracter subsidiar faţă de repararea pagubei în natură.

71

4. Problema reparării daunelor morale

Înainte de 22 decembrie 1989 Tribunalul Suprem a statuat că nu se pot acorda

despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, după această dată acest lucru este

posibil, iar în lipsa unor criterii legale, revine instanţei de judecată sarcina de a

determina întinderea unor atare despăgubiri.

Subiecţii acţiunii civile

Subiectul activ al acţiunii civile este persoana în dauna căreia a fost produs

prejudiciul material ( este partea civilă ). Acţiunea civilă este exercitată de către:

- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu,

- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă prin reprezentanţii legali,

- moştenitorii ( în cazul decesului subiectului activ ) pot exercita acţiunea în:

a) nomine et iure proprio ( când infracţiunea a cauzat moartea părţii civile ),

b) iure hereditas ( când moartea părţii civile s-a datorat altor cauze decât

infracţiunea ).

- succesorii pot fi şi entităţi juridice care succed în drepturile celor

reorganizate sau lichidate.

Subiecţii pasivi sunt: învinuitul sau inculpatul precum şi partea responsabilă

civilmente. Succesorii învinuitului sau inculpatului, precum şi ai părţii responsabile

civilmente, pot să apară ca subiecţi în latura civilă a procesului penal, numai dacă s-a

produs după sesizarea instanţei.

Exercitarea acţiunii civile

1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile.

Este irevocabil, în sensul că persoana fizică sau juridică prejudiciată material

72

prin infracţiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate

părăsi.

Există şi excepţii:

- se poate părăsi procesul penal şi se poate exercita acţiunea civilă în faţa

instanţei civile dacă s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală,

încetarea urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea

civilă;

- dacă acţiunea civilă a avut mai multe capete de cerere şi unele nu au fost

rezolvate de instanţa penală;

- dacă ulterior pornirii acţiunii civile în instanţa civilă a fost pusă în mişcare

acţiunea penală şi când procesul penal a fost reluat după suspendare,

încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.

2. Exercitarea acţiunii civile din oficiu.

Potrivit art.17, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când

persoana vătămată este o unitate din cele prevăzute în art.145 din Cp. ( această

prevedere a fost declarată neconstituţională ) sau o persoană lipsită de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Reglementarea urmăreşte favorizarea persoanelor vătămate, menţionate mai

sus, asigurându-se operativitatea acordării de despăgubiri acestora.

În art.18 alin.1 se arată că:

- procurorul poate susţine acţiunea civilă pornită de persoana vătămată.

În art.18 alin. 2:

- dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are o

capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul este obligat să susţină

interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.

Art.348 arată că instanţa rezolvă din oficiu acţiunea civilă în cazurile prevăzute

de art.17, dar şi în cazurile în care acţiunea civilă are ca obiect restituirea lucrului,

desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare

73

săvârşirii infracţiunii.

3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă.

În situaţia în care nu este posibilă alăturarea acţiunii civile celei penale,

acţiunea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune poate fi exercitată

numai la instanţa civilă.

Astfel, potrivit:

a) art.20 alin.1; dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat

nesoluţionată acţiunea civilă persoanei vătămată, constituită parte civilă în

procesul penal, poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile,

b) art.20 alin.2; dacă acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu şi se constată din

probe noi că paguba nu a fost integral reparată, diferenţa poate fi cerută pe

calea unei acţiuni la instanţa civilă,

c) art.20 alin 3; persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă

pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după

pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă.

4. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă.

Pot fi distinse trei ipoteze:

a) acţiunea penală se rezolvă separat şi înaintea acţiunii civile ( nu se pune

problema raportului dintre cele două acţiuni ).

Potrivit art.22 alin1, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de

lucru judecat, în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la

existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia;

b) acţiunea civilă se rezolvă separat şi înaintea acţiunii penale ( nu se pune

problema raportului dintre cele două acţiuni ).

Potrivit art.22 alin.2, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost

soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor

judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a

săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia;

c) cele două acţiuni sunt exercitate concomitent în faţa aceleiaşi instanţa sau la

74

două instanţe diferite. În această situaţie se pune problema rezolvării raportului

dintre cele două acţiuni ( vezi art.347, 347 şi 19 alin.2 ):

- când cele două acţiuni se exercită în cadrul procesului penal, potrivit art.346

alin.1, instanţa are obligaţia să se pronunţe prin aceeaşi sentinţă şi asupra

acţiunii civile;

- instanţa poate disjunge acţiunea civilă şi amânarea judecării acesteia într-o

altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca

întârzierea soluţionării acţiunii penale;

- în cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent dar la două

instanţe diferite conform art.19 alin.1, judecata în faţa instanţei civile se

suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale „ penalul ţine în loc

civilul”.

Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal

Din analiza dispoziţiilor art.346 alin.2, 3 şi 4 rezultă că instanţa penală are patru

posibilităţi şi anume: nu acordă despăgubiri civile, admite acţiunea civilă în total sau în

parte, respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei, nu soluţionează acţiunea civilă.

a) Instanţa nu acordă despăgubiri civile

Conform art.346 alin.3 instanţa nu acordă despăgubiri civile când pronunţă

soluţia achitării pentru motivul că:

- fapta nu există ( nu există factorul material care să fi generat prejudiciul ),

- fapta nu a fost săvârşită de inculpat ( nu poate plăti despăgubiri civile o

persoană care nu a săvârşit fapta ).

b) Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte.

În toate situaţiile în care instanţa pronunţă condamnarea inculpatului pentru o

75

faptă care a produs şi prejudicii materiale părţii civile, instanţa va obliga pe

inculpat şi, eventual, partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor

civile.

Există şi următoarele situaţii:

- în baza art.11 punctul 2lit. A raportat la art.10lit. b, d şi c, dacă fapta a

produs prejudicii materiale părţii civile, instanţa va admite acţiunea civilă şi

va acorda despăgubiri civile persoanei prejudiciate;

- în cazul achitării inculpatului pentru motivul că din cauza unei boli psihice

este iresponsabil, în temeiul art,346 alin.2, instanţa este obligată să se

pronunţe cu privire la latura civilă, putând obliga la repararea pagubei

potrivit legii civile82;

- în cazul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal în baza art.11

pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.g, h şi i, dacă infracţiunea a cauzat prejudicii

materiale părţii civile, instanţa acordă despăgubiri civile;

- amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită ( art.119 alin.1

Cp) dar nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate ( art.119 alin.3

Cp.);

- când s-a dispus încetarea procesului penal pentru că a intervenit prescripţia,

acţiunea civilă nu se prescrie aceasta fiind sub puterea regulilor privitoare la

prescripţie stabilite de legea civilă;

- când încetarea procesului penal s-a dispus datorită decesului făptuitorului

( art.11 pct.2 lit.b rap. La art.10 lit.g) instanţa are obligaţia să introducă în

proces moştenitorii inculpatului ( art.21)83;

- în cazul încetării procesului penal datorită împăcării părţilor ( art.11 pct.2 lit.b

raportat la art.10 lit. H ) în baza art.132 alin.1 Cp. acţiunea se stinge84

(caracterul total al împăcării) numai dacă părţile nu s-au înţeles şi asupra

82 CSJ, Sp..d.nr.1386 din 1991 ( republicată).83 T.S.,S.p.,d.nr. 2837 din 1976, în C:D:, 1976 p.469; T.S., S.p., d.nr.2359,în RRD, nr.11 1984, p.72.84 ComentariuII, P659; C.Bulai Drept penal- Partea generală, vol.III, Răspunderea penală, sancţiunile în drept penal, TVB, 1982, p.86; C.Mitrache, Drept penal-Partea generală, TVB, 1983 p.313.

76

acestui aspect85;

- retragerea plângerii prealabile la fel ca şi împăcarea părţilor, înlătură şi

răspunderea civilă;

- când procesul penal încetează şi se dispune înlocuirea răspunderii penale

( art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.i) instanţa penală este obligată să

rezolve şi acţiunea civilă.

c) Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei.

Există şi următoarele posibilităţi:

- când achitarea a fost dispusă pe temeiul că fapta nu prezintă gradul de

pericol social al unei infracţiuni, dacă se constată producerea unui prejudiciu

material, instanţa poate obliga pe cel achitat la repararea pagubei; aceeaşi

soluţie poate fi dată şi în următoarele situaţii: când achitarea a fost

pronunţată pentru lipsa unui element constitutiv al infracţiunii86 şi când

achitarea se pronunţă pentru că există vreuna din cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei dacă celui achitat îi revine totuşi o culpă în ceea ce

priveşte producerea prejudiciului87.

d) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă.

Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul

prevăzut de art.10 lit.b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul

din cazurile prevăzute în art 10 lit.f şi j.

85 TM Bucureşti, S aIIa p,d.nr.2056 din 1976, în RRD, nr.5,1977,p.69; Tg.Galaţi, d.p.nr.98 din 1977, în RRD,nr.4 1978, p.67.86 I.Dobrinescu, Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal în cazul achitării inculpatului, în RRD, nr.1,1973, p.28-33.87 Ibidem.

77

CAPITOLUL V

COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ

SECŢIUNEA I

Noţiunea de competenţă şi formele competenţei

I. Noţiunea de competenţă.

Competenţa reprezintă sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii,

fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal88.

II. Formele competenţei.

1. Formele fundamentale ale competenţei:

a) competenţa funcţională;

b) competenţa materială;

c) competenţa teritorială.

2. Formele subsidiare ale competenţei:

a) competenţa personală;

b) competenţa specială;

c) competenţa excepţională.

1. Formele fundamentale ale competenţei:

a) Competenţa funcţională ( ratione oficii ).

Competenţa funcţională conturează categoriile de activităţi pe care le poate

88 I.Neagu, Tratat, Drept procesual penal, Global Lex, 2002 p.278.

78

desfăşura un anumit organ în cadrul competenţei sale generale89.

b) Competenţa materială ( ratione materia ).

Se înţelege criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte care dintre organele

judiciare de grade diferite poate instrumenta anumite categorii ale cauzei penale90.

Practic se stabileşte sfera atribuţiunilor unui anumit organ, sferă care-i

delimitează competenţa în raport cu organele inferioare sau superioare în grad ( este o

competenţă pe verticală ).

Încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţionează cu

nulitate absolută ( v. art. 197 alin.2 ). Excepţia de necompetenţă materială poate fi

ridicată în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive.

c) Competenţa teritorială ( ratione loci ).

Este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi

grad este competent să soluţioneze o anumită cauză 91 ( o competenţă pe orizontală ).

Conform art.30 alin 1, competenţa după teritoriu, pentru infracţiunile săvârşite în

ţară, este determinată de:

a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea,

b) locul unde a fot prins făptuitorul,

c) locul unde locuieşte făptuitorul,

d) locul unde locuieşte persoana vătămată.

Conform art.45 alin.2, în caz de sesizări simultane, prioritatea se stabileşte în

ordinea enumerării de la art.30 alin.1, operând aşa numita „preferinţă legală”92.

În cazul în care a fost sesizat un singur organ dintre cele prevăzute de art.30

alin.1, acesta va fi competent să rezolve cauza penală.

Potrivit art.30 alin.2, judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţe

competente, conform art.30 alin.1,în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea

penală.

89 Ibidem, p.280.90 Ibidem, p.280.91 Ibidem, p.281.92 Volonciu I, p.137.

79

Pentru secţiile maritime şi fluviale înfiinţate prin Decretul nr.203 din 31 oct.1974,

competenţa teritorială este stabilită astfel:

- secţiile maritime şi fluviale Constanţa soluţionează cauzele penale privind

infracţiunile prevăzute de lege săvârşite în raza judeţului Constanţa şi

Tulcea, marea teritorială şi Dunărea până la mila 64 inclusiv.

- secţiile maritime şi fluviale Galaţi au competenţa pentru celelalte judeţe şi

Dunărea de la mila 64 în amonte până la kilometrul 1075.

Conform art.31 alin1, modificat prin L.45/1993, infracţiunile săvârşite în afara

teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror

rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul93.

Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, şi fapta este de

competenţa judecătoriei, se judecă la judecătoria sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de

către instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul

Bucureşti.

Nerespectarea regulilor de competenţă teritoriale atrage sancţiunea nulităţii

relative.

Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea

actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată ( art.39 alin.2 ).

2. Formele subsidiare ale competenţei.

a) Competenţa personală ( ratione personae ).

Este criteriul legal potrivit căruia unele organe judiciare soluţionează anumite

cauze penale în raport cu anumite calităţi pe care le au făptuitorii.

Astfel, în legislaţia noastră calitatea de Preşedinte, senator, deputat ori

membru al Guvernului, competenţa de judecată revine Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie. La aceasta se adaugă calitatea de militar, procuror, judecător, notar, calităţi

care atrag competenţa personală a organelor judiciare.

Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul în 93 C.S.J., Sp., d..nr.246 din 2 februarie 1998, în revista de Drept Penal nr.1, 2000, p.129.

80

momentul săvârşirii infracţiunii sau când are loc tragerea la răspundere penală.

b) Competenţa specială.

Este competenţa unică şi exclusivă pe care o au anumite organe judiciare de a

rezolva cauze penale privind infracţiuni ce aduc atingere unei anumite sfere de relaţii

sociale94. ( Exemplu: instanţele maritime şi fluviale, ca instanţe speciale, care au

competenţa de a rezolva cauzele penale privind infracţiunile săvârşite în legătură cu

regimul navigaţiei maritime şi fluviale ).

c) Competenţa excepţională ( extraordinară ).

Este limitată la un interval de timp95, în care, datorită unor împrejurări deosebite

( stare de război, stare de necesitate ) anumite organe judiciare primesc spre

soluţionare cauze penale pe care, în mod obişnuit, nu le au în competenţa lor96.

Această competenţă o au atât organele care funcţionează în cadrul sistemului

judiciar, cât şi organele judiciare create în mod excepţional97.

Competenţa extraordinară, în dreptul român, va fi tratată numai teoretic,

deoarece art.125 pct.2 din Constituţie interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.

SECŢIUNEA a II-a

Competenţa organelor judiciare

94 I.Neagu, Tratat, Drept procesual penal, Global Lex, 2002,p.290.95 V.Rămureanu, op,cit., p.32.96 Volonciu I, op.cit, p.132.97 Theodoru IV, p.98.

81

1. Competenţa funcţională, materială şi personală a instanţelor

judecătoreşti

Conform legii de organizare judecătorească instanţele din ţara noastră sunt

structurate ierarhic fiind în ordine următoarele:

- judecătoriile

- tribunalele

- curţile de apel

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Legea de organizare judecătorească cuprinde dispoziţii referitoare la

judecătorii, tribunale şi curţi de apel, iar organizarea şi funcţionarea instanţelor militare

şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin legi speciale.

a) Competenţa judecătoriei

Sub aspectul competenţei funcţionale judecătoria nu judecă decât în primă

instanţă. Conform art.25 alin.1 Cpp judecătoria judecă în primă instanţă toate

infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

b) Competenţa tribunalului militar ( echivalentul judecătorie )

Are o competenţă funcţională limitată numai la judecarea cauzelor penale în

primă instanţă.

Conform art.26 Cpp intră în competenţa materială şi personală a acestei

instanţe:

- infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de colonel inclusiv cu

excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe. În această situaţie

calitatea făptuitorului este dublu circumstanţiată ( militar şi cu un anumit

grad );

- infracţiunile prevăzute de Codul penal în art.348-354, săvârşite de civili;

- judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

c) Competenţa tribunalului

82

Conform art.27 Cpp., tribunalul judecă în primă instanţă, judecă în apel, judecă

în recurs şi soluţionează şi anumite conflicte de competenţă.

Tribunalul judecă:

- în primă instanţă:

a) infracţiuni prevăzute de Codul penal în art.174-177, 179, art.189 alin.3, art.190,

art.197 alin.3, art.209 alin.3 şi 4, art.211 alin.2, 21 şi 3, art.212, art.215 alin.5

art.215 1 alin.2, art.252, 254, 257, 266-270, 273-276. Când s-a produs o

catastrofă de cale ferată, art.2791, 298, 312 şi 317, precum şi infracţiunea de

contrabandă dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori

radioactive;

b) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea unei

persoane;

c) infracţiuni privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale;

d) infracţiunile de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi

consumul ilicit de droguri;

e) infracţiuni de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar;

f) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

- ca instanţă de apel:

judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă

( cu excepţia celor prevăzute de art.279 alin.2 lit.a ) precum şi în alte cazuri anume

prevăzute de lege.

- ca instanţă de recurs:

judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în cazul

infracţiunilor menţionate de art.279 alin.2 lit.a, precum şi în alte cazuri prevăzute de

lege.

Ca situaţie specială, tribunalul rezolvă conflictele de competenţă ivite între

judecătoriile subordonate.

d) Competenţa tribunalului militar teritorial judecă:

83

- în primă instanţă:

a) infracţiunile menţionate în art.27 pct.1 lit.a-e Cpp săvârşite în legătură cu

serviciu de militari până la gradul de colonel inclusiv;

b) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

Se observă că există situaţii unde se aplică exclusiv o competenţă materială

(pentru infracţiunile prevăzute de art.28 pct.1 lit.c Cpp ) şi există situaţii unde

competenţa materială şi personală se întrepătrund şi se suprapun.

- ca instanţă de apel:

judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele

militare, cu excepţia infracţiunilor menţionate în art.279 alin.2 lit.a şi a infracţiunilor

contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel

mult 2 ani;

- ca instanţă la recurs:

judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare în cazul

infracţiunilor prevăzute în art.279 alin.2 lit.a şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei

militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani precum şi în alte

cazuri prevăzute de lege.

Ca situaţie specială soluţionează conflictele de competenţă ivite între

tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

e) Competenţa Curţii de Apel

- judecă în primă instanţă:

a) infracţiuni prevăzute de C.p. în art.155-173 ( infracţiuni contra statului ) şi

art.356-361 ( infracţiuni contra păcii şi omenirii );

b) infracţiuni săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii

de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de notarii publici;

c) infracţiuni săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai

camerelor de conturi judeţene, precum şi de controlorii financiari de la

Curtea de Conturi;

84

d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

- ca instanţă de apel:

judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în apel, precum şi

în anumite cazuri prevăzute de lege.

- ca instanţă de recurs:

judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în apel, precum

şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele judecătoreşti aflate

în raza teritorială a Curţii ( indiferent că aceste conflicte sunt între judecătorii , între

tribunale sau tribunale şi judecătorii ).

f ) Competenţa Curţii Militare de Apel

judecă:

- în primă instanţă;

a) infracţiunile prevăzute de C.p. în art.155-173 şi art.356-361, săvârşite de

militari;

b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor

militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de

pe lângă aceste instanţe;

c) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

- în apel:

judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale;

- în recurs:

judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în

apel, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale

sau între tribunalele militare din raza de competenţă a unor tribunale militare teritoriale

diferite, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

g) Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

85

- judecă în primă instanţă:

a) infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi;

b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;

c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale de membrii,

judecătorii şi procurorii Curţii de Conturi, de Preşedintele Consiliului Legislativ şi

de Avocatul Poporului;

d) infracţiuni săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;

e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi

de ceilalţi membrii ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau

echivalent al acestuia;

f) infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea

Militară de Apel, precum şi de procurorii de pe lângă aceste instanţe şi de

procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie

g) alte cauze date prin lege în competenţă.

Toate cazurile în care legea conferă Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie dreptul

de a judeca în primă instanţă au în vedere o competenţă personală.

- în recurs judecă:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă, de

curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţă de apel, de

curţile de apel şi Curtea Militară de apel;

c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de

secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în alte cazuri

prevăzute de lege.

d) judecă recursuri în interesul legii;

e) judecă recursuri în anulare.

Soluţionează:

86

- conflictele de competenţă, în cazurile în care Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie este instanţă superioară comună,

- cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt,

- cererile de strămutare,

- alte cazuri prevăzute de lege.

h) Competenţa secţiilor maritime şi fluviale.

Prin Decretul nr.203 / 1974 au fost înfiinţate secţii maritime şi fluviale la

judecătoriile şi tribunalele judeţene din Constanţa şi Galaţi.

Competenţa:

- funcţională , este cea obişnuită în sensul că secţia maritimă şi fluvială de la

judecătorie judecă numai în primă instanţă, iar secţia de la tribunal judecă în

primă instanţă şi în recurs;

- personală , unele infracţiuni presupun din partea subiectului să fie marinar

sau să facă parte din personalul marinei civile.

Competenţa este reglementată prin D.443/1972 şi L.45/1991.

Precizăm că secţiile maritime şi fluviale ale tribunalelor ca instanţă de recurs

judecă hotărârile pronunţate în primă instanţă de secţiile maritime şi fluviale ale

judecătoriilor.

SECŢIUNEA a III-a

Prorogarea de competenţă

Prorogarea de competenţă constă în prelungirea, extinderea competenţei

normale a organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor organe98.

Prorogarea competenţei poate avea loc numai în favoarea unui organ de

acelaşi grad sau a unui organ superior în grad şi niciodată în favoarea unui organ

98 I.Stoenescu, S.Zilberstein,op.cit.,p.186.

87

inferior99.

Competenţa ( în sensul tradiţional, larg ) se prorogă în foarte multe situaţii cum

ar fi:

- conexitatea şi indivizibilitatea,

- schimbare a încadrării juridice,

- de rezolvare a unor chestiuni prealabile,

- strămutare a cauzelor penale,

- sesizare a unei alte instanţe în urma casării, cu trimitere prevăzută de

art.380 alin.2 Cpp.

1. Competenţa în caz de conexitate

Conexitatea este acea stare a mai multor cauze penale care impune reunirea

lor spre a fi rezolvate împreună100.

Cazuri de conexiune ( art.34 Cpp. ):

- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una

sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit,

după o prealabilă înţelegere între infractori;

- când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde

comiterea altei infracţiuni ori este săvârşită pentru a înlesni sau asigura

sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;

- când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea lor se

impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

Competenţa în caz de conexitate

Când cauzele între care există o legătură de conexitate se află în faţa aceluiaşi

organ, se conexează cauzele, urmărirea şi judecarea revenind aceluiaşi organ.

Când cauzele se află în faţa unor organe diferite pot apărea următoarele

situaţii:99 V. Rămureanu, op.cit.,p.62.100 S.Kahane, op.cit.,p.112.

88

a) Cauzele sunt în competenţa unor organe de acelaşi grad, soluţionarea intră în

competenţa organului care a fost primul sesizat;

b) Cauzele conexe sunt în competenţa unor organe de grade diferite, competenţa

revine organului superior în grad;

c) Între organele competente există şi un organ militar:

- competenţa revine organului militar,

- dacă organul civil este superior în grad, competenţa revine organului militar

echivalent în grad cu organul civil.

În faza de judecată reunirea cauzelor se face diferenţiat după stadiul judecării.

Cauzele se reunesc în faţa primei instanţe de judecată; chiar după casare cu trimitere.

Se pot reuni şi în cadrul judecării recursului, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele

două condiţii:

- instanţele de recurs sunt de acelaşi grad,

- cauzele se află în acelaşi stadiu de judecată.

2. Disjungerea

Reprezintă operaţiunea inversă conexării şi constă în separarea uneia sau mai

multor cauze din complexul de cauze sau aspecte reunite în virtutea conexităţii101.

Disjungerea este permisă de lege în toate cazurile de conexitate şi în cazul de

indivizibilitate prevăzut de art.33 lit. a determinat de participaţia penală ( art.38 Cpp. ).

Disjungerea poate fi folosită şi într-un sens mai restrâns, ducând la separarea

unor aspecte care altfel constituie o unitate în cadrul procesului penal ( disjungerea

acţiunii civile şi amânarea judecării ei în altă şedinţă, dacă rezolvarea pretenţiilor civile

ar provoca întârzierea soluţionării hotărârii penale ).Disjungerea trebuie să fie

întotdeauna permisă de lege.

Procurorul care supraveghează urmărirea penală poate în anumite ipoteze

dispune ca unele fapte să fie cercetate separat în vederea unei urmăriri mai complete

şi mai operative ( art.212 Cpp. ).

101 Volonciu, Tratat, Parte generală, Vol. I, p.311.

89

Competenţa în caz de indivizibilitate

Indivizibilitatea de deosebeşte de conexitate prin aceea că prima se

caracterizează prin unicitatea infracţiunii ( sau a faptei ), a doua prin pluralitatea

infracţiunilor102.

Disjungerea cauzelor conexe este posibilă ori de câte ori este în interesul

justiţiei, pe când în caz de indivizibilitate, aceasta se permite numai când legea permite

expres103.

Cazurile de indivizibilitate ( art.33 Cpp. ):

a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;

b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act;

c) în cazul infracţiunilor continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai

multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

Indivizibilitatea în genere duce la reunirea obligatorie pe când conexitatea la

una facultativă104.

Reunirea într-o singură cauză a aspectelor indivize se face potrivit regulilor de

competenţă stipulate pentru conexitate105.

În cazul indivizibilităţii legate de existenţa unei infracţiuni continuate reunirea

aspectelor indivize are loc indiferent de stadiul în care se află procesul.

În celelalte cazuri reunirea se face ca în cazul conexităţii ( se are în vedere

stadiul diferit de desfăşurare a procesului penal ).

Alte situaţii privind prorogarea competenţei

a) Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării.

Potrivit art.41 Cpp:

- instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă, chiar

dacă după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de

102 Traian Pop op.cit., vol II, p.198.103 Dongoroz, op.cit., p.114.104 P. Bouzat, J. Pinatel,op.cit., vol II, p.903.105 Tribunalul Suprem, sect.penală, dec. Nr.2066/1976 C.D. 1976, p.433

90

competenţa instanţei inferioare;

- prorogarea este posibilă numai când schimbarea calificării intervine ca

urmare a administrării probelor în faţa instanţei şi nu operează decât în

privinţa competenţei materiale;

- schimbarea calificării printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării

cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată afară de cazul când

prin acea lege nu s-ar dispune altfel.

b) Chestiuni prealabile.

Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă trebuie să aibă caracterul de

condiţie de fapt sau de drept, pentru soluţionarea cauzei care face obiectul procesului

penal106. Obiectul chestiunilor prealabile este variat şi poate aparţine oricărei ramuri a

dreptului. Principiul general stabilit de art.44 Cpp. este că instanţa care judecă

aspectul principal rezolvă şi chestiunile prealabile. Chestiunea prealabilă se judecă de

către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia

căreia îi aparţine acea chestiune ( art.44 alin.2 Cpp. ). Hotărârea definitivă a instanţei

civile asupra împrejurării ce constituie chestiune prealabilă în procesul penal, are

autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale ( art.44 alin3 Cpp.)107.

Cazuri particulare de prorogare a competenţei

- organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare

penală ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu

este de competenţa lui ( art.213 Cpp. );

- când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara

circumscripţiei în care se face cercetarea, organul de cercetare penală

poate să le efectueze el însuşi ( art.211 pct.1 );

- trecerea cauzei de către procuror de la un organ de cercetare penală la altul

106 Dongoroz, s.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.144.107 Trib.Mun. Buc., sect.II pen. Dec.nr.617/1976.

91

( art.217 Cpp. );

- strămutarea cauzelor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- în cazul recuzării întregii instanţe, instanţa supremă dispune judecarea

cauzei de către o altă instanţă egală în rang;

- instanţa de recurs poate ca în urma casării hotărârii să trimită spre

rejudecare altei instanţe decât cea care a făcut judecata în primă instanţă

dar egală în grad cu aceea.

Instituţii procesuale legate de competenţă

1. Declinarea de competenţă şi conflictele de competenţă

1I Declinarea de competenţă

Organele judiciare au obligaţia să-şi verifice competenţa din oficiu; cei interesaţi

pot ridica această excepţie.

Când un organ constată că nu este competent, îşi declină competenţa.

Declinarea de competenţă:

- reprezintă autocontrolul asupra competenţei organului juridic;

- organul care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine în

acelaşi timp cui îi revine aceasta ( pentru instanţa penală nu este posibilă

declinarea de competenţă în favoarea unui organ din afara sistemului

jurisdicţional ori a unui organ de judecată străin);

- atrage dezinvestirea organului care a luat hotărârea şi constituie în acelaşi

timp actul de sesizare al organului în favoarea căruia a fost declinată

competenţa;

- dacă declinarea de competenţă a fost determinată de incompetenţa

materială sau personală, organul căruia i s-a trimis cauza poate aprecia

asupra validităţii actelor îndeplinite menţinând măsurile dispuse de organul

desesizat;

- dacă declinarea s-a dispun avându-se în vede necompetenţa teritorială,

92

actele şi măsurile organului desesizat rămân valabile, legea statuând

menţinerea acestora;

- declinarea de competenţă dispusă de instanţă prin hotărâre nu poate fi

atacată prin nici o cale de atac ( art.42 alin.4, Cpp. ).

1II. Conflictele de competenţă

Apare între două sau mai multe organe judiciare. Este de două feluri: negativ şi

pozitiv.

Conflictul pozitiv apare când două sau mai multe organe judiciare se recunosc

concomitent, competente să soluţioneze o cauză penală.

Conflictul negativ intervine când două sau mai multe organe judiciare îşi

declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt.

Conflictul de competenţă se rezolvă de organul ierarhic superior şi comun organelor

aflate în concurs. Când conflictul apare între o instanţă civilă şi una militară

soluţionarea conflictului este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie108.

Astfel:

- sesizarea instanţei competente să rezolve conflictul se face de către

instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă în caz de conflict pozitiv

şi de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţă în caz de

conflict negativ; sesizarea se poate face şi de către procuror sau părţi;

- în caz de conflict pozitiv până la soluţionarea acestuia, judecarea se

suspendă;

- actele ce reclamă urgenţă se efectuează de către organul care şi-a declinat

competenţa ori s-a declarat competent cel din urmă;

- soluţionarea conflictului de către instanţa superioară şi comună se face cu

citarea şi ascultarea părţilor;

- în literatura de specialitate109 şi practica judiciară110 s-a considerat, că

hotărârea prin care s-a rezolvat conflictul de competenţă are caracterul unei 108 Trib. Suprem, secţia penală, dec.nr.568/1973, RRD nr.7/1973, p.173. 109 Gr. Theodoru, Hot. Penale supuse recursului, R.R.D. nr.7/1969, p.5-6; V. Rămureanu, op.cit.p.148.110 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec.nr.2492/1973 dec.nr.3385/1973, C.D.1973, p.468, p.480 etc.

93

decizii care nu poate fi atacată cu recurs;

- dacă se constată că nici una dintre instanţele aflate în conflict nu este

competentă, aceasta revenind unei alte instanţe faţă de care organul de

judecată care rezolvă conflictul nu este superior şi comun, dosarul se

înaintează după caz, Curţii de Apel, Curţii Militare de Apel sau Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea competenţei;

- odată rezolvat conflictul de competenţă, instanţa desemnată nu se mai

poate declara necompetentă afară de cazul când în urma completării

cercetării judecătoreşti, situaţia de fapt se schimbă, constatându-se că fapta

constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe ( art.43

alin.9 Cpp. );

- în cazul în care conflictul de competenţă intervine între procurori, se aplică

regula generală de determinare a organului îndreptăţit să soluţioneze

conflictul de competenţă;

- când conflictul intervine între două organe de cercetare penală, competenţa

se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea asupra

activităţii de cercetare penală a acestor organe ( art.45 alin.6 Cpp. ).

2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

2I. Incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia anumite persoane

făcând parte din organul care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea

acestuia, sunt împiedicate să participe la acţiunea procesuală datorită unor împrejurări

personale de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea acestor persoane în

soluţionarea cauzei penale111.

Pot fi incompatibili: judecătorul, grefierul de şedinţă, procurorul, organele de

cercetare penală, expertul şi interpretul.111 Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, vol.I, p.322.

94

Conform art.46-58 Cpp sunt incompatibili:

a) judecătorii soţi sau rude apropiate între ei, aceştia nu pot face parte din acelaşi

complet, înlăturând posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o

grupare, care datorită legăturii de rudenie să poată influenţa asupra rolului

exprimat, ştirbind principiul activităţii colegiale;

b) judecătorii care au judecat o cauză, nu pot participa la judecarea cauzei la

instanţa superioară sau la rejudecarea cauzei în caz de restituire la instanţa

iniţială112; se presupune că judecătorul care a luat o hotărâre, nu-şi va modifica

punctul de vedere;

c) judecătorii care şi-au exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce s-ar

putea da, nu mai au dreptul de a participa la judecarea acelui proces113,

deoarece nu prezintă garanţia maximă a obiectivităţii;

d) judecătorii care fiind anterior procurori în aceeaşi cauză au pus în mişcare

acţiunea penală, au dispus trimiterea în judecată ori au pus concluzii în fond în

calitate de procuror la instanţa de judecată, sau au emis mandatul de arestare

preventivă în cursul urmăririi penale114, deoarece se presupune o înclinaţie

acuzatorială în soluţionarea cauzei.

e) judecătorii care anterior au fost apărători sau reprezentanţi ai vreuneia dintre

părţi, expert sau martor;

f) judecătorii interesaţi sub orice formă în soluţionarea cauzei personal, el, soţul

sau o rudă apropiată nu au dreptul să judece.

Pentru procurori:

a) se alică aceleaşi reguli ca şi la judecători;

b) în plus procurorul care a participat ca judecător în primă instanţă, nu poate

pune concluzii la judecarea ei în apel sau recurs.

Grefierul este incompatibil în aceleaşi condiţii ca şi procurorul, cu excepţia cazului

tipic prevăzut numai pentru acesta. Organul de cercetare penală poate fi incompatibil

112 Lucian Fălu, Incompatibilitatea judecătorului în cazul casării cu trimitere, RRD, nr.1/1968 p.68-73.113 Trb,. Suprem, dec.pen nr.1450/196, RRD nr.11/1967, p.134-135.114 C.S.J., sect. pen. Dec.nr.360/1997 Pev. Dr, pen nr.4/1997, p.103.

95

în ultimele trei cazuri prevăzute pentru judecător, în plus, cel care a efectuat urmărirea

penală este incompatibil să o completeze sau să o refacă în cazul în care instanţa

dispune restituirea cauzei în acest scop ( art.49 alin.4 Cpp ), se extinde şi asupra

procurorului când acesta a efectuat personal urmărirea penală şi cauza a fost restituită

de instanţă în vederea completării sau refacerii urmăririi115 ; acest lucru nu se aplică

procurorului care exercită supravegherea urmăririi sau sesizează instanţa.

Expertul şi interpretul sunt incompatibili când intervin în mod corespunzător

ultimele 4 cazuri de incompatibilitate prevăzute pentru judecători, iar în art.54 Cpp se

precizează:

- calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor; calitatea de

martor primează.

- participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu

constituie un motiv de recuzare.

2II. Abţinerea

Este instituţia prin care cel aflat într-una din cazurile de incompatibilitate poate

cere să fie înlocuit cu o altă persoană având aceeaşi calitate116 ( este o auto-recuzare

a organului ).

Abţinerea trebuie cerută de cel aflat în stare de incompatibilitate şi duce la

înlăturarea lui în măsura admiterii. Declaraţia se face în timpul judecăţii preşedintelui

instanţei, iar în cazul procurorului declaraţia se face procurorului ierarhic superior.

Se soluţionează conform procedurii de soluţionare a cererii de recuzare.

2III. Recuzarea

Persoana incompatibilă care nu s-a abţinut poate fi recuzată de părţi pe tot 115 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec.nr.2766/1976, C.D. 1976, p.346 în acelaşi sens şi dec.2343/1972,RRD nr.11/1972 p.170.116 Traian Pop, op.cit., Vol.II, p.282.

96

parcursul procesului de îndată ce se cunoaşte cazul de incompatibilitate.

Este o garanţie a prevederilor care îi obligă pe cei incompatibili să se abţină.

Recuzarea se formulează în scris sau oral cu arătarea cazului de

incompatibilitate:

a) în faza de urmărire penală:

- se adresează o cerere organului de cercetare penală sau procurorului;

organul de cercetare penală înaintează în 24 de ore cererea procurorului

care supraveghează cercetarea penală fără a întrerupe cursul cercetării;

procurorului este obligat să se pronunţe în termen de 3 zile printr-o

ordonanţă care se comunică celui interesat;

- când se cere recuzarea procurorului, se aplică în mod corespunzător

procedura de mai sus, soluţionarea cererii fiind de competenţa procurorului

ierarhic superior;

b) în faza judecăţii:

- recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului se soluţionează în

şedinţă secretă de un alt complet de judecată şi fără participarea celui

recuzat;

- examinarea cererii se face de îndată, ascultându-se procurorul când este

prezent în instanţă, părţile, precum şi persoana care este recuzată;

- instanţa hotărăşte prin încheiere admiterea sau respingerea cererii de

recuzare; în caz de admitere se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori

măsurile dispuse se menţin;

- dacă cererea de recuzare este îndreptată împotriva unei instanţe în

întregime, se menţionează concret cazul de incompatibilitate în care se află

fiecare judecător şi se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară;

dacă această cerere se găseşte întemeiată, este desemnată pentru

judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a

produs recuzarea;

97

- în cauzele în care sunt arestaţi preventiv, când se recuză întreaga instanţă,

instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare,

înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea

preventivă în condiţiile prevăzute de lege ( v.art.52 pct.51 )117;

- încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra abţinerii sau recuzării nu

sunt supuse nici unei căi de atac, cu excepţia încheierilor prin care s-a

respins cererea de recuzare ( se atacă cu recurs în 48 de ore şi recursul se

judecă în 48 de ore din momentul primirii dosarului , în camera de consiliu,

cu participarea părţilor);

- din punct de vedere al naturii juridice există două opinii:

a. dispoziţiile care reglementează incompatibilitatea sunt privitoare la

compunerea instanţei şi deci trebuie avută în vedere sub sancţiunea

nulităţii absolute118;

b. incompatibilitatea nu aparţine categoriei juridice de compunere a

instanţei şi ca atare consecinţa nerespectării dispoziţiilor în materie

duce la nulitate relativă.

3. Strămutarea cauzelor penale

Strămutarea este o derogare de la competenţa teritorială normală, competenţa

teritorială legală se schimbă cu una judiciară delegată119.

Temeiul strămutării conform art.55(1) Curtea Supremă de Justiţie (Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie) strămută judecarea unei cauze la altă instanţă egală în grad cu

cea competentă, dacă, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin

aceasta se asigură desfăşurarea normală a procesului.

Se are astfel în vedere:

117 A fost introdus prin art.1, pct.34 din Lnr. 281/2003, publicată în M.Oj.nr.468 din 1.07.2003.118 Tribunalul Suprem, sect.pen., dec.nr.3926/1972, C.D. 1972, p.427, idem, dec.nr.2153/1973 C.D.1973 p.483.119 Traian Pop, op.cit.,volI, p.227-228.

98

- atitudinea părtinitoare a instanţei,

- orice altă situaţie care ar împiedica desfăşurarea normală a procesului,

- suspiciunea priveşte condiţiile în care instanţa penală în întregul ei, judecă

o cauză şi este determinată de un climat neprielnic sau de o ambianţă

defavorabilă, de exemplu: respingerea unor cereri sau excepţii îndreptăţite

ale acestora, încercări de intimidare a lor sau a martorilor, consemnarea

denaturată a unor declaraţii, tolerarea unor neîndepliniri de procedură,

amânări nejustificate ale cauzei, atitudini suspicios de binevoitoare faţă de

solicitările părţii adverse care duc participanţii la proces la un sentiment se

neîncredere şi descurajare120.

Procedura strămutării

- cererea de strămutare este adresată Curţii Supreme de Justiţie ( Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie ) şi trebuie motivată;

- se poate cere de către partea interesată sau procuror;

- cererea făcută de procuror, suspendă de drept judecarea cauzei;

- preşedintele Curţii Supreme de Justiţie ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie )

cere informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care

se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i şi termenul fixat

pentru judecarea cererii de strămutare; când Curtea Supremă de Justiţie

( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ) este instanţa ierarhic superioară,

informaţiile se cer Ministerului Justiţiei;

- cererea de informaţii este facultativă dacă se solicită o nouă strămutare cu

privire la aceeaşi cauză;

- cererea de informaţii este facultativă dacă se solicită o nouă strămutare cu

privire la aceeaşi cauză;

- preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia

măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea cererii de

120 V.Dongoroz s.a. Explicaţii teoretice, vol I, p.161.

99

strămutare, despre termenul fixat, cu menţiunea că părţile pot trimite

memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii ( se

va face menţiune despre aceste încunoştiinţări, ataşâdu-se dovezile de

comunicare a acesteia, în informaţiile trimise Curţii Supreme de

Justiţie( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);

- examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă secretă cu ascultarea

părţilor când acestea sunt prezente;

- C.S.J. ( I.C.C.J.) dispune fără arătarea motivelor admiterea sau respingerea

cererii, prin încheiere:

a) în cazul în care cererea este găsită întemeiată, dispune strămutarea cauzei,

hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care

s-a strămutat cauza se menţin;

b) această instanţă v-a fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de

strămutare;

c) dacă instanţa de la care se strămută cauza a procedat între timp la

judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii

cererii de strămutare;

d) strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de situaţia în care noua

cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie

( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ) la soluţionarea cererii anterioare;

- dacă necesitatea strămutării se iveşte în timpul urmăririi penale, aceasta se

rezolvă potrivit dispoziţiilor generale care reglementează faza respectivă.

CAPITOLUL VI

TEORIA GENERALĂ A PROBELOR

SECŢIUNEA I

100

Probele

1. Definiţia probelor în procesul penal

Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei

sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la

cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei ( art.63 Cpp. ).

Probele reprezintă:

a) un instrument de cunoaştere prin intermediul căruia organul află adevărul121;

b) un instrument de dovedire, se manifestă pregnant în condiţiile

contradictorialităţii procesului, când părţile folosesc sau propun administrarea

probelor în scopul dovedirii susţinerilor şi argumentărilor făcute.

2. Dispoziţii generale privind probele

a) probele nu au valoare mai dinainte stabilită,

- aprecierea fiecărei probe se face de organele de urmărire penală sau de

instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării

tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor,

b) pentru ca intima convingere a organului judiciar să fie suficientă şi relevantă pe

plan juridic, trebuie să fie efectul unor probe122,

- convingerea se întemeiază pe raţionament putând fi susţinută şi

demonstrată pe baza unor argumente logice,

- totuşi, intima convingere, chiar dacă nu constituie o probă, ci rezultatul

acesteia, rămâne un sistem din care subiectivul nu poate fi exclus123,

- intima convingere reprezintă totuşi un cadru în care justiţia se poate înscrie

cu toată convingerea124;

c) art.68

- alin.1: este oprit să se întrebuinţeze violenţe, ameninţări ori alte mijloace de

121 R. Garrand, op.cit., p.476.122 R. Legros, L’élément moral dans les infractions Ed. Desoer, 1952, nr.387.123 P. Henry, De l’intime conviction, Ed. June Barreau de Liége, 1985, p.224.124 Ch. Perelman, P. Foriero, La preuve en droite, Bruylant, 1981, p.47.

101

constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine

probe;

- alin.2: este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue

săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unor probe; oricâtă

importanţă ar avea descoperirea infracţiunii şi dovedirea infractorului în

vederea tragerii lui la răspundere, aceasta nu se poate realiza printr-o altă

nesocotire a legii penale, chiar de o gravitate mai mică decât fapta ce

urmează a fi dovedită.

3. Clarificarea probelor

Vom analiza următoarele categorii de probe:

a) probele în acuzare şi apărare,

b) probele principale, secundare şi incidentale,

c) probele preexistente şi survenite,

d) probele imediate şi mediate,

e) probele directe şi indirecte.

a) Probele

- în apărare sunt cele care dovedesc nevinovăţia inculpatului, o vină mai

redusă, o împrejurare care survine în favoarea acestuia; aceste probe sunt

administrate în genere de apărare, dar pot fi administrate şi de către

organele judiciare în baza rolului activ şi a obligaţiei aflării adevărului în

cauză;

- în acuzare sunt acelea prin care se face dovada vinovăţiei inculpatului sau

învinuitului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei

acestuia;

b) după obiect125 probele se clarifică;

- probe principale care se referă la existenţa faptului imputat,

- probe secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau atenua

vinovăţia inculpatului,125 V. Dongoroz, op.cit., p. 215.

102

- probe incidentale servesc la dovedirea unor excepţii pe parcursul cauzei

( de ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte etc. );

c) În raport de realităţile la care se referă, probele pot fi împărţite în:

- preexistente , adică o împrejurare de fapt care este anterioară săvârşirii

infracţiunii,

- survenite, dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în

momentul comiterii infracţiunii sau chiar ulterior,

d) Probele:

- imediate ( nemijlocite sau primare ) sunt probe obţinute din sursa primară,

- mediate ( mijlocite sau secundare ) nu provin direct de la izvorul probei, fiind

obţinute dintr-o sursă mai îndepărtată ( din a doua mână sau uneori chiar pe

o filieră mai lungă );

e) Probe:

- directe care dovedesc direct faptul principal care formează obiectul pricinii

penale, demonstrând ele singure vinovăţia sau nevinovăţia celui în cauză,

- indirecte nu pot dovedi prin ele însele vinovăţia sau nevinovăţia,

reprezentând numai împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra

faptului principal.

SECŢIUNEA a II-a

Probatoriul în procesul penal

Probatoriul reprezintă acel fascicul de acte procesuale prin care se invocă şi se

propun probe, precum şi administrarea lor126.

Sunt trei mari aspecte care trebuie rezolvate cu ajutorul probatoriului:

- ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;

- cine trebuie să aducă aceste dovezi;

- cum urmează a se proceda pentru ca faptele cuprinse în probă să producă

126 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.171.

103

efectele juridice corespunzătoare în urma reţinerii lor ca adevărate de către

organele judiciare.

1. Obiectul probaţiunii

Obiectul probaţiunii reprezintă toate faptele şi împrejurările care trebuie

dovedite în scopul rezolvării cauzei penale.

Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probaţiunii sunt de două feluri:

fapte principale şi fapte probatorii.

Fapt principal al probaţiunii îl constituie însăşi obiectul procesului penal, adică

infracţiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului127. Faptul

principal, dovedit cu certitudine permite soluţionarea cauzei penale128( ex. inculpatul a

fost prins noaptea încercând să scoată din locuinţă bunurile furate).

Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în

faptul principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la

faptul principal129 ( ex. continuând exemplul de mai sus, asupra inculpatului s-au găsit

bunuri a căror provenienţă nu o putea justifica).

2. Conţinutul obiectului probaţiunii

Cu privire la obiectul probaţiunii doctrina arată că există un obiect generic sau

abstract şi unul specific sau concret130.

Primul are caracter general şi trebuie dovedit în orice proces, al doilea

reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz

concret131.

De regulă, următoarele împrejurări fac parte din obiectul generic al infracţiunii:

a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea,

b) circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa

gradul de responsabilitate al făptuitorului,127 Gr. Theodoru, op. Cit.,vol.II, p. 67.128 Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.I, Ed. Paideic, 2000, p. 342.129 Idem.130 E. Florian, op.cit., p.282.131 Traian Pop, op.cit., vol.III, p.170.

104

c) mobilul infracţiunii, chiar când nu este o trăsătură a conţinutului infracţiunii, este

un element de apreciere a periculozităţii sociale a faptei,

d) datele personale care caracterizează pe inculpat şi celelalte părţi,

e) urmările infracţiunii atât sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse,

cât şi referitor la rezolvarea corectă a laturii penale,

f) faptele sau împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii.

Obiectul specific sau concret nu se poate determina decât în raport cu cazul

particular dat. Din punctul de vedere al acestui obiect, se analizează alte aspecte cum

ar fi: modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire, măsura

în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă, ce fapte sau împrejurări nu mai

trebuie dovedite ori există piedici în probarea acestora etc.

Şi pentru latura civilă există fapte şi împrejurări care trebuie dovedite ori alte

aspecte determinate de incidenţa unor instituţii procesuale. În ceea ce priveşte

despăgubirile civile trebuie dovedit ( intră în obiectul infracţiunii ):

- faptul că paguba a fost produsă prin infracţiunea ce formează obiectul

cauzei,

- natura şi întinderea prejudiciului,

- valoarea sa,

- modalitatea de reparare a pagubei.

În cazul reparării în natură trebuie dovedit că bunurile găsite la inculpat aparţin

părţii civile. În cazul repunerii în situaţia anterioară, aceasta trebuie exact determinată

prin probe; în cazul plăţii unui echivalent bănesc dovezile trebuie să lămurească dacă

este mai adecvat ca aceasta să reprezinte o sumă globală ori una plătibilă periodic.

Oficialitatea acţiunii civile face ca organul judiciar să fie obligat să stabilească

prin probe întinderea reală a prejudiciului şi să nu oprească probatoriul când dovezile

au atins limita cuantumului valoric pretins de partea civilă.

Pentru rezolvarea procesului organul judiciar trebuie să administreze

numeroase alte probe adiacente, acestea nefăcând parte din obiectul probaţiunii.

105

Fapte auxiliare, similare şi negative

Faptele auxiliare sunt cele care nu intră direct în obiectul probaţiunii dintr-o

anumită cauză, totuşi sunt importante pentru tragerea unei concluzii în legătură cu

probele administrate ( ex. faptele care probează falsitatea unui înscris cu care s-a

dovedit ceva etc.).

Fapte similare sunt faptele de aceeaşi natură cu infracţiunea urmărită, săvârşite

de învinuit sau inculpat anterior132 ( ex. fapta a fost săvârşită după acelaşi modus

operandi ).

Faptele negative sunt împrejurări care nu s-au petrecut , nu s-au realizat sau

sunt inexistente şi ele nu pot fi probate în această modalitate, decât dacă sunt

convertite în fapte pozitive. Exemplu:

- se poate proba că cineva în anumite condiţii de timp şi loc, nu a efectuat o

acţiune, prin dovedirea unui alibi, faptele negative se dovedesc în acest caz

prin fapte pozitive, care singure pot fi corelate cu împrejurarea negativă

determinată.

Faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată (ex. este imposibil

de demonstrat că cineva nu a folosit o armă de foc niciodată ).

Admisibilitatea, pertinenţa şi utilitatea probelor

În materie penală, în principiu este admisibilă orice probă, legea neprecizând

măsura în care probele sunt sau nu admisibile.

Conform art.67 C.p.p., părţile pot propune probe şi cere administrarea lor,

aceste cereri neputând fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă; proba este

întotdeauna admisă dacă este necesară pentru rezolvarea cauzei.

Din punct de vedere al producerii probelor, principiul libertăţii de a produce probe în

132 Gr.Theodoru, T. Plăeşu, op.cit., p. 207.

106

materie penală, cunoaşte două categorii de limitări: limitări legale şi limitări impuse de

principiile generale133. Dacă intervin astfel de limitări proba devine inadmisibilă.

Limitări legale: o probă este inadmisibilă dacă este interzisă expres de lege. De

exemplu conform art.207 C.p.p. proba verităţii în cazul calomniei este admisibilă numai

dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.

Limitări impuse de principiile generale: inadmisibilitatea unei probe în procesul

penal poate decurge din contradicţia ei cu cunoştinţele ştiinţifice sau atitudinile morale

ale organului judiciar. Astfel:

- nu se va admite de exemplu, dovedirea unor împrejurări despre care s-ar

susţine că sunt supranaturale ( intră în contradicţie cu explicaţiile pe care

ştiinţa le oferă fenomenelor );

- nu se poate admite în procesul penal încercarea dovedirii caracterului moral

al unei fapte care contrazice concepţiile noastre etice, etc.

În orice alte situaţii este greşită respingerea ca inadmisibilă a unor probe.

Pertinenţa probelor. Toate probele care au legături cu procesul penal se

numesc pertinente.

Probele concludente sunt acelea care fiind esenţiale în cauză, influenţează

asupra soluţionării procesului. Orice probă concludentă este şi pertinentă, dar nu şi

orice probă pertinentă este şi concludentă134.

Proba utilă este proba concludentă care nu a fost administrată în asemenea

condiţii încât să formeze o convingere organului judiciar. Poate deveni inutilă o probă

care deşi concludentă a fost deja administrată. Cererea pentru administrarea unei

probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă; admiterea sau

respingerea cererii se face numai motivat .

În practică:

- dacă instanţa a admis odată o probă, ea numai poate reveni asupra

dispoziţiei decât dacă s-a stabilit că acea probă este neconcludentă, inutilă

133 R. Merle, A. Vitu, op.cit., p.729.134 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op.cit.p.119.

107

ori administrarea sa este imposibilă135;

- revenirea asupra probei admise nu se poate face decât cu arătarea

cauzelor care o fac inutilă în cauză şi asigurarea dreptului de apărare a

inculpatului136;

- dacă din probele administrate rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea

imputată, deşi acesta neagă comiterea faptei, instanţa nu-i poate respinge

probele solicitate în apărare, pe considerentul că administrarea lor ar fi

inutilă137.

Fapte care nu trebuie dovedite.

a) Existenţa unei prezumţii legale.

Astfel:

- cel care invocă o împrejurare stabilită printr-o hotărâre judecătorească, nu

are obligaţia de a dovedi că actul reflectă adevărul;

- cel care invocă o prezumţie relativă nu are obligaţia dovedirii faptei

prezumate, se poate dovedi însă contrariul;

- în cazul prezumţiilor absolute contradovada este inadmisibilă;

- prezumţiile judiciare sau simple, nu constituie în mod obişnuit o dispensă de

probă, folosirea lor urmând a fi limitată la situaţiile când administrarea lor

pentru dovedirea anumitor împrejurări nu mai este posibilă ( ex. când se

reţine pe bază de probe că gestionarul a sustras prin acte repetate cea mai

importantă parte a valorilor găsite lipsă, se poate admite pe baza prezumţiei

judiciare că el şi-a însuşit şi restul valorilor, dacă această împrejurare nu se

poate dovedi altfel.

b) Faptele evidente şi faptele notorii nu necesită depunerea unei activităţi

probatorii:

- notorietatea rezultă din cunoaşterea de către toată lumea sau de un cerc

135 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr.3180/1974, R.R.D. nr.11/1975, p.73; Tribunalul Jud.Timiş dec.pen.nr.1182/1971 R.R.D. nr.9/1971, p.168.136 Tribunalul jud. Timiş, dec.pen.nr.527/1973 nr.8/1973,p.173.137 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr.5799/1970 R.R.D., nr.6/1972, p.169

108

larg de persoane a unor împrejurări;

- evidenţa decurge din cunoaşterea empirică pe baza unei îndelungate

experienţe umane a unor legităţi sau fenomene obiective,

c) Faptele necontestate de cel care participă în cauza penală nu trebuie dovedite;

în proces această regulă nu se concepe în mod absolut.

Împrejurările cunoscute în mod direct de organele judiciare trebuie dovedite,

astfel s-ar ajunge la un arbitrariu. În scopul aprecierii obiective a celor

percepute de un judecător în legătură cu o infracţiune, el trebuie ascultat ca

martor, abţinându-se de la judecarea cauzei ( art.44 C.p.p. )

3. Sarcina probei

Prin sarcina probaţiunii ( onus probandi ) se înţelege obligaţia procesuală ce

revine participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii138.

Sarcina probaţiunii prezintă două laturi:

a) se referă la obligaţiile ce revin organelor judiciare de a administra probe

( principalul aspect al problemei );

b) se referă la posibilităţile părţilor de a propune sau solicita administrarea de

probe .

Astfel:

a) conform art.65 C.p.p. sarcina administrării probelor în procesul penal revine

organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Pentru aceasta este

nevoie ca la cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată,

orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este

obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze;

b) părţile nu au obligaţia de a administra probe, obligaţia dovediri vinovăţiei

revenind acuzării, adică procurorului, respectiv părţii vătămate.

În lipsa dovezilor de vinovăţie, inculpatul nu este obligat să-şi probeze

nevinovăţia, iar dacă există probe de vinovăţie inculpatul are dreptul să probeze

138 vezi Gr.Theodoru, op.cit.,p.410; S.Kahane, op,cit., p. 135.

109

netemeinicia lor. Dacă inculpatul nu doreşte sau nu ştie să ceară sau să

propună administrarea de probe în apărarea sa şi asemenea probe există,

organul judiciar este obligat să administreze probele în apărare.

Este obligatoriu pentru orice persoană care cunoaşte vreo probă sau care

obţine vreun mijloc de probă, să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze ( art.65

alin.2 C.p.p. ).

Partea care are o probă pe care trebuie s-o prezinte, propune şi administrarea

ei, adică cel care propune proba o şi prezintă, respectiv produce.

Uneori poate interveni un transfer al obligaţiei de la cel care propune proba la

cel căruia îi e mai lesne să o înfăţişeze ( Ex. inculpatul propune ca probă un înscris

oficial care se găseşte la un organ administrativ ). Acest transfer este cunoscut sub

denumirea „regula probei celei mai accesibile” şi constă într-un transfer al obligaţiei de

prezentare a probei şi nu un transfer al sarcinii de administrare a probei139.

În ceea ce priveşte latura civilă se aplică regulile procesuale din dreptul civil cu

precizare că atunci când în procesul penal acţiunea civilă se exercită din oficiu,

organele judiciare au obligaţia să rezolve acţiunea civilă independent de poziţia şi

manifestarea concretă a părţilor în această privinţă.

4. Prezumţia de nevinovăţie

Conform art.66 C.p.p. „învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de

nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia”.

Acest articol trebuie interpretat în sensul că niciodată învinuitul sau inculpatul

nu are obligaţia să-şi probeze nevinovăţia chiar şi atunci când dovada vinovăţiei s-a

făcut de cel care acuză. Pentru ca prezumţia de nevinovăţie să fie funcţională pe

deplin, în art.66 alin.2 C.p.p. s-a prevăzut că dacă exisă probe de vinovăţie, inculpatul

sau învinuitul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Sub aspectul efectelor

juridice, prezumţia de nevinovăţie duce la o prezumţie legală relativă în sensul că cele

139 Vezi, S. Kahane, op.cit., p.136, N.Volonciu, op.cit.,p.165, V.Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice, vol.I,p.177 etc

110

presupuse prin norma juridică pot fi răsturnate prin dovada contrarie.

Acest principiu de bază al dreptului procesual penal face ca procurorul, pentru

a-l trimite în judecată pe inculpat să aibă strânse toate probele care să ateste

săvârşirea infracţiunii de vinovăţie de către acesta (art.262 C.p.p. ). Pentru instanţă

acest principiu este concretizat în faptul că o condamnare a inculpatului se face după

ce s-au administrat probe din care rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a

fost săvârşită de către inculpat ( art.345 alin.2 C.p.p.). Prezumţia de nevinovăţie este

completată uneori de principiul „in dubio pro reo” adică orice îndoială este în favoarea

inculpatului.

„In dubio pro reo” se referă numai la stabilirea situaţiilor de fapt şi nu se aplică

la interpretarea normelor juridice procesuale sau în legătură cu punerea în executare a

hotărârii judecătoreşti cu înţeles echivoc.

5. Administrarea probelor.

Administrarea probelor este o activitate procesuală desfăşurată de către

organele judiciare în colaborare cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi

obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi preluarea ca piese

ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele şi

soluţionată cauza140.

Administrarea probelor reprezintă, de fapt, o deducere în faţa organului judiciar

a faptelor şi împrejurările faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să se

formeze o reprezentare exactă a celor petrecute141.

În conformitate cu art.202 Cp.p. organul de urmărire penală este obligat să

strângă şi bineînţeles să administreze, probele necesare pentru aflarea adevărului şi

lămurirea cauzei sub toate aspectele. Se are în vedere probele atât în favoarea cât şi

în defavoarea invinuitului sau inculpatului. Pentru realizarea acestei activităţi în faza de

urmărire penală, se va ţine cont de următoarele reguli:

140 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, vol.I, p.336.141 Idem.

111

- organul judiciar se poate informa numai prin sursele sau izvoarele îngăduite

de lege şi care constituie mijloace de probă în conformitate cu art.64 C.p.p.;

- diferitele procedee probatorii sunt înscrise în cod ( cum se audiază

inculpatul, cum se consemnează declaraţia acestuia etc.);

- administrarea probelor se face conform legii fără a aduce atingere demnităţii

umane şi prestigiului justiţiei ( v.art.68 C.p.p. ).

În faza de judecată administrarea probelor presupune respectarea următoarelor

reguli:

- în cursul judecăţii se readministrează probele din cauză cu folosirea

procedeelor probatorii legale; se pot administra şi probe noi care nu au fost

cunoscute sau administrate în faza de urmărire penală; administrarea

probelor în şedinţa de judecată se numeşte cercetare judecătorească;

- părţile sau procurorul pot face propuneri pentru administrarea de probe pe

care instanţa le admite sau respinge după o anumită procedură; instanţa îşi

manifestă atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului ( art.287

C.p.p.);

- există şi particularităţi ale procedeelor probatorii ( martorul va fi audiat întâi

pe partea care l-a propus şi apoi de către celelalte părţi ( art.327 alin.1

C.p.p.); cu excepţia cercetării locale, dacă instanţa dispune o percheziţie,

aceasta se comunică spre realizare procurorului.

112

SECŢIUNEA a III-a

MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI PROCEDEE PROBATORII

1. Noţiuni preliminare

a) Mijloacele de probă reprezintă mijloacele legale prin care se administrează

probele. A nu se confunda cu:

- probele care sunt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se

soluţionează cauza penală;

- subiectul probe i care este persoana care procură elementul de informare

care constituie proba ( martor, expert, inculpat etc. )142;

- procedeele de probă care reprezintă modul de a proceda în folosirea

mijloacelor de probă143.

Există două sisteme de a înscrie în lege mijloacele de probă:

a) sistemul prin care mijloacele de probă sunt enumerate în mod limitativ

(sistemul codului nostru de procedură ),

b) sistemul prin care mijloacele de probă sunt înscrise în lege enunciativ144.

Art.64 C.p.p. enumeră următoarele mijloace de probă:

- declaraţiile învinuitului sau inculpatului,

- declaraţiile părţii vătămate,

- declaraţiile părţii responsabile civilmente,

- declaraţiile martorilor,

- înscrisurile,

- înregistrările audio sau video,

- fotografiile,

- mijloacele materiale de probă,

- constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale,

142 V. Dongoroz, op.cit., p.212.143 V. Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice, vol.I, p.170.144 M. Franchimont, s.a., op.cit., p.755.

113

- expertizele.

Libertatea mijloacelor de probă ( deducerea probelor în faţa instanţei se face

prin orice mijloc de probă) are următoarele restricţii în materie penală:

- dovada stării psihice a inculpatului într-o cauză privind un omor deosebit de

grav impune stabilirea acesteia pa baza unei expertize psihiatrice obligatorii

( art.117 alin.1 C.p.p. );

- stabilirea morţii violente se face în urma unei constatări medico – legale

(art.114 C.p.p. );

- administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face

potrivit materiei căreia îi aparţine acea chestiune ( art.44 alin.2 C.p.p. ).

Procedeele probatorii reprezintă modalităţile concrete în care se procedează la

folosirea mijloacelor de probă. Aceste procedee probatorii sunt foarte variate.

Astfel:

- prin acelaşi procedeu probator se poate ajunge la administrarea unor

mijloace de probă diferite ( ascultarea unor persoane poate constitui un

procedeu probator atât în cazul învinuitului sau inculpatului, cât şi în cazul

declaraţiei altei părţi ori a martorului );

- acelaşi mijloc de probă să aibă modalităţi concrete de administrare care să

ducă la procedee probatorii diferite ( în cazul unui înscris, procedeele de

cunoaştere a conţinutului acestuia pot fi diferite: cercetarea directă,

traducerea sau descifrarea în cazul redactării într-o limbă străină sau formă

criptografică, compararea cu alte scripte, ridicarea lor sau găsirea în cadrul

unei percheziţii ori cercetări la faţa locului etc.).

În art.69-132 C.p.p. sunt prevăzute în detaliu mijloacele de probă iar unele

dispoziţii privitoare la mijloacele de probă au fost prevăzute în acelaşi cadru cu

procedeele corespunzătoare mai adecvate. Astfel în secţiunea „Declaraţiile învinuitului

sau inculpatului” ( art.69-77 ) se cuprind dispoziţii atât cu privire la această declaraţie

ca mijloc de probă cât şi la procedeul probator al ascultării cu toate aspectele care ţin

114

de metodologia audierii şi care au evidente implicaţii judiciare.

2. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

a) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate:

- furnizează informaţiile necesare aflării adevărului,

- constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează a fi tras la

răspundere penală îşi exercită dreptul la apărare145.

Învinuitul sau inculpatul este ascultat conform:

- art.70 alin.3 şi art.232, la începutul urmăririi penale ,

- art.255, la sfârşitul urmăririi penale,

- art.236, cu ocazia arestării preventive,

- art.237, în cazul continuării cercetării după punerea în mişcare a acţiunii

penale,

- cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală,

- art.323-325, în faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este

necesar,

- art.237 alin.4, în timpul urmăririi penale, organul de urmărire penală va

continua să instrumenteze cauza şi fără a-l asculta pe inculpat, când acesta

este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară,

- art.291, în faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu

se prezintă, deşi a fost legal citat.

Deoarece prin încălcarea acestor dispoziţii este restrâns dreptul la apărare a-l

inculpatului, nerespectarea lor atrage sancţiunea nulităţii.

Procedura de obţinere a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului presupune un

complex de ordin procesual şi de ordin tactic ( tactica obţinerii declaraţiilor se studiază

de către criminalistică ).

În conformitate cu:

145 I. Neagu, op.cit., p.348.

115

- art.70 alin1 înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu

privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi

prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă,

ocupaţie, adresă, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei

sale personale146 ;

- art.70 alin.2, învinuitului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă fapta care

formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul

de nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce

declară poate fi folosit şi împotriva sa, dacă învinuitul sau inculpatul dă o

declaraţie i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la

învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta;

- art.70 alin.3, organul de urmărire penală înainte de a-l asculta pe învinuit,

cere acestuia să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i

se aduce numai dacă învinuitul consimte.

Rt.71 reglementează modul de ascultare al învinuitului sau inculpatului, alin.1 şi

2 fixează regulile tactice de luare a declaraţiilor:

- alin.1 precizează că fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat;

- alin.2 specifică că în cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau

inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi.

În cazul alin.3 şi 4 se arată modul de obţinere al informaţiilor de la învinuit sau

inculpat, astfel:

- alin.3 spune că acesta este lăsat să declare tot ce ştie în cauză;

- alin.4 interzice ca înainte de ascultarea învinuitului sau inculpatului să i se

citească acestuia sau să i se reamintească declaraţiile pe care le-a dat

anterior.

În alin.5 se arată că învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie

scrisă de mai înainte însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de

146 Vezi E.Lazăr, Importanţa cunoaşterii datelor care caracterizează persoana infractorului, în R.R.D., nr.11 1969, p.71-78.

116

reţinut.

După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări147 cu

privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea ce i se aduce. De asemenea

el este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună ( art.72 C.p.p. ).

Pentru ca aceste declaraţii să poată fi folosite în cadrul procesului penal, în

conformitate cu art.73 C.p.p., trebuie ca:

- declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris;

- în declaraţie se vor consemna ora începerii şi ora încheierii ascultării

învinuitului sau inculpatului;

- declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă cere, i se dă să o citească;

- când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la

sfârşit ;

- când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face

menţiunea în declaraţia scrisă;

- declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a

procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele

completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia

a fost luată prin interpret;

- când învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale

sau doreşte să facă completări, rectificări sau precizări, acestea se

consemnează şi se semnează ca şi declaraţiile date iniţial.

Dacă învinuitul sau inculpatul se găseşte în faţa organului de urmărire penală

sau a instanţei de judecată, acesta va fi ascultat la locul unde se află, ci excepţia

cazurilor în care legea prevede altfel ( art.74 C.p.p. ).

Legea nu acordă o importanţă deosebită declaraţiei acestui subiect procesual.

În art.69 C.p.p. arătându-se că aceste declaraţii pot servi la aflarea adevărului numai

în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul

147 V. Emilian Stancu, op.cit., p.105.

117

probelor existente în cauză148, deoarece voluntar sau involuntar învinuitul sau

inculpatul derutează declaraţia sa149.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă ( organul judecătoresc

reţinând numai ceea ce de coroborează cu alte probe ) şi retractabilă, numai dacă

aceasta se impune în urma aprecierii întregului material probator din cauze150.

Când declaraţiile sunt contradictorii organele judiciare pot reţine numai pe cele

pe care le consideră verosimile, indiferent că au fost date în faza de urmărire penală

sau în faza de judecată151.

b) Declaraţia părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente.

Aceste declaraţii făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului

numai dacă sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul

probelor existente în cauză ( art.75 C.p.p. ).

Pentru a da eficienţă acestor mijloace de probă, art.76 prevede că organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate,

persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi partea responsabilă

civilmente .

Procedura de ascultare se va desfăşura după prevederile art.76 C.p.p. şi

anume:

- înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate

participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială

sau daună morală, se poate constitui parte civilă;

- i se atrage atenţia că se poate constitui parte civilă în tot cursul urmăririi

penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de

sesizare;

- ascultarea propriu-zisă se va face conform dispoziţiilor privitoare la

148 C.S.J., s.p., d.nr.1634/1999, în C.S.J. Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1999 Ed.Juris Argessis, p.311-314.149 P.Bauzat, J.Pindel, op.cit., p.1163.150 T.S., s.p., d.nr.63 din 1980, în R.R.D,.,1981, p.65 şi T.S. d.nr.2317 din 1973 în R.R.D., nr.1, 1974, p.166.151 T.S., s.p., d. nr.1583 din 1974, în R.1, p.116, T.S. s.p.,d.nr.2940 din 1974, în C.J. 1974 p.519, T.J. neamţ, d.p.nr.197 din 1983, în R.R.D., nr.12, 1983, p.104.

118

ascultarea învinuitului sau inculpatului ( art.77 C.p.p. ).

Având în vedere că aceste părţi sunt interesate în rezolvarea laturii penale sau

laturii civile a procesului penal, legea arată că declaraţiile lor pot servi la aflarea

adevărului numai în măsura în care sunt coroborate ci fapte sau împrejurări ce rezultă

din ansamblul probelor existente în cauză.

c) Declaraţiile martorilor.

Proba cu martori constituie regula în procesul penal şi excepţia în procesul

civil152. Art.78 C.p.p. arată că martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo

faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în

procesul penal.

În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal,

indiferent de starea sa fizică ( orb, surd, mut ) sau psihică, organele judiciare având

posibilitatea să aprecieze şi să folosească informaţiile necesare rezolvării cauzei.

Obligaţiile martorilor:

- să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;

- să declare tot ce ştiu cu privire la aspectele cauzei.

În cazul nerespectării celor două obligaţii pe care le au, martorii pot fi

sancţionaţi astfel:

a) nerespectarea obligaţiei martorului de a se prezenta la organele judiciare

constituie abaterea judiciară care se sancţionează cu amendă;

b) nerespectarea obligaţiei de a declara tot ce ştie în legătură cu faptele cauzei

atrage aplicarea unei sancţiuni penale pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie

mincinoasă şi poate fi comisă chiar în etapa actelor premergătoare urmăririi

penale153.

Drepturile martorilor

a) sunt protejaţi prin lege împotriva violenţelor şi ameninţărilor ce ar fi făcute 152 Vz.I.Stoenescu, S Zilberstein, op.cit., Buc., 1977, p.362-368.153 V. Popescu, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii de mărturie mincinoasă în timpul actelor premergătoare, în R.R.D., nr.2, 1984, p.45-47.

119

asupra lor în vederea obţinerii de declaraţii;

b) au dreptul de a primi anumite sume de bani care reprezintă cheltuielile de

transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare prilejuite de chemarea

lor ( art.189 C.p.p. ).

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor.

Este vorba de calitatea de martor într-o cauză concretă şi nu de calitatea de

martor în general; astfel nu pot fi ascultate ca martor într-o cauză penală:

a) persoanele obligate să păstreze secretul profesional.

Aceste persoane sunt obligate prin natura atribuţiilor de serviciu să obţină

secrete a căror divulgare, ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unor

persoane fizice sau juridice154 ( avocaţii, medicii, notarii publici etc. ). Divulgarea

secretului de serviciu constituie infracţiune ( art.298,196 din C.p ).

Această obligaţie este înlăturată, în cazul în care persoana fizică sau juridică

faţă de care există obligaţia păstrării secretului profesional încuviinţează divulgarea

secretelor respective ( art.79 alin.1 partea finală ).

În alin.2 al art.79 se prevede că are întâietate calitatea de martor faţă de

calitatea de apărător cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut

înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi.

b) nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal, partea vătămată sau partea

civilă ( art.82 )155 ( nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză ).

Dacă partea vătămată a fost ascultată, totuşi, în calitate de martor, declaraţia

sa poate fi valorificată ca mijloc de probă, în măsura în care se coroborează cu fapte

sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente la dosar156.

Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori

Conform art.80 C.p.p. nu sunt obligate să depună ca martori soţul şi rudele

154 Dongoroz I, p.203-204.155 Olguţa Băjenaru, Incompatibilitatea calităţii de parte în proces cu cea de martor, în D.m.11/2000156 D. Pavel, Notă, în R.R.D.,nr.1. 1972, p.145-248.

120

apropiate ( ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile ), acest articol încercând să

ocrotească sentimentele de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate ale

învinuitului sau inculpatului le au faţă de acesta din urmă. Dacă vreuna din persoanele

aflate în această situaţie consimte să depună ca martor, atunci ea va avea obligaţiile şi

drepturile specifice martorilor.

Procedura de ascultare a martorilor

Întrebările prealabile care sunt adresate martorului sunt specificate în art.84

C.p.p. Acestea sunt:

- martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă,

ocupaţie ( alin.1 );

- în caz de îndoială asupra identităţii martorului aceasta se stabileşta prin

orice mijloc de probă ( alin.2 );

- martorul mai este întrebat dacă este soţ sau rudă a vreuneia dintre părţi şi în

ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe

urma infracţiunii ( alin.3 );

Dacă este rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul se aplică dispoziţiile art.80

C.p.p., în care se arată că rudele apropiate nu sunt obligate să depună ca martori.

Dacă din declaraţiile martorului rezultă că aceasta se află în relaţii de duşmănie cu una

dintre părţile în proces, proba va fi totuşi administrată, credibilitatea unei mărturii

trebuind să scadă proporţional cu ura sau prietenia, ori cu strânsele relaţii dintre martor

şi infractor157.

Înainte de a fi ascultat, martorul va depune următorul jurământ: „ jur că voi

spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute

Dumnezeu”. În timpul depunerii jurământului, martorul pune mâna pe cruce sau pe

biblie.

Martorului de altă religie decât cea creştină, nu îi sunt aplicabile prevederile din 157 C. Beccaria, op.cit., p.23.

121

formula jurământului menţionat mai sus, referirea la divinitate se schimbă potrivit

credinţei religioase a martorului. Martorul fără confesiune va depune un jurământ: „ jur

pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce

ştiu”. Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul, vor

rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi

ascunde nimic din ceea ce ştiu”.

Apartenenţa martorului la o anumită religie sau faptul că nu are o confesiune,

se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor.

După depunerea jurământului, i se va pune în vedere martorului că, dacă nu va

spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

De la obligaţia depunerii jurământului este exceptat minorul care nu a împlinit

vârsta de 14 ani , i se va atrage însă atenţia să spună adevărul.

Depunerea jurământului şi faptul că organul judiciar i-a atras atenţia martorului

despre necesitatea de a spune adevărul vor fi menţionate în declaraţia scrisă158.

După realizarea acestei proceduri prealabile, martorului i se face cunoscut

obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora

a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie în legătură cu acestea.

Dispoziţiile privind tactica ascultării învinuitului sau inculpatului sunt aplicabile şi

martorului. Astfel:

- dacă sunt mai mulţi martori sunt ascultaţi separat; în cursul urmăririi penale,

dacă sunt mai mulţi martori, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi

(art.86 alin.3 şi art.71 alin.2 C.p.p. );

- martorul este lăsat mai întâi, să declare tot ce ştie în cauză; ascultarea

martorului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care

acesta le-a dat anterior în cauză ( art.86 alin.3 şi art.71 alin.4 );

- martorul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se

poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut ( art.86 alin.3

combinat cu art.73 );158 Eugen Stoica, declaraţii de martor jurământ, în R.D,P. nr1/2000.

122

- după ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la

faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la

persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele

declarate ( art.86 alin.2 );

- dacă martorul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi

ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la

ascultarea acestuia în locul în care se află ( art.86 alin.3, combinat cu art.74

C.p.p. ).

Declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de

probă cu deosebire că faţă de declaraţiile învinuitului sau inculpatului sau ale celorlalte

părţi care trebuie coroborate cu celelalte probe, declaraţiile martorilor pot servi la

aflarea adevărului necondiţionat159.

Aprecierea declaraţiei martorilor se apreciază în funcţie de:

- împrejurări referitoare la personalitatea martorului ( starea psihofizică,

starea morală, raporturile martorului cu cauza şi cu părţile din proces etc. ),

- sursa din care provine mărturia,

- modul în care a avut loc perceperea faptelor şi a împrejurărilor de fapt

ş.a.160.

Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi a martorilor

A. Confruntarea

Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar161 folosit de către

organul de urmărire penală sau de către instanţă în cazul în care se constată că

există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză şi numai

dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.

159 C.A.B., sI pen., d.p. 100/1996 cu Notă de V. Papadopol în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Editura Holding Reporter, 1998, p.167-168.160 Ciopraga, op.cit., p.18-73, 183-208, 216-255.161 C. Suciu, Criminalistica, Buc., Editura didactică şi pedagogică, 1972, p.594-595.

123

Confruntarea este considerată un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de

precizare a poziţiilor învinuitului sau inculpatului faţă de faptele ce li se impută.

În folosirea confruntării există avantaje şi dezavantaje. Astfel:

Avantaje:

- se poate stimula memoria celor confruntaţi;

- se pot observa reacţiile celor care au fost puşi „faţă în faţă”.

Dezavantaje:

- cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor;

- pot sesiza punctele slabe ale probatoriului;

- pot să se pună de acord asupra celor ce vor declara în cadrul confruntării

sau în etapele ulterioare162.

Procedura confruntării

Se desfăşoară după regulile stabilite de art.88 C.p.p. şi anume:

- persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în

privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic ( alin.1 ); persoanele

confruntate vor răspunde strict la întrebările adresate de organul judiciar,

întrebări ce vizează împrejurările cu privire la care declaraţiile date anterior

conţin contraziceri;

- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca

persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări ( alin.2 ); întrebările pe

care şi le pun cei confruntaţi sunt adresate prin organul judiciar;

- confruntarea poate fi înregistrată video.

B. Folosirea interpreţilor.

Art.128 alin.1 arată că, în situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care

urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română, ori nu se poate exprima, iar

organul de urmărire penală sau instanţa nu are posibilitatea să se înţeleagă cu

162 E. Stancu, op.cit., p.125.

124

aceasta, îi asigură folosirea unui interpret; în cursul judecăţii, părţile pot fi asistate şi de

un interpret ales de ele.

Interpreţii pot fi folosiţi şi în situaţia în care la dosarul cauzei există sau sunt

prezente în instanţă înscrisuri într-o altă limbă decât cea română.

Obligaţiile interpretului ( art.128 alin.3 combinat cu 83 C.p.p. ):

- să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;

- să arate cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată;

- i se pun întrebări prealabile cu ajutorul cărora este identificat;

- este întrebat dacă este soţ sau rudă cu vreuna din părţi şi în ce raporturi se

află ce acestea;

- este întrebat dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii;

- interpretul depune jurământul la fel ca martorul.

C. Prin Legea nr.281/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.468 din

01.07.2003 au fost introduse art.861 – 865 .

Art.861 C.p.p. reglementează protecţia datelor de identificare a martorului.

Astfel:

- dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a

martorului sau a locului acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitat

viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori altei persoane, martorului i

se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate

sub care urmează să apară în faţa organului judiciar ( alin.1 );

- această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale,

iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a

martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite;

- datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces

verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau

supravegheat urmărirea penală, după caz, la sediul instanţei într-un loc

125

special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă; procesul verbal va fi

semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus

măsura ( alin.3 );

- documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate

procurorului sau, după caz, completului de judecată în condiţii de strictă

confidenţialitate ( alin.4 );

- dacă a dispărut pericolul ce a determinat luarea măsurilor de protecţie a

martorului, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse

în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă şi după caz,

instanţa prin încheiere constată dispariţia acestui pericol;

- declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul

verbal al procurorului potrivit 862 alin.5, precum şi declaraţia martorului,

consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent

la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, potrivit

art.862alin.6, teza I, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care

sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor

existente în cauză;

- pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii

sub acoperire;

- dispoziţiile de mai sus se aplică şi experţilor.

Art.862 stabileşte modalităţile speciale de ascultare a martorului. Astfel:

- alin.1, în situaţia prevăzută de art.861, dacă există mijloace tehnice

corespunzătoare, procurorul sau, după caz, instanţa poate admite ca

martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de

urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată.

Procedura unei ascultări speciale a martorului este următoarea:

- alin.2, luarea declaraţiei martorului, în condiţiile de mai sus, se face în

prezenţa procurorului;

126

- alin.3, martorul poate fi ascultat în condiţiile de la alin.1 şi 2, se înregistrează

prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă;

- alin.5, în cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces verbal în care se

redă cu exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul

care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală

şi se depune la dosarul cauzei, declaraţia martorului, transcrisă, va fi

semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc

special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă;

- alin.6, în cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul

care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de

judecată; declaraţia martorului transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind

păstrată în dosarul depus la instanţă, în condiţiile prevăzute la alin.5;

- alin.7, casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia

martorului, în original sigilate cu sigiliul parchetului sau, după caz, al

instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în

condiţiile prevăzute în alin.5; casetele video şi audio înregistrate în cursul

urmăririi penale vor fi înaintate la terminarea urmăririi penale instanţei

competente împreună cu dosarul cauzei şi vor fi păstrate în aceleaşi condiţii;

- alin.8, dispoziţiile art.78, 85 şi ale art.86 alin.1 şi 2 se aplică în mod

corespunzător.

Pentru a verifica mijloacele de ascultare a martorilor şi implicit a autenticităţii

înregistrărilor instanţa de judecată poate admite la cererea procurorului, a părţilor sau

din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiaţi

martorii, în condiţiile prevăzute de art.862 ( art.863 C.p.p. ).

Pentru a proteja sensibilitatea minorilor şi pentru o declaraţie cât mai sinceră

care să conducă la aflarea adevărului, în cauzele privind infracţiunile între membrii

aceleiaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în

şedinţa de judecată, admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin

127

înregistrări audio-video, în condiţiile art.862 alin.2,4 5 şi 7 ( art.864 C.p.p. ).

Pentru siguranţa locuinţei şi a deplasărilor martorului, procurorul care

efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori după caz, instanţa de judecată

poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului

ori să îi asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la

sediul parchetului sau al instanţei şi înapoi la domiciliu sau reşedinţă (art.865alin.1

C.p.p. ).

Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau, după caz, de instanţă, când se

constată că pericolul care a impus luarea măsurilor a încetat.

Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă

Conform art.89 C.p.p., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă în

conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea

adevărului.

Nu constituie mijloace de probă scrisă, ci mijloace materiale de probă,

înscrisurile care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, ajută

la aflarea adevărului în cauza penală ( un înscris pe care se găsesc amprente digitale

sau pete de sânge, un înscris ( chitanţă ) pe numele victimei, ridicat cu ocazia

percheziţiei de la persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii, etc. ).

În concluzie, intră în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele

obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice ( litere, cifre, semne de

punctuaţie) nefiind cuprinse în această noţiune schemele sau planşele, fotografiile,

acestea fiind considerate mijloace materiale de probă.

În procesul penal, un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă îl

au procesele-verbale. Prin proces-verbal se înţelege acel înscris în care organul

prevăzut de lege consemnează constatări făcute personal ( propriis sensibus ).

Proces-verbal; caracteristici:

a) faptele sau împrejurările sunt constatate personal de către organul care-l

întocmeşte; în procesul penal procesele-verbale sunt încheiate de către

128

organul de urmărire penală ( art.90, 108, 131 C.p.p. ) sau de către instanţa de

judecată ( art.90,299 C.p.p. ).

În afara procesului penal procesele-verbale pot fi încheiate şi de către alte

organe în afara celor judiciar penale când legea arată în mod expres ( art.90

alin.2 C.p.p. ).

Potrivit art.224 alin.2 şi 3 pot efectua acte premergătoare urmăririi penale şi

implicit procese-verbale cu privire la cele constatate şi lucrătorii operativi ai Ministerului

de Interne, anume desemnaţi; potrivit art.214 şi art.215 pot încheia procese-verbale şi

organul de constatare prevăzut de aceste articole;

b) procesele-verbale sunt de două feluri:

- procese-verbale care au funcţie probatorie pe fondul cauzei ( Ex. procesul-

verbal de constatare a infracţiunilor );

- procese-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale

( percheziţia, citaţia et. );

c) procesul-verbal trebuie să îndeplinească condiţii de fond şi formă ( art.91

C.p.p.):

- condiţii de fond: locul şi data unde a fost încheiat, numele, prenumele,

ocupaţie şi adresa martorilor existenţi, când există; descrierea amănunţită a

celor constatate precum şi a măsurilor luate; numele, prenumele şi adresa

persoanei la care se referă procesul-verbal; obiecţiile şi explicaţiile acestora,

menţiunile prevăzute de lege pentru situaţiile speciale ;

- condiţii de formă: procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la

sfârşit de către cel care îl încheie, precum şi de către martorii asistenţi dacă

există şi de către aceste persoana la care se referă procesul-verbal; dacă

una dintre aceste persoane refuză sau nu poate să semneze se face

menţiune despre aceasta.

În cazul nerespectării acestor condiţii sancţiunea este nulitatea absolută sau

nulitatea relativă în funcţie de neregularitatea pe care o conţin.

129

Fiind înscrisuri oficiale în sensul art.150 alin2 C.p., procesele-verbale nu pot fi

falsificate sau distruse sub sancţiunea legii penale.

Înscrisurile au aceeaşi valoare probatorie ca şi celelalte mijloace de probă. Nici

procesele-verbale nu au o valoare probatorie deosebită. Este posibil ca un proces-

verbal datorită nepriceperii, relei-credinţe să nu reflecte adevărul. Odată constatat

acest fapt, organele judiciare vor înlătura acel înscris din cadrul probaţiunii.

Înregistrările audio sau video

Prin Legea nr.141/14.11.1996, după secţiunea V din C.p.p. s-a introdus

Secţiunea V1, denumită „ Înregistrările audio sau video”; s-a adăugat în acest fel la

mijloacele de probă existente, încă două noi: înregistrările audio şi cele video; ulterior

această secţiune a fost modificată prin art.1, pct.47 din L.281/2003.

a) Înregistrările audio

Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor

sunt stabilite de art.911 C.p.p..

Astfel:

- alin.1: interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică ori pe orice alt tip

de suport ale unor convorbiri sau comunicări, se vor efectua cu autorizarea

motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege, dacă sunt date şi indicii temeinice privind pregătirea sau

săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din

oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului;

- autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu;

- interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea

adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea

făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.

130

Înregistrarea nu constituie o probă prin simpla ei efectuare, ci ea poate servi

doar ca mijloc de probă dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau

împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului163.

- alin.2: interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi

autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de

C.p. şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de

stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a

banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute

de L.nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de

corupţie ori al unor alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai

căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor

care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte

mijloace de telecomunicaţii;

- alin.3: autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel

mult 30 de zile;

- alin.4: autorizarea poate fi prelungită, în aceleaşi condiţii, pentru motive

temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata

maximă a înregistrărilor autorizate, este de 4 luni;

- alin.5: măsurile dispuse de instanţă vor fi ridicate înainte de expirarea

duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-

au justificat;

- alin.6: înregistrările prevăzute la alin.1, pot fi făcute şi la cererea motivată a

persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea

instanţei de judecată;

- alin.7: autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor telefonice sau a

comunicărilor se face prin încheiere motivată care va cuprinde:

o indiciile concrete şi faptele care justifică măsura,

163 I. Neagu, op.cit., p.364.

131

o motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului,

o persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii,

o perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.

Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea sunt prevăzute de

art.912 C.p.p.. Astfel se stabileşte în :

- alin1: procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările

prevăzute în art.911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de către

organul de cercetare penală; persoanele care sunt chemate să participe

tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul

operaţiunii efectuate.

Se stabilesc şi excepţii, prevăzute de:

- alin.2: în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzută în

art.911 alin.1 ar aduce grave prejudicii acţiunii de urmărire , procurorul poate

dispune, cu titlu provizoriu prin ordonanţă motivată, interceptarea şi

înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a

convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanţei imediat, dar

nu mai târziu de 24 de ore;

- alin.3: instanţa trebuie să se pronunţe în cel mult 24 de ore asupra

ordonanţei procurorului şi dacă o confirmă şi este necesar, va dispune

autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art.911

alin.1-3; dacă instanţa nu confirmă ordonanţa procurorului, ea trebuie să

dispună încetarea, de îndată, a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea

celor efectuate.

Ca o măsură de transparenţă în:

- alin.4: se prevede că instanţa, până la terminarea urmăririi penale, aduce la

cunoştinţă, în scris, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi

înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea.

În ceea ce priveşte certificarea înregistrărilor art.913 C.p.p. stabileşte foarte clar

132

condiţiile:

- alin.1: despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor procurorul sau

organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal în care se

menţionează:

autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea

acestora;

numărul sau numerele posturilor telefonice între care

s-au purtat convorbirile;

numele persoanelor care le-au purtat dacă sunt

cunoscute;

data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de

ordine al benzii magnetice sau al oricărui tip de suport

pe care se face imprimarea.

- alin.2: convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se

ataşează la procesul-verbal, cu certificare pentru autenticitate de către

organul de cercetare, verificat şi contrasemnat de procurorul care

efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză; în situaţia în

care procurorul procedează la interceptări şi înregistrări, certificarea pentru

autenticitate se face de către acesta, iar verificarea şi contrasemnarea de

către procurorul ierarhic superior; corespondenţele în altă limbă decât cea

română sunt transcrise în limba română prin intermediul unui interpret.

La procesul-verbal se ataşează banda magnetică sau orice alt tip de suport,

care conţine înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

- alin.3: banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea

convorbirii, redarea scrisă a acesteia şi procesul-verbal se înaintează

instanţei:

instanţa hotărăşte care dintre informaţiile culese

prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei,

133

încheind un proces-verbal în acest sens;

convorbirile sau comunicările care conţin secrete de

stat sau profesionale nu se menţionează în procesul-

verbal;

dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri

sau comunicări care conţin secrete de stat,

consemnarea acestora se face în procese-verbale

separate ( li se aplică prevederile art.97 alin.3 ).

- alin.4: banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoţită de transcrierea

integrală şi copii după procesul-verbal, se păstrează la grefa instanţei, în

locuri speciale, în plic sigilat;

- alin.5: instanţa poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile

sau a avocatului acestora, consultarea părţilor din înregistrare şi din

transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în

procesul-verbal;

- alin.6: instanţa dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au

fost folosite ca mijloace de probă în cauză, celelalte înregistrări vor fi

păstrate până la arhivarea dosarului.

Există şi o excepţie în ceea ce priveşte folosirea înregistrărilor ca mijloc de

probă şi anume înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil (v.913 alin.7 ).

În afara convorbirilor telefonice legea autorizează şi alte înregistrări audio,

convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie, cărora li se aplică aceleaşi

condiţii şi modalităţi ca şi la înregistrarea convorbirilor pe banda magnetică ( art.914 ).

Similitudinea de tratament juridic este valabilă şi pentru înregistrările video cu o

singură diferenţă anume ca redarea imaginilor imprimate pe bandă să se facă în formă

scrisă.

Pentru a evita orice echivoc şi pentru a pune la îndemâna celor care se

îndoiesc de autenticitatea datelor rezultate din înregistrări un instrument de control,

134

legea permite ca toate mijloacele de probă la care s-a făcut referire să poată fi supuse

expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu (art.916alin.1 C.p.p.).

De asemenea, înregistrările prezentate de părţi, pot servi ca mijloc de probă, dacă nu

sunt interzise de lege.

Mijloacele materiale de probă

Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei, precum şi orice alte obiecte

care pot servi la aflarea adevărului, sunt mijloace materiale de probă ( art.94 C.p.p. ).

Potrivit art.95 C.p.p., sunt de asemenea mijloace materiale de probă obiectele care au

fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi

obiectele care sunt produsul infracţiunii.

Mijloacele materiale de probă, în literatura de specialitate sunt denumite şi

probe materiale164.

Mijloacele materiale de probă pot fi cuprinse în patru grupe165:

a) obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea

infracţiunii ( ex. cuţitul de care s-a servit făptuitorul la săvârşirea omuciderii );

b) obiectele care sunt produsul infracţiunii ( ex. monede false, armele fabricate,

alimente sau băuturi falsificate );

c) obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite ( ex. hainele

infractorului pe care se găsesc pete de sânge, înscrisul contrafăcut etc. );

d) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în cauza penală166.

Cercetările pe care le întreprind organele judiciare penale la locul săvârşirii

infracţiunii, trebuie să ducă la descoperirea şi ridicarea de obiecte materiale

care pot fi folosite la aflarea adevărului.

Forţa probatorie a mijloacelor materiale de probă este egală cu a celorlalte

mijloace de probă.

164 S. Kahane, op.cit., p.150.165 Volonciu I, op.cit., p.177.166 C. Suciu, op.cit., p.305.

135

Mijloacele materiale pot fi:

- probe directe ( ex: în cazul infracţiunilor a căror latură obiectivă este

caracterizată prin deţinerea unor obiecte interzise de lege, asemenea

obiecte găsite asupra unei persoane constituie probe directe de vinovăţie );

- probe indirecte ( un obiect de uz personal uitat sau pierdut de făptuitor la

locul faptei ).

Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi mijloacelor materiale de

probă

1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice

obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal( art.96 C.p.p.).

Actul procedural al ridicării de obiecte sau înscrisuri este o activitate care se

deosebeşte de percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atât a înscrisurilor

sau obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât şi a locului unde acestea se

găsesc167.

Obligaţia organului judiciar de a ridica obiectele sau înscrisurile este dublată de

obligaţia de predare a obiectelor şi înscrisurilor. Astfel în art.97 se arată că orice

persoană fizică sau juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate

servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub luare de

dovadă, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora.

Alin.2 al aceluiaşi art. stabileşte că în situaţia în care organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie de pe un înscris poate servi ca

mijloc de probă, reţine numai copia.

În cazul în care obiectul sau înscrisul are caracter secret sau confidenţial

prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a

confidenţialităţii ( art.97 alin.3 C.p.p. ).Pentru reţinerea şi predarea corespondenţei şi a 167 C. Suciu, op.cit., p.560.

136

obiectelor, sunt dispoziţii speciale prevăzute în art.98 alin.1 C.p.p. Astfel instanţa de

judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul

judecăţii, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea

scrisorile, telegramele şi orice altă corespondenţă, ori obiectele trimise de învinuit sau

inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect.

În cazuri urgente şi temeinic justificate această măsură poate fi dispusă şi de

către procuror, care este obligat să informeze de îndată despre acesta instanţa

(alin.12 ).

Această măsură prevăzută în alin.1 se dispune dacă sunt întrunite condiţiile

arătate în art.91 alin.1 şi potrivit procedurii prevăzute acolo.

Corespondenţa şi obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie

destinatarului ( art.98 alin.2 ).

În cazul nerespectării obligaţiei de predare a obiectelor şi înscrisurilor, legea

prevede în art.99, posibilitatea ridicării silite a acestora. Actul procesual al ridicării silite

este efectuat întotdeauna de către organul de urmărire penală. Această măsură poate

fi dispusă de către organele de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cursul

judecăţii dispoziţia de ridicare silită comunicându-se procurorului care ia măsuri de

aducere la îndeplinire prin organele de cercetare penală.

Procedura de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor este aceeaşi ca şi în cazul

efectuării percheziţiei.

2. Percheziţia

Potrivit art.100 C.p.p., când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect

sau înscris dintre cele arătate în art.98, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora,

precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este

necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea

unei percheziţii.

Obiectele căutate prin percheziţie sunt determinate de specificul infracţiunii care

face obiectul cauzei penale168.

168 I. Neagu, op.cit., p.371.

137

Percheziţiile sunt de două feluri: domiciliară şi corporală ( art.100 alin.2 ).

a) Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere

motivată, în cursul urmăririi penale la cererea procurorului, sau în cursul

judecăţii ( alin.3 ). Aceasta se dispune în cursul urmăririi penale în camera de

consiliu, fără citarea părţilor cu participarea obligatorie a procurorului ( alin.3 ).

Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale

( alin.6 ).

b) Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organele de cercetare

penală, de procuror sau de judecător.

În cursul urmăririi penale, percheziţia se efectuează de către procuror sau de

organele de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi, iar în

timpul judecăţii poate fi efectuată de către instanţă cu ocazia unei cercetări

locale, sau în celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de a se efectua o percheziţie

se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia ( art.101, 102 C.p.p. ).

Legea stabileşte strict timpul de efectuare a percheziţiei domiciliare si a ridicării

de obiecte şi înscrisuri, intervalul de timp fiind între orele 6,00 –20,00, iar în celelalte

ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când percheziţia urmează să se

efectueze într-un local public. Percheziţia începută în intervalul 6,00-20,00 poate

continua şi în timpul nopţii.

Procedura efectuării percheziţiei şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri

Potrivit art.104 C.p.p., organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este

obligat ca, în prealabil să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege să arate

autorizaţia dată de judecător.

Percheziţia domiciliară şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri se face în prezenţa

persoanelor de la care se ridică obiecte sau înscrisuri, sau la care se efectuează

percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al

familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu.

138

Aceste operaţiuni se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor martori

asistenţi ( art.104 alin.3 C.p.p. ).

Regula este ca persoana la care se face percheziţia să fie de faţă. Dacă

persoana este reţinută sau arestată va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu

poate fi adusă, percheziţia sau ridicarea de obiecte sau înscrisuri, se face în prezenţa

unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin

având capacitate de exerciţiu.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi

înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită; cu toate acestea, obiectele sau

înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă, se ridică întotdeauna ( art.105

alin.2 C.p.p. ).

Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa

personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, să

nu devină publice.

Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, care, în

prealabil trebuie să se legitimeze şi în cazurile prevăzute de lege, să prezinte

autorizaţia dată de judecător.

Percheziţia corporală se face numai de către o persoană de acelaşi sex cu

persoana percheziţionată.

Aspecte speciale în cazul efectuării percheziţiei le întâlnim în cazul art.215

C.p.p. În alin.2 al acestui articol, se arată că subofiţerii trupelor de grăniceri şi

comandanţii de nave şi aeronave pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului

şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine.

Deşi acest act procedural este efectuat în afara procesului penal şi fără să fie

necesară autorizaţia judecătorului, totuşi procesul-verbal încheiat cu ocazia

percheziţiei constituie, potrivit art.215 alin. final, mijloc de probă.

A nu se confunda percheziţia corporală efectuată de subofiţerii de grăniceri, ca

organ de constatare, cu „percheziţia” efectuată cu ocazia controlului vamal, aceasta

din urmă constituind un act administrativ cu caracter special.

139

Identificarea şi păstrarea obiectelor ( art.107 C.p.p. ) presupune următoarele

etape:

- obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanelor de la care sunt ridicate şi

celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea

spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează în cazul în care

pot fi însemnate ori nu se pot aplica etichete sau sigilii, acestea se

împachetează şi se închid pe cât posibil, laolaltă, după care se aplică sigilii.

Probele pentru analize se iau cel puţin în dublu şi se sigilează; una din probe se

lasă la cel de la care se ridică ( alin.4 );

- obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrarea fie

celui la care se află, fie unui custode.

Toate aceste operaţiuni vor fi consemnate într-un proces-verbal care trebuie să

cuprindă ( v.art.108 C.p.p. ):

- menţiunile prevăzute în art.91

o numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

o numele , prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi.

- locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi

ridicate;

- enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute;

- se fac menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate şi despre acelea

care au fost lăsate în păstrare.

Copia de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau

de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui

membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este

cazul, custodelui.

Pentru ca obiectele şi înscrisurile ridicate să fie folosite la rezolvarea cauzei,

legea ( art.109 C.p.p. ) prevede anumite măsuri ce trebuie luate cu privire la acestea.

Astfel:

140

- în funcţie de natura obiectelor acestea vor fi ataşate la dosar sau păstrate în

alt mod; obiectele sau înscrisurile care nu pot fi ataşate la dosar pot fi

fotografiate, iar fotografiile vizate se ataşează la dosar;

- până la soluţionarea definitivă a cauzei mijloacele materiale de probă sa

păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la

care sa găseşte dosarul;

- obiectele ce servesc ca mijloc de probă, cu excepţia celor supuse

confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de

soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când, prin această

restituire, s-ar putea stânjeni aflarea adevărului; persoana căreia i-au fost

restituite lucrurile, are obligaţia să le păstreze până la soluţionarea definitivă

a cauzei ( v. aici şi art.169 C.p.p. care se referă la restituirea lucrurilor );

- dacă între bunurile ridicate se află şi unele dintre acelea arătate în art.165

alin.2 ( bunuri perisabile, obiecte din metale sau pietre preţioase, mijloace

de plată străine, titluri de valoare internă, obiecte de artă şi de muzeu,

colecţiile de valoare, bani ) şi dacă nu este cazul de a fi restituite, se

conservă sau se valorifică prin intermediul unităţilor de profil.

Pentru cazurile în care ridicarea de obiecte sau înscrisuri se efectuează într-

una din unităţile prevăzute de art.145 C.p., procedura este aceeaşi, dar completată de

prevederile art.111 C.p.p. astfel:

- organul judiciar de legitimează şi prezintă reprezentantului unităţii autorizaţia

emisă de judecător;

- ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia se efectuează în

prezenţa reprezentantului unităţii juridice;

- când este obligatorie prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din

personalul unităţii;

- copia după procesul-verbal se lasă reprezentantului unităţii.

141

3. Cercetarea la faţa locului

În conformitate cu art.129 C.p.p., cercetarea la faţa locului este un act

procedural care se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări şi să se

fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor de probă şi

împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.

În cercetarea la faţa locului organele judiciare trebuie să uzeze, în cele mai

bune condiţii, de tactica, metoda şi tehnica descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii şi

să se folosească, la nevoie, de realizările tehnico-ştiinţifice cele mai noi169.

Procedura cercetării la faţa locului:

Poate fi efectuată atât de organele de urmărire penală cât şi de instanţa de judecată.

Astfel:

a) efectuată de organele de urmărire penală; trebuie îndeplinite următoarele

condiţii:

- trebuie să existe martori asistenţi, cu excepţia cazurilor când nu este posibil;

- părţile sunt prezente numai atunci când este necesar; neprezentarea părţilor

încunoştiinţate nu împiedică efectuarea cercetării;

- pentru învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat există posibilitatea de a fi

adus la cercetare; în situaţia în care nu poate fi adus, organul de urmărire

penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi

asigură, la cerere, reprezentarea;

b) efectuată de către instanţa de judecată; este necesară îndeplinirea

următoarelor condiţii:

- citarea părţilor este obligatorie;

- prezenţa procurorului este obligatorie, când participarea acestuia la judecată

este obligatorie.

Pentru buna desfăşurare a cercetării la faţa locului, organul judiciar care

efectuează această activitate poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul

169 I. Anghelescu, op. Cit., p.117; E. Stancu, Criminalistica vol. II, Partea a II-a şi a III-a, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993 p.5-27; I. Mircea, Criminalistica, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.148.

142

unde se desfăşoară cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să

plece înainte de terminarea cercetării ( art.129 alin.5 C.p.p. ).

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se face, potrivit art.131 C.p.p., într-

un proces-verbal de cercetare la faţa locului, la care se poate anexa schiţe, desene

sau fotografii, role de film sau benzi videomagnetice170.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului va cuprinde:

- menţiunile arătate la art.91 C.p.p.

- descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor

examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte materiale de probă (

acestea trebuie redate cu precizie şi cu dimensiunile respective ).

4. Reconstituirea

Reconstituirea are ca scop să verifice dacă faptele ce fac obiectul cercetării

penale s-au putut săvârşi într-o anumită formă concretă individualizată în spaţiu şi

timp171.

Nu se poate întreprinde o asemenea activitate procedurală dacă s-ar aduce

atingere moralităţii publice172, sau dacă s-ar crea o anumită stare de pericol pentru o

anumită persoană173.

Procedura reconstituirii

- poate fi făcută atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată,

reconstituirea făcându-se numai la faţa locului174;

- se face numai în prezenţa învinuitului sau inculpatului;

- trebuie să fie prezenţi martorii asistenţi, cu excepţia situaţiei în care acest

lucru nu este posibil;

- dacă este necesar, pot participa şi părţile ( vor fi încunoştiinţate în prealabil),

170 E. Stanciu, op. Cit., p.42.171 C. Suciu, op. Cit., p.528.172 E. Florian, po. Cit., ed.3, Torino, Unione Tip. Edit. Torinese, 1939, p.373.173 V. Manzini, Tratato de diritto procesuale penale, vol.II, Torino, Unione Tip. Edit. Torinese, 1931, p.961.174 C. Suciu, op. Cit., p.530.

143

neprezentarea lor nu împiedică efectuarea reconstituirii.

Actul procedural al reconstituirii se consemnează într-un proces-verbal care

trebuie să conţină: în principiu aceleaşi date ca şi procesul-verbal care se întocmeşte

în cazul cercetării la faţa locului, consemnându-se amănunţit desfăşurarea

reconstituirii, se vor ataşa desene, fotografii şi alte lucrări, care se vizează.

Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele

1. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

A. Constatările tehnico-ştiinţifice

Când există urgenţă într-o cauză penală deoarece există pericol de dispariţie a

unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt, organul de urmărire

penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau

la cerere, efectuarea unei constatări tehnico- ştiinţifice.

Aceşti specialişti sau tehnicieni funcţionează de regulă, pe lângă instituţia de

care aparţine organul de urmărire penală, dar se poate apela şi la specialişti sau

tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.

Aceşti specialişti sau tehnicieni se vor rezuma la rezolvarea problemelor de

strictă specialitate pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale175 ( exemple de astfel

de constatări tehnico-ştiinţifice mai frecvente: în cazul accidentelor de circulaţie şi în

cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii ).

Procedura de efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice:

- organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării stabileşte

obiectul acesteia, întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în

care trebuie efectuată lucrarea;

- constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor

puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală;

- se dispune numai în timpul urmăririi penale iar în faza de judecată se poate 175 Theodoru III, p.145.

144

dispune refacerea sau completarea constatării potrivit atr.115 alin.2;

- operaţiunile şi concluziile constatării se consemnează într-un raport.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau concluziile

acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării sau

efectuarea unei expertize ( art.115 alin.2 ).

Dacă refacerea sau completarea constatării este dispusă de către instanţă,

raportul se trimite procurorului pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării

sau refacerii lui.

B. Constatările medico-legale

Cazurile în care pot fi efectuate constatări medico-legale sunt stabilite de

art.114 C.p.p.:

- în caz de moarte violentă;

- în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă;

- când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei

vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii.

Uneori constatările medico-legale sunt indispensabile deoarece numai cu

ajutorul lor se poate face încadrarea juridică a faptei, în funcţie de numărul de zile de

îngrijiri medicale ( art.180,181 şi 184 Cp. ).

Constatările medico-legale se fac de către medici în cadrul institutelor şi

serviciilor reglementate prin D.nr.446/1966.

Procedura de efectuare a constatărilor medico-legale:

- constatările medico-legale se dispun prin rezoluţie se către organul de

cercetare penală şi de către procuror;

- exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu

încuviinţarea procurorului ( art.114 alin.2 );

- instanţa de judecată poate dispune efectuarea constatării medico-legale prin

intermediul procurorului ( art.115 alin.3 C.p.p. );

- constatarea medico-legală se efectuează asupra persoanelor sau

145

cadavrelor indicate de organul de urmărire penală;

- operaţiile şi concluziile constatării medico-legale se consemnează într-un

raport scris;

- în situaţia în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din

oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi , dacă apreciază că raportul nu

este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, poate dispune

refacerea sau completarea acestuia sau efectuarea unei expertize.

Valoarea probatorie a cestor constatări se apreciază prin coroborarea cu

celelalte probe din dosarul penal, dar, de regulă, se manifestă încredere în exactitatea

concluziilor pe care le conţin.

2. Expertizele

În cazurile în care, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în

vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire

penală ori instanţa de judecată poate dispune la cerere sau din oficiu, efectuarea unei

expertize ( art.116 C.p.p ).

Asemănări cu constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale:

- şi unele şi altele sunt efectuate de către specialişti din diverse ramuri de

activitate;

- obiectul constatărilor şi expertizelor este fixat de organele judiciare;

- concluziile specialiştilor sunt cuprinse într-un raport.

Deosebiri:

- toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se fac de urgenţă, într-

un moment foarte apropiat săvârşirii infracţiunii, cerinţă pe care nu o

întâlnim în cazul expertizelor;

- toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale pot fi dispuse numai în

faza de urmărire penală ( excepţie fac cazurile prevăzute în art.115 alin.2

C.p.p. ) pe când expertizele se pot face şi în faza de judecată;

146

- pentru constatări, specialiştii se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai

puţin aprofundată a situaţiilor ce le revin spre rezolvare, în cazul expertizelor

are loc o investigare în cele mai mici detalii a elementelor care fac obiectul

expertizei.

Felurile expertizei

Principalele criterii de clasificare sunt: natura problemelor ce urmează a fi

lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării

expertizei, modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a

expertizei.

1) în funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite:

a) expertiza criminalistică; care poate fi: dactoliscopică, traseologică, balistică,

tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.

b) expertiza medico-legală;

c) expertiza psihiatrică;

d) expertiza contabilă;

e) expertiza tehnică.

2) după modul în care legea reglementează necesitatea efectuării

expertizei:

a) expertize facultative: sunt dispuse fie la cererea părţilor interesate, fie când

organele judecătoreşti socotesc că este necesară pentru lămurirea anumitor

aspecte ale cauzei penale;

b) expertize obligatorii; conform art.117 C.p.p. sunt dispuse în următoarele situaţii:

- în cazul omorului deosebit de grav, se dispune o expertiză psihiatrică chiar

dacă infracţiunea a rămas în faza de tentativă176;

- efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori organul

de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării

176 T.S.,d.nr.507 din 1974, în R.R.D., nr.2, 1974, p.69; T.S., d.nr.709 din 1974, în R.R.D., nr.9, 1975, p.74 C.A.B. s.I.pen. d.p.nr.443/1996, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Editura Holding Reporter, 198, p.74-76.

147

psihice a învinuitului sau inculpatului177;

- în cazul suspendării procesului penal, în cazul amânării sau întreruperii

executării pedepsei închisorii ( art.239,303, 453 lit.a, 455 combinat cu 453

lit.a ).

3) după modul de desemnare a expertului:

- expertiza simplă sau oficială: organul de urmărire penală îl numeşte pe

expert şi controlează activitatea de expertizare făcută de aceştia;

- expertiza contradictorie: experţii sunt aleşi şi numiţi de către organele

judiciare penale şi de către părţi ( art.118 C.p.p. permite părţilor să ceară ca

un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei );

- expertiza supravegheată: părţile pot desemna un specialist care are atribuţii

de control asupra modului de efectuare a expertizei ( consilier tehnic).

4) după modul de organizare:

a) expertize simple: efectuate de către un specialist dintr-un anumit domeniu de

activitate;

b) expertize complexe sau mixte: mai mulţi specialişti din diferite ramuri ale ştiinţei

şi tehnicii.

Procedura expertizei

a) numirea expertului

- în principiu, experţii sunt numiţi de către organele de urmărire penală sau de

către instanţa de judecată ( art118 alin.2 );

- onorariile sunt stabilite de către organele care au încuviinţat efectuarea

expertizei;

- dacă există experţi medico-legali sau experţi oficiali în specialitatea

respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă

împrejurările deosebite ar cere aceasta;

177 C.A. Braşov, d.p.220/R/1998 în Culegere de practică judiciară penală pe anii 1994-1998, Editura All Beck, p.209-210, C.A.B. S.II penală d.p. nr.263/1996 în Culegere de practică penală 1996, Editura Holding Reporter 1998, p.76.

148

- dacă expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un

laborator criminalistic sau de orice instituţie de specialitate, expertul este

numit de către organizaţia din care face parte expertul; organul judiciar se

adresează direct serviciului sau institutului de specialitate;

- serviciile de expertiză pot apela la serviciile specialiştilor din alte instituţii

care pot acorda asistenţă sau pot numai să-şi dea avizul;

- experţii sunt numiţi de către organul judiciar prin rezoluţie sau ordonanţă, iar

de către instanţa de judecată prin încheiere178; aceste organe judiciare vor

fixa termen la care sunt chemate părţile şi expertul pentru anumite lămuriri;

- la termenul fixat, se aduce la cunoştinţă părţilor şi expertului obiectul

expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în

vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot

cere modificarea sau completarea lor ( art.120 alin.2 C.p.p. ); părţile sunt

încunoştiinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert

recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei;

- în faţa instanţei de judecată, când se dau lămuriri expertului, şedinţa trebuie

să fie publică, cu participarea procurorului când aceasta este obligatorie179.

b) Efectuarea expertizei

În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul:

- are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru operaţia

propriu-zisă a expertizei;

- poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată

cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei; părţile, cu

încuviinţarea organelor judiciare, pot da expertului explicaţiile necesare.

c) Raportul de expertiză.

178 St. Bocăneţ, În legătura cu actul prin care se dispune efectuarea expertizei în faza urmăririi penale, în R.R.D., nr.4, 1977, p.38-40.179 T.S., s.p., d.nr.398 din 1974, în R.R.D., nr.9, 1974, p.68; T.S.,s.p., d.nr.787 din 1973, în R.R.D., nr.6.1973, p.138.

149

Raportul de expertiză cuprinde trei părţi:

a) o parte introductivă, care cuprinde:

- organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei,

- data când s-a dispus efectuarea acesteia,

- numele şi prenumele expertului,

- data şi locul unde a fost efectuată,

- data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care

expertul urma să răspundă,

- materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată,

- dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul

expertizei.

b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau

explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii;

c) partea finală – sunt expuse concluziile expertului care cuprind răspunsurile la

întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.

În anumite situaţii organele judiciare pot cere expertului efectuarea unui

supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către altul, lămuriri suplimentare

în scris sau verbale.

De asemenea, dacă există îndoieli cu privire la exactitatea raportului de

expertiză, organele judiciare pot dispune efectuarea unei noi expertize180.

Expertiza nu are o forţă probantă deosebită faţă de a celorlalte mijloace de

probă. În cazul în care în cauză au fost efectuate două sau mai multe expertize,

instanţa trebuie să se oprească la aceea dintre expertize pe care o consideră mai

fundamentală sub aspect ştiinţific şi care se coordonează cu probele din dosar181.

În cazul expertizelor medico-legale şi al altor acte medico-legale care ajung la

concluzii contradictorii, acestea vor fi trimise Comisiei superioare medico-legale, care

180 T.S. d.nr.76 din 1976, în R.2, p.150; T.S. s.p.d.nr.686 din 1977, în R.2, p.151.181 Tj.Braşov, d.p.nr.238 din 1975, în R.R.D. nr.11, 1976; C.A.B. sII penală, d.p.nr.574/1998 în Culegere de practică jud.pen. pe anul 1989.

150

poate aviza în totalitate sau parţial concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite

precizări sau completări182; dacă în cazul în care concluziile actelor medicale nu pot fi

avizate, Comisia Superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a

lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii183.

3. Prezentarea scriptelor în comparaţie

În conformitate cu art.127, în cauzele privind infracţiunile de fals în înscrisuri,

organele de urmărire penală sau instanţa de judecată poate ordona să fie prezentate

scripte în comparaţie.

Nefigurând printre expertizele obligatorii prevăzute de art.117 C.p.p., expertiza

criminalistică a scrisului urmează a fi dispusă numai în cazurile în care organele

judiciare nu pot aprecia ele însele scriptele în comparaţie prezentate184.

Cum pot fi procurate scriptele de comparaţie:

- dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt

obligate să le elibereze;

- dacă scriptele se găsesc la un particular, care nu este soţ sau rudă

apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte;

- scriptele de comparaţie trebuie vizate de organele de urmărire penală sau

de preşedintele completului de judecată şi semnate de acela care le

prezintă.

Organele judiciare pot dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă

scrisă cu mâna sa, sau să scrie dictarea ce i s-ar face; dacă învinuitul sau inculpatul

refuză, se face menţiune în procesul-verbal.

182 Potrivit art,27 pct.1 din Reg. De aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.1/2000.183 Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului pct.2 din Regulament.184 A. Buş, P. Ionescu, Valorificarea scriptelor de comparaţie, în expertiza asupra scrisului, în R.R..D., nr.10, 1972, p.100-101.

151

Alte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal

A. Instituţii care mijlocesc administrarea probelor.

1. Comisia rogatorie

2. Delegarea

B. Instituţii care garantează că anumite acte procedurale privite ca

procedee speciale de administrare a probelor, s-au efectuat cu

respectarea legii.

1. Martorii asistenţi.

A. INSTITUŢIILE CARE MIJLOCESC ADMINISTRAREA PROBELOR

1. Comisia rogatorie.

Prin „comisie rogatorie” se înţelege procedura utilizată pentru administrarea

unor dovezi de către altă instanţă decât aceea care judecă fondul litigiului185.

Recurgerea la serviciile acestei instituţii reprezintă o excepţie în activitatea

organelor judiciare penale, acestea folosind-o numai în situaţiile în care nu au

posibilitatea să efectueze personal un anumit act procedural186.

Comisia rogatorie se efectuează de către un organ judiciar egal în grad cu

organul judiciar care instrumentează cauza şi cu aceeaşi competenţă funcţională şi

materială187.

Condiţiile în care poate fi dispusă o comisie rogatorie şi actele ce pot face obiectul

acesteia

Conform art.132 C.p.p., comisia rogatorie poate fi folosită de către organele

judiciare când acestea nu au posibilitatea să efectueze un anumit act procedural şi,

deşi legea nu distinge, în practică s-a folosit comisia rogatorie când actul procedural

trebuie efectuat într-un loc situat la o distanţă mare de sediul organului judiciar care

185 M. Costin, Ioan Leş, M. Minea şi D.Radu, Dicţionar de drept procesual penal, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983, p.142.186 Ion Neagu, op.cit., p.391.187 Theodoru III, p.152.

152

trebuie să-i ia declaraţia.

Fac obiectul comisiei rogatorii următoarele acte procedurale:

- ascultarea unui martor,

- cercetarea la faţa locului,

- ridicarea de obiecte sau înscrisuri,

- percheziţia etc.

Nu fac obiectul comisiei rogatorii actele sau măsurile procesuale cum sunt:

- punerea în mişcare a acţiunii penale,

- luarea măsurilor de prevenţie, încuviinţarea de probatorii, dispunerea

celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale,

- ascultarea învinuitului sau inculpatului, deoarece aceasta constituie şi o

modalitate de exercitare a dreptului de apărare188.

Procedura de efectuare a comisiei rogatorii

a) organul de urmărire penală dispune comisia rogatorie prin rezoluţie, iar instanţa

de judecată prin încheiere;

b) organul judiciar care o solicită trebuie să trimită celui care urmează să

efectueze actul procedural toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care

face obiectul comisiei rogatorii, iar în cazul în care este ascultată o persoană,

trebuie arătate şi întrebările ce urmează să i se pună;

c) organele judiciare care efectuează comisia rogatorie pot pune şi alte întrebări,

dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării;

d) când comisia rogatorie a fost dispusă de către instanţă, părţile pot formula în

faţa acesteia întrebări care vor fi transmise instanţei egală în grad cu cea care

urmează a efectua comisia rogatorie, oricare din părţi poate să fie citată la

efectuarea comisiei rogatorii ( art.134 alin.2 C.p.p. );

188 Ibidem, p.151.

153

e) când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie

dispune desemnarea unui apărător din oficiu care îl va reprezenta.

2. Delegarea

În conformitate cu art.135 alin.1 C.p.p., delegarea este dispusă de organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată pentru efectuarea unor probe sau efectuarea

unor acte procedurale de către un organ inferior celui care are cauza penală spre

rezolvare.

Ca exemplu procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal, poate delega

procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie să audieze un martor.

În cazurile penale în care urmărirea se efectuează de către procuror, acesta

poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele

de poliţie din alte localităţi decât cea în care se află sediul parchetului189.

De asemenea, instanţa de judecată poate delega pe procuror să ia măsuri în

vederea refacerii sau completării raportului de constatare tehnici-ştiinţifică sau medico-

legală ( art.115 alin.3 C.p.p.).

Se aplică corespunzător delegării dispoziţiile care reglementează comisia

rogatorie în privinţa:

- condiţiile pentru dispunerea comisiei rogatorii ,

- conţinutului comisiei rogatorii,

- drepturile părţilor în cazul comisiei rogatorii.

B. MARTORII ASISTENŢI

Martorii asistenţi sunt garanţi care atestă că rezultatul şi modul desfăşurării unei

activităţi procesuale este cel consemnat în procesul-verbal întocmit190.

Martorii asistenţi sunt, de regulă, persoane care nu au cunoştinţă despre faptele

sau împrejurările care fac obiectul probaţiunii în cauza penală191.

189 Şi în cadrul procedurii revizuirii, procurorul poate delega ( potrivit art.399 alin.3 ) organele de cercetare penală.190 Volonciu, p.75.191 I. Neagu, op.cit., p.394.

154

Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească aceştia:

a) numărul lor trebuie să fie de cel puţin 2 ( art.92 alin.1 C.p.p. ),

b) nu pot fi martori asistenţi minori sub 14 ani ( art.92 alin.2 ),

c) nu pot martori asistenţi persoanele interesate în cauză ( art.92 alin.2),

d) nu pot fi martori asistenţi cei care fac parte din aceiaşi unitate cu organul care

efectuează actul procedural.

Art.93 C.p.p. stabileşte dispoziţii privind identificarea martorilor asistenţi; în

procesul-verbal se va consemna:

- date privind identitatea martorilor asistenţi;

- observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă cu privire la cele

constatate şi la desfăşurarea operaţiilor la care asistă.

Martorii asistenţi sunt prezenţi la:

- percheziţie şi la ridicarea de obiecte sau înscrisuri ( art.104 alin.3 C.p.p );

- cercetarea la faţa locului ( art.129 alin.2 C.p.p. );

- reconstituirea ( art.130 alin.2 combinat cu art.129 alin.3 );

- comisia rogatorie sau delegare ori de câte ori sunt efectuate acte

procedurale care impun prezenţa unor asemenea persoane.

155

CAPITOLUL VII

MĂSURI PROCESUALE

SESŢIUNEA I

Aspecte cu caracter introductiv

1. Noţiunea şi importanţa măsurilor procesuale

Măsurile procesuale penale sunt instituţii de constrângere ce pot fi dispuse de

organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului penal şi asigurarea

realizării obiectului acţiunilor exercitate în procesul penal192.

Măsurile procesuale sunt posibilităţi, nefiind caracteristice oricărei cauze penale

şi au un caracter adiacent faţă de activitatea principală193.

Aceste măsuri au şi un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul

în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora194.

Caracterul de constrângere este impus de atitudinea pe care o au unii

participanţi în procesul penal, faţă de care consţrângerea este necesară în vederea

rezolvării cauzei penale ( mandatul de aducere al unui martor care fiind, prealabil, citat, 192 I. Neagu, op.cit, p.396.193 I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesuale penale, Craiova, Editura Scrisul Românesc. 1984, p.26.194 E. Gomez, Orboneja, V. Herce Quemada, Derecho procesal penal ( Dreptul procesual penal ), Norena edicion ( Ediţia a noua ), oladrid, 1981, p.204.

156

nu se prezintă în faţa organului judiciar penal )195.

2. Clasificarea măsurilor procesuale

Se face în funcţie de următoarele criterii: valoarea socială asupra căreia se

îndreaptă măsurile procesuale; persoana împotriva căreia se pot lua măsuri

procesuale; faza procesului penal în care sunt dispuse măsurile procesule; scopul

special urmărit prin luarea măsurilor procesuale. Astfel:

2I) în funcţie de valoarea socială asupra căreia se îndreaptă măsurile procesuale:

a) personale - adică privesc anumite persoane:

- reţinerea

- arestarea

- obligarea de a nu părăsi localitatea etc.

b) reale – adică privesc bunurile anumitor persoane:

- sechestrul

- inscripţia ipotecară etc.

2II) în funcţie de persoana împotriva căreia se pot lua măsuri procesuale:

a) măsuri luate împotriva persoanelor învinuite sau inculpate ( reţinerea,

arestarea, etc.);

b) măsuri care pot fi luate şi împotriva altor persoane ( sechestrul privind

despăgubirile civile care poate fi instituit şi pe bunurile părţii responsabile

civilmente).

2III) în funcţie de faza procesului penal în care pot fi luate:

a) măsuri care pot fi luate numai în faza de urmărire penală ( reţinerea );

b) măsuri care pot fi luate numai în faza de judecată ( îndepărtarea unor persoane

din sala de şedinţă unde are loc judecata );

c) măsuri ce pot fi luate atât în faza urmăriri penale cât şi în faza de judecată

(arestarea inculpatului, sechestrul, etc. ).

2IV) în funcţie de scopul special urmărit prin luarea măsurilor procurorului:

195 I. Neagu, op.cit.,p.396.

157

- măsuri de constrângere ( arestarea, sechestrul );

- măsuri de ocrotire ( înfiinţarea tutelei în condiţiile art.161 C.p.p. ).

SECŢIUNEA a II-a

Măsurile preventive

Măsurile de prevenţie sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de

constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite

activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra

atingerii scopului acestuia196.

Conform art. 136 C.p.p. aceste măsuri se iau pentru a se asigura buna

desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la executarea pedepsei.

1. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de

prevenţie.

1.1. Luarea măsurilor de prevenţie

A. Condiţiile în care se pot lua măsuri de prevenţie.

În primul rând trebuie specificat că în alegerea măsurii de prevenţie care trebuie

luată, se va ţine cont de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de

sănătate, vârstă, antecedente şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia

măsura.

Pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii generale :

a) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o 196 Theodoru II, p.194.

158

faptă prevăzută de legea penală;

b) pentru infracţiunea săvârşită legea să prevadă pedeapsa închisorii, condiţia se

consideră realizată şi în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii

sau amenda;

c) să existe vreunul din cazurile prevăzute de art.148 lit.a-h:

- identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot fi stabilite in

lipsa datelor necesare,

- infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este

mai mare de 3 luni,

- când învinuitul sau inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se

sustrage de la urmărirea penală ori de la judecată, ori a făcut pregătiri

pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că

inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei,

- când sunt date suficiente că învinuitul sau inculpatul a încercat să

zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau

expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau:

- când învinuitul sau inculpatul a săvârşit din nou o infracţiune ori există date

care justifică temerea că va săvârşi şi alte infracţiuni,

- când inculpatul este recidivist,

- când există una din circumstanţele agravante,

- când învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar

prezenta un pericol pentru ordinea publică,

- pentru art.148 lit.c-g, măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă

pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an ( art.148 alin.

final C.p.p.).

Potrivit art.143 alin.2 măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute de art.148,

oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzută de lege pentru fapta săvârşită.

159

În afara condiţiilor generale menţionate mai sus, la alegerea măsurii de

prevenţie ce urmează a fi luată, trebuie să se ţină cont şi de unele criterii

complementare197 şi anume:

a) scopul măsurii de prevenţie; scopul special al unei măsuri de prevenţie este

fixat în raport cu o anumită persoană şi cu împrejurările concrete ale unei cauze

penale;

b) gradul de pericol social al infracţiunii; nu se confundă cu pericolul social ca

trăsătură fundamentală a infracţiunii, ci trebuie privit prin prisma unor

circumstanţe concrete ale cauzei adică se ţine cont de rezonanţele ulterioare

comiterii infracţiunii198;

c) sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi alte situaţii care privesc persoana

faţă de care se ia măsura trebuie avute în vedere la „individualizarea” măsuri de

prevenţie în funcţie de fiecare învinuit sau inculpat.

B. Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele

prin care pot fi luate aceste măsuri.

Reţinerea este dispusă de:

a) procuror,

b) organul de cercetare penală, care are obligaţia să informeze de îndată pe

procuror.

Această măsură se ia prin ordonanţă de către organul de cercetare penală sau de

către procuror. Celelalte măsuri de prevenţie sunt luate de instanţa de judecată, la

propunerea procurorului.

2. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie

A. Înlocuirea măsurilor de prevenţie.

În art.139 alin.1 se arată că măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă

măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale de instanţă

197 I. Istrate op.cit., p.74.198 D. Pavel, Comentariu în Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, vol.II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, p.556.

160

sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe

procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii

preventive ( art.139 alin.3 C.p.p. ). Procurorul dacă apreciază că informaţiile primite de

la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune

aceasta, ori după caz, sesizează instanţa. De asemenea, procurorul dacă v-a constata

el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii, este obligat să

sesizeze şi din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luată

de către aceasta.

Înlocuirea măsurilor de prevenţie presupune schimbarea unei măsuri de

prevenţie cu una mai blândă şi invers. Astfel măsura de a nu părăsi localitatea poate fi

schimbată cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie ( art.145 alin.3 C.p.p. ). Orice

măsură privativă de libertate poate fi înlocuită cu obligarea de a nu părăsi localitatea199.

B. Revocarea măsurilor de prevenţie.

Organele competente, când nu mai există vreun temei care să justifice

menţinerea măsurii preventive, dispun revocarea lui. Acest act procesual se poate face

la cerere sau din oficiu.

Ca şi în cazul înlocuirii măsurii preventive, organul de cercetare penală are

obligaţia să-l informeze pe procuror despre schimbarea ori încetarea temeiurilor care

au motivat luarea măsurii; în acelaşi timp procurorul este obligat să sesizeze şi din

oficiu instanţa, pentru revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când

constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii.

Măsura preventivă se revocă din oficiu şi când a fost luată cu încălcarea

prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii sau arestării preventive, punerea

de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză (

art.13 alin.33 C.p.p. ).

Dacă cel arestat suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală

a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, instanţa dispune, în baza unei expertize

199 Gh. Darânga, op.cit., p.22. Practica judiciară s-a pronunţat în acelaşi sens. Vezi T.T., s.p., d.nr.2712/1976, în R2, p.250.

161

medico-legale, revocarea măsurii arestării preventive. Acest act procesual se poate

face la cerere sau din oficiu. Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu obligarea

de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara. Toate aceste dispoziţii se

aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenţa ( art.235 alin.4

C.p.p. ).

C. Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.

În timp ce înlocuirea sau revocarea măsurilor de prevenţie reprezintă acte

procesuale a căror oportunitate o apreciază organul judiciar, încetarea de drept a

măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora.

Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt ( v.art.140 C.p.p. ):

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; se

consideră că termenele prevăzute de lege au expirat atunci când măsurile de

prevenţie au fost dispuse pe durata maximă a termenelor prevăzute de lege;

dacă acest termen este mai mic decât maximul prevăzut de lege şi acest

termen fixat de organul judiciar s-a scurs, măsura de prevenţie a încetat de

drept deoarece a expirat termenul stabilit de organul judiciar;

b) în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau

de încetare a procesului penal ori de achitare;

c) măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când înainte de

pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, „durata arestării a

atins jumătatea maximului” pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea care

face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale,

maximele prevăzute în art.159 alin.13, precum şi în celelalte cazuri prevăzute

de lege.

Celelalte cazuri prevăzute de lege sunt prevăzute de art.350 alin.3 C.p.p., şi

anume:

- o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării

preventive;

- o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării, ori cu

162

suspendarea executării sub supraveghere ori cu executarea la locul de

muncă;

- amenda;

- o măsură educativă.

În cazurile menţionate, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea

procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului

de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui

reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie după dispozitiv

sau ordonanţă ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru

identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi

data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi

temeiul legal al liberării.

3. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării,

revocării sau încetării de drept a măsurilor de prevenţie.

A. Plângerea împotriva ordonanţei organelor de cercetare penală

sau a procurorului privind măsura reţinerii.

Acest act procesual este reglementat de art.1401 C.p.p. care stabileşte că

împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura

preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la

luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală. Împotriva

ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură, se poate face plângere,

înainte de expirarea a 24 de ore, la prim procurorul parchetului sau, după caz, la

procurorul ierarhic superior în condiţiile art.278 alin.1 şi 2 C.p.p.

Procurorul se pronunţă prin ordonanţă, înainte de expirarea celor 24 de ore de

la luarea măsurii, dacă procurorul consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu

este justificată, dispune revocarea ei ( art.1401 alin.3 C.p.p. ).

B. Plângere împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile

preventive prevăzute în art.136 lit.b şi c ( obligarea de a nu

163

părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara )

Împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării

de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau

inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa

căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă ( art.1402 alin.1

C.p.p.).

Procedura soluţionării plângerii este următoarea:

- plângerea se va soluţiona în camera de consiliu;

- citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, neprezentarea acestuia

nu împiedică judecarea plângerii;

- participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie;

- dosarul va fi înaintat instanţei în termen de 24 de ore, iar plângerea se

soluţionează în termen de 3 zile;

- instanţa se pronunţă în aceeaşi zi prin încheiere;

- dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea

plângerii.

Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin

care s-a dispus luarea măsurii preventive nu este suspensivă de executare, iar

instanţa când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată,

dispune revocarea ei.

C. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în

cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă.

Art.1403 C.p.p., introdus prin art.1, pct.65 din Legea nr.281/2003, publicată în

Monitorul Oficial nr.468 din 01.07.2003, stabileşte că împotriva încheierii prin care se

dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive, a învinuitului

164

sau inculpatului, sau împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare

preventivă, învinuitul, inculpatul sau procurorul pot face recurs la instanţa superioară în

termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi, de la comunicare, pentru

cei lipsă.

Acelaşi termen se aplică şi pentru recursul împotriva încheierii prin care s-an

dispus revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive.

În judecarea recursului va fi respectată următoarea procedură:

- dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore;

- recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării

învinuitului şi în 3 zile în cazul arestării inculpatului;

- participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie;

- instanţa se pronunţă în aceeaşi zi prin încheiere;

- dosarul se restituie instanţei a cărei încheiere a fost atacată în termen de 24

de ore de la soluţionarea recursului.

Când instanţa consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este

justificată, dispune revocarea ei, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau

inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

Conform art.1403 alin.8 C.p.p.: „recursul declarat împotriva încheierii prin care s-

a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a constatat încetarea de

drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare”.

D. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în

cursul judecăţii privind măsurile preventive.

Din punct de vedere al procedurii şi termenelor există o similitudine cu calea de

atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale privind

arestarea preventivă.

Astfel împotriva încheierii dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune

165

luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive sau

prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat

cu recurs, de procuror sau de inculpat ( art.141 alin.1 C.p.p. ).

Procedura este următoarea:

- termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei

prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă;

- dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore;

- recursul se judecă în 3 zile;

- instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore

de la soluţionarea recursului.

Acest recurs nu este suspensiv de executare.

Măsuri preventive privite în special

1. Reţinerea

Reţinerea se înscrie ca fiind cea mai uşoară măsură preventivă privativă de

libertate, fiind dispusă de organele de cercetare penală sau de către procuror pe o

durată de cel mult 24 de ore.

Reţinerea ca măsură de prevenţie, se deosebeşte prin trei noţiuni similare şi

anume:

- prinderea sau capturarea infractorilor în sensul art.465 alin.3 şi art.215 alin.3

C.p.p.

- reţinerea persoanei de către poliţie fie pentru verificarea identităţii, fie pentru

executarea unui mandat de aducere în sensul art.184 C.p.p.;

- interdicţia de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea

cercetării judecătoreşti ( martorii după ce au fost ascultaţi rămân în sala de

judecată, la dispoziţia instanţei, până la terminarea cercetării judecătoreşti

ce se efectuează în şedinţa respectivă ).

166

Pentru a fi luată această măsură trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii:

- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală;

- pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa închisorii;

- să existe unul din cazurile prevăzute de art.148, oricare ar fi limitele

pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.

Se va aduce la cunoştinţă învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător şi,

de asemenea, că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că

ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.

Dacă această măsură este luată de organul de cercetare penală, acesta are

obligaţia să-l încunoştiinţeze, de îndată pe procuror cu privire la măsura reţinerii, iar

dacă este luată de procuror, acesta încunoştiinţează conducătorul parchetului din care

face parte.

În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea, trebuie să se menţioneze ziua şi

ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la

care reţinerea a încetat ( art.144 alin.2 C.p.p. ).

Din durata reţinerii se va deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate

ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei ( art.31 alin.(1) lit.b

din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române).

Dacă organul de cercetare penală consideră necesar a se lua măsura arestării

preventive, înaintează procurorului odată cu încunoştiinţarea reţinerii şi un referat

motivat, în primele 10 ore. Dacă măsura reţinerii este luată de procuror şi dacă acesta

consideră necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10

ore de la luarea măsurii, potrivit art.146 C.p.p.

2. Obligarea de a nu părăsi localitatea

Dacă organele judiciare consideră că nu este necesară luarea unei măsuri

privative de libertate, pot decide ca învinuitul sau inculpatul să fie obligat să nu

167

părăsească localitatea în care locuieşte decât cu încuviinţarea organului care a dispus

măsura.

Pentru a dispune această măsură trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, şi

anume:

a) dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o

faptă prevăzută de legea penală;

b) pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa închisorii200.

Această măsură poate fi luată de procuror prin ordonanţă sau de instanţa de

judecată prin încheiere.

În cursul urmăririi penale:

- durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când ea este

prelungită conform legii;

- prelungirea se dispune de către instanţa de judecată competentă să judece

cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile;

- procedura este cea prevăzută de art.159 alin.7-9 C.p.p.;

- durata maximă a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an; în mod

excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă

sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligaţiei de a nu

părăsi localitatea este de 2 ani.

Copia ordonanţei procurorului, după caz, a încheierii instanţei rămasă definitivă,

se comunică învinuitului sau inculpatului, respectiv secţiei de poliţie, în a cărei

circumscripţie locuieşte învinuitul sau inculpatul.

Nerespectarea de către acesta a măsurii aplicate, poate duce la înlocuirea ei cu

una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege

pentru luarea acelor măsuri.

3. Obligarea de a nu părăsi ţara

Reprezintă îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în

200 Dorin Ciuncan, Aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, învinuitul sau inculpatul străin, Dreptul nr.9/1995, p.73.

168

cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi

ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

Există aceeaşi procedură de prelungire şi aceleaşi termene şi durată a cestei

măsuri ca şi la obligaţia de a nu părăsi localitatea.

De asemenea, copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii

instanţei, rămasă definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi

secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente să

elibereze paşaportul şi organelor de frontieră. Organele în drept ridică paşaportul sau,

după caz, refuză eliberarea paşaportului pe durata măsurii ( art.1451alin.3 ).

4. Arestarea preventivă

A. Arestarea învinuitului

Condiţiile care se cer pentru a se lua această măsură sunt:

- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală;

- pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea;

condiţia fiind îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternativ

pedeapsa închisorii sau amenda;

- să existe vreunul din cazurile prevăzute în art.148 C.p.p.;

Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, procurorul, din oficiu sau la sesizarea

organelor de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este

necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa

apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii

preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta

(art.146 alin.1 C.p.p. ).

Procurorul prezintă cazul preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa

să judece cauza în fond sau a preşedintelui instanţei corespunzătoare în a cărei

circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorului delegat de preşedintele

instanţei.

169

Procedura arestării:

- la prezentarea dosarului, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de

acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă,

până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este

reţinut, ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu,

cât şi procurorului;

- procurorul este obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului

reţinut;

- propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de

un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii;

- învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător;

- participarea procurorului este obligatorie;

- învinuitul va fi ascultat de către judecător, aplicându-se corespunzător

dispoziţiile art.1491 alin.6 şi ale art.150 C.p.p.;

- judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare

preventivă, prin încheiere motivată, astfel

dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin.1,

judecătorul dispune arestarea preventivă a învinuitului,

arătând în concret temeiurile care justifică luarea

acestei măsuri şi fixând durata acesteia, care nu poate

depăşi 10 zile;

judecătorul va emite, de urgenţă, mandatul de arestare

a învinuitului care va cuprinde ( v.art.151 alin.3 lit.a-c,

e-j ):

a) instanţa care a dispus luarea măsurii;

b) data şi locul emiterii;

c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis

mandatul de arestare;

170

d) arătarea faptei ce formează obiectul învinuitului şi

denumirea infracţiunii;

e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de

lege;

f) numele şi prenumele învinuitului;

g) durata pentru care a fost dispusă arestarea preventivă a

acestuia;

judecătorul care a emis mandatul înmânează un

exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un

alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi

predat la locul de deţinere odată cu arestatul.

Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la

pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă ( art.146 alin.12

C.p.p. ).

Dacă arestarea preventivă a învinuitului este dispusă de instanţa de judecată,

preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului, iar

acesta este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.

B. Arestarea inculpatului

Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală se numeşte

inculpat. Prin durata ei, măsura arestării inculpatului este cea mai aspră dintre

măsurile de prevenţie privative de libertate.

Condiţiile care se cer pentru a se lua această măsură:

- condiţiile prevăzute în art.143 C.p.p. şi anume să existe probe sau indicii

temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi

numai în vreunul din următoarele cazuri:

a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor

necesare;

b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai

171

mare de un an;

c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau

de la judecată, ori a făcut pregătire pentru asemenea acte, precum şi dacă în

cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la

executarea pedepsei, iar pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai

mare de 2 ani sau închisoarea pe viaţă

d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea

adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea

mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte şi pedepse

prevăzute de lege pentru fapta comisă este pedeapsa cu închisoarea mai mare

de 2 ani sau închisoarea pe viaţă;

e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din altele existente rezultă

necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută

de lege pentru fapta comisă este închisoarea pe viaţă sau mai mare de 2 ani;

f) inculpatul este recidivist, iar pedeapsa închisorii este mai mare de 2 ani;

g) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa

detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani şi să existe probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică;

h) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita

presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă

cu acesta , iar pedeapsa închisorii este mai mare de 2 ani.

Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de

zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii ( art.149 alin.1 ).

Termenul curge de la:

- data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea

inculpatului;

- de la data punerii în executare a mandatului, când arestarea a fost dispusă

în lipsa acestuia.

172

În situaţia în care o cauză este trecută de la un organ de urmărire penală la

altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.

Procedura arestării inculpatului în cursul urmăririi penale.

Art. 1491 alin.1 C.p.p. arată că: procurorul din oficiu sau la sesizarea organelor

de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.148, când consideră

că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după

ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunere

motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, preşedintelui instanţei

sau judecătorului delegat de acesta.

Din punct de vedere al competenţei : dosarul se prezintă preşedintelui instanţei

căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare

în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorul delegat de

preşedintele instanţei. Acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de

arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului

devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut până la expirarea celor 24 de ore de

reţinere.

În continuare va fi respectată următoarea procedură:

- ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu cât şi

procurorului;

- procurorul este obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a

inculpatului arestat sau reţinut;

- propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de

un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii; participarea procurorului

este obligatorie;

- inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător; în cazul

în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare şi din cauza

sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi

adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa

173

inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a

formula concluzii;

- măsura arestării poate fi luată numai după ascultarea inculpatului de către

procuror şi de către judecător, afară de cazurile în care inculpatul este

dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la

judecată, ori se află în una din situaţiile prevăzute de art.1491 alin.6, în

aceste din urmă cazuri când mandatul a fost emis inculpatul va fi ascultat

imediat ce a fost prins ori s-a prezentat;

- judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin

încheiere motivată;

- când se dispune arestarea inculpatului:

a) se arată temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive;

b) se fixează durata arestării, care nu poate depăşi 30 de zile; din 30 de zile se

scade perioada în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat;

c) arestarea inculpatului se dispune înainte de expirarea mandatului de arestare a

învinuitului;

d) se aplică corespunzător prevederilor art.146 alin.10 şi art.152 alin.1;

- împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la

pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă;

- procedura de mai sus se aplică şi în situaţia în care procurorul pune în

mişcare acţiunea penală înainte de expirarea duratei mandatului de arestare

a învinuitului;

- mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de

arestare a inculpatului.

Mandatul de arestare conţine următoarele elemente:

a) instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;

b) data şi locul emiterii;

c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;

174

d) datele privitoare la persoana inculpată, prevăzute în art.70 şi codul numeric

personal;

e) arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii;

f) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;

g) temeiurile concrete care determină arestarea;

h) ordinul de a fi arestat inculpatul;

i) indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat;

j) semnătura judecătorului.

Mandatul de arestare este emis de îndată după întocmirea hotărârii prin care s-

a dispus arestarea; dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor

inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei.

În ceea ce priveşte executarea mandatului de arestare, sunt posibile două

situaţii:

k) mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului şi atunci

judecătorul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt

exemplar îl trimite organelor de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o

dată cu arestatul;

Când mandatul de arestare a fost emis în lipsa inculpatului, mandatul emis se

înaintează în dublu exemplar organelor de poliţie, pentru executare; mai departe pot

să apară următoarele situaţii, toate reglementate de legea penală. Astfel:

- organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat,

căreia îi predă un exemplar al mandatului şi o conduce la judecătorul care a

emis mandatul;

- judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică

obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de

judecată ( art.152 alin.4 C.p.p. )

În situaţia în care arestatul ridică obiecţii contra executării mandatului numai în

ceea ce priveşte identitatea, se procedează astfel:

175

- arestatul este condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit, care, dacă

este necesar, cere relaţii judecătorului care a emis mandatul; până la

rezolvarea obiecţiilor, dacă instanţa apreciază că nu există pericol de

dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a

executat mandatul;

- dacă instanţa constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o

pune în libertate imediat, iar dacă constată că obiecţiile sunt nefondate,

dispune executarea mandatului;

- în situaţia în care se confirmă obiecţia cu privire la identitate, instanţa

dispune prin încheiere, ce se trimite şi judecătorului care a emis mandatul.

În situaţia în care persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul de

poliţie încheie un proces-verbal prin care se constată aceasta şi înştiinţează organul

judiciar care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în

urmărire ( art.154 C.p.p ) .

Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale

Conform art.155 alin.1 C.p.p., arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi

prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat

arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care

să justifice privarea de libertate.

Ca şi la arestarea iniţială, prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi

dispusă de instanţa competentă să judece cauza în fond sau de instanţa

corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

În vederea prelungirii duratei arestării se au în vedere următoarele etape:

a) propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale.

Prelungirea duratei arestării se dispune pe baza propunerii motivate a organului

care efectuează urmărirea penală:

- propunerea este avizată de procurorul care supraveghează urmărirea

176

penală;

- acesta înaintează propunerea cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei

arestării instanţei competente; dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă

inferioară celei competente, propunerea se înaintează instanţei competente;

- propunerea organului de cercetare penală avizată de procuror, se anexează

la adresa de sesizare a instanţei în cuprinsul căreia se pot arăta şi alte

motive care justifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere;

- când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care

durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează

instanţa pentru unul dintre inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire

la ceilalţi inculpaţi;

b) procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale:

- dosarul va fi depus de procuror, odată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5

zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat

de apărător;

- propunerea se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător,

indiferent de natura infracţiunii;

- în situaţia în care inculpatul nu poate fi adus în faţa instanţei ( v.art.159

alin.4 C.p.p. ), propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în

prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii;

- participarea procurorului este obligatorie;

- instanţa poate prelungi durata arestării pentru o perioadă de cel mult 30 de

zile;

- instanţa se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive în cel mult 24 de

ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă de la

judecată în acelaşi termen;

- încheierea poate fi atacată cu recurs de către procuror sau inculpat în

termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi, sau de la

177

comunicare, pentru cei lipsă;

- recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive şi

nu este suspensiv de executare;

- inculpatul este adus la judecarea recursului;

- măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere,

care este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului.

Dacă încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării

preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul

procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Judecătorul

poate acorda şi alte prelungiri, fiecare din ele fiind sub limita de 30 de zile.

Foarte important: durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale

nu poate depăşi un timp rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile ( art.159 alin.13

C.p.p.).

Dacă prin rechizitoriu, procurorul trimite în judecată inculpatul în stare de arest,

dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea

mandatului de arestare sau a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării.

În această situaţie, instanţa procedează în felul următor ( v.art.300 C.p.p. ):

- verifică din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării

preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive;

- dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat

sau că nu există temeiuri noi care să o justifice, dispune, prin încheiere,

revocarea arestării preventive şi punerea de îndată, în libertate a

inculpatului;

- când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată,

arestarea preventivă;

- încheierea poate fi atacată cu recurs.

178

Arestarea inculpatului în cursul judecăţii

Conform art.1609 C.p.p., arestarea preventivă a inculpatului poare fi dispusă în

cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în

art.143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de art.148 C.p.p.

Şi în această situaţie se aplică prevederile art.151 C.p.p., procedura arestării

inculpatului în cursul judecării este următoarea:

- încheierea poate fi atacată separat cu recurs;

- termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei

prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă;

- dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore;

- recursul se judecă în 3 zile şi nu este suspensiv de executare.

Art.1609 alin.4 precizează că faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat

în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, se poate dispune din nou

această măsură, dacă au intervenit elemente noi, care fac necesară privarea sa de

libertate.

În tot cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile,

legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi poate hotărî:

a) dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu

există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere

revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului;

b) când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea

de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării

preventive.

Încheierea poate fi atacată cu recurs.

Liberarea provizorie sub control judiciar

Liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit

179

arestarea, dacă organul judiciar apreciază că prelungirea stării de arest nu mai apare

necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii201.

Liberarea provizorie este lăsată la aprecierea organului judiciar ca fiind

facultativă202.

Condiţiile liberării:

I. Prima categorie de condiţii se referă la stadiul desfăşurării procesului penal,

natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, comportamentul penal al inculpatului

înainte de declanşarea procesului penal şi perspectiva acestui comportament după

declanşarea procesului penal.

a) prima condiţie este următoarea:

- procesul penal trebuie să fi fost declanşat;

- să fie dispusă măsura arestării preventive.

b) a doua condiţie, care trebuie să existe cumulativ cu prima:

- infracţiunea să fie săvârşită din culpă sau,

- în cazul infracţiunii intenţionate, pedeapsa închisorii prevăzută de lege să nu

depăşească 12 ani;

c) cea de-a treia condiţie, care trebuie realizată cumulativ cu primele două, are în

vedere comportamentul inculpatului înainte de declanşarea procesului penal şi

după liberarea provizorie a acestuia. Astfel:

- inculpatul nu trebuie să fie recidivist;

- nu se acordă dacă există date care justifică temerea că va săvârşi o altă

infracţiune sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de

probă sau prin alte asemenea fapte.

II. A doua categorie de condiţii reprezintă de fapt obligaţiile inculpatului pe

durata liberării provizorii, cu precizarea că inculpatul trebuie să respecte una sau mai

multe dintre aceste obligaţii. Conform art.1602 alin.3 acestea sunt:

201 N. Volonciu, op.cit., p.462.202 S.Kahane, op.cit., p.161.

180

a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de organul

judiciar;

b) să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau de reşedinţă;

c) să nu meargă în locuri anume stabilite;

d) să se prezinte la organele de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de

judecată ori de câte ori este chemat ;

e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;

f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;

g) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea

faptei.

Se poate observa că unele dintre obligaţii au menirea să garanteze buna

desfăşurare a procesului penal, iar altele să prevină săvârşirea de către

inculpat, a altor infracţiuni203.

Conform art.1603 C.p.p. controlul judiciar instituit de instanţă poate fi oricând

modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice.

Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune, atât în cursul urmăririi

penale, cât şi în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, iar controlul modului în

care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine

judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organelor de poliţie.

Liberarea provizorie pe cauţiune

Condiţiile liberării provizorii pe cauţiune se pot împărţi în două categorii şi

anume: condiţii ce se cer a fi îndeplinite înainte de liberarea provizorie şi condiţii ce se

impun inculpatului pe durata luării măsurii. Astfel:

1. condiţii ce se cer a fi îndeplinite înainte de liberarea provizorie pe cauţiune:

a) prima condiţie:

- procesul penal să fi fost declanşat;

- împotriva învinuitului sau inculpatului a fost dispusă măsura arestării;203 I. Neagu, op.cit., p.427.

181

- au fost luate măsuri asiguratorii privind repararea pagubei produse pin

infracţiune;

- s-a depus cauţiunea stabilită de organul judiciar.

b) a doua condiţie:

- infracţiunea să fie săvârşită din culpă;

- pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie pedeapsa prevăzută de lege să nu

depăşească 12 ani.

c) cea de-a treia condiţie care trebuie realizată cumulativ cu primele două, impune

ca:

- învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist;

- să nu existe date care să justifice temerea că acesta va săvârşi o altă

infracţiune sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului pin

influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor

materiale de probă sau prin alte asemenea fapte.

2. Condiţii ce se impun învinuitului sau inculpatului pe durata liberării provizorii

pe cauţiune:

a) învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea instanţei;

b) învinuitul sau inculpatul este obligat să comunice schimbare de domiciliu sau

reşedinţă;

c) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile prevăzute de

organele judiciare;

d) să nu meargă în locuri anume stabilite;

e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;

f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;

g) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea

faptei.

Cauţiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună învinuitul sau

inculpatul cu scopul de a se garanta respectarea de către acesta a obligaţiilor ce-i

182

revin în timpul liberării provizorii ( art.1605 alin.1 ).

Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 10.000.000 lei. Această sumă se

consemnează pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia organului care a

stabilit cuantumul acesteia .

Situaţiile în care se restituie cauţiunea:

a) când se revocă liberarea provizorie, fiindcă se descoperă fapte sau împrejurări

ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care

justifică arestarea;

b) când se constată de către instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile

care justifică măsura arestării preventive, şi pe cale de consecinţă, încetează

de drept liberarea provizorie pe cauţiune;

c) se dispune scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale,

achitarea sau încetarea procesului penal;

d) se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendare

condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau

cu executare la locul de muncă;

e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii;

f) cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivit 1608a alin.6.

În cazurile prevăzute la lit.b-e, se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie.

Conform art.1605 alin.5 C.p.p., cauţiunea nu se restituie când se dispune

condamnarea la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat datorită

faptului că învinuitul sau inculpatul, cu rea credinţă, nu îndeplineşte obligaţiile ce-i revin

potrivit art.1602 alin.3 şi 1604 alin.2 sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului

ori săvârşirea din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.

Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune

1. Titularii cererii de liberare provizorie:

- inculpat;

- soţul şi rudele acestuia.

183

2. Intervalul de timp în care poate fi făcută cererea de liberare provizorie

Conform art.1606 alin.1, cererea poate fi făcută:

- în cursul urmăririi penale;

- în cursul judecăţii, până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima

instanţă.

Deşi legea nu precizează, liberarea provizorie poate fi făcută şi în cazul:

- reluării urmăririi penale, când dosarul a fost restituit de prima instanţă în

vederea refacerii sau completării urmăririi penale ( art.332 şi art.333 C.p. );

- în care s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de apel pentru

administrarea de noi probe ( art.379 pct.2 lit.b ipoteza 1 );

- când s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre este

desfiinţată (art.379 pct.2 lit.c );

- când instanţa de apel desfiinţează hotărârea şi dispune restituirea cauzei

procurorului, pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale

(art.380 alin.3 C.p.p. )

3. Conţinutul cererii de liberare provizorie.

Cererea trebuie să conţină:

- numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face;

- menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii referitoare la cazurile de liberare

provizorie;

- în cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi

obligaţia depunerii cauţiunii şi menţionarea cunoaşterii dispoziţiilor legii

privind cazurile de nerestituire a cauţiunii ( 1606 alin.3 C.p.p. ).

4. Organele competente să rezolve cererea de liberare provizorie:

a) în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să

judece cauza în fond;

b) în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.

Conform art.1606 alin.5 C.p.p., cererea depusă la organul de cercetare penală,

184

la procuror ori la administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de

ore, instanţei competente.

5. Activitatea desfăşurată de organul competent privind rezolvarea cereri

de liberare provizorie.

a) Măsuri premergătoare examinării cererii.

Instanţa verifică dacă cererea cuprinde menţiunile prevăzute în art.1606 alin.2 şi

3 şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia.

Când cererea este depusă la instanţă înaintea termenului de judecată, aceste

obligaţii revin preşedintelui care procedează şi la încunoştiinţarea persoanei care a

făcut cererea despre termenul de judecare a cererii. Această precizare a legii conduce

la concluzia că cererea făcută la termenul de judecată sau la termene ulterioare

primului termen de judecată este verificată sub aspectul conţinutului ei de către

completul de judecată căruia i-a fost încredinţată spre soluţionare cauza penală în care

se face cererea204.

Un alt aspect al măsurilor premergătoare examinării cererii este acela al

însuşirii cererii de către inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul dintre

substituţii procesuali arătaţi în art.1606 alin.1. Declaraţia inculpatului cu privire la

însuşirea cererii se consemnează pe aceasta. În legătură cu acest aspect este de

subliniat faptul că declaraţia inculpatului poate fi de însuşire sau de neînsuşire a

cererii.

b) Examinarea cererii şi soluţiile pe care le poate da instanţei ca primă etapă în

procedura examinării cererii.

Examinarea cererii are un caracter de urgenţă impusă de starea de arest în

care se află inculpatul. Instanţa verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de

lege, pentru admisibilitatea în principiu a cesteia.

În cazul eliberării pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul şi termenul în care cauţiunea

trebuie depusă, încunoştiinţează despre aceasta persona care a făcut cererea.

204 I. Neagu, op.cit.,p.433.

185

Prima etapă înscrisă în procedura examinării cererii se încheie cu depunerea

dovezii de consemnare a cauţiunii, după care instanţa de judecată admite în principiu

cererea şi fixează termenul pentru soluţionarea ei.

c) Soluţionarea cererii:

Instanţa de judecată soluţionează cererea după ascultarea învinuitului sau

inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum şi ale procurorului.

c.1. Admiterea cererii de liberare provizorie .

Când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată,

instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau

inculpatului. Încheierea instanţei trebuie să cuprindă şi obligaţiile ce urmează a fi

respectate de învinuit sau inculpat.

Potrivit art.1608a alin.4 copia dispozitivului încheierii rămase definitive ori un

extras al acesteia se trimite administraţiei locului de deţinere şi organelor de poliţie în a

cărei rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul. Persoanele interesate se

încunoştiinţează. Primind copie după dispozitivul hotărârii de admitere a cererii de

liberare provizorie, administraţia locului de deţinere este obligată să ia măsuri pentru

punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului.

c.2. Respingerea cererii de liberare provizorie.

Instanţa de judecată respinge cererea de liberare provizorie când nu sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, cererea este neîntemeiată sau când aceasta a

fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat.

d) Recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie.

Potrivit art.1609 alin.1, împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins

cererea de liberare provizorie, se poate face recurs de către învinuit sau

inculpat ori de către procuror, la instanţa superioară.

Din punct de vedere procedural:

- termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei

prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă;

- dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore;

186

- recursul se judecă în termen de 2 zile;

- recursul se va judeca în camera de consiliu;

- învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului;

- participarea procurorului este obligatorie.

Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului;

recursul nu este suspensiv de executare.

Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.

e) Revocarea liberării.

Potrivit art.16010 alin.1, liberarea provizorie poate fi revocată dacă:

- se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii

cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau

inculpatului;

- învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin

potrivit art.1602 alin.3 şi art.1604 alin.2 sau încearcă să zădărnicească

aflarea adevărului ori săvârşirea din nou, cu intenţie, a infracţiunii pentru

care este urmărit sau judecat.

Procedura revocării:

- revocarea liberării este dispusă de instanţă, prin încheiere;

- se face după ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător;

- se face şi în absenţa învinuitului sau inculpatului dacă acesta, fără motive

temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută;

- în caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea

preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de

arestare;

- împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării

provizorii se poate face recurs, în acest caz aplicându-se prevederile

art.1609.

187

SECŢIUNEA a III-a

Măsurile de ocrotire şi de siguranţă

1. Luarea măsurilor de ocrotire

Măsurile de ocrotire se iau cu privire la alte persoane decât învinuitul sau

inculpatul.

Conform art.161 C.p.p., când măsura reţinerii sau a arestării preventive a fost

luată faţă de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană

pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, din

cauza vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor trebuie să fie înştiinţată

autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligaţia de

încunoştiinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii, arestării preventive

sau internării medicale.

188

Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenţa a două condiţii cumulative:

- în îngrijirea învinuitului sau inculpatului se află persoane care au nevoie de

ocrotire;

- în lipsa învinuitului sau inculpatului care urmează să fie privat de libertate,

aceste persoane rămân fără nici o ocrotire.

Deşi în lege nu este indicat expres, este evident că măsura de ocrotire se ia pe

perioada cât durează măsura de prevenţie care a determinat-o205.

2. Luarea măsurilor de siguranţă în timpul desfăşurării procesului

penal.

Ori de câte ori, în cursul procesului penal, procurorul constată că învinuitul sau

inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art.113 sau 114 C.p., sesizează

instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranţă

corespunzătoare; în cursul judecăţii măsura de siguranţă corespunzătoare este

dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa de judecată ( art.162 alin.1

C.p.p. ).

Deci două dintre măsurile de siguranţă devin, potrivit legii, măsuri procesuale şi

anume, obligarea la tratament medical şi la internarea medicală.

Pentru luarea măsurilor de siguranţă trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- starea de boală sau intoxicarea cronică ( prin alcool, stupefiante etc. );

- existenţa pericolului pentru societate.

Pentru internarea medicală există şi o condiţie specială şi anume,

iresponsabilitatea făptuitorului, datorită unei boli mintale sau toxice206.

Obligarea la tratament medical sau internarea medicală poate fi luată şi în cazul

în care a fost dispusă soluţia încetării urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire

penală, cu excepţia cazurilor în care scoaterea de sub urmărire penală a fost dispusă

pe temeiurile prevăzute de art.10 lit.a, b şi c C.p.p.

Nu pot fi luate măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi art.114 C.p., în

205 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol.I, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p.140.206 Ladislau Margoczy, Regimul juridic al internării medicale, D.nr.9-12, 1990, p.165.

189

cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale conform at.228 alin.4,

deoarece potrivit art.162 alin.1, acestea pot fi luate în cursul procesului penal207.

Faţă de făptuitorul minor, care din cauza stării sale fizice sau psihice, are

nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie, trebuie luată

măsura prevăzută în art.101 lit.d din C.p. şi nu măsura de siguranţă prevăzută de

art.114 C.p., acest text de lege nefiind aplicabil minorilor208.

Procedura luării măsurilor de siguranţă

Potrivit art.162 C.p.p., instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă:

- după ascultarea învinuitului sau inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi a

procurorului;

- instanţa ia măsuri pentru ducerea la îndeplinire a internării medicale

provizorii şi sesizează comisia competentă să avizeze internarea bolnavilor

mintali şi a toxicomanilor periculoşi.

Această măsură a internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de

către instanţa de judecată, confirmare făcută pe baza avizului comisiei medicale.

Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi

atacată separat cu recurs. Recursul nu este suspensiv de executare.

207 T.S., s.p. d. nr. 1983, C.D., p.203; secţia penală 731/1989, T.Jud. Baia Mare, D.nr.5/1990, p.65.208 T.S., s.p., d.nr.232 din 1985, în R.R.D., nr.9, 1986,p.75.

190

SECŢIUNEA a IV-a

Măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

săvârşirii infracţiunii

1. Măsurile asiguratorii

Măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect

indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului şi

părţii responsabile civilmente în vederea acoperirii despăgubirilor civile şi a executării

pedepsei amenzii209.

Utilitatea acestor instituţii este dată de faptul că, până la soluţionarea definitivă

a cauzelor penale şi rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea

civilă, reparatorie sau prin care s-a pronunţat pedeapsa amenzii, inculpatul sau partea

responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile pe care le are şi să devină

insolvabil.

Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asiguratorii sunt indisponibilizate,

adică:

- cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina;

209 I. Neagu, op.cit., p.443.

191

- uneori aceste măsuri anihilează şi dreptul de folosinţă când bunurile

sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu ( art.165 alin.2 C.p.p. ) sau

când sunt sigilate ( art.165 alin. Ultim C.p.p. ).

Conform art.163 alin.1 C.p.p., măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului

penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea bunurilor

mobile şi imobile, prin instituirea unui sechestru, în vederea reparării pagubei produse

prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Aceste măsuri asiguratorii nu pot fi luate pentru garantarea acordării cheltuielilor

judiciare către stat210.

Funcţionalitatea lor este numai asiguratorie şi nu reparatorie, instanţa trebuind

să oblige, prin hotărâre judecătorească, pe inculpat sau partea responsabilă civilmente

la acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiune211.

1.1. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asiguratorii

a) măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se iau asupra bunurilor

învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la

concurenţa valorii probabile a pagubei;

b) măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau

numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului deoarece răspunderea

penală este personală.

1.2. Bunurile asupra cărora nu se pot lua măsuri asiguratorii.

Există două categorii de bunuri care nu pot fi sechestrate:

- bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art.145 C.p.;

- cele exceptate de lege: categoriile de bunuri arătate în dispoziţiile art.406-

409 C.p. civ.212.

1.3. Procedura de luarea a măsurilor asiguratorii în general.

Luarea măsurilor asiguratorii în vederea reparării pagubei este facultativă, 210 T. S., s.p.d.nr.313 din 1986, în R.R.D., nr.1, 1987, p.71.211 C.S.J.,s.p.d.nr.2743 din 1991 ( republicată ); T.J. Constanţa, d.p.nr.128 din 1986, în R.R:D:, nr.7, 1986, p.79.212 S.Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Executarea silită, vol.I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

192

acestea putând fi cerute de către partea civilă sau luate din oficiu de către organele

judiciare.

Legea arată că luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care cel

vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă ( art.163 alin.6 C.p.p. ).

Un alt caz în care luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie, este prevăzut

expres în dispoziţiile art.20 din L.nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi

sancţionarea faptelor de corupţie atunci când s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de

această lege.

1.4. Organele care duc la îndeplinirea măsurilor asiguratorii.

a) dacă măsura este luată de către procuror, poate fi adusă la îndeplinire de către:

- secretarul parchetului;

- organele proprii de executare ale unităţii păgubite.

b) dacă măsura este dispusă de către instanţa de judecată, poate fi adusă la

îndeplinire:

- executorul judecătoresc;

- organele proprii de executare ale unităţii păgubite.

c) ordonanţa de luare a măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire de către

organele de urmărire penală care a luat măsura.

1. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii, privite în special.

Sunt prevăzute norme distincte pentru sechestrul propriu-zis, poprire şi

inscripţia ipotecare sunt forme speciale ale sechestrului.

A. Sechestrul penal propriu-zis.

În vederea indisponibilizării bunurilor, organul care procedează la aplicarea

sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând

recurge în caz de necesitate şi la experţi ( art.165 alin.1 C.p.p. ).

Sechestrarea se realizează, de regulă, prin indisponibilizarea bunurilor în

mâinile celui împotriva căruia s-a luat măsura; bunurile sechestrate pot fi puse sub

193

sigiliu. Dacă există pericol de înstrăinare bunurile pot fi încredinţate unui custode numit

pentru păstrarea bunurilor.

Sechestrarea cu ridicarea obligatorie are loc când este vorba despre

următoarele bunuri:

a) bunuri perisabile , acestea se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de

stat, potrivit profilului activităţii, care sunt obligate să le primească şi să le

valorifice de îndată.

b) obiectele din metale sau pietre preţioase, obiecte confecţionate cu acestea şi

mijloacele de plată; depunerea se face la cea mai apropiată instituţie bancară

competentă în 48 de ore de la ridicare, iar dacă obiectele sunt necesare

cercetărilor, depunerea se face după terminarea urmăririi dar nu mai târziu de

48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror.

c) titluri de valoare internă, obiecte de artă sau de muzeu şi colecţii de valoare se

predau către instituţiile specializate în condiţiile arătate mai sus.

d) sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin.(3) şi (7) precum şi

sumele de bani ridicate potrivit alin.(2) se consemnează, după caz pe numele

învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente la dispoziţia

organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de

consemnare a sumei în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de

la valorificarea bunurilor.

Bunurile sechestrate şi ridicate se păstrează de cei care le-au primit, până la

încetarea sechestrului.

Actele efectuate cu ocazia aplicării sechestrului se consemnează într-un

proces-verbal care va conţine:

- descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate;

- precizarea valorilor;

- indicarea bunurilor exceptate găsite la persoana respectivă;

- obiecţiile acestei persoane ori a altor persoane interesate.

194

Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat

sechestrul iar, în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau unui

vecin sau custodelui. Un alt exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea

măsurii asiguratorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal ( art.166

alin.4 C.p.p. ).

B. Poprirea

Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii

responsabile civimente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt

poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului

prin care se înfiinţează sechestrul.

Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului

care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de cinci zile de la

scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la

consemnare.

Această operaţie juridică procesuală presupune existenţa indispensabilă a 3

subiecţi procesuali: creditor popritor, debitor poprit şi terţul poprit.

C. Inscripţia ipotecară.

Dacă sechestrul se aplică pe bunuri imobile, atunci organul care a dispus

măsura, cere organului competent, luarea inscripţiei ipotecare, anexând copii după

actul de dispoziţie şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Întreaga

procedură de inscripţie ipotecară se subsumează L.nr.7/1996 privind publicitatea

imobiliară.

D. Contestarea măsurilor asiguratorii.

Învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente şi orice persoană

interesată, se poate plânge împotriva măsurii luate şi a modului de aducere la

îndeplinire.

În timpul urmăririi penale, plângerea se adresează organului de cercetare

penală care a dispus măsura, sau procurorului care supraveghează urmărirea; în

cursul judecăţii, plângerea se adresează instanţei. Hotărârea instanţei prin care a fost

195

soluţionată plângerea poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu este suspensiv

de executare.

După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângerea

împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit

legii civile ( art.168 alin. final C.p.p. ).

Este vorba de contestarea modului de aducere la îndeplinire a acestora, actul

procesual prin care au fost dispuse nemaiputând fi contestat213.

2. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

Aceste măsuri de reparaţie imediată sunt, potrivit art.14 alin.3, modalităţi de

reparare în natură a prejudiciului material cauzat prin infracţiune214.

2.1. Restituirea lucrurilor.

Restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a

pagubelor produse prin infracţiune, cu prioritate înaintea celorlalte modalităţi de

reparare a pagubei215, dar ea poare fi anticipată prin restituirea lucrurilor înainte de

rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Pot fi restituite lucrurile numai dacă sunt realizate cumulativ următoarele

condiţii:

- lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat, sau de la orice persoană care le-

a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost

luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa;

- restituirea lucrurilor să nu stingherească aflarea adevărului şi justa

soluţionare a cauzei.

Restituirea bunurilor se poate dispune:

a) de către organul de urmărire penală printr-o rezoluţie;

b) de către instanţa de judecată prin încheiere.

213 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.104, G.Boroi, D. Rădescu, op.cit., p.668 şi unu.214 I. Neagu, op.cit., p.451.215 T.J.Braşov, d.p.nr.1072 din 1972, în R.R.D., nr.5, 1973,p.143; T.J.Timiş, d.p.nr.1346 din 1972, în R.R.D.nr.3, 1973, p.100.

196

Se arată celui căruia i-au fost restituite bunurile că are obligaţia să le păstreze

până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza

penală respectivă.

Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere,

pe calea unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea lucrurilor.

2.2. Restabilirea situaţiei anterioare.

Potrivit art.170 C.p.p., procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de

restabilire a situaţiei anterioare săvârşirea infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a

rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.

Această măsură procesuală trebuie luată de organele judiciare în timp util şi

numai după definitiva soluţionare a cauzei penale216.

Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitor

infracţiuni, care prin natura lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare

săvârşirii lor217.

Ca şi restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare figurează între

modurile de reparare în natură a pagubelor provocate prin infracţiune.

CAPITOLUL al VIII-lea

216 Constantin Crişu, Restabilirea situaţiei de fapt anterioare săvârşirii infracţiunii, în R.R.D..nr.5/1968, p.92-99.217 I. Neagu, op.cit., p.453.

197

ACTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE

SECŢIUNEA I

Actele procesuale şi actele procedurale

1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural.

Prin acte procesuale înţelegem manifestările de voinţă prin care organele

judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele dreptului lor, cu privire la desfăşurarea

procesului penal218. De exemplu: trimiterea în judecată; hotărârea prin care se

soluţionează cauza penală, luarea măsurilor preventive, punerea în mişcare a acţiunii

penale etc.

Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire

sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale219. Actul procedural relevă modul

în care trebuie să se îndeplinească dispoziţia cuprinsă în actul procesual220. Sunt acte

procedurale: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, executarea

mandatului de arestare preventivă, efectuarea unei percheziţii etc.

În cadrul procesului penal, fiecare act procesual este realizat prin intermediul

unui act procedural221. De exemplu: actul prin care se dispune arestarea inculpatului

(acest act poate fi o ordonanţă, rechizitoriul, o încheiere a instanţei sau o sentinţă )

este dus la executare prin intermediul unui act procedural şi anume mandatul de

arestare222.

Actul procesual prin care se dispune percheziţia ( autorizaţia instanţei ) poate fi

realizat prin efectuarea percheziţiei propriu-zise ( act procedural faptic )223.

Sunt situaţii în care, atât actul procesual cât şi actul procedural poartă aceeaşi

denumire, astfel actul procesual prin care instanţa soluţionează cauza penală este o

hotărâre şi tot hotărâre se cheamă şi înscrisul în care este consemnată soluţia dată de

completul de judecată224.218 Theodoru II, p.229-230.219 Dongoroz I, p.346.220 Pop.III, p.3.221 I. Neagu, op.cit., p.456.222 Idem.223 Traian Pop III, p.3.224 Volonciu I p.210.

198

2. Acte procedurale comune.

1. Citaţia.

A. Noţiune şi importanţă.

Actul procedural prin care persoanele sunt chemate în faţa organului judiciar,

se numeşte citaţie.

Citaţia este scrisă dar prezenţa părţilor ori a altor persoane la desfăşurarea

activităţilor procesuale se mai poate realiza şi prin alte modalităţi, cum sunt:

încunoştiinţarea ( art.129 alin.2; art.58 alin.1; art.402 alin.2 C.p.p. ), sau chemarea

(art.120 alin.1; art.83; art.237 alin.3; art.479 alin.2 C.p.p. ). Aceste modalităţi se

deosebesc de citare prin aceea că, în cazul citării, neprezentarea la locul citării poate fi

sancţionată cu amendă, sau aducerea silită, în timp ce neprezentarea în urma

„încunoştiinţării” sau „ chemării” nu este sancţionată de lege.

Citarea se face de regulă, din oficiu dar ea poate fi şi facultativă, fiind lăsată la

aprecierea organelor judiciare ( art.413 alin.1, art.481 alin1, art.496 C.p.p. ) sau la

aprecierea părţilor. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică.

B. Conţinutul citaţiei

Citaţia este scrisă şi individuală, cuprinzând următoarele menţiuni ( art.176

C.p.p. ):

a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite

citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

b) numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului

cauzei;

c) adresa celui citat care trebuie să cuprindă: localitatea, judeţul, strada, numărul

şi apartamentul unde locuieşte sau, eventual, judeţul, comună şi satul;

d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se

prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de

neprezentare.

Trebuie precizat că în afara acestor menţiuni, celelalte sunt informative225.

225 Theodoru II, p.240.

199

Citaţia se semnează de către cel care o emite.

C. Locul de citare

- Conform art.177 alin1 C.p.p.. învinuitul sau inculpatul se citează la adresa

unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de

muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează;

- în caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia învinuitului sau

inculpatului, acesta este citat la noua adresă, dacă a încunoştiinţat organul

judiciar de schimbarea intervenită sau dacă noua adresă rezultă din informaţiile

culese de agentul procedural şi menţionate în procesul verbal pe care acesta l-

a întocmit şi care se află în dosarul cauzei;

- dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici

locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărei rază

teritorială s-a săvârşit infracţiunea; când activitatea infracţională s-a desfăşurat

în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază

teritorială se află organul care efectuează urmărirea penală;

- bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin administraţia

acestora;

- deţinuţii se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia;

- militarii încazarmaţi se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul

acesteia;

- învinuitul sau inculpatul care locuieşte în străinătate se citează prin scrisoare

recomandată, în afară de cazul când prin lege de dispune altfel; avizul de

primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar sau de o altă persoană

care îl înlocuieşte, ţine loc de dovada îndeplinirii procedurii;

- unităţile la care se referă art.145 C.p. precum şi celelalte persoane juridice se

citează la sediul social acesta fiind elementul lor de identificare; citaţia se

predă serviciului registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea

corespondenţei în dovada de citare menţionându-se şi calitatea persoanei care

200

a primit citaţia226.

D. Înmânarea citaţiei

Legea prevede două ipoteze distincte: înmânarea citaţiei persoanei care

urmează să se prezinte în faţa organelor judiciare şi înmânarea citaţiei altor persoane.

a) Înmânarea citaţiei persoanelor care urmează să se prezinte în faţa organelor

judiciare.

Citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire

(art.178 alin.1 C.p.p. ).

Există următoarele posibilităţi reglementate de art.178 C.p.p.:

- dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, sau primind-o nu voieşte

sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat

ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia,

încheind despre aceasta un proces-verbal;

- în cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un învinuit sau

inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului

primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care statul

destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se

afişează la sediul parchetului sau al instanţei după caz;

- când citarea se face la adresa locului de muncă, prin serviciul personal al

unităţii la care se lucrează, precum şi în cazul celor bolnavi, al deţinuţilor

sau al militarilor încazarmaţi, organele care primesc citaţia sunt obligate a

înmâna de îndată citaţia persoanelor citate sub luare de dovadă

certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine

semnătura acesteia; dovada este predată agentului procedural, iar acesta o

înaintează organelor de urmărire penală sau instanţei care a emis citaţia;

- când sunt citate unităţi din cele prevăzute de art.145 C.p., citaţia se predă la

registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei; se

aplică dispoziţiile referitoare la înmânarea citaţiei personal celui citat.226 T.M.B., s.I penală, d.nr.394/1993 în Culegerea de decizii pe anul 1993, p.50.

201

b) Înmânarea citaţiei altor persoane

- dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei

rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi

primeşte corespondenţa; citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani, sau

unei persoane lipsite de uzul raţiunii;

- dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau

într-un hotel, în lipsa ei şi a persoanelor care pot primi citaţia, aceasta se predă

administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte; aceştia

primind citaţia, semnează dovada de primire, iar agentul care îndeplineşte

procedura de citare, certifică identitatea şi semnătura încheind un proces-

verbal; dacă persoanele menţionate ( administrator, portar, etc. ) nu vor sau nu

pot semna dovada de primire, organul afişează citaţia pe uşa locuinţei

persoanei citate, încheind procesul-verbal.

De precizat că în situaţia în care persoana citată şi-a schimbat adresa, organul

afişează citaţia pe uşa locuinţei arătate în citaţie şi se interesează pentru aflarea noii

adrese întocmind proces-verbal.

c) Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a citaţiei.

Pentru verificarea îndeplinirii procedurii de citare, art.181 C.p.p. arată ce trebuie

să cuprindă înscrisurile procedurale ( dovada sau procesul-verbal ) în care trebuie să

se consemneze modul de realizare a procedurii de citare.

Dovada de primire ( partea a doua a formularului tipizat pe care se află citaţia )

trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

- denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care a

emis citaţia;

- numele, prenumele şi calitatea persoanei citate precum şi data pentru care

este citată;

- data înmânării citaţiei;

- numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia;

202

- certificarea de către acesta a semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat

citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia.

Toate menţiunile pe care trebuie să le cuprindă dovada de îndeplinire a

procedurii de citare are rolul ei în verificarea modului de predare a citaţiei.

Conform art.182 alin.2 ori de câte ori cu prilejul predării sau afişării unei citaţii

se încheie un proces-verbal, acesta va cuprinde menţiunile de mai sus şi menţiunile

despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.

În cazul încălcării dispoziţiilor care disciplinează citarea, sancţiunea ce poate

interveni este anularea citaţiei.

2. Comunicarea altor acte procedurale

Mijlocul prin intermediul căruia organele judiciare înştiinţează persoanele care

participă la desfăşurarea procesului penal despre actele procedurale efectuate este

comunicarea227.

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, comunicarea actelor procedurale se poate

face prin transmiterea actului procedural constatator sau prin înştiinţarea despre

îndeplinirea unui act procedural în cadrul procesului penal228.

Codul de procedură penală foloseşte o terminologie diferenţiată înceea ce

priveşte comunicarea actelor procedurale. Astfel:

a) în cazul în care se transmite actul procedural constatator ( înscrisul ) se

foloseşte termenul de comunicare. Ex. art.313 alin.2 arată că inculpatului

deţinut i se „comunică” copia actului de sesizare a instanţei etc. ;

b) în cazul celui de-al doilea mod de comunicare, legiuitorul foloseşte termeni

„înştiinţează”, „încunoştiinţează”, „i se face cunoscut” şi „aduce la cunoştinţă”.

Ex.:

o în art.58 alin.1 C.p.p. se arată că preşedintele instanţei ierarhic

superioare celei de la care se strămută cauza „încunoştiinţează”

părţile despre introducerea cererii de strămutare;

227 I. Neagu, op.cit., p.465.228 Dongoroz I, p.373.

203

o în art.246 C.p.p. se arată că procurorul „înştiinţeză” persoanele

interesate despre încetarea urmăririi penale;

o potrivit art.159 alin.11, administraţia locului de deţinere este obligată

„să aducă la cunoştinţă” inculpatului prelungirea arestării.

Comunicarea actelor procedurale se face potrivit dispoziţiilor aplicabile în cazul

comunicării citaţiei.

3. Mandatul de aducere

Dacă o persoană citată conform art.176 C.p.p. nu se prezintă în faţa organelor

judiciare ea poate fi adusă pe baza unui mandat de aducere, dacă ascultarea ori

prezenţa ei este necesară ( art.183 alin.1 C.p.p. ).

Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost

chemat prin citaţie, dacă organele de urmărire penală sau instanţa constată motivat că

în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.

Mandatul de aducere se execută de către organele poliţiei. Art.184 C.p.p.

reglementează executarea mandatului de aducere astfel:

- dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive

de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un

proces-verbal, care se înaintează de îndată organelor de urmărire organelor de

urmărire penală sau instanţa de judecată.

- se întocmeşte, de asemenea, un proces-verbal şi în cazul în care persoana

arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă

din orice altă cauză.

- dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte

persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă

acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde

menţiuni despre cercetările făcute.

Conform art.183 alin.3 C.p.p., persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la

dispoziţia organului judiciar decât în timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară

de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a cestora.

204

Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de către

organul judiciar.

4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi

înlăturarea unor omisiuni vădite.

Documentele în care se consemnează modul de efectuare a unor acte şi

măsuri procesuale sunt denumite acte procedurale de constatare229.

Forma scrisă a actelor procedurale de constatare exclude contestarea

ulterioară a existenţei sau conţinutului acestora, permite realizarea unui control asupra

modului de aducere la îndeplinire a actelor procesuale şi obligă organele judiciare să

respecte dispoziţiilor legii în privinţa desfăşurării activităţilor cerute pentru rezolvarea

cauzelor penale230.

4.1. Modificarea actelor procedurale.

Conform art.194 C.p.p., orice adăugire, corectură ori suprimare făcută în

cuprinsul unui act procedural este ţinută în seamă, numai dacă aceste modificări sunt

confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care le-au semnat.

În situaţia în care în actul procedural scris se fac anumite modificări

neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, acestea rămân valabile.

Pentru a se evita adăugirile ce pot fi făcute în cadrul actelor procedurale

constatatoare legea prevede că locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie

barate.

4.2. Îndreptarea erorilor materiale.

Pot fi considerate erori materiale greşelile privind scrierea numelor, trecerea

greşită în actele procedurale a unor calităţi procesuale, dactilografierea greşită a unei

cifre etc.

Eroarea materială este evidentă când rezultă din compararea a ceea ce a fost

consemnat greşit cu datele din conţinutul dosarului sau al însuşi actului în care s-a

229 Theodoru II, p.234.230 S. Kahane, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică , 1963, p.176. Volonciu I, p.210.

205

strecurat eroarea materială231.

Legea instituie o procedură simplă de îndreptare a erorilor materiale. Astfel

art.195 C.p.p. prevede că erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural

se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a

întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu, iar dacă este nevoie părţile pot fi

chemate pentru a da lămuriri.

Organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal despre intervenţia

făcută prin corectarea erorii materiale, iar instanţa de judecată, o încheie, făcându-se

menţiune şi la sfârşitul actului corectat.

4.3. Înlăturarea unei omisiuni vădite.

Omisiunea vădită presupune absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le

cuprindă actul procedural, menţiuni care privesc soluţionarea de către organele

judiciare a unor aspecte legate de rezolvarea cauzei penale. În art.196 C.p.p. sunt

considerate omisiuni vădite situaţiile în care organele de urmărire penală sau instanţa

de judecată nu s-a pronunţat cu privire la sumele pretinse de martori, experţi,

interpreţi, apărători potrivit art.189 sau 190 C.p.p., precum şi cu privire la restituirea

lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii.

Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceeaşi ca şi în cazul

îndreptării erorilor materiale.

231 I. Neagu, op.cit., p.468.

206

SECŢIUNEA a II-a

Instituţiile legate de actele procesuale şi procedurale

Aceste instituţii sunt: termenele, cheltuielile judiciare, nulităţile şi amenda

judiciară.

1. Termenele în procesul penal

Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora

pot fi îndeplinite acte şi măsuri procesuale sau procedurale.

Fixarea termenelor în procesul penal are ca scop:

- limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale;

- împiedică tergiversarea desfăşurării procesului penal.

Există activităţi pentru care legea nu fixează intervale de timp limitate,

menţionând însă că organele judiciare au obligaţia să dispună operativ realizarea

acestora. Această obligaţie este prefigurată de lege prin expresii ca „imediat” ( art.153

alin.3 C.p.p. ), „de îndată” ( art.140 alin.3 C.p.p. ), ori „de urgenţă” ( art.293 C.p.p. ).

1.1. Clasificarea termenelor

Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii:

- în raport cu natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc;

- în raport cu caracterul sau efectele pe care le produc;

- în raport cu durata lor;

207

- în funcţie de factorul care stabileşte durata termenelor;

- în raport cu conţinutul timp;

- după modul de calcul.

1.1.1. În raport cu natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc,

deosebim: termene substanţiale şi termene procedurale.

a) termenele substanţiale sunt intervale de timp determinate de lege

pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extra procesuale, ele

stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare

le pot lua în ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor

persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal.

De exemplu sunt termene substanţiale cele care privesc:

- durata măsurilor de prevenţie;

- cele aplicate în domeniul liberării condiţionate;

- prescripţia răspunderii penale etc.

b) termenele procedurale privesc intervale de timp fixate pentru a ocroti

drepturi şi interese ale persoanei conferite în cadrul procesului penal.

Sunt termene procedurale:

- termenul de apel şi de recurs;

- termenul în care procurorul trebuie să sesizeze instanţa, după dispunerea

trimiterii în judecată;

- termenul de rezolvare de către procuror a plângerilor îndreptate împotriva

actelor de urmărire penală etc.

1.1.2. În raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le produc;

termenele sunt peremptorii şi dilatorii.

a) termenele peremptorii sunt intervale de timp în interiorul cărora

trebuie îndeplinite anumite acte.

Neîndeplinirea actului înainte de expirarea termenului prevăzut de lege

208

conduce la decăderea din exerciţiul dreptului respectiv232.

De exemplu:

- termenul de 30 de zile în care se poate face acţiune în faţa instanţei civile

împotriva ordonanţei prin care s-a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii

privind reparaţiile civile, în cazul încetării urmăririi penale;

- termenul de 10 zile în care poate fi exercitat recursul împotriva unei hotărâri

judecătoreşti etc.

b) termenele dilatorii sunt intervale de timp după expirarea cărora pot fi

îndeplinite anumite acte.

Exemplu: intervalul de timp care desparte momentul pronunţării hotărârii

judecătoreşti, de momentul rămânerii definitiv a hotărârii, deoarece numai după

trecerea acestui termen hotărârea poate fi pusă în executare.

1.1.3. În raport cu durata lor termenele pot fi: pe ore, pe zile, pe luni, pe

ani.

a) termenele pe ore sunt:

- termenul de 48 de ore în care organul de cercetare penală este obligat să

înainteze procurorului plângerea împotriva actelor de urmărire penală

(art.276 C.p.p. );

- termenul de 24 de ore în care procurorul trebuie să sesizeze instanţa, după

ce a dispus trimiterea în judecată, etc.

b) termenele pe zile sunt:

- termenul de 20 de zile pentru rezolvarea de către procuror a plângerilor

îndreptate împotriva actelor de urmărire penală ( art.277 C.p.p. );

- termenul de 10 zile în care poate fi declarat recursul etc.

c) termenele pe luni sunt:

- termenul de 2 luni în care persoana vătămată poate introduce plângere

prealabilă;

232 Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, vol III, Torino, 1935, p.62.

209

- termenul de 2 luni în care trebuie efectuate actele de cercetare în cadrul

revizuirii;

d) termenele pe ani sunt:

- termenele de un an în care poate fi introdusă cererea de revizuire în

defavoarea condamnatului;

- termenul de un an în care poate fi declarat recursul de anulare de la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

1.1.4. În funcţie de factorul care stabileşte durata termenelor, acestea

pot fi: legale sau judiciare.

a) termenele legale sunt stabilite de lege;

b) termenele judiciare sunt stabilite de organele de urmărire penală sau

de instanţa de judecată în funcţie de nevoile impuse, în buna

rezolvare a cauzei.

1.1.5. În raport cu conţinutul timp, termenele sunt: fixe, maxime şi

minime.

a) termenele fixe : durata de timp pentru efectuarea actului este

invariabilă. Exemplu în cazul sechestrului, obiectele prevăzute în

art.165 alin.4 şi 5 se predau în termen de 48 de ore de la ridicare.

b) prin termenele maxime este indicat intervalul cel mai mare de timp în

care poate fi efectuat actul. Exemplu: lucrările efectuate de organele

de constatare, prevăzute în art.215, se înaintează organului de

cercetare competent în cel mult 5 zile de la prima constatare

efectuată ( art.215 alin.4 ) în procedura de urgenţă.

c) în cazul termenelor minime este indicată durata de timp cea mai mică

după care se poate trece la efectuarea unei activităţi. Exemplu: în

cazul în care procurorul dispune, prin rechizitoriu trimiterea în

judecată a inculpatului arestat, dosarul se înaintează instanţei

competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de

210

arestare sau a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea

instanţei.

1.1.6. După modul de calcul, termenele pot fi de succesiune şi

regresiune.

a) termenele de succesiune se calculează în sensul curgerii normale a

timpului. De exemplu: după ziua de luni urmează marţi, etc.

b) termenele de regresiune : se calculează în sensul invers al curgerii

timpului.

Exemplu: pentru verificarea respectării procedurii de citare a inculpatului ( art.313

alin.2 C.p.p. ), în care se arată că citaţia trebuie înmânată inculpatului cu cel puţin 5

zile înaintea termenului fixat, calculul termenului se face în sensul invers al scurgerii

timpului.

2. Modul de calcul al termenelor

Legea distinge un anumit mod de calcul al termenelor substanţiale şi un mod

specific al termenelor procedurale.

A. Calculul termenelor substanţiale

Calculul termenelor substanţiale pe ore şi zile se face pe unităţi pline de timp,

adică ora sau ziua la care începe şi la care se împlineşte termenul intră în durata

acestuia. Acest sistem se aplică în cazul termenelor privind luarea, menţinerea ori

revocarea măsurilor preventive (art.188 C.p.p. ).

În ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor substanţiale pe luni şi ani se

arată că luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare

datei de la care au început să curgă ( art.155 C.p.p. )

B. Calculul termenelor procedurale

Potrivit art.186 alin.1 C.p.p., la calcularea termenelor procedurale se porneşte

de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului,

afară de cazul în care legea dispune altfel.

Excepţie de la art.186 alin.1: în cazul arestării inculpatului cu privire la care

art.149 alin1 arată că termenul de arestare curge de la data emiterii mandatului, când

211

arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a

fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul

judiciar care a emis mandatul.

Legea a instituit pentru termenele procedurale două sisteme de calcul diferite v.

(art.186 alin.2, 3, 4 ) şi anume: in sistem pentru termenele pe ore sau pe zile şi un alt

sistem pentru termenele pe luni sau pe ani.

a) Termenele pe ore şi pe zile se calculează pe unităţi libere de timp, în sensul că

ora sau ziua de la care începe să curgă termenul şi ora sau ziua în care

termenul se împlineşte nu intră în durata termenului ( art.186 alin.2 C.p.p. ). Ex:

un termen de 3 zile care începe luni se împlineşte vineri.

b) Termenele pe luni sau pe ani se calculează calendaristic şi, potrivit art.186

alin.3 C.p.p. expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul

zilei şi lunii corespunzătoare in ultimul an. Se observă că, în cazul termenelor

pe luni sau pe ani, intra în durata termenului ziua de la care termenul începe să

curgă, dar nu intră în durata termenului ziua în care se împlineşte termenul

(ziua ce urmează epuizării termenului ). De exemplu un termen de o lună care

începe să curgă la 10 martie expiră la sfârşitul zilei de 10 aprilie.

Se fac următoarele precizări:

- în cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce nu

are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni ( un termen de o lună

care începe la 31 martie expiră la 30 aprilie );

- în cazul în care ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la

sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

3. Acte considerate ca făcute în termen

Art.187 C.p.p. prevede următoarele situaţii speciale când actele sunt

considerate ca făcute în termen. Astfel:

a) actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de

deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată,

este considerat în termen; acest fapt este dovedit cu înregistrarea sau

212

atestarea înscrisă de către administraţia locului de deţinere pe actul depus sau

recipisa oficiului poştal;

b) actul efectuat de procuror ( cu excepţia căilor de atac) este considerat ca făcut

în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al unităţii de

procuratură este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.

4. Sancţiunile procedurale penale

Principiul legalităţii impune ca toate normele juridice să fie respectate şi aplicate

întocmai dar este posibil ca legea de procedură penală să fie încălcată, iar formele

procesuale să nu fie îndeplinite potrivit normelor care le reglementează. Aceste

nerespectări ale legii duc la aplicarea diverselor sancţiuni juridice233.

Astfel:

- legea ( art.198 C.p.p. ) prevede amenzi judiciare pentru neîndeplinirea,

îndeplinirea greşită, întârzierea sau nerespectarea în general a unor forme

procedurale anume prevăzute în acest text, aplicabile agenţilor procedurali,

conducătorilor unităţilor, experţilor, interpreţilor, martorilor, părţilor sau

oricăror altor persoane care nu îndeplinesc unele obligaţii procesuale;

- în anumite situaţii poate fi angajată răspunderea civilă a celor care au

încălcat dispoziţiile legale în desfăşurarea procesului penal: de exemplu în

urma reparării pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept,

art.507 C.p.p. asigură statului acţiune în regres împotriva aceluia care cu

rea credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de

pagube;

- când nerespectarea dispoziţiilor legale privind desfăşurarea procesului

penal îmbracă forma unei infracţiuni, cei vinovaţi sunt traşi la răspundere

penală ( art.268 C.p. ).

Toate acestea reprezintă sancţiuni extraprocesuale, dar există şi sancţiuni

tipice, proprii adică sancţiuni procedurale.

Sancţiunile procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora actele 233 G.Stefani, G.Levasscu, op.cit., vol.4, p.389.

213

procesuale şi procedurale îndeplinite în mod nelegal devin lipsite de valabilitate.

Spre deosebire de sancţiunile juridice de natură administrativă civilă sau penală

care se îndreaptă împotriva persoanelor care au încălcat legea, sancţiunile

procedurale privesc actele încheiate prin nerespectarea legii. În sfera noţiunii de

sancţiuni procedurale, în sens larg sunt cuprinse: inexistenţa, decăderea,

inadmisibilitatea şi nulitatea234, iar în sens restrâns, numai nulitatea235.

4.1. Inexistenţa.

Inexistenţa nu este reglementată de normele procesual penale, dar este

considerată totuşi o sancţiune procedural penală. Este considerată o realitate de fapt

şi nu o realitate juridică236. Actele inexistente sunt socotite simple realităţi de fapt, ele

având numai aparenţa unei existenţe juridice237.

Diferenţele dintre inexistenţă şi nulitate ca sancţiuni procedurale sunt:

- în timp ce nulitatea este o sancţiune de invalidare a unor acte care există din punct

de vedere juridic, inexistenţa priveşte acte care au numai aparenţa unei existenţe

juridice;

- în cazul nulităţii actul trebuie refăcut, iar în cazul inexistenţei nu se pune problema.

4.2. Decăderea

Decăderea constă în pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în

termenul peremptoriu prevăzut de lege.

Este reglementată de art.185 C.p.p., unde se arată că, în situaţia în care pentru

exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea

acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste

termen. De exemplu este decăzut din exerciţiul dreptului procesual acela care nu a

declarat apel sau recurs în termenul prevăzut de lege.

Diferenţele dintre decădere şi nulitate:

- nulitatea se referă la acte procesuale iar decăderea se referă la drepturi

234 N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1974, p.28.235 Volonciu I, p.223.236 E. Florian, op.cit., p.125-126.237N. Giurgiu, op.cit., p.31.

214

procesuale;

- nulitatea se referă la un act efectuat iar decăderea are în vedere un act care

nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege238;

- spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului sau activităţii

anulate, în cazul decăderii legea poate permite exercitarea dreptului peste

termenul prevăzut de lege ( v. instituţia repunerii în termenul de apel sau

recurs în condiţiile art.364 sau cea a apelului sau recursului peste termen

art.365 C.p.p. ).

4.3. Inadmisibilitatea.

Inadmisibilitatea ca sancţiune procedurală intervine în cazul în care părţile în

proces efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau exercită drepturi procesuale

epuizate prin alte căi procesuale sau extraprocesuale239.

De exemplu repetarea cererii de strămutare a cauzei penale este inadmisibilă

dacă se întemeiază pe aceleaşi împrejurări ( art.61 C.p.p. ); inadmisibilitatea intervine

şi în cazul efectuării unui act pe care legea nu-l îngăduie, astfel potrivit art.42 alin. final,

hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului.

4.4. Nulităţile.

Nulităţile intervin ori de câte ori un act procesual sau procedural, ori o activitate

procesuală s-a realizat fără stricta respectare a legii şi sunt considerate ca fiind cele

mai importante sancţiuni procedurale240.

Nulităţile, ca sancţiuni procedurale, lovesc actele procedurale existente, care au

luat fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor

prescrise de lege241.

În dreptul procesual român, mai exact în art.197 alin.1 C.p.p. se arată că

încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag

238 D. Pavel, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale în procesul penal, în R.R.D., ne.9. 1971, p.28-29.239 Doru Pavel, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale în procesul penal, în R.R.D. nr.9, 1971, p.2-29.240 Volonciu I, p.266.241 I. Ionescu – Dolj, Curs de procedură penală română, Bucureşti, Editura SOCEC, 1937, p.190.

215

nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată

decât prin anularea acelui act.

Nulitatea ca sancţiune procedurală poate fi îndreptată atât împotriva actelor

procesuale, cât şi împotriva actelor procedurale.

Astfel, în practica judiciară, au fost declarate nule, deoarece au fost realizate

fără respectarea legii,

a) acte procesuale ca:

- încheierea care nu cuprindea unele din datele prevăzute de art.305242;

- minuta când nu a fost semnată de unul din judecători243;

- hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză penală în care procurorul

a lipsit de la judecată, deşi legea prevede participarea sa obligatorie244.

b) acte procedurale ca:

- încălcarea dispoziţiilor legale privind citarea245;

- în cazul încălcării dispoziţiilor legii privind neexecutarea mandatului de

aducere a inculpatului246.

A. Clasificarea nulităţilor

Clasificarea nulităţilor va ţine cont de două criterii şi anume:

1. modul de expunere în norma juridică;

2. modul de aplicare şi efectele pe care le poate produce.

1. După modul de expunere în norma juridică

Ţinând cont de modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi:

a) exprese;

b) virtuale.

242 T.S.s.p., d.nr.3736 din 1972, în R.R.D., nr.3, 1973, p.162; T.S., s.p., d.nr.1385 din 1972 în R.R.D., p.62; T.S., s.p., d. nr.1055 din 1979, în R.R.D., nr.1, 1980, p.69.; 243 T.S., s.p., d.nr . 4419 din 1971, în R.R.D., nr.11, 1972, p.171; T.Hunedoara, s.p.nr.160 din 1977, în R.2, p.254.244 T.J.Bihor, d.p.nr.750 din 1973, în R.R.D., nr.3245 T.S., s.p., d.nr.2859 din 1971, în R.R.D., nr.3, 1972, p.163; T.S., s.p., d.nr.1235 din 1971, în R.R.D., nr.11, 1971, p.147; T.J. ilfov, d.p., nr.152 din 1979, în R.R.D., nr.3, 1980, p.70; T.J.Neamţ, d.p.nr.557 din 1982, în R.R.D., nr.4, 1983, p.73; T.S., s.p., d.nr.2385 din 1986, în R.R.D., nr.4, 1987, p.77.246 T.J.Timiş, d.p.nr.498 din 1969, în R.R.D., 1969, nr.6, p.178.

216

a) Nulităţile exprese sunt acelea care se aplica în cazul nerespectării unor anumite

norme procesuale individualizate în lege.

Exemplu:

- sancţiunile ce sunt aplicate în cazul încălcării normelor prevăzute în art.197

alin.2 şi anume dispoziţii referitoare la competenţa după materie sau după

calitatea persoanei la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia, la

publicitatea şedinţei de judecată etc.

b) Nulităţile virtuale rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în

desfăşurarea procesului penal. Baza legală a nulităţilor virtuale o constituie

art.2, art.197 alin.1 şi art.197 alin.4 C.p.p.

2. După modul de aplicare şi efectele pe care le poate produce

Ţinând cont de acest lucru nulităţile pot fi:

a) absolute;

b) relative.

a) Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege şi pot fi invocate

oricând în cursul procesului penal şi de către oricine, putând fi luate în

considerare şi din oficiu.

b) Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente, în cazul

încălcării oricărei alte dispoziţii legale, decât cele prevăzute în art.197 alin2 C.p.p.

B. Condiţii generale ale nulităţilor

Pentru anularea unui act procesual sau procedural se cer a fi îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:

a) să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează

desfăşurarea procesului penal;

Este vorba de nerespectarea normelor înscrise în Codul de Procedură Penală, în legile

care cuprind norme de organizare şi competenţă, precum şi normele de reglementarea

desfăşurării procesului penal.

b) încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal

să aibă ca urmare producerea unei vătămări procesuale.

217

Această vătămare poate fi înţeleasă prin încălcarea drepturilor pe care le au părţile în

procesul penal, sau o vătămare care vizează modul de administrare a justiţiei penale.

c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului

îndeplinit prin încălcarea legii.

C. Nulităţile relative

Cadrul legal general este conturat prin dispoziţiile art.2 şi art.197 alin.1 şi alin.4.

Trăsăturile specifice sunt prefigurate de art.197 alin.4 în care se arată că

încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art.197 alin.2 ( altele

decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage nulitatea

actului în condiţiile art.197 alin.1 ( doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate

fi înlăturată decât prin anularea acelui act ), numai dacă a fost invocată în cursul

efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu

procedura completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului cu precizarea că

instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă

anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Trăsăturile specifice ale nulităţilor relative

a) vătămarea produsă prin nerespectarea legii poate fi acoperită prin voinţa

părţilor, consecinţa fiind valabilitatea actelor procesuale sau procedurale care

au fost efectuate cu încălcarea legii;

b) nulităţile relative pot fi invocate numai în cursul efectuării actului când partea

este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă;

c) nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost invocate de către

cel căruia i s-a produs o vătămare în drepturile sale procesuale.

Cel ce invocă nulitatea, are obligaţia să dovedească existenţa vătămării produse prin

încălcarea legii cu ocazia efectuării actului procesual sau procedural.

d) în mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către

instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru

aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

De exemplu o asemenea necesitate apare când datorită neregularităţii procedurii

218

citării, inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a se apăra247.

D. Nulităţile absolute

Nulităţile absolute sunt în acelaşi timp şi nulităţi exprese şi sunt prevăzute în

art.197 alin.2.

Trăsăturile specifice ale nulităţilor absolute:

a) în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et iure.

Cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada vătămării , ci numai a încălcării

normei juridice prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute.

b) nulităţile absolute pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate

în nici un mod, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege.

c) nulităţile absolute pot fi invocate de orice parte din proces şi se iau în

considerare chiar din oficiu.

Conform art.197 alin.2 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile

relative la:

- competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

- la sesizarea instanţei;

- la compunerea instanţei;

- publicitatea instanţei de judecată;

- dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa inculpatului şi

asistarea acestuia de către apărător;

- efectuarea anchetei sociale în cazurile cu infractori minori.

Astfel:

a) în ceea ce priveşte dispoziţiile privitoare la competenţa după materie şi

calitatea persoanei, acestea sunt acele care reglementează competenţa

instanţei de judecată, cât şi cele care reglementează competenţa organelor de

urmărire penală,; nulitatea absolută intervine şi în cazul încălcării competenţei

funcţionale deoarece aceasta fiind o modalitate de organizare a competenţei

247 V. Papadopol, M. Popovici, Notă în R.1, p.352.

219

după materie sau după calitatea persoanei, se include, după caz, în una dintre

cele două forme de competenţă, urmând regimul juridic corespunzător

acestora248.

Există şi o excepţie: atunci când, deşi au fost încălcate normele de competenţă

materială, nulitatea este acoperită în conformitate cu ert.332 alin.2 C.p.p.

b) în cazul nulităţii care rezultă din încălcarea dispoziţiilor relative la „sesizarea

instanţei”.

Legea a avut în vedere:

- sesizarea primară care se face prin rechizitoriu sau prin plângere prealabilă;

- sesizarea suplimentară potrivit art.335, 336 şi 337 C.p.p.

- sesizarea neoriginară:

o casarea cu trimitere ( art.379 pct.2 lit.c )

o declinarea de competenţă ( art.42 )

o hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă ( art.43

alin.9 )

o strămutarea cauzei penale ( art.55 alin.1 ).

Există o excepţie în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor relative la

sesizarea instanţei; această excepţie este prevăzută de art. 300 C.p.p.

c) în ceea ce priveşte dispoziţiile privitoare la compunerea instanţei;

d) dispoziţiile privitoare la publicitatea şedinţei de judecată; v. prevederile art.290

C.p.p.

e) încălcarea dispoziţiilor legale privind participarea procurorului la judecată, când

participarea este obligatorie potrivit legii; participarea procurorului este

obligatorie şi la judecarea acţiunii civile disjunse ( sunt prevăzute sub

sancţiunea nulităţii absolute art.315, 159 alin.1 şi 376 );

f) dispoziţiile privind prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător

când sunt obligatorii potrivit legii, astfel sunt prevăzute, sub sancţiunea nulităţii

248 N. Giurgiu, op.cit., p.150-151.

220

absolute dispoziţiile prevăzute de art.314, 375 alin.3, 484 alin.1, 493, 171 alin.2

şi 3 şi art.172 C.p.p.

g) dispoziţiile privind efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori

(art.428 C.p.p. )

E. Efectele nulităţilor

Nulitatea constatată şi declarată produce două efecte principale, consecutive şi

anume:

a) atrage ineficienţa juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii, actul este

considerat ca fiind lipsit de efecte juridice din momentul constatării nulităţii ( ex

tunc ); acest efect se produce atât în cazul nulităţilor absolute cât şi al nulităţilor

relative249;

b) actele anulate se refac de către organul judiciar care le-a întocmit şi rareori de

către un alt organ.

În reglementarea Codului de procedură român nu sunt dispoziţii exprese în

ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii urmând ca propagarea acestui efect să fie

apreciată pentru fiecare caz concret de către organul judiciar care trebuie să precizeze

relaţia ce există între actul anulat şi celelalte acte procesuale întocmite250.

249 Dongoroz I, p.412.250 N. Giurgiu, op.cit., p.150-151.

221

SECŢIUNEA a III-a

Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară

1. Cheltuielile judiciare

Cheltuielile judiciare sunt toate cheltuielile făcute , potrivit legii, pentru buna

desfăşurare a procesului penal.

Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri:

- cheltuieli de procedură reprezentând cheltuielile avansate de stat în

vederea desfăşurării acţiunii procesuale.

- cheltuieli de judecată reprezentând cheltuielile avansate de părţile din

proces.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor judiciare, în lege se fac precizări în

ceea ce priveşte sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului.

Astfel:

- potrivit art.190 alin.1 C.p.p., martorul, expertul şi interpretul chemaţi de

organul de urmărire penală ori instanţa de judecată, au dreptul la restituirea

222

cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare,

prilejuite de chemarea lor;

- martorul, expertul şi interpretul, încadraţi în muncă la unităţi dintre cele

prevăzute în art.145 din C.p., au dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe

durata lipsei de la serviciu prilejuită de chemarea la organul de urmărire

penală sau la instanţa de judecată; va fi inclusă în cheltuielile judiciare

valoarea zilelor de lucru cu care au fost normate la data când s-au prezentat

la instanţă pentru a fi audiaţi251;

- potrivit art.190 alin.3, martorul care nu este încadrat în muncă la o unitate

dintre cele prevăzute în art.145 C.p., dar care are venit din muncă este

îndreptăţit să primească şi o compensare;

- expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea

însărcinării date în cazurile şi condiţiile legale.

În cuantumul cheltuielilor judiciare intră sumele care au fost cheltuite atât în

faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată252.

A. Plata cheltuielilor avansate de stat

A1. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare

În baza art.191 alin.1, în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata

cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii

desemnaţi de organele judiciare, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de

asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului. Aceste cheltuieli includ şi plata

onorariului expertului, indiferent dacă efectuarea expertizei s-a dispus din oficiu ori la

cererea părţilor.

Potrivit art.192 alin.2, când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa

hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorată de fiecare253, ţinându-se seama

pentru fiecare inculpat de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.

În cazul condamnării inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat pot fi 251 T.S., s.p., d.nr.3371 din 1971, în R.1, p.60.252 T.S., D.î.nr.8 din 1972, în C.D.1972, p.47-54.253 C.A.B.s.I pen., d.p.nr.112/A/1994 în Culegerea de decizii pe anul 1994 p.41.

223

suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în măsura în care aceasta este

obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.191 alin.3 ).

Inculpatul care a beneficiat de apărare din oficiu va fi obligat să plătească

integral onorariul de avocat ori de câte ori există temei pentru obligaţia sa la plata

celorlalte cheltuieli judiciare cuvenite statului şi totodată, se constată că are posibilităţi

de plată254.

A2. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de achitare sau de încetare

a procesului penal

a) Plata cheltuielilor avansate în caz de achitare.

Potrivit art.192 alin1, în caz de achitare, cheltuielile judiciare avansate de stat

sunt suportate, după caz, de partea vătămată, partea civilă sau de inculpat:

- partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în măsura în care ele au fost

determinate de această parte255;

- partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat dacă i s-a respins în totul sau în

parte, acţiunea civilă şi numai în măsura în care cheltuielile au fost determinate de

această parte;

- inculpatul, deşi achitat, suportă cheltuielile judiciare avansate de stat când a fost,

totuşi, obligat la repararea pagubei.

b) Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de încetare a procesului penal

În cazul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal, cheltuielile judiciare

avansate de stat sunt suportate, după caz, de către inculpat, împreună cu partea

vătămată sau numai de către partea vătămată, ori de către stat. Astfel:

- inculpatul suportă cheltuielile judiciare când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale

în baza art.10 lit.i., deoarece culpa sa infracţională există, fapta săvârşită de inculpat

constituie infracţiune, dar constrângerea penală este înlocuită cu o altă formă de

constrângere juridică;

- în cazul împăcării părţilor, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de

254 T.S., D.î.nr.8 din 1972, în C.D.1971, p.47-49 şi 54.255 T.J.Alba, d.p.nr.50 din 1973, în R.1, p.61; T.Braşov, d.p.nr.532/1993 în D.nr.1/1994, p.105.

224

către inculpat şi partea vătămată.

Suportarea cheltuielilor de către inculpat are ca temei culpa sa infracţională, iar

suportarea cheltuielilor de către partea vătămată are ca temei culpa sa procesuală.

Instanţa hotărăşte:

- partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare;

- când sunt două părţi vătămate instanţa nu poate dispune obligarea lor în

solidar, ele trebuind să plătească fiecare, partea datorată din cheltuielile

judiciare256;

- la fel se procedează şi în cazul în care două părţi responsabile civilmente

obligate la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, obligarea în solidar

fiind nelegală257.

- partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în cazul retragerii

plângerii prealabile; temeiul obligaţie de a suporta cheltuielile judiciare îl

constituie culpa procesuală a părţii vătămate;

- statul suportă cheltuielile judiciare în cazul încetării procesului penal pentru

amnistie şi când în cauză a fost desemnat un apărător din oficiu; onorariul

cuvenit apărătorului va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei258.

c) Cazuri speciale privind plata cheltuielilor avansate de stat

În caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plângerii prealabile, învinuitul

sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi, eventual,

nevinovăţia şi să poată beneficia de soluţia achitării sau scoaterii de sub urmărire

penală, soluţii care au rezonanţe şi asupra despăgubirilor civile şi, implicit, asupra

cheltuielilor judiciare.

În această situaţie, cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de

către partea vătămată sau de către inculpat în funcţie de soluţia care se pronunţă în

procesul penal a cărei continuare a fost cerută de către inculpat.

Partea vătămată suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării 256 T.M.B., s.I. pen., d.p.nr.132/1993 în D.nr.7/1994, p.98.257 T.M.B.s.I.pen., d.p.nr.831/1991 în Culegerea de decizii pe 1991, p.139.258 T,S,,s.p., d.nr.1568 din 1988,în R.R.D., nr.7, 1989, p.77.

225

procesului penal, instanţa pronunţă achitarea în baza unuia din cazurile prevăzute în

art.10, lit.a-e.

Inculpatul suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării procesului

penal, instanţa nu constată existenţa unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e şi, în

consecinţă, pronunţă soluţia încetării procesului penal, datorită intervenţiei amnistiei,

retragerii plângerii prealabile sau prescripţiei; inculpatul suportă aceste cheltuieli

deoarece are culpă procesuală în ceea ce priveşte cererea de continuare a procesului

penal259.

d. Plata cheltuielilor judiciare în cazul declarării apelului ori recursului sau al

introducerii oricărei alte cereri

Potrivit art.192 alin.2, în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii

oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de către

persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul sau cererea. În temeiul

acestei dispoziţii, cheltuielile judiciare pot fi suportate de către oricare parte în proces,

precum şi de către orice persoană în condiţiile în care unor asemenea subiecţi li s-a

respins apelul ori recursul, ori şi-au retras apelul sau recursul260.

Dispoziţiile privind suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat se aplică în

mod corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire sau de încetare a

urmăririi penale.

B. Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi

Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi este suportată de către cel în sarcina

căruia a fost reţinută culpa infracţională sau culpa procesuală, plata acestor cheltuieli

făcându-se în funcţie de soluţia dată în rezolvarea laturii civile a cauzei261.

B1.Suportarea cheltuielilor juridice făcute de părţi în caz de condamnare

Potrivit art.193 alin.1, inculpatul este obligat în caz de condamnare să plătească

părţii vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile

judiciare făcute de acestea.

259T.M.B., s.I pen., d.p.nr.1057/1991, în Culegerea de decizii pe 1991, p.40. 260 I. Neagu, op.cit., p.493.261 Idem.

226

În privinţa cuantumului cheltuielilor judiciare, instanţa poate obliga pe inculpat la

plata totală sau parţială a acestora. Astfel:

a) când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa poate obliga pe

inculpat la plata totală sau parţială a acestora;

b) în situaţia în care partea vătămată s-a împăcat cu unii dintre inculpaţi, faţă de

care s-a încetat procesul penal, inculpatul cu care partea vătămată nu s-a

împăcat şi deci a fost condamnat nu poate fi obligat la plata tuturor cheltuielilor

judiciare făcute de partea vătămată în proces262;

c) în cazul în care în cauza penală sunt mai mulţi condamnaţi, instanţa hotărăşte

partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare ( art.193 alin.3 combinat cu

art.191 alin.2 );

d) în cazul soluţiei condamnării, partea responsabilă civilmente poate fi obligată să

suporte cheltuielile judiciare făcute de părţi în măsura în care este obligată

solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.193 alin.4 combinat cu art.191

alin.2 )263.

B2. Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în caz de achitare

În cazul soluţiei achitării, suportarea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat şi

de către partea responsabilă civilmente revine părţii vătămate în măsura în care

cheltuielile au fost provocate de această parte.

Prevederile art.193 alin.5 se aplică şi în cazul când achitarea a fost pronunţată

ca urmare a admiterii cererii de revizuire264.

B3. Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în celelalte cazuri

În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în

cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile

(art.193 alin.final C.p.p. )265.

În cazul încetării procesului penal ca urmare a împăcării părţilor, inculpatul nu

262 T.J.Botoşani, d.p.nr.296 din 1980, în R.R.D., nr.2, 1981. p.67.263 T.J.Timiş, d.p.nr.221, din 1979, în R.2, p.46; T.M.Bucureşti, s.I p.d.nr.728 din 1979, în R.2, p.46.264 T.S.,s.p.,d.nr.202 din 1984 ( republicată ).265 T.Braşov, d.p.nr.425/1993 în D1/1994, p.110.

227

poate fi obligat să plătească părţii vătămate cheltuielile judiciare atât timp cât inculpatul

nu a consimţit la plata lor266.

2. Amenda judiciară

Amenda judiciară este o sancţiune cu caracter procesual267 care poate fi privită

şi ca o sancţiune administrativă tipică, imperfectă268.

Se sancţionează cu amendă de la 500.000 la 2.000.000 lei abaterile prevăzute

în art.198 C.p.p.:

a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită, ori cu întârziere a lucrărilor de citare, de

comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor şi a oricăror alte

lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului

penal;

b) neândeplinirea sau îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori

comunicare a citaţiilor sau celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea

mandatelor de aducere;

c) lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;

d) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;

e) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea

organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor sau

înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de

către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a

acestei obligaţii;

f) nerespecarea obligaţiei de păstrare a obiectelor ce servesc ca mijloc de probă

de către persoana căreia i-au fost restituite înainte de soluţionarea procesului

penal;

g) neluarea de către conducătorul unităţii, în cadrul căreia urmează a se efectua

expertiza, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;

266 T.S., s.p. d.nr.1039 din 1979, în R.2, p.45.267 Dongoroz I, p.414.268 Valentina Gilescu, A.Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol.II, p.a II-a, T.U.B., 1983, p.106.

228

h) nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care asistă la şedinţa

de judecată a măsurilor privind asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de

judecată.

Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu, când asistenţa

juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, potrivit legii, se sancţionează cu

amenda judiciară.

Câteva caracteristici ale aplicării sancţiunii amenzii judiciare:

- aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care

fapta constituie infracţiune,

- amenda se aplică de organele de urmărire penală prin ordonanţă şi de

instanţa de judecată prin încheiere ( art.199 alin.1 C.p.p. );

- persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii;

cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la

comunicarea ordonanţei sau a încheierii de amendare ( art.199 alin.2 );

- dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa,

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, apreciind, dispune

scutirea sau reducerea amenzii.

229