CAPITOLUL I

PERSPECTIVE ŞI ABORDĂRI CONCEPTUALE

ALE INTERCULTURALITĂŢII

“Cultura sau civilizaţia ... acest complex include cunoştinţe,

credinţe, arta, morala, legi, obiceiuri şi alte capacităti şi deprinderi

achiziţionate de oameni ca membri ai societăţii ” (Tylor, 1871: vol.

I, 1).

I.1.Riscuri ce rezultă din confruntările etnice

„Oamenii au fost impresionaţi, intrigaţi, ultragiaţi, speriaţiă şi aduşi în stare de

perplexitate de argumentul potrivit căruia dimensiunea centrală şi cea mai

periculoasă a politicii globale pe cale de apariţie va fi conflictul între grupuri ce

aparţin de civilizaţii diferite“1 spune Huntington chiar în prefaţa cunoscutei sale

lucrări – „ Ciocnirea civilizaţiilor…“ – care a zguduit lumea. El citează, în

continuare, în aceeaşi prefaţă, o frază care are valoarea de concluzie a carţii: „...

ciocnirile dintre civilizaţiile actuale reprezintă cele mai mari ameninţări la adresa

păcii mondiale, iar o ordine internaţională bazată pe civilizaţii este cea mai sigură

pază împotriva razboiului mondial.“2

1 . Edwards, J., Language in Group and Individual Identity in Breakwell, G. M., Social Psychology of Identity and The Self Concept. (Surrey University Press, 1992, London, pag.1412 Etnobarometru - Mai-Iunie 2000. Realizat de Centrul de Cercetare a Relatiilor Interetnice sub patronajul Agentiei Statelor Unite pentru Dezvoltare Internationala.

1

În continuare, ilustrul profesor de la Harvard împarte lumea în sapte sau opt

civilizaţii: sinică, hindusă, japoneză, islamică, africană, ortodoxă, occidentală şi

latino americană (aceasta din urmă poate fi însă integrată în civilizaţia

occidentală). Fiecare din aceste civilizaţii are un stat-nucleu şi un grup de

caracteristici.

În acelasi timp, există un efort pentru realizarea unei noi ordini mondiale

bazate pe multipolarism. Trecerea de la unipolarism la multipolarism presupune

gruparea şi regruparea unor puteri regionale, fapt pentru care se vor crea noi

echilibre şi, în acelasi timp, noi adversităţi. În această nou confruntare, marile

unităţi civilizationale au un rol foarte important şi o responsabilitate imensă. Nu se

ştie cine va ieşi învingător, se ştie însă că lumea nu este dispusă să accepte nici

pierderile, nici câstigurile.

Deşi clasificarea pe care o face Huntington este restrictivă şi simplificatoare,

ea ni se pare a fi destul de realistă pentru a-i putea asocia principalele riscuri cu

care fiecare se confruntă. Etniile au o existentă istorică. Fiecare dintre ele are un

timp istoric şi o anume energie3 care se manifesta în comportamentul indivizilor, în

modul în care ei ramân fideli valorilor etniei şi se întorc mereu la ea, indiferent

unde s-ar afla.

Cu alte cuvinte, forţa etniei consta în suportul valoric al etniei, în energia ei

creativă, în forţa pe care o transmite indivizilor, nu în agresivitatea

ei, nu în modul în care este protejată. Nimeni nu poate proteja ceva care nu exista,

ceva care nu are valoare.

3 Fox, Jonathan (1995). Roma (Gypsies) in Romania. www.bsos.umd.edu/cidcm/mar/rumroma.htm

2

Între valoarea etniei şi impostura etniei există o barieră de netrecut.

Impostura naşte totdeauna agresivitate. Valoarea naşte forţă, respect, cumpătare şi

convieţuire. Nici o etnie n-a supravieţuit pe această lume prin agresivitate, ci prin

înţelepciunea care rezultă totdeauna din forţa şi energia sistemului de valori4.

Aşadar, suportul supravieţuirii etniilor îl reprezintă sistemul de valori al fiecăreia şi

nu doar voinţa sau dorinţa unora dintre lideri sau unora dintre cei care se află în

spatele liderilor.

Ce loc ocupa acest tip de riscuri în sistemul global şi regional al riscurilor şi

ameninţărilor?

După Joseph Yacoub, planeta este o amestecatură de minorităţi naţionale,

etnice, culturale, religioase, lingvistice, nomade, teritoriale, transteritoriale,

indigene şi tribale. „În intervalul de patru decenii, configurţia etno-geografica a

lumii şi repartiţia spaţială a populaţiilor s-au modificat în mod considerabil.

Numărul statelor a crescut. (…) Secolul XXI va fi secolul fragmentării statelor

naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale,......”

I.2. Fenomenul etnic. Manifestarea lui la scară mondială

Precizări conceptuale – Orice studiu asupra fenomenului etnic trebuie sa se

centreze în jurul câtorva concepte fara de care acesta nu poate fi înteles: etnic,

etnie, conştiinţă etnica, minorităţi (etnice şi naţionale), etnocentrism, aculturaţie,

criptomnezie socială s.a.m.d. Aceste concepte definesc principalele coordonate în

care poate fi abordată problematică mereu actuală a etniilor.

1. Etnicul, conştiinta etnica 4 Ibidem

3

Din punct de vedere etimologic, între etnic si national exista o relatie de

echivalenta, întrucât grecescului ethnos îi corespunde latinescul natio ce

desemneaza comunitatea de nastere. Conceptul natio a fost folosit rar în latina

clasica si medievala, locul sau fiind luat de ethnicus ce desemna barbarul sau

pagânul dupa neamul de origine. Odata cu constituirea popoarelor europene ca

state nationale, conceptul de national câstiga din nou teren, iar ethnicus ramâne

circumscris disciplinei etnografice al carei scop este „cercetarea vietii sufleteşti a

naţiunilor“5

Deşi cei doi termeni sunt dublaţi unul de celalalt, exista totusi o diferenţiere

ce ţine mai degrabă de latura afectivă a discursului: etnicul, folosit în vorbirea

curentă pentru a desemna caracteristici legate de originea rasială şi de condiţiile

geografice, a căpătat o tonalitate afectivă mai pronunţată, în timp ce naţionalul,

extins pe plan juridic şi spiritual, a primit o conotaţie neutră.

Conform teoriei lui Constantin Radulescu-Motru6, etnicul constituie în

viaţa societăţii umane un complex de manifestări tipice, pe care individul le găseşte

la naşterea sa şi la care se adaptează fără împotrivire7. Membrii grupului social sunt

caracterizaţi de conştiinţa comunităşii lor de origine, de limbă şi de destin. În

funcţie de mărimea grupului social considerat, etnicul este diferenţiat gradual şi

proporţional cu dezvoltarea conştiinţei naţionale: restrâns la grupurile mici

specifice popoarelor primitive, etnicul se referă numai la comunitatea de origine, în

timp ce în cadrul naţiunilor, cele trei tipuri de comunităţi sunt considerate

împreunaă formând comunitatea etnică sau naţională.

Structura etnicului diferă de la ţară la ţară, fiecare naţiune având propria sa

ierarhie de valori etnice dupa rasă, trecutul şi poziţia sa geografică. Astfel, există

5 Hancock, Ian, Roma Slavery in The Patrin Web Journal, 2000, http://www.geocities.com/Paris/5121/slavery.htm6 Hutnik, Nimmi, Ethnic Minority Identity, (Oxford University Press, New York), 1991, pag. 807Ilut, P., Sinele şi cunoasterea lui, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 112

4

naţiuni care ancorează etnicul pe ritualul ceremoniilor funerare, iar altele pe

sărbătorile calendaristice şi pe procesul muncii.

Elementul nou adus de Rădulescu-Motru în definirea etnicului este

conceptul de comunitate de destin, ce defineşte conştiinţa etnică. În acest sens, o

comunitate naţională este desăvârşita numai atunci când dispune de un asemenea

tip de conştiinţă, această manifestându-se în situaţii sociale şi istorice complexe.

Conştiinţa de destin este condiţionată de raţiune, este exprimată numai de

liderii de excepţie, fiind dat ca exemplu cazul comunităţii creştine, care a

transformat vechiul etnic (precreştin) în etnic nou ce acţionează prin voinţă

conştientă. Conştiinţa comunităţii de destin este factorul ce ar asigura existenţa

naţiunilor în situaţiile de criză, întrucât elementul central al etnicului îl reprezintă

voinţa sa de a trai şi a se conserva, iar primejdiile în care se află o naţiune sau un

popor generează în mod decisiv acest tip de conştiinţă. Pornind de la teoria

comunităţii de destin, Radulescu-Motru merge mai departe şi concluzionează ca

etnicul Europei viitoare va consta într-o astfel de conştiinţă, ajungându-se la

unificarea europeană sub auspiciile unor valori comune.

Având la baza teoriile clasice despre etnic, poate fi sintetizată urmatoarea

definiţie a conceptului de grup etnic: grup cu tradiţii culturale comune care are

sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societatii înglobante8.

Membrii unui astfel de grup diferă de ceilalţi membri ai societăţii prin

anumite trăsături culturale specifice (limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte,

comportamente), însă esenţial este sentimentul identităţii şi autoperceperea lor ca

8 Image and Issues: Coverage of the Roma in the Mass Media in Romania, conferinţa desfasurata la Sinaia, România, 27-28 Iunie, 1997. www.websp.com/~ethnic/new/imgs_iss.htm9 Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. Cercetarea facută în 1998 - Centrul de Resurse pentru Acţiune Socială. (Datele si articolele folosite fac parte din raportul intermediar. Raportul final va fi disponibil doar în noiembrie)

5

fiind diferiţi de alţii. Grupul etnic se deosebeşte de naţiune prin câteva

caracteristici:

- în mod obisnuit are dimensiuni mici;

- se bazează în mod mult mai evident pe o moştenire comună;

- este mult mai persistent în istoria umană, în timp ce naţiunile sunt circumscrise

în timp şi spaţiu;

- este exclusiv şi ascriptiv, calitatea de membru se dobândeşte numai dacă

indivizii au anumite trăsături înnăscute, în timp ce naţiunea este inclusivă şi

definită cultural sau politic.

2. Minoritatea naţionalaşsi minoritatea etnică

Conceptul de minoritate face referire la un status grupal şi desemneaza un

grup de oameni care interacţionează unii cu alţii, similari, şi cu grupul majoritar, în

termenii apartenenţei lor la in-group9. Membrii grupului minoritar posedă atribute

unice, însă se poate vorbi şi despre atribute generale sintetizate astfel:

- minoritatea este ceea ce oamenii etichetează astfel;

- tratament diferenţial mai prost decât pentru majoritatea populaţiei;

- membrii grupului trebuie sa fie constienti de ei însisi ca membri ai unui grup

minoritar;

- posedă calitatea de a fi identificabil – sunt recunoscuţi atât în cadrul in-group-

ului, cât şi în cadrul out-group-ului şi sunt trataţi corespunzător;

- sunt caracterizaţi de putere diferenţială, în sensul utilizării relativ mai mari a

resurselor de către un grup comparativ cu altul;

- există o conştiinţă de sine a grupului foarte pregnantă, ce se formează treptat, pe

măsură ce un număr tot mai mare de membri ai grupului percep similarităţile

pozitiei lor, ale destinului lor comun;

9

6

- sunt caracterizati de un sentiment puternic al solidaritatii de grup, ca rezultat al

prejudecatii si discriminării;

- promovează endogamia, ca mijloc de păstrare a individualităţii culturale. 10

Toate aceste atribute pot fi folosite şi în cazul analizei fenomenului etnic,

ajungându-se la definirea urmatoarelor concepte:

- minoritate natională – desemnează o anumită parte a unei naţiuni care traieşte în

graniţele altui stat naţional, având conştiinţa identităţii naţionale şi un mod de

fiinţare propriu (exemplu: maghiarii din România);

- minoritate etnică – este constituită de o parte a unei etnii, a unui popor lipsit de

un stat propriu, constituit şi recunoscut de celelalte state, care traieşte în graniţele

unuia sau mai multor state naţionale (exemplu: ţiganii din România). 11

Conform acestor doua concepte, adoptate la lucrările Conferinţei de Pace de

la Paris, în România există mai mult minorităţi naţionale şi nu etnice, însă

diferenţierea aceasta este destul de vagă, întrucât, în limbajul comun, s-a instituit

termenul de minoritate etnică, ce desemnează ambele categorii. Trebuie menţionat

faptul că, în România de dinainte de Revoluţia din 1989, sintagma de minoritate nu

există, fiind vorba despre naţionalităţi conlocuitoare; se încercă astfel enunţarea

unei egalităţi a diferenţelor, fapt contestat chiar de către minorităţi.

Alte studii12 promovează conceptul de minorităţi naţionale, dar includ aici

ambele categorii enunţate mai sus şi definesc în consecinţă: partea periferică a unei

naţiuni acoperită de către un stat (altul decât statul unde este aşezată majoritatea

naţiunii)13. În acest caz, se deosebesc câteva tipuri de minorităţi naţionale: 10 Ibidem11 Adrian, Neculau, Gilles Ferreol coord., Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, Iasi, 1996, pag.98

12 Ionescu, V ,. Rromii: cetatenie si identitate., (eseu nepublicat), Bucureşti, 2001, pag. 4413 Jenkins, R, . . Rethinking Ethnicity. (Sage Publications),Oxford – University – Press, 1994, pag. 140

7

- entitatea substatală care traieşte în zona de frontieră a unui stat, neavând aceeaşi

rasă, obiceiuri şi simpatii naţionale ca şi cetăţenii majoritari (exemplu:

germanofonii din Sudeti sau slovenii din Friul-Veneţia);

- europenii originari din vechile metropole, care domiciliază în fostele colonii;

- minorităţile distincte create de fenomenul de emigraţie (exemplu: kurzii si turcii

din Germania, algerienii din Franţa);

- minorităţile naţionale din interiorul statelor, formate pe baza unor determinări

istorice multiseculare (exemplu: maghiarii din Transilvania).

În acest cadru, este promovat şi conceptul de subnaţiuni, ce desemnează mici

popoare situate în interiorul statelor naţionale, care nu sunt în totalitate parte

integrantă din naţiunea majoritară, dar nu sunt nici minorităţi naţionale14.

Subnaţiunile au o unitate etnică, religioasă şi culturală distinctă de restul

populaţiei, aşa cum se constată în cazul scoţienilor şi galezilor din Marea Britanie,

al bretonilor şi corsicanilor din Franţa sau al catalanilor şi bascilor din Spania.

Problemele ce apar aici tind spre autonomie şi regionalism (Tara Bascilor, ca

regiune a Spaniei).

Aşadar, întrucât în România conceptul de minoritate etnica este cel mai uzitat,

lucrarea de fata îl va folosi în studiul fenomenului etnic, fără a mai face vreo

distincţie între el şi cel de minoritate naţională.

La nivelul relaţiilor dintre minorităţile etnice şi naţiuni, pot fi sintetizate

următoarele categorii: - plebisciturile – situaţie în care minorităţile etnice din

regiunile de frontieră au optat între statul naţional şi cel de reşedinţă (exemplu:

dupa primul Război Mondial, regiunea Malmidy a ales Belgia, şi nu Germania,

Klagenfurt – Austria, şi nu Iugoslavia, iar Saar – Germania, şi nu Franţa) :

14 Ken ,Lee., Australia- sanctuary or cemetery for Romanies, in Acton, Thomas and Mundy, Gary, Romani Culture and Gypsy Identity. (Hertfordshire, University of Hertfordshire Press, 1999, pp. 125-129

8

- schimburile de populaţie între state vecine (cazul schimbului de populaţie între

România şi Bulgaria după pierderea Cadrilaterului);

- separatismul – fenomen centrifug, ce urmăreşte să părăsească orbita unui stat în

care o minoritate nu se identifică absolut deloc (nu este vorba despre

independentism);

- iredentismul – proces centripet complementar reprezentat de politica ce

urmareşte saă alipească la teritoriul naţional teritoriul situat în statul vecin unde

„fraţii separaţi“ se află în minoritate (exemplu: iredentismul maghiar faţă de

Transilvania). al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor,

inclusiv ale celor corporatiste şi categoriale. Odinioara, statul asimila; astăzi el

purifică.“15

Riscurile ce rezultă din diferendele etnice se situează pe locul întâi, fiind

considerate cele mai frecvente şi mai acute şi, în acelasi timp, cele mai dificil de

soluţionat. Ele sunt asumate de regula de statele naţionale, dar şi de anumite

organisme internaţionale şi chiar de ceea ce numim mai mult sau mai puţin

restrictiv comunitatea internaţională.

Un raport al CIA, intitulat „Tendinte globale 2015”, încearcă să identifice

tendinţele majore care vor domina lumea în urmatorii 15 ani.

Specialiştii americani estimează numarul de grupuri etnice distincte din

punct de vedere lingvistic, la începutul secolului al XXI-lea, ca fiind între 2000 si

5000, pornind de la grupuri mici care traiesc în zone izolate, pâna la grupuri mai

mari, aflate pe meleaguri ancestrale si în diaspora. Majoritatea celor 191 de state

ale lumii sunt eterogene din punct de vedere etnic si în multe se afla populatii

etnice bine reprezentate în ţările învecinate. Se apreciază, de catre aceiaşi

15 Gheorghe, Nicolae & Acton, Thomas (1999). Dealing with Multiculturality: Minority, National and Human Rights, www.geocities.com/Paris/5121/multiculturality.htm

9

specialişti, ca, până în 2015, eterogenitatea va creşte în aproape toate statele, ca

urmare a migrărilor şi ratelor înalte de naştere în rândul populatiilor migratoare şi

native. Şi Europa începutului de secol XXI include state în care există diversitate

etnică.

Operăm cu două concepte: grup etnic si stat. Operăm şi cu termenii de

naţiune şi minoritate natională.

Tendinţa generală este să definim termenii cu care operăm şi, apoi, să

dezvoltăm anumite raţionamente. La 10 noiembrie 1994, în Raportul explicativ

asupra Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată, la

rândul ei, la 1 februarie 1995, la Strasbourg, este semnalat faptul că în document

nu este inclusă nici o definiţie a noţiunii de minoritate natională.

S-a decis să se adopte o abordare pragmatică, bazată pe recunoaşterea

faptului că, la acel moment, dar şi în prezent, este imposibil să se ajungă la o

definiţie aptă să întrunească sprijinul general al tuturor statelor membre ale

Consiliului Europei.

Chiar dacă vom accepta că este lipsit de pragmatism să ne angajăm, acum, în

definirea conceptelor de naţiune, minoritate naţională şi grup etnic, se impune,

după părerea noastră, să evidenţiem că ne situăm în cadrul unor organizări

societale ce au ca entitate OMUL.

Omul care, încă de la origini, a fost dominat, alături de interese, şi de

angoasă. Este vorba de acea teamă care, undeva, măsoara starea sa de securitate

sau a colectivităţii din care face parte, faţă de ce este în jur.

Cine suntem, cui aparţinem şi cum vom acţiona la acest început de secol XXI ?

În primul rând, aparţinem de o etnie care, fiind pe o anumită unitate de

teritoriu, în funcţie de gradul de „coagulare”, poate fi o naţiune, cu caracter

majoritar sau minoritar. Susţinerea intereselor, la nivel de macro-colectivitate, de

organizaţie societală, se realizează prin stat. În primele decenii ale secolului XXI,

10

la nivel global, dar şi în Europa, ne vom baza pe o guvernare naţională şi

internaţională. Cu toate că, la nivel continental, se vor dezvolta şi diversifică

relaţiile din cadrul structurilor comune de securitate şi apărare, statul va continua

să fie singura şi cea mai importantă unitate de organizare din punct de vedere

politic, economic şi al problemelor de securitate, dar se va confrunta cu o serie de

provocări în ceea ce priveşte rolul său de guvernare. 16

Specialiştii americani apreciază că, până în 2015, statele se vor confrunta cu

trei sfidari majore:gestionarea relaţiilor cu organizaţiile neguvernamentale;

combaterea retelelor criminale; reacţia faţă de grupările religioase şi etnice

emergente şi dinamice.

Trebuie să facem o distincţie mai clară între etnie şi minoritate naţională,

aceasta din urmă asociind-o cu o grupare minoritară etnică dintr-un stat, dar care

îşi regăseşte corespondenţa într-o naţiune (etnie) ce aparţine unei structuri statale

vecine. La nivel global, dar si european, are loc o multiplicare a numarului

naţiunilor. Se întâlneşte chiar şi sintagma „fabricarea naţiunilor”. La nivel

national (statal) se înregistrează o creştere a numărului de etnii, folosindu-se la TV

chiar şi expresia „clonare etnică”. Cel care a folosit această expresie este

reprezentant al minorităţii ucrainene din România.

Diferendele etnice sunt reminiscenţe ale confruntărilor de odinioară sau îşi

au o nouă filosofie, rezultată din noile relaţii şi tendinţe care guvernează lumea ?

Diferendele etnice sunt o realitate. Ele au cauze complexe, care derivă pe de o

parte din diversitatea etniilor şi tendinta fiecareia de a-şi păstra sau lărgi arealul de

cele mai multe ori în defavoarea altora, de obicei a etniei majoritare.

3. Xenofobia

Xenofobia denotă o atitudine fobică către străini şi către necunoscut în

general. Ea provine din cuvintele greceşti ξένος (xenos), care înseamnă „strâin” şi

16 Chantal Millon – Delsol – , Ideile politice ale secolului XX, Editura Polirom, Iasi, 2002, pag.55

11

and φόβος (phobos), care înseamnă„frică”. Termenul este folosit de obicei pentru a

desemna frica sau repulsia faţă de străini sau pentru oameni diferiţi de cei care fac

aceste consideraţii. De exemplu, rasismul este adesea considerat o forma de

xenofobie, dar de multe ori rasismul nu are nicio legătură cu frica în sine(fobie), ci

denotă o atitudine conştientă de respingere pe criterii nefondate. Din contră,

xenofobia implică acea credinţă că ţinta atacului este în vreun fel strâin.

A patra ediţie a „Manualului de Statistică şi Diagnosticare a Bolilor

Mentale” al celor de la Asociatia Americana de Psihiatrie include si o descriere a

fobiei ca fiind „o anxietate intensă”

care urmează după o expunere la „obiectele care cauzează aceasta fobie, fie în

viaţa reală sau în

imaginaţie”.

Pentru xenofobie s-au stabilit două cauze principale. Prima este un grup

diferit prezent într-o societate dată, care este considerat a nu aparţine societăţii în

cauză. Adeseori este vorba despre imigranţi recenţi, dar xenofobia poate fi

direcţionată şi către orice grup social, chiar către unele prezente de sute de ani.

Această formă de xenofobie poate să faciliteze reacţii ostile şi violente, cum

ar fi expulzarea în masă a imigranţilor, sau în cel mai rău caz, genocidul. 17 A doua

formă de xenofobie este una culturală, iar cauzele fobiei sunt acele elemente

culturale percepute ca fiind străine. Toate culturile sunt predispuse influenţelor

externe, dar xenofobia culturală este de obicei axată într-o anumită direcţie, cum ar

fi împrumutarea cuvintelor dintr-o alta limbă. Rareori poate duce la agresiune sau

violenţă, dar poate duce la campanii politice pentru purificare culturală şi

lingvistică. Izolationismul, o aversiune generală faţă de probleme, afaceri externe,

17 Adrian, Neculau, Gilles Ferreol coord. , Minoritari, marginali, exclusi, Editura Polirom, Iasi, 1996, pag. 112

12

nu este descrisă ca fiind xenofobie. Din punct de vedere lingvistic xenofobia nu

poate fi asociată cu rasismul, deoarece în timp ce primul termen înseamnă doar o

frică necontrolată şi inexplicabilă fata de ceva, al doilea denotă o prejudecată

inoculată, o ura generalizată.

4. Rasism

Rasismul este o concepţie social-politică antiştiinţifică şi reacţionară care

susţine ideea nefondată a inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor, precum şi

caracterul determinant, în istorie, al particularităţilor rasiale ale oamenilor, al luptei

dintre rase [fr. Racisme, rus. rasizm]

În anumite experienţe istorice, rasismul se manifestă slab, limitat, secundar

şi uneori este mai corect să vorbim de xenofobie sau tensiuni interculturale decât

de rasism propriu-zis. Înainte, din contra, el mătura totul în calea sa, structura viaţa

politică şi socială, însufleţea schimbările, cuceririle, războiul.

De aceea, nu este inutil, pentru început, să schiţăm un tablou de ansamblu,

fără nici o pretenţie conceptuală, dar în interiorul căruia vom putea recunoaşte

diferite niveluri ale fenomenului, diverse modalităţi de integrare, de prezenţă şi

intensitate a formelor sale elementare pentru ca, pornind de aici, să reperăm

principalele axe în jurul cărora vom elabora o reprezentare analitică a fenomenului.

Rasism, antisemitism ca forma particulară de rasism, heterofobie şi

xenofobie. Rasismul reprezintă "convingerea" că unele rase sau grupuri etnice sunt

superioare altora, principiile sale de bază fiind extinse pentru a justifica acţiunile

generatoare de inegalitate.

Filosoful Albert Memmi defineşte rasismul drept “valorizarea generalizată

şi definitivă a diferenţelor reale sau imaginare în profitul acuzatorului şi în

13

detrimentul victimei sale cu scopul justificării privilegiilor sau agresiunii

sale” . Definiţia din Dicţionarul Robert Editia 1988 pentru rasism este

următoarea: “Teorie a ierarhiei raselor care conchide în necesitatea

prezervarii rasei zise superioare de toate incrucisarile si la dreptul sau de a

domina celelalte rase. Ansamblu de reacţii care, constient sau nu se raliaza

acestei teorii.” Rasismul s-a născut în secolul al XIX-lea din incercarea

antropologica de a proiecta asupra grupelor umane clasificarea animala

stabilita de naturalisti. Astfel, plecând de la caractere specifice, percepute

drept ereditare, nu numai in plan fizic, dar şi în plan intelectual, cultural sau

social s-a fundamentat o ierarhie a tipurilor umane, mergand de la grupe

identificate ca inferioare pana la rasa presupusa perfecta.

Aceasta ierarhizare coincide intrucâtva cu hiperdezvoltarea imperiilor

coloniale britanic şi francez, a caror expansiune trebuia justificata prin

superioritatea culturală sau rasială.

Radacinile rasismului sunt la fel de vechi ca şi omul, chiar daca initial s-a

manifestat doar ca aversiunea fata de străini, indiferent de culoarea pielii sau stil de

viaţă. Rasismul modern este replica conservatoare a curentului egalitarist si

libertarismului care la mijlocul secolului al XVIII-lea a dus la desfiintarea

sclavajului în Lumea Veche şi Lumea Noua (Europa şi Americi) şi ulterior la

lărgirea drepturilor democratice şi înlaturarea parţială a prejudecăţilor rasiale.

5.Prejudiciu si discriminare: în baza stereotipurilor se dezvoltă prejudecăţi care

sunt opinii deformat generalizante aplicate la o anumita persoana cu care se ia

contact. Prejudecata poate fi pozitivă sau negativă, astfel putem trata un individ

mai amabil sau mai rauvoitor doar in baza apartenentei sale etnice. Astfel, pentru

un român un negru american este un american adevarat, in timp ce un african este

14

doar un negru, desi statutul lor social in tara de origine poate fundamental inversat

faţă de percepţia noastraă

6,Contrarasism ca mişcare rasistică

Politica sistematică de excludere si asimilare a elementului strain generează un

contrarasism, care nu este decât un rasism in oglinda. Tratamentele rele aplicate

unor indivizi minoritari ii determina pe acestia sa se organizeze in sensul

exercitarii violentei impotriva neo-nazistilor sau rasistilor. Unii arabi si negri din

Franta se dedau cu buna stiinta violentelor stradale si faptelor antisociale,

dezvoltând în fapt un mod de viata anarhic şi chiar un limbaj al

microgangsterismului de gang, numit verlain. Mediatizat, dar minimalizat ca

fenomen rasist de catre mass-media franceza fiind redefinit sub forma

marginalizarii sociale, in general fenomenul este manifest la indivizi metisaţi

discriminaţi pe baza culorii pielii sau a faciesului.

În România, rasismul contra tiganilor face ca acestia insisi sa aiba o

aversiune proprie fata de majoritatea româneasca, unii dintre ei cultivând faptele

antisociale grave, precum racolarea, răpirea si exploatarea copiilor cu scopul de a

cersi, de a fura sau în scopul exploatarii sexuale. 18

Ca urmare a istoriei sclavagiste a Ţărilor Române, in lume circa trei sferturi din

persoanele de etnie roma sunt din grupul de limbi vlah sau vlax (cu multiple

elemente românesti, unii chiar cu o limba “româneasca populara” precum Bayasii

– Băieşii din Ungaria care practic vorbesc româneste), din Ungaria pâna în Americi

şi Australia. Nu trebuie uitat insa ca în România ostilitatea fata de ţigani se

manifestă acut în momentele de criză, rromii reprezentând in fapt o forta de munca

tampon virtual candidata la somaj in conditii de recesiune economica.

18 Jacques, Tarnero , Le racisme et l’ imaginaire raciste , Edition Milan , 1995, pag. 211

15

Contrarasismul ca formă violentă de răspuns antirasist şi ca mod rebel de viaţă,

departe de a fi o himera, devine o realitate etnicş si socială care va destabiliza

societatea europeană occidentală.

7. Etnocentrism

Etnocentrismul este o centrare excesivă pe propriul grup etnic cu tendinţe

câteodată extreme de a-i exclude pe alţii doar pe criteriul apartenenţei etnice.

Întrebările despre etnocentrism (Q39) au fost formulate în aşa fel încât să se plieze

pe etnocentrismul românilor, deci toate evaluările acestui fenomen se referă

exclusiv la această etnie.

Tabel nr.1

Numai respondenţi români Total de

acord

Mai degrabă

de acord

În general, prefer să intru în contact cu români

decât cu oameni din alte ţări.

35,7 27,3

În general, îmi plac românii mai mult decât

oamenii din alte ţări.

34,1 28,1

Simt că toţi românii sunt membrii unei mari

familii căreia şi eu îi aparţin.

45,4 32,6

Cred că toţi românii ar trebui să trăiască

în România.

24,6 15,5

16

Românii nu ar trebui să se amestece

cu alte naţiuni.

12,3 12,3

Oamenii de altă naţionalitate decât cea

română ar trebui să părăsească România.

6,2 8,5

Maghiarii din România ar trebui sa se

mute toţi în Ungaria.

11 11,9

Evreii din România ar trebui să plece toţi

în Israel.

7,2 8

Grupând răspunsurile date la diferitele dimensiuni ale etnocentrimului, aşa

cum erau prinse în această scală (analiză cluster) rezultă următoarea

tipologie:decentrare faţă de propriul grup etnic, având opinii nuanţate despre relaţia

cu etnia proprie şi cu alte etnii; centrare pe propriul grup dar fără a fi de acord cu

excluderea altor etnii;

Etnocentrism exclusivist – centrare pe propriul grup cu tendinţa de a fi de

acord cu excluderea altora pe criteriul apartenenţei la un alt grup etnic.

Astfel ceva mai mult de jumătate din populaţie (56%) este caracterizată de o

raportare nuanţată la grupul propriu şi faţă de alte etnii, ceva mai mult de un sfert

(26%) se centrează pe propriul grup etnic, fiind caracterizată de o acceptare

necritică a grupului şi de o exaltare a calităţii de membru, dar fără a agrea soluţii

extreme de excludere a celor consideraţi alogeni. În final, o minoritate considerabil

de voluminoasă (18%) este caracterizată de un etnocentrism exclusivist, însemnând

că pe lângă centrarea exaltată pe propriului grup etnic, agrează soluţii extreme

pentru promovarea purităţii acestuia.

8. Prejudecata

Prejudecata este o atitudine negativă (predispoziţie acţională) de a limita,

restrânge sau de a respinge contactele cu anumite persoane luând în calcul doar

17

apartenenţa lor la anumite categorii (etnice, naţionale, anumite categorii

defavorizate, etc.). Măsurarea atitudinilor se face (cel mai frecvent) prin analiza

distanţelor sociale (rudenie prin alianţă, vecinătate, etc.) considerate acceptabile de

subiecţi în relaţie cu variate grupuri minoritare. În perspectiva ultimilor (trei-patru)

ani19 tendinţa este de accentuare a raportării negative faţă de diferitele categorii

minoritare şi marginale. Această creştere se poate constata pe două dimensiuni

distincte: volumul total al populaţiei care doreşte să menţină anumită distanţă şi

gradul de respingere sau distanţa socială la care doreşte să-i ţină pe membri unui

anumit grup (este o situaţie când cineva nu doreşte să aibă rude provenite dintr-un

anumit grup etnic, dar dacă nu-i doreşte să-i aibă în ţară nici ca şi concetăţeni

trădează o prejudecată mult mai puternică).

În ceea ce priveşte volumul convenţional al populaţiei (şi pornind de la

caracterul cumulativ al scalei Bogardus a distanţei sociale) putem considera că

acesta include populaţia care ar refuza cea mai intimă relaţie de proximitate

socială: rudenia prin alianţă. Logica este simplă (şi validată empiric) cineva care nu

ar accepta ca vecini sau colegi de muncă membri unui anumit grup etnic (alte

categorie marginală sau cu status scăzut), cu o probabilitate foarte mare va refuza

şi rudenia prin alianţă (dar nu şi viceversa). Astfel comparativ cu datele din 2002

constatăm o creştere semnificativă a volumul populaţiei homofobe şi a populaţiei

care este intolerantă faţă de manifestările religioase sectare (foarte probabil că

reprezentarea cotidiană include aici şi variatele manifestări de fundamentalism

religios).

În cazul populaţiei homofobe creşterea este de mai mult de 13%, de la 54% a

populaţiei în 2002 la 67,8% în 2006. Iar în relaţie cu manifestările religioase

19 Ne-am raportat la rezultatele sondajelor cu o tematică similară efectuate în 2002 de Metro Media, în cadrul programulul Barometrul Relaţiilor Etnice (utilizând baza de date pusă la dispoziţie), respectiv la sondajul efectuat de Gallup, la comanda Instititutului pentru Politici Publice în 2003 (pe baza datelor publicate).

18

considerate sectare creşterea este de la 44% la 55,1%. În ceea ce priveşte alte

categorii, grupuri etnice minoritare, rasiale, alte categorii defavorizate (bolnavi de

SIDA, persoane cu handicap), creşterea sub aspectul volumului din populaţie care

nu ar dori rudenia prin alianţă nu este semnificativă. În cazul rromilor 45% din

populaţie îşi manifestă o anumită respingere, şi eventual şi în acest caz există o

uşoară creştere, dar fiind în marja de eroare a sondajului, nu ne putem pronunţa cu

siguranţă.

Poate că nu a crescut semnificativ volumul populaţiei cu prejudecăţi, dar în

schimb intensitatea da, în sensul că asistăm (practic în cazul fiecărei categorii în

legătură cu care am formulat întrebări referitoare la distanţa socială) la o creştere

uşoară a volumului populaţiei care doreşte să impună sau să menţină la muncă sau

în locul unde locuieşte o distanţă faţă de anumite categorii, în speţă faţă de rromi.

Deci putem afirma că în general prejudecăţile etnice tind să se intensifice, nu

neapărat în ceea ce priveşte volumul populaţiei care manifestă o anumită reticenţă

în contactele cu minorităţile etnice, ci mai degrabă în ceea ce priveşte intensitatea

cu aceste prejudecăţi sunt asumate. Creşterea volumului populaţiei homofobe şi a

intoleranţei faţă de manfiestare considerate sectare poate da motive de reflecţie şi

îngrijorare. Cu atât mai mult cu cât acesta se întâmplă pe fondul unei întăriri

generale a tendinţelor autoritariene din cadrul societăţii româneşti.

9. Discriminare

Discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în

virtutea apartenenţei, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social.

Discriminarea este o acţiune individuală, dar dacă membrii aceluiaşi grup sunt

trataţi sistematic în mod similar, aceasta constituie şi un patern social de

comportament agregat (Michael Banton, 1998). În ştiinţele sociale termenul face

trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui

19

vizat. Cercetările efectuate au identificat existenţa mai multor tipuri de

discriminare. În general, este operată distincţia între discriminarea directă şi cea

indirectă (Michaela Banton, 1998). Primul tip apare atunci când tratamentul

diferenţiat este generat în mod intenţionat, în timp ce cel de-al doilea tip apare

atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De

exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane având

pregătire egală şi o slujbă similară sunt plătite în mod diferenţiat datorită faptului

că una dintre acestea aparţine unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă

apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost

angajate în poziţii diferite deşi aveau aceeaşi pregătire. Kirshna Mallick (1995)

propune alte două tipologii, având la bază distincţia între discriminarea

intenţionată şi conştientă şi cea neintenţionată, precum şi între discriminarea

practicată de indivizi şi grupuri şi cea practicată de instituţii.

În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare

comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă faţă de fiecare

individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenenţa acestuia la

grup (Gordon Allport, 1958). Discriminarea este legată de stereotipuri, care

reprezintă componenta negativă a prejudecăţii (Dora Copozzo, Chiara Volpato,

1996). Acestea reprezentând o structură cognitivă stabilă şi relativ rigidă, ajută la

menţinerea atitudinii negative şi la perpetuarea comportamentelor diferenţiate

bazate acestea. Un alt fenomen cu care este relaţionată discriminarea este cel de

stigma, cei stigmatizaţi devenind mai uşor ţinta tratamentelor diferenţiate.

Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii alternative pentru practicarea

discriminării.

-Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este

„produsul stratificării sociale bazată pe distribuţia inegală a puterii, statusului şi

bogăţiei între grupuri” (Bouhris, Turner, Gagnon, 1997, pag. 274). Grupurile

20

dominante încercă să îşi menţină poziţia apelând la practici de discriminare.

Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu status

superior au tendinţa să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate

(ibidem, pag.285).

-Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (1956) susţine că discriminarea

apare în condiţiile competiţiei pentru resurse limitate care există între două grupuri.

În acest context indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.

-O altă serie de explicaţii oferite pentru discriminare leagă tratamentul diferenţiat

aplicat anumitor persoane / grupuri de identitatea socială. Teoria identităţii sociale

elaborată de Henry Tajfel (1981) arată că indivizii au tendinţa să discrimineze în

favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obţină o poziţie

superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identităţii sociale

pozitive la nivel individual.

-Teoria Interacţiunii Comportamentale, elaborată de Rabbie (apud. Bouhris,

Turner, Gagnon), arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru

pur raţional, instrumental şi economic. Indivizii au tendinţa să îi favorizeze pe

membrii propriului grup şi ,deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri,

pentru a îşi maximiza câştigul personal.

Alocând mai multe resurse membrilor grupului de care simt că aparţin,

indivizii se aşteaptă ca şi aceştia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de

reciprocitate.

Unul dintre domeniile în care este prezentă adesea discriminarea este sfera

serviciilor sociale publice (de exemplu servicii de asistenţă socială, serviciile de

sănătate, serviciile educaţionale, instituţiile destinate să menţină ordinea publică).

Discriminarea este prezentă aici datorită puterii discreţionare de care dispun

funcţionarii acestor instituţii (Michael Lipsky, 1980). În analiza pe care o face

asupra relaţiilor dintre funcţionarii instituţiilor publice şi clienţii acestora, Michael

21

Lipsky identifică o serie de situaţii în care pot să apară tratamente diferenţiate la

adresa clienţilor şi anumite grupuri de clienţi care sunt potenţial favorizaţi. Astfel,

funcţionarii vor fi tentaţi să îi favorizeze în distribuirea resurselor pe clienţii care

par să aibă cele mai multe şanse de eligibilitate conform criteriilor birocratice. De

asemenea, birocraţii vor avea tendinţa să îi favorizeze pe cei din interacţiunea cu

care pot obţine o anumită gratificaţie. În acest caz se află cei similari pe o

dimensiune sau alta cu funcţionarii respectivi (de exemplu etnic sau rasial).

Tratamentul diferenţiat apare mai ales atunci când există mulţi solicitanţi pentru

resursele respective şi nu există un control pentru felul în care au fost atribuite

acestea, precum şi în situaţia în care funcţionarii trebuie să hotărască dacă unii

clienţi răspund mai bine la tratament decât alţii. În condiţiile în care munca

funcţionarilor publici implică un stres destul de mare, aceştia vor face apel la

stereotipuri pentru a îşi simplifica munca şi vor acţiona în conformitate cu acestea.

Grupurile supuse cel mai adesea discriminării şi asupra cărora s-au centrat

cele mai multe studii sunt: minorităţile etnice, rasiale, religioase, grupurile de

imigranţi. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa

femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor referitoare la

discriminarea minorităţilor sexuale, a persoanelor cu abilităţi speciale, precum şi a

vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost

sistemul educaţional, piaţa muncii, locuirea.

Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi

din puncte de vedere economic (S.M. Miller, 1996). Cei care sunt ţinta

prejudecăţilor şi a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăţi de

integrare pe piaţa muncii (nu îşi vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau

vor fi plătiţi la nivel inferior celor care aparţin grupurilor favorizate), vor avea

dificultăţi în obţinerea beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din punct

de vedere economic şi îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.

22

Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite

să asigure egalitatea de şanse în zonele în care au fost în mod sistematic

subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradiţional

discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de Acţiune Afirmativă,

în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare

Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să

asigure egalitatea de şanse pentru toţi cetăţenii, indiferent de grupul căruia îi

aparţin. Discriminarea Pozitivă şi Acţiunea Afirmativă presupun pe de o parte

recunoaşterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum şi

dezvoltarea de politici şi de practici care ajută la depăşirea dificultăţilor (Neil

Thompson, 1997).

Domeniile principale în care s-au focalizat acţiunile strategiilor de eliminare

a discriminării sunt piaţa muncii, educaţia şi locuirea.

10. Antisemitismul

Holocaustul, participarea şi responsabilitatea autorităţilor române în

exterminarea evreilor au constituit subiect intens mediatizat în ultima perioadă. În

acest context nu este suprinzător faptul că a crescut considerabil ponderea

populaţiei care îşi exprimă o opinie în legătură cu această problemă. Comparativ cu

2003 în 2006 volumul acelora care au exprimat o opine în această direcţie a crescut

de la 47% la 62%. În general la toate întrebările care vizează evrei am obţinut o

rată mai mare a răspunsurilor care exprimau o opinie decât s-a obţinut în 2003. În

acest context de conştientizarea a problemei tendinţa generală este de creştere a

acelei populaţii care tinde să fie de acord cu variate prejudecăţi clasice despre evrei

(conducători ai unui complot financiar-politic internaţional, responsabili pentru

instaurarea comunismului etc.). Dar se pare că mai degrabă (raportat inclusiv la

23

proporţiile anterioare) a crescut tabăra acelora care resping asemenea idei şi

raportări. De exemplu proporţia celor care exprimă o opine în legătura cu

afirmaţia: „Evreii exagerează persecuţiile la care au fost supuşi pentru a obţine

avantaje.”a crescut de la 68% (2003) la 82%, ponderea celora care sunt de acord a

crescut de la 27% la 31,5%, iar a celor care resping asemenea afirmaţii de la 41%

la 50,6%. Deci campania de conştientizare a Holocaustului şi a variatelor

responsabilităţi în acest proces în general a produs rezultate dar şi anumite efecte

nedorite, cum ar fi creşterea taberei celor care tind să fie de acord cu teze de

factură antisemită.

I.3. Romii, grup etnic minoritar

.Analiza sociologică a minorităţilor sociale nu se referă în primul rând la

trăsăturile intrerseci distinctive ale acestora (particularităţi sematice, trăsături

etnice, credinţe religioase), ci identifică grupurile sociale în termenii poziţiei lor în

structura socială, structura care este creată de distribuţia inegală a puterii, banilor,

prestigiului. Procesul de stratificare a minorităţilor sociale în relaţie cu majoritatea

socială dominanta implică atat procese de formare şi reproducere a inegalităţilor şi

distanţelor sociale (izolare, segregase socială , discriminare , marginalizare), căt şi

mentinerea acestora ca expresie a continuării stratificării sociale cu pluralismul

cultural.

In sociologie, grupurile minoritare sunt acele subgrupuri care suferă

dezamantaje datorită prejudecătii si discriminarii, conceptul de minoritate

referindu-se in special la grupurile rasiale, religioase, nationale sau etnice.

24

Caracteristici generale si definitarii pentru minoritate - Psihologii Anthony G. Si

Rosolind J. Dworkin (1987) prezintă patru caracteristici definitării pentru

minoritate, şi anume: identificabilitatea , puterea diferenţială, tratamentul

diferenţial şi priorativ sau discriminarea şi conştiinţa de sine a grupurilor

minoritare.

Calitatea de a fi identificabil este dată de trăsăturile fizice, culturale care stau

la baza statutului minoritar, trăsături care pot fi definite şi interpretate social,

nefiind fixe , ci variabile. În absenţa unor astfel de caracteristici de identificare

există posibilitatea de amestec cu restul populaţiei în timp. Puterea diferenţială se

referă la şansele de realizare a minorităţilor: accesul la slujbe, educaţie, servicii de

sănătate; de obicei grupurile minoritare ocupând poziţii mai dezavantajoase.

Tratamentul diferenţial şi priorativ afectează şansele şi stilul de viaţă al

minoriţărilor. Discriminarea presupune tratarea inegală a minorităţii în raport cu

unele trăsături cum ar fi apartenenţa etnică, religioasă, poziţie socială.Termenul se

referă la comportamentul unei majorităti faţă de o minoritate dominantă şi implică

prejudiciul adus unei persoane sau unui grup. Câteva moduri de raportare a

majorităîii in raport cu grupul minoritar: evitarea contactului, a comunicaării cu

astfel de grupuri;segregarea-negarea accesului în anumite locuri, a participarii la

anumite cluburi, a membralităţii într-o organizaţie etc, cu alte cuvinte, interzicerea

contactului între grupuri cu obiceiuri sau legi diferite; violenţa este o altă formă de

discriminare dusă la extremă, manifestându-se prin agresivitate fizică. Conştiinţa

de sine a grupurilor minoritare se formează treptat, grupul perceptând similarităţile

poziţiei lor, destinul comun. Prin conştiinţa de sine se afirmă identitatea personală

care se răsfrânge asupra grupului.

25

Noţiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecţrui urmator grup : grupuri

rasiale, religioase, naţionale şi etnice.

În sociologie cuvântul etnic are un înteles mai larg, referindu-se uneori fie la

rasă, fie la religie, fie la grupuri naţionale, şi deseori la o combinaţie a acestor trei.

Astfel grupurile etnice sunt definite ca „grupuri a căror membri împărtăşesc o

moştenire unică socială şi culturală transmisă de la o generaţie la alta”20

Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiţii culturale comune care

au sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii dominante.21

Membrii acestor grupuri diferă de ceilalţi membri prin anumite trăsături

culturale specifice: limba distinctivă, religie, tradiţii folclorice (obiceiuri,

îmbrăcăminte), tradiţii culturale, comportament sau mod de viaţă.

Ceea ce e specific şi important e sentimentul identităţii şi autoaprecierea lor

ca fiind diferiţi de majoritate, constientizând deosebirea dintre noi-imaginea de

sine şi ei-imaginea celorlalţi; trăind de obicei fie datorită impunerii grupului

dominant, fie datorită alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice.Grupurile

etnice sunt minorităţi etnice sociale cuprinse în cadrul societăţii dominante care le

controlează. Prin ce se diferenţiază minorităţile etnice de natiune ? Prin aceea ce

reprezintă dimensiuni mici, au la bază o moştenire comună, sunt mult mai

persistente în istoria umană, sunt esential exclusive şi escriptive, membrii acestor

grupuri având la baza anumite trăsături înnascute, în timp ce naţiunile sunt

circumscrise în timp şi spaţiu, sunt inclusive, definite cultural şi politic.

20 Banton, Michael, Discriminarea , Editura, DU Styl, 1998, Bucureşti, Pag. 6721 Bouhis, Richard, Andre Gagnon, Leno Celine Moise, Discriminare şi relaţii intre grupuir, în Richard Bouhis,

Jaques – Phillipe Leyens (coord), Stereptipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Editura Polirom, Iaşi.,1996,

pag.134

22 Bouhris, Richard, John Turner, Andre Gaugnon (1997) – „Interdependence, Social Identity and Discrimination”, în Oakes, Penelope, Naomi Ellemers, Alexander Haslam (coord.) – The Social Psycholgy of Stereotiping and Group Life, Blackwell Publishers, Oxford, Cambridge, Massachusetts

26

La nivel de comunitate etnică, Anthony D. Smith, în cartea sa The Ethnic

Origins of Nations afirma ca orice etnie are câteva fundamente sau dimensiuni

etnice esenţiale cum ar fi: un „nume colectiv” care este de fapt marca

identificabilităţii unei etnii în înregistrările istorice, este o emblemă a comunităţii

etnice evocând în acelaşi timp o atmosferă care are putere şi semnificaţie pentru cei

ce se includ: un „mit comun al originii” care furnizează întelesul unei aşezări

colective în lume şi cartea comunităţii ce explică originile, creşterea şi destinul

acesteia; 22 „împartaşirea unei istorii” este o altă dimensiune ce stă la baza unei

comunităţi istorice.

Sentimentul unei istorii comune ale generaţiilor succesive; fiecare generaţie

cu setul ei de experienţe se adaugă la arbolele genealogic comun definind o

populaţie în termenii succesiunii temporale experimentate, transmiţând totodată

generaţiei viitoare istoricitatea propriei lor experienţe.

Cu alte cuvinte, secvenţele istorice furnizează „forme” pentru experienţele viitoare,

canale şi matrice pentru interpretarea lor23 ; „împraştierea unei culturi” ; etniile se

diferenţiază prin una sau mai multe elemente culturale care ajută la unirea

membrilor şi la separarea lor de cei din afara.

Cele mai comune trăsături împartaşite şi specifice sunt limba vorbită şi

religia , la care se adaugă şi alte obiceiuri: legi, culoare etc; „asocierea cu un

teritoriu specific” ceea ce nu înseamna ca un grup etnic trebuie să fie în posesia

fizică a teritoriului, contează existentă unui centru simbolic geografic, un habitat 22

23 Capozzo, Dora, Chiara Volpato „Relaţii intergrupuri: perspective clasice şi contemporane, în Richard Bouhis,

Jaques – Phillipe Leyens (coord), Stereptipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Editura Polirom, Iaşi,1996,

pag.140

27

sacru, o patrie în care se pot reântoarce; „un sentiment al apartenenţei şi o

solidaritate activă”.

Termenul cheie în definirea minorităţilor etnice este cel de cultura , prin

cultura specifică a unei minorităţi etnice întelegandu-se sistemul întelesurilor

împărtăşite şi dezvoltate într-un context economic şi social, pe un fundal istoric şi

politic specific. De aceea , în cele ce urmează voi aborda câteva din trăsăturile

esenţiale ce definesc grupurile etnice ca: provenienţa, originea numelui de rom,

statulul şi identitatea.

Originea ţiganilor şi cauzele migrării lor au fost interpretate în diferite feluri

de către specialişti. „Cercetările sistematice de lingvistică, antropologie şi istorie

au stabilit însa originea indiană a celor numiţi ţigani, fapt probat de limba lor

inrudită cu limba neo-hindi şi derivată, ca şi acestea, din prakrit, forma

vernaculară a vechii sanscrite… Tot prin studii lingvistice şi etnografice s-a

circumscris şi aria geografică şi culturală din care au migrat strămoşii romilor :

nord-vestul Indiei, teritoriul actualului Punjab si Rajastan”.24

Multă vreme şiganilor li s-a atribuit originea egipteană şi aceasta datorită

infăţişării cu vechii egipteni şi a obiceiurilor păgâne. Ţiganii şi-au însuşit această

faimă a pseudo-strămoşilor lor până în momentul în care spre sfârşitul secolului al

XVIII-lea Grellman, un învăţat de origine germană, a încercat să dovedească

originea industara a ţiganilor prin compararea limbilor. De atunci şi până astăzi se

acordă o mai mare credibilitate originii indiene a ţiganilor.

Se presupune că, primul val migrator de ţigani s-a îndreptat spre Persia prin

430-431 d.c., când monarhul persan Bahram Gur a hotărât ca supuşii săi trebuie să

24 Lipsky Michael (1980) – „Level – Street Bureaucracy Dilemmas of the Individual în the Public Services”, Russell Sage Foundation, New York

28

lucreze o jumatate de zi, iar a doua parte din zi să o petreacă mâncând şi bând în

sunetul muzicii;astfel a cerut regelui Indiei să îi trimită lăutari - 12000 la persani şi

care mai apoi s-au înmultit şi au trebuit să înveţe limba locuitorilor persani pentru a

putea comunica. Savanţii afirmă că ţiganii au părăsit acest teritoriu înainte de

mijlocul secolului al VII-lea. Dupa părăsirea Persiei, ţiganii au ajuns în Armenia,

care a cazut sub dominatia araba. Prin secolul al XI-lea tiganii s-au deplasat spre

vestul Imperiului Bizantin - Constantinopol şi Tracia - şi ulterior s-au răspândit în

Balcani şi în întreaga Europă. Sub dominaţia Bizantină, ţiganii eu fost expuşi

influenţelor lingvistice greceşti care au fost mult mai puternice decât cele ale limbii

persane.

Din Asia Mica se pare că s-au despărţit în două ramuri în funcţie de

conducătorii lor, unii trecând prin Macedonia spre Grecia Continentală si cea

insulara, iar altii spre nord catre teritoriile care mai tarziu aveau sa devina

Iugoslavia si Romania.Istoricii afirma ca unele dintre aceste migratii pot avea

legatura cu inaintarea constanta a Imperiului Otoman şi a năvălirilor tătare. Dacă

unii au reuşit să fugă dinaintea turcilor şi a tătarilor, alţii au servit drept robi. In

zona Europei aflată sub stăpânire otomana istoria ţiganilor rămţne mult mai

confuză, majoritatea trăind în secolul al XVII-lea sub stăpânirea turcească, într-o

perioadă când Imperiul Otoman atinse cele mai intinse hotare.

„Venirea ţiganilor în Principatele Române este asociată de M.

Kogalniceanuş şi apoi de N. Iorga cu invazia mongolă la jumatatea secolului al

XII-lea. Cercetşri mai recente probează venirea ţiganilor din teritoriilor de la sud

de Dunăre ,mai întai în Tara românească , apoi în Moldova, Transilvania şi mai

departe.”25 Altă opinie susţine ideea că primii ţigani au ajuns în Tara Românească

la începutul deceniului opt al secolului al XIV-lea, veniţi sau aduşi din sudul

25 Mallick, Krishna, Individual Discrimination în Magill Frank (coord.) – International Encyclopedia of Socialogy,

Fitzroy Dearborn Publishers

29

Dunării, în ajunul anului 1370. Ei au sosit în România pe parcursul mai multor

secole, nu într-un singur val.26

Pentru estimarea numărului de ţigani avem date din anii 1830-1860 care

indică pentru Ţara Românească si Moldova un număr de 200000-250000 de

persoane.

Mai târziu,la recesământul general al populaţiei din anul 1930 s-au declarat

de neam ţigănesc 262407 persoane, adică 15% din populaţia României, în

Dobrogea fiind 11446 (1,4% din populaţie)27 .În 1977 numărul lor a ajuns la

540000 persoane, iar în 1992 cifra minimă este de 819446 persoane (3,6% din

populaţia ţării) şi cea maximă de 1010646 persoane (4,6% din total)28. Oricum,

toate aceste cifre nu reprezintă numărul exact de persoane, întrucat în studiile

recente sunt făcute şi alte estimări cu privire la numărul acestui grup etnic : minim

1800000 şi maxim 2500000 ţigani.

O altă dimensiune importantă în definirea grupului minoritar este

identitatea. Identitatea este istoria unei vieţi refigurată continuu de către toate

istoriile, veridice sau fictive, pe care subiectul le povesteşte despre sine.Această

refigurare face din viaţa însăşi o ţesatură de „istorii povestite”, identitatea fiind

văzută ca un proces continuu de (re)construcţie punând accent pe componentă

internaţionala:individul sau comunitatea se identifică cu ceea ce povestesc ceilalţi,

26 Miller S.M. (1996) The Great Chain of Poverty Explanation, în Oyen Else, S.M. Miller, Syed Abdus Samad

(coord.) – Poverty: A Global Review – Handbook on International Poverty Research, Scandinavian University

Press, Oslo, Stockholm, Copenhaga, Boston

27 Sherif, Muzafer, Carolin Sherif (1956) – An Outline of Social Psychology. Revised Edition, Harper & Brothers,

New York28 Tajfel, Henri (1981) – „Human Groups and Social Categories”, Cambridge University Press, Cambridge

30

despre el (ei). De asemenea, este important de observat cum se raportează individul

la comunitatea sa etnică. Dupa Emanuelle Ponce, identitatea romilor este greu de

definit în mod obiectiv, întrucat are multiple moduri de manifestare şi se

intemeiază mai cu seama pe criterii subiective şi pe sentimentul acut de

apartenenţă la o comunitate distinctă. Fiind o comunitate foarte eterogenă,

societatea romilor este imparţită în corporaţii sau grupări care au o identitate aparte

ce se transmite de la o generaţie la alta, şi care îi structurează relaţiile cu mediul

social. Astfel pot fi identificaţi în funcţie de: îndeletnicirile vechi sau care se

practică şi astăzi, modul de viaţa nomad sau sedentar, şi chiar după o specifitate

culturală (rudarii sunt de exemplu fie vlaxuţi-creştini, fie turcani-musulmani).

Caracteristicile distinctive ale grupurilor etnice

a)Caracteristici fizice (rasiale) sunt usor identificabile la nivelul conştiinţei

colective, sunt foarte adesea un criteriu distinctiv. Un asemenea criteriu exterior îl

putem găsi operând cu prestantă, de exemplu, în cazul populaţiilor de negri sau de

indieni din SUA.De regula însa diferenţele rasiale propriu-zise sunt mult mai puţin

importante în distingerea populaţiilor cu profil etnic diferit.

b)Limba distinctiva. Utilizarea unei limbi proprii este caracteristica ce operează

diferenţierea cea mai clară între grupurile etnice.

Cultura proprie este în cea mai mare măsură menţinută de o limba proprie.

Limba este poate semnul cel mai distinctiv al unei comunităţi etnice; ea este

totodată şi o importantă barieră în calea intrărilor din afară în respectiva

comunitate. Ieşirea este mult mai usoară pentru că se realizează de regulă în

comunitatea majoritară, mult mai laxă ca profil etnic, limba populaţiei dominante

fiind ştiută şi de minorităţi. Ieşirile spre alte comunităţi etnice minoritare sunt şi ele

facilitate de limbă dominantă comună.

c)Traditii cultural-folclorice. În procesul de evoluţie istorică relativ izolată a unei

populaţii, aceasta şi-a dezvoltat un set de obiceiuri legate de evenimentele

31

importante ale vieţii (diferite sărbaăori) cât şi o producţie artistică de tip folcloric

specifică. Aceste tradiţii cultural-folclorice, fiind legate mai mult de anumite

momente festive din viaţă individuală şi colectivă, iar nu de viaţă curentă supusă

unor forte masive şi continue de schimbare, manifestă o foarte mare persistentă,

fiind in fapt importante semne distinctive ale etnicitaţii. Practicarea lor reprezintă

de asemenea un factor de menţinere a coeziunii unei populaţii cu profil etnic. De

multe ori grupurile etnice se disting între ele şi prin apartenenţe religioase

specifice.29

d)Mod de viata specific. Modul de viaţă este o stare foarte dinamică, determinată

de schimbările tehnologice, economice, social politice mai generate. Există însă în

modul de viaţă o serie de componente referitoare în mod special la atitudinea

individuală faţă de viaţă, la strategia de a face faţă diferiţelor probleme şi care tind

să prezinte un profil etnic marcat. Aceste componente sunt de fapt materia primă a

stereotipurilor pe care populaţiile etnice şi le produc unele despre altele:

irlandezii,englezii,francezii,americanii,romanii,ruşii,ţiganii.

Profilul etnic al populatiei de romi

Fizic există o anumită particularitate care distinge pe romi la nivelul

percepţiei comune: culoarea pielii. Acest semn dinstinctiv este însă relativ. Dupa

majoritatea specialiştilor,populaţia de romi are ca origine rasa indo-europeană, din

care provin prin diferite combinaţii, practic toate populaţiile Europei în primul

rând, fiind rasial destul de apropiaţi de restul populaţiei din această regiune,

amestecul a fost facilitat. Aceasta face ca mulţi dintre romi să nu fie nici din

punctul de vedere al culorii pielii atât de distinctiv. La nivelul observaţiei comune-

şi de fapt aceasta este foarte importantă pentru că ea susţine comportamentul

colectiv - se acceptă ca cei mai mulţi dintre romi tind să aibă o piele mai închisă la

culoare.

29 Ibidem

32

Dar există şi persoane care nu sunt considerate a fi romi cu o piele mai

închisă la culoare, apropiată de a multor romi. Exista şi romi cu o piele mai

deschisă decât a multor neromi.În fapt,fizic, acesta este singurul semn distinctiv

care , după cum se poate observa, nu funcţionează insuficient de multe cazuri.

Doar în anumite situaţii criteriul fizic poate deveni cu claritate distinctiv.

În cazul romilor din România limba română are o capacitate semnificantă

mai redusă decat limba altor comunităţi etnice minoritare de a fi purtatoarea

specificului etnic.Acest lucru porneşte din două raţiuni:în primul rând gradul de

răspândire a limbii este foarte scăzut.Datorită modului lor de viata de tip simbiotic,

iar nu izolat în raport cu comunitatea maghiară, romii utilizează vital limba

comunităţii maghiare.Copii sunt învăţaţi limba comunităţii dominante încă de la

început, ca o a doua limbă maternă, acolo unde limba romani este cunoscuta si

utilizata sau pur si simplu ca singura limba materna, acolo unde limba romana nu

mai este utilizată. Aşa se face că un rom care nu ştie limba romana, la nivel de

limba maternă, sau în comunităţile maghiare, limba maghiara , este o excepţie

absolută.

În al doilea rând, semnificaţia utilizării limbii romani. Limba romani nu este

utilizată în activităţile de tip religios, una din sursele importante ale menţinerii unei

limbi minoritare. Atunci când romii participă la viaţa religioasă, ei o fac împreună

cu comunitatea minoritară şi în limba acesteia.

Limba romani mai prezintă înca o foarte importantă limită: ea nu reprezintă

un instrument cultural de dezvoltare a culturii tradiţionale proprii şi nici de acces la

cultura universală. Ea nu a fost o limbă scrisă. Din acest motiv ea nu a putut păstra

decât un folclor oral, mai mult cântece şi unele povestiri. Lipsa unei limbi scrise,

33

alături de situaţia de marginalitate a populaţiei de romi, a împiedicat de fapt

dezvoltarea unei ample culturi. Limba romani nu a fost o limbă a intelectualităţii

romilor. Efectul secundar al acestei situaţii a fost că romii intelectuali s-au

amestecat cu intelectualitatea majoritară, utilizând în practica lor intelectuală în

mod exclusiv limba acesteia. Lipsa unui grup de intelectuali purtători activi ai

culturii etnice proprii a avut consecinţe importante în avoluţia întregii populaţii.

CAPITOLUL II

CUM SE MANIFESTA SI CUM VA EVOLUA

FENOMENUL ETNIC ÎN ROMÂNIA

II.1.Mitul societăţii multiculturale

Se vorbeşte din ce în ce mai des despre interculturalitate sau filozofia

interculturalitaţii ca o stare de fapt într-un nou mileniu al politicii globale şi al

comunicării inter-etnice. Interculturalitatea este discursul modernitatii târzii, care

prezintă, interpretează şi reevaluează experienţa socială a diversităţii şi a

diferenţelor. În construcţia identităţii sociale, interculturalitatea se opune

34

strategiilor omogenizante ale modernităţii, considerindu-le pe acestea ca suficiente

şi opresive, punand accentul pe diferente şi diversitate. Ideologia interculturalităţii

îşi propune ajutarea comunităţilor în sustinerea culturilor lor diferite.

Acest lucru însa nu înseamna ca interculturalitatea se opune schimbarii.

Interculturalitatea liberală recunoaşte ca schimbarea in lumea contemporana este

inevitabila, deci scopul acestei politici nu este conservarea culturilor in starea lor

primara. Interculturalitatea liberala izvoraste din dorinta de reusita a membrilor

societatii. Iar aceasta reuşită depinde de respectul şi inflorirea grupurilor culturale

ale indivizilor.

Interculturalitatea pretinde respect şi apreciere din partea grupurilor pentru

alte culturi din societate, pretinde toleranţa unei comunităţi fata de cealalta

comunitate, şi în acelasi timp pretinde dreptul individului de a părăsi propriul grup

cultural. Avand în vedere cele enuntate mai sus, se realizeaza foarte des o confuzie

intre interculturalitate si multiculturalism. Desi se intrepatrund, ele se folosesc in

situatii diferite pentru a exprima moduri specifice de manifestare a educatiei

sociale.

Multiculturalitatea reprezinta convieţuirea diverselor grupuri socio-culturale într-

un spatiu social dat, coexistenta istoric determinata, si in general pasnica, care nu-

si propune in mod necesar realizarea de schimburi culturale, ci interactioneaza

firesc in procesul coexistentei si dezvoltarii sociale. Multiculturalitatea are în

vedere gestionarea comunitatilor etno-culturale caretraiesc pe teritoriul unei ţări.

Ea este o stare de recunoastere a diferentelor şi exprimă statica socială

35

Interculturalitatea reprezintă relaţia de interactiune si cooperare continua a

diverselor grupuri culturale, etnice, religioase, etc.(a tuturor categoriilor de

minoritati), relatiile determinate fiind de schimb cultural si intercunoastere in

contextul grijii faţă de menţinerea specificului fiecărei comunităţi.

Interculturalitatea, fără a fi un scop în sine, este rezultatul dezirabil al procesului

intern de autoajustare a comunităţii multiculturale. Ea presupune un proces de

intrepatrundere a culturilor si edificare a unei culturi comune.

Ea este, precum am mai afirmat, un deziderat, o invitaţie adresata tuturor

etniilor care traiesc într-un spatiu geografic, un dialog pentru o dezvoltare durabilă

– garant al pacii. Ea reflectă dinamica socială

Mitul societăţii monoculturale este dezmintit în mod constant de realităţile

dinamice ale dezvoltarii comunitatilor. Convieţuirea unor populaţii aparţinând unor

etnii diferite, care comunica, coopereaza, si inevitabil produce influente reciproce

pozitive, este premisa interculturalitatii ca resursă fundamentală a dezvoltarii

sociale a tuturor comunitatilor etnice din zona respectiva. Procesul de integrare

europeana este în sine un proces de afirmare a interculturalităţilor. În spaţiul

Comunităţii Europene fiecare „minoritate” naţională, etnică, religioasa, culturala

se afirma ca identitate. Pluralismul valorilor este miza care face posibilă orice

strategie integrativă.

Consiliul Europei a fost, cu siguranţî, printre cei mai activi sustinatori ai

principiilor interculturalitătii, aceasta prestigioasă organizaţie europeană fiind şi

promotoarea conceptului de „societate interculturala”. Este vorba despre o

societate ce recunoaste diferentele culturale, sustine dezvoltarea identitatilor

specifice, dar incurajeaza si dialogul intercultural, contactele, schimburile si

interferentele culturale. Aceste principii generoase sunt valide in general, în orice

36

societate, în orice zona din lume, şi ele trebuie sa se regaseasca pe deplin la nivelul

sistemelor educative.

Cadrul Legislativ

În ceea ce priveşte legalitatea conceptelor de interculturalitate şi

multiculturalism, articolul 6 din Constituţia României stipulează ca:

(1) Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale

dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale,

lingvistice si religioase.

(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea îi

exprimarea identitatii persoanelor apartinand minoritatilor nationale trebuie

să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu

ceilalti cetateni romani

Constitutia Romaniei mai este sustinuta şi de catre Declaratia drepturilor

persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, lingvistice si religioase,

adoptata de Adunarea generala a ONU în Rezoluţia sa nr. 47/135 din 18 dec. 1992

care în art.2 si 4 stipuleaza ca minoritatile au dreptul de a-si proteja cultura si

identitatea.

"Dacă este cazul, statele sunt datoare sa intreprinda masuri in sfera educationala,

in scopul incurajarii istoriei, a traditiilor, a limbii si a culturii minoritatilor care

traiesc pe teritoriile lor. Persoanele apartinand minoritatilor ar trebui să

beneficieze de posibilitatea de a învaţa să cunoasăa societatea în ansamblul ei "

(Art. 4 alin.(4) din Declaratie)

II.2. Interculturalitate în România. Etniile din Dobrogea şi

problemele lor

37

În faţa problemelor deosebit de complexe ale societăţii româneşti actuale,

din ce în ce mai multă lume consideră interculturalitatea ca o parte esentiala a

soluţiei. Societatea romaneasca in ansamblul ei a devenit treptat, pe parcursul

ultimului deceniu, tot mai constienta de propria ei diversitate culturala şi, mai mult,

tot mai numerosi sunt cei ce consideră ca aceasta diversitate culturala nu reprezintă

o fatalitate, un blestem al istoriei, ci o oportunitate, o bogatie ce se cuvine

valorificată în beneficiul general.

Acestia din urma sunt in general cei care sustin ca educatia interculturală

este esenţială, în primul rând pentru stabilitatea societăţii şi sansele ei de dezvoltare

durabilă, pentru că ne învaţă cum sa traim unii cu alţii, dar şi, în al doilea rând,

pentru că promovează egalitatea, respectul şi deschiderea spre comunicare cu

„celalalt”.

Cu toate acestea, de multe ori se regasesc diferentieri în modul de tratare a

subiectului interculturalitatii: la nivelul discursului politic, transmis de mass-

media, accentul cade pe conflictualitate, pe dificultatile ce apar, sau sunt uneori

chiar construite, in relatiile dintre diferitele comunitati culturale, la nivelul scolii se

ignora in totalitate existenta unor astfel de probleme, în timp ce la nivelul

comunităţilor locale relatiile sunt absolut firesti, situaţiile problematice aparute

fiind rezolvate prin mecanisme specifice, ce au la baza reteaua complexa de relaţii

interpersonale ce leagă membrii comunitatii respective, dincolo de granitele

diferitelor grupuri culturale ce compun acea comunitate.

În continuare vom analiza soarta minoritatilor prezente pe teritoriul de sud-

est al Romaniei care au fost nevoite sa se adapteze majoritatii romanesti, si, de ce

38

nu, sa imprumute si sa imprumuta valori si un anume stil de viata.România este

stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil30.

În tara noastra, alaturi de români si împreuna cu ei, traiesc si alte etnii care

se bucura de aceleasi drepturi

ŢIGANII

Date statistice, dinamica, distributie teritoriala

GYPSY (engl.) - termen folosit pentru a defini grupuri etnice formate prin dispersia

grupurilor comerciale, nomade (si a altora) din India, la începutul secolului X si

amestecarea lor cu grupuri europene şi de alte origini în timpul raspândirii lor în

diaspora. Acest termen, împreuna cu alte câteva variante europene - TIGAN,

GITAN, ZIGEUNER - considerat de multi ca are o conotatie peiorativa.

RROM - un membru apartinând grupului; RROMI - mai multi membri sau grupul

ca întreg.

RROMANI - limba vorbita de romi. Folosit, de asemenea, ca adjectiv; GADJO -

termen folosit de rromi când se refera la nerromi.

Federaţia etnică a Romilor din România apreciaza numarul ţiganilor la 2,5

milioane persoane, adica 10% din populatia tarii. Evident, cifra este exagerata. O

alta cifra care se vehiculeaza este 1,5 milioane persoane. Aceasta cifra pare mai

30 Constitutia României, 1991, Monitorul Oficial, 1999,, editia a VII-a, p. 7

39

apropiata de realitate, dar nu este rezultatul vreunui recensamânt sau al vreunei

investigatii serioase.

Se apreciaza populatia ţiganilor ca fiind de 1.010.000 adica 4,6% din

numarul total al locuitorilor. Numai în Bucureşti se estimează că există în jur de 5-

600.000 de ţigani la o populaţie de 3.000.000 locuitori.

Populatia de romi înregistrata la recensamântul din ianuarie 1992 a fost de

401,1 mii persoane, crescând, faţă de datele recensamântului din 1977, cu 80,2%.

Modificarile în numarul de romi între ultimele doua recensaminte sunt însa diferite

între sat si oras: sat - 56,1%; oras - 31,9%

Tendinte si comportament

Principalele caracteristici ale ţiganilor sunt urmatoarele: nu au o entitate politica

proprie; nu au un teritoriu propriu (sunt dispersati în întreaga Europa);împartasesc

o identitate57 impusa (marginalizare politica si sociala); segment mai mult sau mai

putin deviant al societatii; formele de identitate: închise, traditionale - au dus la

marginalizarea comunitatilor de tigani; vazuti ca grup contracultural, contestatar al

normelor si valorilor fundamentale ale societatii; 2/3 în Europa centrala si de est si

în Balcani.

Pentru ţigani, se pune transant problema integrarii lor în civilizatia

româneasca sau, dimpotriva, respingerea lor si tratarea lor în continuare ca o etnie

care nu se poate integra în societate si care va trai în continuare asa cum a trait ea

de mii de ani, punând probleme grave convietuirii sociale cu populatia majoritara

şi cu celelalte etnii. E drept, la ora actuala, exista înca o confuzie între asimilare si

integrare (în ceea ce-i priveste pe tigani). Oricum, integrarea lor în societatea

civilizata înseamna renuntarea la traditiile nomade, precum si la multe alte traditii,

40

îndeosebi la cele care tin de respingerea învatamântului si a culturii moderne.

Aparent, ţiganii nu constituie si nu pot constitui un pericol grav la adresa securitatii

nationale, decât în masura în care îngroasa lumea interlopa, a traficantilor de

droguri, a criminalilor si infractorilor. Aceasta lume nu are nimic comun cu etnia

tiganilor, dar ei se integreaza mai usor într-o astfel de societate, decât în una unde

se cere efort intelectual îndelungat, perseverenta, munca. Din acest punct de

vedere, comportamentul tiganilor, necontrolat si nesupus legilor, poate duce la

destabilizari foarte grave. În anumite localitati si zone, ei pot deveni chiar

populatia majoritara, datorita natalitatii sporite.

UCRAINENII

Date statistice, dinamica, distributie teritoriala - La recensamântul din 7 ianuarie

1992, ucrainenii58 numarau 65.800 persoane, situându-se pe locul patru între

minoritatile din România, dupa maghiari, romi (tigani) si germani. Numarul lor a

crescut de la 45.900 persoane în 1930, la 60.500 în 1956 si la 65.800 în 1992 (aici

incluzându-se si cei ce s-au declarat ruteni sau hutani). Proportia lor în totalul

populatiei din tara noastra a ramas, în perioadele analizate, de 0,3 %. Ucrainenii

traiesc în marea lor majoritate în comune.

Ei sunt concentrati mai ales în judetele Maramures, Suceava, Timis, Caras-

Severin, Satu-Mare şi în Dobrogea mai ales în Tulcea şi Constanţa (în proportie

de 6,8 % din totalul populatiei judetului Maramures si în proportii mai mici în

celelalte judete). De retinut ca peste jumatate din numarul ucrainenilor s-a

înregistrat în Maramures (55,8 %).

Tendinţe şi comportament - Ucrainenii sunt atasati strâns spatiului în care traiesc.

Nu au tendinte migrationiste si nici de asociere în organizatii subversive,

41

antistatale. Cu toate acestea, trebuie luata în calcul probabilitatea coagularii unor

tendinte de alaturare la conationalii lor de peste granita de nord si est a tarii, în

momentul aparitiei unei evolutii autonomizante din partea altor nationalitati

conlocuitoare din România, mai ales ca Ucraina face presiuni în acest sens, ea

deznationalizând aproape în totalitate etnia româna de pe teritoriul ocupat în 1940.

Surprizele pot fi prevenite, dacă se au în vedere, tot timpul, trăsăturile

individuale ale etniei: ardoarea combativa, temeritatea, încrederea în fortele

proprii, nestavilirea în gesturi, instinctualitatea, mai mult decât rationalitatea, si se

tin sub control colectivitatile cu potential latent mai mare de implicare în asemenea

situatii.

Comportamentul lor în interiorul comunităţilor ucrainene este unul normal.

Ei traiesc în localitati aproape închise si participa în proportia cea mai mare la

activitatea economica a judetelor. Sunt foarte muncitori, disciplinati, cooperanti.

Nu dau naştere la conflicte interetnice si nici nu creeaza tensiuni pe plan local, în

raporturile cu autoritatile administrative şi de stat.

RUSII-LIPOVENI

Date statistice, dinamica, distributie teritoriala - În 1992, acestia numara 38.600

persoane, situându-se pe locul cinci între minoritati, dupa maghiari, rromi, germani

si ucraineni. Numarul lor, incluzând cele 30.600 persoane care s-au declarat în

1992 lipoveni, s-a redus în perioada 1930-1956 cu 12.000 (datorita emigrarii), la

ultimul recensamânt situându-se la nivelul anului 1956. Ei reprezinta în prezent

0,2% din populatia României şi traiesc preponderent în mediul rural. Proportia

celor care trăiesc în urban a înregistrat o usoara descrestere. În perioada 1930-

1992, rusii-lipoveni din Capitala au scazut de la 3.700 la 1.200 persoane. Sunt

raspânditi în noua judete din România. Aproape 9/10 dintre ei locuiesc în judetele

Tulcea, Constanta, Iasi, Suceava si Braila. În Tulcea şi Constanţa se gasesc peste

42

jumatate din persoanele de nationalitate rusa (7,5 % în ponderea judetului). În

ultimii 25 ani, a crescut în rândul acestei nationalităţi numărul persoanelor de sex

feminin.

Per total nascuti vii, predomina însă nascutii vii de sex masculin, care îi

depasesc în proportie pe nascutii vii de sex masculin români. Rusii-lipoveni au o

proportie ridicata (62,4 %) de populatie adulta de 5-59 ani, mai mare decât cea din

1977. Proportia celor fara scoala absolvita este la ei de 10,4 %, desi numarul

absolventilor învatamântului secundar a înregistrat o crestere semnificativa în

perioada 1977-1992.

Rusii-lipoveni aveau, în 1992, un procent de 6,9 % analfabeti, din care 3/4

vârstnici. Din punct de vedere al religiei, acestia s-au declarat 62,2 % crestini de rit

vechi si 31,8 % ortodocsi. A crescut în 1992, fata de 1977, populatia activa la rusii-

lipoveni.

Tendinţe şi comportament - Rusii-lipoveni nu manifesta tendinte emigrationiste,

ci doar de usoara deplasare din urban în rural.

În conditiile initierii unor actiuni din exterior, de destabilizare zonala, de

sabotare a activitatii economice si politico-administrative, este posibila atragerea

lor, implicarea în acte diversioniste, destabilizatoare, antistatale, chiar si numai pe

fondul consumului exagerat de alcool si al apartenentei la etnia rusa, descendenta

din Imperiul sovietic, care, nu este exclus sa-si fi creat, pe teritoriul României, în

deceniile staliniste, structuri informative si de actiune terorista, în prezent bine

conservate. De altfel, Rusia a cultivat cu insistentă, dupa 1990, relaţiile cu o parte a

populatiei din nordul Dobrogei, care, explicabil, si-a stabilit o noua denumire a

nationalitatii, de rusi-lipoveni, desi, de secole, ei s-au numit ori lipoveni, ori rusi59.

Activitatea lor principala – pescuitul (dar nu numai) – le conferă disponibilitatea

spre cooperare de grup si solidaritate grupala si etnica. Unele conflicte, de mici

43

dimensiuni, se nasc îndeobste pe fondul consumului de alcool. Pastratori ai unor

trasaturi de cultura morala ale poporului rus, ca sentimentul datoriei, onoarei,

onestitatii, sacrificiului şi modestiei, înfruntarii cu stoicism a vitregiilor naturii si

vietii, rusii-lipoveni manifesta loialitate fata de statul român si respect fata de

autoritati. Ei îsi îndeplinesc cu constiinciozitate obligatiile ce le revin fata de

societate si nu intra în conflict cu membrii altor comunitati.

Anumite conflicte, de însemnatate redusă, ce apar uneori, îsi au cauzele în

disfunctionalitati organizatorice, administrative, în competitia pentru resursele

insuficiente, în sarcinile de lucru etc. si au un impact limitat asupra coeziuni inter

si intraetnice sau de grup.

TURCII SI TATARII

Date statistice, dinamica, distributie teritoriala - Potrivit recensamântului oficial

din 1992, în Dobrogea traiesc 53182 de turci. Dintre acestia, turcii anatolieni

(turcii propriu-zisi) sunt în numar de 29.533. Lor li se adauga 24.449 de tatari. În

afara Dobrogei, pe teritoriul României, locuiesc 5798 de turci si 277 de tatari.

Turcii si tatarii traiesc preponderent în asezarile urbane. În perioada 1930-1992

populatia tatara din mediul urban a crescut cu 60%. În ultimii 15 ani a crescut

numarul populatiei turce de sex feminin. La tatari, între nascutii vii, predomina cei

de sex feminin. Turcii au structura de vârsta tânara. Cei între 0 si 14 ani sunt în

proportie de 33,2% (mai multi decât românii, 22,7%). Comparativ cu 1977, a

scazut populatia tânara la tatari. Categoria de vârsta 15-59 ani are o proportie de

65,7% la tatari.

Tendinte, comportament - În evaluarea acestor riscuri trebuie sa tinem cont de

faptul ca turcii din România reprezinta 0,2% din populatia întregii tari, iar acestia

sunt sustinuti de statul turc.

Tendinta Turciei de a deveni putere regionala a amplificat relatiile deja

tensionate cu unii din vecinii sai sau a dus la racirea relatiilor bilaterale cu alte state

44

din regiune: Cu Grecia, disputa teritoriala privind o parte din insulele din Marea

Egee; implicarea în problema cipriota, stationarea în nordul Ciprului a unui

important contingent militar turc (35000 de militari); acuzatii privind implicarea

Greciei în sustinerea actiunilor separatistilor kurzi; Cu Siria, disputa teritoriala

pentru provincia Hatay; Cu Irakul, datorita deselor incursiuni ale fortelor de

securitate turce pe teritoriul Irakului, împotriva separatistilor kurzi; Cu Iranul,

drept urmare a dorintei Turciei de a-si extinde influenta asupra tarilor islamice

caucaziene si asupra statelor din fosta Uniune Sovietica.

Principalele coordonate ale politicii externe turce în regiune sunt: Întarirea

rolului de lider regional pentru statele din sud-estul Europei cu populatie

musulmana numeroasa: Albania, Bosnia-Hertegovina (sprijina Tirana pentru

crearea Albaniei Mari - Kosovo si vestul Macedoniei - o sustine în ceea ce priveste

politica de albanizare a comunitatii grecesti; prin atragerea Albaniei în sfera sa de

influenta, Turcia urmareste sa controleze tarmul Marii Adriatice si sa poata realiza

mai usor contactele cu zonele musulmane din Bosnia-Hertegovina, scopul

strategiei secundare este înconjurarea Greciei cu ajutorul unor aliati fideli);

Intensificarea relatiilor cu Germania si Israelul în scopul obtinerii sprijinului politic

necesar aderarii la U.E., precum si pentru continuarea procesului de modernizare –

înzestrare a fortelor sale armate;

Sprijina Azerbaidjanul în disputa teritoriala a acestuia cu Armenia; Are

sustinere S.U.A. pentru construirea pe teritoriul sau a magistralei de transport a

petrolului extras din Marea Caspica; Trebuie avuta în vedere tendinta Turciei de a-

si extinde cât mai mult aria de influenta si de a-i sprijini în actiunile lor pe

musulmanii din celelalte tari. Este demn de luat în atentie semnalul dat de mass-

media din perioada martie-aprilie 2001 cu privire la sprijinul acordat de autoritatile

45

turce comunitatii turco-tatare din România. În România, exista si o minoritate

kurda. Desi kurzii din România, ca toti kurzii din lume, sprijina lupta etnicilor

kurzi din Turcia, Iran si Irak pentru realizarea unui stat kurd, nu exista, în tara

noastra, pericolul unei confruntari majore între etnia turca si cea kurda, asa cum nu

exista nici primejdia ca, în zona Banatului, sa se declanseze un conflict sângeros

între croati si sârbi.

Armenii

Cei mai multi, armeni de confesiune ortodoxa, traiesc in Bucuresti si in

Constanta (circa 1400), iar restul, de confesiune catolica, in Transilvania. In anul

1990, dupa rasturnarea regimului comunist, la Bucuresti ia fiinta Uniunea

Armenilor din Romania (UAR), organizatie politica si culturala. In plan politic,

reprezentantii Uniunii Armenilor din Romania au avut un rol important in Comisia

pentru Minoritati a Frontului Salvarii Nationale (1990), in decizia privind

reprezentarea in Consiliului Provizoriu de Uniune Nationale a fiecarei minoritati

nationale legal constituite cu trei reprezentanti. Comunitatea armeana este una

dintre minoritatile reprezentata in Parlament inca din prima legislatura (1990-

1992). In dezbaterile parlamentare reprezentantii etnicilor armeni au avut un rol

foarte important in includerea in Constitutie si apoi in legea electorala a dreptului

organizatiilor minoritatilor nationale sa poata fi reprezentate in Parlament.

Bulgarii

Majoritatea etnicilor bulgari din Romania sunt urmasi ai diasporei bulgare,

care s-a format prin emigrarea din tinuturile bulgare la nord de Dunare, in timpul

stapanirii otomane. Acestora li s-au alaturat si acei bulgari din Dobrogea care nu

46

au emigrat conform prevederilor acordului de la Craiova, din 1940, care a

reglementat statutul Cadrilaterului, precum si cetatenii bulgari care au fost

naturalizati.Astazi, aceasta populatie se compune din doua comunitati, distincte din

punct de vedere istoric si organizatoric - cea a bulgarilor banateni, care sunt

catolici si cea a bulgarilor din Sudul Romaniei (Oltenia, Muntenia si Dobrogea),

care sunt ortodocsi.

Aceste grupari ale diasporei bulgare au in comun originea etnica, graiul,

unele asemanari in cultura traditionala si, in special, caracterul lor agrar. Ele se

deosebesc insa prin asezare geografica, religie, particularitati culturale si dialecte

specifice, soarta istorica si gradul de mentinere a caracterului lor etnic.

Procesul de asimilare naturala al bulgarilor din Muntenia si Oltenia este mult

mai pronuntat decat la bulgarii banateni, astfel ca la recensamantul din 1992, doar

2000 de persoane si-au declarat apartenenta la aceasta minoritate.

Potrivit recensamantului din anul 1992, numarul total al celor care au declarat ca

sunt de nationalitate bulgara este de 9.935 de persoane, ceea ce reprezinta 0,04%

din totalul populatiei., numarul acestor scolari era de 461. In toamna lui 1999, la

Bucuresti a fost redeschisa, in paralel cu Liceul roman din Sofia, vechea Scoala

bulgara, cu limba de predare bulgara.

II.3. Proiecte pentru o Românie Interculturală

Toate minoritatile din România se confrunta cu o criză de identitate într-un

secol care pare din ce in ce mai putin dispus sa-i accepte, sa-i tolereze, fara sa le

ceara o schimbare fundamentala a culturii si traditiilor lor. Toate aceste proiecte au

fost derulate cu un singur scop: micsorarea distanţei dintre minorităţi şi majoritate.

Mozaic (mai 1999 - mai 2000 - Proiectul isi propune dezvoltarea de relatii stabile

de colaborare intre scoli si muzee din patru regiuni ale Romaniei: Timisoara, Sibiu,

47

Iasi si Bucuresti. Activitatile derulate au drept obiectiv promovarea unor relatii

armonioase intre minoritati si majoritate pe baza utilizarii patrimoniului cultural al

muzeelor ca instrument de educatie interculturala. Finantare: Programul Masuri

de Incredere al Consiliului Minoritati: identitate si coexistenta (noiembrie 1999 -

octombrie 2000) are ca obiectiv implicarea unor tineri reprezentanti ai celor 17

minoritati nationale recunoscute in Romania in activitati legate de reconstituirea

contributiei minoritatilor la viata sociala si culturala a Romaniei pe baza unor

marturii de istorie orala. Un volum reflectand rezultatele activitatii tinerilor

implicati va fi publicat in finalul proiectului.

Proiectul se desfasoara in colaborare cu Departamentul pentru Protectia

Minoritatilor Nationale din cadrul Guvernului Romaniei si cu organizatii ale

minoritatilor nationale. Finantare:

Programul Masuri de Incredere al Consiliului Europei. Coeziune sociala

intr-o societate pluriculturala in Sud-Estul Europei, (noiembrie 1999 - iulie 2000)

isi propune sa dezvolte un climat de toleranta si de intelegere reciproca intre

comunitatile culturale din mai multe regiuni ale Iugoslaviei.

Sunt implicati reprezentanti ai unor organizatii nonguvernamentale si ai

comunitatilor culturale din Voivodina, Serbia, Sandjak si Muntenegru. Finantare:

Programul Masuri de Incredere.

EURROM - Integrarea culturii romilor in educatia scolara si extrascolara (1998 -

2001). Proiectul este sprijinit financiar de Programul SOCRATES - COMENIUS al

Comisiei europene, fiind primul din acest program coordonat de o institutie est-

europeana. El implica parteneri din Franta, Slovacia, Spania si Romania.

Pe parcursul primului an al proiectului, in cadrul unei retele de scoli cu elevi

romi, profesorii au derulat activitati de explorare a mediului social si a istoriei

locale, pe baza de interviuri cu membri ai comunitatii, analize de arhive etc.

incercand sa integreze aceste element in procesul de educatie.

48

Pe baza acestei experiente, in cursul celui de-al doilea an a fost elaborat un

ghid metodologic adresat cadrelor didactice ce lucreaza cu elevi romi. Cel de-al

treilea an a fost consacrat inserarii metodologiei elaborate in programele de

formare continua a cadrelor didactice, precum si sensibilizarii familiilor si

comunitatilor de romi. A fost astfel elaborat primul curs on-line adresat cadrelor

didactice care lucreaza cu elevi romi.

CAPITOLUL III

CERCETĂRI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE

INTERCULTURALITĂŢII

III.1.Barometrul relaţiilor interetnice

România este o ţară în care relaţiile interetnice au generat, îndeosebi în

prima parte a anilor ’90, situaţii conflictuale intens mediatizate şi pătimaş abordate

în spaţiul politic.Care sunt deci tendintele în ceea ce priveste posibilele diferende

etnice în România? Care sunt factorii care le conditioneaza?

Se apreciaza ca una din cauzele recrudescentei tensiunilor etnice din

România (ca, de altfel, din întreaga lume) o reprezinta diminuarea potentialului

economic al tarii si, în consecinta, saracirea populatiei. În realitate, lucrurile nu

stau asa. Chiar daca, în anumite împrejurari, saracia poate fi un factor favorizant al

tensiunilor sociale, inclusiv etnice, ea nu poate fi cauza acestora. Cauzele

tensiunilor etnice din România (fireste, ale acelor tensiuni care exista) sunt

complexe. Fara a nega prezenta unor nemultumiri si a unor contradictii care exista

49

practic între aproape toate etniile din lume, se poate spune ca tensiuni periculoase

se manifesta doar în raporturile etniei maghiare cu cea româna. Scaderea drastica,

în ultimii 11 de ani, a PIB creeaza nesiguranta, instabilitate si nemultumiri în

rândul populatiei.

Etniile din România se afla într-un proces de reafirmare a identitatii lor

culturale, continuând dialogul care exista aici de sute de ani cu etnia majoritara, dar

si între ele. În anumite zone ale tarii s-au creat adevarate relatii de respect si ajutor

reciproc.

Oamenii se viziteaza, îsi învata cântecele, îsi apreciaza unii altora valorile.

Participarea etniilor la viata politica a tarii, dialogul cultural existent în România,

accesul la valori si drepturile neîngradite, în pofida unei situatii economice dificile,

sunt de natura sa armonizeze relatiile etnice din România. Aceasta asertiune nu

este valabila pentru etnia maghiara, care, deocamdata, se supune unui alt program.

Puncte forte ale fenomenului confruntarilor etnice

În ce masura este sustinut sau încurajat acest fenomen de politica marilor puteri?

Exista fenomenul presiunilor exercitate de natiunea majoritara împotriva

minoritatilor nationale

Organismele internationale nu accepta diferendele etnice. Dimpotriva, le

considera amenintarea strategica numarul unu si, din acest motiv, ONU, OSCE,

Consiliul European au elaborat o multime de documente si de reglementari ale

problemelor minoritatilor în sistemul relatiilor internationale, astfel încât, pe cât

posibil, conflictele interetnice sa fie prevenite.

Tensiunile inter-etnice nu au o coordonare internationala. Dar exista

interinfluente de acest gen, în special când este vorba de miscari violente. De-a

lungul timpului, s-a acumulat o experienta dramatica în acest sens. Toate miscarile

etnice, ca si cele nationaliste, tin seama de ea si o aplica. Pentru ca, desi nu exista

coordonare internationala a miscarii etniilor, exista totusi o buna comunicare între

50

ele. Dar si actiunile non-violente ale etniilor încep sa aiba din ce în ce mai mult o

sustinere internationala.

S-a plecat de la ideea ca astfel de actiuni exista si ele nu pot fi stopate,

întrucât au cauze complexe, care se cer analizate, atât la nivelul statelor, cât si la

cel al comunitatii internationale, în vederea gasiri i unor solutii globale. Astfel de

solutii sunt percepute însa foarte diferit. Unele state le considera ca agresiuni,

exercitate în numele comunitatii internationale (de fapt, ale celor care dirijeaza sau

influenteaza comunitatea internationala),

Alte state considera ca, într-adevar, problemele minoritatilor au si solutii

internationale (pentru ca au cauze internationale) si, ca atare, trebuie gasite,

discutate si eventual acceptate si astfel de solutii.

Puncte vulnerabile

Care sunt interesele care se afla înapoia acestor diferende? Ale cui? Cum

sunt distribuite ele?

Diferentul etnic este o functie de incompatibilitate între interesele unei etnii

(identificata ca entitate socio-culturala, mai exact, etno-culturala) si interesele altei

etnii sau cele ale statului national (federal). De remarcat ca etnicitatea nu reprezinta

prin ea însasi o sursa de conflict. Sursa de conflict rezulta din confruntarea de

interese, se afla în aceasta confruntare.

La baza diferendului etnic se afla, deci, divergenta de interese. Este vorba, în

primul rând, de intereseleetniilor respective. Cu alte cuvinte, sursele principale,

determinante ale divergentelor si conflictelor asa-zise etnice se afla în interiorul

etniilor si nu în afara lor. De aici nu rezulta, desigur, ca diferendele etnice nu-si au

si cauze situate în afara etniilor. Interesul rezulta însa din raporturi (politice,

economice, sociale etc.) si, de aici, probabilitatea ca în arhitectura diferendului

etnic sa se afle si alte interese decât cele ale etniilor respectiv

51

Discrepantele dintre interesele reale ale etniilor (cele care pot duce la diferend) si

imaginea lor sunt foarte greu de sesizat. În general, mai toată lumea, inclusiv

organismele internationale abilitate, opereaza cu imagini, cu cifre, cu statistici, cu

rapoarte etc. Studiile si analizele care se fac (desi sunt foarte detaliate, unele bazate

pe o cazuistica bogata) nu pot surprinde decât unele aspecte ale realitatilor, si nu

fenomenul ca atare. Aceste aspecte, decupate din ansamblu, nu pot conduce la

solutii generale, valabile oricând si oriunde, ci doar la rezolvari temporare si

partiale.

Care sunt si cât sunt de reale problemele minoritatilor din România?

Cele 18 minorităţi etnice reprezentate în Parlamentul României, ca si

celelalte mici grupuri etnice, au o serie întreaga de probleme. Cele mai multe sunt

comune tuturor cetatenilor români si e foarte greu sa le atribui etniilor. Aceste

probleme rezulta din dificultatile economice, din cele care tin de obtinerea si

pastrarea unui loc de munca, de viata sociala, de protectia si siguranta cetateanului

si a proprietatii, de accesul la educatie etc. Cele specifice etniilor se grupeaza în

general pe doua paliere:

- conservarea identitatii etnice si a sistemelor de valori proprii;

- stabilitatea teritoriala si rezolvarea dificultatilor vietii de fiecare zi.

Iată câteva statistici care descriu relaţiile dintre principalele grupuri minoritare din

Dobrogea:

Tabel nr.1. Relaţiile dintre Români şi Rromi, acum faţă de înainte de 1989

52

Relaţiile dintre români şi rromi sunt acum mai bune sau mai proaste faţă de

înainte de 1989?31

Diferenţele până la 100% sunt reprezentate de cei care au răspuns “neschimbate” şi

de non-răspunsuri.

Tabel nr. 2 Relatia de conflict/colaborare între etniile din

Dobrogea

Diferenţele până la 100% sunt reprezentate de cei care au răspuns

“ignorare reciprocă”, “alta” şi non-răspunsuri”.

31 Datele pentru 1995 sunt preluate din sondajul IMAS, iar cele pentru 2000 din sondajul CCRIT.

53

Trebuie remarcat că relaţiile dintre români şi turci sunt percepute drept

conflictuale îndeosebi de către românii din afara Dobrogei. Cei din Dobrogea

situează conflictul în altă parte decât în zona în care trăiesc32.Cu alte cuvinte,

conflictul este perceput de regulă ca pe ceva care se întâmplă undeva, mai rar ca pe

o experienţă directă. Punctual, un domeniu în care apartenenţa etnică este

percepută ca discriminatorie este cel al ocupării unui loc de muncă. 44% din

români consideră că rromii sunt dezavantajaţi,

Tabel nr.3 Aprecierea legilor româneşti cu privire la drepturile minorităţilor

Tabelul următor redă sintetic câţiva indicatori ai condiţiilor de viaţă măsuraţi prin

ancheta BARE, comparativ pe cele patru grupuri studiate

Tabel nr.4 - Standard de viaţă

.

români români Turci ţigani

32 În cercetarea CCRIT din 2000, propor]ia românilor din zonele de sud est care au caracterizat drept conflictuale relatiile cu maghiarii a fost de 8%

54

Dobrogea

Lucrează 37% 43% 40% 16%

A fost şomer în

ultimul an14% 13% 12% 17%

Venit lunar

/persoană din

gospodărie

505 mii 604 mii 705 mii 226 mii

Condiţii de locuire

(persoane/cameră)1.3 1.4 1.3 2.7

Dotare bunuri de

folosinţă

îndelungată33

3.0 3.6 3.6 1.3

Ponderea

absolvenţilor de

învătământ

superior

8% 10% 6% 0%

Ponderea

persoanelor fără

şcoală

3% 2% 1% 18%

Ceea ce frapează este diferenţa dintre standardul de viaţă al minorităţii rrome şi cel

al restului populaţiei. Cu toate acestea, 20% dintre români cred că ţiganii sunt

grupul etnic cel mai bogat. Este un exemplu tipic de stereotip cultural.

III. 2 Prejudecăţi împotriva Rromilor

33 Num@rul bunurilor de]inute, dintr-o list@ de 12.

55

În ceea ce priveşte stereotipiile şi prejudecăţile faţă de Rromi, ele sunt tipice

unor situaţii de reprezentare şi raportare la minorităţile marginale şi cu status

scăzut. În cea ce priveşte stereotipiile despre populaţia rroma, nimic nou sub soare,

persistând aceleaşi stereotipii centrale care organizează percepţia socială a acestui

mozaic etno-social (înapoiere, standarde diferite de cele ale majorităţii în

raportarea la proprietatea privată, o igienă personală şi o morală a muncii

considerate precare). Fără a putea furniza argumente convingătoare, anumite date

ne indică faptul că dincolo de stagnare există totuşi o anumită tendinţă de

modificare.

Putem presupune că că acea populaţie cu atitudini şi aşteptări marcant

negative faţă de rromi s-a restrâns, dar în cadrul populaţiei care nutreşte asemenea

sentimente mai degrabă putem deduce o anumită creştere a intensităţii

sentimentelor negative faţă de rromi.

Persistă aproape neschimbată acea cvasiconsensuală tendinţă de incriminare

colectivă a rromilor ( atât în 2003 cât şi acum 82% din populaţie este de acord cu

afirmaţia: „Cei mai mulţi dintre rromi încalcă legile”). Dar de exemplu, segregarea

forţată a Rromilor este susţinută de mai puţini decât acum trei ani. Anumite măsuri

de protecţie socială şi afirmare cultural-identitară a rromilor sunt mai degrabă

sprijinte acum decât cu trei sau patru ani mai devreme.

Tabel nr.5

Sunt mai degrabă de acord (numai subiecţi ne-rromi) 2006 2002

Statul român trebuie să asigure (copiilor romi) învăţământ în

limba romanes.

45 46,2

Statul român trebuie să susţină organizaţiile culturale ale

romilor (ţiganilor) din România.

56,9 57,3

56

Statul român ar trebui să sprijine organizaţiile etniei romilor la

nivel naţional.

49,5 37,7

Statul român ar trebui să ajute la dezvoltarea identităţii etnice

rome.

68,5 43,7

În acest context trebuie menţionat faptul că există un optimism legat de

nivelarea diferenţelor sociale şi de modul de viaţă dintre rromi şi majoritate prin

educaţie, 60% fiind în dezacord cu afirmaţia „Rromilor nu le trebuie şcoală pentru

că oricum nu se folosesc de ea.”

Dar cu toate elementele pozitive ce se constată la nivelul opiniei publice,

avem segmente semnificative de populaţie cu atitudini vădit negative faţă de rromi

şi fără reţineri asumate. Mai mult, datele ne indică faptul că cei care îşi asumă

prejudecăţile, cu toate că sunt cu ceva mai puţini decât acum trei-patru ani, dar sunt

şi mai vehemenţi în exprimarea anumitor opinii. Astfel, comparativ cu datele de

acum patru ani, creşte segmentului de populaţie care evaluează ca fiind

indezirabile anumite relaţii sociale de proximitate (prietenie, vecinătate, etc.) cu

rromii.

Creşte ponderea acelora care evaluează relaţiile cu rromii, atât la nivel local

cât şi naţional, ca fiind mai degrabă conflictuale decât de colaborare (la nivel local

ponderea acelora care mai degrabă definesc relaţiile cu între rromi şi majoritatea

locală ca fiind conflictuală a crescut comparativ cu 2002 cu aproape 18%). Este

semnificativă creştere ponderii celor care îşi exprimă o opinie în legătură cu

această problemă (scăderea volumului non-răspusurilor sau a acelora care refuză să

se pronunţe), ea putând indica a faptul că semnificaţia acestei probleme creşte

având relevanţă pentru mai multe categorii sociale, care mai înainte nu au dat

importanţă acestei probleme.

57

Rromii sunt percepuţi ca fiind categoria cea mai susceptibilă a fi tratată

defavorabil în contactul cu anumite instituţii sau în locaţii sociale ce ţin de practica

vieţii cotidiene (locul de muncă, cumpărături, etc.). Aproape trei sferturi din

populaţie îi consideră pe rromi ca fiind între categoriile sociale şi etnice cele mai

defavorizate. 45% îi vede clar ca fiind categoria etnică cea mai dezavantajată dacă

vine vorba despre ocuparea unui loc de muncă. Vestea proastă este că această

reprezentare destul de a răspândită a populaţie despre tratamentul diferenţiat şi

defavorabil al rromilor nu are în mod univoc conotaţii negative.

Astfel că peste 60% din populaţie consideră un asemenea tratament

diferenţiat ca fiind legitim (fiind de acord cu afirmaţia „Dacă aş fi patron, nu aş

angaja romi pentru că majoritatea sunt leneşi şi fură.”), practic aruncând vina în

mod exclusiv pe rromi pentru tratamentul discriminativ la care (şi în opinia

majorităţii) sunt supuşi. Este clar că identificarea şi localizarea discriminării

rromilor nu înseamnă şi dezaprobarea unor asemenea practici, majoritatea

populaţiei considerând că acestea sunt componente legitime a ordinii sociale.

III.3. Privatitate comunitarã şi integrare în cazul romilor

Numărul romilor stabiliţi de recensământul din 1992 este cu siguranţă mai

mare decât numărul lor real. Asociaţiile romilor vorbesc, în mod obişnuit, de valori

între 1 milion şi 2,5 milioane. Un studiu publicat în Franţa pentru guvernul francez

indică şi el 2,5 milioane de romi.i Însă singura cifră care rezultă dintr-o cercetare

sociologic controlată este cea a Institutului de Studiu a Calităţii Vieţii, care estima,

în momentul investigaţiei, circa 1,5 milioane de romi.

i

58

Actualul sistem legislativ relativ la minorităţile naţionale, fondat pe măsuri

speciale, prin care se asigură privatitatea comunitară a minorităţilor pare să fie

suficient pentru nevoile romilor. Problemele acestei comunităţi ţin, pe de o parte,

de discriminare, pe de altă parte, de asigurarea emancipării comunităţii, prin care

să se asigure o mai bună reprezentare şi o mai bună participare la împărţirea

resurselor. Atât tema discriminării, cât şi obţinerea reprezentativităţii pusă în

beneficul participării la utilizarea resurselor sunt, esenţialmente, teme ale integrării

minorităţii romilor.

Este de notat că niciodată nu a fost exprimată, din partea majorităţii, vreo

preocupare faţă de existenţa unei cât mai mari privatităţi comunitare a romilor. Din

contră, forţele naţionaliste româneşti par să fi preferat un cât mai mic contact al

societăţii cu romii. Până în 1996 au existat zeci de cazuri de expulzare a unor

grupuri de romi din satele unde locuiau.

Atitudinile exprimând o dorinţă de segregare - la şcoală, în zonele de locuit -

sunt de asemenea curente. Aceasta arată că atâta timp cât nu există o competiţie

simbolică cu o minoritate, privatitatea comunitară a minorităţii este dorită, nu

contestată. Niciodată nu a fost exprimată teama de o eventuală “enclavizare” a

romilor, aşa cum s-a întâmplat în cazul maghiarilor.34

Lucrul acesta constituie un revers al refuzului integrării. Practic,

probematica romilor, în toţi cei 11 ani de la schimbare, a fost problema

discriminării şi a accesului la resurse. Presiunea noilor lideri ai romilor, civici şi

politici, împreună cu presiunea forţelor interne prodemocratice, la care se adaugă

presiunea internaţională, a făcut ca această stare de lucruri să înregistreze o

anumită evoluţie.

34 Conventia-cadru pentru protectia drepturilor minoritatilor nationale, 10 noiembrie 1994.

59

Guvernarea de după 1996 a asigurat pentru prima dată o dezvoltare

instituţională destinată să asigure o mai mare participare a romilor. Departamentul

pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale şi 16 Roma ONG-uri ii - formând un grup

de lucru al romilor - au semnat un protocol de parteneriat pentru elaborarea unei

strategii naţionale pentru protecţia romilor şi pentru punerea în aplicare a unui

program de îmbunătăţire a situaţiei romilor din România. Oficiul National pentru

Romi din cadrul DPMN a căpătat competenţa pentru stabilirea şi menţinerea

relaţiilor cu organizaţiile romilor.35

În august 1998, a fost creat un Comitet Inter-Ministerial pentru Minorităţile

Naţionale, cu scopul coordonării şi unificării politicilor publice pentru protecţia

minorităţilor naţionale, incluzând cele care vizează populaţia roma. Sub autoritatea

Comitetului Inter-Ministerial, s-a creat o Sub-comisie pentru romi, cu statut de

organism mixt, format din experţi guvernamentali şi experţi independenţi numiţi de

ONG-uri ale romilor.

Pentru întreaga complexitate a situaţiei romilor şi a încercărilor de a îi găsi

un răspuns, ca studiu de caz poate fi luată situaţia învăţământului pentru romi.

"Numai 50% dintre copii romi merg la şcoală în mod regulat ... nu sunt

segregaţi în instituţii speciale ... dar predominanţa sentimentelor anti-roma în şcoli

şi în particular, printre mulţi profesori descurajează părinţii să-şi trimită copiii la

şcoală (...) 80 dintre romi nu au o educaţie vocaţională."36 Conform datelor din

1996, din 70.000 persoane fără educaţie, majoritatea erau romi.37

Urmarea a fost că Ministerul Educaţiei Naţionale a promovat strategii de

discriminare pozitivă şi a creat un cadru pentru lupta împotriva analfabetismului. iii

35 Elena Zamfir, Catalin Zamfir (coord.), Politici sociale Ed.Humanitas, 2000, Bucurest, p. 173.

36 Ibidem37 Nationalitatile din România la recensamântul din 7 ianuarie 1992, Comisia Nationala de Statistica ii

iii

60

Studiul limbii romani în şcoala primară a început în câteva clase în anul şcolar

1992-1993. În 2000-2001 existau circa 200 profesori romi şi ne-romi, predând

romani ca limbă maternă la mai mult de 10 000 de elevi.”38

Mai trebuie menţionat că în fiecare an aproximativ 150 de romi beneficiază

de acţiuni afirmative în universităţi.iv În total, aceasta înseamnă aproximativ 600 de

studenţi romi.

De abia în anul 2000, s-a reuşit adoptarea unui act normativ care asigură,

pentru prima dată, sancţionarea celor mai curente acte de discriminare pe bază

rasială şi etnică. În 2001 s-a adoptat Strategia naţională în beneficiul romilor. În

2002, Strategia este în plină desfăşurare.

În concluzie, multiculturalismul românesc s-a aflat în faţa unei puternice

presiuni pentru integrarea minorităţii romilor. Problema privatităţii culturale

aproape nu se pune, deşi punerea ei în discuţie nu ar fi cu totul lipsită de

relevanţă.39 Datorită divizării extreme a comunităţii de romi, puterea politică a

acestora rămâne scăzută.40 Ca urmare, integrarea romilor trebuie descrisă mai puţin

în termenii negocierii dintre comunitatea de romi şi majoritate, cât în termenii

cerinţelor unei societăţi democratice.

Presiunea externăv, mişcarea civică românească pentru drepturile

minorităţilor şi conştiinţa, la nivelul autorităţilor publice, a faptului că dezvoltarea

38 Girescu Dinu C., România în anii celui de al doilea razboi mondial, Editura Militara, 1986, p.150-15139 Structura etnica a României în secolul XX, în, „Minoritari, marginali, exclusi“, coordonator Neculau, Adrian si Ferréol cob Gheorghe, Gilles, Editura Polirom, Iasi, 1996, p. 179 40 Ibidemiv

v

61

generală nu este compatibilă cu starea de subdezvoltare a romilor au constituit

principalele forţe care au determinat luarea măsurilor entru o mai mare integrare a

romilor.

62