Luceafarul Comentariu

Poemul “Luceafarul” a fost publicat in forma sa definitiva in aprilie 1883, in Almanahul Societatii Academice Social – Literare “Romania Juna” din Viena. Criticul Tudor Vianu sustinea ideea ca daca s-ar pierde tot ce a scris poetul vreodata intregul sau univers liric ar putea fi reconstruit doar pe baza acestui poem. Este considerat chintesenta gandirii poetice si filozofice a lui Eminescu.

Are la baza 2 surse importante de inspiratie. Prima sursa este un basm folcloric “Fata in gradina de aur” gasita in memorial lui Richard Kunish. A doua sursa se bazeaza pe filozofia lui Schopenhauer : lumea ca vointa si reprezentare unde apare o imagina a geniului in antiteza cu omul obisnuit. Geniul se caracterizeaza prin singuratate, prin capacitatea de a-si depasii subiectivitatea, de a cunoaste lumea obiectiv si sa capate o anumita faima care ii asigura un soi de nemurire simbolica.

Tematica si sensul poemului apar intr-o nota a poetului in unul dinte manuscrisele sale “ intelesul allegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte, insa pe pamant nu e capabil a fericii pe cineva, nici capabil de a fi fericit. “Luceafarul” lui Eminescu povesteste intr-un cadru de basm iubirea stranie dintre Hyperion, astrul serii si frumoasa fata de imparat.

Opera este compusa din 4 parti, structurate de dialogul dintre cele 2 planuri simbolice: cosmic si terestru. Primul simbolizeaza geniul in interpretarea poetului, iar al doilea a conditiei umane commune. Intre cele doua spatii se fixeaza o relatie de incompatibilitate, dar si de fascinatie, atractia existand cel putin pana in finalul poemului. Aceasta structura absoarbe apoi nenumarate motive romantice: fabulosul, oniricul, acvaticul, ingerul si demonul, zborul intergalactic etc. Eminescu opteaza in cazul poemului pentru o forma numita lirism cu masti.

Imaginea care contureaza cele doua spatii sugereaza in prima parte o relatie aparent paradoxala, de apropiere si de distanta. Imensitatea spatiala si temporala ca motiv romantic apare frecvent la Eminescu si este o sugestie cum

ca cele doua lumi se apropie, de unde si preferinta pentru epitete ca “vechi”, “etern”, “adanc” etc. Spatiul astrului absoarbe si spatial terestru. Intalnirea celor doi nu poate avea loc in planul realitatii imediate, se asociaza cu elemente ale iluziei cum ar fi noaptea, somnul, oglinda. Prima parte pune accentul nu pe distanta ci pe fascinatia pe care o exercita un spatiu asupra ceiluilalt. Fabulosul, oniricul, straniul sunt sugestii romantic puternice spre exemplu cele doua aparitii ale astrului :“ Parea un tânar voievod/Cu par de aur moale,/ Un vânat giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale” forma angelica. A doua aparitie este caracterizata de intuneric, apartine unei lumi demonice „Pe negre vitele-i de par/ Coroana-i arde pare/....Dar ochii mari si minunati/Lucesc adânc himeric,/ Ca doua patimi fara sat/Si pline de-ntuneric”. Se creeaza o aparitie nefireasca sugerata si de reactia fetei de-mparat „Strain la vorba si la port,/Lucesti fara de viata,/ Caci eu sunt vie, tu esti mort...”

Partea a doua se desfasoara exclusiv pe plan terestru. Urmareste desfasurarea idilei dintre fata de imparat si pajul Catalin, evidentiind usurinta cu care aceasta trece peste dorul pe care il simte fata de Hyperion si cedeaza la staruintele acestuia, acceptandu-i dragostea, desii dragostea sa nu are nimic din maretia si profunzimea iubirii Luceafarului. Catalina, dupa cum o numeste poetul pe fata, coplesita de nostalgie realizeaza ca nu se va putea ridica niciodata la inaltimea lui Hyperion, pe care il intelege si-l doreste.

Partea a treia descrie calatoria Luceafarului prin Cosmos, printre sferele ceresti, catre Demiurg, pentru a-i cere dezlegarea de vesnicie. Secventa este de o frumusete si o maretie uluitoare. Aripile sale cresc la dimensiuni uriase, din vailea Haosului izvorasc lumini exact la ca inceputul lumii . Impatimit de iubire ii cere Creatorului sa-l faca muritor pentru a putea fi fericit. Acesta il asculta rabdator, apoi uimit incearca sa-l convinga de zadarnicia rugamintii sale. Ii arata micimea omului, efemeritatea sentimentelor omenesti, prapastia care se intinde intre Hyperion si Catalina. Mai mult ii spune ca moartea nu i-o poate daruii si de venicie nu-l poate dezlega. Apoi ii indreapta privirea spre Pamant, unde doi indragostiti stau la adapostul noptii sub un tei.

Partea a patra si ultima proiecteaza in prim plan spatiul terestru conturat prin motive care apar deseori in idilele eminesciene: seara, luna, stelele, un cadru incarcat de lumina, iar replica lui Catalin contureaza o imagine diferita a personajului decat cea din partea a doua.

Limbajul metaforic „raza ochiului senin” poate fi semnul unei transfigurari prin dragoste. Limbajul lui Catalin se apropie de limbajul Catalinei din prima si ultima parte sau chiar de cel al astrului. Transfigurarea este sugerata si de alte imagini cum ar fi aceea a cuplului din strofa 93 -> motivul angelitatii, florile argintii si metafora „o dulce ploaie” face sugestia delicatetei. Finalul prin cuvintele astrului pune accentul pe incompabilitatea dintre cele 2 lumi prin antiteza, prin metafora referitoare la conditia umana „Cercul vostru stramt” si prin doua epitete ale conditiei astrului „Nemuritor si rece”, evocand obiectivitatea geniului care isi poate controla emotiile. Cu toate ca finalul subliniaza inferioritatea omului comun, poemul ofera totusi imagini variate ale spatiului terestru care nuanteaza sau estompeaza brutalitatea finalului.

Luceafarul este o culme a creatiei eminesciene.