Legea imitaţiei este mai mult decât un salt prin istorie.

Cunoscut drept „unul dintre cei mai importanţi critici şi teoreticieni literari care au marcat

perioada interbelică”1, Eugen Lovinescu a exercitat asupra literaturii române o acţiune formativă

comparabilă doar cu cea desfăşurată de Titu Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX

lea. Dat fiind că lui îi revine meritul de a fi acţionat în direcţia adaptării modernismului la

specificul culturii şi civilizaţiei româneşti, consider necesară abordarea teoriilor sale expuse la

începutul secolului XX pentru a putea demonstra următoarea idee: legea imitaţiei a fost un

proces, dacă nu obligatoriu, cel puţin necesar pentru depăşirea „diferenţei de nivel cultural dintre

noi şi civilizaţia Apusului”2, teoria formelor fără fond nefiind altceva decât „o realitate pe care n-

o putem decât constata.”3.Cu alte cuvinte, voi încerca să demonstrez, pe baza unei bibliografii

studiate, că adoptarea legii imitaţiei nu presupune abandonarea trecutului, ci împrumutarea unei

forme prin care temele autohtone să devină sursă de inspiraţie pentru literatură. Sorin

Alexandrescu acordă un interes deosebit acestei probleme, dezbătând-o, de altfel, în lucrarea

„Paradoxul român”;el susţine că „numeroşi scriitori români au îmbinat inovaţiile estetice cu un

tradiţionalism ideologic”4 şi recunoaşte că „situaţia culturii române poate părea neobişnuită”5 în

sensul că, spre deosebire de alte culturi, cum ar fi cea franceză, scriitorii români nu se detaşează

cu totul de tot ceea ce înseamnă trecut şi teme autohtone,ci adaptează aceste două noţiuni la

formele occodentale împrumutate.

Voi utiliza pentru argumentarea afirmaţiei mai sus menţionate o bibliografie anterior

studiată, axându-mă, pe lângă lucrarea lui Eugen Lovinescu – „Istoria civilizaţiei române

moderne” – de unde este preluată ideea şi tratată în detaliu şi studiul lui Sorin Alexandrescu –

„Paradoxul român”, de alte opere şi lucrări care tratează acest subiect şi oferă diverse răspunsuri

problemei aflate în discuţie.Lucrarea va fi realizată, în cea mai mare parte, comparativ, aducând

permanent în discuţie ideea că pe baza ei s-a creat o polemică la nivel cultural, între ideile

propuse de Lovinescu şi teoria lui Titu Maiorescu, fiecare explicând procesul de formare şi de

evoluţie a literaturii române din puncte diferite de vedere.

1 Prof.univ.dr.Grigore Georgiu, curs Istoria culturii române moderne, Bucureşti, 2007, p.2872 Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne,p.13; lucrarea poate fi găsită pe http://www.europenizare.ro/studlog/login.php , ultima accesare fiind pe data de 23 ianuarie 20113 Ibidem4 Sorin Alexandrescu, Paradoxul Român, p.4 ; ; lucrarea poate fi găsită pe http://www.europenizare.ro/studlog/login.php , ultima accesare fiind pe data de 23 ianuarie 20115 Ibidem

Contribuţia lui Lovinescu la explicarea evoluţiei literaturii române provoacă adevărate

controverse în epocă.

Aşa cum am menţionat mai înainte, influenţele despre care vorbeşte Eugen Lovinescu au

fost necesare, însă ele au acţionat asupra unui element autohton, acestea nu au inventat o cultură,

ci au modelat-o, ajutând-o să se regăsească.

În opinia lui Lovinescu, modernismul românesc se bazează pe două mari principii:

principiul sincronismului şi teoria imitaţiei. Deşi adept al lui Maiorescu, Lovinescu nu este de

acord cu teoria formelor fără fond, considerând că o cultură tânăra cum este cea românească

trebuie să împrumute formele de la ţările mai avansate urmând ca treptat să-şi ridice fondul la

acelaşi nivel.

Motivul pentru care acest subiect merită o dezvoltare şi, mai ales, o argumentare este că

tratează o perioadă importantă în literatura română, respectiv începutul modernităţii, acţiunile lui

Lovinescu (revista şi cenaclul literar Sburătorul) constituind punct de pornire pentru mulţi

scriitori români modernişti(Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Alexandru Phillipide,

etc).Mai mult decât atât, teoriile sale influenţează însăşi dezvoltarea culturii, prin începerea unei

noi perioade de orientare culturală, marcantă pentru istoria literaturii române.

Lovinescu propune eliminarea rapidă a decalajelor culturale şi modernizarea literaturii

române, deci sincronizarea cu spiritul veacului. El îşi elaborează teoriile într-un moment în care,

fără a imita, literatura română ar fi devenit stagnantă, nu ar mai fi evoluat.Teoria sincronismului

şi cea a imitaţiei sunt legate de numele lui Lovinescu şi au stârnit discuţii în epocă, rămânând cu

toate acestea, în linii generale, valabile până astăzi.

„Istoria civilizaţiei române moderne” vorbeşte nu doar despre o teorie, ci despre un

moment din istorie.

În anul 1919 Eugen Lovinescu creeaza revista Sburătorul care îşi propunea să

promoveze scriitorii tineri, să propulseze o literatură întemeiată pe teoria sincronizării şi a

împrumuturilor culturale.„La baza mecanismului contemporaneităţii vieţii noastre materiale şi

morale se află factorul unic al imitaţiei” afirmă Eugen Lovinescu”6. Legea imitaţiei se află la

6 Eugen Lovinescu, op.cit, p.34

baza procesului de evoluţie a culturii şi literaturii române şi potrivit acesteia, societăţile înapoiate

suportă o fecundă influenţă din partea celor avansate. În acest sens, cadrul teoretic este alimentul

de sociologie psihologică şi finalistă a lui Gabriel Tarde, prin ideea de imitaţie ca lege universală

a dezvoltării societăţilor. Imitaţia este baza armonizării şi omogenizării sociale şi se manifestă, în

concepţia gânditorului francez, ca o formă psihologică socială a legii universale a repetiţiei.

Dincolo de aceste influenţe, opera lui E. Lovinescu poartă incotestabil marca personalităţii sale,

la baza întregii acţiuni combative a criticului român situându-se ideea sincronismului. Este vorba

despre un proces în doi timpi: mai întîi simularea şi, în al doilea rînd, stimularea. Tendinţa e ca

popoarele mici să devină sincronice, ajungând din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o

treaptă superioară a evoluţiei. Preluată, aşa cum am mai spus, din sociologia lui Gabriel Tarde,

teoria imitaţiei este aplicată fenomenului românesc. Prin cercetarea aspectelor politice şi

culturale ale societăţii româneşti, Eugen Lovinescu declară că momentul în care civilizaţia

română începe este cel al pătrunderii, în Principatele Române a primelor semne ale spiritului

occidental.

Cultura română trebuia scoasă dintr-o inerţie periculoasă – împrumutând formele, s-au

creat premisele pentru a se consolida fondul. Totul a pornit de la intuiţia ingenioasă a posibilităţii

de a argumenta dreptul la existenţă al „formelor fără fond”: „Ne iubim strămoşii, ne iubim însă şi

strănepoţii: nu suntem numai punctul ultim al unei linii de generaţii, ce se pierde în trecut, ci şi

punctul de plecare al generaţiilor ce vor veni la lumină; nu suntem numai strănepoţii încărcaţi

de povara veacurilor, ci şi strămoşii virtuali ai strănepoţilor târzii; obligaţiile faţă de viitor

depăşesc pe cele faţă de trecut”.7

La apariţia lucrării de la care am pornit această argumentare – „Istoria civilizaţiei române

moderne” – mediul cultural în România era caracterizat de o atmosferă încordată, datorită

disputei dintre cele două orientări culturale, moderism şi tradiţionalism.Lucrarea a fost, evident,

criticată din diverse motive: fie că lucrarea este „rodul unei precipitări diletante”, fie că este

lipsită de originalitate, fie că a greşit în a-l alege pe Gabriel Tarde drept „autoritate”, utilizând

tezele acestuia, sociologul francez fiind considerat, la acea vreme, „ieşit din uz”8

7 Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne”, Editura Minerva, Bucureşti, 1997,p.2218 Zigu Ornea, Prefaţa „Istoria civilizaţiei române moderne”, Editura Minerva, Bucureşti, 1997

Prin sincronism, Lovinescu defineşte nevoia oricărei civilizaţii de a se raporta în

permanenţă la modelele pe care timpul le impune; literatura română, de pildă, trebuia să se

sincronizeze cu literatura franceză, punctul cel mai înalt al literaturii universale în acel moment,

prin imitaţie. Din punctul său de vedere, popoarele civilizate practică o imitaţie selectivă, pe

când ţărilor mici, aflate într-un proces revolut, le este specifică o imitaţie integrală. De interes

este minuţioasa analiză pe care o face fenomenului, criticul aducând argumente pro şi contra,

ilustrând prin diverse cazuri şi momente ale civilizaţiei universale. De pildă, o obiecţie pe care

Lovinescu o aduce sincronismului este comunismul din Rusia, care la vremea aceea ameninţa să

se impună ca doctrină imitabilă printr-o neobosită propagandă. Din nefericire, temerile criticului

s-au dovedit întemeiate.

În ceea ce priveşte legea imitaţiei, situată la baza sincronismului, ea acţionează de sus în

jos, „de la aristocraţie la plebe”9, de la oraşele mari către provincii. Valorile circulă şi sunt

imitate, dar imitaţia nu se produce în mod egal, ci în funcţie de personalitatea fiecărui popor. Şi

aici exemplele sunt numeroase, iar conexiunile ideologice trădează supleţea spirituală a

criticului.Între acestea se numără şi romantismul românesc, preluat din literatura occidentală fără

să fi existat o bază clasicistă în literatura noastră şi care, aşezat la temelie, devine principala

dimensiune a scrisului românesc.

Tot în această lucrare, Lovinescu enunţă legea interdependenţei sau a sincronismului, a

cărei acţiune devine tot mai accelerată pe măsură ce mijloacele de comunicaţie se intensifică.

Această tendinţă este cu atât mai vizibilă în literatură: ”De la sfârşitul veacului al XVIII-lea,

evoluţia literaturii europene este sincronică; orice formă de artă apărută într-un centru artistic se

propagă aproape instantaneu peste toată Europa; în timpurile noastre, impresionismul şi cubismul

francez, expresionismul german, dadaismul, constructivismul s-au răspândit concentric în toate

ţările.”10

Ca şi Maiorescu, extinzând teoria sincronismului la întreaga sferă sociala şi politică,

Eugen Lovinescu susţine că, vreme îndelungată, societatea românească s-a dezvoltat sub

influenţa răsăriteană, materializată în conceptul ex oriente lux, acum devenind imperioasă

direcţia contrara, ex occidente lux. Teoria lui Maiorescu, a formelor fără fond, este însă amendată

prin corectarea rupturii totale dintre fond şi forma pe care o susţine criticul junimist, Eugen

9 Eugen Lovinescu , op.cit., p.29310 Ibidem,p. 268

Lovinescu întorcând ierarhia termenilor, dând prioritate formelor împrumutate, care treptat

modelează fondul corespunzător: aceste forme au fost nu numai necesare, dar şi binefăcătoare.

Imitaţia are loc dinspre exterior spre interior (de la forma la conţinut) nu invers11. De

aceea, criticul modernist combate în mod susţinut tendinţele conservatoare, "forţele reacţionare"

ale dezvoltării societăţii româneşti, reprezentate în plan literar şi estetic de curentele literare

tradiţionaliste. Poporanismul este, în aprecierea lui, un fel de „socialism moldovenesc”12, iar

teoria evoluţiei naturale a lui Nicolae Iorga i se pare un principal factor de regres social şi

cultural. Nu trebuie acceptată "barbaria" în locul civilizaţiei şi a întoarce spatele oraşului şi a fixa

valorile morale şi izvoarele de inspiraţie artistică numai în sfera rurală este reacţionarism, după

opinia lui.

Derivată din teoria sincronismului este şi aceea a mutaţiei valorilor estetice, Lovinescu

afirmând, în baza relativismului, că „plăcerea estetică variază nu numai de la rasă la rasă, de la

epocă la epocă, ci şi de la individ la individ”13, enunţând astfel caducitatea unor modele literare, a

unor forme de artă, opere literare şi scriitori.

Pe scurt, principiul sincronismului în literatură însemna, în mod practic, acceptarea

schimbului de valori, a elementelor care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar.

Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii

într-o formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. În esenţă, modernismul

lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi

morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de

dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate

suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi

se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se stimulează

crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit

provincial”, deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu

tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în crearea de cultură – pe care nu-l

contestă – ci la sublinierea necesităţii de înnoire.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci chiar cu ritmul

de dezvoltare a propriei societăţi sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic.

11 Ibidem, p.31012 Ibidem, p.22513 Ibidem, p.298

Aceste mutaţii constau în diverse “modificări” asupra literaturii, precum: trecerea de la o

literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană, cultivarea prozei

obiective, evoluţia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei şi a poeziei; dezvoltarea

romanului analitic.

Pentru a înţelege motivul pentru care Eugen Lovinescu creează această lucrare, trebuie să

ştim că totul porneşte de la ideea criticul că, aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în

care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluţie să nu se producă

niciodată.

De ce rămâi totuşi la nivelul ăsta al literaturii? Obiectul nostru de interes la curs e cu totul

altul!

Teoria imitaţiei expusă de Lovinescu este un proces necesar, nu un motiv de polemică

literară. Socială?

Imitaţia şi difuziunea imitaţiei au fost principiul formativ al instituţiilor noastre ca şi a

altor popoare şi naţiuni. Am imitat instituţia regalităţii, instituţia parlamentară, constituţia, codul

legislativ apusean. Deci cultura româneasca nu este decât reflexul imitaţiei culturii apusene.

Imitaţia se află la baza tuturor civilizaţiilor, dar în mod inegal. În unele epoci are un caracter

integral, global, pe când în altele are un caracter de culegere şi fixare a imitaţiilor introduse pe

cale revoluţionară.

Intrând în polemica desfaşurată în secolul XX cu privire la conţinutul noţiunilor de

cultură şi civilizaţie, Lovinescu spunea: “şi pentru noi civilizaţia reprezintă totalitatea condiţiilor

materiale dintre care lumina electrică, şina de cale ferată, sârma de telegraf, poliţie, regim juridic,

economie, instrucţie obligatorie, vot universal şi deci regim politic, pe când cultura reprezintă

totalitatea bunurilor sufleteşti fie ele foarte morale şi religioase produse ale veacurilor trecute, fie

deprinderi sufleteşti dobândite mai de curand “14. Lovinescu face distincţie netă între civilizaţie şi

cultură, neintroducând în conceptul de cultură valorile materiale create de un popor. În viziunea

sa, realizările materiale ale unei comunităţi fac parte din civilizaţie. În legătură cu raportul

cultură-civilizaţie, Lovinescu menţiona: “Drumul de la cultură la civilizaţie nu este ireversibil,

devenind condiţiile vieţii noastre, aceste bunuri materiale intră în deprinderi şi se prefac cu

timpul prin adaptare în valori sufleteşti, cu alte cuvinte, civilizaţia se transformă in cultură.”15

14 Eugen Lovinescu, op.cit.,p.25415 Eugen Lovinescu, op.cit.,p.302

Tezele lui Lovinescu au fost contestate în vremea aceea de către conservatori şi tradiţionalişti şi

mai ales de revista “Gândirea” care a fost condusă şi la care a colaborat mult timp un

reprezentant de seama al filosofiei româneşti, Nichifor Crainic. Teza sincronizării noastre cu

apusul a fost denunţată ca un atentat împotriva specificului naţional, iar susţinătorii ei drept

corupatori ai tinerelor generaţii româneşti. Lovinescu a fost denumit în epoca teoreticianul

maimuţei imitatoare. La fel este considerată deficitară concepţia sa prin care minimaliza rolul

factorului bizantin răsăritean în morfologia de creare a spiritualităţii româneşti aşezată exclusiv

sub semnul latinităţii.

Subiectul pe care l-am tratat în această lucrare constituie temă de dezbatere şi analiză

pentru mulţi alţi scriitori.Sorin Alexandrescu numeşte această „problemă” literară un paradox

caracteristic domeniului român.Numit şi paradoxul simultaneităţii, acesta se referă la „integrarea

românilor în timp, în istoria europeana”16. Cultura română nu a respectat etapele pe care cultura

occidentală le-a urmat, ci le-a parcurs pe toate într-un interval foarte scurt de timp pentru a se

sincroniza cu aceasta, însă acestea pot fi identificate cu uşurinţă dar amestecate şi deformate.

Astfel, după cum însuşi autorul spune, „marile curente succesive ale culturii europene sunt

proiectate în cultura română în planul simultaneităţii”17.Cu alte cuvinte, ceea ce la ei s-a petrecut

pe rând, în mod consecutiv, la noi s-a petrecut în acelaşi timp, simultan, deoarece se simţea

nevoia sincronizării şi acesta era singurul mod în care se putea realiza. În cultura română

curentele nu sunt definite în sens individual, ci ele coexistă, se întrepătrund, un exemplu în acest

sens fiind existenţa simultană a filosofiei iluministe, clasicismului, preromantismului şi a

romantismului, a romantismului cu realismul, simbolismul şi naturalismul, toate acestea

reflectându-se în literatură în operele unor artişti precum: Grigore Alexandrescu, Alexandru

Macedonski, Barbu Delavrancea, George Bacovia, sau prin existenţa în acelaşi plan cultural a

unor autori precum: Liviu Rebreanu cu operele sale realiste şi Camil Petrescu cu operele sale

proustiene sau Mircea Eliade şi Urmuz. Bineînţeles, nici un scriitor nu poate fi încadrat într-un

singur curent literar, dar se pare că în literatura romană acest lucru a devenit specific, în afara lui

Mihai Eminescu.De aceea, din cauza „mixturii neobişnuite”, curentele literare pot fi definite

„doar prin texte nu şi prin autorii lor”18. Toate aceste lucruri pot explica condiţiile în care s-au

format statul şi literatura română modernă, ele fiind definite de o pasiune periculoasă şi sublimă,

16 Sorin Alexandrescu, op.cit., p.317 Ibidem18 Ibidem

după cum o numeşte autorul. Aceasta este însăşi dorinţă de a face repede ceea ce altora le-a luat

un timp îndelungat, pentru a te putea sincroniza cu ei, dar şi faptul că noi valorizăm timpul diferit

faţă de ceilalţi. Ceea ce poate fi numit un mit temporal în cultural română este faptul că ne

luptăm cu disperare să recuperăm timpul pierdut, dar acest lucru acţionează doar superficial, la

suprafaţă, deoarece în profunzime nu facem decât să anulăm timpul. Tot ce s-a realizat în cultura

română cu întreruperi scurte şi dese, desincronizat este realizat atemporal, contra timpului

perceput.

După unii autori, între cultura tradiţională şi cultura modernă, discontinuitatea este

radicală. Modernitatea ar fi generat, aşadar, un mod de viaţă care a dislocat omul de toate tipurile

tradiţionale de ordine socială şi într-un mod fără precedent. În jurul aceluiaşi concept s-a conturat

şi o altă perspectiva în cadrul căreia accentul cade pe ideea de continuitate; mai puţin receptiv la

modernitate ca tabula rasa, Georges Balandier vede în procesul asociat, cel de modernizare, nu

atât o explozie de natură să distrugă tot ceea ce este considerat a fi tradiţional, cât un şantier al

schimbării culturale în care demolarea şi edificarea nu sunt procese absolute.

Modernizarea a fost văzută, de majoritatea comunităţilor tradiţionale, ca o ameninţare la

adresa identităţii lor etnice. Modernizarea a generat, astfel, reacţii pe măsură. Asocierea strânsă

dintre identitatea etnică sau naţională şi ortodoxie s-a impus ca model în timpul primei jumătăţi a

secolului al XX-lea. Prin urmare, în viziunea lui Nichifor Crainic, Occidentul se identifică pe el

însuşi cu modernitatea, însăşi conceptele de "modernitate" şi "modernizare" fiind constructe

occidentale. În asemenea condiţii, poziţia lui Crainic nu putea fi antimodernistă fără a fi,

totodată, şi antioccidentală. Crainic deplasează viziunea "Gândirii" şi pe a sa proprie în jurul

celui de-al doilea element considerat furnizor de identitate româneasca, ortodoxia, aproape

ignorat de intelectualii secolului al XIX lea. Iar discursul său, menit să fundamenteze cultura

româna pe alte criterii decât cele occidentale, va fi cu spatele la Europa. Dacă generaţia din jurul

anului 1848 căuta principii de unitate cu ţările europene, acum se cauta principii de diferenţiere,

în opinia sa.

Un aspect interesant aici se referă la tipul de tradiţionalism de la care se revendică

Nichifor Crainic; acesta are câteva caracteristici principale care îl opun nu numai modernizării,

aşa cum este aceasta înţeleasă în Occident, ci şi unora dintre tradiţionalismele teoretizate în

perimetrul autohton.Spre exemplu, tradiţionalismul este o forţă dinamică,ci nu statică.19 Cea mai

19 Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1936, p.147.

mare parte a teoriilor sociale prezintă tradiţia ca pe o configuraţie anistorică, încremenită, de

elemente date o data pentru totdeauna; prin urmare tradiţionalismul este mişcarea care conserva

vechiul în detrimentul schimbării. În conformitate cu o astfel de viziune, culturile tradiţionale

sunt insulare, adevărate sisteme adiabatice în lumea spiritului: nu cedeaza şi nu primesc

elemente. După Crainic, culturile nu sunt închise, ci asimileaza elemente străine, uneori

profitabile, dar însuşi fenomenul asimilării presupune existenţa personalităţii care asimilează.

"Consumaţia culturală" este însă subordonata creaţiei,după cum el însuşi afirmă, adevăratul scop

al personalităţii culturale20.

Teoria lui Eugen Lovinescu este o inovaţie şi un răspuns pentru literatura

română.doar?

În concluzie, în istoria civilizaţiei române moderne, Eugen Lovinescu descifrează sensul

şi direcţia necesară a evoluţiei Romaniei moderne. Eugen Lovinescu critică romantismul

antiorăşenesc, tradiţionalismul înteles ca un curent de idei diversificat dar refractar faţă de

dezvoltarea civilizaţiei. Eugen Loviescu critică acele atitudini exprimate de o parte a

intelectualităţii româneşti şi a politicienilor din vremea sa care considerau viaţa oraşului ca

decadentă, degeneratoare a spiritului de moralitate a poporului român şi preamăreau virtuţiile

satului românesc considerat un fel de bastion de citadelă a românismului pur şi moralităţii

desăvârşite.

Civilizaţia noastră, susţine Eugen Lovinescu, s-a dezvoltat în concordanţă cu civilizaţia

occidentală. El consideră ca factor de regres şi stagnare tot ce ţine de cultura bizantină, de

ortodoxism şi de tradiţii orientale. În schimb, Lovinescu exprimă părerea că orice progres al

culturii române este un produs al contactului cu apusul.

Consider, deci, că teoria imitaţiei nu numai că nu s-a împotrivit evoluţiei fireşti a

literaturii române, dar, mai mult decât atât, a dat o nouă însemnătate acestei noţiuni.A „răsturnat”

teorii şi „dărâmat” concepte care au încercat, înaintea ei, să explice fenomenul complex şi,

adesea, derutant al literaturii române.Aşa cum a afirmat şi Sorin Alexandrescu, cultura română

este o situaţie neobişnuită.

Teoria imitaţiei pe care a dezvolat-o nu este aşadar o sfidare la teoria lui Titu Maiorescu

sau un motiv de polemică în cultura românească de la începutul secolului XX, ci constituie

începutul unei etape literare semnificative în istoria culturală a ţării, care a reprezentat şi punct de

20 Ibidem, pp.125-126

plecare pentru mulţi dintre autorii studiaţi astăzi în învăţământ şi mediul academic.Şi acum ca să

răspund unei întrebări obligatorii: este importantă contribuţia lui Eugen Lovinescu în literatura

romînă?Da, este importantă prin toate motivele şi argumentele aduse mai sus şi ideea propusă de

el în lucrarea „Istoria civilizaţiei române moderne” constituie un subiect demn de luat în

considerare şi analizat în amănunt întrucât ridică probleme şi, în acelaşi timp, găseşte răspunsuri.