LOSTRIŢAde Vasile Voiculescu

Mihai Ungheanu afirmă că nivelul pe care-l atinge proza fantastică românească prin Povestirile lui Voiculescu este ceea ce ni se pare demn de semnalat în primul rând la apariţia cu totul miraculoasă a acestui scriitor renăscut, ca pasărea Phoenix, din cenuşa arderilor poetice. El împrumută mentalitatea originară a povestitorului popular, care nu trişează cu substanţa naraţiunii sale, nu se detaşează de enigma ei, ci îi susţine evidenţa prin chiar actul comunicării, din care face un ritual. Povestirile nu se spun oricum şi oricând, ele cer anume ceasuri de linişte şi zăbavă, o atmosferă pregătitoare, o situare oarecum atemporală şi aspaţială. Actul narării de fapte insolite cere un fundal de discreţie, pudoare şi rezervă. Ca povestitor, Voiculescu nu e un spectator detaşat, ci un actor. Voiculescu avansează un univers al său, plin de tensiune nervoasă şi de o policromie, care e cea a orizontului muntenesc.

O lume deosebită se desfăşoară înaintea cititorului vrăjit. Vraci vechi ( vraciul care dă sfaturi lui Aliman), cu ştiinţe ciudate, fac farmece tari. Ei poartă semne distinctive, ca brâul verde ori scara căciulă împletită, instrumente consacrate, şi execută ritualuri anacronice. Vrajitoare înrudite cu Satana spun descăntece bizare şi leagă şi dezleagă pasiuni. Femeile au o atracţie irezistibilă şi se arată înzestrate cu puteri magice ( lostriţa cu chip de femeie extraordinar de frumoasă). Râurile poartă vietăţi malefice ( lostriţa care atrage băieţii tineri pentru a-i ucide). Haiduci şi hoţi de cai cu dotaţii miraculoase străbat băraganele. Sălaşele acestor minuni sânt în locuri cât mai ferite de lume, locuri de o arhaitate violentă. Întru-un astfel de stat, în creier de munte moşnenii mai ştiu culege aurul din râuri în blăni de berbec, a căror lână devine de aur, ca în legenda vechilor greci. E o lume de mit şi legendă, fără rival la vreun scriitor român.

Sinteza realizată de Voiculescu e însă mai amplă şi una din consecinţele ei este că ne indică, prin chiar surprinzătoarea ei existenţă, un traseu literar ignorat, acela al prozei fantastice româneşti, pe care îl scoate din anonimat.

Tema celor mai multe din povestirile lui Voiculescu vorbeşte despre comunicarea secretă dintre fiinţe, fără ajutorul graiului sau al semnelor, între fiinţe şi lucruri care ar avea un suflet comunicant, între fiinţe şi elementele naturii ( relaţia dintre Aliman şi lostriţă este una specială).

Voiculescu devine un poet al vitalităţii, un cântareţ al forţelor ascunse ale naturii, care arată întrepătrunderea regnurilor şi speciilor (Lostriţa- regn animal şi Aliman- uman).

Povestirile lui fantastice exprimă o idolatrie a omului. Acest miraj al existenţei omeneşti se clădeşte pe întoarceri la mişcările de mare autenticitate şi profunzime ale sufletului, care nu consideră tot universul cântărit, cunoscut şi împărţit, ci îi admite zonele de penumbră şi posibilităţile de surpriză.

Una dintre povestirile fantastice scrise de Voiculescu este Lostriţa, o frumoasă poveste de dragoste, între un pământean şi un demon acvatic ce ne trimite, în planul mitologiei universale, la împreunarea dintre nereida Thetis şi muritorul Peleu, împreunare din care a luat naştere Ahile.

1

Şi în mitologia românească miturile acvatice au numeroase cristalizări. Personaje mitice precum Vidra, Dulful, Mreana sau Ştimele apelor se întâlnesc în legende cu subiect pescăresc, ghicitori, balade şi colinde de pescar cu evidentă dimensiune eroică. Sub o asemenea dimensiune stă şi drumul lui Aliman ( personajul principal), chiar dacă finalul ne trimite la tema logodnicilor uniţi prin moarte. Lostriţa este o ştimă a apelor. Ştimele din mitologia românească ( femeile-peşti) sunt de o frumuseţe nefirească şi prin mişcări înşelătoare şi vrăji atrag pescarii spre fundul apelor de unde nu se mai întorc niciodată. Astfel, fantasticul apare într-un mediu rustic, realist ( un sat de munte, în apele Bistriţei, ape bântuite de o Lostriţă care înşală şi ucide).

Lostriţele bucălate ( ne spune Voiculescu în Amintiri despre pescuit ) sunt „peşti străvechi, aproape fabuloşi, neam al păstrăvilor. Acum lostriţa e pe cale să piară şi din apele muntoase ale Moldovei, singurele care-i mai păstrează sămânţa şi legendele”. Cu lostriţa dispărea lumea mică a moşnegilor vrăjitori şi a bătrânilor „descântători de peşti”, aşa cum în Lostriţa bătrânul vraci, căutat din nou de Aliman, trecuse muntele. Miticul era astfel înăbuşit de profan.

În Lostriţa povestea este aşezată încă de la început sub semnul duhului rău, al celui din baltă (dracul): „fata şuie care se scaldă la vultori nu-i decât o ştimă vicleană, o cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i inece”, deci o ipostază a diavolului. Lostriţa din Bistriţa era dracul, care era în plus o lostriţă vrăjită. În prima secvenţă spaţiul este ocupat de lostriţă, care era precum o domniţă „lungită la soare pe plaja nisipului argintiu”, era frumoasă şi ademenitoare şi „nesătulă de carne de om”, deşi anual îi cădeau în mreje „flăcăi turbaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire”. Toţi se temeau, toţi se fereau după atâta prăpăd. Din acest moment, ca într-un adevărat ritual de iniţiere, se derulează povestea lui Aliman, flăcăul frumos şi voinic şi pentru care Bistriţa „nu mai avea taine”, iar „la adânc ţinea ca o vidră”. Aliman aflase de lostriţă şi dorea foarte mult să o prindă.

Probele de a prinde lostriţa sunt multiple. În primăvară a prins-o în undiţă dar lostriţa s-a dus cu nadă cu tot. La mijlocul verii, într-un cot cu apă scăzută, a „înhăţat-o în braţe”, dar i-a scăpat ca o săgeată licăritoare, cum „îi scăpa duminica la horă câte o zvârlugă de fată”.

De acum, Aliman fulgerat de o dezmierdare nefirească se prinde în jocul iubirii, ce pentru el va fi şi al morţii. Vrăjit de „lostriţa blestemată”, cu noroc la pescuit când i se arăta în ape, dar ea, ştima apelor, o vreme nu s-a mai arătat şi Aliman de ciudă, de dor a intrat în somnul iernii. Iubirea e boală grea, spune cântecul popular. Zbuciumul lui Aliman, de a nu mai vedea lostriţa, se reflectă în natură: „Flăcăul, de atâta zbucium şi alergătură, se topea. Bătea singur prundurile pustii bântuite de toamna ce se lăsa timpurie”, „Apele veneau năboi tot mai negre şi mai umflate, potmolind reniile senine unde ieşeau vietăţile”, „Aliman a tânjit, aproape a bolit tot timpul. Parcă intrase şi el în somnul iernii”.

Dezlănţuită în primăvară Bistriţa anunţă furtuna din sufletul lui Aliman. Ivită pe la Paşte „Lostriţa râvnită îl juca şi îl înfrunta pe faţă”. Miraculosul este în expansiune. Capcanele, coteţele din nuiele sunt inutile. Rămăsese, ca singură speranţă, drumul la bătrânul vraci, stăpân al apelor şi mare descântător de peşti de care am amintit mai devreme. Practicele magice şi lostriţa de lemn ( motivul dublului), introdusă în apă „la miez de noapte şi cu luna în pătrar” îi dau linişte. Dar Aliman, descântând lostriţa de lemn, se lepăda de lumea lui Dumnezeu ( sugerare a ideii de sacrificiu prin iubire). După

2

această scenă Aliman salvează din apele Bistriţei o fată ( probabil o altă lostriţă) care are chip bucălat, ochi de chihlimbar verde-azurii, dar reci ca de sticlă, dinţi ascuţiţi ca la fiare, şuie cu trupul lung. Această fată îi intră în suflet. Aliman o aduce în casa lui şi îi dă numele de Ileana. Nu ştim dacă este vis sau realitate vieţuirea împreună a celor doi logodnici, fericiţi peste măsură. Povestitorul păstrează o necesară ambiguitate, cu toate că descrierile şi structura narativă a nuvelei se păstrează în limitele peisajului obişnuit. Este ceea ce numim tehnica prozei „realist fantastice”. De elementul miraculos-de care aproape uitasem- ne dăm seama din nou abia în momentul când lostriţa logodnică este rugată de Aliman să accepte consfinţirea iubirii lor prin cununie. Fata nu vrea să audă de aşa ceva semn al apartenenţei ei la categoria diabolicului. Satul vuia de zvonuri cum că Aliman s-a însoţit cu o strigoaică care îi suge sângele. În ciuda zvonurilor, iubirea se împlinea şi „vremea trecea ameţitoare, ca o Bistriţă umflată de fericiri”( din nou starea lui Aliman se reflectă în naură). Dar mama fetei, o vrăjitoare, întrerupe dureros drumul iubirii luându-şi fiica de lângă Aliman. Acesta reintră, pentru un timp, în lumea reală, dar fără forţă, fără voinţă. Aparent numai vindecat de dragoste pentru lostriţă Aliman se lasă în voia soartei, însurându-se cu o fată oarecare din lumea lui. Dar în noaptea nunţii, care a avut loc „la Filipi, în gura postului”, la mijlocul lunii noiembrie- adică tocmai atunci când nopţile sunt bântuite de strigoi- lostriţa îşi face apariţia în preajma satului de pe Bistriţa. O zărise un băietan „ieşită la liman sub Coasta Iadului” ( numele locului e simbolic şi prevesteşte destinul lui Aliman). Aliman aude, este trezit din somnul indiferenţei şi spune: „Azi nu mai scapă”! El se aruncă în valurile Bistriţei după lostriţă şi dispare împreună cu ea în adâncuri: „...şi iar simţea deşteaptă în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate. Când sosi la locul de care povestise băiatul lostriţa era acolo. Ea se întoarse deodată nălucitoare, cu capul ţintă la Aliman. Stătu aşa clipă plină. Apoi porni, fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar numaidecât, cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiui, strigând cât să înăbuşe huietul:-Iată, vin!-... şi smucindu-se din braţele a trei oameni, sări în mijlocul Bistriţei, cu braţele întinse spre lostriţă... El a mai ieşit o dată. Ţinea lostriţa şi, ameţit de izbitura apelor, se caznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mânioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”.

Moartea lui Aliman, cu lostriţa în braţe, ne arată încă o dată sacrificiul pe care flăcăul îl face pentru împlinirea iubirii ( prima oară se leapădă de Dumnezeu şi acum moare spre împlinirea iubirii). Probabil prin moarte, împreunarea cu lostriţa devine veşnică şi aşa toate chinurile lui Aliman se sfârşesc.

Ion Rotaru afirmă: „Povestea lui Aliman a rămas vie. Creşte şi se împodobeşte an de an cu noi adause şi alte scornituri după închipuirile oamenilor, jinduiţi de întâmplări dincolo de fire. Fie că este aşa, fie că s-ar putea să nu fie ( căci s-ar putea ca- situându-ne pe un teren absolut pozitiv- pe meleagurile de acum ale Bistriţei, „stricată” de barajul de la Bicaz, poluată la propriu şi la figurat, cu tot felul de elemente ale civilizaţiei moderne, să fi dispărut absolut orice urmă de mitologie ichtiologică-ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul peştilor), poetul prozator Voiculescu se află în elementul său şi în drepturile artei sale. Aproape că nu are importanţă sursa folclorică iniţială. Povestitorul a reinventat mitul Lostriţei, într-o operă de sine stătătoare, autarhică, consideraţiile noastre, toate, neavând altă menire decât de a întări chiar această născocire frumoasă a imaginaţiei prozatorului.”

3