GLOBALIZAREA {I CULTURA 15

LINGVISTIC|

I. POLITIC| LINGVISTIC|

EUGENIU CO{ERIU

LIMBAJ {I POLITIC|*

0. Tema «Limbaj [i politic\» poate fi în]eleas\ [i, de fapt, se în]elegeîn mai multe sensuri c\rora le corespund, totu[i, numai dou\ perspectivefundamentale: perspectiva politicii , în cadrul c\reia limbajul esteconsiderat ca uz lingvistic propriu activit\]ilor numite „politice” («limbajal politicii», chiar [i al politicii lingvistice) [i perspectiva limbajului, încadrul c\reia aspectul politic se prezint\ ca dimensiune esen]ial\ alimbajului însu[i, dimensiune care, la rândul ei, se manifest\ în – [idetermin\ – atitudini [i activit\]i „politice” («politica limbajului»). Vomîncerca s\ delimit\m aceste sensuri diferite; în prima parte [i cu privire lacea dintâi perspectiv\, vom preciza doar problemele specifice fiec\reiadintre ele [i vom semnala c\ile care, în fiecare caz, se deschid pentrucercetarea lingvistic\; în partea a doua [i cu privire la cea de a douaperspectiv\, care ]ine de esen]a îns\[i a limbajului, ne propunem s\fundament\m [i s\ elucid\m dimensiunea politic\ a limbajului [i s\scoatem în eviden]\ implica]iile pe care aceast\ dimensiune le comport\pentru comunit\]ile lingvistice, în general, [i pentru comunitatealingvistic\ spaniol\, în special. În prima parte ne propunem s\ contribuim,prin câteva distinc]ii, la teoria [i metodologia lingvisticii, în partea a doua,vrem s\ contribuim la teoria limbajului [i la justificarea unei practiciidiomatice adecvat\ faptelor stabilite prin teorie.

Fiin]a politic\: fiin]\ vorbitoare1.1. Punctul nostru de plecare în abordarea perspectivei a doua ([i

deja în distinc]ia îns\[i între ambele perspective) este – s\ o spunem de laînceput – Politica lui Aristotel, în spe]\ cvasidefini]ia omului ca „animal

* Textul de fa]\ este preluat din „Revist\ de lingvistic\ [i [tiin]\ literar\”, nr. 5/ 1996(p. 10-28) [i reprezint\ traducerea din limba spaniol\, f\cut\ de Eugenia Bojoga, dup\originalul tip\rit în vol. El lenguaje politico (editor Manuel Alvar), publicat de Funda]iaFriedrich Ebert, Madrid, 1987.

18 EUGENIU CO{ERIU

care vorbe[te” pe care Aristotel o formuleaz\ în capitolul I al acesteiopere, mai precis, o chestiune de interpretare filozofic\, pe care aceast\cvasidefini]ie o pune. Dup\ cum se [tie, tocmai acolo unde afirm\ c\ omuleste un animal „politic” în m\sur\ mai mare decât oricare alt „animalgregar” (politik n oJ nqrwpo... pavnto ajgelaon zou mllon), [ipentru a sus]ine aceast\ tez\, Aristotel constat\ c\ dintre toate animalelenumai omul posed\ logos: lgon d mnon nqrwpo" cei t n zwn.Logos înseamn\ aici, evident, ‘limbaj’, ‘vorbire’, ‘facultatea de a vorbi’ –‘darul cuvântului’, zice o veche traducere spaniol\ – nu ‘ra]iune’ sau‘intelect’, deoarece ceea ce se opune în continuare conceptului de logoseste vocea (fwn), pe care omul o posed\ în comun cu alte animale, darcare poate exprima numai durerea sau pl\cerea (hJ men o n fon toluphro ka hJdo st shmeon, di ka to lloi uJprceizoi), în timp ce limbajul este apt s\ scoat\ în eviden]\ ceea ce eavantajos [i p\gubitor [i, prin urmare, ceea ce e adev\rat [i ceea ce e fals:d lgo ejpi t dhlo n st t sumfern ka to blabern, w@ste

ka t dikon. Prin aceasta limbajul corespunde cu ceea ce e specificomului dintre toate animalele, care este tocmai con[tiin]a moral\ („sim]ul”moral), facultatea de a distinge binele [i r\ul, adev\rul [i falsitatea etc.,particularitate comun\ [a fiin]elor umane] care, la rândul s\u, estefundament al asocierii în familie [i în Stat: to to gr pr lla zato nqrpoi dion t movnon gaqo ka kako ka dikaivou kadivkou ka t n llwn asqhsin cein d to t n koinwniva poieoijkivan ka povlin (Polit., 1253a, 10-11).

1.2. Problema interpret\rii pe care o pune acest fragment este cea astatutului acestor expuneri riguroase cu privire la limbaj în gândirea luiAristotel. De ce aceast\ defini]ie a omului prin limbaj în raport imediat cufaptul c\ con[tiin]a moral\ este o prerogativ\ comun\ (koinwniva) afiin]elor umane [i de ce tocmai în Politica, adic\ în teoria Statului? Va fivorba doar de caracterizarea [i justificarea uzului politico-social allimbajului, de folosirea acestuia în treburi de utilitate public\? Tezeleformulate con]in prea mult angajament pentru a admite o atare inter-pretare. În afar\ de aceasta, în cazul lui Aristotel niciodat\ nu esteindiferent unde, în ce context este tratat\ o anumit\ problem\. Astfel,tipurile de baz\ ale func]iilor vorbirii (uzul „[tiin]ific”, uzul „practic” [iuzul „poetic”) sunt tratate fiecare dintre ele la locul adecvat, în DeInterpretatione, în Retorica [i în Poetica. Dar în nici una din aceste operenu se define[te omul prin limbaj. Dac\ o face, în schimb, în Politica, [itocmai în acela[i context în care omul se define[te ca zon politikovn

19LIMBAJ {I POLITIC|

caracterizat prin con[tiin]a moral\, aceasta înseamn\ c\ Aristotelconsider\ limbajul efectiv ca fundament al esen]ei omului – ca „diferen]\specific\”, tr\s\tur\ definitorie a umanit\]ii – [i faptul politico-social cadimensiune esen]ial\ a limbajului. El adopt\ aici în mod hot\rât «a douaperspectiv\», aceea a esen]ei politico-sociale a limbajului (dup\ cum înRetoric\ adopt\ punctul de vedere al intercomunic\rii practice, uzulpolitic al limbajului fiind doar unul din aceste aspecte). În Politica, acolounde este vorba de esen]a social\ a omului – care, dac\ nu ar face parte dinnici o comunitate, ar înceta de asemenea s\ fie om [i ar fi „sau bestie sauzeu” ( qhrivon qeov) –, limbajul este pentru Aristotel corolar [imanifestare a „politicit\]ii” (= sociabilit\]ii) fiin]ei umane [i, prin urmare,condi]ie a constituirii istorico-concrete a societ\]ilor umane la diferitenivele. La aceasta vom reveni în partea a II-a a studiului de fa]\, dup\ cevom prezenta pe scurt câteva considera]ii cu privire la prima perspectiv\.

Limbajul politicii2.0. «Limbajul politicii» poate fi în]eles cel pu]in în trei sensuri

diferite: (a) ca lexic „politic”; (b) ca mod de a folosi semnele lingvistice înpolitic\; (c) ca ansamblu de procedee specifice discursurilor politice.

2.1.1. În primul sens este vorba, pur [i simplu, de terminologiareferitoare la no]iunile [i institu]iile politice, terminologie în partespecific\ fiec\rei ]\ri, de acord cu institu]iile respective [i care con]inetermeni ca: democra]ie, liberalism, socialism, constitu]ie, partid, regim,guvern, parlament, adunare, revolu]ie etc. [i, bineîn]eles, stat [i politic\.

Din punct de vedere lingvistic, aceast\ terminologie nu prezint\practic nimic ce i-ar fi specific. Problemele sale, ca în cazul oric\rei alteterminologii, sunt probleme de lingvistic\ istoric\ [i de istorie pur [isimplu, adic\, în parte, probleme de semantic\ lingvistic\ [i, în parte – [iîntâi de toate –, probleme de istorie a lucrurilor [i a ideilor; a se examinacazul unor termeni cum ar fi constitu]ie, parlament, liberalism etc.,cuvinte romanice din punct de vedere material, dar al c\ror con]inutideologic – care determin\ folosirea lor în terminologia politic\ – provineîn mare parte din Anglia.

2.1.2. Aceast\ terminologie este, f\r\ îndoial\, mult mai interesant\decât alte „nomenclaturi”. Dar aceasta se întâmpl\ tocmai datorit\implica]iilor sale istorice – a istoriei lucrurilor [i ideilor – adic\, fiindc\ serefer\ în mod imediat la via]a omului, la comunit\]ile [i institu]iile umane.În consecin]\, faptul c\ ar fi ap\rut, ca s\ spunem a[a, în form\ „natural\”,adic\, în majoritatea cazurilor nu printr-o conven]ie explicit\, cidezvoltându-se treptat, începând cu limbajul curent [i în leg\tur\ cu

20 EUGENIU CO{ERIU

dezvoltarea „lucrurilor” desemnate. Tocmai de aceea, no]iunile de baz\ înacest domeniu nu sunt foarte numeroase, folosirea lor îns\ prezint\ o marevarietate, iar istoria lor este deosebit de complex\. Un Lexic istoric allimbii politico-sociale din Germania [1], incluzând pân\ [i termeni ca]\ran, fabric\, umanitate, biseric\, industrie, natur\, profesie, tehnic\,munc\, tradi]ie, a prev\zut numai 150 de intr\ri de baz\, pentru abordarealor îns\ erau preconizate în proiectul ini]ial cinci volume; în realitate vorfi mai multe, deoarece volumul al cincilea, publicat în 1984, ajunge numaipân\ la Soziologie1.

2.2.1. În al doilea sens, este vorba de uzul lingvistic determinat deatitudinile [i ideologiile politice, de valorile [i nuan]ele speciale pe carecuvintele – cele care apar]in terminologiei politice ca atare, dar [i multedin limbajul curent – de obicei le dobândesc în cadrul unor anumiteideologii.

Astfel, în Germania, în epoca na]ional-socialismului („nazism”),cuvinte ca ras\, sânge, p\mânt au ajuns s\ reprezinte o anumit\ ideologie,ideologia rasist\, [i s\ capete nuan]e legate de aceast\ ideologie, existândchiar [i un Ahnenpass ’buletin de descenden]\’ – în]eles ca certificat depuritate rasial\. Cuvinte ca libertate, democra]ie [i chiar ca na]iune, patriese folosesc cu subîn]elesuri deseori radical diferite în comunit\]i cuideologie sau cu regim politic diferite. În regimurile „autoritare” atât dedreapta, cât [i de stânga, termenul «partid» ajunge s\ fie folosit pentru«partidul unic», adic\ pentru ceva care ar p\rea s\ fie negarea ideii înse[ide «partid» [i apare în construc]ii care indic\ explicit aceast\ „unicitate”(„a intra în Partid”, „a fi membru de Partid”). }\rile comuniste suntnumite astfel aproape în exclusivitate în afara lumii „comuniste” ([i dec\tre o parte din ]\rile necomuniste); în aceste ]\ri [i între comuni[ti sevorbe[te mai curând de „]\ri socialiste”, deoarece se în]elege c\ nu auajuns înc\ la faza „comunist\” [i c\ doar se îndreapt\ spre ea. Dat fiind c\pentru ideologia respectiv\ socialismul este ‘faza preg\titoare acomunismului’, în care ele însele se afl\, în aceste ]\ri se evit\ ([i printrecomuni[ti) a numi na]ional-socialism nazismul german: se vorbe[te înmod constant doar de fascism sau numai de fascismul german2.

1 E adev\rat c\ anumite no]iuni primesc în acest Lexic o tratare foarte ampl\; astfel,intrarea Geschichte cuprinde nu mai pu]in de 124 de pagini, inclusiv unei no]iuni ca«emancipare» dedic=ndu-i-se 44 de pagini. Dar sunt, în general, pagini care nu con]innici un cuvînt în plus. Nu cunosc în ]\rile romanice nimic analog [i nici m\car nimicasem\n\tor acestei opere exemplare [i extraordinare.

21LIMBAJ {I POLITIC|

2.2.2. În acest sens s-a vorbit de un „limbaj al nazismului”, de un„limbaj al comunismului”, de o „semantic\” specific\ acestor limbaje, de„semnificate” diferite pe care cuvinte ca sânge sau p\mânt (Blut, Boden)le-ar fi dobândit în uzul lingvistic na]ional-socialist [i chiar de o „alterare”a limbajului curent datorat\ acestei folosiri, astfel încât ar fi trebuit s\ fie„deznazificat\” limba german\. Ei bine, nimic sau aproape nimic din toateacestea nu este adev\rat. În pu]ine cazuri (a[a, de exemplu, în cazulfolosirii cuvântului socialism de c\tre comuni[ti), poate fi vorba efectiv de„semnificate” obiectiv distincte, de valori terminologice diferite în cadrulunor ideologii diferite, adic\ de sisteme terminologice deosebite [i acestecazuri cu problemele lor corespund de aceea, «limbajului politicii» înprimul nostru sens. Tocmai aceast\ varietate obiectiv\ a valorilorterminologice în conformitate cu doctrinele [i ideologiile politice esteavut\ în vedere în deja amintitul Lexic istoric al limbii politico-sociale dinGermania. Dar, în cea mai mare parte a cazurilor, nu este vorba de limbajespeciale, nici de schimb\ri în limb\, de semnificate obiectiv diferite, cinumai de uzul lingvistic (Sprachverwendung), în sensul strict al acesteiexpresii, adic\ de moduri de a folosi limbajul, de modalit\]i ale vorbirii,nu de limbi; [i, anume, de modalit\]i subiective [i, în acela[i timp,orientate spre aspectul extralingvistic, adic\ de modalit\]i determinate deatitudinile adoptate de vorbitori, prin intermediul cuvintelor, fa]\ de„lucrurile” desemnate. Aceste nuan]e [i valori speciale la care ne-amreferit sunt nuan]e [i valori asociate semnificatului, nu nuan]e alesemnificatului: corespund evoc\rii, modului de a prezenta lucrurile prinintermediul cuvintelor, nu semnifica]iei [i desemn\rii pur [i simplu. Maimult chiar: asumarea identit\]ii semnificatului obiectiv [i a desemn\riicare îi corespunde (a în]elege c\ se vorbe[te de „acela[i” lucru) estecondi]ie atât pentru a exprima, cât [i pentru a constata aceste atitudinisubiective în modul de a prezenta lucrurile. Cine atribuie o valoarespecial\, de exemplu, p\mântului sau sângelui, vrea s\ se refere la ceea ce[i al]ii numesc p\mânt [i sânge, nu la alte lucruri, [i nu interpreteaz\ înmod diferit cuvintele p\mânt [i sânge în semnificatul lor (capacitate dedesemnare), ci pretinde s\ interpreteze într-un mod special p\mântulînsu[i [i sângele însu[i, aceste „lucruri” ca atare. Nu numai c\ termeniiBlut [i Boden au continuat s\ semnifice în german\ în timpul nazismuluiacela[i lucru pe care îl semnificau înainte de aceast\ epoc\, ci chiar

2 Uz care de la Uniunea Sovietic\ [i de la mediile comuniste s-a extins [i în mediilenecomuniste.

22 EUGENIU CO{ERIU

fanaticii în[i[i ai rasei le foloseau cu acelea[i semnificate obiective, de[icu o atitudine special\ fa]\ de lucrurile desemnate; atitudine care, fire[te,se manifesta în frecven]a utiliz\rii acestor cuvinte, în faptul c\ seprezentau în anumite contexte, în faptul c\, de obicei, se prezentauîmpreun\ (Blut und Boden) etc. Iar semnificatele acestor cuvinte nu aur\mas „alterate” de uzul nazist, astfel încât nu a fost nevoie de nici o„deznazificare”: „deznazificarea” automat\ de c\tre o parte din vorbitori aafectat, prin ideologia care le motiva, numai atitudinile asociate acestorcuvinte [i, prin urmare, ceea ce în vorbire era manifestare a acestoratitudini. Tot astfel, cine folose[te cu o atitudine pozitiv\ sau negativ\, cuentuziasm sau cu aversiune, cu pasiune sau cu indiferen]\ declarat\cuvinte din lexicul politic, ca democra]ie, socialism sau cuvinte ce ]in devia]a politic\ cum ar fi libertate, manifest\ o atitudine fa]\ de „lucrurile”pe care aceste cuvinte le desemneaz\; se arat\, de exemplu, favorabil saucontrar sistemului democratic însu[i sau supune judec\]ii „lucruri”determinate din punctul de vedere al conformit\]ii lor cu anumite modeleideale, cu acel „trebuie s\ fie” al lucrurilor conceput ca implicat în cuvinte(astfel, când se afirm\ c\ un anumit sistem de guvernare este – sau nu este– ceea ce trebuie s\ fie „o adev\rat\ democra]ie”, c\ un anumit tip delibertate este – sau nu – „libertatea propriu-zis\” sau când se semnaleaz\dezacordul cu denumiri „improprii”, spunând, de exemplu, „a[a-numitademocra]ie”, „r\ul numit socialism” etc.).

2.2.3. E adev\rat c\ o folosire frecvent\ sau constant\ într-un anumitsens, cu o anumit\ atitudine, poate conduce la o schimbare de semnificat,adic\ la faptul ca evocarea, asocia]ia secundar\ s\ fie interpretat\ casemnificat obiectiv [i s\-l substituie pe acesta. Dar uzurile motivatesubiectiv ca atare nu constituie înc\ schimb\ri de semnificat [i nu se refer\nici m\car la semnificatul obiectiv. În realitate, aici nu este vorba decon]inutul lingvistic, de semnifica]ie, ci de alt\ func]ie a limbajului, deceea ce L. Weisgerber [2, p. 23 [i urm.] nume[te Wirkung: „efectivitatea”limbajului în comunitatea lingvistic\, în via]a public\ [i în raporturilesociale, ca apreciere a lucrurilor evocat\ [i reflectat\ în cuvinte, caexpresie (indirect\) a atitudinilor fa]\ de lucruri, institu]ii, idei, persoane [igrupuri, adic\, tocmai ca manifestare a unor convingeri, sentimente [iideologii.

Nu punem la îndoial\ c\ este vorba de o func]ie important\ din punctde vedere social a limbajului, de[i de o func]ie derivat\ [i, ca s\ spunema[a, „exterioar\” rela]iei semiotice primare a semnelor lingvistice. Aceast\func]ie ar trebui, de aici încolo, s\ fie studiat\ mai mult decât se studiaz\

23LIMBAJ {I POLITIC|

în prezent, s\ fie studiat\ în cadrul semanticii lingvistice [i în modsistematic. Dat fiind c\ pân\ în prezent s-a studiat doar par]ial [i sporadic,în special, în cadrul lexicologiei lui G. Matoré (în leg\tur\ cu no]iuneaimportant\ de cuvinte-cheie) [i în lucr\ri de socio-stilistic\ sau de istorielingvistico-cultural\ [i, în mare parte, a fost l\sat\ în aten]ia amatorilor desemantic\ [i a pseudo-semiologilor (precum Korzybski sau Hayakawa)sau a sociologiei asociative. Dar, pe de alt\ parte, trebuie s\ remarc\m c\nu este vorba de o func]ie limitat\ la limbajul politicii sau la folosireamotivat\ politic a limbajului, cu toate c\ în domeniul politic asocia]iilecuvintelor cu anumite imagini ale lucrurilor [i cu anumite atitudini fa]\ delucruri ar fi, poate, prin intensitatea îns\[i a pasiunilor politice, mult maiimediat evidente. La rigoare, orice cuvânt care desemneaz\ aspecte alelumii omului [i, în special, ale culturii [i ale societ\]ii, poate implicaasemenea asocia]ii; [i limbajul poate reflecta orice tip de atitudine [i deideologie, nu numai atitudini [i ideologii politice.

S\ ne amintim de asocia]iile pe care, în epoci [i comunit\]i diferite, le-audeclan[at sau înc\ le declan[eaz\ cuvinte cum ar fi cultur\, religie,biseric\, caritate, bog\]ie, prosperitate, progres, tehnic\ etc. Însu[iWeisgerber în]elege c\ este vorba de o func]ie a limbajului în general, deo dimensiune func]ional\ a limbii [i d\ ca exemplu de schimbarelingvistic\ ce reflect\ o modificare de atitudine fa]\ de ceea ce e desemnatsubstituirii, în uzul lingvistic german, înlocuirea lui Fremdarbeiter‘muncitor str\in’ prin Gastarbeiter ‘muncitor oaspete’. În acela[i sens, s-arputea aduce ca exemplu din mediul hispanic (dar cu analogii în altecomunit\]i) substituirea rapid\ a lui sirvienta, criada prin empleada,muchacha etc., de asemenea soarta lui mucama în spaniola american\ s-adatorat, probabil, faptului c\ nu avea leg\tur\ cu servir. A[adar, nici în aldoilea sens limbajul politicii nu prezint\ probleme care i-ar fi proprii [icare ar reclama metode specifice.

2.3.1. În al treilea sens este vorba de folosirea limbajului în„discursuri” sau „texte” politice [i de tr\s\turile lingvistice proprii unorasemenea „discursuri”. În acest sens se poveste[te de Talleyrand care,gândindu-se probabil la propria sa practic\, ar fi spus odat\ c\ limbajulserve[te nu pentru a exprima, ci pentru a ascunde gândirea. Tocmaiaceasta este caracteristica ce i se atribuie limbajului politicii (sau «alpoliticienilor»). Din punctul de vedere al lingvisticii, în acest caz poate fivorba doar de un fapt de discurs sau text, nu de un fapt de limbaj pur [isimplu sau de limb\. Ca orice tip de text [i textul politic este determinat,cu privire la procedeele sale de baz\, prin finalitatea sa [i prin func]iile

24 EUGENIU CO{ERIU

care corespund unei asemenea finalit\]i. Ei bine, finalitatea general\ atextului politic este eficacitatea practic\, iar func]ia care corespunde uneiasemenea finalit\]i este cea pe care Bühler o nume[te «apel», func]ie carese concentreaz\ asupra ascult\torului. Textul politic trebuie s\ fie„eficient”, trebuie s\ reu[easc\ în a[a fel încât „altul”, ascult\torul s\u saudestinatarul s\ fac\ ceva, s\ ac]ioneze într-un anumit mod sau s\ adopte oanumit\ atitudine. De aceea, e adev\rat c\ printre procedeele sale se poatenum\ra [i – dac\ nu simpla „ascundere a gândirii”, atunci – falsificareainten]ionat\ a lucrurilor, dar într-o form\ ascuns\, adic\ lipsa adev\rului,dar cu aparen]a de a-l spune fie f\r\ posibilitatea de verificare a celorspuse, fie folosindu-se de posibilitatea ca cele spuse s\ fie interpretate [i înalt mod, într-un sens „inocent”, ceea ce îi este propriu insinu\rii. Unexemplu extraordinar de discurs politic eficace, bazat pe procedeulinsinu\rii, este celebrul discurs al lui Antonio în actul al III-lea din IuliuCesar de Shakespeare (discurs „politic”, fire[te, ca discurs al lui Antonio,dar discurs poetic ca discurs al lui Shakespeare [i model absolut de discurspolitic eficace). Deja la istoricii greci [i latini pot fi întâlnite exempleanaloage, cu toate c\ nu de acela[i nivel poetic.

2.3.2. Prin urmare, textele politice pot fi studiate, la rândul lor, în treisensuri diferite.

În primul rând, ca orice text, în sens „filologic”, adic\ în calitate dedocumente, ca surse de informa]ie istoric\ sau istorico-cultural\, inclusivîn ceea ce prive[te concep]iile [i ideologiile politice. Pentru a nu risca s\fim par]iali din punct de vedere politic, s\ lu\m, în acest sens, un exempludin alte timpuri: dou\ inscrip]ii antice celebre, una a lui Asurbanipal, altaa lui Darius. În ambele cazuri este vorba de cuceririle împ\ra]ilorrespectivi [i, în fond, de exaltarea puterii reale. Dar concep]iile politicecare ies în eviden]\ de o parte [i de alta sunt radical diferite. Asurbanipalse prezint\ ca suveran, supraom, st\pân absolut [i unic al p\mânturilorsale. Începe cu Eu [i cu numele s\u: „Eu, Asurbanipal..., rege a toat\Asiria, rege al Babiloniei; rege al întregului [univers]...”; prezint\teritoriile sale drept cuceriri personale [i proprietate a sa [i proclam\ caprincipiu de guvernare for]a implacabil\ în fa]a c\reia se cuvine osupunere total\. Darius, în schimb, începe cu elogiul zeilor s\i (în acela[itimp zei ai poporului s\u) [i se prezint\ nu ca divin el însu[i, ci ca rege,gra]ie lui Dumnezeu: „Mare Dumnezeu este Ahuramazda (Baga vezrakaAhuramazda...) care a creat acest p\mânt, care a creat acest cer, care acreat omul, care a creat prosperitatea pentru om, care pe mine, pe Darius,m-a f\cut rege...”3, afirm\ leg\tura sa cu na]iunea sa enumerând cuceririle

25LIMBAJ {I POLITIC|

sale drept cuceriri ale unui „om persan” („Atât de departe a ajuns lanceaomului persan...”), prezint\ întreprinderile sale ca realizare a voin]ei luiAhuramazda; [i ca criteriu de guvernare – în pofida faptului c\ se nume[teregulat „Rege al Regilor” [i c\ eviden]iaz\ puterea sa absolut\ – nu indic\impunerea prin for]\, ci justi]ia. Observ\m c\ aceste formul\ri, cuconcep]ia pe care o reprezint\, se constituie într-o tradi]ie în ImperiulPersan [i se prezint\ din nou practic identice în inscrip]iile lui Jerjes. Cândse cunosc aceste inscrip]ii, se în]elege mai bine de ce dup\ teroareaasirian\ atâtea popoare au v\zut cucerirea persan\ ca o eliberare: „Niniveeste devastat\, cine o va deplânge?”, se spune în Biblie (Naum 3, 7).

În al doilea rând, discursurile politice pot fi studiate în cadrullingvisticii generale a textului, ca exemple tipice de discursuri „eficiente”[i orientate spre valoarea practic\ a eficacit\]ii, cu scopul de a identificaprocedeele specifice acestui tip de discurs.

În al treilea rând, acelea[i discursuri pot fi studiate individual încadrul a[a-numitei stilistici a vorbirii sau, mai exact, a lingvisticii textuluica hermeneutic\ textual\ la nivelul „sensului”.

2.3.3. Ei bine, în nici una din aceste forme studiul discursurilorpolitice nu prezint\ nimic ce i-ar fi specific [i care ar reclama metode sautehnici speciale de analiz\, de interpretare [i descriere. Pentru filologie [ipentru hermeneutica sensului, discursurile politice nu pot nici m\car s\reprezinte o clas\ particular\. Pentru modul de abordare filologic nu exist\întocmai „clase de texte”, ci numai clasa textelor: filologia ca disciplin\auxiliar\ a istoriei deduce informa]ie din orice text, poate deduceinforma]ie politic\ dintr-un text poetic [i informa]ie despre culturaspiritual\ sau material\ dintr-un text politic. Iar pentru hermeneuticasensului, orice text este un individ, nu un exemplu al unei clase.Lingvistica general\ a textului poate, f\r\ îndoial\, s\ delimiteze clasatextelor determinate prin configura]ia lor de valoarea practic\ a ceea ceeste eficace. Discursurile politice îns\ nu sunt unicele discursurideterminate de aceast\ valoare. Discursuri orientate spre valoareaeficacit\]ii, în care, prin urmare, predomin\ func]ia apelativ\, exist\ întoat\ via]a practic\, în orice tip de rela]ii umane, de la dragoste pân\ lacomer], de la sport pân\ la înv\]\mânt, nu numai în via]a [i activitatea

3 Este vorba de una din cele dou\ inscrip]ii ale lui Naks-i-Rustam. În inscrip]ia înpiatr\ a lui Behistun, Darius de asemenea începe prin a se numi pe sine însu[i. Darreferin]ele la Ahuramazda, precum [i justificarea puterii reale [i a întreprinderilor regeluiprin gra]ia [i dorin]a Domnului figureaz\ [i în aceast\ inscrip]ie.

26 EUGENIU CO{ERIU

politic\ propriu-zis\. {i procedeele lingvistice (sau „retorice”) suntanaloage în toate aceste cazuri: discursurile politice nu constituie o clas\prin forma sau structura lor lingvistic\, ci numai prin con]inutul lorextralingvistic. Exceptând cazul când se dore[te s\ se în]eleag\ ca„politic” orice discurs dominat de orientarea spre aspectul eficace [ifunc]ia apelativ\, adic\ a numi «politic\» orice tip de tactic\ folosit\ înrela]iile umane; dar aceasta ar constitui un abuz.

Politicul [i politica limbajului3.0. Probleme specifice – care prin multe aspecte intereseaz\ nu

numai pe lingvi[ti, ci pe orice om con[tient de fiin]a sa istoric\ – seprezint\, în schimb, din perspectiva «politicii limbajului» [i cu privire lacaracterul politic al limbajului.

3.1.1. Am v\zut c\ Aristotel define[te omul prin limbaj [i înconexiune imediat\ cu faptul c\ orice fiin]\ uman\ se prezint\ ca membruefectiv sau poten]ial al unui polis, adic\ al unei comunit\]i organizate, alunui organism politic. Dar intui]ia acestei leg\turi între limbaj ([i, maimult, limbajul deja determinat ca limb\), pe de o parte, [i umanitateaomului [i comunit\]ile umane, pe de alta, se întâlne[te deja acolo unde seîntâlnesc, de obicei, cristalizate intui]iile primare, adic\ în limbajul însu[i:în limbi. În multe limbi, în special în afara mediului culturii noastreoccidentale, analitic\ [i distinctiv\, vorbitorii unei limbi se numesc pur [isimplu vorbitori [i oameni (astfel, bantú înseamn\ ‘oameni’), adic\ seopun prin vorbire – [i prin vorbirea unei limbi anumite – animalelor ca„ne-vorbitoare” (cf. de asemenea gr. taV a!loga ‘ne-vorbitori’ = ’animale’).În multe alte limbi vorbitorii acestora se numesc vorbitori ‘cei dota]i cucuvânt’, iar vorbitorii altor limbi – mu]i sau gângavi; adic\ prin faptul c\se vorbe[te o limb\ anumit\ se opune o comunitate lingvistic\ – o na]iunesau un popor – altor popoare. Astfel, nemcy, numele slav al germanilor, înspecial al nem]ilor, înseamn\ ‘mu]i(i)’4; [i barbarii – desemnare pe caregrecii o aplicau oric\rui popor negrec – se traduce tocmai prin ‘gângavii’.

3.1.2. Despre ce este vorba în aceste intui]ii pe care limbile ca atare,de aici încolo, nu le expliciteaz\? Transpuse pe planul reflec]iei, ele indic\alteritatea limbajului – corespunz\toare alterit\]ii omului – adic\ amanifest\rii faptului de „a-fi-cu-altul” ca dimensiune esen]ial\ a fiin]eiumane. Acest „a-fi-cu-altul” – faptul de a se recunoa[te pe sine în al]ii,

4 E posibil, f\r\ îndoial\, ca identificarea acestui nume cu cuvîntul slav pentru „mut”s\ se datoreze unei etimologii populare, dar simptomatic e faptul c\, oricum, s-a ajuns laaceast\ identificare.

27LIMBAJ {I POLITIC|

faptul de a recunoa[te în „tu” pe alt „eu” – este tocmai ceea ce se nume[tedimensiune „social\” (sau „politico-social\”) a omului [i coincide cuintersubiectivitatea originar\ a con[tiin]ei: cu faptul c\ con[tiin]a uman\este con[ti in]\ deschis\ spre al te con[t iin]e cu care stabile[ tecomunicarea, adic\ le recunoa[te acestora acelea[i calit\]i de a sim]i, agândi, a judeca, a semnifica [i a interpreta. Limbajul este formafundamental\ a acestei „ie[iri” a con[tiin]ei din ea îns\[i [i a mergerii înîntâmpinarea altor con[tiin]e: „o con[tiin]\ care semnific\ presupune ocon[tiin]\ care s\ interpreteze, deci care s\ primeasc\ semnul [i s\-lîn]eleag\” [3, p. 240; 4, p. 89, 103]5.

3.1.3. Alteritatea, în acest sens, este una din pu]inele tr\s\turi efectivuniversale ale limbajului. Într-adev\r, asemenea tr\s\turi pot fi reduse lacinci: semanticitate, creativitate, alteritate, materialitate, istoricitate,adic\: „limbajul semnific\”, „limbajul este activitate creatoare”, „limbajuleste pentru al]ii”, „limbajul se prezint\ în lume ca fapt fizic”, „limbajul serealizeaz\ totdeauna în forme determinate istoric”. Aceste cinci tr\s\turiuniversale pot fi reduse chiar la trei, deoarece materialitatea poate fijustificat\ prin semanticitate [i alteritate, istoricitatea prin creativitate [ialteritate [cf. 5, p. 158]. Într-adev\r, semnificatul este prin el însu[i un faptmental, un fapt intern de con[tiin]\ [i nu poate fi transmis ca atare alteicon[tiin]e, deoarece între o con[tiin]\ [i alta nu exist\ nici o comunicaredirect\; de aceea trebuie s\ fie reprezentat „în lume” prin fapte materialecare s\ poat\ fi percepute [i interpretate de alte con[tiin]e: adic\semanticitatea [i alteritatea sunt posibile numai prin intermediulmaterialit\]ii. În mod analog, creativitatea corespunde unei facult\]i strictindividuale (la rigoare, numai individul creeaz\); dar pentru ca ceea ce ecreat în mod individual s\ poat\ fi interpretat [i adoptat (adic\, recunoscutca al s\u propriu) de c\tre al]i indivizi, crea]ia trebuie s\ aib\ loc în cadrulunui sistem de posibilit\]i tradi]ional într-o comunitate [i în cadrul uneitehnici istoric determinate; în consecin]\, creativitatea [i alteritatea suntposibile doar prin intermediul istoricit\]ii.

S\ se observe c\ în ambele cazuri factorul determinant este alteritatea,aspectul „politic-social”. Când se refer\ numai la exterioritatea necesar\ alimbajului, Sf. Toma spune: „Et si quidem homo esset naturaliter animalsolitarium, sufficerent sibi animae passiones, quibus ipsis rebusconformaretur, ut earum notitiam in se haberet; sed quia homo est animal

5 A se vedea, în special, p. 108: „Quand je parle ou quand je comprends, j’expérimentela présence d’autrui en moi ou de moi en autrui”.

28 EUGENIU CO{ERIU

naturaliter politicum et sociale, necesse fuit quod conceptiones uniushominis innotescerent aliis, quod fit per vocem; et ideo necesse fuit essevoces significativas, ad hoc quod homines ad invicem conviverent” [6]. Înmod analog, John Dewey observ\ c\ numai prin intersubiectivitatecon]inuturile lingvistice se fac „obiective”: „referin]a primar\ [a limba-jului] este spre alt\ [i alte persoane, cu care se stabile[te comunicarea,adic\ ceva devine comun. În consecin]\, referin]a sa rezult\ astfel general\[i obiectiv\” [7, p. 61]6. Cât prive[te a doua reduc]ie, nu este vorba nicim\car de o reduc]ie, fiindc\ istoricitatea coincide cu alteritatea. Alteritateaconcret\ este totdeauna solidaritate cu o comunitate istoric constituit\,deci cu aceea[i comunitate în timp [i cu tradi]iile care o caracterizeaz\ [i odelimiteaz\ ca atare.

3.2.1. Termenii «politicum» [i «sociale» din fragmentul Sf. Toma, pecare l-am citat, corespund întocmai lui politikovn al lui Aristotel, înc\ f\r\distinc]ie între nivelul „comunitar” în sens universal, referitor lacomunitatea în sine, f\r\ alt\ determinare [i nivelul ce se refer\ la ocomunitate istoric determinat\ [i opus\ altor comunit\]i, ceea ce seîn]elege mai exact prin „politic”. Dar Sf. Toma semnaleaz\ în continuare[i istoricitatea comunit\]ilor lingvistice, ad\ugând chiar caracterul„politic” virtual conflictual al opozi]iei între limbi diferite: „unde illi, quisunt diversarum linguarum, non possunt bene convivere ad invicem”. Cutoate acestea, este vorba de aceea[i alteritate, numai c\ ea e considerat\ însensuri sau în planuri diferite: în plan universal [i în plan istoric. În planuluniversal alteritatea, ca intersubiectivitate originar\ a limbajului îngeneral, fundamenteaz\ [i asigur\ obiectivitatea în mod ideal universal\(„pentru orice subiect”) a semnificatelor. În acest sens, dup\ cum amînv\]at de la Hegel, limbajul constituie în planul spiritului ceea ce muncaconstituie în planul biologic al fiin]ei [i în via]a omului. Munca estetransformarea lumii „naturale” [i construire a unei lumi materiale adaptatefiin]ei fizice a omului; limbajul este construc]ie a lumii spirituale, a lumiica fapt gândit [i obiectiv cognoscibil, adic\ a lumii specifice omului cafiin]\ care gânde[te; [i anume, nu a unei lumi oarecare lipsite de omulacesta sau acela, ci a lumii pur [i simplu: lume a omului în general [ipentru orice om. În planul istoric, totu[i, - adic\ sub aspectul concret –limbajul ca „a semnifica creator pentru altul”, f\r\ a pierde orientarea spreceea ce este universal, se produce în spa]iul unei comunit\]i istoric

6 Heidegger observ\ cu mai mult\ rigoare c\ exist\ comunicare fiindc\ interlocutorii audeja ceva în comun ceea ce se arat\ în faptul de a vorbi unul cu altul [vezi 8, p. 188, 194].

29LIMBAJ {I POLITIC|

constituite [i de acord cu anumite tradi]ii ale acestei comunit\]i. De aceealimbajul se prezint\ totdeauna ca realizat în acele forme istorice pe care lenumim «limbi». Nu exist\ limbaj uman nedeterminat ca limb\. {i exist\„determinat ca limb\” nu printr-o oarecare determinare ulterioar\,ad\ugat\, ci în mod esen]ial [i originar, astfel încât tot ceea ce se creeaz\în limbaj se creeaz\ într-o limb\ particular\.

Aceast\ coinciden]\ – mai mult chiar decât o coinciden]\, o identitate– între limbaj [i limb\ la modul concret este ceea ce se intuie[te înlimbajul însu[i [i se manifest\ în faptul c\ în limbi nu se face, de obicei,distinc]ie între «limbaj» [i «limb\», denumindu-se, cele dou\ planuri cuun singur cuvânt: inclusiv în spaniol\, lengua este, în uzul tradi]ional [inetehnic, atât «limbaj în general», cât [i «limbaj determinat istoric», o«limb\». Diferen]a se stabile[te mai curând între singularitatea limbajului[i pluralitatea limbilor (cf. în englez\: language/languages), fiindc\, îninteriorul acestei pluralit\]i, unit\]ile recunoscute istoric ca atare seindividualizeaz\ prin intermediul unor adjective „proprii” care scot îneviden]\ [i delimiteaz\ istoricitatea lor («limba spaniol\», «limbafrancez\», «limba englez\» etc.). Aceleia[i identit\]i concrete i sedatoreaz\ faptul c\ vorbitorul naiv (mai bine zis, vorbitorul ca vorbitor)consider\ propria sa limb\ ca universal\, ca limb\ care corespunde esen]eilucrurilor [i percepe alte limbi ca diferite de a sa, ca nomenclaturiarbitrare. Schuchardt poveste[te de un ]\ran italian care îi spunea c\ da, unpahar se va numi în multe feluri în limbi diferite, dar c\ este ‘unbicchiere’, istorioar\ care, de obicei, provoac\ ilaritate printre lingvi[tiiîncep\tori. Dar vorbitorul naiv nu înceteaz\ s\ aib\ ra]iunile sale, fiindc\limba sa reprezint\ pentru el lumea sa, mai mult chiar, lumea pur [isimplu: este lumea pe care comunitatea sa o ofer\ întregii umanit\]i calume pur [i simplu.

3.2.2. Ca manifestare a alterit\]ii istorice, limba nu se impunevorbitorului, cum cred (sau spun) unii, chiar dintre lingvi[ti, [i numic[oreaz\ în nici un fel libertatea individului; din contr\, vorbitoruldispune de limb\ pentru a realiza în mod concret libertatea sa lingvistic\,realizându-se astfel el însu[i ca subiect creator. Într-un sens mai profund,vorbitorul este cel care creeaz\ continuu limba prin faptul c\ o vorbe[te [i,prin aceasta, colaboreaz\ în mod constant la constituirea comunit\]iilingvistice respective. A[a cum alteritatea în general este dimensiune aesen]ei omului, a oric\rei fiin]e umane [i nu numai a comunit\]ilorconstituite ca atare – fapt pentru care sociabilitatea este în mod ra]ionalanterioar\ societ\]ii [i este fundamentul acesteia – [i alteritatea specific\

30 EUGENIU CO{ERIU

limbajului este fundament al limbilor [i, în consecin]\, al comunit\]ilorlingvistice. E adev\rat c\ limba comunit\]ii este pentru orice membru alacesteia „obligatorie”, dar este a[a ca un angajament, ca o obliga]ie liberconsim]it\ pe care vorbitorul [i-o asum\ într-un anumit sens, caangajament cu sine însu[i, întrucât este vorba de manifestarea alterit\]iisale, a tradi]iilor sale [i faptul de a [i le asuma echivaleaz\ pentru el cu a-[iasuma (a con[tientiza) propria sa fiin]\ istoric\. Nimeni n-a formulat maibine acest lucru decât Giovanni Gentile, care, vorbind tocmai de libertatealingvistic\, semnaleaz\ c\ aceast\ libertate nu este arbitrar\ [i niciabstract\, ci libertate istoric\ [i se manifest\ în mod necesar într-o anumit\limb\: „E allora invece di tavolino, potrei dir penna! – In astratto,certamente, ma in concreto no, perché io che parlo ho una storia dietro ame, o meglio dentro di me, e sono questa storia: e peró son tale che dico edevo dire tavolino e non altrimenti” [9, p. 65; cf. [i 10, p. 44, 69 [i urm.].

3.3.1. Astfel, aspectul politic al limbajului este limba; [i dat fiind c\limbajul este totdeauna limb\, el este totdeauna politic. Deja faptul de avorbi o limb\ este un act politic implicit, deoarece exprim\ adeziunea laanumite tradi]ii [i la o anumit\ comunitate istoric\, cel pu]in virtual opus\altor comunit\]i.

3.3.2. Pe de alt\ parte, dat fiind c\ istoricitatea limbajului – „faptul dea fi limb\” – este rezultat al creativit\]ii [i alterit\]ii, iar crea]iilelingvistice se difuzeaz\ prin adopt\ri succesive în spa]iu [i în straturilesocio-culturale ale comunit\]ii, orice comunitate lingvistic\ mai marecuprinde o serie de comunit\]i mai mici. Aceasta înseamn\ c\ alteritateaistoric\ a vorbitorilor este în mod necesar alteritate diferen]iat\ [icomplex\. Altfel spus, un individ nu apar]ine unei singure comunit\]i, ci,chiar în cadrul aceleia[i limbi istorice, unei serii de comunit\]i lingvistice„introduse”, ca s\ zicem a[a, unele în altele sau care se încruci[eaz\. Înconsecin]\, individul trebuie s\-[i asume „angajamentul” s\u de vorbitornu numai cu limba istoric\, ci, de asemenea, cu o serie de „limbi”con]inute în aceasta (ca „dialecte”, „niveluri” [i „stiluri de limb\”).Fire[te, angajamentul cu limba istoric\ prevaleaz\ asupra angajamentuluicu limbile minore, adic\ alteritatea de importan]\ mai mare prevaleaz\asupra alterit\]ii cu o valoare mai limitat\. Aceasta se manifest\ concret înconstituirea limbii comune, adic\ a unei limbi virtual unitare pentruîntreaga comunitate a limbii istorice [i pe deasupra variet\]ilor locale saude alt tip, cel pu]in pentru acele treburi culturale, politice [i sociale caresunt în mod ideal sarcini ale întregii comunit\]i. E adev\rat c\ limbacomun\ este la origini una dintre formele minore ale limbii istorice (un

31LIMBAJ {I POLITIC|

„dialect”) care se difuzeaz\ ca „a doua limb\” dincolo de cadrul s\uprimitiv. Dar ierarhia sa istorico-politic\ este alta decât cea a dialectelor [icine o adopt\ nu o adopt\ ca dialect, ci într-un plan superior de solidaritateidiomatic\. De altfel, ca limb\ destinat\ întregii comunit\]i istorice, limbacomun\ ajunge s\ fie „a doua limb\” chiar pentru vorbitorii dialectuluicare constituie baza sa. Astfel, dialectul toscano-florentin ca limb\comun\ italian\ deja nu coincide cu cel florentin, dialectul castilian calimb\ comun\ spaniol\ nu coincide exact cu nici o form\ local\ adialectului castilian. Putem spune, prin urmare, c\ dac\ dimensiuneapolitic\ a limbajului este limba, dimensiunea politic\ a limbii este limbacomun\ , care reafirm\ [i consolideaz\ coeziunea comunit\]iicorespunz\toare limbii istorice.

3.3.3. Constituirea unei limbi comune implic\ totdeauna [i un ideal delimb\, o limb\ exemplar\ sau „standard” (uneori se spune „ideal decorectitudine” sau chiar „criteriu de corectitudine”, dar nu e bine spus).Cu toate acestea, atâta timp cât pentru o limb\ istoric\ nu s-a stabilit olimb\ comun\, nu se cuvine s\ distingem între limba comun\ [i limbaexemplar\. Numai dup\ stabilirea unei limbi comune, [i atunci cândaceasta se diferen]iaz\ regional [i social (în parte, pentru a nu fi ajuns s\elimine diferen]ieri anterioare difuz\rii sale), se tinde a stabili o „limb\comun\ a limbii comune”, adic\ o limb\ exemplar\. Limba exemplar\, larândul s\u în mod ideal unitar\ pe deasupra variet\]ii regionale [i mai multdesprins\ de aspectul local decât limba comun\, vine s\ reconfirmecoeziunea aceleia[i comunit\]i istorice. În acest sens, dimensiuneapolitic\ a limbii comune este limba exemplar\.

3.3.4. Aceast\ coinciden]\ între limba istoric\, limba comun\ [i limbaexemplar\, în ce prive[te importan]a alterit\]ii, se manifest\ [i în faptul c\aceste trei planuri istorice ale limbajului, de obicei, se desemneaz\, înfiecare caz, cu acela[i nume. Astfel, „spaniola” este: (a) limba comun\spaniol\ (ansamblul tuturor formelor spaniolei); (b) limba comun\spaniol\ [i (c) orice ideal de limb\ descris într-o gramatic\ normativ\ a„spaniolei”.

3.4.1. Nivelul politic este dimensiune intrinsec\ a limbajului,coincizând cu alteritatea istoric\; dar, transpus în plan explicit [i deliberat,determin\ atitudini [i activit\]i care accentueaz\ contrastele implicate prinalteritate [i care, în ansamblul lor, constituie politica lingvistic\. Dealtfel, aceea[i alteritate a limbajului une[te [i opune. În sens pozitiv,întrucât se deschide spre al]ii, une[te; în sens negativ, întrucât estealteritate limitat\ la un „altul [al]ii]”, delimiteaz\ [i opune. Deja alteritatea

32 EUGENIU CO{ERIU

universal\ a vorbirii, care une[te fiin]ele umane în umanitate, le opune, înacela[i timp, „nevorbitorilor”, animalelor, cu care nu se stabile[tecomunicare. Iar alteritatea istoric\ întemeiaz\ [i asigur\ coeziuneacomunit\]ilor corespunz\toare anumitor tradi]ii ale vorbirii („limbi”) [i, pede alt\ parte, opune între ele aceste comunit\]i.

Dimensiunea politic\ a limbajului se refer\, oricum, numai ladomeniul istoric [i, dup\ cum s-a v\zut, se manifest\ în mod fundamentalca solidaritate cu comunitatea lingvistic\ în planurile limbii istorice, alimbii comune [i a limbii exemplare. La aceste planuri se refer\ politicalingvistic\ ca ansamblu de atitudini [i activit\]i deliberate destinate s\afirme [i s\ promoveze o alteritate istoric\ anumit\ [i care tind „s\guverneze” direct sau indirect comportamentul lingvistic al uneicomunit\]i. Dar, în timp ce dimensiunea politic\ în sine, fiind tr\s\tur\definitorie a limbajului, este ceva permanent [i general, politica lingvistic\se refer\ totdeauna la situa]ii istorice concrete. De aceea, opozi]iileimplicate de ceea ce e politic (între „limbi”, între „dialecte”) sunt numaieventuale, în timp ce politica se refer\ la opozi]ii reale.

3.4.2. Astfel, am spus c\ deja a vorbi o limb\ este un act politicimplicit. Dar poate, de asemenea, s\ corespund\ unei atitudini deliberate [is\ constituie un act de politic\ lingvistic\ în calitate de afirmareinten]ional\ – [i indicat\ într-un fel ca inten]ional\ – a solidarit\]ii cu ocomunitate ca opus\ altor comunit\]i, nu numai eventuale, ci prezenteîntr-o situa]ie istoric\, de exemplu, într-un Stat plurilingv. În acest caz,faptul de a se delimita pe sine însu[i în raport cu alte comunit\]i [i altetradi]ii, totdeauna latente în alteritatea istoric\, poate conduce la orespingere explicit\ a altor comunit\]i [i a altor tradi]ii [i, cu aceasta, la unmod de a participa la un conflict între comunit\]i. Aceasta fiindc\solidaritatea lingvistic\, adic\ solidaritatea în aceea c\ mai întâi asigur\coeziunea unei comunit\]i [i o individualizeaz\ fa]\ de alte comunit\]i,implic\ de obicei solidaritate [i în alte domenii, în raport cu alte atitudini[i sarcini comunitare. Desigur, limba îns\[i poate fi, în situa]ii istorice încare exist\ opozi]ie de limbi, nu numai instrument, ci [i obiect de lupt\politic\.

3.4.3. În interiorul comunit\]ii corespunz\toare unei limbi istorice,opozi]ia între limbi se prezint\ ca latent\ în form\ de opozi]ie între„limbile” minore con]inute în limba istoric\. {i în planul politiciilingvistice, opozi]ia poate trece de la stadiul latent la stadiul evident [iacut [i s\ devin\ conflict, cu privire la formarea limbii comune; aceasta, înm\sura în care dou\ sau mai multe forme minore ale limbii istorice aspir\

33LIMBAJ {I POLITIC|

s\ se constituie într-o limb\ comun\, adic\ în m\sura în care vorbitorii s\i(sau un anumit num\r din vorbitorii s\i) pretind s\ o ridice la o asemeneapozi]ie. E adev\rat c\, în general, asemenea opozi]ii sunt solu]ionate prinintermediul unor îndelungate procese istorice mai mult sau mai pu]inpa[nice, nu prin „impunerea” limbii comune, ci prin adoptarea acesteia dec\tre o parte din vorbitorii altor „dialecte” 7; dar caracterul virtualconflictual al acestor procese const\ în fenomenul limbilor comune„nereu[ite”: care nu au ajuns s\ se stabileasc\ propriu-zis. În afar\ deaceasta aspectul conflictual al acestui tip de opozi]ie între limbi se faceevident [i poate intra în lupt\ deschis\ [i în afara domeniului idiomatic,când procesele istorice se accelereaz\ (pentru c\ trebuie sau se doresc a fiaccelerate); în special când limba comun\ se elaboreaz\ în form\deliberat\ cu scopul de a afirma [i a asigura autonomia unei limbi istorice,ca de exemplu, în timpurile noastre, în Occitania, Sardinia, Galicia etc. Înasemenea cazuri conflictul se prezint\ cu [i mai mare virulen]\, în planulplanific\rii lingvistice, adic\ trece de la planul vorbitorilor care afirm\ olimb\ ca limb\ comun\, vorbind-o [i adoptând-o, la planul celor caremiliteaz\ pentru – în favoarea – unei anumite forme a limbii comune.Aceasta, fiindc\ limba comun\ nu s-a f\cut printr-un proces istoric„natural”, ci se pretinde a o face printr-un proces dirijat [i accelerat. Înregiunile pe care tocmai le-am men]ionat, cei care militeaz\ pentru olimb\ comun\ occitan\, sard\ sau galician\ sunt de acord practic numai cuaceasta: cu faptul c\ limba comun\ va trebui s\ fie occitan\, sard\ saugalician\, adic\ numai în ceea ce prive[te limba istoric\ pe care doresc s\o promoveze, dar, cu privire la faptul care [i cum va trebui s\ fie limbacomun\, s-au format adev\rate fac]iuni nu foarte diferite de partidelepolitice. Numai în Occitania (între occitani) contrastele par s\ se apropiede scopul lor. Aceste partide, de[i, bineîn]eles, nu neap\rat ca institu]iiorganizate, se formeaz\, de altfel, în fiecare caz, când este vorba de

7 La rigoare, o limb\ niciodat\ nu poate fi impus\. O limb\ este o [tiin]\, o competen]\[saber] [i verbul saber ‘a [ti‘ nu se conjug\ la imperativ. De aceea, o limb\ trebuie în modnecesar s\ fie adoptat\. Dar vorbitorul care adopt\ o limb\ poate s\ se vad\ „obligat decircumstan]e” – adic\ de ra]iuni practice – s\ o fac\. {i aceasta este ceea ce se nume[teimpunerea unei limbi: este o adoptare nemotivat\ intern, ca manifestare [i extensiune aalterit\]ii proprii, ci determinat\ din exterior, prin ra]iuni practice: nu fiindc\ eu m\ simt[i vreau s\ fiu membru al comunit\]ii x, ci, de exemplu, fiindc\ doresc sau trebuie s\stabilesc rela]ii de comer] cu reprezentan]ii acestei comunit\]i. E adev\rat totu[i c\ dup\ce e stabilit\ o limb\ (sau o limb\ comun\) într-o comunitate, modul cum a fost eastabilit\ devine indiferent pentru cei care au adoptat-o [i chiar pentru genera]iilesuccesive.

34 EUGENIU CO{ERIU

planificarea lingvistic\; [i sunt partide care adesea caut\ [i g\sesc sprijinulpoliticienilor în sens strict (referitor la guvernul „polis”-ului), în a[a felîncât politica lingvistic\ devine politic\ pur [i simplu.

3.4.4. Deja în planul limbilor istorice „în conflict” [i în ceea ceprive[te constituirea limbilor comune, cele care se opun propriu-zis întreele în politica lingvistic\ nu sunt comunit\]ile, nici limbile, ci fac]iunilecare pretind c\ le reprezint\ (de[i acestea pot s\ corespund\ unor atitudinifoarte r\spândite în comunit\]ile de vorbitori [i, uneori, s\ provoaceadev\rate „mi[c\ri colective”). În planul limbii exemplare nu exist\ nicim\car comunit\]i istoric constituite, care ar putea s\ se opun\ între ele, celpu]in virtual, doar în m\sura în care ca ideal de limb\ s-ar propune un uzlingvistic deja existent la nivelul limbii comune. La rigoare, problemelepe care le pune constituirea limbii exemplare, începând cu aceea c\reclam\ recomandarea op]iunii pentru uzul lingvistic al unui anumit grupde vorbitori (limba Parlamentului, limba unui ora[, limba anumitorscriitori), sunt aproape exclusiv probleme de planificare lingvistic\ [i, deaceea, cu atât mai mult politice (de politic\ lingvistic\) decât de stabilireistoric\ a limbilor comune, deoarece aici conflictul între mai multeidealuri de limb\ (tipuri de exemplaritate) se prezint\ ca deliberat [iexplicit înso]it de obi[nuitele „pasiuni politice”. Observând acest lucru,f\r\ reticen]e, Ramón Menéndez Pidal scrie în studiul s\u din 1944 Launidad del idioma: „e posibil\ propaganda în favoarea unui uz lingvistic,a[a cum se admite în favoarea unei anumite idei politice, economice,juridice sau literare, al c\rei triumf se dore[te; astfel încât un individ poateavea o influen]\ puternic\ asupra limbajului comunit\]ii de vorbitori, înacela[i fel în care poate influen]a asupra unei propagande electorale:câ[tigându-[i adeziuni” [11, p. 197].

3.4.5. S\ rezum\m. Politica lingvistic\ se dezvolt\ – [i poate dobândicaracter conflictual de lupt\ politic\ – în trei planuri diferite: în planullimbii istorice, ca afirmare a unei anumite limbi istorice în raport cu altelimbi istorice; în planul limbii comune, ca afirmare a unei forme comuneîn opozi]ie cu alte forme ale aceleia[i limbi istorice; [i în planul limbiiexemplare, ca afirmare a unei exemplarit\]i idiomatice fa]\ de alteexemplarit\]i posibile. {i, plecând de la planul limbii comune, activitateapolitic\ se dezvolt\ de asemenea – [i mai ales – în planul metalingvistic alplanific\rii idiomatice. Dac\ în planul limbii istorice ca atare nu se dore[tes\ se modifice limba, fiindc\ implicit sau explicit a propune a[a ceva esteca un ideal lingvistic al unei comunit\]i [i chiar ca un „a trebui s\ fie” allimbajului în general, în planurile limbii comune [i celei exemplare se

35LIMBAJ {I POLITIC|

distinge deja între faptul de a fi [i faptul de a trebui s\ fie limba, întrucât sepropune ca form\ ideal\ pentru limba istoric\ o limb\ comun\ [i ca idealal limbii comune – o form\ exemplar\.

Atare exemple abund\ în istoria limbilor. Astfel, elogiile aduse înRena[tere limbii italiene, francezei sau spaniolei corespund politiciilimbajului în primul sens, adic\ tendin]ei de a prezenta o limb\ istoric\drept model ideal de limb\. Aceluia[i plan al limbilor istorice, dar alteiforme a politicii lingvistice, îi corespund, în Fran]a, „lupta pentruoccitan\” [i, în Spania, lupta pentru catalan\ sau pentru basc\. În schimb,în cazul conflictului cu o durat\ atât de lung\ din Grecia modern\, conflictcare (înc\ în 1901) a ajuns s\ se transforme în sângeroase lupte de strad\,era vorba mai ales de alegerea unei limbi comune; în discu]iile francezedespre bon usage, începând cu Malherbe [i Vaugelas, era vorba deafirmarea unui ideal de limb\, prin urmare, de activitate [i lupt\ politic\ cuprivire la limba exemplar\. Tot despre exemplaritate este vorba [i înlumea hispanic\ – de[i, f\r\ îndoial\, la diferite nivele de judecat\ – în totceea ce se refer\ la „corectitudinea idiomatic\”, începând cu op]iuneapentru uzul „curtezanilor discre]i din Toledo” pân\ la activitatea puri[tilor,atitudinile c\rora, în Rio de la Plata, î[i propun s\ extirpeze „el vicio delvoseo” sau „el bebeo” (care este, se spune, viciul oribil de a pronun]a „vscurt ca b lung”).

3.4.6. În fiecare din aceste cazuri, orizontul ideal al politiciilingvistice – în acord cu dimensiunea politic\ a limbajului – este cel allimbii istorice: ori se pledeaz\ pentru o limb\ istoric\ propriu-zis\, oripentru un model ideal al acesteia. Cine propune o limb\ comun\, opropune pentru tot spa]iul limbii istorice (altfel, ceea ce propune este alt\limb\ istoric\); [i cine propune o limb\ exemplar\, o propune pentru totspa]iul limbii comune. Prin urmare, politica lingvistic\ poate fi numit\ [ipolitic\ idiomatic\.

{i pentru individul politic activ la nivel lingvistico-idiomatic (chiarprin intermediul unor opozi]ii tacite), este vorba în fiecare caz de oidentificare cu comunitatea istoric\, de aspira]ia de a face s\ coincid\alteritatea individual\ cu comunitatea: în primul caz, individul î[i asum\pur [i simplu identitatea comunit\]ii istorice, asumându-[i limba sa; în aldoilea sens, încearc\ s\ extind\ un mod al limbii istorice (modul s\u), calimb\ comun\, la toat\ comunitatea istoric\; în al treilea, încearc\ s\extind\ o anumit\ exemplaritate (idealul s\u de limb\) la toat\ limbacomun\, care la rândul s\u tinde s\ coincid\ cu limba istoric\. În cele treicazuri este vorba, prin urmare, de atitudini pozitive: aspectul negativ

36 EUGENIU CO{ERIU

rezult\ din conflictul dintre pozitivit\]i, fiindc\ faptul adev\rat [i cel falsnu sunt acelea[i pentru to]i oamenii [i fiindc\ unii identific\ ceea ce eadev\rat cu ceea ce e avantajos.

4.0. Ce concluzii putem trage din toate acestea referitor la lumeahispanic\ [i la Spania, în special, dac\ nu cu privire la problemeleexemplarit\]ii panhispanice [i ale unit\]ii idiomului, care sunt problemefoarte complexe [i reclam\ o tratare mai detaliat\8, cel pu]in în ceea ceprive[te politica idiomatic\ în sens strict?

4.1. Despre politica limbajului [i despre planificarea lingvistic\ s-adiscutat [i continu\ s\ se discute în Spania în ultimii ani – în leg\tur\ cudezvoltarea cultural\ autonom\ a mai multor limbi hispanice, dar [i înleg\tur\ cu problemele exprim\rii regionale [i ale tradi]iilor regionale –poate mai mult ca niciodat\. {i se planific\ de fiecare dat\ tot mai mult ladiferite nivele, se preconizeaz\ dezvoltarea unor noi limbi comune cucaracter regional, se propun norme pentru aceste limbi [i chiar serealizeaz\ asemenea norme în scrieri cu caracter diferit.

4.2. Aceasta, pe de o parte, este salutar [i binevenit. Fiindc\ o dat\ cude[teptarea interesului pentru aspectele lingvistice diferen]iatoare alespaniolei [i în interiorul spaniolei, se manifest\, de asemenea, o nou\con[tientizare a tradi]iilor lingvistice [i, într-un sens mai profund, o nou\asumare a limbii ca ceva propriu, ca dimensiune esen]ial\ a propriei fiin]eistorice [i fundament al propriei culturi, adic\ o reg\sire de c\tre vorbitoria propriei lor identit\]i spirituale. Acest deziderat era [i este foarte presantîn lumea hispanic\, unde de mult timp predomin\ fa]\ de limb\ opericuloas\ atitudine de „înstr\inare” cultural\, atitudine care se manifest\în primul rând în a considera limba ca ceva extern, ca simplu instrumentpractic de intercomunicare, [i nu ca dimensiune esen]ial\ a fiin]ei istorice[i culturale a oric\rui individ ca membru al comunit\]ilor lingvistice. Întimp ce francezii, de exemplu, se mândresc c\ sunt o „na]iune degramaticieni” (f\r\ îndoial\, cu tot ceea ce implic\ aceasta în sensnegativ), în ]\rile hispanice este o ingeniozitate a considera lucrurilelimbajului ca lucruri de „gramatic\”; la toate nivelele se ajunge la faptulde a se vorbi [i a se scrie în orice fel, neglijându-se normele elocu]ionale [iidiomatice, „numai s\ se în]eleag\” („con tal que se entienda”):„în]elegerea”, aspectul practic constituie criteriul de apreciere a celorvorbite, ca [i când spaniola ar fi pentru vorbitori o limb\ str\in\ folosit\ ca

8 Discut\m aceste probleme în studiul El español de America y la unidad del idioma[i în cartea El problema de la corrección idiomática, ambele în curs de apari]ie.

37LIMBAJ {I POLITIC|

instrument de comunicare ocazional\. Vorbesc, desigur, de atitudinigenerale [i generalizate – acestea [i la nivele la care nu ar fi cazul s\ seprezinte [i, de obicei, nu se prezint\ în comunit\]ile altor mari limbi decultur\ (de exemplu, ziarele „bine scrise” au devenit rare în lumeahispanic\) – nu de multele excep]ii care fac cinste, [i care, din fericire, deasemenea exist\ [i întotdeauna au existat. În aceast\ privin]\, noua„con[tientizare” cu privire la problemele lingvistice ne permite s\ sper\mîntr-o schimbare de atitudine în a[a-numitul uz al limbii.

4.3.0. Pe de alt\ parte, totu[i, acelea[i activit\]i politico-lingvisticeprezint\ aspecte negative care uneori pot anula în întregime sensul lorpozitiv. Vom semnala numai dou\ dintre ele, dup\ p\rerea noastr\, celemai grave.

4.3.1. În primul rând, cât s-a f\cut [i se face, s-a întreprins f\cândabstrac]ie aproape în întregime de spaniola din America, de voin]a ]\riloramericane de limb\ spaniol\ [i de sim]ul lingvistic al hispanoame-ricanilor; adic\ s-a ]inut cont numai de „alteritatea” limitat\ la nivelna]ional, în timp ce alteritatea lingvistic\ spaniol\ este alteritate de valoareinterna]ional\. Astfel, pentru a aminti un singur fapt, în aparen]\ secundar[i conven]ional, dar care este simptomatic, s-a ajuns chiar la a schimbanumele oficial al limbii, cerându-se s\ fie numit\ „castilian\” – cu unnume justificat istoric, dar care nu mai este actual la acest nivel (cine armai numi ast\zi „toscan\” italiana?9) – o limb\ pe care toat\ lumea,inclusiv hispanoamericanii, o numesc „spaniol\”. Aceasta, cu motivarea„politic\” conform c\reia ar exista alte „limbi spaniole” (în sensul de„limbi vorbite în Spania”). C\ exist\ alte limbi vorbite în Spania eadev\rat, dar expresia „limbi spaniole” este o eroare semantic\, cum se vaconstata imediat dac\ o expresie analoag\ se va aplica altor limbi; dac\ s-arzice, de exemplu, c\ exist\ mai multe limbi „franceze”, „ruse” sau„engleze”, pentru c\ în Fran]a, în Rusia [i în Anglia se vorbesc mai multelimbi: „spaniol\” aplicat la o limb\ este un „adjectiv propriu” (ca„francez\”, „rus\”, „englez\”), astfel încât expresia „limbi spaniole” poatesemnifica numai diferite forme ale spaniolei, ale aceleia[i limbi. Nuexist\ mai multe limbi spaniole, decât spaniola; [i aceast\ limb\ nu estepur [i simplu „limba vorbit\ în Spania”, deoarece se vorbe[te, de

9 Este vorba, de fapt, de planul în care spaniola ca limb\ comun\ [i ca limb\ de cultur\se opune francezei, italienei, englezei, germanei etc. (de asemenea catalanei, bascei etc.),nu de planul în care aceea[i limb\ comun\ se opune, prin baza sa castilian\, celorlaltedialecte spaniole [cf. 12].

38 EUGENIU CO{ERIU

asemenea, – [i la nivel na]ional – în multe alte ]\ri. Spania are, f\r\îndoial\ – deja prin faptul c\ în acest sens se bucur\ de mare prestigiu întoat\ lumea hispanic\ –, o responsabilitate mult mai mare decât oricare]ar\ american\ fa]\ de limb\. Dar tocmai de aceea nu e oportun caspaniolii s\ ac]ioneze singuri în ceea ce îi prive[te [i pe al]ii. Madridul estecapitala Spaniei, dar nu este capitala spaniolei. Spaniola are multecapitale: toate marile centre de la care radiaz\ cultur\ în limba spaniol\ [i,o dat\ cu cultura, limba ref\cut\ [i dinamic\ pentru toat\ lumea hispanic\.

4.3.2. Alt aspect negativ corespunde activit\]ii orientate spreconstituirea unor limbi regionale. Nu ne referim, desigur, la catalan\ [i labasc\, a c\ror autonomie ca limbi istorice este în afara discu]iei, nici lagalician\, care r\mâne în afara sistemului dialectal spaniol, ci la tendin]elecentrifuge care se înregistreaz\ în interiorul spaniolei îns\[i (în Asturia, înAragon, chiar în Santander [i în Andalusia), tendin]e stimulate probabil înparte de aceast\ inadecvat\ schimbare a numelui limbii care pare c\dore[te s\ limiteze spaniola la Castilia. Bineîn]eles, e foarte bine c\ nu seelimin\, ci se consolideaz\ specificit\]ile locale genuine, care auvalabilitatea lor în spa]iul în care func]ioneaz\; dar aceasta nu înseamn\ c\ar trebui s\ le opunem limbii comune [i limbii exemplare a comunit\]iilingvistice mai ample. Alteritatea lingvistic\ bine în]eleas\ nu implic\aceast\ opozi]ie; din contr\, implic\, cum s-a spus, faptul c\ individulapar]ine unei serii de comunit\]i lingvistice nu opuse unele altora laacela[i nivel, ci de radiere de fiecare dat\ mai mare, de la comunit\]ilestrict locale pân\ la cele regionale [i na]ionale [i, în cazul spaniolei, pân\la comunitatea hispanic\ interna]ional\. Ramón Menéndez Pidal spuneaceasta cu în]elepciunea sa obi[nuit\ (de[i opune variet\]ilor locale nulimba comun\, ci „limba cult\”): „Limba cult\ [i literar\ este tot atât defireasc\ pentru om când dore[te s\-[i universalizeze gândirea, ca [i limbalocal\ atunci când e vorba de lucrurile cele mai obi[nuite [i proprii vie]iide toate zilele” [11, p. 201]. Astfel încât, dac\ ar fi vorba de uzul a ceea cee local pentru „lucrurile cele mai obi[nuite [i curente” nu am avea de f\cutnici o obiec]ie: dimpotriv\, ar trebui s\ stimul\m aceste tendin]e, fiindc\ ebine ca orice comunitate s\-[i afirme individualitatea [i la nivel local. Darde cele mai multe ori nu este vorba despre aceasta, ci de un fapt pe carelatino-americanii deja l-au dep\[it; de a face din limbile regionale [i localenoi limbi comune [i aproape „na]ionale”, adic\ destinate a fi folosite însitua]ii [i la nivele de vorbire în care, în mod normal, se folose[te limbacomun\ [i / sau na]ional\. Mai mult chiar, nu este vorba numai de a ridicaidiomurile locale [i regionale la nivel de limbi comune, ci, în mare parte,

39LIMBAJ {I POLITIC|

este vorba de a construi acele limbi comune, plecând de la variet\]ilelocale, deoarece acestea nu sunt înzestrate pentru folosirea lor la nivelelerespective nici cu privire la unitatea [i consisten]a intern\, nici ca fondlexical indispensabil pentru o asemenea folosire. Ei bine, chiar f\cândabstrac]ie de faptul dac\ acest lucru empiric este realizabil sau nu – deîndoiala rezonabil\ dac\ comunit\]ile lingvistice respective vor fi dispuse,f\r\ presiune politic\ exterioar\, s\-i urmeze pe promotorii acestor noilimbi, l\sându-se atrase într-un proces istoric nenatural [i anacronic10 –ceea ce se propune [i se încearc\ înseamn\, de fapt, a reduce radicalalteritatea lingvistic\ spaniol\ [i, prin urmare, identitatea spiritual\ pe carelimba spaniol\ o confer\ vorbitorilor s\i. Fiindc\ spaniola, eliminat\ de oserie de uzuri pentru noile limbi comune care se preconizeaz\, s-armen]ine în aceste comunit\]i numai ca „limb\ de rela]ie”, ca o specie delimb\ str\in\ limitat\ la un uz supra-regional sau interna]ional. Se pretindec\ prin aceasta s-ar afirma în fiecare caz „ceea ce e al nostru”, opus,evident, faptului „str\in”. Suntem de acord cu „ceea ce e al nostru” [i cunecesitatea de a afirma acest lucru. Dar „al nostru” nu este numai ceea cene separ\ de al]ii, ci, de asemenea, ceea ce ne une[te cu al]ii. Iar ceea ce neune[te este mai al nostru, fiindc\ este de eviden]\ mai general\ [i neintroduce într-o comunitate mai ampl\, l\rgind astfel orizontul nostruistoric.

REFERIN}E BIBLIOGRAFICE

1. Geschichtliche Grundbegriffe. Historisches Lexikon zur politisch-sozialen Sprache in Deutschland, Stuttgart, 1972.

2. Weisgerber, L., Die vier Stufen in der Erforschung der Sprachen,Düsseldorf, 1963.

3. Calogero, Estetica. Semantica. Istorica, Torino, 1947.4. Merleau-Ponty, M., Sur la phénoménologie du langage , în

Problèmes actuels de la Phénoménologie, Bruxelles, 1952.

10 Proces istoric „nenatural”, fiindc\ o limb\ comun\ la nivelul la care se aspir\ sepropune pentru tot spa]iul unei limbi istorice, nu pentru un uz regional. Procesul este„anacronic”, fiindc\ ceea ce se pretinde este a anula secole de istorie lingvistic\ [i,tocmai, o istorie care este [i istorie proprie comunit\]ilor c\rora le sunt destinate noilelimbi ([i nu numai istoria „castilian\”), adic\ fiindc\ limba comun\ exist\ deja [i estelimb\ comun\ ([i na]ional\) [i pentru comunit\]ile care se pretinde c\ s-ar opune unorcomunit\]i fictive de limb\ „castilian\”. E relativ u[or s\ fabric\m limbi „abstracte” [i„norme artificiale”; dar comunit\]ile lingvistice nu pot fi fabricate: ele se constituieistoric [i prin propria lor voin]\.

40 EUGENIU CO{ERIU

5. Coseriu, E., Los universales del lenguaje (y los otros) , înGramática, semántica, universales, Madrid, 1978.

6. In libros peri hermeneias, II, 2.7. Dewey, J., Lógica. Teoria de la Investigación, trad. sp., México –

Buenos Aires, 1950.8. Heidegger, M., El Ser y el Tiempo, trad. sp., Mexico, 1951.9. Gentile, G., Sommario di pedagogia, I, Floren]a, 1954.10. Coseriu, E., Sincronía, diacronía e historia, Madrid, 1978.11. Menéndez Pidal, R., Castilla, la tradición, el idioma, Buenos

Aires – México, 1947.12. Salvador, G., El español de España, în G. Salvador [.a., Mapa

lingüístico de la España actual, Madrid, 1986.