Noiembrie în San Francisco era blând, iar Piaţa McKinley liniştită. Grădina mea, cu excepţia unui mac alb sensibil, supravieţuise transplantării şi în primele douăzeci şi patru de ore mi-am imaginat că aş putea fi mulţumită cu o viaţă anonimă, ascunsă la adăpostul copacilor. Ascultam în timp ce lucram, gata să fug la primul zgomot de paşi, dar nimeni nu se îndepărta de peticul de gazon, nimeni nu băga capul curios în pădure, unde stăteam eu chircită. Până şi locul de joacă era gol, cu excepţia unei ferestre de cincisprezece minute înainte să înceapă şcoala, când copiii atent supravegheaţi se dădeau în leagăn (o dată, de două ori, de trei ori) înainte să-şi continue drumul în josul dealului. În a treia zi puteam deja să potrivesc vocile copiilor cu numele. Ştiam care îşi ascultă mama (Genna), cine era preferata învăţătoarei (Chloe) şi cine mai degrabă şi-ar fi dat foc în groapa cu nisip decât să meargă încă o zi la şcoală (Greta, micuţa Greta; dacă ochiul-boului ar fi fost în floare i-aş fi lăsat o găletuşă plină la groapa de nisip, atât de tristă era vocea cu care o ruga pe maică-sa să o lase să mai stea). Familiile nu mă vedeau şi nici eu nu îi vedeam, dar pe măsură ce treceau zilele începusem să-i aştept cu nerăbdare. Îmi petreceam primele ore ale dimineţii gândindu-mă cu care dintre copii aş fi semănat mai tare dacă aş fi avut o mamă care să mă ducă la şcoală în fiecare zi. Îmi imaginam că aş fi fost mai degrabă ascultătoare decât încăpăţânată, zâmbăreaţă, nu îmbufnată. Mă întrebam dacă aş mai fi iubit florile, dacă aş mai fi tânjit după singurătate. Întrebările, fără răspuns, se roteau ca apa la rădăcinile muşcatelor mele sălbatice, pe care le udam des şi din belşug.

Chioveanu V. Nicoleta (Limbajul florilor - Vanessa Diffenbaugh)

Noiembrie în San Francisco era blând, iar Piaţa McKinley liniştită. Grădina mea, cu excepţia unui mac alb sensibil, supravieţuise transplantării şi în primele douăzeci şi patru de ore mi-am imaginat că aş putea fi mulţumită cu o viaţă anonimă, ascunsă la adăpostul copacilor. Ascultam în timp ce lucram, gata să fug la primul zgomot de paşi, dar nimeni nu se îndepărta de peticul de gazon, nimeni nu băga capul curios în pădure, unde stăteam eu chircită. Până şi locul de joacă era gol, cu excepţia unei ferestre de cincisprezece minute înainte să înceapă şcoala, când copiii atent supravegheaţi se dădeau în leagăn (o dată, de două ori, de trei ori) înainte să-şi continue drumul în josul dealului. În a treia zi puteam deja să potrivesc vocile copiilor cu numele. Ştiam care îşi ascultă mama (Genna), cine era preferata învăţătoarei (Chloe) şi cine mai degrabă şi-ar fi dat foc în groapa cu nisip decât să meargă încă o zi la şcoală (Greta, micuţa Greta; dacă ochiul-boului ar fi fost în floare i-aş fi lăsat o găletuşă plină la groapa de nisip, atât de tristă era vocea cu care o ruga pe maică-sa să o lase să mai stea). Familiile nu mă vedeau şi nici eu nu îi vedeam, dar pe măsură ce treceau zilele începusem să-i aştept cu nerăbdare. Îmi petreceam primele ore ale dimineţii gândindu-mă cu care dintre copii aş fi semănat mai tare dacă aş fi avut o mamă care să mă ducă la şcoală în fiecare zi. Îmi imaginam că aş fi fost mai degrabă ascultătoare decât încăpăţânată, zâmbăreaţă, nu îmbufnată. Mă întrebam dacă aş mai fi iubit florile, dacă aş mai fi tânjit după singurătate. Întrebările, fără răspuns, se roteau ca apa la rădăcinile muşcatelor mele sălbatice, pe care le udam des şi din belşug.

Chioveanu V. Nicoleta (Limbajul florilor - Vanessa Diffenbaugh)

Noiembrie în San Francisco era blând, iar Piaţa McKinley liniştită. Grădina mea, cu excepţia unui mac alb sensibil, supravieţuise transplantării şi în primele douăzeci şi patru de ore mi-am imaginat că aş putea fi mulţumită cu o viaţă anonimă, ascunsă la adăpostul copacilor. Ascultam în timp ce lucram, gata să fug la primul zgomot de paşi, dar nimeni nu se îndepărta de peticul de gazon, nimeni nu băga capul curios în pădure, unde stăteam eu chircită. Până şi locul de joacă era gol, cu excepţia unei ferestre de cincisprezece minute înainte să înceapă şcoala, când copiii atent supravegheaţi se dădeau în leagăn (o dată, de două ori, de trei ori) înainte să-şi continue drumul în josul dealului. În a treia zi puteam deja să potrivesc vocile copiilor cu numele. Ştiam care îşi ascultă mama (Genna), cine era preferata învăţătoarei (Chloe) şi cine mai degrabă şi-ar fi dat foc în groapa cu nisip decât să meargă încă o zi la şcoală (Greta, micuţa Greta; dacă ochiul-boului ar fi fost în floare i-aş fi lăsat o găletuşă plină la groapa de nisip, atât de tristă era vocea cu care o ruga pe maică-sa să o lase să mai stea). Familiile nu mă vedeau şi nici eu nu îi vedeam, dar pe măsură ce treceau zilele începusem să-i aştept cu nerăbdare. Îmi petreceam primele ore ale dimineţii gândindu-mă cu care dintre copii aş fi semănat mai tare dacă aş fi avut o mamă care să mă ducă la şcoală în fiecare zi. Îmi imaginam că aş fi fost mai degrabă ascultătoare decât încăpăţânată, zâmbăreaţă, nu îmbufnată. Mă întrebam dacă aş mai fi iubit florile, dacă aş mai fi tânjit după singurătate. Întrebările, fără răspuns, se roteau ca apa la rădăcinile muşcatelor mele sălbatice, pe care le udam des şi din belşug.

Chioveanu V. Nicoleta (Limbajul florilor - Vanessa Diffenbaugh)