Limbaj si intelect

Editura Ştiinţifică

COleCtiH Î N G R I J I T Ă D E A U R E L D I C U

PSYCHE C O P E R T A D E G H E O R G H E P O P O V I C I

CONSTANTIN PĂUNESCU

Colecţia L imbaj PSYCHE şi intelect

G 0 EDITURA ŞTIINŢIFICĂ • 1

Cuvînt înainte

L. S. Rubinstein mărturisea, într-o lucrare mai de t i­nereţe, că abordarea problemei conştiinţei întinereşte psihologia. Intr-o epocă a cărei existenţă se bazează în nare parte pe comunicare, o lucrare al cărei subiect îl

constituie limbajul, are cel puţin semnificaţia unei ancorări în actualitatea necesităţii. în t r -un raport l'.N.E.S.C.O., Jean Piaget îşi mărturisea speranţa în •raportul pe care psihologia deficienţilor poate să-1 aibă ia elucidarea unor probleme comune ştiinţelor despre om.

Lucrarea de faţă poate fi socotită a unui practician in domeniul cercetării clinice şi experimentale al lim­bajului. Dar, nu numai a unui practician, care s-ar fi nulţumit să spună: iată datele! aşa cum obişnuiţii spe­

culaţiilor teoretice spun: iată demonstraţiile! Labirintul dedalio al faptelor nu poate fi nici stră­

bătut, nici descifrat şi nici modelat, fără cuprinderea unei interpretări de factură interdisciplinară. Seria de experienţe şi rezultatele pe care ne bazăm expunerea au implicaţii directe în mai toate procesele şi operaţiile intelectului, gîndirii, conştiinţei, obligîndu-ne astfel la incursiuni în domeniile foarte fertile în date ale psiho­logiei generale, lingvisticii, ciberneticii etc.

Desigur că penetraţia nu a avut drept scop o expu­nere exhaustivă a domeniului respectiv, ci numai o ex­tragere de argumente necesare fundamentării faptelor.

7

Fetişizarea cantităţii de informaţie pe care semnele lingvistice o transportă în comunicarea inter umană schematizează prin simplificări, reducînd valoarea prag­matică a limbajului şi ignorînd funcţia sa esenţială de organizare a intelectului şi de generare a creativităţii.

Sondajele do profunzime şi intimitate î n structura sistemică a limbajului reechilibrează exceso.l de „for­malizare" şi n-via bogăţia de conţinut, ele forţă pro­pulsoare si do modalităţi creatoare ale limbajului, cate­goria psilio-soeială care „alături de activitate 1-a creat pe om".

C) lucrare asupra limbajului şi a funcţiilor sale are implicaţii spinoase în teoria reflectării, întrucit atît relaţia de reflectare, cît şi relaţia de comunicare au r.:i factor comun: semnul.

Ori cazuistica pe care noi ne-am desfăşurat cerce­tările prezintă o caracteristică specială tocmai în „pro­ducerea" şi „abilitatea" de a utiliza semnele lingvistice, fie prin imposibilitatea integrării codului verbal in structurile limbajului datorită unei stări patologice cu­noscute în diferitele li teraturi sub felurite denumiri, cea mai utilizată fiind cea de „audiomutitate", fie printr-o modificare profundă a structurii intelectului, ca în oligofrenie, unde se conservă abilitatea de uti l i­zare a semnelor.

Problema dificilă generată de o asemenea cazuistică are o înfăţişare de Ianus: o faţă este dată de modul în care se produce reflectarea în absenţa vorbirii, alta de raportul, felul în care se realizează comunicarea.

Factorul comun operativ şi rezolutiv este limbajul. Investigaţia sau, mai degrabă, investigaţiile au de­

monstrat experimental temeinicia unor procese psiho­logice cu implicaţii vaste atît în comunicarea verbală, cît şi în reflectare, cum este funcţia semiotică a lui J. Piaget. O atare funcţie ne-a servit drept cheie sesa-mică pentru penetraţie multidimensională în „unitatea dialectică gindire-limbaj", unde psihologia româ­nească, prin teoria valorii contextului în actul comuni­cării a T. Slama-Cazacu, a adus importante contribuţii, ne-a deschis perspectiva unei interpretări sistemice a acesteia. Specificul de „volum" al colecţiei în care apare

8

• crarea ne-a impus o concentrare şi, cloci, excluderea .nor descrieri a experimentelor, pe care, dealtfel, le-am

:• \ lat in alte lucrări. De aici, poate, caracterul „succint" .i iucrării.

[n epoca noastră, aşa cum observa G. Guillaume, lim­bajul îşi revendică, datorită complexităţii sale ca obiect o cunoaşterii, o ştiinţă a sa (science du langage) sau. '. oă cum sugeram chiar noi într-o comunicare la Bru­xelles, o „Lagologie". Lucrarea de faţă reprezintă mai ouţin decît „o contribuţie" la o asemenea disciplină - :tiinţifică, dar mai mult decît o cercetare concretă. Oricum, o încercare sub semnul cutezanţei de a dărui

.va din ceea ce consider că trebuie făcut pentru l im-•ajul „căruia îi datorăm atît de mult".

AUTORUL

Absenţa cuvîntului C A P I T O L U L i si comunicarea

F

Poate nici unul dintre compartimentele intelectului ;man, care-1 legitimează plenar nu este mai prezent în

arheologia psihismului şi mai subtil implicat, ca lim­bajul. In tratatul său despre Creaţiunea Ornului, Gri-gore din Niceea (aproximativ 379 e.n.) aducea un oma­giu mîinilor care, „au preluat asupra lor această sar­cină (de a asigura procurarea alimentelor — n.n.) şi au eliberat gura pentru a servi cuvîntului". Naivitatea acestei afirmaţii ascunde, fără îndoială, un adevăr pre­luat de Engels şi de psihologia acţiunii (Wallon). Mîna, ca însăşi, prin organizarea spaţială a acţiunii, a prefi­gurat limbajul. De aceea, mîinile au constituit un mi j ­loc de formulare, de exprimare a conţinutului interior şi de relaţie, vestind cuvîntul prin simbolul gestic 1 . Rezultatele unei structuri funcţionale interconectate a membrelor superioare şi a vorbirii sînt înregistrate pe iurta localizărilor cerebrale şi ea nu poate fi dezmin­

ţită. Activitatea mîinilor a constituit primul mod de abilire a relaţiilor dintre om şi obiecte, deci forma

primară de comunicare. Probabil că ciocnirea a două pietre a trezit în haosul primar al senzoriului ideea

' A. I . o r o i-G o u r h a n. Le geste et la parole (Technique ' lanţicuic), Ed. Albiri Michel, Paris, 1964.

11

unui cod sonor de comunicare, care să poată îi folosit, în situaţiile lipsite de vizibilitate 2 .

Pe noi ne interesează mai puţin originea limbajului, cît faptul că, de la începutul său, el s-a constituit ca un sistem de comunicare pluridimensional şi mult i­form. Anterioritatea sau posterioritatea unei forme sau alta a comunicării extralingvistice nu mai prezintă astăzi deosebită importanţă. Fapt este că, dintre toate formele de comunicare, cea prin codul lingvistic în cadrul limbajului rămine dominantă şi polarizantă. Cu certitudine, acestei forme îi datorăm progresul cate­gorial al minţii noastre şi cheia sesamică a progresu­lui material şi spiritual al omenirii. Limbajul articulat a devenit din vechimea istoriei speciei umane un in­strument al progresului, pentru că este singurul sistem de transmisie a unei informaţii esenţializate, rezultată din cunoaştere şi creativitate.

Fără o explicare metodică şi ştiinţifică, logosul sau verbul a fost sesizat de omul care a gîndit între două cataclisme, ca un miracol şi ca o forţă primordială, ca un principiu de mediator între cele două mari categorii ale existenţei, ca de pildă, în Upanişhade: Tăcerea (ne­cunoaşterea) şi Cuvîntul (cunoaşterea) şi „Sunetul (cu-vîntul) mijloceşte să se manifeste tăcerea (necuvînta-tul)" 8 . Heraclit socotea logosul „etern" şi în toată concepţia platoniciană cuvîntul are un rol demiurgic prin idee.

Nu dorim să reîmprospătăm în memoria cititorului datele existente în memoria publică a bibliotecilor. Aceste clteva referiri sint, credem, suficiente, pentru a realiza faptul că atunci cînd gîndirea omului „cerce-

2 Implicarea elementului sonor ca o relaţie între om şi obiect, care să fi determinat structura dinamică a expresiei prin voce ghidată de auz, nu trebuie confundată cu acea teo­rie „interesantă asupra originii l imbajului la om, care susţine că mişcările vorbirii imită gesturile, îndeplinite in mod nor­mal de către braţe şi cap", p e care S. A. M i l l e r o utilizează pentru fundamentarea behavioristă a limbajului (Langage t: comunication, p. 7.)

3 Aţmă A n g e l o M o r r e t t a , La parole et il silenzia Gesualdi Editore, Roma, 1970, p. 2.

12

itoare şi iscoditoare s-a întors spre sine" 4 , ea s-a oprit o faţa miracolului limbajului mitizîndu-1. Probabil că

orin el (şi numai prin el) li se descopereau înţelesuri, -nsuri, semnificaţii ascunse cunoaşterii nemijlocite.

Mucleul semantic şi nu aspectul exterior a fost acela are a determinat poziţia de absolutizare a limbajului

in existenţă, egalindu-se cu însăşi existenţa. Cu foarte mult t imp înainte de teoria semiologică şi semantică a lui F. de Saussure 5 sau de funcţia semiotică a lui J. Pia-get c în filozofia veche indiană a existat o teorie a logo­sului, „Sphata". „Teoria Sphata constituie una dintre '•ele mai importante contribuţii ale Indiei la problema centrală a semanticii lingvistice. Aceasta susţine că un cuvînt, o frază este considerată nu o concretizare con­formă unei unităţi ale diverselor cuvinte dispuse într-o ordine particulară, ci din contra, ca un singur simbol semnificant. Cuvîntul, fraza, într-o asemenea accep­ţiune, deşi ca un unic simbol semnificant, a fost de­numită Sphata" 7 . De atunci şi pînă în epoca noastră, filozofii, logicienii şi semiologii au căutat să descifreze sensurile şi semnificaţiile acestei problematici. Lucră­rile lui E. Cassirer atestă această frămîntare 8 .

Axarea pe relaţia dintre structura lingvistică şi se­mantică, cu predominarea celei de a doua, a dominat gîndirea despre logos, pînă în epoca noastră, cînd noile discipline ştiinţifice, fonetica şi fonologia e t c , au schim­bat dominanta pe aspectele formale ale limbajului, pe expresia sa sonoră, pe mesajul lingvistic.

Atît filozofii logosului, cît şi cercetătorii cu micro­scopul electronic lingvistic, simt din ce în ce mai vizibil nevoia, izvorîtă dintr-o viziune ştiinţifică, să nu avan-

S. L. R u b i n s t e i n , Existenţă şi conştiinţă, Ed. Ştiinţifică,

' de S a u s s u r e , Cours de Unguistique generale, Ed. l ' . iM)t , 1971, pp. 32, 109.

, ; J . P i a g e t , B. I n h e l d e r , Psihologia copilului. Ed. Şt i in­ţifică, Bucureşti, 1968.

' I'.. K u z a n n i R o z a , Indian Theories of Meaning, cap. ..Tiu- Theory of Linguistic Symbols", Adyvar Library and Research Centre, Madras, 1963, p. 97.

K K C a s s i r e r , Philosophie der symbolischen Formen, Pir Sjn-ache — Erstel Teii, Bruno Cassirer, Berlin, 1923.

13

sexe concluzii, fâră o ancorare în domeniul psihofizio-logiei normale şi al patologiei limbajului.

Lingviştii de talia lui R. Jakobson 9 îşi bazează teoriile lingvistice pe datele psihologiei şi clinicii de afazie, tot aşa după cum marii neurologi, dintre care să po­menim numai pe J. de Ajuriaguerra 1 0 , verifică şi fun­damentează neuropatologic, cercetările lingviştilor.

Logosul, ipostazele şi formele sale de existenţă con­centrează importante forţe de cercetare, explorare şi speculaţie. Cea de a doua jumătate a secolului nostru a accentuat, din necesităţile dictate de sistemele de cir­culaţie a informaţiei, importanţa fundamentală pe care limbajul, cu toate dimensiunile sale, o prezintă pentru comunicarea în spaţiul marilor colectivităţi. Nevoia de comunicare a informaţiilor existente şi stocate în patr i ­moniul tuturor disciplinelor ştiinţifice contemporane în cantităţi industriale, are un dublu aspect: tehnica este utilizată în studierea foarte amănunţi tă a limbajului ca sistem de comunicare şi în acelaşi timp, perfectarea comunicării propulsează tehnica. Psihologia umană, fie a persoanei, fie a societăţii, trebuie să plece de la limbaj. „Este important să constatăm că — spune S. A. Miller — comportamentul verbal este mijlocul cel mai frecvent utilizat pentru a trece de la comportamentul particular la cel colectiv. Cuvîntul este deci o problemă crucială în psihologie. Nici o altă activitate a omului nu-1 relevă în măsura în care o face comportamentul său verbal" 1 1 .

Cuvîntul inclus în sistemul limbajului stabileşte r e ­laţii infinite cu obiectele şi conştiinţele, nu numai de t ipul de informaţie, ci din ce în ce mai accentuat, de for­maţie, de s tructurare a intelectului.

Preocuparea noastră este centrată pe acest aspect fundamental. Dar, insula-univers care este cuvîntul, a devenit locul de intersectare, a unei pluralităţi de dis-

!1 K. R. J a k o b s o n , Essais de Unguistique generale, Ed. de Minuit, Paris, 1963.

1 0 J. d e A j u r i a g u e r r a et colab. (red.), Problemes de psycholinguistique, Paris, P.U.F., 1963.

1 1 S. A. M i l l e r , Langage et communication, P.U.F., Paris,

14

pline ştiinţifice, unele foarte riguroase, cum este •ngvistica matematică 1 2 , altele destul de relative ca • uropatologia şi psihologia. Consideraţiile noastre pornesc, pe de o parte, de la

latele obţinute de o bună parte dintre disciplinele ştiin-ifice care se ocupă sub o formă sau alta de limbaj şi

• •omunicare şi, pe de altă parte, de la experimentele efec­tuate pe o grupă de subiecţi care prezentau o tulburare de organizare, structurare şi evoluţie a limbajului, cu­noscută în l i teratura mondială sub diverse denumiri . Această categorie de subiecţi rămasă multă vreme —• şi într-o oarecare măsură şi astăzi — în categoria afa­ziilor, a fost delimitată ca entitate nozologică cu un secol în urmă, de către Schulthess şi mai apoi Wild, sub denumirea de „surditate verbală congenitală". De-abia după cel de al doilea deceniu al secolului nostru, simptomatologia şi tabloul clinic al acestei forme de tulburare a procesului de elaborare a limbajului a fost studiat, delimitat şi constituit ca formă specifică în dara afaziilor, de către Ley (1929), Vermeylan (1930), Allen (1930), Meignant (1939), Wărster Draught (1943), \ a n b (1946), Liesseur (1947), de Clement Launay (1949) şi colab., Kardin (1951), Van Selden şi Kennedy (1959), Carrel şi Bang (1951), Brisset (1952), J. de Ajuriaguerra, Borel-Maisonny, Diatkine e tc . 1 3

în studiul de sinteză al lui J. de Ajuriaguerra şi co­lab. 1 4 se sublinia faptul că au existat, pent ru „grupul audiomuţilor", cum îl numeşte acesta, foarte multe de­numiri — alalie, afazie congenitală, afazie ideopatică, surditate verbală, audimutitate, retard constituţional al vorbirii, muti tatea auzitorilor etc.

t ' e măsură ce afazologii delimitează cu foarte multă stricteţe atît structura, cît şi formele clinice ale afaziei, e u atît se conturează tabloul clinic al acestei categorii • le tulburare a procesului de elaborare a limbajului.

'-' S M a r c u ş , E d. N i c o 1 a u, S. S t a ţ i , Introducere in /oi ' /c /sh 'ca matematică, B u c , Ed. Ştiinţifică, 1966.

1 . \pud H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Pathologie de UVUHUJC. Larousso, Paris, 1965, p. 19.

.1. <le A j u r i a g u e r r a et colab., Le groupe des audimu-(itrs. în ..Psychiatrie de l'enfant", tom. I, 1956, Paris, p. 62.

15

Afazia se dezvăluie ca o entitate nozologică, definită esenţial prin fenomenul de dezintegrare fonetică 1 5 , sim­bolică 1 0 şi intelectuală 1 7 , ceea ce presupune, în primul rînd, existenţa unui limbaj elaborat. Abordarea feno­menologică a audimutităţii a dus la falsa concluzie că poate fi identificată cu afazia. Condiţia prealabilă fun­damentală a unui diagnostic diferenţial între afazie şi audimutitate o constituie existenţa prealabilă a limba­jului. Pentru ca să se poată dezintegra sau numai tul­bura, trebuie să existe. De aceea, spune J. de Ajuria­guerra, „Afazia infantilă trebuie să fie deosebită de audimutitate, o tulburare a integrării limbajului (s.n.) şi de tulburările orto-fonatorii din paralizia cerebrală infanti lă" 1 8 .

Intr-o lucrare mai recentă (1965), operînd o clasifi­care modernă a tulburărilor de limbaj, H. Hecaen şi R. Angelergues 1 9 stabilesc că audimutitatea este o tul­burare de achiziţie a limbajului, datorită „unui defect de integrare cerebrală".

Alături de J. de Ajuriaguerra, H. Hecaen opune feno­menului dezintegrării centrale din afazie, pe cel al integrării în elaborarea limbajului. Implicit, aceşti neu­rologi de prim rang ai epocii noastre stabilesc că ela­borarea limbajului nu are loc nici după formula asociaţionistă a lui Chorcat sau Lichteim şi nici numai descrierea exterioară a stadiilor de achiziţie a vorbirii nu explică fenomenul atît de complex al limbajului. La această poziţie au ajuns, după aproximativ un secol, afazologii. în acest timp, clinica de neurofiziologie a limbajului a reuşit să determine, fără nici o umbră de îndoială, topografia formelor limbajului. Producerea limbajului nu este posibilă fără participarea anumitor

1 5 T h. A l a j o u a n i n e , A. O m b r e d a n e et. M. D u r a n d, Le syndrome de desbitegraiion phonetique dans l'aphasie, Ed. Masson, Paris, 19.39.

1 6 P. M ă r i e , Travaux et memoires, tom. I, Ed. Masson et Comp., Paris, 1926.

1 7 A. K u s s m a u l , Lcs Truubles de la parole, Paris, 1884. 1 8 J. d e A j u r i a g u e r r a et H. H e c a e n , Le cortex cere­

bral, Ed. Masson, Paris, 1960, p. 189. 1 9 H. H e c a e n e t R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du lan-

gage (L'aphasie), Lib. Larousse, Paris, 1965, p. 17.

16

-egiuni care, fireşte, nu pot fi cu mare stricteţe, deo­camdată, delimitate.

î n fig. 1 sînt reprezentate zonele implicate în s t ruc­turarea şi funcţionalitatea limbajului, cărora le cores­pund categorii ale tulburărilor limbajului impresiv, • xpresiv şi de scrierii.

W. Penfield şi colaboratorii au obţinut, aplicînd m e ­toda stimulării electrice in vivo, atît stopări ale produ-eerii totale a limbajului, cît şi manifestări afazoide de tipul distorsiunilor, repetărilor cuvintelor şi silabelor, confuzia numerelor, tulburări ale denumirilor cu per-;overaţie, incapacitatea denumirii obieotelor, dar con-•orvarea cuvintelor, utilizarea sinonimelor etc.

în fig. 2 se observă că punctele de stimulare elec­trică prin care s-a obţinut blocarea producerii l imba-•ului este mult mai răspîndită pe emisfera dominantă. Blocarea totală a limbajului — spune W. Penfield — ..ni imposibilitatea de a vocaliza spontan — primul o f o c i — se produce nu numai (cînd se aplică electrozii

n n.) în aria motorie, ci şi în afara acesteia" 2 0 . Deci, i c s i există o zonă de proiecţii motorii a limbajului • rt i >-i il.-it. care produce mişcările fono-articulatorii,

'" w l ' i - n f i e l d e t L. R o b e r t s , Langage et mecanismes v n (.,,!!. • . l ' .U.F., Paris, 1963, p. 130.

17

Fig- 2

oarecvim specializată, orice altă atingere pe imensa su­prafaţă corticală implicată în producerea limbajului în întregime, ca sistem, are efecte asupra mecanismului motor. Funcţionarea unui sistem ,,de structuri ca cel al limbajului are nevoie, pentru stabilirea unei funcţionări simultane şi coordonate a întregului „mozaic cerebral", de un mecanism special funcţional. „Trebuie să existe în emisfera dominantă un mecanism funcţional unic care pune în mişcare cele trei arii corticale ale l imba­jului şi pare posibil că un centru subcortical îşi asumă un rol foarte important în acest mecanism" 2 1 .

2 1 Op. cit., p. 220.

18

Ipoteza formulată de autorii citaţi, că limbajul se laborează pr intr -un sistem centrencefalic, pe baza unei cime integrări subcorticale, este în concordanţă cu stu-nile efectuate şi de şcoala lui S. Moruzzi 2 2 şi de cer-•rtări ulterioare, cu privire la rolul regiunii talamice :: al substanţei reticulate. Devine evidentă_.aa&tIeJ Q---rganizare foarte vastă cortico-subcorticală a produ-^ r î i şi funcţionării limbajului, care nu este posibilă iccit prin existenţa unui mecanism unic la nivel cen-' •encefalic de integrare.

Experienţele lui W. Penfield au demonstrat că există posibilitatea, după regiunea stimulată, să se disocieze structurile limbajului: poate rămîne reprezentarea şi onceptul, dar nu poate fi evocat cuvîntul, codul care instituie forma de organizare, de structurare. Şi acest

proces de disociere a structurilor este evident mai ales -n afazie. De aceea, Head a obţinut o tipologie a afaziei pornind de la funcţiile semantice şi lingvistice: afazie nominală, afazie verbală, afazie semantică şi sintactică.

Sistemul nervos central dispune deci de formaţii spe-ifice şi structurale şi funcţionale corespunzătoare di­

verselor aspecte ale limbajului. Integritatea neurologică a ariilor respective din emi-

.fera dominantă însă nu garantează singură organizarea şi structurarea limbajului.

Penfield şi Roberts au demonstrat existenţa unor arii neuronale de integrare a limbajului, care permit o atît ie vastă coordonare a emisiei şi recepţiei în procesul le comunicare prin limbaj.

In cazul audimutităţii, aşa cum o numesc cei mai competenţi neurofiziologi, sîntem în faţa unui sindrom de nonintegrare a vorbirii 2 3 , in sistemul limbajului, nu datorită unor leziuni ale zonelor care interesează diver-.ele funcţii ale limbajului, ci prin tulburarea proce-

S. M o r u z z i , Brain mechanisms and consciens, Red. !•'. I) Adrian, F. Bremer şi H. Jaspers, Blackwell , Oxford, 1954.

C o n s t a n t i n P ă u n e s e u , Sindromul de nonintegrare a vorbirii. în „Buletin de pedagogie specială". Editat de Cen-o u l <1<> documentare al Ministerului Muncii, nr. 1/1970, pp. t!)—(i8.

19

• - M I T i n t e g r a t o r al limbajului în structuri verbale, ră-niitii.-i.! i l i ' i i i i i e toate celelalte structuri.

| '. p i u i audiomut „nu îşi însuşeşte limbajul — spune H . cacn — cu toate că la el nici o deficienţă intelec­

t u a l a s a u auditivă nu poate explica această anomalie" 2 4 . IV baza studierii experimentale pe parcursul mai

multor ani a unui lot de aproximativ 80 de cazuri pe care le-am cuprins într-un sindrom de nedezvoltare a vorbirii (S.N.V.) 2 5, ne îngăduim să aducem o rectificare esenţială definiţiei lui H. Hecaen: copilul audiomut îşi dezvoltă limbajul în forma sa complexă, sistemică, dar nu integrează în acest sistem complex subsistemul verbal — limba vorbită, orală. Acest fenomen se pe­trece în două moduri. Primul, cel mai frecvent, s< caracterizează prin faptul că subiectul percepe şi în­ţelege codul verbal utilizat de mediul lingvistic în care se dezvoltă, dar nu-1 poate folosi. A doua formă, care implică serioase rezerve, se manifestă prin imposibili­tatea relativă nu de a percepe auditiv sunetele vorbirii, ci de a le structura conform unui model lingvistic. EI reacţionează aproape ca in faţa unei limbi străine. „Copiii sînt astfel aruncaţi într-o lume sonoră care nu ajunge niciodată să prindă forme semnificative" 2 ' 1.

Datorită acestor două procese, limbajul oral nu se organizează, nu se structurează şi nu poate deveni in­strument al comunicării. Dar un fapt nu-1 contestă nici un autor: comportamentul acestor copii este integrat, social pe baza sistemului obişnuit de comunicare. Ei nu utilizează nici un alt cod — ca, de pildă, limbajul mimico-gesticular sau dactil al copiilor surdo-muţi — şi nici nu au tendinţa să se folosească de labiolectură. Psihosurdologia cunoaşte un fenomen caracteristic surdo-mutului, anume impulsul spontan de comunicare prin gesturi şi dactileme. La audiomut această caracte­ristică nu se întîlneşte. El rămîne ancorat în necesi-

"'• H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage (L'aphasie), Larousse, p. 19.

, J 6 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u şi col., Nedezvoliarea vorbirii copilului. E.D.P., Bucureşti, 1972.

2 6 H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , op. cit., p. 21.

20

tatea comunicării prin limbaj în sensul cel mai cuprin­zător al acestuia.

De aceea, abordarea problemei relaţiilor pluridimen­sionale între gîndire şi limbaj pe o cazuistică, care nu dispune în cadrul comunicării de codul verbal, deşi se orientează după conexiunile intrasistemice ale l imba­jului, în comparaţie cu o altă categorie care dispune de codul verbal, dar cu serioase diminuări ale funcţiilor cognitive şi ideaţionale (oligofrenii), reprezintă o altă modalitate de explorare a subtilelor structuri şi func­ţiuni ale limbajului ca instrument al gîndirii.

Originea şi etiopatogenia audiomutităţii li s-a părut multor autori „misterioasă". Invocarea unor date de neurofiziologie ale mecanismelor cerebrale în general şi cele ale producerii limbajului în special constituie n u ­mai premisele structurale ale înţelegerii fenomenului.

Este important însă pentru dezvoltarea lucrării noas­tre să căutăm acele direcţii de explicare a limbajului, nu ca un produs al mecanismelor neurocerebrale, ci ca. un sistem de comunicare, al cărui „automat" îl con­stituie hemisferul dominant al vorbitorilor. Abordarea, cibernetică ne oferă posibilităţi optime de înţelegere a structurii şi funcţionalităţii sistemului de comunicare uman, pentru că „întregul sistem funcţionează ca u n sistem cibernetic foarte complex" 2 7 .

în cadrul abordării limbajului ca un sistem de co­municare se pun în interrelaţie cele patru planuri ale acestuia:

1. Planul energetic, în care se structurează formele energetice necesare circulaţiei informaţiei în sistem;

2. Planul informaţional este definit de legile statis­tice, cantitative, care generează frecvenţa elementelor energetice într-o formă sau alta de enunţ;

3. Planul semantic, cuprinzînd structura semnifica­ţiilor enunţurilor limbii;

4. Planul pragmatic realizează legătura dintre con­ţ inutul intenţional al emiţătorului şi de modificările p ro ­duse în cîmpul de forţe al receptorului 2 8 .

2 7 C. B ă l ă c e a n u , E d . N i c o l a u , Personalitatea umană — o interpretare cibernetică, Ed. Junimea, Iaşi, 1972, p. 208.

-8 Idem, p. 202.

21

Mesajul în circuitul informaţional se transmite pe baza unui cod.

în sistemul specific de comunicare umană, codul esen­ţial în comunicare este codul verbal. „Vorbirea repre­zintă mijloacele prin care, în orice comunicare, se obţine un transfer de informaţie de la sursă la recep­tor" 2 9 . _ Pe baza teoriei sistemelor formale a lui Hilbat, unii

lingvişti au obţinut o modelare matematică a limbii (N. Chomsky, S. Marcus).

O limbă — instrumentul comunicării — se constituie ca o colecţie de evenimente sau elemente de tipul su­netelor, semnelor grafice e t c , care sînt unităţile limbii respective. Ele formează o mulţime (R), repertoriul limbii.

Unităţile din repertoriul R se combină generînd texte sau enunţuri .

La rîndul lor, enunţurile se pot combina cu unităţile anui repertoriu, dînd o mulţ ime U. Această mulţ ime este infinită. Ea poate fi reprezentată sub forma unui arbore. în fig. 3 sînt reprezentaţi primii 3 paşi dintr-un

A B C

2 9 E d . N i c o l a u and C. B ă 1 ă c e a n u, A ncurocybernetical approach to the problem of language, în „Proccedin^s Interna­tional Cybernetics Congress", London, 1969, p. 442.

22

F i g . 4

repertoriu format din trei simboluri A, B, C — com­binaţiile pot fi infinite.

Noi am reţinut acest aspect al formalizării limbii, pentru că problema esenţială a definirii entităţii nozo-logice pe care am experimentat, este dată de imposibili­tatea utilizării limbii ca instrument de comunicare. Deşi ei posedă unităţile de bază — sunetele — nu le pot utiliza în chip combinatoriu. Căror factori se dato-reşte acest fenomen şi, mai ales, ce consecinţe comportă din punctul de vedere al echilibrului sistemului de comunicare?

Să ne oprim, pentru o explicitare mai lejeră, la un model cibernetic al limbajului ca sistem de comuni­care (Fig. 4).

Pent ru limbaj, intrările sînt reprezentate de receptorii interesaţi în captarea informaţiilor specifice şi nespe­cifice. Putem aprecia că pentru funcţia totală a limba­jului, participarea tuturor receptorilor este necesară, mai ales în primele stadii ale dezvoltării acestuia. Ori­cum, în mod dominant, sînt acţionaţi simultan recep­torul auditiv, vizual şi motor şi senzitiv.

Ieşirile sînt constituite de comportamente motorii (gestuale) pentru limbajul extralingvistic şi de muşchii fonoarticulatorii ai laringelui, vălului palatin, limbă, mandibulă, respiratori e t c , pentru limbajul vorbit, care ne interesează pe noi. în realitate, cele două categorii de comportamente sînt intricate, cu dominanţa unuia sau a altuia, după dezvoltarea ontogenetică şi după gradul de cultură.

23

U = mulţimea semnalelor de intrare. Modelul ciber­netic propus de C. Bălăceanu, Ed. Nicolau 3" nu distinge în cadrul mulţimii semnalelor U, ci se presupune că aceste semnale sînt de natură verbală (sonoră), fio uni­tăţi atomice, fie moleculare. Dar în nici un act de re­ceptare în contextul comunicării, semnalul sonor coin-pozant al codului verbal nu este singuralizat, ci se pre­zintă in context de gesturi, mimică, acţiuni, relaţii, situaţii, impacturi senzitive. Semnalul sonor se prezintă integrat în structuri, care-i dau un sens, îl încarcă cu legături diverse, cuprinzînd, în esenţă, sfera noţiunii. Receptarea singură a semnalului sonor nu poate fi efi­cientă pentru geneza actului de comunicare interumană, care este un act de informare pe bază de semnificaţii integrate.

Această precizare ne este de mare utilitate. Pentru că există subiecţi — ca aceia pe care am experimentat noi — la care, din mulţimea stimulilor, stimulul sonor-verbal este perceput molecular şi neintegrat în cîmpul de forţe al raporturilor între semnalele unui impact ale realităţii complexe. De aceea este posibilă detectarea de către receptorul (R) a sistemului, dar filtrajul pe baza dispozitivului de recunoaştere Rec — Rec,, este posibil numai în ceea ce priveşte recunoaşterea gene­rală, difuză. Copilul receptează mulţimea de semnale verbale, recunoaşte sunetele limbii, face o comutare pe recunoaşterea semnalelor de ordin lingvistic (Rec,) şi posedă categoria de normă (MO,) operaţională la acest nivel.

Pentru construirea unor sisteme cibernetice, dificul­tatea teoretică şi practică a recunoaşterii unor texte scrise este mult mai mică în raport cu recunoaşterea unor texte vorbite, care „este mult mai dificilă din cauza structurii însăşi a fonemelor" 3 1 .

Copilul cu audimutitate senzorială este asemănător unui sistem tehnic incomplet, care poate recunoaşte formule, dar nu poate introduce în circuitul informa-

M C. B ă l ă c e a n u , E d. N i c o l a u , l'crsonalitaten umană — o interpretare cibernetică, Ed. Junimea, Iaşi, 1972, p. 209.

3 1 Ibidem.

24

ţional unităţile moleculare necesare elaborării unui răs ­puns verbalizat. A doua categorie de audimutitate — cea motorie (după cele mai nete categorii existente în literatură) — se prezintă, în fond, la fel: recunoaşterea unităţilor de ordin lingvistic este posibilă (Rec^, dar circuitul unităţilor sonore suferă o modificare, nu pot fi constituite programele comportamentale verbale la ieşire. Ceea ce ar însemna că, în esenţă, nu există decît o singură formă de audimutitate, a cărei etiopatogenie nu trebuie căutată în planul informaţional lingvistic.

Dificultatea, care constituie începutul explicaţiei, se plasează la prima formă de integrare senzorială, care are loc pe baza memoriei operaţionale (MOx) infra-logice.

Experienţele lui French şi Steinberg 3 2 , efectuate cu ajutorul unor filtre de frecvenţe de limite — grave şi înalte — prin care a trecut verbalizarea unor silabe receptate de acelaşi subiect în ambele game, demon­strează că aparatele de filtraj neurocorticale au o spe­cializare relativ strictă şi modificarea unui element — în cazul nostru, de frecvenţe a undelor sonore — nu permite o integrare corectă a mesajului acustic. Nu rămîne îndoială că un asemenea fenomen poate fi ge­nerat de pierderea capacităţii parţiale auditive pentru sunetele dintr-o anumită gamă a vorbirii, care nu per­mite o sincronizare a integrărilor senzorialului, pentru a putea să se producă memoria operatorie (MO,), care să facă discriminările şi combinările necesare. Deşi mai sînt încă mulţi autori care în cadrul diagnosticului di­ferenţial al audimutităţii pun ca o condiţie esenţială o integritate a receptorului auditiv, cercetările noastre dovedesc că într-o proporţie considerabilă (peste 50%) dintre copiii cu audimutitate, au tulburări de integrare auditivă, care nu pot explica lipsa vorbir i i 3 3 pentru simplul motiv că în cazul hiperacuziei de transmisie,

3 i N. R. F r e n c h , J. C. S t e i n b e r g , Factor governig the intelligibility oj speech sounds, în „Journal acoust, soc. Amer". nr. 19/1947, pp. 90—119.

3 3 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u şi col., Nedezvoltarea vor­birii copilului, E.D.P., Bucureşti, 1972.

25

v u i t i r i M copilului se dezvoltă relativ normal ca funcţie iu cătinii limbajului şi numai unele modificări fono-articulatorii marchează distorsiunea auditivă. Audio-luamele subiecţilor noştri nu indicau „căderi" ale curbei, ci dificultăţi de perceptibilitate auditivă pe anu­mite frecvenţe de unde (foarte înalte şi foarte joase).

Recunoaşterea generală, nediferenţiată, introduce în sistem un prim bruiaj pentru recunoaşterea structurii sintagmatice a textului. J. de Ajuriaguerra şi colab. sus­ţin că pentru copilul cu audimutitate, vorbirea celor din jur se prezintă ca un flux sonor continuu şi in­distinct. Indistinct, în cazul acesta, înseamnă fără posi­bilitatea unei operaţii de recunoaştere moleculară (la nivelul cuvintelor) sau sintagmatice. Aceiaşi autori re­marcau o mare nesiguranţă în recunoaşterea cuvintelor chiar în faza de progres al organizării limbajului. Ea se datoreşte acestei prime modificări de integrare în codul memoriei operative. „O alterare a acestei memorii ime­diate, duce la tulburări de comprehensiune a limbaju­lu i" 3 4 .

Memoria operativă (MOi) face parte din segmentul superior al receptorului, segmentul cortical. Este posibil ca în regiunea implicată în proiecţia laturii sonore a limbajului pe cortex, prin lezarea căreia se produce afazia verbală a lui Head, să fie grefate de microsechele postencefalopatice sau de unele dizritmii maturative.

Într-un lot de 40 de cazuri de copii cu audimutitate de ambele tipuri, cercetările noastre au scos în evidenţă cele două mari categorii de factori etiopatogenetici.

M C. B ă l ă c e a n u , E d . N i c o l a u , op. cit., p. 210.

26

Una dintre ipotezele formulate asupra cauzei audi-mutităţii a fost cea privitoare la mielinogeneză. Matu-raţia neuropsihică este rezultatul unei sincronizări efec­tive a citogenezei şi mielinogenezei. Studiile lui C. von Monakov 3 5 , Meynert, Fleichsing e t c , au demonstrat că procesul de mielinizare a fibrelor nervoase care generează maturizarea fiziologică sînt supuse unei legi biologice: fibrele nervoase care deservesc funcţii apă­rute filogenetic mai tîrziu — cum este vorbirea — ră -mîn t imp mai îndelungat în stadiul amielitic. Mielini-zarea sistemelor febrilare din circuitele conexionale de mare fineţe ale scoarţei cerebrale, se mielinizează în etape, începînd de la 3—4 ani şi încheindu-se în t re 8—10 ani. Aceasta explică în copilărie „absenţa unei organizări armonioase în mersul primei faze a dezvol­tării şi lipsa unei corelaţii între sisteme care — din această cauză —• lucrează pe cont propriu" 3 6 .

Traseele E.E.G. de tip dizmaturativ indică, probabil, un asemenea proces. Dealtfel, şi alţi autori fac consta­tări în acelaşi sens 3 7 .

Pentru a doua indicaţie majoră etiopatogenetică, cea a microsechelelor nedecelabile şi nelocalizabile, nu a fost relevată în cazul audimutităţii . Dacă ne repre­zentăm, pe de o parte cîmpul imens al regiunilor neuro­nale care iau parte la producerea limbajului (Fig. 5) şi pe de altă parte considerăm multitudinea legăturilor intersinaptice necesare acestui proces, putem considera că o disfuncţiune dată de o întrerupere parţială a inter­conexiunilor unor zone funcţionale prin efectele de undă ale microsechelelor, poate împiedica funcţionarea „cibernetică" a unor segmente neurocerebrale, care nu mai transportă informaţia şi nu o mai angrenează dife­renţiat, ca ea să se constituie sub forma unei memorii

3 5 C. v o n M o n a k o v und R. M o u r g u e, Biologie des Einfuhrung, în „Die Studiens der Neurologie und Psihopatolo­gie", Hippocrates Verlag, Stuttgard u. Leipziig, 1930.

3 6 M. T r a m e r , Manuel de Psychiatrie infantile generale, P.U .F . , 1949, Paris, p. 37.

3 7 J. B e r g e s, A. H a r r i s o n , S. G. L a i r y, E.E.G. et troubles du langage chez Ies enfants, în ,.Revue Neurologique", t. 111, nr. 4. 1964, p. 294.

27

operative — o primă formă de integrare — aşa cum se petrec lucrurile în audimutitate.

Dar să urmărim traseele fluxului informaţional, care străbat trei sisteme distincte.

Primul dintre ele este constituit dintr-un selector logic (S.L.) şi blocul responsabil pentru vorbirea ecola-lică sau repetată (E.C.), blocul pentru recitările auto-

28

mate (R.T.). Trebuie să remarcăm faptul de consistenţă neuropsihologică exprimat în forma sistemului, anume că selecţia logică are trepte, dar sub o formă sau alta participă de la început la formularea neuropsihică a limbajului. In acest mod are loc o nouă formă de inte­grare în care intră, în structuri, funcţiile paralingvis-tice, elementele fundamentale de ordin semiotic. în prezenţa informaţiei lingvistice se petrece prima formă — larvară — a conceptului. O structură moleculară lingvistică corespunde unei structuri reale obiectuale. Această structură lingvistică poate fi evocată şi t rans­misă pe circuit pînă la ieşiri (Y) sub forma unor cu-vinte-etichetă. Vorbirea are un prim sens în conexiune imediată cu realitatea. Dar între obiect şi cuvînt există o identitate nediferenţiată. Cuvîntul cuprinde obiectul ca suport esenţial. In lipsa lui, cuvîntul dispare, în sen­sul că nu poate suplini, în operaţii, obiectul. Fenomenul de ecolalie este posibil prin copiere a structurii sonore, fără altă prelucrare. Recitarea constituie un act de ci­tire a unei engrame. Această linie a sistemului poate funcţiona, în cadrul unei anumite evoluţii neuropsihice (oligofreni), singură, fără o conexiune cu al doilea sistem şi, mai ales, cu cel de al treilea sistem. în cu­prinsul lucrării noastre vom exemplifica, pe bază de experimente, acest fenomen. Ceea ce se poate avansa este faptul că la copilul normal, ca şi la adultul normal, informaţia nu circulă niciodată unilateral, adică numai prin acest sistem. In unele forme de afazie la adult şi oligofrenie la copil are loc o izolare a circuitelor infor­maţionale.

Al doilea sistem, reprezentat în organigramă prin blocul TA şi EA, constituie sistemul modelator afectiv. După cercetările atît de fructuoase ale lui W. Penfield şi colab., se afirmă că „funcţiile celor trei arii corticale ale limbajului la om sînt coordonate prin proiecţiile fiecăruia dintre ele pe porţiunile talamusului şi că, graţie acestor circuite, într-o oarecare formă se elabo­rează l imbajul" 3 8 .

3 8 W. P e n f i e l d et L. R o b e r t s , Langage et mecanismes cerebraux, P.U.F., Paris, 1963, p. 223.

29

Pentru organizarea limbajului în sensul unei integrări primare, tonalizarea afectivă constituie un element fun­damental. Limbajul reprezintă un raport al eului cu realitatea şi cu ,,şinele". Orice relaţie intra- şi interindi-viduală se defineşte prin încărcătura afectivă circu­lantă. Aceasta defineşte starea, trăirea, modificarea sis­temului. Pentru a comunica este nevoie de o motivaţie care să pună în mişcare aparatura atît de complexă a comunicării. Este un loc comun discuţia asupra rolului inhibitor al emoţiei în comunicare. O emoţie care de­păşeşte pragul echilibrului specific, inhibă activitatea corticală: „ T w e şi ea / Cum aş vrea s-o salut / Dar nu pot" (G. Bacovia). Comportamentul verbal poate ac­ţiona interiorizat, poate determina decizii (aş vrea), dar nu se poate obiectiviza printr-un baraj de mare intensitate.

Acest fenomen este posibil pe baza rolului de activi-zator afectogen pe care talamusul — una dintre cele mai importante relaţii de integrare a senzoriului — îl are în dirijarea comportamentală.

Disfuncţiile blocului activizator afectogen sînt — în ceea ce priveşte limbajul — de diferite tipuri.

Primul tip este constituit de situaţiile lezionale ale regiunii talamice şi ale substanţei reticulate. Cairus, în 1941, a descris mutismul akinetic care, după el, „pre­supune o întrerupere de natură lezională a formaţiei reticulate activatoare ascendente a lui Magoun" 3 9 . Ne-existînd nici o urmă de leziune a fracturilor piramidale care să cauzeze paralizia, mutismul akinetic poate fi instalat şi prin leziuni ale unor alte formaţii, de pildă, mezencefalice, protuberanţiale, hipotalamice etc. „Mu­tismul akinetic nu este deci o entitate anatomo-clinică, ci un sindrom care poate fi realizat de variate confi­guraţii lezionale dinăuntrul sistemului nervos central. Int r -un mare număr de cazuri, el e realizat prin afec­tarea substanţei reticulate de la nivelul protuberantei şi a mezencefalului. î n alte cazuri, el poate fi deter-

; l a A . K r e i n d I e r , I. P o 1 i c i, E . M e t c ş , Corelaţii anatomo-clinice în sindromul de mutism akinetic, în „Neurologie, Psihia­trie, Neurochirurgie", tom. III, nr. 7, 1958, p. 9.

30

minat de leziuni foarte întinse, difuze, care prind un număr mare de formaţiuni corticale şi subcorticale, aferente şi eferente" 4 0 .

întreruperea motilităţii pe cale lezională nu poate fi invocată în audimutitate, pentru că ea este ireversibilă. Discutarea acestei situaţii este o demonstraţie indirectă pentru rolul substanţei reticulate şi a talamusului în producerea motorie a limbajului, în funcţie de inte­gritatea structurală a acestora. Constituirea procesului motivaţional al comportamentului de comunicare are sediul la acest nivel. Cunoaşterea afectivă a realităţii dispune de un sistem de feed-back, care informează aparatul integrator din substanţa reticulată şi talamus de reuşită şi eşec. A comunica o cantitate de informaţii este un act de eficienţă matematică. A putea să execuţi acest act este o problemă de afectivitate. Comunicarea este impulsionată difuz de către acţiunea talamică, dar rezultatele ei biciuiesc sau inhibă activitatea motiva-ţională a acestei formaţii.

„Ei au (copiii cu audimutitate — n.n.) o atitudine afectivă vis-â-vis de lumea sonoră, care este o atitudine activă de apărare şi de refuz. Pentru aceasta, compor­tamentul lor în legătură cu limbajul este atît de pu­ternic negativ şi reeducarea lor atît de anevoioasă", constată J. de Ajuriaguerra 4 1 .

Surdo-mutul are şi el o gravă situaţie de inferioritate. Dar reacţia lui afectivă este alta, pentru că el nu per­cepe în nici un fel universul sonor. Situaţia afectivă a audiomutului este tensională continuu şi deci t rauma­tizantă psiho-afectiv, pentru că el îşi constată inferiori­tatea, invaliditatea permanent. Surdo-mutul face o comutare pe sistemul simbolic gestual sau dactil, pe cînd audiomutul rămîne la sistemul verbologic după care el se ghidează printr-o formă specifică explicată de noi în cuprinsul lucrării.

Situaţia tensională afectivă produce un dublu efect: respingerea comunicării verbale, deci mărirea necesi­tăţii comunicării paraverbale, de unde rezultă prelu-

w Ibidem. / , t H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage

(L'aphasie), Lib. Larousse, Paris, 1965, p. 21.

31

i r a i v a in continuare, după un sistem propriu de com­pensare, a informaţiei verbale, care duce la dezvolta­rea tuturor structurilor intrasistemice ale limbajului.

O altă modalitate a exercitării funcţiei tonalizatoru-lui afectiv este imprimarea valorii formative a intelec­tului, unei cantităţi de informaţie specifică sau nespe-cificâ. „Considerate în raport cu destinatarul (sau cu „consumatorul de informaţie", consum însemnînci re­cepţie, utilizare, prelucrare, valorificare), semnalele şi semnele implică, de multe ori, o participare activă a acestuia. „Subiectul" introduce un anumit specific in naşterea situaţiei semiotice, în geneza semnalelor şi semnelor; el intră în „joc" cu structurile, nevoile, t re­cutul şi prezentul său: există astfel şi un moment va­loric, o latură axiologică. Este domeniul informaţiei pragmatice" 4 2 .

Subliniem rolul tonalizării afective, datorită „intrării în joc" a subiectului în determinarea structurii semio­tice în general şi în special la copilul cu audimutitate.

Constatăm deci că, spre deosebire de cazurile cu mutism akinetic sau de tulburări afective lezionale la nivelul talamic sau reticulat, fluxul informaţional re­prezentat de mulţimea evenimentelor este prelucrat, s tructurat de către sistemul activator afectiv şi introdus în cel de al treilea sistem care cuprinde blocul gîndirii G — confluenţa structurilor logice; blocul reacţiilor -răspuns comportamentele generale (R.C.) şi blocul reac-ţiilor-răspuns verbale (R.V.).

Forme de prelucrare intelectuală a informaţiilor se află la toate nivelurile integratoare. Am văzut că recu­noaşterea se bazează pe memoria operativă. întregul sistem nu poate însă funcţiona decît prin implicarea unei memorii de lungă durată (M.L.), „în care sînt stocate informaţiile lingvistice în toată complexitatea lor sintagmatică şi paradigmatică" 4 3 . Dar acest bloc este produsul simultan al angrenării şi al produsului combi­natoriu cognitiv-logic, adică al limbajului ca sistem al gîndirii. Mase de informaţii paralingvistice şi lingvistice

4 2 V. S ă h l e a n u , Ştiinţa si filozofia informaţiei, Ed. Po­litică, Bucureşti, 1972.

4 3 C. B ă l ă c e a n u şi E d. N i c o l a u , op. cit., p. 211.

32

pătrund în blocul G, unde se structurează, pe baza funcţiei semiotice, limbajul ca sistem integrat al gîn­dirii. Problema fundamentală este dacă în absenţa unei informaţii moleculare lingvistice utilizabile, operantă, poate avea loc geneza conceptului, forma esenţializată a informaţiei lingvistice şi semantice. Un fapt constatat şi de alţi autori — pe care aplicarea testului de inteli­genţă Dearborn (/j) ni 1-a confirmat — este acela că dezvoltarea intelectuală generală a audiomutului este în limite normale QI = 90—109 raportat la scara L. N. Terman 4 4 . Categoriile raţionale se construiesc numai pe baza unei comunicări cu dublu sens: între obiect şi subiect şi între subiect-subiect. Dezvoltarea mintală este o modalitate de integrare prin sistemul G (gîndire) în realitate şi al sistemului realităţii în gîndire.

Existenţa unui intelect cu arhitectură normală şi cu. funcţionalitate comparabilă cu a copilului normal cu. limbajul oral dezvoltat pune una dintre problemele esenţiale ale unei noi modalităţi a relaţiilor intrasiste­mice gîndire-limbaj.

în mod sigur, gîndirea nu se poate dispensa de limbaj, fiind în esenţă un proces unitar. Dar ea se poate dis­pensa de stocurile de programe sau subrutine compor­tamentale verbale (P.V.), unde se organizează structura răspunsului pe baza memoriei operaţionale (MO,), pen­tru că în servosistemele motorii de execuţie (S.E.) n u mai pătrund impulsuri care să solicite sistemele efec-toare E pentru emiterea semnalelor de ieşire Y. Aici, propriu-zis, sistemul de comunicare, dacă ar fi să-1 evaluăm numai pe baza semnalelor sonore, se rupe şi se anulează, întrucît nu se îndeplineşte condiţia esen­ţială a sistemului de comunicare. „Comunicarea are loc dacă două sisteme sînt în conexiune, astfel încît semna­lele de ieşire ale unuia să devină semnalele de intrare pentru celălalt" 4 5 .

4 4 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u , Dezvoltarea limbajului şi structurile integratoare morfo-funcţionale, în „Probleme de defectologie", coordonatori: C. Păunescu, V. Mare, M. Peteanu, voi. VIII, Bucureşti, E.D.P., p. 50.

4 5 E. N i c o l a u a n d C. B ă l ă c e a n u , A neurocybernetical approach to the problem of language, în „Proceediings Interna­tional Cybernetics Congress", London, 1969, p. 492.

33

Aplicind in stricto senso teoria informaţiei la limbaj, am putea ajunge la concluzia că audiomuţii nu stabilesc relaţii de comunicare, întrucît semnalele lor de ieşire nu devin semnale de intrare pentru un alt sistem. Şi totuşi, audiomuţii sînt conectaţi la sistemul de comuni­care prin l imbaj 4 6 .

Aplicarea teoriei informaţiei la afazici a permis o stu­diere diferenţiată atît a mecanismelor de producere a tulburărilor limbajului, cît şi o cuantificare a informa­ţiei transmise în cadrul comunicării verbale 4 7 . Operaţia este eficientă şi conţine o mare forţă inductoare pentru studiul creierului, pentru că afazia intervine pe un limbaj formulat.

Audimutitatea nu permite, pînă la o vîrstă foarte avansată a copilului (6—10 ani), structurarea vorbirii sale. Modelul cibernetic al nevraxului uman sau modelul cibernetic al comunicării ne poate servi la explicarea fenomenului, rămas încă „misterios".

în audimutitate, planul informaţional lingvistic nu este integrat în reţelele şi modurile sistemului de comu­nicaţie normal. Integrarea informaţiei lingvistice se face pe un sistem propriu, datorită unei funcţiuni funda­mentale a intelectului şi limbajului ca sistem.

După cum am arătat, a doua categorie de subiecţi implicaţi în experiment sînt copii cu oligofrenie. Pro­blema terminologiei nu este deloc clară in ceea ce pri­veşte denumirea sindromului în întregime şi a diver­selor sale subîmpărţiri . Fiecare şcoală psihologică po­sedă o modalitate lingvistică proprie. P. Banton 4 8 , M. Roşea 4 9 etc. dau diverse clasificări şi denumiri. Pentru a nu produce confuzii, noi folosim termenul cli-

4 6 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u , Comunicarea prin limbaj la audiomuţi. în ..Cercetări experimentale in problema comuni­cării" (reci.: T. Siama-Cazacu). Bd. Academiei H..S.H., în curs d e apariţie.

4 7 A. K r e i n d l e r , A. F r a d i s , Afazia (cap. IX şi X , pp. 215—290), Ed. Academiei R.S.H . 1970.

w p_ B a n t o n . Inadaples si-oUirivs et enseignement special, Universite Libre de Bruxelles, 1962.

4 9 M. R o ş e a , Psihologia deficienţilor mintali, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1965.

34

nic de oligofrenie, indicînd nu subîmpărţirile, ci extensia bandei de dezvoltare a intelectului. Sînt excluşi din experiment categoriile de imbecili şi idioţi, cu un QI sub 50.

Toate cazurile din lotul de experiment posedau un limbaj oral dotat cu un vocabular de utilizare (activ) la nivelul vîrstei mintale. Fapt fundamental, toţi oli-gofrenii din grupa experimentală erau şcolarizaţi, deci conectaţi la un sistem organizat de comunicare a infor­maţiei.

Dacă pentru imbecili şi idioţi, examenele anatomopato-logice au evidenţiat pierderi de substanţă sau leziuni la nivel cortical brutale şi extinse, la categoria de care ne ocupăm şi pe care R. Zazzo o cuprinde sub denumirea de debili mintali, tulburările neurodinamicii corticale se datoresc unor microleziuni difuze sau unui proces de stagnare a maturizării neurologice a regiunilor oc­cipitale, parietale şi rolandice.

în genere, regiunile afectate, cu excepţia celei rolan­dice, sînt aceleaşi ca şi în cazul copiilor cu audimutitate.

La oligofreni, procesul de elaborare a limbajului oral este relativ intîrziat, dar el se dezvoltă după 4—5 ani în limitele largi ale normei.

în cadrul modelului cibernetic utilizat, informaţia plurisenzorială este receptată de blocul receptor şi are loc o prelucrare în blocul recunoaşterii, pe baza memo­riei de scurtă durată. Faza de recunoaştere ecolalică este perfectă. Cu unele modificări de intensitate (neesen­ţiale însă pentru întregul sistem), blocul rezonatorilor afectivi funcţionează normal.

Interconectarea deficientă se află la nivelul blocului G (gîndire logică). Codificarea la nivelul codurilor verbo-logice (conceptualizarea) nu se mai efectuează în condiţii normale. Relaţia cantităţii de informaţie cu această secvenţă este periferică şi neintegratoare. In te­lectul nu poate, nu dispune de energia şi de starea nor­mală prelucrărilor informaţiei verbale şi a transformării ei în coduri de ordin superior. Prelucrarea are loc la nivelul codurilor I şi I I . 5 0

5 0 M. G o 1 u. A. D i c u , Introducere în psihologie, Ed. Stiilr--Ufică Bucureşti, 1972, p. 139.

35

Astfe l , informaţia intrată în sistem este parţial p re ­lucrată la nivelul blocului G şi netransformată în con­cepte. Chiar forma noţională atinsă în procesul prelu­crării este incompletă şi modificată structural. Dacă în cazul copiilor cu audimutitate nu putea fi elaborat con­ceptul verbal din cauza unor tulburări centrale de inte­grare, în cazul copiilor oligofreni, codul verbal nu este integrat în sistemul gîndirii, el fiind elaborat de un sis­tem de etichete engramate.

Efectele microleziunilor acţionează în mod dominant asupra zonelor integratoare intelectuale, al căror epi­centru se pare că se află în regiunea occipitală. Studiul asupra tipurilor de frecvenţă a biocurenţilor cerebrali raportaţi la nivelurile dezvoltării mintale, permit unele precizări. S. Natchine şi S. C. Lairy 5 1 , constată că „gru­parea diverşilor indicatori E. E. G. studiaţi ne permite să desluşim modele de organizare, care caracterizează niveluri mintale diferite. Astfel, debilii mintali sînt caracterizaţi, în ansamblul lor, printr-o încetineală rela­tivă a frecvenţelor occipitale, o slabă diferenţiere a frecvenţelor occipitale şi parieto-rolandice.

Starea sistemului (structura sistemului nervos) la copilul oligofren, pune în evidenţă alte modalităţi func­ţionale ale acestuia care produc efecte de natură să modifice un raport precis de către psihologia clasică, între limbaj şi gîndire. Audiomutul realizează o comu­nicare completă în absenţa logosului; oligofrenul 5 2 obţine o comunicare mutilată (şi în mare parte incertă) în po­sesia şi prezenţa cuvîntului. Dar problema majoră pe care o determină aceste constatări se constituie ca o ecuaţie între informaţie şi reflectare.

M S N a t c h i n e e t S. C. I. a i r y, Ondes crebrales et niveau mental, în „Enfancc", Paris. 1960. nr 4 - o , p 438.

w In literatura mondială de specialitate exista o mare diver­sitate în ceea ce priveşte utilizarea terminologiei. Cele mai uzitate noţiuni-gen folosite sînt oligofrenia şi debilitatea min­tală. Le folosim in lucrarea noastră, după împrejurări, pe amîndouâ, echivalîndu-le.

36

Structurile reflectante C A P I T O L U L I I morfofuncţionale

Abordarea problematicii filozofice a raportului dintre reflectare şi informaţie — acesteia din urmă cibernetica acordîndu-i o importanţă primordială — a determinat numeroase soluţii parţiale, dar, se pare, n-a realizat încă saltul într-o unică sinteză, tocmai datorită „dificultăţi­lor (care) constau în conectarea planului informaţional fizic cu cel semiotic propriu-zis" 1 .

Drumul către o rezolvare adecvată a problematicii nu este nici simplu şi nici lipsit de riscuri. Discutarea opi­niilor existente în circulaţie nu fac obiectul capitolului de faţă. Ne vom referi însă la unele dintre ele, care au marcat paşi importanţi spre o rezolvare posibilă. Ni se pare importantă, în această ordine de idei, discuţia lui V. Preda 2 în legătură cu relaţia informaţie-semnificaţie. „Dacă cibernetica se ocupă în special cu recepţionarea, transmiterea şi modularea informaţiei, cu păstrarea şi transmiterea informaţiei păstrate pe măsura necesităţi­lor, cu procesul de comandă, ea nu se ocupă suficient de momentul cel mai important al desfăşurării procesului de reflectare, şi anume de prelucrarea centrală a infor­maţiei la nivelul organelor de comandă, prelucrare

1 V. S ă h l e a n u , Ştiinţa şi filozofia informaţiei, Ed. politică, Bucureşti, 1972, p. 285.

- V. P r e d a , Informaţie şi semnificaţie, în „Materialismul dialectic si ştiinţele naturii", Ed. politică, Bucureşti, 1959, pp. 207—216. '

37

l e g a t a de semnificaţia pe care o ia informaţia pentru o r g a n i s m u l viu respectiv" 3 .

Semnificaţia constituie, pentru autorul citat, „forma superioară" de prelucrare a informaţiei şi „apare deci ca veriga esenţială a procesului de reflectare, veriga care se plasează între informaţie şi efectuarea comenzii, proces care deosebeşte net, organismul viu de maşina cibernetică" 4 .

Deci, semnificaţia se constituie ca moment al reflec­tării şi — credem noi — face o legătură directă între planul fizic al informaţiei şi cel semiotic.

Eli Katz, în studiul său, „Informaţie şi reflectare""*, face — printre mul te alte precizări — şi distincţia clar fundamentată între reflectarea elementară şi reflectarea superioară (specifică unităţii conştiente). „ într-adevăr — spune autorul — reacţia dirijată, comportarea coor­donată, acţiunea finalizată cer, pentru realizarea lor adecvată, adică pentru reuşita depăşirii şi învingerii acţiunii dezorganizante a mediului asupra structurii organizate a formaţiei active, nu numai informaţii, adică stabilirea variantelor realizate din cele posibile în cadrul diferitelor tipuri de interacţiune, ci şi stabilirea unui tablou de ansamblu, raportarea diferitelor infor­maţii între ele, coordonarea şi conexarea lor într-un t o t , realizarea unui tablou prelucrat, a unei imagini prelu­crate a mediului înconjurător, într-un cuvînt, realizarea unei reflectări superioare".

Informaţia constituie deci „un pas", „o treaptă", în desfăşurarea reflectării superioare.

Cu cît unitatea activă este mai evoluată, cu atît cap­tarea informaţiei şi prelucrarea ei dispune de centri şi căi de transmisii mai complexe şi mai numeroase. Creie­rul uman este cel mai complicat model al unui aseme­nea sistem.

Ieşirea din impasul semnalizat de V. Săhleanu în recenta sa lucrare, nu este posibilă decît prin considera-

Idem, p. 511. •'• Idem. p. 511. b E1 i K a t z , Informaţie şi reflectare. în ..Materialismul

dialectic şi ştiinţele naturii", Ed. politică, Bucureşti, 1965, p. 534.

38

rea raportului între reflectare şi informaţie din perspec­tiva genetică.

J. Piaget postulează că „orice cunoaştere comportă o organizare". Această organizare se poate defini prin aplicarea teoriei sistemelor deschise (biologice şi sociale). O asemenea operaţie îl determină pe autor să conchidă că însăşi gîndirea „este un sistem circular şi multicon-ceptual" 6 .

Rezolvarea problemei relaţiei dintre informaţie şi re­flectare nu poate fi abordată decît într-o perspectivă genetică şi deci sistemică.

Punctul de plecare îl constituie relaţia dintre struc­tură şi funcţie. „Considerată în activitatea ei, o struc­tură «organizată» comportă deci o funcţionare, care este expresia transformărilor ce o caracterizează. Se nu­meşte atunci, în general, «funcţie», rolul pe care-1 joacă o substructură în raport cu funcţionarea structurii to­tale şi, prin extindere, acţiunea funcţionării totale asupra funcţionării substructurilor. Orice funcţionare este în acelaşi t imp producere, schimb şi echilibrare, ceea ce înseamnă că ea presupune fără încetare hotărîri sau alegeri, informări şi reglări. De aici rezultă că înseşi noţiunile de structură şi de funcţie atrag după ele, şi aceasta chiar pe tărîmul biologic ca atare, noţiunile deri­vate, de utilitatea funcţională sau valoare şi de semni­ficaţie" 7.

Dispensindu-ne de comentariu, citatul din J. Piaget fixează cadrul de referinţe pentru abordarea problemei structurilor reflectante în lumea normalului şi a anor­malului.

In topografia intersistemică a personalităţii umane, limbajul îndeplineşte toate exigenţele unui sistem multipolar, axial al ansamblului sistemic definitoriu pentru om.

c J e a n P i a g e t , Biologie si cunoaştere, Ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 8.

7 J e a n P i a g e t , Mecanismele comune în ştiinţele despre >m, in ..Teorie şi metodă în ştiinţele sociale", Ed. Politică, 1967, pp. 29—30.

39

Circulaţia informaţiei într-un sistem de tipul sisteme­lor deschise ca acela al limbajului (şi al psihicului uman în general) are loc prin modificări multiple de tipul filtrărilor şi al codificărilor. Codul sistemului este constituit — după ciberneticieni 8 — din sistemul limbii. Pentru noi, limba constituie o categorie structurală sistemică, un element informaţional complex şi nu un sistem. In teoria sistemelor orice element al unui sis­tem poate deveni el însuşi un sistem faţă de alte confi­guraţii relaţionale: limba faţă de semnul lingvistic — element — devine un sistem.

Spre deosebire de sistemele automate sau de cele cibernetice la care informaţia de intrare este stabilită de altcineva (în genere de om), în sistemul limbajului producerea cuantumului de informaţie care străbate sis­temul nu este rezultatul unor transmiţători externi, ci al unui proces de elaborare interioară a sistemului. Codul lingvistic se produce de fiecare dată în structurile sistemului, prin efectul inductor, fie al aceluiaşi tip de stimuli (vorbire), fie prin alte tipuri şi surse de infor­maţie (senzorială, afectivă e tc ) , ca rezultat al proce­sului de reflectare.

Oricare ar fi t ipul de informaţie, faptul fundamental specific al sistemului limbajului este acela de a elabora de fiecare dată elementele componente ale codului şi ale mesajului. Sistemul limbajului nu este adecvat, adică nu corespunde esenţial cerinţelor sistemului, daca. nu este capabil să recepţioneze informaţia specifică .şi nespecifică, dar mai ales să elaboreze codul şi mesajul, vorbirea. Această situaţie presupune, în cazul siste­mului limbajului, un ansamblu de structuri ierarhizate, coordonate şi integrante. Fără validitatea şi integritatea acestora, sistemul nu funcţionează, el devine un sistem semideschis. în cadrul sistemului limbajului există o mare varietate de structuri şi funcţiuni specializate, care elaborează codul şi mesajul.

în clipa de faţă, cu toate datele neurofiziologice mo­derne, nu se pot determina toate structurile care par -

8 E. N i c o l a u and C. B ă l ă c e a n u , A neurocyberneticnl appTOOch to the problem of language, în ..Proceedings Interna­tional Cybernetics Congres", London, 1969, pp. 441—446.

40

ticipă simultan la elaborarea vorbirii şi a limbaju­lui.

De o importanţă primordială se instituie însă exis­tenta structurilor morfofuncţionale, acele unităţi or­ganice, neurologice şi fiziologice apte funcţional să reacţioneze la stimulii specifici şi nespecifici şi să ela­boreze vorbirea şi, în ultimă instanţă, să facă posibilă autocomunicarea şi intercomunicarea.

în concepţia noastră, aceste structuri nu trebuie în­ţelese ca ,,baza neurofiziologică", aşa cum se obişnuieşte în tratatele de psihologie.

„Baza" are semnificaţie statică şi o spaţialitate deli­mitată. Nimeni nu poate indica un loc anumit, o bază unde se produce limbajul în totalitatea sa. Limbajul este generat de forţele in t ra- şi interstructurale extrem de variate, care se conjugă pe verticalitatea fe­nomenului psihic şi nu pe orizontalitatea acestuia. Structurile limbajului sînt de tipul interferenţial (Fig. 6).

Evoluţia filogenetică şi ontogenetică a psihismului uman se demonstrează prin arheologia structurilor. S. Freud, nemulţumit de psihologia orizontului ime­diat — psihologia plană — a introdus viziunea unui univers pluridimensional şi a demonstrat o altă ordine a arhitecturii structurale. Nu mai putem nega că cognaţia nu este numai funcţie, ci şi structură.

Pent ru obţinerea unei funcţiuni interstructurale, cum este vorbirea în cadrul limbajului, a fost necesară con­stituirea structurilor. Orice structurare funcţională a marcat o modificare transmisibilă (în fond, o mică

41

mutaţie) pe verticalitatea psihismului. De aceea, la orice etapă ne-am afla, investigarea psihologică pune pro­blema structurilor şi a capacităţii acestora de a pre­lucra informaţia, în ultimă instanţă, a integrităţii pro­cesului de reflectare.

Lingvistul nu se întreabă dacă sistemul limbii se ser­veşte, pentru elaborare şi comunicare de anumite struc­turi morfofuncţionale — fapt practicat de către neuro-lingvişti — dar psihologul limbajului nu poate să nu ia în considerare implicaţiile raportului dintre structură, şi funcţie.

Structurile de care s-a servit cognaţia s-au transfor­mat în alte modalităţi pentru a produce limbajul, necesar tocmai evoluţiei cognitive. Limbajul a transformat cog­naţia în gîndire. De aceea, structurile morfofuncţionale sînt aceleaşi, dar pentru fiecare etapă se grupează în constelaţii relaţionale diferite.

In percepţie sînt implicate structurile cognaţiei, ale limbajului şi gîndirii, însă într-un raport specific. Percepţia nu este treapta senzorială a cunoaşterii, ci este cunoaştere, cu toate treptele sale implicite.

Elementele informaţionale din structura percepţiei nu se „pierd" în gîndire, ci ele există în gîndire sub forma unor unităţi informaţionale specifice gîndirii, adică relaţiilor interstructurale ale sistemului. Tot aşa după cum percepţia constituie o modalitate a limbajului, dar la scară perceptuală ş.a.m.d.

Rezolvarea testului Lauretta Bender cu ajutorul căruia încercăm să determinăm aceste structuri trece prin cîteva momente importante, stabilite de perspectiva in­formaţională: recepţie-percepţie, reproducere, comandă.

Pentru subiect, liniile, punctele şi figurile geometrice constituie mărimi fizice, cu adversabilitate specială din punctul de vedere ai receptorului. Ele sint elemente informaţionale care acţionează prin receptorul vizual. Analiza operaţională a recepţiei demonstrează că rolul, receptorilor este de a transforma semnalul de intrare Sf într-un semnal nervos / , , care este constituit din-t r -un flux de impulsuri electrice de o anumită frecvenţă. Pentru ca receptorul să acţioneze ca un traductor de intrare, el trebuie să funcţioneze pe baza unui raport

42

legic dat de relaţia cantitativa dintre mărimea semna­lului de intrare şi frecvenţa semnalului nervos f- din fibra nervoasă corespunzătoare.

Datele neurof iziologice ca, de pildă, cele ale lui Adrian si Rushton, au permis să se stabilească o atare relaţie de tip logaritmic:

fi = Klog (Si _ ,), în care K este o constantă 9 . Recepţia, în teoria informaţiei, desemnează interacţi­

unea dintre mărimile diferite clin mediul ambiant asupra sistemului nervos şi răspunsul acestuia prin care aceste mărimi se transformă în semnale de intrare. Orice receptor funcţionează ca un selector şi traductor.

Percepţia, însă, în modalitatea cibernetică, nu mai este un proces — ca în psihologia clasică —• ci o ope­raţie de integrare a informaţiilor în contextul sistemu­lui neuropsihic. „Aproape totdeauna mesajul de intrare se referă la structuri complexe. Rezultă că este necesar ca semnalele elementare venite de la receptori să fie integrate în ansambluri complexe, care să redea mesa­jul referitor la structura excitantă. Integrarea semnale­lor elementare venite de la fiecare receptor în parte este o operaţie esenţială pe care o efectuează sistemul nervos. Combinînd într-un anumit fel semnalele de in­trare, sistemul nervos realizează un model al structurii exci tante" 1 0 .

Percepţia nu are deci o „bază neurologică" speciali­zată, ci constituie o operaţie generală, totală a unor structuri interconectate ale întregului sistem nervos.

Stabilirea gradului de funcţionalitate a structurii nu se poate face decît plecînd de la măsurarea energiei şi informaţiei pe care structurile le recepţionează şi le prelucrează sub forma unor răspunsuri de ieşire.

La nivelul integrator perceptiv se organizează modele, conform clasoarelor existente în structurile integratoare, nu direct prin „gîndire" ci prin reconstituire a mulţ imi­lor. Această reconstituire este operaţia de reflectare şi se realizează prin organizarea mulţimii de mesaje. Dar datorită efectului distorsionat prin concurenţa mesaje-

9 C. B ă l ă c e a n u şi E d. N i c o l a u , Personalitatea umană — o interpretare cibernetică, Ed. Junimea, Iaşi, 1972, p. 19,

10 Idem, p. 23.

43

lor, sau prin tulburarea filtrării şi a altor operaţii de care vom vorbi mai departe, modelul realizat in sistemul neuropsihic nu este identic cu cel real.

Testul L. Bender, „test visua-motor" cum îl numeşte autoarea, se bazează pe operaţia de receptare, percepţie şi reproducere a unor serii de linii, puncte sau figuri geometrice, care au o anumită structură şi se află într-o anumită ordine de vecinătate. Prima problemă pe care testul o pune este — în interpretarea noas t ră" —• aceea de a recepţiona cît mai exact şi a reconstitui mintal structura completă a stimulilor, a excitanţilor vi­zuali. Acest fapt este absolut necesar, pentru a se putea constata calitatea şi intensitatea operaţiilor de recu­noaştere şi apoi de reproducţie motorie. Sînt implicate, deci, atît sursa de informaţie, cit şi sursa de energie.

Realizarea modelului presupune adecvarea la trei categorii de criterii obiective (măsurabile). Indicii sînt de ordin geometric şi se evaluează prin măsurare.

Avem: 1) angulaţia 2) orientarea; 3) poziţia relat ivă 1 2 . Indicatorii (construcţia unghiurilor, proporţia elemen­telor, aşezarea figurilor în spaţiu dimensionat) cores­punde geometriei metrice şi topologice 1 3 .

Fără respectarea acestor criterii, modelul nu poate fi decît parţial reprodus. Rezultatele analitice ale testu­lui indică în primul rînd o creştere progresivă în raport cu virsta mintală şi cronologică a posibilităţilor de rezolvare a testului (conf. Fig. 7).

Dificultatea rezolvării se detectează în două direcţii. Prima este generată de realizarea modelului geometric, în special angulaţia. Forma relativă a figurii se repro­duce, dar ceea ce o ordonează, mulţimea stimulilor — unghiurilor — nu sînt sesizate cu exactitate. A doua sursă de dificultate este dată de organizarea unor sti-

1 1 Pentru o discuţie amănunţita a testului, a se vedea: C. P ă u n e s c u Dezvoltarea limbajului şi structurile integra­toare morfofuncţionale în „Probleme de defectologie'', voi. VIII. E.D.P. 1972, pp. 41—70.

12 L . B e n d e r , Un test visuo-nujtor et son usage cliniquc, P.U.F., Paris, 1957.

1 3 J. C. T e b a r y , Jmage du corps et geometrie spontanee de l'enjant, în „Revue de neuropsychiatrie infantile et d'hygiene mentale de, l'enfance", nr. 1, 1966, pp. 1—17.

44

100-1

F i g . 7

muli uniformi, adică a unor mulţimi de puncte sub forma unor figuri cu semnificaţie. Copilul cu sindromul de neintegrare a vorbirii se înscrie în limitele largi ale normalului, corelînd cu Q/-ul (Test Dearborn — rapor­tat la scala Terman).

Modelul structurii existente nu este o simplă imagine, ci rezultatul unei elaborări la nivel cortical.

Psihologia percepţiei demonstrează activizorul spe­cific al operaţiei 1 4 . „Cercetările lui Herou, ale lui Brownfield şi datele lui Dixon sînt concludente în acest sens. S-a crezut multă vreme că receptorii t ranspun obiectul sau fenomenul detectat ca o imagine sau o fotografie în reţelele nervoase. In realitate, receptorii tr imit mesaje primite, mesajul de ansamblu referitor la structura existentă considerată ca o mulţime orga­nizată" 1 3 .

Operaţiile prin care trece formarea modelului sînt destul de complicate. Ne oprim la cîteva din ele, pent ru a explica fenomenul care ne interesează.

Pr ima modificare nervoasă se produce prin t ranspu­nerea structurii modelului în memorie de scurtă durată . Formele utilizate de către testul L. Bender sînt forme existente în mediul ambiant, pe care copilul le-a

1 4 M. G o l u , Percepţie şi activitate, Ed. ştiinţifică, Bucureşti . 1971.

1 5 C. B ă l ă c e a n u , E d. N i c o l a u , Personalitatea umană — o interpretare cibernetică, Ed. Junimea, Iaşi, 1972, p. 25.

45

„învăţat", modelul cărora se află deja engramat sub forma memoriei de lungă durată.

Una dintre problemele puse de rezultatele testului, după cum am văzut, este aceea că la o categorie de cazuri de oligofreni (QI = 50—79) modelul structurii excitante nu se poate reconstitui. Sînt două posibilităţi. La prima, după cum susţinea şi O'Connor 1 6 , sînt tulbu­rate sistemele de recepţie. Ilubel, Young, Wisel etc. au pus în evidenţă substratul neuroanatomic pentru trăsătu­rile de vcrticabilitate\ orizontalitate sau înclinaţie a for­melor vizuale. în acelaşi timp, Maturana şi colab. au de­monstrat existenţa unor formaţii neuronale specializate pentru recunoaşterea direcţiei de mişcare şi a unor margini curbe, în unghi etc. Levin, Bălăceanu şi Nicolau mai recent, au adus date privitoare la neuronii clasori (sau de recunoaştere) existenţi la nivelul ret inei 1 7 .

S-ar putea, deci, ca o primă instanţă tulburată să fie chiar recepţia. Testul însă, prin tehnica sa, nu poate detecta la acest nivel.

Una dintre operaţiile fundamentale de percepţie este recunoaşterea. în etapa de care ne ocupăm, tulburarea procesului de structurare a modelului poate fi cauzat de existenţa unei cantităţi de zgomot, peste pragul valoric, în aparatul de recunoaştere care reglează relaţia dintre memoria scurtă şi cea de lungă durată. Nimic nu ne îndreptăţeşte să rămînem însă la acest nivel de interpretare, pentru că rezolvarea testului necesită o urmărire a organizării modelului pînă la ieşirea din sistem. Percepţia face parte din sistemul cognaţiei, care „se desfăşoară ca relaţie comunicaţională bilate­rală . . , " 1 8

Două dintre formele de prelucrare şi comandă sînt implicate mai profund în rezolvarea testului. Prima este recunoaşterea, operaţie esenţială pentru percepţie. „Re­cunoaşterea înseamnă, cu alte cuvinte, a raporta struc­tura percepută (m,) la un sistem de clase şi a stabili apartenenţa ei la o clasă . . . Datele de neurofiziologie,

1 6 O'C o n n o r, N.. B. H e r m o l i n, Speech and thought in sever subrwrmalyti, Pcrsamon Press, 1963.

17 Op. cit, p. 38. 1 3 M. G o l u , A. D i c u. Op. cit., p. 124.

46

ca şi cele de psihologie arată că sistemul de clasificare se află codificat în memoria de lungă durată (la nivelul engramelor). Acest sistem de clasificare în mică parte este dat prin bioconstrucţia sistemului (sub efectul in­formaţiei genetice), însă în cea mai mare parte este rezultatul învăţării (fie prin experienţa fiecăruia, fie prin educaţie). In cazul omului, acest clasor este organi­zat folosind limbajul (cuvinte, adrese de memorie) 1 9

Clinica de neuropatologie, cu mult înaintea aplicării teoriei informaţiei, recunoaşte — ca, de pildă, K. Gold-s te in 2 0 — că sistemul nervos central operează prin in­tegrare pe baza unor factori categoriali, de tipul co­durilor, cînd este vorba de prelucrarea internă a f luxu­rilor informaţionale sau a comportamentului de clasi­ficare (sortare) 2 1 .

în sistemele biologice, regula de decizie nu se aplică pe baza utilizării tuturor indicilor de recunoaştere, reţi-nîndu-se numai cei fundamentali şi cei relevanţi. De notat că procesul de validare a testului Bender a scos în evidenţă acest fapt. Elementele de constanţă în rezol­varea testului sînt cele esenţiale, care determină rapor­turile fundamentale ale structurii (relaţia unghi — figură geometrică e tc) . La nivelul lor, factorii funda­mentali şi relevanţi sînt luaţi în considerare numai în funcţie de semnificaţia lor în comportamentul de sor­tare, de clasare.

Dacă în structura integratoare morfofuncţională (starea subiectului) nu există engramele unor clase în­văţate prin experienţă sau educaţie (de notat că subiecţii oligofreni urmează 2—3 ani şcoala specială) nu poate apărea semnificaţia. Ori, t ranspunerea fără recunoaştere şi interpretare este eronată tocmai prin pierderea sistemului de reconstituire pe baza elemen­telor esenţiale. Integrarea în structuri a mulţimilor informaţionale nu poate fi efectuată decît pe baza ele­mentelor esenţial-semnificative.

1 9 C. B ă l ă c e a n u , E d. N i c o l a u , op. cit., p. 29. -"° K. G o l d s t e i n , M. S c h e e r e , Abstract and concret beha-

vior in experimental study ivith special test, în „Psycholo-ghiche Monographie", London, 1941.

2 1 M. G o 1 u, A. D i c u, op. cit., pp. 123—124.

47

S i s t e m e l e biologice dispun însă de un aparat de f e e d - b a c k , care intră în funcţie rectificînd situaţiile a m b i g u e . Dar şi funcţia feed-back-ului este dinamizată şi dirijată de direcţionarea actului de semnificaţie. Semnificaţia, la rîndul ei, se serveşte în principal de către limbaj. Dar copiii cu oligofrenie au un vocabular relativ dezvoltat şi totuşi implicaţiile semnificaţiei sînt minime. După cum copiii cu sindromul de neintegrare a vorbirii nu posedă un vocabular, dar dispun de un limbaj interior dezvoltat care permite efectuarea media-ţiei prin semnificaţie.

Acest efect de per turbare a mediaţiei pr in semnifi­caţie devine demonstrativ în al doilea aspect pe care îl relevăm şi anume în fenomenul de transpoziţie modală.

Pentru rezolvarea testului Bender, este absolut nece­sar ca să se producă combinările polisenzoriale la nive­lul ariilor parasenzoriale (ariile 18, 19, 37, 39, 41, 42 Brodman), pe de o parte, iar pe de altă parte, transferul interhemisferic.

Modelul vizual ar putea fi realizat şi recunoscut, după schema amintită. Transpunerea acestuia în model kinetic şi grafic, implică însă transpoziţia modală. „O struc­tură detectată pr in t r -un sistem de receptori (de exem­plu, cel vizual) poate fi identificată cu aceeaşi structură sau una identică detectată prin alt sistem recept iv" 2 2 .

Forma figurilor este percepută dominant după mo­delul vizual. In cadrul procesului de formare a modele­lor complexe, intermodale, codul vizual a fost în repe­tate r înduri conexat funcţional cu cel motor. Intro-dueîndu-se finalitatea specifică actului conştient, în t impul „citirii" figurilor, programele motorii au parcurs prin canalele specifice aceeaşi traiectorie. Executarea figurilor se face întîi vizual, mintal proiectiv şi con­secutiv kinetic 2 3 .

Tulburarea fundamentală de integrare la copiii cu oligofrenie se plasează la operaţia d e elaborare a codu­rilor complexe prin transpoziţie modală. întrebarea difi-

- 2 C. B ă l ă c e a n u . Ed . N i c o l a u , op. cil., p. 41. 2 : 1 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u ş i c o l . , Nedezvoltarea vor­

birii copilului, E.D.P., Bucureşti, 1972.

48

cilă este de ce la copiii cu muti tate sau cu audimutitate, acest fenomen nu are loc?

In percepţie, după părerea noastră, este implicată operaţia de mediaţie a limbajului, nu atît prin codul lingvistic — prezent la copiii cu oligofrenie, dar absent la celelalte categorii de subiecţi — cît prin structura axială semiotică a sistemului gîndirii.

Actul de executare constituie o reacţie de răspuns la stimulii percepuţi. Să urmărim, pentru explicitarea fe­nomenelor detectate pînă în prezent în mod sintetic, „schema bloc a percepţiei în lumina teoriei comunicaţiei şi reglăr i i" 2 4 .

In realitate, mulţimea mesajelor din mediul extern X (compusă din figurile desenate ale testului), acţio­nează asupra unor sisteme perceptive de trei categorii:

a) copil dezvoltat normal, la care reacţia de răspuns la configuraţie stimulatoare tinde către adecvare per­fectă;

b) copil dezvoltat mintal la limita normalităţii, care nu posedă limbajul expresiv. La el există un mic decalaj între structura stimulilor şi aceea a răspunsuri­lor. Acest decalaj se poate atribui minusului de aport integrator pe care-1 are copilul prin lipsa limbajului

F i g . 8

2 4 M. G o 1 u, op. cit., p. 147.

49

expresiv. Dovada autenticităţii acestei constatări este că atunci cînd se dezvoltă vorbirea la copilul audiomut. decalajul dispare;

c) copilul subdezvoltat mintal — oligofrenul — c a r e posedă limbajul expresiv, dar nu poate realiza testul decît într-o modalitate specifică (perseveraţie, substi­tuire, muti lare e tc) .

Concluzia este că rezolvarea probei de structurare spaţială nu depinde decît în mică măsură de limbajul articulat (vorbire). Ea depinde în măsură considerabilă de structurile integratoare morfofuncţionale, rudimen­tare la oligofreni, normal dezvoltate la celelalte categorii de subiecţi.

Dezvoltarea acestor structuri , ca şi a aparatului cen­tral integrator (Penfield) se bazează, în principal, pe structurile comune ale inteligenţei şi gîndirii. Inteli­genţa de tip combinator şi rezolutiv şi în mare măsură de tip verbo-logic, poate să se dezvolte şi în absenţa instrumentalizării prin vorbire. Limitele există însă şi au o semnificaţie majoră.

Constatările de pînă acum confirmă teza atît a exis­tenţei structurilor de bază morfofuncţionale reflectante, cît şi a maturizării lor stadiale (S. Thompson, A. Gessel etc) . Aportul nostru s-a îndreptat spre stabilirea unui raport între informaţia de tip verbal şi maturizarea structurilor, detaşînd importanţa funcţiei generale semiotice (J. Piaget) în procesul de maturizare.

Prelucrarea sub forma unui model plurisen/.orial pe care am prezentat-o priveşte — în contextul probei L. Bender — modul de organizare, prin integrare cor-ticală a elementelor existente în microcimpid vizual--. Acest fenomen reprezintă însă numai o parte din pro­cesul general al reflectării. In final, reflectarea stabileşte toate raporturile posibile în spaţiul tridimensional.

2 5 C. P ă u n e s c u , Dezvoltarea limbajului şi structurile morfo-funcţionale, în „Pn.bleme de defectologie", voi. VIU E.D.P., Bucureşti, 1972.

50

Microcîmpul perceptiv se situează înăuntrul macrocim-purilor în care operează subiectul şi în raporturi mul­tiple cu celelalte microeîmpuri ale realizării. Activităţile perceptive au o structură dinamică şi ele se structurează pe baza integrărilor spaţio-temporale a evenimentelor. F.I.H. Allport insistă asupra dinamicii temporo-spa-tiale a actului perceptiv 2 6 .

Sistematizînd, J. J. Gibon 2 7 stabileşte coordonatele fundamentale ale „cîmpului vizual" şi ale „universului vizual" (cognoscibil).

Relaţia operaţională între microcîmpul perceptiv şi macrocîmpul perceptiv (universul) ni se pare a constitui un indice de reflectibilitate.

Informaţia constituie elementul prin care şi cu aju­torul căruia informaţia activă trece de la relaţia ime­diată, nemijlocită, pasivă, esenţialmente prezentă a re ­flectării elementare la relaţia prelucrată, activă, sinte­tică în timp, concentrată, a reflectării superioare" 2 8 .

F. Engels, în plan filozofic susţine că raporturile între obiect şi imaginea sa reflectată sînt de tipul „corespondenţei", fapt pe care J. Piaget îl demon­strează în plan biologic şi mai ales psihologic.

O altă categorie, de epistemologi vorbesc de raportul de tip izomorf, delimitînd aspectul analogiei viguroase sau a identităţii de structuri (Wiener, S. Klaus, P. Apostol etc.) 2 f ).

Ed. Nicolau a demonstrat că de o reflectare izomorfă se poate vorbi numai în contextul relaţionist, pentru că izomorfismul se bazează pe biunivocitate 3 0 . Realita­tea (universul cognoscibil) este singurul model al re -

2 6 F. I. H. A 11 p o r t, Theories o/ Perception and the Concept of Structure, New-York. 1955.

2 7 E. V u r p i l l o t , Quelques theories et models de la percep­tion, în „Bulletin de psychologie", nr. 2591967, Paris, p. 1065.

28 E l i K a t z . Informaţie şi reflectare. în „Materialismul dialectic si ştiinţele naturii", voi. X, Ed. politică, Bucureşti, 1965, pp. 534—535.

2 9 V. S ă h l e a n u , Ştiinţa şi filozofia informaţiei, Ed. politică, Bucureşti, 1972, p. 281.

* Ed . N i c o l a u , Analogie, model, similitudine. în „Mate­rialismul dialectic şi ştiinţele contemporane ale naturii", voi. IV., Ed. Politică, 1969.

51

flectării, care permite echilibrul între microstructuri şi macrostructuri (J. Piaget). J. P. Faye vorbeşte despre adevărul realităţii, care nu se verifică în autenticitatea sa prin compararea elementului cu elementul, termenu­lui cu termenul, ci „cîmpului contra cîmp 1 ' 3 1 .

Spaţiul şi t impul, pentru cunoaştere, sînt categorii. Pentru sistemul de prelucrare informaţională, clasoare de ordin general ale sistemului nervos. O selectare adec­vată se consideră aceea în care informaţia se codifică cît mai conform coordonatelor spaţio-temporale.

Testul Bender, prin tehnica sa, pune subiectul în postura de a organiza informaţia în raport cu organiza­rea unui macrocîmp operaţional-integrator, pe baza unui ritm pe care subiectul trebuie să-1 anticipeze. Reflecta­rea este completă, corespunde adevărului realităţii numai cînd subiectul posedă structurile şi funcţiile spaţio-temporale ale cunoaşterii. Identitatea figurii 1, de pildă, cu modelul său real, nu defineşte indicele de refiectibilitate.

Numai raportul dintre microcîmp (structuri de infor­maţie — model reconstituit neuronal) şi macrocîmp (realitatea integrantă) poate defini acest indice.

In fig. 9 şi 10 sînt reprezentate valorile critice la cele trei categorii de subiecţi.

Rezultatele ar comporta o discutare mult mai anali­tică, dar ea nu se încadrează în economia lucrării. Subliniem numai interpretările esenţiale.

Procesul de cognaţie, ca formă a reflectării active, se realizează pe baza unor structuri morfofuncţionale, cu cîmpuri specializate de la nivelul senzaţiei, care la rîndul lor fac parte din configuraţia de cîmpuri nespe­cializate cu efecte de potenţare reciprocă.

Aceste structuri cunosc o evoluţie diferenţiată, sub raportul potenţialului de reflectare, care este rezultatul, nu al integrităţii organelor receptoare, ci al aparatelor centrale integratoare.

La acelaşi bombardament informaţional, nivelul de funcţionare a structurilor respective este condiţionat de

3 1 J. F. F a y e , Savoir et langage, în „Cahiers internationaux de sociologie", iulie—decembrie 1966, p. 47.

52

Torţa integratoare a sistemului comun al limbajului şi inteligenţei.

Avînd în vedere variaţiile valorilor de relaţie între microcîmp şi macrocîmp, putem conchide că reflec­tarea este optimă numai atunci cînd se obţine rezultatul final de control prin realitate (E. Katz), în cazul nostru indicele de reflectibilitate.

Absenţa cadrului verbal nu modifică sensibil acest indice. Rolul informaţiei verbale devine absolut necesar, in etapa de operaţii logice, cînd structurile morfofunc­ţionale perceptive nu pot să ofere alt tip de informaţie codificată (verbal codificată).

Lipsa inteligenţei, adică a capacităţii de codare cate­gorială, nu permite o evoluţie normală a structurilor morfofuncţionale la nivelul perceptiv. Nu este vorba de o imaturi tate (aşa cum se crede), ci de o modificare structurală cti efecte directe asupra capacităţii de re ­flectare. Poate, o altă modalitate de reflectare.

Putem opta pentru o demonstraţie implicită a unei funcţiuni fundamentale comune a limbajului şi inteli­genţei, care permite o reflectare diferenţiată progresiv.

Funcţia semiotică în C A P I T O L U L ni universul reprezentat

Studierea modului de comunicare la copiii fără vor­bire ne-a confirmat — în primul rînd dintr-un alt raport —- un fenomen clinic studiat de H. Head la afazici. Unele categorii de afazici îşi pierd, ca fapt esen­ţial, capacitatea de simbolizare, funcţie denumită de acest neurolog simbolie. Este vorba, în cazul afazic, de asimbolie.

Evoluţia psihismului în ontogeneză se face — aşa cum demonstrează psihologia genetică — pe sisteme stadiale. Fiecare stadiu reprezintă un sistem pe o func­ţie specifică.

Structura neuro-funcţională se constituie ca un pr im stadiu sistemic, în care elementul perceptiv este domi­nant. După cum am văzut, în orice stadiu anterior există elemente ale stadiului următor. Structura morfo-funcţională a limbajului implică structurile simbolice şi de semnificaţie.

J. Piaget asimilează funcţia simbolică cu cea semio­tică, definind-o pe aceasta din urmă astfel: „La sfîrşi-tul perioadei sensorio-motorii, pe la un an şi jumătate - doi ani, apare o funcţie fundamentală (s.n.) pentru evoluţia conduitelor ulterioare şi care constă în posibili­tatea de a reprezenta un lucru (un «semnificat» oare­care: obiect, eveniment, schemă corporală etc.) cu aju­torul unui «semnificant» diferenţiat şi care nu serveşte

55

decît pentru această reprezentare: limbaj, imagine mintală, gest simbolic etc. După Head şi specialiştii în afazie, această funcţie generatoare a reprezentării este denumită în general «simbolică», dar întrucît lingviştii disting cu grijă între «simboluri» şi «semne», este mai bine să utilizăm, împreună cu ei, termenul de funcţie „semiotică" pentru a desemna funcţionările referitoare la ansamblul semnificanţilor diferenţiaţi" 1 .

Acestei funcţii, esenţială pentru simbolizare, îi este tributar, după J. Piaget, şi limbajul şi desenul. Ceea ce ne duce la concluzia că pe ea se bazează comunicarea prin sistemul limbajului. Comunicarea la nivelul sim­bolurilor grafice este o formă a limbajului, întrucît ea dispune de o formulă asamblată între semnificant şi semnificat.

Una dintre confirmări aparţine antropologiei cultu­rale. Anterior cu mult probabil limbajului articulat, forma de comunicare „codificată" a unui conţinut de reprezentări , simboluri, semnificaţii, sentimente, gînduri etc. a fost desenul, aşa cum stau dovezi acele repre­zentări simbolice grafice din grotele primitive 2 .

Andre Leroi-Gourhan constată că „seriile ritmice de bastoane sau puncte se pot urmări şi în existenţa lor cam la sfîrşitul paleoliticului superior; paralel cu incaşii din Auriquarien, către 30 000 de ani înaintea erei noas­tre, se adaugă primele figuri. Acestea sînt, pînă în pre­zent, cele mai vechi opere de artă din toată istoria umană şi se observă cu surprindere implicarea în con­ţinutul lor a unei convenţii inseparabile de concept, cu un mare grad de organizare prin l imbaj" 3 . Pe noi nu ne preocupă, în acest capitol, interpretările teoretice. Referirile noastre s e instituie c a dovezi pentru apariţia funcţiei de simbolizare grafică, în istoria umanităţii —

1 J. P i a g e t , Ii. I n h e 1 d e r. Psihologia copilului, E.D.P., Bucureşti, p. 45.

2 C a m i l l e A r a m b u r g. La geni-se de l'humanite, P.U.F., Paris, 1965.

3 A n d r e L e r o i-G o u r h a n, Le gesie et la parole (Techni-que et langage) Ed. Albin Michel, Paris, 1964, p. 267.

56

ca formă de comunicare, pe baza căreia a fost posibilă arhitectura complicată a limbajului oral şi scris 4 .

Pentru psihologia genetică, desenul aparţine unui stadiu de trecere de la imitaţie la imagini mintale. J. Piaget, trecînd în revistă stadiile pe care le parcurge desenul la copil, aşa cum le-a stabilit Luquet 5 , con­stată că „ele constituie în primul rînd o introducere foarte bună în studiul imaginii mintale, care, după cum vom vedea, ascultă şi ea de legi mai apropiate de legile conceptualizării decît de legile percepţiei" 6 .

Mecanismele pe care se bazează realizarea desenului in jurul vîrstei de 7—8 ani sînt, deci, în mare parte , mecanismele mintale generatoare de concepte.

Două fapte trebuie reţinute. Primul că desenul este o formă a reprezentării mintale comunicate prin sim­boluri grafice şi al doilea că mecanismele mintale fac parte din structura atît simbolizantă cît şi semnifican-tă, interferîndu-se cu modalităţile conceptualizării. Fcrţa de comunicare a desenului demonstrează că a avut loc procesul de asimilare-integrare a structurilor simbolice exterioare şi că s-a declanşat o nouă struc­tură, cea a semnificaţiilor.

Pe o asemenea funcţionalitate, care devine vatra co­mună a limbajului şi gîndirii, se dezvoltă inteligenţa. J. Piaget conchide, după ce stabileşte formele funcţiei semiotice: „cu toată diversitatea uimitoare a manifes­tărilor sale, funcţia semiotică prezintă o unitate remar­cabilă. Fie că e vorba de imitări amânate, de jocul sim­bolic, de desen, de imagini mintale şi de amintiri — imagini sau de limbaj, ea constă în a permite evocarea reprezentativă a obiectelor sau a evenimentelor care nu sînt percepute actual. Dar, reciproc, dacă ea face astfel posibilă gîndirea, oferindu-i un cîmp de aplicaţii ne ­limitat, în opoziţie cu limitele restrînse ale acţiunii sen-zorio-motorii şi ale percepţiei, ea nu progresează decît

4 N. B a k e r şi R. K e l l o g , Studiul asupra dezvoltării min­tale a copiilor pe baza desenelor jăcute de ei, în ,,Pediatrics" r

voi. 40, nr. 3/1 sept. 1967, pp. 382—389. 5 S. L u q u e t , Le dessin enjantin, F. Alean, Paris, 1927. 6 J. P i a g e t . B. I n h e l d e r , op. cit., pp. 56—57.

57

sul.') îndrumarea şi datorită aportului acestei gîndiri sau ale inteligenţei reprezentative" 7 .

Legăturile de structuri cu limbajul sînt prezente în fenomenul de consonanţă a sistemului de comunicare (Ch. Buhler). Explicarea acestui fenomen este dată de „unitatea funcţiei semiotice". Ea rămîne, deci, o funcţie centrală integratoare a tuturor structurilor gîndirii şi, deci, şi ale limbajului. Dar ea nu integrează realitatea nediferenţiată, ci, pe baza ei, realitatea se distilează în semnificaţii. Simbolurile utilizate de copil în desen, după 7 ani, sînt modalităţi de distilare prin reprezen­tare significată a realităţii.

î n genere, autorii care s-au ocupat de evoluţia gra-fismului la copil s-au axat pe relaţia directă între grafism şi inteligenţă. De aspectul acesta, inclusiv de o trecere în revistă a autorilor mai importanţi din această categorie, ne-am ocupat în altă lucrare 8 , pornind de la rezultatele obţinute în aplicarea testului „omuleţului" al lui F. L. Goodenough 9 .

Ceea ce ne interesează în contextul acestei lucrări este să demonstrăm, pe baza experimentelor efectuate, încărcătura simbolică şi lumea semnificaţiilor desenului. Pentru că desenul reprezintă o modalitate sui generis a dialecticii intime între structura simbolizatoare şi significatoare, el fiind şi un atribut al înţelegerii, dar şi o modalitate a imaginaţiei creatoare de simboluri şi semnificaţii.

Realizat, desenul te introduce într-un univers cu mul­tiple funcţii de cunoaştere, exprimînd plenar, funcţia bipolară a comunicării. Cînd creativitatea devine moda­litate a desenului, are loc o potenţare reciprocă între inteligenţă şi semnificaţii, fenomen exprimat magistral de Paul Valcry: „Nu ştim artă care să solicite mai multă inteligenţă decît desenul. Fie că c vorba să des­coperi în complexul vederii linia, să rezumi o structură, să nu cedezi miinii, să citeşti o formă, şi s-o pronunţi

7 J. P i a g e t . Ii. I n h e i < [ c r , op. cit. p p . 76—77. 8 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u .şi c o l a b , Nedezvoltarea

vorbirii copilului. E.D.P., Bucureşti, 1972, pp. 193—199. 9 F. L. G o o d e n o u g h , Pe lest du bonhomme. Paris, P.U.F.,

1957.

58

in sine mai înainte de a scrie: fie şi atunci cînd i n ­venţia domină momentul şi cînd ideea se impune, se precizează, se îmbogăţeşte prin ceva divin în văzul ochi­lor, pe hîrtie toate zborurile minţii îşi află rostul în. acest travaliu în care apar nu mai puţin intens toate caracterele insului, dacă le are. Cine nu măsoară in­telectul şi viaţa lui Leonardo sau Rembrandt după un examen al desenelor lor? Cine nu vede că unul este de trecut în rîndul celor mai mari filozofi, celălalt printre moraliştii şi misticii cei mai interiorizaţi?" 1 0 .

în această viziune, vom încerca să explorăm cu aju­torul desenului, lumea simbolurilor şi semnificaţiilor, a cazuisticii de care se ocupă.

Probele administrate de noi nu urmăresc — deşi în mod implicit fenomenul se relevă — stabilirea unui Q.I., deci nu le atribuim o semnificaţie de performanţă. Ele reprezintă o depăşire a probei „omuleţului" lui F. Goodenough sau „casei" a lui C. Ribault 1 1 . Ele ur ­măresc, în primul rînd, potenţarea elementelor r ep re ­zentării pr in simboluri grafice. în al doilea rînd, creează cerinţe de exprimare a simbolurilor în contexte de semnificaţii.

Probele administrate celor trei categorii de subiecţi au fost astfel s tructurate: Proba I: Timpul 1. Se desenează, pe o foaie de desen

tip, doi copii. Timpul 2. Pe aceeaşi pagină se desenează

în continuare „din minte", (fără să se reproducă obiectele din cameră)

„ce vrea şi cît vrea fiecare". Proba II: Timpul 1. Să se reprezinte prin desen, „ma­

ma şi tata". Timpul 2. Să se deseneze la liberă alegere,

pe spaţiul rămas liber.

1 9 P a u l V a 1 e r y, Degas dans le dessin, Ed. Gallimard, Paris. 1938. p. 57.

1 1 C o r i n n e R i b a u l t , Le dessin de la maison chez Venjant, în „Revue de neuropsychiatrie infantile", nr. 1—2, 1965, Paris, pp. 83—100.

59

Proba III: Timpul 1. Să se reprezinte ce sugerează cu­vîntul „acasă".

Timpul 2. Să se umple spaţiul „din minte". Proba în doi timpi permite surprinderea în aceeaşi

unitate de comunicare şi a structurii simbolice şi a structurii semnificatului, în fuziunea dinamicii semio­tice.

în genere, probele se bazează pe tehnica dialogului. Sarcina din prima probă (primul timp) este implicit formulată în următorul discurs: „Spuneţi-mi, vă rog, ceva despre doi copii cu ajutorul desenului" — ceea ce echivalează cu: „Descrieţi-mi doi copii". Dialogul este între examinator şi subiect. în momentul II, aceşti doi copii — care sînt purtători de semnificaţii afective subconştiente — pe baza unui dialog interior (limbaj interior) îşi eliberează structurile de semnificaţii.

Această modalitate intenţională este supusă unei com­plicaţii din ce în ce mai intensă, pînă la ultima probă, care cere în direct reprezentarea în simboluri grafice a unei noţiuni.

Cu toate deosebirile existente între gestul grafic, limbajul grafic şi limbajul verbal pe care un autor ca D. Widlocher 1 2 le stabileşte, procesele genetice care stau la baza reprezentării sînt „imagini mintale ideale ale fenomenelor lumii materiale, evocate în conştiinţa noastră. Ele reflectă, într-o formă specifică, obiectele reale prin îmbinarea elementelor intuitive, a impresiilor sensibile cu generalizarea unor trăsături mai semnifi­cative ale acestora. în acest fel, reprezentările con­stituie veriga de trecere de la senzorial la logic în cunoaşterea umana" 1 1 1 . Reprezentarea îndeplineşte func­ţia de simbolizări- „în raport cu ceea ce ele significă" 1 4. Reprezentarea unui copil sau a unei flori nu este o copie a unei realităţi intuite ca stimul complex, ci o reflec­tare decantată prin procesele de abstractizare şi gene­ralizare care stau la baza formării noţiunii ca atare.

1 2 D. W i d l o c h e r , Etude du dessin d'enfant comme mode de communication, în „L'Higiene mentale", nr. 5, t. 54, 1965.

1 3 A 1. R o ş e a , (sub red.), Psihologia generală, E.D.P., Bucu­reşti, 1966, p. 215.

14 Idem, p. 223.

60

Existenţa unei comunicări prin reprezentări şi ima­gini mintale cu ajutorul simbolurilor grafice de o anu­mită densitate şi complexitate dovedeşte realitatea pro­ceselor pe oare se bazează limbajul uman.

Prin probele noastre, vom urmări deci modul cum subiectul reflectă —• operînd prin structuralizare şi in­tegrare — realitatea, deci cum are loc organizarea tim­pului de reprezentare (ceea ce este similar organizării „discursului" în psihologia limbajului), relevînd toto­dată valoarea simbolică a comunicării, ceea ce implică studierea conţinutului esenţializat în simboluri a dese­nului.

O R G A N I Z A R E A C i M P U L U I DE REPREZENTARE PRIN S IMBOLURI

In raportul subiectului cu obiectul, în care cunoaş­terea devine operaţională, reversibilă (J. Piaget) există un moment în care psihismul, pentru a răspunde, a dialoga cu realitatea obiectivă (socială) îşi organizează, îşi structurează, îşi sortează, combină, compară, dife­renţiază, într-un cuvînt, operează pe baza unor extrase din realitate, esenţializate cu ajutorul semnificaţiilor de­gajate de obiect în contextul realităţii pe baza ima­ginilor reprezentative exprimate în simboluri. „Imagi­nea se include în activitatea psihică — spune Rubin-stein — în două sensuri: fiind produsul, rezultatul acti­vităţii psihice, imaginea fixîndu-se (în cuvinte) devine la r îndul său un obiect ideal şi un punct de plecare pentru activitatea psihică ul terioară" 1 5 .

Pornind deci de la realitatea simbolului, putem de­duce structura reprezentativă a realităţii.

Această modalitate de interpretare a desenului sur­prinde veriga operaţională a organizărilor unui dialog în care se produce discursul reprezentărilor şi simbo­lurilor, ca proces de intracomunicare.

1 5 S. L. R u b i n s t e i n , Existenţă şi conştiinţă, Ed. ştiinţi­fică, Bucureşti, 1960, p. 307.

61

înainte de a dialoga în cazul desenului, are loc un monolog. Cunoaşterea îşi pune dispozitivele în formaţia —• structura dinamică — necesară dialogului, comuni­cării, răspunsului prin imagini. Monologul interior, acest exerciţiu veritabil al gîndirii propriu-zise, nu utilizează imaginile sub forma lor nudă. Ele apar pentru a de­gaja semnificaţiile pe care obiectele le conţin în rapor­turile reale. Imaginile se mişcă pe ecranul interior, ge-nerînd fluxuri şi refluxuri de forţe, de semnificaţii, care se folosesc de noţiuni în cadrul raţionamentelor formale sau nu se folosesc de ele sub forma cuvintelor, în cazul operaţiilor mintale de o anumită ordine (cel matematic fiind pe primul plan). Faza reprezentării constituie, deci, momentul de decodare conform unui model comunicat.

Combinarea celor două modalităţi ale probei — de­senul impus şi desenul liber în acelaşi cîmp — a fost aleasă pentru determinarea coeficientului de inducţie al unei imagini dominante cu semnificaţie relaţională.

De aceea, elementul prim în evaluarea cuantumului de organizare a reprezentării (Q.R.R.) — este cel inte­grator. Proba nu constă din a desena „ceva", ci urmă­reşte organizarea prin imagini a unui cîmp reprezentat, care nu este altceva decît spaţiul unui răspuns prin care se comunică un conţinut de imagini structurat în conformitate sau neconformitate cu realitatea con­vertită in semnificaţii.

Punctele de reper, în fond, momentele acţiunii de reprezentare, le-am identificat ca planuri de activitate intelectuală, cognitivă. Primul este cel de stabilire a unui cimp de inducţie semiotică. Cele două simboluri exercită o acţiune inductoare, care prefigurează un cîmp de forţe.

în mod normal, efectele imaginii dominante duc la o subordonare sau o supraordonare a cîmpului semnifi­caţiilor declanşate.

Subiecţii — în cazul în care reprezintă doi copii in­diferenţi — determină o anumită organizare a cîmpului de semnificaţii. în alt caz, de pildă atunci cînd există o identificare a unuia dintre simboluri cu propria per-

62

soană („eu"), cîmpul de reprezentare se structurează după alte direcţii.

în fine, pe baza existenţei unui focar activ de direc­ţi vare („copii" — „părinţi" — „acasă") am luat drept criteriu de rezolvare în cadrul organizării proceselor reprezentative şi raportul logic de vecinătate (de preaj­mă). Acest raport este evaluat, fireşte, în funcţie de relaţiile existente între copil şi realitate, în sensul că universul de reprezentări, imagini şi simboluri al copi­lului se bazează pe un sistem de referinţe determinat, in procesul de reprezentare a lumii 1 6 . Aceste trei mo­mente şi planuri sînt indicatorii unui raport cu reali­tatea în cadrul normalităţii.

Desenul, fiind o modalitate a comunicării şi bazîn-du-se pe aceleaşi elemente ca şi limbajul, nu poate să se producă decît în cortex. Organizarea şi interpreta­rea contextuală pe care se bazează tehnica limbajului ingăduie un minim de fixitate convenţională, dar în schimb infinite variaţii în raport cu evoluţia realităţii. Ca atare, limbajul ar putea fi considerat drept una dintre tehnicile de comunicare ce foloseşte pentru cele două momente ale sale —• expresia şi înţelegerea — nuclei semantici, prelucraţi cu ajutorul unor procedee de organizare şi de in terpre tare 1 7 pe baza semnifica­ţiilor şi simbolurilor.

Organizarea cîmpului de reprezentare nu constituie altceva decît „procedee de organizare şi interpretare", necesare structurii contextului fără de care nu se poate comunica.

Imaginile realizate grafic sînt unităţi de comunicare — sintagme — în cadrul unor construcţii sintactice, unei organizări pe coordonata ritmului, a succesiunii. Succesiunea organizată a fluxului de imagini care să definească ansamblul presupune un proces de stabilire a proporţiilor spaţial-temporale ale imaginilor în ra­port cu contextul. Respectarea acestei operaţii con-

1 6 J e a n P i a g e t , La representation du monde chez Venfant, Alean, Paris, 1956.

1 7 T a t i a n a S 1 a m a-C a z a c u, Limbaj şi context, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 315.

63

firmă sau infirmă posibilitatea de organizare mintală a comunicării.

Pentru cuantificarea rezultatelor obţinute la organi­zarea cîmpului de reprezentare prin simboluri s-a apli­cat o formulă de calcul prin ponderare^ Menţionăm că la copiii cu sindromul de neintegrare a vorbirii, pro­bele au fost administrate şi în faza iniţială, cînd vor­birea era foarte rudimentară şi în faza de dezvoltare relativă a vorbirii. Rezultatele obţinute sînt înscrise în graficul din fig. 11.

Interpretarea rezultatelor obţinute — care pot fi puse în paralelă cu cele de la proba Lauretta Bender — per­mite unele constatări importante.

1. Deşi structura simbolică, în cazul copilului cu in­telect normal, este operantă la 7 ani, organizarea unui cîmp de reprezentare a realităţii cu repere de semnifi­caţii, cunoaşte o evoluţie extrem de intensă între 7—11 ani. Această epocă reprezintă tocmai intervalul de şcolarizare cînd are loc un exerciţiu intens de inte­grare şi ordonare a proceselor mintale (a dialogului de

64

eunoaştere, cu realitatea). Aceste operaţii devin o moda­litate de organizare proprie a minţii, reprezentînd „sal­ul" în structura logico-verbală.

înainte deci de o modelare logică a funcţiilor cogni­tive şi a gîndirii este nevoie de organizarea structurii simbolice pe baza unor interferenţe semiotice structu-.'ante. După 11 ani, simbolismul este saturat intelectual şi verbal. El rămîne — atunci cînd este primar, în de ­pendenţă directă de discursul verbalizat; simbolismul secundar rămîne ancorat în determinările subconştiente, paralogice. Dar filtrul puternic verbo-logic duce la u n schematism bazat pe sugestia artistică, deci pe semni­ficaţie.

2. Punerea în paralelă a curbei de evoluţie a s t ruc­turării simboliei la copiii normal dezvoltaţi şi la cei cu sindromul de nonintegrare a vorbirii ne procură noi indicii. Se observă că există o diferenţă remarcabilă între forţa de structurare a cîmpului operaţional sim­bolic, între copilul cu sindromul de nonintegrare a vorbirii şi copilul normal. Anume, copilul fără vorbire dispune de posibilităţi sporite de a reprezenta organizat realitatea în cadrul comunicării. Ne aflăm, desigur, în faţa unui proces de compensare. Codul verbal, l in ­gvistic fiind absent (în partea I) se petrece un fenomen de comutare a canalelor: în loc de canalul lingvistic este utilizat la maximttm canalul simbolic. Copilul poate exprima mai mult, pentru că nu este implicată vorbirea expresivă.

Copilul cu vorbirea normală şi cu intelect normal comunică cu mai multă uşurinţă prin codul lingvistic, el nu are nevoie să facă apel la o structură mai puţin diferenţiată.

Dezvoltarea vorbirii la copilul cu sindromul de non­integrare a vorbirii duce la un impuls de dezvoltare a capacităţii structurii simbolice. Acest fenomen de inter­ferenţă potenţatoare simbolică este mult mai puternic între 6—8 ani şi dispare pe măsură ce limbajul se dezvoltă şi se încorporează total în simbolismul verbal.

3. Relevante sînt, de asemenea, compararea celor două categorii de subiecţi, trecute deja în revistă, cu cea a oligofrenilor.

65

Din punctul de vedere al vocabularului activ, lim­bajul debilului mintal este asemănător cu acela al co­pilului normal. El poate exprima, cu o anumită specifi­citate de structurare a discursului, ceea ce intră sub incidenţa cunoaşterii imediate şi a experienţei concrete. Faţă de copilul cu sindromul de nonintegrare a vorbirii, prezintă un avantaj al vocabularului activ de 80—90%.

Deci, dacă integrarea în funcţionalitatea limbajului a codului lingvistic ar fi produsul dezvoltării integrale a structurii mintale, în mod firesc debilul mintal ar dispune de o funcţie semiotică la acelaşi nivel. Din grafic însă se degajă o performanţă invers proporţio­nală cu dezvoltarea vocabularului activ. Structura sim­bolică nu este dezvoltată nici la nivelul unui copil de 7 ani chiar după 12 ani (în fig. 12, 13, 14, 15, 16, 17 sînt prezentate modalităţi tipice de organizare a cîm­pului de reprezentare prin simboluri la copilul oligo-fren).

In nici unul dintre planurile organizării nu sînt sta­bilite relaţiile de cunoaştere sau de comunicare. Un singur simbol — imperfect — se repetă ca într-un mo­nolog pe baza unui singur cuvînt.

Forţa de dispersie a semnificaţiilor, existentă ca o axă în jurul fiecărui simbol, este nulă. Aceasta ni se pare explicaţia esenţială a structurii intime a nozologiei respective.

Fenomenele de perseverare (R. Zazzo), vîscozitatea (înhelder) specifice gîndirii oligofrenilor apar ca forme de realizare simbolică, ceea ce stabileşte dintr-o dată raportul de unitate funcţională, a structurilor logice cu cea a simbolurilor. Această modalitate de penetraţie î n substanţa proceselor mintale la copilul oligofren deschide o altă perspectivă decît aceea a studierii din exterior, adică de la structura frazei, limbajul dialogat, proporţia părţilor de vorbire, utilizarea statistică a cu­vintelor etc. (N. O'Connor, B. Hermelin, Buseman) 1 8 . Aceşti copii care dispun de posibilităţile tehnice de in­strumentare pe baza limbajului articulat, nu-1 pot uti-

1 8 N. O ' G o n n o r , B. H e r m e l i n , Speech and thought in sever subnormality, Pergamon Press, London, 1963.

66 Fig. 13

liza decît pentru operaţii concrete, imediate şi sărace în simboluri şi semnificaţii. Deci, carenţa fundamentală a limbajului oligofrenului este dată de nedezvoltarea structurilor simbolice şi a semnificaţiilor, care, la rîn-dul lor, nu sînt alimentate şi conectate contextual de către funcţia semiotică.

Datorită acestei asimbolii — specifică distrugerilor masive cerebrale în afazie — integrarea semnificaţiilor realităţii nu se face decît la un nivel subnormal.

Este, în aceeaşi măsură, afectată evoluţia structurilor fundamentale. Deşi există o etapă de „salt", plasată în ritmul copiilor normali, ea este nesemnificativă şi se plafonează. Acest fapt nu permite atingerea etapei de operaţionalitate verbo-logică (J. Piaget).

VALOAREA STRUCTURII S IMBOLICE Î N C O M U N I C A R E A PRIN DESEN

Etapa organizării, structurării cîmpurilor de repre­zentare, surprinsă pînă acum, face parte din categoriile de fenomene intelectuale care duc spre noţiune. Dealt­fel, reprezentarea figurală nu este numai izvorul ime­diat al noţiunii, ci şi sprijinul ei permanent 1 9.

Desenul, aşa cum demonstrează J. S. Fevrier 2 0 , con­stituie elementul de bază pe care s-a sprijinit limbajul pentru a genera scrierea, pentru a putea permite vor­birea prin ideograme.

Procesul gîndirii, care este prin excelenţă anticipativ, are nevoie de grade diferite de realizare a abstracţiunii. Unul dintre aceste stadii, care stă la baza noţiunii însăşi este imaginea mintală în stare funcţională, reversibilă şi operatorie. Imaginile sînt generalităţi păstrate în structuri spaţio-temporale. „Imaginea spaţială este ul­tima care rezistă în procesul de trecere de la reprezen­tare la noţiune. De aceea, pe ea o reîntîlneşte gîndirea,

1 9 H e n r i W a l d , Realitate şi limbaj, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti 1968, p. 61.

2 0 J. S. F e v r i cr, Histoire de l'ecriture, Payot, Paris, 1959.

70

in momentele ei de ezitare, cînd se reîntoarce spre originile ei senzoriale" 2 1.

In introducerea lucrării de largi proporţii a lui J. Piaget şi B. Inhelder asupra imaginii mintale, au­torii mărturisesc că nu se ocupă de imaginile simbolice generate de activităţile spontane de joc şi desen, ci de aceste procese in contextul cunoaşterii.

Dar în istoricul problemei, ajungînd la datele mo­derne ale neuropsihologiei şi ale psihologiei genetice, declară: „Şi în al doilea rînd, cercetările de psihologie a copilului conduc la două feluri de rezultate interesînd psihologia imaginilor: demonstrînd, pe de o parte, ca­racterul tardiv al utilizării imaginii şi, prin urmare, veritabila lor achiziţie care se pare că este legată de cea a funcţiei simbolice, conform ipotezei pe care ne-o amintim; şi precizînd, pe de altă parte, condiţiile for­mării funcţiei simbolice generate de imitaţie, care ar putea constitui astfel sursa imaginilor însăşi" 2 2.

Imaginea are aceeaşi origine ca şi simbolul. Imagi­nea desenată constituie o reflectare prin simboluri, deci un act de cunoaştere.

Ceea ce ne-a preocupat în această a treia modalitate de interpretare a fost valoarea structurii simbolice în desenele realizate. Modul cum se structurează, cum operează simbolurile grafice, ne permite să surprindem semnificaţia comunicată prin desen şi deci să deter­minăm fenomenul de limbaj în accepţiunea lui una­nimă, de mijloc intenţional de comunicare.

Interpretarea efectuată are meritul de a releva şi procesul motivaţional al comunicării.

Reproducerea pur şi simplu a unui contur constituit ca excitant direct, ca în cazul probei Lauretta Bender nu era determinată de o necesitate, de un impuls in­terior de comunicare, deci nu atrăgea acele sisteme de reglare a acţiunilor bazată pe motivaţie 2 3.

Proba de desen se realizează ca o modalitate de co-

- 1 H e n r i W a l d , op. cit., p. 60. 2 J J. P i a g e t , B. I n h e l d e r , L'image mentale chez l'enjant,

P.U.F., Paris, 1966, p. 4. 3 J. N u 11 i n, La motivation, în „Trăite de psychologie

experimentale", tom. V, P.U.F., Paris, 1963.

71

municare numai în măsura în care se bazează pe o motivaţie specifică actului de comunicare. Cu cît moti­vaţia specifică actului comunicării este mai puternică — deci acţiunea este organizată cu o axă finalitate pre­cisă — cu atît valoarea simbolică creşte.

Toate aceste considerente ne-au fixat criteriile de evaluare a rezultatelor.

1. Gradul de transformare a imaginii în simbol gra­fic complex.

O imagine grafică este investită cu forţă de simboli­zare numai atunci cînd exprimă un grad de generali­zare, de universalitate într-un proces similar noţiuni­lor. Desenul unui copac simbolizează copacul, numai în măsura în care depăşeşte individualul — un copac anu­mit. Procesul comparării, raportării şi abstractizării cu convergenţe generalizatoare care stă şi la baza formării noţiunii selectează acele elemente necesare structurării unui simbol care, la rîndul său, induce potenţialul func­ţional mnestic pentru a declanşa în mintea celui care receptează, imaginea generală a unui copac sau ideea de copac. Stadiul pe care 1-a atins subiectul în reali­zarea simbolului a fost stabilit în raport cu caracteris­ticile etapelor de evoluţie ale simbolului grafic (P. Na-ville, P. G. Weil, F. Goodenough, C. Pîrlog etc).

Astfel, am notat ca o realizare a unei forme de comu­nicare evoluată şi deci corespunzătoare unui proces de codare-decodare specific sistemului de comunicare, gra­dul în care s-au esenţializat elementele şi s-au structu­rat în forme evocatoare.

2. Al doilea criteriu stabilit în evaluarea probelor a fost numărul imaginilor utilizate în exprimare.

Exprimarea acestui criteriu nu s-a făcut prin canti­tate — deci prin însumarea pur şi simplu a celorlalte imagini care au constituit „discursul". S-au stabilit şi notat relaţiile logice dintre tema dată şi imagine, în raport cu locul pe care-1 ocupă imaginea în procesul de cunoaştere şi în structurarea universului real. Deci, funcţia reprezentativă a simbolului şi funcţia sa ope­raţională.

Ponderarea s-a evaluat prin distincţia bazată pe ceea ce J. Piaget numea „descentrism": Obiectele (simboluri)

72

imediate, reprezentările dependente de nevoile, intere­sele vitale ale copilului; imaginile unui sistem de re­ferinţe care iese din sfera contingentului şi se plasează într-o experienţă mediată mintal.

Concretismul imaginii este exprimat printr-o relaţie directă. Forţa ei de reprezentare, de esenţializare este exprimată printr-o relaţie mediată. Această asemănare intre simbolul verbal şi cel grafic, o folosim numai în ceea ce are ea comun ca proces de cunoaştere şi struc­turare logică.

în sfîrşit am notat raportul operaţional al simbolului grafic.

în probele privitoare la sfera operaţională a limba­jului articulat efectuate pe copiii debili mintal am ob­servat un grad mare de inoperativitate a limbajului. Cuvîntul rămîne o etichetă a realităţii. El nu este în­vestit cu funcţie de structurare, de clasificare, de inte­grare a universului într-un sistem de cunoaştere.

Raportul între obiect (O) ca stimul complex şi răspuns (R) rămîne Ia nivelul O^R şi nu 0%R sau şi mai avansat O^R-^A (operaţie), exprimată printr-un sis­

tem dinamic al asimilării-integrării. Imaginea copilului sau a casei la debilul mintal este un simulacru de eti­chete pe o realitate reprezentată inform, nereprezentată, fără repere de semnificaţie.

Simbolul capătă semnificaţia sa majoră prin plasarea într-un cîmp de relaţii dinamice, într-un „context di­namic" (T. Slama-Cazacu).

Ca să transmită un înţeles, să comunice deci, sim­bolul trebuie să se plaseze acţionai faţă de realitatea pe care "o" exprimă şi pe care o structurează, o sistema­tizează. Acesta este raportul operaţional al simbolului şi este dat de coeficientul de structurare pe care-1 în­globează simbolul.

3. Al treilea criteriu de evaluare a probelor intro­duce un nou plan: valoarea sociogenetică a simbolului pe care l-am denumit indicele de socializare.

Comunicarea prin simboluri şi semnificaţii, codificate după necesităţile relaţiilor sociale ale contextului so­cial, indică însăşi geneza socială a acestora.

73

Este deci firesc să încercăm relevarea acelor ele­mente de factură socială care se oglindesc în discursul grafic al copilului, prin raportul operativ al persona­jelor faţă de obiecte, dar mai ales al tipurilor de re­laţii socio-afective pe care copilul le stabileşte cu me­diul uman şi în special cel familial. Acest ultim plan relevat constituie o demonstraţie integrală a genezei sociale a simbolului şi a funcţiei sale de comunicare.

Constelaţia familială a fost folosită în validarea de­senului ca probă proiectivă şi clinică de către autori ca: Heyer şi S. Morgenstern, Cain şi Somila, M. Boreli-Vincent, Corman şi Widlocher, M. Parei 2 4 etc.

Desenul familiei a fost utilizat, fie ca mijloc de diag­nostic, fie ca metodă terapeutică.

Noi n-am cerut copilului să deseneze familia sa, ci pe „mama şi tata" ca temă dată, lăsînd libertatea um­plerii spaţiului rămas liber. Deci, ca tehnică, proba noastră se deosebeşte fundamental, de cea utilizată de autorii citaţi.

Urmărind modul cum exprimă structurarea realităţii sociale, copilul normal, cu sindromul de nonintegrare a vorbirii şi debilul mintal, am provocat printr-o ima­gine inductoare reacţii consecutive, care puteau exprima o relaţie de grup familial sau o negare a acestora, după cum copilul se afla în dialog afectiv cu grupul social căruia aparţinea, sau respinge relaţia de comunicare.

Desenul a putut stabili nu numai o relaţie de comu­nicare obişnuită S ^1E, ci o interrelaţie în cadrul micro-grupului familial, plus comunicarea acestor relaţii exa­minatorului, deci un dialog cu caracteristici net sociale, care echivalează cu sistemul de comunicare prin limbaj.

4. In fine, ni s-a părut foarte important să adăugăm sistemului de evaluare un element cu o notă de creati­vitate în comunicare, presupus a fi dozată de utilizarea unor timpuri tematice variate.

Sînt cunoscute în genere, pe de o parte, tendinţele conformiste care duc la realizarea unei rigidităţi a di-rectivării gîndirii copilului şcolar între 7—11 ani, iar,

2 4 M. P o r o t , Le dessin de la familie, în „Revue de psycholo-gie appliqu6e", tome 15, nr. 3, 1965.

74

pe de altă parte, „bogăţia imaginativă", exprimată ver­bal. Exprimarea prin desen a unor conţinuturi mintale, fără o solicitare directivantă, pune implicit problema unor calităţi ale proceselor psihice care se folosesc de simboluri în actul comunicării. Aceste procese, greu de delimitat, fac parte din sfera proceselor psihointe-lectuale care definesc gîndirea şi printre acestea ima­ginaţia joacă un rol deosebit.

Din momentul ce s-a putut stabili un dialog, un act de comunicare, el dovedeşte că există o cantitate de cunoaştere care se comunică.

Determinarea unor procese mintale rapide, care să atace mai multe direcţii şi deci să determine n planuri tematice, se datoreşte unui factor structural al inteli­genţei generale, fluiditatea. Demonstrat de Thurstone şi Guilford, în cazuri strict determinate, a jucat un rol important în teoriile psihologice ale lui Lewin şi Cat-te l 2 5 (fluency).

R. Meili explică acest factor ca fiind specific rezol­vărilor de probleme-situaţii „în care soluţia nu este găsită printr-o reflecţie sistematică şi logică, ci adeseori prin intuiţie. Factorul fluidităţii aparţine cînd mai multor diverse surse de inspiraţie, cînd mai multor valenţe a unei singure imagini, sau mai multor lucruri avînd o proprietate comună şi fiind în concurenţă. Este vorba de o alunecare de la o idee la alta" 2 6.

Acelaşi factor al fluidităţii constituie unul dintre fac­torii creativităţii, în contextul: fluiditate, flexibilitate şi originalitate 2 7.

Fluiditatea presupune, mai mult decît ceilalţi factori ai gîndirii divergente sau ai creativităţii, folosirea struc­turilor simbolice şi a structurilor de semnificaţie. Lipsa ei determină nu inerţia, ci vîscozitatea, rămînerea într-o anchiloză ritmică a psihismului.

Figura 18 ilustrează varietatea cîmpurilor tematice ale unui copil, care permite evidenţierea mobilităţii

2 5 R. B. C a t t e l , A Guide to mental testing, University of London Press, 1936.

'-6 R. M e i l i , Manuel du diagnostic Psychologique, P.U.F., Paris, 1964, p. 53.

2 7 J. P. G u i l f o r d , Personality, Mc. Graw-HilI, N.Y., 1959.

75

76

ideatoare în comunicare, faţă de stereotipia liniară a unui debil mintal (Fig. 19).

Pe aceste patru criterii de bază am calculat un cuan­tum de simbolizare (Q.R.) prin notare după un sistem ponderal al performanţelor obţinute.

Rezultatele la cea de a doua modalitate de inter­pretare a probei sînt înscrise în fig. 20. Interpretarea lor permite o penetraţie şi de mai mare profunzime în relaţia interstructurală şi intrasistemică a gîndirii şi limbajului.

In modalitatea anterioară am urmărit numai gradul de organizare a cîmpului operaţional. Diferenţele dintre copiii normali şi cei cu sindromul de nonintegrare erau nesemnificative.

Pe palierul funcţiona] intrapsihic, pe care ne Conduce analiza în cea de a doua modalitate, şi unde se pune accentul pe forţa şi dispersia structurii simbolurilor şi pe valoarea comunicantă, operaţională, lucrurile ca­pătă o altă semnificaţie.

77

Există o diferenţă de ritm a evoluţiei complexităţii funcţionale a structurii simbolice între copilul normal şi copilul cu sindromul de nedezvoltare a vorbirii.

Criteriile de evaluare a probei sînt dominate de ele­mentele structurii logice. Acest fapt face ca rezultatele obţinute de copiii normali să se înscrie pe o curbă ascendentă ou un salt către maxim de rezolvare, spre 11—12 ani, epoca de debut a operaţiilor verbal-logice.

Această etapă este decalată cu aproximativ 2 ani la copilul fără vorbire expresivă.

Limbajul expresiv, care se serveşte de o foarte pu­ternică esenţializare — posibilă pe baza funcţiei seman­tice foarte condensate în cuvînt — dezvoltă mecanis­mele intime ale procesului de comunicare. Limbajul articulat reprezintă o nouă treaptă a structurii simbo­lice. Absenţa lui diminuează forţa de simbolizare, nu modifică însă funcţia în ansamblul ei.

La oligofreni se conturează şi mai pregnant fenome­nul de asimbolie, prin rezultatele chiar sub nivelul ce­lor anterioare.

C. G. Jung a intuit valoarea limbajului în decelarea stărilor conflictuale în nevroze. Desigur, a fost o altă modalitate de a explora universul simbolic al incon­ştientului.

Dialogul „eului" cu „şinele" şi „supraeul" nu se poate totdeauna în cuvintele de care se serveşte structura noastră mintală. Există o formă paralogică de comu­nicare. Această formă utilizează un sistem de simboluri greu de codificat. Aşa cum se întîmplă şi în domeniul onirismului.

Funcţia simbolică stă la baza unei modalităţi de co­municare mult mai largi şi mai complexe decît lim­bajul 2 8.

- 8 J e a n P i a g e t , La formation du symbol chez l'enfant (cap. VII: Le Symbolisme secondaire du Jeu, le reve et le symbolisme „inconştient", pp. 178—229). Delachaux et Niesle, Neuchâtel, Suisse, 1964.

78

Dar, spune J. Piaget, „problema este de a şti dacă există o linie de demarcaţie netă între simbolismul conştient al copilului şi acest simbolism ascuns. Acest fapt este esenţial pentru a arăta că nu există şi că gîndirea simbolică formează un singur t o t . . . w 2 9 .

Oricît ar fi de ascuns dialogul, el se serveşte de aceeaşi structură, care prezintă grade diferite de in­tensitate în manifestări şi mai ales modalităţi diferite de relaţii semnificative.

Copilul desenează o femeie cochetă, care o repre­zintă pe mama sa, lipsită în realitate de cochetărie. Este un simbol pentru o dorinţă a sa inconştientă pe care o proiectează în simbolul realizat. Dorinţa de în­frumuseţare are şi ea un substrat motivaţional, o mare afecţiune. Dar acelaşi fapt poate fi, în condiţii date, posibil de manifestat şi la modul direct, conştient. Tot aşa cum orice simbol ascunde unele laturi şi dezvăluie altele. J. Piaget observa că „orice simbol este totdeauna, în acelaşi timp conştient sub un unghi şi inconştient sub un altul, fiind stabilit că toată gîndirea, chiar cea mai raţională, este ea însăşi totdeauna, în acelaşi timp, conştientă şi inconştientă" 3 0.

Pe funcţia simbolică se bazează în fond întreaga tehnică proiectivă 3 1. Interpretarea unei atitudini, formu­lări verbale sau reprezentări grafice se face pe baza unei structuri de simboluri. Fiecare simbol se află într-un dispozitiv p de semnificaţii.

A. Frank susţine că, „în esenţa sa, tehnica proiec­tivă este o metodă de studiu a personalităţii care con­fruntă subiectul cu o situaţie la care el va răspunde cu sensul pe care situaţia o are pentru el şi prin ceea ce simte în timpul acestui răspuns . . . Caracterul esen­ţial al unei tehnici proiective constă în faptul că ea evocă subiectului ceea ce este, de diferite maniere,

2 9 Op. cit., p. 180. 3 0 J. P i a g e t , op. cit., p. «181. 3 1 D. A n z i e u, La methode proiective, ses differents techni-

ques, în „Bul. de Psych.", 254, X X , o, Dec. 1966 şi 255, X X , 6—7 ianuarie 1967.

79

expresia lumii sale personale şi a proceselor persona­lităţii sale" 3 2.

Simbolul grafic, în interpretare proiectivă, este o nouă formă a dialogului şi anume răspunsul copilului în faţa unei situaţii după un proces de confruntare cu sine. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un dialog in­terior, provocat şi apoi fixat în imaginile desenului, în simboluri, pe care subiectul îl comunică, mascîndu-1.

Testele proiective de desen cu H. Rorschah şi Rosen-zweig etc. pornesc de la imagini tematice pe care su­biectul urmează să le interpreteze prin răspunsul său care reflectă o atitudine conflictuală existentă.

Autori mai recenţi ca, de pildă, D. Anzieu 3 3 , folo­sesc proba de desen ca test de diagnostic al personali­tăţii, insistînd pe performanţa fenomenului de proiecţie. Datorită proceselor proiective, dorinţele copilului sînt localizate în diferite zone ale imaginii corpului. M. Po-rot foloseşte proba desenului familiei pentru a sonda în „realitatea imaginară" a copilului nodul conflictual ascuns de convenţionalismul relaţiilor sociale expri­mate de către familie 3 4 .

M. Porot operează cu elemente de interpretare cli­nică, ceea ce garantează obiectivitatea şi lipsa substra­tului freudian, existent în metodele proiective, aşa cum constată D. Anzieu 3 5 .

In prima probă de desen s-a cerut subiecţilor să de­seneze doi copii. Toţi autorii care au folosit proba ca atare sînt de acord că în desenul realizat se oglindeşte propria imagine corporală în relaţiile cu eul şi lumea exterioară.

Imaginea sinelui este axul principal de structurare a personalităţii. în funcţie de această imagine se sta­bilesc sisteme şi raporturi interioare şi exterioare.

3 2 R. L a f o n , Vocabulaire de psychopedagogie et de psychia-trie, de Venfant, P.U.F., Paris, 1966, p. 576.

3 3 D. A n z i e u , Les tests de dessins, în „Bulletin de psycho-logie", Fasc. 21, nr. 271, 1968.

3 4 M. P o r o l. Le dessin de la familie, în „Revue de psycho-logie appliquee", torr.e 15, nr. 3, 1965.

3 5 D. A n z i e u , La methode proiective, ses differents techni-ques, în „Bull. de psychologie", 254, X X , 5, d e c , 1966 sau 255, X X , 6—7 ian. 1967.

80

Pellerin J . 3 6 a aplicat proba în clinica de chirurgie infantilă şi a constatat că subiecţii (copiii) îşi proiectau cu ajutorul simbolului grafic suferinţa fizică, locali-zînd-o.

Problema care se pune pentru noi este dacă există în cadrul conştiinţei de sine a copilului cu sindromul de nonintegrare a vorbirii şi a debilului mintal o modi­ficare a propriei imagini operată de priza de conştiinţă cu infirmitatea.

în cazul copilului fără vorbire, 99°/o dintre subiecţi redau în imaginea grafică starea conflictuală centrală în regiunea aparatului fonoarticulator.

Există două modalităţi distincte în proiecţia sufe­rinţei organizate în conştiinţa copilului cu sindromul de nonintegrare a vorbirii:

B.E. 7 ani

3 0 P e l l e r i n J., D u c h e , D., H o r i n s o n S., Sur le reten-tissement psychique et cinestesique des înterventions chirurgi­cale s ă la lumiere des dessins Venfant, în ,.Neuropshychiatrie infantile", Paris, 1960, nr. 10—12, pp. 457—469.

81

— ignorarea completă a desenului gurii. Dintre cele patru personaje ale desenului care sînt executate cu oarecare grijă de detalii, funduliţa la păr, părul, mo­delul fustei etc , nici o figură nu are gură şi nas, păr­ţile importante ale aparatului fonoarticulator (vezi fig. 21).

— exagerarea proporţiei desenului gurii. Şi în aceste două categorii se remarcă două tendinţe: transformarea gurii într-o dominantă cu aspect de rană la toate per­sonajele, inclusiv la adult. La cei mai mulţi dintre subiecţi, locul conflictului intrapersonal este transferat la părinţi, pentru că relaţiile traumatizante cu părinţii sînt pe cale verbală — şi din partea părintelui prin exces de ceartă şi din partea copilului prin imposibili­tate de răspuns (vezi fig. 22).

In ceea ce priveşte desenul oligofrenilor, fenomenul de proiecţie constatat în 90% dintre copii este tulbu­rarea imaginii corporale prin exagerarea patologică a

F i g . 23

imaginii capului în raport cu corpul, care ocupă apro­ximativ o treime din spaţiul total al desenului (fig. 23).

O altă modalitate este imposibilitatea reprezentării capului (fig. 24).

Modificările intervenite în desenul copiilor fără vor­bire, ca şi ai celor cu debilitate mintală, nu sînt conse­cinţe ale insuficienţelor intelectuale sau a unor feno­mene de nematurizare psiho-afectivă. Ele pornesc dintr-un epicentru conflictual format în perimetrul conştiinţei de sine. In interpretarea pe baza perfor-

83

mantelor pentru stabilirea Q.J.-lui, modificările afecto-gene nu sînt luate în considerare, deci rezultatele tes­tului nu au valabilitate în cazurile copiilor cu diverse complexe sau stări conflictuale.

Exprimarea în desen constituie o formă de mascare în cadrul comunicării cu alţii, faptul în sine avînd deci o semnificaţie social-afectivă.

In celelalte cazuri, accentuarea este o consecinţă a aceleiaşi stări conflictuale cu dublă semnificaţie. Prima este un act de transfer al conflictului din zona psihică în zona fizică — organul declanşator al conflictului — luînd forma unei plăgi tăiate. A doua modalitate de interpretare: starea conflictuală a acţionat asupra pro­ceselor mintale de reprezentare, producînd o mutilare a simbolului.

Oricare ar putea fi însă interpretarea, ea nu impie­tează cu nimic asupra fenomenului de proiecţie existent în proba de desen care se exprimă prin intermediul limbajului interior, formă de comunicare cu acţiune stimulatorie sau inhibitorie pentru psihismul copilului.

Autorii citaţi de M. PorotU 7, care au folosit testul fa­miliei, au plecat de la constatarea că în actul de re­dare a unei familii sau a propriei familii, copilul proiec­tează în reprezentarea grafică situaţia afectiv-conflic-tuală existentă în acest microgrup.

în urma acestui fapt s-au propus diverse căutări de evaluare şi interpretare a probei. Toate căutările au drept scop să surprindă raportul de forţe afective con­flictuale sau echilibrante existente între membrii fa­miliei şi copil. Cu alte cuvinte, autorii respectivi vor să fixeze locul şi poziţia copilului în universul rela­ţiilor afectogene normale şi patologice.

Noi nu am cerut copilului să-şi reprezinte „familia" ci, intr-o primă variantă, li s-a cerut să deseneze pe mama şi tata, apoi ce vor.

Această modalitate ni se pare mai adaptată modului proiectiv de interpretare pe care-1 preconizăm noi în cadrul relaţiilor de comunicare.

3 7 M. P o r o t, Le dessin de la jamille, în „Revue de Psycho-logie appliquee", tome 15, nr. 3, 1963.

84

Copilul este obligat prin instructaj să reprezinte cu­plul familiei. Apoi el are libertatea să se plaseze sau nu în cadrul acestui cuplu, tot aşa după cum atunci cînd desenau doi copii, acest nucleu ar fi putut să atragă după sine membrii familiei dacă aceasta constituia o relaţie puternic afectivă.

Ca să verificăm dacă atmosfera unei familii se ba­zează pe anumite legături de dependenţă, de fixaţie afectivă la copiii fără vorbire, am cerut, într-o altă probă, să se reprezinte acasă. Creînd ambiguităţi, am deschis posibilitatea reprezentării elementelor domi­nante acolo, în spaţiul de viaţă al copilului.

Atît cuplul familial, cît şi cuplul copil-copil, ca ima­gine inductoare, nu au declanşat un proces de gru­pare în formaţie completă, adică părinţi-copii, ca uni­tate afectivă, ci cuplurile apar izolate, chiar cînd sînt. în acelaşi spaţiu.

Părinţii sînt proiectaţi într-o lume de interese ma­teriale specifice, maşină, ocupaţii profesionale, plim­bare, iar copiii într-o lume de joc sau relaţii cu obiec­tele.

Universul afectiv al copilului cu sindromul de non­integrare a vorbirii este dictat de imposibilitatea comu­nicării sale verbale. Copilul cu sindromul de noninte­grare a vorbirii se află într-un spaţiu saturat de obiecte •sau fiinţe fără vorbire cu care el poate stabili relaţii •de echilibru, netraumatizante. El se vrea într-o lume de joc, flori, tăcere. Aşezarea spaţiului unde se află subiectul este aproape de colţ (complexul de inferiori­tate), indicînd locul pe care îl ocupă în contextul exis­tenţei sale.

Trebuie să existe un motiv excepţional ca familia să fie prezentă şi să aibă o atitudine afectivă pozitivă: •copilul să participe auditiv, să-i atragă prin sunet (prin lipsa căruia îi respinge în realitate!) şi pentru că nu

86

poate cînta (deci traumatizare profundă), îşi trans­feră mîinilor sarcina de a comunica: copilul se repre­zintă la pian, înconjurat de admiraţia întregii familii. Se exprimă astfel, printr-o elaborare destul de compli­cată pe baza structurii simbolice, o formă necesară de echilibru, de integrare socio-afectivă a copilului. De­sigur, într-o pedagogie modernă acest fenomen este o indicaţie majoră.

Fenomenul de singularizare, de izolare cu predo­minanţă în desenul copiilor cu sindromul de noninte­grare a vorbirii exprimă infirmitatea lor majoră: lipsa posibilităţilor de comunicare prin limbaj articulat, spe­cifice relaţiilor interumane.

Copilul nu le doreşte, pentru că-i relevă sensul tra­gic al existenţei sale sociale. El adoptă în desen o po­ziţie de rejectare a elementului uman din relaţia apro­piată, menţionîndu-1 în universul său, însă la o oarecare depărtare, printre celelalte elemente naturale.

87

Foarte elocventă pentru structura relaţiilor afeetiv-sociale este fig. 29, în care „acasă" este relevant pentru un spaţiu cu aşezare afectivă. „Acasă" nu este nimeni, din punct de vedere relaţional. Este un loc, cu obiecte

88

diverse, în care oamenii nu se întîlnesc. însuşi subiec­tul nu doreşte să-i întîlnească aici, preferind să fie singur. Elementul t raumatic este generalizat şi ex t ra ­polează subiectul în afara relaţiilor de cămin.

O atenţie deosebită trebuie să acordăm forţei de s im­bolizare a desenului copilului oligofren.

în raport cu criteriile stabilite, funcţia de simboli­zare la această categorie de copii este, ca şi în cazul indicelui de reflectare, relativ nulă. Spaţiul reprezen­tării mintale este extrem de micşorat şi cîmpurile de forţă ale simbolurilor sînt subdezvoltate.

Universul copilului oligofren nu este populat cu sim­boluri şi semnificaţii, ci cu semnale şi obiecte-acţiune.

într-o singură direcţie, procesul de comunicare prin simboluri se pare că cunoaşte o oarecare intensitate: raporturile afective cu realitatea şi cu simbolurile. Am văzut că suferinţa sa mintală este redată prin desene fără cap.

în seria de desene din figura 30, apare reprezentarea, prin simbolul grafic, a complexului de inferioritate.

La individul cu dezvoltare mintală normală, mani fes­tările complexului de inferioritate sînt foarte disimu­late. Reacţia este prelucrată în forme extrem de me-androase, trecînd printr-o gamă de „coduri". Pen t ru manifestarea acestui sentiment sînt utilizate procese şi operaţii psihice dintre cele mai subtile. Reacţia oligo-frenului faţă de situaţia de inferioritate manifestată de mediul social în întregime, se concretizează într-un răs ­puns de nivel inferior-ludic: „se ascunde" în colţul spa­ţiului. Este vorba de un act simplu, legat de o semnifi­caţie echivalentă cu cele din relaţiile biologice, adică ascunderea, nu înfruntarea sau eludarea.

în t re universul reflectat la nivelul gîndirii — deci al categoriilor logice — şi realitatea obiectuală se pla­sează universul reprezentat.

Utilizarea simbolurilor este o modalitate a funcţiei fundamentale, semiotice.

Ca şi în stadiul perceptiv, posibilitatea de a măsura funcţia şi, deci, de a determina funcţia se bazează pe gradul de organizare. Orice structură îşi generează şi îşi organizează funcţiile şi — la rindul lor — funcţiile

89

îşi organizează structurile. Investigarea celor trei as­pecte esenţiale ale funcţiei simbolice ne îndreptăţeşte să demonstrăm în caracterul sistemic al psihicului, o structură a simbolurilor.

Pe această structură se clădeşte universul relaţional şi structurile care generează operaţiile gîndirii. Exis­tenţa unei asemenea structuri garantează însăşi evolu­ţia psihicului către formele sale plenare.

Acolo unde această structură nu se organizează — ca în cazul copiilor cu oligofrenie, sau acolo unde se pierde — ca în cazul unor tipuri de afazie, intelectul nu evoluează sau se prăbuşeşte.

Head a definit deci afazia „ca o tulburare a funcţiei simbolice care alterează capacitatea de utilizare a sem­nelor şi relevă caracterul unei dezintegrări represive" 3 8.

3 8 H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage (L'aphasie), Lib. Larousse, Paris, 1965, p. 57.

92

Oligofrenia prezintă deci un nucleu afazoid, care nu permite formarea şi utilizarea simbolurilor decît într-o proporţie foarte redusă.

In acelaşi timp, trebuie să subliniem că sindromul de neintegrare a vorbirii sau audimutitate (Ajuria­guerra) se deosebeşte esenţial de afazie tocmai prin existenţa funcţiilor simbolice. Ceea ce au marcat — ca fenomen mai puţin subliniat în literatură — expe­rimentele noastre este faptul că funcţia simbolică se dezvoltă în absenţa limbajului articulat cu mai multă vigoare, atvinci cînd starea cerebrală este integră şi demnă.

Dimpotrivă, chiar în prezenţa limbajului verbal, dar în contextul unei dezvoltări morfofuncţionale neuro­logice, .funcţia simbolică nu se dezvoltă.

Este o constatare care solicită o clasificare a poziţiei teoriei celor două sisteme de semnalizare, aşa cum au fost stabilite de I. P. Pavlov.

CÂPITOLUL Iv Comportamentul simbolic*

înţelegerea cît mai aproape de veridic a raportului de forţe între factorul V şi structura comportamentu­lui implică o retrospectivă filogenetică. înainte de a-şi procura un instrument verbal atît de complicat, omul s-a orientat şi s-a adaptat la mediul obiectiv şi la grupul său social pe baza unor operaţii mintale non-verbale. Această jormă comportamentală spontană — uneori creatoare de condiţii compensatorii •—• ca, de pildă, în cataclisme sau accidente — a rămas, nu ca un capitol al trecutului, ci ca o structură de siguranţă biologică vitală. înainte de folosirea simbolurilor în comunicarea interumană sub forme convenţionale, sim­bolurile au fost generate de actele comportamentale.

P. Guillaume susţine că înainte de a deveni cauzele progresului, limbajul şi unealta sînt efecte. Nu pot fi invocate dovezi — deci un sistem de certitudini — care să poată susţine altfel. înainte de a se utiliza codul lingvistic, fără îndoială că s-au structurat sistemele neuronale şi funcţionale psihice care stau la baza sim-boliei. Adaptarea şi reactivitatea comportamentală pe baza simboliei reprezintă o transformare calitativă a unei imense cantităţi de programe învăţate de om în

* Asimilarea „jocului simbolic" (J. Piaget) cu „comporta­mentul simbolic" este evidentă. Rezolvarea unui test (simbol grafic) de către copil necesită un comportament similar celui din jocul simbolic şi întruneşte aceleaşi condiţii.

94

activitatea sa adaptativă. Comportamentul a căpătat funcţii noi de operaţionalitate. Numai pe baza unor reprezentări mintale ordonate şi asamblate în unităţi dinamice, comportamentul a început să devină regu-lativ, să „fabrice" soluţii, să modifice lumea externă pe care o interiorizase prin simboluri şi semnificaţii. Pîrghiile pe care se bazează în fond evoluţia psihismu­lui sînt simbolia şi semnificaţia. Ele n-au putut fi însă operaţionale fără un catalizator neuropsihic, de o esenţă complexă, de o substanţă subtilă circulantă din lumea realităţii externe în lumea realităţii interne care în cursul trecerii sale prin fibrele structurii neuro-gene să transforme un dat obiectiv într-o configuraţie subiectivă, cu o mare forţă de penetraţie tocmai in lumea obiectivă, cu alte cuvinte, să medieze devenirea.

In acest moment de tensiune între omul care trans­forma lumea în entităţi esenţiale — simboluri şi sem­nificaţii — şi imposibilitatea fixării lor într-un sistem codificat care să le facă manevrabile, ca pe obiectele supuse în mare măsură acţiunii mîinilor, în acest mo­ment de limită s-a produs saltul în substanţa cuvîn­tului.

„Limbajul reprezintă o sistematizare a procesului fundamental al simbolismului", spune H. Pieron 1.

Sistematizarea, ca principiu de activitate, nu este altceva decît introducerea în sistem sau sisteme. In termeni neurocerebrali, acest lucru se traduce prin acţiunea de integrare. Prin sistemul de simboluri şi semnificaţii, realitatea se integrează în conştiinţă şi comportament. Ea capătă o consistenţă nouă subiectiv-obiectivă introdusă într-un cod specific structurii psi­hice umane. Realitatea devine astfel substanţa psihi­cului. La animale, realitatea rămîne ori numai obiec­tivă, ori numai subiectivă (fiziologic vorbind). De aceea, animalele nu pot integra realitatea în sistemul lor pro­priu. Nu ne preocupă însă acest aspect.

Integrarea bipolară, această funcţie fundamentală a limbajului —, integrarea realităţii în sisteme de sim-

1 H. P i e r o n , Psychologie experimentale, Ed. A. Colin, Paris, 1952, p. 152.

95

boluri şi semnificaţii şi integrarea simboliiior şi sem­nificaţiilor mintale în realitate,- nu este posibilă fără un mecanism subiacent: funcţia mediator ie a limbajului în genere şi a cuvîntului în speţă.

Un experiment care urmăreşte punerea în lumină a rolului dominant al lumii semnificaţiilor prin sim­boluri pentru orientarea comportamentului trebuie să excludă situaţiile de adaptare biologică, ceea ce, în mod obişnuit, nu se face.

Pentru noi este clar că orice tip de comportament reprezintă o formă de integrare bipolară, deci, în ultimă instanţă, un comportament verbal-logic prin funcţia mediatoare a limbajului. Cuvintul — codul lingvistic — îndeplineşte funcţia de inductor al sistemului de integrare simbolică.

Problema pare însă complicată, pentru că existenţa surdo-muţilor şi audiomuţilor s-ar situa ca un contra-argument. Dacă, filogenetic, omul n-ar fi căpătat un sistem integrator pe baza simbolurilor şi semnificaţii­lor — dacă n-ar fi „homo significans" — surdo-mutul ar avea un comportament infrauman. Dar modul în care este structurat şi funcţionează psihismul uman permite comutarea sistemului de simboluri şi semni­ficaţii pe alte coduri (mimico-gesticulare, dactilo-logic etc).

Cazul copiilor cu audimutitate constituie o dovadă peremptorie că şi atunci cînd limbajul nu posedă in­strumentul verbal, cuvîntul îşi păstrează forţa sa in­ductoare şi declanşează mecanismele comportamentului rezolutiv, şi nu adaptativ (originar).

Acţiunea semnificantă a cuvîntului nu depinde de utilizarea lui materială, ci de integritatea funcţională a sistemului integrator simbolic. Mediaţia nu este dată de armura sonoră reflexă a cuvîntului (relaţia asocia­tivă obiect-cuvînt), ci de saturaţia cu semnificaţii a cuvîntului, deci, în ultimă instanţă, de reprezentarea mintală. Limbajul poate media şi pe bază de simboluri şi semnificaţii.

A. R. Luria, ocupîndu-se de rolul reglator al limba­jului asupra comportamentului, pornea de pe poziţia următoare, sintetizată concis de către H. Hecaen şi

96

R. Angelergues 2: „Comportamentul uman capătă astfel caracterul unui sistem superior cu autoreglare, permi-ţînd formarea sistemelor de reacţie cu caracteristice abstracte". Acest stadiu superior al structurării compor­tamentului uman este o consecinţă a rolului „celui de al doilea sistem de semnalizare", al limbajului.

îndeplinirea rolului de reglator comportamental de către limbaj presupune, după A. R. Luria şi E. D. Homskaya 3' 4, cîteva condiţii legate, pe de o parte, de integritatea neuropsihică, iar pe de altă parte, de con­diţiile de dezvoltare ontogenetică. Ceea ce ne intere­sează este însă demonstraţia lui A. R. Luria pe afazici şi bolnavi cu traumatisme ale lobului frontal, pentru că „programele acţiunii" intenţionale — deci ale con­duitei — sînt efectele unui proces de mediaţie verbală.

Interpretările clinice ale noţiunii de mediaţie ver­bală au plecat de la funcţia simbolică alterată în unele forme de afazie (Finkelnburg, Kussmaul, Wernike etc.) şi au dezvăluit, demonstrînd, rolul pe care limbajul îl joacă în organizarea funcţională mintală.

De la rolul esenţial al edificării structurilor funcţio­nale cerebrale, gîndirea neuropsihologică a ajuns să atribuie mediaţiei verbale, deocamdată, aşa cum recu­noaşte H. Hecaen, fără „argumente indiscutabile", un rol fundamental în determinarea organizării unor sis­teme mai mult sau mai puţin autonome. „Este, de exemplu, posibil ca trecerea de la nivelul calculului elementar la nivelul conduitelor matematice să răs­pundă unei veritabile mutaţii funcţionale, conferind autonomia la un nou sistem de semne constituite prin intermediul formulării verbale, iniţial gîndite în ter­meni de limbaj, dar după aceea total degajate de con-strîngerile verbale"5.

2 H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage (L'aphasie), Lib. Larousse, Paris, 1965, p. 176.

3 A. R. L u r i a et E. D. H o m s k a y a , Le Trouble du rdle regulateur du langage au cours des lesions du lobe frontal, în „Neuropsychologia", I, 1963, pp. 9—26.

4 A. R. L u r i a , The Role of Speech in the Regulation of Normal and Abnormal Behaviour, Pergamon Press, Oxford-London, New-York, Paris, 1961.

5 H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , op. cit., p. 174.

97

Fără îndoială că, în stadiile iniţiale, „logosul" a jucat jjun rpl fundamental în edificarea arhitecturii mintale, prin Rapacitatea sa ordonatoare. Inţr-un alt stadiu evo­lutiv, după" ce a „clădit" structuri şi funcţii, el a de­venit principiul activ al organizării structurilor în sis­teme cu oarecare autonomie. Codul verbal (lingvistic) a avut (şi are) o mare importanţă pentru primul mod de mediaţie. Dar el a germinat, prin forţa sa significantă, posibilităţi funcţionale şi programe pentru un alt cod sau alte coduri (cele matematice, ale sistemelor auto­mate etc.).

In faza actuală de evoluţie a ansamblului sistemic al conştiinţei şi personalităţii, comportamentul rezo­lutiv se serveşte de un sistem sau altul, după solici­tarea situaţiei. Dar cheia de boltă a conduitei finale se bazează pe funcţia mediatorie, nu verbal-codificată, ci significantă.

Problema pe care ne-o punem deci este să demon­străm, în contextul teoretic stabilit, funcţia de mediaţie a limbajului în cadrul unor comportamente rezolutive ale categoriilor de copii de care ne ocupăm.

Fenomenul de mediaţie a limbajului permite, deci, stabilirea unui cod polivalent de semnificaţii, cu aju­torul căruia se produce integrarea bipolară.

Am efectuat trei categorii de experimente, în care funcţia mediatorie a limbajului utiliza un alt sistem de referinţe simbolice şi solicita un anumit tip de com­portament simbolic.

Probele aplicate sînt în esenţă o modalitate simbolică de reprezentare a realităţii, cu un sistem complex de semnificaţii. Pentru rezolvarea lor, copilul are nevoie de stabilirea unor raporturi de semnificaţii între:

a) Realitate şi probă; b) Elementele disparate ale probei şi semnificaţia

fiecăruia; c) Integrarea semnificaţiilor într-o rezoluţie finală —

sensul general rezolutiv — care nu este o obţinere de

98

F i g . 3

elemente simbolice, ci o regrupare a lor la nivel ope­raţional, prin integrare;

d) Realitate şi soluţie — întrucît soluţia are o sem­nificaţie pentru realitate.

Toate aceste raporturi sînt posibile numai prin in­termediul funcţiei mediatoare a limbajului, în cadrul unui comportament simbolic.

Probele sau testele care se bazează pe reduceri la simboluri grafice — ca, de pildă, „labirintul" — nu pot fi rezolvate fără ca subiectul să fi atins o anumită fază de maturizare a structurilor simbolizante, întrucît înţelegerea probei nu este posibilă fără funcţia simbo­lică integrată în structura semiotică a limbajului.

Tot aşa cum palierul superior al semnificaţiei nu ac­ţionează fără funcţia simbolizantă, cuvîntul face, în mare măsură, „cursa lungă" (Oleron) în circuit deschis, conectînd la conştiinţă şi la realitate toate structurile şi sistemele.

Noi am folosit testul „labirintului" adaptat după F. Capius 6. Adaptarea nu a vizat atît numărul de canale sau de obstacole, oi faptul că a fost încadrată într-un spaţiu simbolic şi se bazează pe un comporta­ment simbolic (vezi fig. 31).

Desenul prim reprezintă un simbol grafic al propriei persoane. In capitolul anterior am urmărit formarea acestor tipuri simbolice şi utilizarea lor în comunicare (limbaj). Al doilea desen reprezintă simbolul casei. Intre

6 F. C a p i u s , Der Labyrinth-Test, Huber, Berna, 1959.

99

aceste două simboluri şi realitate raportul este uşor de stabilit. Ele induc, la nivelul operaţiei, o mişcare a copilului spre casă (are deci şi o componentă afecto-genă motivaţi onală puternică). Orice copil a parcurs de nenumărate ori un asemenea drum. Reprezentarea unui spaţiu nu poate fi univocă, ci multiformă. Dar în ca­drul acţiunii simbolice pe care copilul trebuie s-o re­prezinte anticipat, drumul spre casă se desfăşoară într-o configuraţie simbolică de alt grad. Labirintul reprezintă realitatea numai prin scurtcircuitarea unor cîmpuri mult mai vaste de simboluri.

Dacă nu intervine o funcţie de ordonare, de inte­grare a simbolurilor, nu apare semnificaţia probei şi nu poate fi rezolvată, pentru că nu se structurează comportamentul final care să sancţioneze programul.

Copil -* acţiune • Filtru simbolic (labirint) rezolvare -»• casă

Rezolvarea testului de către cele trei categorii de subiecţi din punctul de vedere al performanţei, ca şi celelalte consideraţii psihointelectuale, le-am discutat în altă lucrare7. Nu ne interesează deci performanţele, ci modalităţile, mecanismele interne de rezolvare, în cele trei ipostaze: copil cu intelect şi gîndire normal-dezvoltate, copil cu intelect conservat în limita norma­lului, dar fără vorbire şi copil cu intelect nedezvoltat (oligofren).

Copilul normal dezvoltat nu-şi formează registrul de simboluri necesar pentru a reconstitui realitatea, decît în jurul vîrstei de 7 ani. Acest fapt constituie o anti­cipare a etapei denumită de Luquet „realismul intelec­tual" şi „realismul vizual", despre care J. Piaget spune: „Aceste stadii descrise de Luquet prezintă un dublu in­teres: ele constituie, în primul rînd, o introducere foarte bună în studiul imaginii mintale, care, după cum vom vedea, ascultă şi ea de legi mai apropiate de legile conceptualizării decît de legile percepţiei"8.

' C o n s t a n t i n P ă u n e s c u şi c o l a b . , Nedezvoltarea vorbirii copilului, E.D.P., Bucureşti, 1971, pp. 204—215.

8 J . P i a g e t , B. I n h e l d e r , Psihologia copilului, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, pp. 56—57.

100

Atît imaginile mintale, cît şi legile conceptualizării sînt consecinţele formării şi funcţionării structurii sim-bolizante ale psihismului. Pentru ca mintea umană să rezolve în abstract, după modele ale realităţii repre­zentate, este nevoie ca funcţia semiotică a cărei apariţie J. Piaget o semnalizează în intervalul 2—3 ani 9, are nevoie pentru a deveni la rîndul ei operaţională — deci pentru a putea emite semnificaţii — de aproxi­mativ 4 ani.

Raportarea la posibilitatea de a opera cu simboluri .grafice (semnele grafice ale sunetelor şi cuvintelor) con­stituie încă o dovadă că vîrsta de 6—7 ani se caracte­rizează prin maturarea sistemelor simbolice, care pre­zintă, înainte de alte operaţii mintale, funcţia de rever­sibilitate.

In cazul copiilor cu sindromul de neintegrare a vor-, birii, structura simbolizantă a minţii Se dezvoltă după modelul normal, dar cu un retard de 1—2 ani. Lipsa codului verbal frînează sistemul normal al evoluţiei mintale, numai acolo unde procesele generale intelec­tuale sînt uşor diminuate funcţional prin tulburări ale dinamicii corticale. Cu alte cuvinte, forma verbală a inteligenţei este o consecinţă a formeî^onverbale, a structurilor de simboluri şi semnificaţii. Dar, de re­ţinut, că ea joacă un rol aleator în procesul evolutiv ontogenetic. Dezvoltarea formelor interioare ale simbo­lismului pot compensa funcţia stimulatorie a codului verbal, dar numai la acest nivel. Vom vedea că pe un palier superior, codul verbal joacă un rol mult mai relevant în geneza formelor de activitate intelectuală superioară.

Importanţa dezvoltării structurii simbolizante pentru dezvoltarea generală mintală apare foarte pregnant la copilul cu oligofrenie. Copilul cu o dezvoltare intelec­tuală Q-I = între 50—69 — (scara Terman-Meril), pre­zintă o modalitate diferită de rezolvare, indiferent de vîrstă. El prezintă un alt sistem referenţial, care nu foloseşte structura dinamică a simbolurilor. Prima for-

9 T. P i a g e t şi B. I n h e l d e r , op. cit., p. 45.

101

mă de rezolvare este asemănătoare copilului de 4—5 ani, adică pe baza unei totale imposibilităţi de a se con­stitui filtrul simbolic şi direcţia semnificaţiei. Se poate vorbi, aşa cum se obişnuieşte, de o diferenţă de vîrstă mintală între un copil normal de 4—5 ani şi un copil disfrenic de 11—12 ani? Credem că deosebirea esen­ţială dintre copilul normal şi cel disfrenic sau oligo­frenie este de modalitate integratoare centrală.

Cea de a doua modalitate de rezolvare ne confirmă teza. Ea constă din rezolvări prin erori, fără tatonări. Cu alte cuvinte, copilul nu încearcă să străbată ,,o stradă" pînă unde întîlneşte „zidul", ci el trece prin zid (aberaţie) şi apoi se întoarce pe altă variantă.

Dacă două linii paralele pot simboliza o stradă — sîntem de părere că este numai o ipoteză a noastră, în realitate nu se întîmplă aşa — o linie verticală nu poate reprezenta un zid.

Şi — ceea ce este şi mai relevant — acţiunea de a merge nu poate fi convertită în semnificaţii interioare. Pentru el, a merge este acţiune, nu noţiune cu semni­ficaţie posibilă în abstract. A merge nu constituie un concept, ci un cuvînt concret. Poate merge în reali­tatea imediată nu în una mediată prin simboluri.

Dacă la copiii cu sindromul de nonintegrare a vorbirii., lipsa codului lingvistic se dovedeşte fără vreo impor­tanţă majoră în dezvoltarea generală şi în special a simbolurilor, la copiii cu oligofrenie prezenţa cuvîntu­lui şi a posibilităţilor de coniunîcaxe verbală nu duce la dezvoltarea structurilor simbolice] pe care se eon­

ii struieşte lumea semnfficânţilor] şi deci la modalitatea, j normală a funcţionalităţii intelectuale.

„Fiinţele umane, spune H. G. Furth, nu acceptă pasiv simbolurile şi în toate cazurile, dar interacţionează. cu elejdupă posibilităţile structurilor lor_ intelectuale.] Această'interacţiune* este p"enîFu^pefsoână un" proces, activ, _înţelegerea unui mesaj simbolic, fiind produsul unei activităţi intelectuale subiacente" 1 0.

1 0 H. G. F u r t h , Langage et pensee operatoire, în „Bulletini de Psychologie", Nr. 247, XIX, Paris, 1966, p. 670.

102

CAPITOLUL v Inducţia semnificatului

Testul labirintului presupune deci o transpunere a realităţii spaţiale concrete în realitatea mediată min­tală prin structuri de simboluri care stau la baza for­mării limbajului şi o serie de acte mintale integrate într-un comportament final. Interiorizarea experienţei, integrarea ei în structurile preoperatorii şi operatorii se bazează în mare măsură pe funcţiile cognitive şi in­telectuale care atestă o gîndire, fie exprimată prin limbaj verbal, fie interioară. In sistemul limbajului, ierarhizarea funcţională ne indică o structură superi­oară, ace^a..a..^ejn^ijEicaţiilor. Drumul către acest palier nu-1 putem parcurge decît cu ajutorul monemului, în sensul definit de A. Martinet: „Ca orice semn, mone-mul este o unitate cu două feţe, o faţă semnificată, înţelesul sau valoarea sa, şi o faţă semnificantă, care o manifestă pe cea dintîi sub aspect fonic şi care este alcătuită din unităţi ale celei de a doua articulări"1.

JTPiaget, referindu-se la criteriile de atestare a inte­ligenţei, la diverşi autori, spunea că indiferent de cri­teriile adoptate: *toată lumea este de acord să: admită existenţa unei inteligenţe înaintea_fprjnării ulimbaju-_ lui"2. Autorul se referă, desigur, la etapa „inteligenţei sensorio-motrice". în această fază, inteligenţa „esen-

1 A. M a r t i n e t , Elemente de lingvistică generală, Ed. şti in­ţifică, Bucureşti, 1970, pp. 34—35.

2 J e a n P i a g e t , La psychologie de Venfant, Presses Uni -versitaires de France, Paris, 1967, p. 8.

103

ţialmente practică" nu emite adevăruri, dar tinde să rezolve „un ansamblu de probleme de acţiune" (atin­gerea unui obiect îndepărtat, ascuns etc), construind un sistem complex de scheme asimilatorii şi să orga­nizeze realitatea după un ansamblu de structuri spaţio-temporale şi cauzale. Ori, fără limbaj şi fără funcţia semiogenetică în genere, aceste construcţii se efectuează sprijinindu-se exclusiv pe mijloacele unei coordonări senzorio-motrice a acţiunilor, fără intervenţia repre­zentărilor sau a gîndirii"3.

Vorbirea expresivă a copilului cu sindromul nonin-tegrării vorbirii nu este dezvoltată decît la nivelul a 18 luni ceea ce ar presupune o rezolvare la nivelul coordonării senzorio-motrice. în cadrul probei de care ne ocupăm am urmărit atît mecanismele operative, cău-tînd să diferenţiem componentele senzorio-motrice de cele operatorii (logice), cît şi rolul pe care limbajul îl joacă în rezolvare, stabilind astfel gradul de evoluţie a structurilor integratorii. Cu alte cuvinte, problema se pune în felul următor: nedezyoltarea limbajului co­pilului pînă la 7 ani permite o rezolvare a unei pro­bleme de orientare selectivă comportamentală la ni­velul virstei mentale în lipsa „deprinderilor simbolice" sau la nivelul de dezvoltare a vorbirii raportat la vîrsta cronologică?

Dacă rezolvarea este similară la copilul normal în­seamnă că la copilul audiomut s-au dezvoltat acele structuri asimilatorii care sînt proprii copilului normal. Introducînd un sistem de inducţie, putem constata gra­dul de funcţionalitate a limbajului interior la aceşti subiecţi şi rolul acestuia în dirijarea conduitei opera­ţionale.

în altă perspectivă, deloc lipsită de importanţă pen­tru psiholingvistică, fenomenul cercetat devine relevant pentru raportul de forţe dintre semnificat şi semnificant în geneza comportamentală.

A. Martinet susţine că aceste două „feţe" sînt indes­tructibil legate. Dar copilul cu sindromul nonintegrării nu utilizează în sistemul său de comunicare morfeme.

3 Ibidem.

104

Dacă el poate să-şi construiască un comportament pe oaza utilizării interioare a cuvîntului — care poate să fie o unitate conflictuală între semnificat şi semni­ficant, înseamnă că semnificatul este suficient de in­ductiv pentru structura semnificaţiilor. Deci subiectul este pus în situaţia experimentală de a găsi o soluţie — un comportament — care să se bazeze pe o struc­tură a semnificaţiilor, indusă de un cuvînt. Situaţia are în ea elemente de experienţă practică, pe care „sar­cina" trebuie s-o integreze într-un complex de semni­ficaţii, din contextul cărora să apară soluţia. într-un spaţiu real (reprezentat în fig. 32) subiectul urmează să caute şi să descopere un obiect ascuns, pe baza de­numirii sale. înainte de intrarea în cameră, subiectului i se spune să caute cheia.

A. Rey a folosit proba „obiectelor ascunse" într-o altă modalitate: el a amenajat o cameră anume, prin aglomerarea unor obiecte diverse, într-o dezordine ac­centuată (bric-â-brac), pentru a crea derută subiectului. Autorul întrebuinţează un obiect cu funcţie alimentară {o bomboană), oferind o strînsă paralelă cu banana cimpanzeului.

105

In al doilea rînd, A. Rey aplică proba la copiii de 4 ani şi la adulţi, căutînd stiluri de soluţie în planul senzorio-motor şi cel logic.

După cum se observă, am menţinut din proba Rey numai modalitatea, mecanismul şi sistemul de prezen­tare, modificînd-o şi amplificînd-o conform scopurilor urmărite de cercetarea noastră.

Subiectul se afla deci, într-un cîmp care este dotat cu o multiplicitate de obiecte incoerente prin rapor­tarea la scopul urmărit de către el, cu alte cuvinte, se afla într-un cîmp funcţional pe care urma să-1 or­doneze, să-1 structureze, în raport cu o soluţie. Axul comportamentului este constituit de semnificaţia cu­vîntului „cheie" în structura proprie subiectului.

Problema esenţială a probei, pe care au avut-o în vedere a fost: organizarea, structurarea spaţiului şi raportul între subiect, obiect şi acţiune care are un aspect operaţional determinat de forţa semiotică a cuvîntului sau comportamentul copilului, constituie un mecanism neghidat de la nivelul semnificaţiilor?

Experienţa imediată a copilului poate fi folosită într-un asemenea caz fie ca o „amintire motorie" (J. Piaget), fie integrată într-un plan de operativitate lo­gică — constituit sub forma unor structuri operaţionale.

Universul cuvintelor constituie un mod de convertire a semnificaţiilor, pe care realitatea le are în faţa con­ştiinţei şi pe care cuvintele au fixat-o într-un cod lingvistic.

Drumul s-a făcut de la realitate la cunoaştere prin intermediul semnificaţiilor existente în raporturile omu­lui cu realitatea. Să urmărim, fireşte, schematic. Sis­temul de comunicare perpetuă in care se află cele două modalităţi ale energiei: energia fizică (R), realitatea obiectivă şi energia spirituală (C) sub forma ei esenţială eunoaştere-conştiinţă.

Pentru om, realitatea comunică în permanenţă, ceea ce omul i-a investit în raporturile cu ea: simbolurile şi semnificaţiile. Realitatea este compusă din obiecte, existenţe, fenomene. Dar pentru cunoaştere şi apoi pen­tru conştiinţă, ea devine o realitate de simboluri (nu reprezentări!) şi mai ales de semnificaţii. O cheie, de

106

pildă, este în primul rînd un obiect al realului, în afara relaţiei subiective de cunoaştere. In cadrul uni­tăţii structurale a conştiinţei cu realul, cheia există prin semnificaţia ei, care îmi poate releva o structură adiacentă de semnificaţii şi poate determina astfel un comportament de integrare.

Subiectul este introdus într-un raport de cunoaşte-re-operaţionalitate, pe baza unui cuvînt. El urmează să stabilească, după structura funcţională semiotică, ra­porturi cu realitatea, atribuindu-i fiecărui obiect sem­nificaţia cu care este investit în cadrul procesului per­manent de schimb între conştiinţă şi realitate.

S-au determinat, în cadrul acestui sistem, cinci pla­nuri de structurare bazate pe treptele de evoluţie a sim­bolurilor şi semnificaţiilor în cadrul unui comportament cu repere logice.

In această perspectivă, din aplicarea probei s-au des­prins trei planuri de organizare, de interiorizare a ex­perienţei şi trei modalităţi de inducţie şi deci trei mo­dalităţi comportamentale.

Planul de structurare cu repere logice. In figura 33 am redat „soluţiile" care limitează planul logic al orga­nizării comportamentului. El presupune că acţiunea nu

107

este motorie, ci mintală, că se sprijină pe folosirea limbajului.

Trebuie deci să aibă loc în intelectul copilului o formă complexă de reprezentare a realităţii, a obiec­tului şi a semnificaţiei acţiunii care nu se poate face direct prin mecanismele psihice ale limbajului.

In fiecare raport, între noţiunea ordonatoare (cheie) şi celelalte obiecte se bifurcă o legătură situativă ba­zată pe o experienţă şi o semnificaţie.

Modul cum pune în relaţie cuvîntul — imagine ordo­natoare cu celelalte obiecte constituie determinantele planului în care lucrează. Relaţiile de mai sus carac­terizează planul cu repere logice, în care experienţa este interiorizată şi ordonată, clasată, prelucrată la ni­velul semnificaţiilor obiectelor.

Planul de structurare cu repere ludice. El se bazează tot pe rolul mediator al limbajului, însă cu efecte de generalizare difuză, neselectivă, de tip infantil. A găsi un obiect reprezintă pentru subiect o semnificaţie de joc: obiecW ascuns^ joc. Comportamentul capătă o orientare spre mecanismele specifice jocului. Funcţia de integrare la nivelul semnificaţiilor are şi ea trepte. Semnificaţiile sînt integrate în comportament după di­recţiile indicate de către procesul motivaţional. Gradul maturaţiei, care prezintă manifestarea unei motivaţii de piese diferite, are şi el importanţa sa. Dar maturaţia priveşte însuşi procesul semnificaţiei. „Cheia" poate in-

108

duce structuri de semnificaţii cu dominantă logică, dar şi ludică. Deci, copilul va crea următoarele raporturi:

pe (masă, canapea, dulap, sobă, fereastră etc.) >/^sub (canapea, cuier, dulap etc.)

^ h e i e ^ ^ l d u p ă (dulap, armoniu, sobă etc.) ^ * în (sertar, dulap etc) .

Copilul se joacă de-a găsirea obiectului, fără a lua în considerare semnificaţia acestuia. Un atare compor­tament putea fi determinat de oricare obiect. Dacă la un moment dat se schimbă planul de structurare a semnificaţiilor, copilul îşi restructurează imediat com­portamentul. In cazul experimentului nostru, s-a creat o scurtă discuţie cu copilul, în care i se sugera că tatăl păstrează cheile în buzunar. Imediat, copilul normal se repliază pe semnificaţie în planul comportamentului operaţional. Cheia devine altceva, decît un obiect de joc.

Planul de organizare aberant. Căile de atac în cadrul acestui plan sînt spontane, fără anticipare, reflexie şi reversibilitate a experienţei. Cuvîntul nu are decît o singură valenţă semantică — cea mai primitivă şi apropiată de o singură modalitate de acţiune:

cheie—->ascunsă «=• copil ascuns. Această ecuaţie aberantă faţă de contextul problemei

se rezolvă după formula:

<acţiune directă (fără semnificaţie — de pildă, căutarea cheii în sobă sau sub pat etc.)

acţiune neintegrată (fără reflex de investi­gaţie).

Unica coordonată de organizare a realităţii constituie un fel de piston acţionat rectiliniu şi automat, care face stereotip aceeaşi mişcare.

Este cazul debililor mintali la limita medie şi infe­rioară, la care limbajul .interior . este extrem de, sărac şi inoperant. —

Copilul normal de 7 ani rezolvă proba, descoperind, pe baza unei deliberări interioare, cu plan anticipativ o soluţie, care rezultă nu din acte simple, disparate, ci dintr-un proces de generalizare a experienţelor racor­date la sistemul adecvat de semnificaţii. Asimilarea şi

109

transferarea experienţelor anterioare nu sînt posibile fără o gîndire interioară pe baza semnificaţiilor obiec­telor şi raporturilor dintre acestea.

„Orice act inteligent se caracterizează printr-o înţe­legere a relaţiilor dintre elementele a ceea ce este dat şi o invenţiune a ceea ce trebuie făcut, fiind date aceste relaţii, pentru a ieşi din dificultate şi a realiza scopurile propuse"4, explică Viaud, cea de a doua carac­teristică a „comportamentului inteligent" după W. Kohler.

In cazul copilului normal, se constată că întregul comportament, începînd de la faza de orientare, set-ul şi operaţia de rezolvare se bazează pe tipul de opera­tivitate logică stabilind relaţii gradate şi diferenţiate puse într-un context operativ, cu finalitate de sens.

în aetograma cazului F.C. de 7 ani (Fig. 35), se pot decela procesele deliberative interioare. Copilul pă­trunde într-un univers nou, cu n obiecte, unele cu legă-

4 G. V i a u d , L'intelligence, Presses Universitaires de France, Paris, 1967, p. 15.

110

tură directă cu semnificaţia operantă (cheia), altele fără nici o legătură, care însă ar putea servi — conform unei experienţe anterioare de tip ludic — la un raport de natură situativă (cheia poate fi pusă pe fereastră, pe măsuţă etc). In cadrul soluţiei, primul moment este cel de „orientare anticipativă, care implică şi selecti­vitatea"5. Numai că anticipaţia este o încadrare în struc­turi de semnificaţii.

Selectivitatea, care orientează comportamentul, se face pe baza relaţiilor logice, şi deci planul în oare operează copilul este dominant logic cu elemente de fundal ludice, care însă se estompează treptat. „Dru­murile" însemnate cu linie continuă sînt cele efectuate. Investigaţia de tip ludic reziduală s-a făcut prin in­specţie vizuală (linia punctată). Chiar de la început, relaţia cheie-buzunar rămîne o posibilitate de rezol­vare.

Prima staţie de orientare a copilului se soldează cu inspecţie vizuală. „Căutările" sînt de ordin mintal. Există, faţă de copilul cu sindrom de nonintegrare, şi mai ales de debilul mintal o mare economie de mişcări. Aceste mişcări sînt înlocuite de relaţii semnificative. Mişcarea se face pe plan interior, în cadrul unei deli­berări în care intervine limbajul. Obiectiv, manifes­tările unui asemenea comportament sînt marcate de către staţiile de inspecţie vizuală foarte frecvente.

Ne aflăm în faţa unui comportament inteligent, care operează în planul relaţiilor logice. Acest lucru nu este posibil decît dacă operaţiile intelectuale se folosesc de o inteligenţă conceptuală, logică, care „poate fi definită pe scurt ca o aplicare şi o adaptare a noţiunilor ab­stracte şi generale la lucruri şi evenimente" 6.

In faza a doua a probei, după ce copilul şi-a demon­strat tipul de comportament, examinatorii, în cadrul unei discuţii între ei, au introdus cuvîntul „buzunar".

Dacă procesele intelectuale care au fost puse în dis­pozitiv mintal pentru rezolvarea problemei nu ar fi an­ticipat mai multe soluţii, cuvîntul „buzunar" n-ar fi

5 Dr. R. F l o r i i (sub red.), Psihofiziologia activităţii de orien­tare, Ed. Academiei R. S. România, Bucureşti, 1968, p. 10.

6 G. V i a u d, op. cit., p. 17.

111

declanşat imediat o reacţie de investigaţie asupra exa­minatorului, adică a locului unde era cheia ascunsă. Drumul este însemnat cu o linie groasă.)

Plecînd de la această modalitate de rezolvare, care constituie tipul fundamental, putem să stabilim prin comparaţie cu actogramele copilului de aceeaşi vîrstă, cu sindromul de nonintegrare a vorbirii, dacă absenţa cuvîntului din vocabularul activ al copilului diminuează operaţiile interioare pe baza structurii semnificaţiilor.

Din actograma copilului B.E. de 7 ani se constată că tipul de comportament este cel al copilului normal de aceeaşi vîrstă. Elementele lucide par mai prezente, dar nu modifică operaţiile şi combinaţiile între factorii sem­nificativi. Semnificatul deci poate opera fără semnifi­cant. El îşi păstrează toată capacitatea de semnificare, pentru că structurile simbolice şi ale semnificaţiilor s-au dezvoltat relativ normal. Limbajul interior po­sedă o modalitate bazată pe semnificaţii neverbalizate.

De aceea, introducerea cuvîntului „buzunar" a de­clarat rapid găsirea ultimei soluţii şi operaţia de desco­perire.

112

Copilul cu sindromul de nonintegrare a vorbirii deci operează în planul realităţii prin intermediul unei gîn-diri interioare, a unui limbaj interior în care conceptul devine operatoriu şi direcţionat pentru întregul com­portament.

In cazul copiilor cu sindromul de nonintegrare a vor­birii, celelalte funcţii ale limbajului sînt active şi rezo­lutive. Neutilizarea codului lingvistic nu modifică esen­ţial relaţiile în timpul semnificaţiilbr.

Problema devine extrem de complicată, urmărind actogramele copiilor cu oligofrenie (37 a, 37 b, 37 c). Tipul de comportament este în totalitate aberant, se bazează pe schema tatonărilor cu ajutorul actelor mo­torii. Ele sînt lipsite de situaţii de inspecţii şi reflec-ţiune şi sînt încărcate cu elemente ludice primitive, ignorînd aproape în totalitate planul logic.

Copiii oligofreni investigaţi stăpjneau însă un voca­bular activ, prin care puteau explicita orice acţiune cuprinsă în situaţia respectivă, dacă s-ar fi operat nu­mai pe baza unor relaţii bilaterale. De pildă, să caute cheia în cutie. O asemenea operaţie ar fi presupus o

Fig. 37 a

113

selectare a semnificaţiilor, o înlocuire a sensului ac­ţiunii cu acţiunea însăşi. Nu mai puteam vorbi de un comportament într-un spaţiu saturat de semnificaţii, ci de acte directe, neprelucrate, neintegrate.

Ceea ce nu pot rezolva sînt noile relaţii între planul real şi cel al semnificaţiilor din realitate sugerate prin cuvinte. Ei par să acţioneze cu întregul corp asupra obiectelor. La ei nu s-a produs ceea ce J. Piaget nu­meşte .idecentrarea". Acţiunile sînt încă încorporate în subiect şi în obiecte.

Cuvîntul nu îndeplineşte funcţia semiotică,, ci una de semnai al concretului într-un univers nestructurat, neordonaţ, după planul semnificaţiilor.

Funcţia conceptului de condensatori ai esenţiali taţii, de acumulatori de semnificaţii, sensuri şi programe nu mai este îndeplinită. „Formularea simbolică este o modalitate de conduită în care un simbol verbal sau gestual joacă rol între iniţiativă şi execuţia actului"7.

Atît de opacă este noţiunea la oligofreni, încît chiar după discuţii directe cu subiectul în care acesta spune „tata pune cheia în buzunar", el nu poate realiza noi relaţii dincolo de experienţa sa concretă care este unică şi ireversibilă. Cuvîntul nu are deci.rol de mediaţie între lumea obiectuală şi lumea semnificaţiilor.

Existenţa limbajului verbal extern nu presupune operativitate, decît atunci cînd este integrat ca o funcţie operaţională, în gîndire. „Nici imitaţia, nici jocul, nici memoria, nici desenul, nici imaginea, nici limbajul şi nici chiar memoria (căreia îi putem atribui o capaci­tate de înregistrare spontană comparabilă cu cea a per­cepţiei) nu se dezvoltă şi nici nu se organizează fără ajutorul constant al structurării propriu inteligenţei" 8.

Experimentele noastre, în care este implicat compor­tamentul final structurat pe baza limbajului, ne-au condus ta concluzii opuse teoriei behavioriste asupra

7 H. H e c a e n , R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage (l'aphasie), Lib. Larousse, Paris, 1965, p. 177.

8 J e a n P i a g e t , La psychologie de Venfant, P.U.F., Paris, 1967, p. 59.

115

comportamentului. Ne restringem disputa numai la unele argumente, generate de dovezile elaborate.

Behaviorismul a confundat metoda de studiere a comportamentului — fie el numai din exterior — cu comportamentul însuşi. Să exemplificăm aserţiunea printr-un exemplu din Watson, privitor la forma re­flexului condiţionat, la stimuli afectivi. Unui copil i se arată un animal şi cînd el încearcă să-1 atingă, exami­natorul rupe o bară de oţel în spatele său. Dacă se repetă de 3—4 ori acest eveniment, se constată o schim­bare: animalul singur, prin simplă vizionare, declan­şează reacţia de frică. Şi adaugă teoria behavioristă: nu avem deci nevoie nici de conştiinţă, nici de imagini, nici de stări mintale diferite pentru a explica frica infantilă.

Dacă Watson ar fi repetat experienţa pe un copil mai mare, care să îşi poată integra într-un sistem de semnificaţii, actele (ruperea barei metalice fiind un stimul asociat întîmplător şi fără semnificaţie în deter­minarea reacţiei de răspuns), ar fi constatat că vizio­narea animalului — dacă acesta ar fi avut pentru con­ştiinţa copilului o semnificaţie de valoare afectivă — în loc să-1 înspăimînte, l-ar fi bucurat, chiar dacă s-ar fi produs o explozie în spatele său!

Dar să ne continuăm incursiunea pînă la punctul de fuziune cu limbajul (după Watson, o formă de compor­tare ca oricare alta, bazată pe relaţia S-*-R).

Copilul (la o vîrstă „convenabilă" — dar nedefinită cronologic!) îşi pune şi îşi scoate jucăriile dintr-o cutie. Experimentatorul observă că el poate manipula această cutie şi atunci cînd copilul ţine în mină pur şi simplu cutia, experimentatorul pronunţă cuvîntul „cutie", iar atunci cînd copilul o deschide sau o închide spune „cutia deschisă" sau „cutia închisă". Intr-o bună zi, copilul nu-şi mai găseşte cutia şi începe să repete prin toată casa cuvîntul „cutie". Experimentatorul îl aude şi-i aduce cutia. „Dat fiind că această situaţie se re­petă în fiecare zi, nu numai pentru acest obiect, dar şi pentru multe altele, copilul învaţă că emiterea cu­vîntului este un stimul suficient pentru a determina experimentatorul să-i întindă obiectul pe care îl nu-

116

meşte, fără să aibă nevoie de a executa în realitate mişcările corporale corespunzătoare. S-a produs o sub­stituţie a unei habitudini corporale, cu una de limbaj" 9.

Observarea „din afară", exterioară, fără cunoaşterea prealabilă a mecanismelor de receptare şi prelucrare a unui stimul poate produce erori ştiinţifice foarte grave, aşa cum se pare că au fost generate de către beha­viorismul „ortodox".

Psihologia genetică a demonstrat, printr-o metodo­logie mult mai adaptată decît cea watsoniană, că fie­care stadiu de dezvoltare este pregătit de cel anterior. Cu alte cuvinte, „legarea" sau „substituirea" habitu­dinilor (noţiune prin excelenţă univocă, deci nesiste-mică!) se bazează pe o altă structură. Cuvîntul, ca să_poată opera, trebuie să aibă o forţă Tie Slnîbblizare . (simbolia) ^junâ de semnificaţie (semiotică), altfel, ră­mîne o simpla" etichetă verbală, aşa cum experimentele-noastre o demonstrează în cazul copiilor cu oligofrenie.

în cadrul unui proces de evoluţie normală, în clipa în care s-a produs „substituirea" (în fond, nu este vorba de o substituire, ci de o integrare), realitatea obiectiva s-a esenţializat după un cod subiectiv. Realitatea în­cepe să fie reprezentată prin forme simplificate, de o mare condensaţie semiotică. Realitatea începe să aibă o semnificaţie pentru funcţia fundamentală de orien­tare, conştiinţa. Ori, înainte de a pronunţa cuvîntul „cutie", copilul are sensul (simbol + semnificaţie — acţiune) cutiei şi al rostului ei. Cutia nu este un obiect în sine, ci un obiect, a cărui existenţă este sem­nalizată înainte de toate de un raport în cadrul unei configuraţii (jucării, joc, acţiune de păstrare, „casa jucăriilor" etc) . Şi toate acestea se transmit din com­portamentul social prin semnificaţii şi apoi prin cu- \ vinte. înainte deci de un „comportament laringian"r_ copilul are un comportament mintal^ pe baza unor şem-_ j nificaţii existente în mediul în care se mişcă. înainte^, i de verbalizare, copilul învaţă semnificaţia obiectului şi a acţiunilor, în raport cu procesul său motivaţional şi

9 P. N a v i l l e , La Psychologie du comportement, N.R.F. — Gallimard, Paris, 1963, pp. 255—256.

117

cu necesitatea formării unui comportament integrator. Limbajul devine un catalizator prin monera, a unei experienţe'"a~ctrpiltiiuî în lumea simbolurilor şi a sem­nificaţiilor. EI constituie un cod de simplificare a re­laţiei dintre "obiect-subiect şi creează posibilitatea func-tiei^dejceversibilitate. --.-.-«.«—«>

tSeTntttfTcaţla —"spune L. S. Vîgotski — constituie o latură inseparabilă a cuvîntului, ea aparţine domeniu­lui limbajului în aceeaşi măsură în care aparţine do­meniului gîndirii. Lipsit de semnificaţie, cuvîntul nu mai este cuvînt, ci sunet fără conţinut" 1 0.

Cuvîntul, dar nu numai cuvîntul — aşa cum recu­noaşte în altă parte şi Vîgotski — ci limbajul în ge­neral devine o modalitate, nu de comportare (Watson spune: „a spune, înseamnă a face, cu alte cuvinte a se comporta . . . " ) , ci o modalitate de integrare a realităţii in comportament şi a conştiinţei în realitatea multi­dimensională.

1 0 L. S. V î g o t s k i , Opere psihologice alese, voi. II, E.D.P., Bucureşti , 1972, p. 9.

Imagini conceptuale CAPITOLUL vi şj concepte asonore

In ierarhia filo- şi ontogenetică, |giaj2a_cpjra^iUox^ verbale în striţfoiirăiffOTfgl constituie forma superioară care 'cri^taUzeazOnti'eaga^ evoluţie psihică. Atît struc­tura neurofuncţională, cît şi cea simbolică şi a semnifi­caţiilor sînt în mare măsură rezultatul unui antrena­ment de comunicare esenţială între semnele valorilor sociale şi psihismul uman.

Studiul operaţiilor logice este posibil pe baza unei formule algoritmice intelectuale oferită de către cuvînt.

In perioada operaţiilor concrete, constata J. Piaget, conceptul copilului este asemenea unei mingi metalice, care s-ar lăsa atrasă rînd pe rînd şi la întîmplare de 5—6 electromagneţi şi care ar sări de la unul la altul fără nici un sistem 1.

Această cursă se derulează în spaţiul semnificaţiilor multiple pe care conceptul le absoarbe, le asimilează pe baza funcţiei fundamentale a psihismului: integra­rea semiotică. In acelaşi timp, în funcţie__de_^rad,ui_de: _ saturaţie semantică a cuvintelorj^acestea, fîrgarii^eazJL la rîndulTOT..cj^oajterea_^i gîndirea^

La nivelul logic asistăm la o nouă formă de distilare a realităţii, care se organizează, se structurează şi ope­rează după criteriile logistice.

1 J. P i a g e t , Le jugement et la raisonnement chez Venfant^ Ed. Delachaux-Niestle , Neuchâtel, Paris, 1924, p. 209.

119

Necesitatea adaptării la un univers real din ce în •ce mai complicat a creat o forţă tensională interstruc-turală şi saltul logic constituie forma de stabilitate a echilibrului integrator uman. ^Ş-ar putea ca limbajul să constituie esenţa unui proces de: compensare în cadrul mârTIoF cLTficultăţi adaptaţive ale* omului Ia viaţa so­cială. Aici ne interesează însă altă perspectivă, şi anu­me, aceea că funcţia semantică a cuvîntului sinteti­zează, dar şi amplifică forţele de simbolizare şi semni­ficare ale structurilor subiacente.

Această afirmaţie — care pentru noi este demonstrată experimental — implică o discuţie mai mult sau mai puţin lingvistică. F. de Saussure afirmă că atunci „cînd vorbim de valoarea unui cuvînt, gîndim în general şi înainte de toate că este aceea de a reprezenta o idee, şi acesta este un aspect al valorii lingvistice. Dar dacă este aşa, care este diferenţa dintre această valoare şi ceea ce se numeşte semnificaţie? Aceste două cuvinte sînt sinonime? Noi nu credem, deşi confuzia ar fi uşoară" 2.

Să rezumăm distincţia pe care F. de Saussure o ope­rează. „Valoarea — spune el — luată în aspectul său conceptual este, fără îndoială, un element de semnifi­caţie . . . Ea este, după cum o indică săgeata din figură,

I semnificat Y T7.

sem ntficant -J<

Totul se petrece între imaginea auditivă şi concept, în limitele cuvîntului, considerat ca un domeniu închis, existent pentru el însuşi"3.

înainte de a ajunge la explicaţia valorii cuvîntului, facem o primă remarcă. Semnificaţia unui cuvînt nu poate fi stabilită ca şi cînd cuvîntul ar fi „un domeniu în sine". Cînd cuvîntul este astfel, el devine „etichetă" şi este foarte sărac în semnificaţii.

Semnificaţia constituie o condiţie prealabilă a va­lorii, iar aceasta nu se poate constitui decît în con­textul semnificaţiilor. Dar să urmărim demonstraţia

2 F. d e S a u s s u r e , Cours de Unguistique generale, Payot, Paris.

3 Idem, p. 158.

120

marelui lingvist în legătură cu valoarea. Valoarea cu­vîntului se stabileşte în cadrul unui sistem şi „valoarea este emanată de sistem." 4

semnificat semnificat semnificat _ <f j> < ^ —— . semnificant semnificant semnificant

Ideea de sistem al semnelor (conceptelor) este un fapt de o crucială însemnătate. Dar F. de Saussure plasează acest sistem în afara ansamblului sistemic al gîndirii care îl generează, prefigurînd un supersis-tem de comunicare.

Ca să existe sistemul de semne lingvistice trebuie să existe sistemul generator. Sistemul de semne este secundar; primordial este procesul de generare. îna­inte de a exista sistemul de semne — formă conven­ţională — deci exterioară, el trebuie să existe într-o anumită ipostază, interior ca sistem în mintea subiec­tului. Altfel, actul comunicării pe baza valorii cuvîn­tului nu mai este posibil, aşa cum reiese şi din ex­perimentele noastre.

Structura semnificaţiilor este prezentă şi în instan­ţa de recepţie şi în cea de emisie, ca o condiţie sine qua non a stabilirii valorii.

Vom face apel, pentru înţelegerea mai exactă a te­zelor noastre, la două categorii de fapte: neurolingvis-tice şi psiholingvistice. Nevraxul uman are o structură complexă prin instanţele de care dispune şi care ser­vesc la integrarea codificată a mesajului.

Prima formă este engramarea experienţelor şi ra­porturilor în care acestea se produc în constelaţia circuitelor neuronale.

„Mesajul primit de către subiect nu va avea pentru el semnificaţie decît în măsura în care el găseşte o referinţă în engramele obţinute în prealabil"5.

Raporturile stabilite între un mesaj şi multiplicita­tea şi diversitatea situaţiilor creează o reţea de „me-tacircuite" neuronale, care permit în activitatea lor

4 Idem, p. 162. ' J. B a r b i z e t , Les bases neuro-psychologiques de la prise

de signification du langage oral, în „Annalies medico-phycho-logiques, tom. I, nr. 3/1967, p. 346.

121

să se formeze simbolurile şi semnificaţiile. Neurologic vorbind, valoarea cuvîntului are nevoie, în primul rînd, de o infrastructură morfofuncţională foarte con­cretă. Asupra ei sistemul de semne acţionează la în­ceput ca un complex de excitanţi cu valenţe simbolice şi cu semnificaţii în contextul raporturilor subiectului cu obiectele. De la apariţia cuvîntului la transformarea lui fo concept JHflStâ" o cale laborioasă^ pe'' care une-

^orîTSsgvIsIica o ignoră cu sau fără ştiinţă. G. Viaud, urmărind formarea conceptelor în cadrul unei clase, dă următoarea schemă:

. „Conceptul este un simbol abstract şi general, care este suma tuturor cunoştinţelor pe care le posedăm cu privire la o clasă de lucruri sau fiinţe. Simbol abstract, conţine şi mai ales permite să se evoce pro­prietăţile caracteristice ale clasei de lucruri sau fiinţe pe care le simbolizează şi care disting această clasă de alte clase"6.

Aşadar Viaud susţine că, în formarea conceptului, cuvîntul trece prin două stadii oarecum distincte. Pri­mul stadiu este acela al absorbţiei în semnificant a

6 G. V i a u d , L'intelligence, P.U.F., Paris, 1967, p. 71.

122

semnificaţiei. Al doilea stadiu se concretizează prin explozia semnificaţiilor din semnificant.

Să revenim la schema lui G. Viaud. Obiectul „cio­can" intră în cognaţia copilului în momentul în care subiectul stabileşte relaţii de vecinătate. Incepînd de la 2 ani, un obiect existent în anturajul copilului nu mai rămîne în afară, ci îl introduce, prin reflexul de investigaţie-orientare într-o modalitate a cunoaş­terii, pe care am denumi-o cognaţie prin aşteptare, A-^îoua_~îazar'obligatorie se instalează, după un oare-care-intefvai de timp, în care copilul revine cu inspec­ţia vizuală, întrucît obiectul a „trezit" o funcţionali­tate integratoare şi pe baza unei imagini fragmentate care determină la rîndul ei, o tensiune de structurare. Şi astfel de la faza de aşteptare se trece la faza de cognaţie directă — descoperirea unor însuşiri spaţiale, materiale etc. Adică ciocanul este aşezat într-un loc anume şi pentru punerea lui sub acţiune este nevoie de o deplasare. Obiectul este compus dintr-o porţiune de lemn şi una de fier (nici una nu este acoperită no-ţional). Cunoaşterea este analitică şi în mare măsură statică. Copilul poate constata singur prin manevra­re că obiectul (fără identitate noţională) este greu.

In faza aceasta, imaginea se structurează şi tensio­nează cîmpul de magneţi ai unor funcţii generale. El aşteaptă să ştie ce se face cu obiectul. Şi într-o zi constată că ciocanul are o utilizare, cu el se face o acţiune asupra unui alt obiect, deci se defineşte printr-un raport. Pentru cunoaşterea copilului, acţiu­nea constituie sensul existenţei ciocanului în realitate, iar raportul în care obiectul intră cu alte obiecte con­stituie semnificaţia obiectului pentru, ordinea cunoaş­terii. Aceasta este cea de a treia fază* a inserţiei în cunoaştere. Dacă n-ar exista această fază a semnifi­caţiei, cuvîntul — care constituie o formă de sancţiu­ne prin esenţializare a tuturor datelor senzoriale că­pătate — nu s-ar transforma în concept, aceasta mar-cînd cea de a patra faza:

Toate experienţele personale sau mediate (forje, cu­ier, arbore etc.), care sînt în fond noţiuni cu funcţio­nalitate separată în spaţiul cunoaşterii, ar rămîne dis-

123

parate. Arborele nu s-ar putea extrage ca noţiune su­perioară din ciocan şi, mai ales, noţiunile de gen sau clasă, ca acelea de muncă şi unealtă, dacă n-ar exista o funcţie semiotică, ordonatoare a cîmpului de semni­ficaţii.

Cunoaşterea este procesul de asimilare-integrare a unui dublu nucleu de raporturi. Pe măsură ce se cre­ează raporturi conştientizante între subiect şi universul sensibil se dezvoltă şi capacitatea de a surprinde ra­porturi între obiecte. Există în psihologia clasică o aşa-zisă cunoaştere situativă, adică reperele cunoaş­terii sînt date de situaţia în care se află obiectul faţă de subiect. Cunoaşterea nu se realizează prin întipă-rirea sau engrâmarea situaţiei,. ci datorită raporturilor multiple descoperite între obiecte, între lucruri şi în­tre totalitatea raporturilor interobiectuale şi subiect O pluralitate de raporturi generează semnificaţia obi­ectului în context şi a raporturilor posibile.. Aceste raporturi potenţiale constituie valenţele conceptului.

Ca obiectul ciocan să devină concept, el trebuie să devină un perimetru de raporturi între elementele care-1 compun. Arborele, de asemenea, înainte de a fi înglobat în conceptul ciocan sub forma comună de lemn, trebuie să devină un perimetru de raporturi. Unul dintre raporturile necesare se conectează şi se integrează la sistemul de raporturi fier-coadă-lemn-ciocan. Este, în fond, fenomenul de interferenţă a cîmpului semiotic. Aşa se petrec lucrurile cu fiecare dintre componentele conceptului de ciocan.

Fiecare raport, pentru ordinea cunoaşterii subiectiv-logice se transformă în semnificaţie. Ciocanul nu are

jo utilitate în sine, ci în raport de. Această funcţie obi­ectivă a ciocanului, în planul conştiinţei, devine o sem­nificaţie. Funcţia lucrativă a ciocanului se transformă în planul cunoaşterii într-o altă semnificaţie: unealtă de lucru. La un nivel superior, funcţia instrumentală intră într-un cîmp de semnificaţii mult mai larg: munca. Neurofiziologia confirmă o atare explicaţie. „Un cuvînt (în sens de noţiune — n.n.) nu este o mis­terioasă substanţă de rezervă într-un neuron, ci un

124

anumit aspect al relaţiilor funcţionale între milioane de neuroni"7.

Noţiunea supraordonată de unealtă este o explozie a semnificaţiei pe baza metacircuitelor neuronale ge­neratoare de acumulări engramate, dar şi (mai ales) de forţe asimilatorii şi integratorii.

Valoarea conceptului este rezultatul unui context, pentru că în el sînt puşi în valoare nucleii semantici. Tatiana Slama-Cazacu, care a demonstrat cu totală com­petenţă valoarea contextului pentru psiholingvistică şi pentru înţelegerea ştiinţifică a faptului de limbaj, ajunge la concluzia că: „dacă noi înşine atribuim o mare impor­tanţă contextului, subliniem totodată că nu trebuie nici să fie fetişizat, să fie considerat drept unica forţă coercitivă, drept mecanism inexorabil avînd o struc­tură complet exterioară subiectului. Trebuie, pe de o parte, cînd se vorbeşte despre acţiunea contextului, să se ţină seama de sistemele obişnuite ale limbii (iar noi atribuim o mare importanţă acestor nuclei semni­ficativi fundamentali — bază a oricărei comuniuni, deoarece ei constituie mijlocul codificat al acesteia, codul)"8.

• Incursiunea efectuată anterior formează cadrul ge­

neral în care vom fixa experimentul modalităţii de trecere la o nouă structură, cea conceptuală. Drumul pe care îl parcurgem se deosebeşte esenţial atît de cel al afazalogilor, cît şi al lingviştilor sau psiholingvişti-lor moderni.

Noi încercăm să atacăm din unghiul unei funcţii fundamentale integratoare, în care limbajul se încor­porează, structura şi operaţionalitatea intelectului în activitatea de cunoaştere.

7 P . C h a u c h a r d , Le langage et la pensee, P.U.F., Paris, 1956, p. 60.

8 T. S l a m a - C a z a c u , Introducere în psiholingvistică, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 429.

125

Pornind de la studiul afaziei, H. Jackson 9 a stabilit că limbajul şi conştiinţa fac parte dintr-un sistem superior de integrare, pe care W. Penfield 1 0 şi şcoala sa îl demonstrează „in vivo".

Funcţia de bază a cognaţiei este asimilarea şi ordo­narea, pe baza structurilor morfofuncţionale, simbolice şi a semnificaţiei. Gîndirea structurează, integrează şi formalizează logic^reălitătea prin intermediul lim­bajului.

Formele operaţionale ale funcţionalităţii gîndirii, pe baza acestui principiu, sînt gruparea, .clasarea, serie-rea.

Investigarea structurii conceptualizante, în cazul co­piilor fără limbaj oral, se izbeşte de multiple obsta­cole. Două dintre ele se cereau însă escaladate, îna­inte de orice acţiune.

Prima obstrucţie naturală este dată de determinarea zonei încă foarte obscură a cunoaşterii, atît a sindro­mului de nonintegrare verbală, cît şi a funcţionalităţii intelectuale a oligof renului. ^Instrumentarea verbală la oligofren presupune dezvoltarea unui anumit tip de vocabular, denumit în mod curent vocabular activ. Acest vocabular „este mai limitat decît al normalilor, mai ales sub aspectul cuvintelor — noţiuni cu carac­ter abstract. Adeseori aceste cuvinte sînt greşit uti­lizate de copiii debili mintali într-un context diferit de acela în care ele au fost învăţate" 1 1.

Limitarea este dată nu atît de acţiunea de nonen-gramare a cuvintelor, cît de diminuarea funcţiei de integrare în structurile amintite. Acesta este punctul de declanşare a penuriei combinatorii şi creative a vo­cabularului debilului mintal 1 2 . Mai degrabă este vorba

9 H. J a c k s o n , Selected Writings, Hodder and Stoughton, Londra, 1931.

1 0 W. P e n f i e l d , L. R o b e r t s , Langage et mecanismes cerebraux, P.U.F., Paris, 1963.

1 1 M. R o ş e a , Psihologia deficienţilor mintali, E.D.P., Bucu­reşti, 1967, p. 116.

1 3 A. B u s e m a n, Psychologie des deficiences intellectuelles, P.U.F., Paris, 1965.

126

de o anchiloză în concretism a vocabularului utilizat în comunicare1 3.*

In cazul copiilor cu sindromul de nonintegrare a vorbirii, problema crucială este aceea de a determina cantitatea de vocabular aflat în stare latentă, adică acela pe care copilul îl recunoaşte atunci cînd este uti­lizat de altcineva, dar pe baza căruia el nu poate in­strumenta şi acea parte din vocabular pe care el nu-1 utilizează, dar poate să instrumenteze pe baza lui.

De aceea, sîntem îndreptăţiţi să stabilim trei cate­gorii de vocabular. Prima categorie este acee^a^a voca­bularului g"§ stocare. Relaţia primară între un sernnîlîcâT' şi un semnificant da un cuvînt care — prin neintrodu-cerea lui într-un context de semnificaţii — nji^goaţe _fj.... folosiţi darjaoate fi evocat mai ales pe baza unor stimuli concreţi. Această categorie de cuvinte nu au valoare in sensul lingvistic stabilit de F. de Saussure.

A doua categorie a vocabularului este cea de utili­zare, echivalentă pînă la un punct cu vocabularul activ. Caracteristica de bază a acestui tip de vocabular este că are o valoare circulantă în comunicarea interindividuală. Prin el se poate transporta o cantitate de informaţii cu un grad redus de abstracţiune şi cu un cîmp mic de semnificaţii. In special, el nu este infiltrat în suficientă măsură cu complexe de semnificaţii care să pună în relaţie contextuală alte complexe şi să determine un parametru combinator specific gîndirii logice.,.,

In fine, al treilea tip de vocabular este cel operaţkA nai, la nivelul conceptual.' EI stă la baza operaţiilor logice care se structurează după 10—11 anî.> Caracteris­tica de bază a acestui vocabular este dată de marea sa forţă integratoare.

Să exemplificăm. Prima categorie de vocabular, cea de [stocare, care reprezintă efectulneniijT^clT^LT^iîgra-măfii este constituită de cuvîntul „lopată", pe care copi­lul poate să-1 recunoască dacă i se arată lopata şi i se evocă şi structura sonoră a cuvîntului.

1 3 E. S p r a d l i n Language and communication of mental defectives, în „Handbook oi mental deficiency" (N. R. Ell is-Bdit.), McGraw-Hill , New York, 1963.

127

A doua categorie a vocabularului este ceajarculantă. Copilul poate să folosească cuvîntul lopată, prin denu­mirea spontană a obiectului, dar, în general, numai un tip de lopată (de pildă, „lopăţica" este „jucărie", nu lopată). El poate descompune conţinutul cuvîntului în „are coadă" şi „era de fier" — unităţi informaţionale sumare.

In cadrul celei de a_treia categorii a vocabularului operaţional, cuvîntul „lopată" poate fi înlocuit cu „unealtă" şi cu „muncă", prin el transmiţîndu-se o can­titate de informaţie prelucrată la nivelul gîndirii.

S-ar părea, după psihologia liniară (citeşte: nesiste-mică) că cele trei tipuri de vocabular sînt, în fond, eta­pele de formare a noţiunilor la copilul normal.

In partea anterioară a acestui capitol, ne-am exprimat poziţia în această direcţie. Formarea noţiunilor şi struc­turarea limbajului, nu evoluează" liniar, ci concentric, prin structuri intra- şi interdinamice, pe baza unui principiu fundamental: mtegrarea semiotică.

Tocmai existenţa acestor* trei categorii de vocabular la copilul cu debilitate mintală demonstrează o altă mo­dalitate de funcţionalitate neuropsihică, care-şi imprimă specificul său asupra limbajului, demonstrînd, per contrario, unitatea sistemică a gîndirii şi limbajului.

Copilul normal nu parcurge, în dezvoltarea şi structu­rarea limbajului, un proces paralel de achiziţionare a celor trei tipuri de limbaj în mod distinct, deşi există, fără îndoială, forme ale celor trei categorii simultan şi în conexiunea funcţională. Deosebirile marcante vor reieşi însă din discutarea experimentelor noastre.

Stabilirea celor trei categorii de vocabular s-a efec­tuat experimental pe baza unor probe de „recunoaş­tere", ordonare pe baza relaţiei „imagine-cuvînt" şi „dispersie semantică" expuse într-un alt studiu 1 4 .

1 4 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u , Comunicarea la copiii cu audiomutitate, în „Cercetări experimentale în comunicare", sub red. T. Slama-Cazacu, Ed. Academiei R. S. România (în curs d e apariţie).

128

A doua problemă dificilă a fost de ordin metodologic. La o categorie de copii fără vocabular, o investigaţie cu ajutorul vocabularului ar părea imposibilă.

Disecţia am început-o printr-o formă a testului — foarte utilizat în psihologie şi afazologie — denumit în diverse moduri de către autori, dar el rămînînd în esenţă un test de clasificare prin sortare.

Dealtfel, originea testului este clinică şi a fost utili­zat pentru investigarea „conduitelor categoriale" în ra­port cu forţa de abstractizare şi mobilitatea proceselor intelectuale la afazici. K. Goldstein şi M. Scheere 1 5 au fost cei care l-au utilizat printre primii în clinică, sub denumirea de „Sorting-Test".

O utilizare mai compactă şi se pare mai eficientă şi-a găsit-o testul în psihologia infantilă, cu precădere în cea de nuanţă genetică. H. Wallon şi G. Arcali 1 6 o aplică prin intermediul obiectelor. Deşi demonstraţia lui E. Cassirer se desfăşoară sub zodia unei îngustări a orizontului de semnificaţie, ea are, fără îndoială, va­loarea sa 1 7 .

Clasarea înseamnă, într-o mare măsură, ordonare în clase, în categorii de sinteze pe baza funcţiei semantice. Este una dintre operaţiile de care noi am avut nevoie şi deci faţă de care testul este validat.

Psihologia genetică, urmărind o formă superioară de operaţii — operaţiile logice — a utilizat testul perfecţio-nîndu-1. Rezultatele obţinute au conferit testului o va­loare indiscutabilă în surprinderea procesului genetic de formare a unor structuri psihointelectuale la copil 1 8 .

Curentul psihologiei dialectice sovietice, in mare parte tributar teoriei celui de al doilea sistem de semnalizare a lui I. P. Pavlov şi a experienţelor reflex-asociative ale

1 5 K. G o l d s t e i n şi M. S c h e e r e , Abstract and concret behavior in experimental study ivith special tests, „Psycholo-giche monografie", London, 1941.

1 8 H. W a l l o n , G. A r c a l i , Comment Venfant sait classer Ies objets, în „Enfance", nr. 3/1950.

1 7 E. C a s s i r e r , Le langage et la construction du monde des objets, în „J. de Psychologie", nr. 1—4/1933, p. 27.

1 8 J. P i a g e t , B. I n h e l d e r , La genese des structures logiques elementaires, Ed. Delachaux et Niestle, Neuchâtel, Suisse, 1967.

129

lui Ivanov-Smolenski, reprezentat de o serie de cerce­tători de renume mondial ca D. N. Uzdadze, B. V. Zeigornik, V. I. Vasilevskaia etc. 1 9 , a demonstrat geneza şi funcţia integratoare a unor noţiuni superioare (gen, specie) şi a rolului pe care acest sistem îl joacă în pro­cesele intelectuale.

T. Slama-Cazacu aplică testul de sortare pentru sta­bilirea, prin existenţa noţiunilor superioare de clasă sau gen, relaţiei dintre gîndire şi l imbaj 2 0 .

„Postulatul nostru este deci, pe de o parte, că între­buinţarea noţiunii de gen este un indiciu de operaţii şi de generalizare; pe de altă parte, faptul de a constata la copii utilizarea corectă — în conduitele unde poate fi controlată această folosire corectă — a unor termeni integratori, astfel că, acele criterii reflectante ale tră­săturilor esenţiale care, permiţînd o corectă generali­zare, indică funcţiunea unei astfel de noţiuni de ordin superior sau de germenii acestora" 2 1.

Integrarea la nivel superior se rezolvă printr-un grad sporit de abstracţiune şi generalizare, adică prin con­ceptualizare, acesta constituind unul dintre faptele esen­ţiale pe care excelentele lucrări ale T. Slama-Cazacu le „demonstrează".

Luînd ca puncte de plecare atît valoarea testului de sortare în diversele direcţii de investigaţie, cît şi auten­ticitatea datelor obţinute, am utilizat o variantă proprie a testului, în trei forme diferite 2 2.

Structura testului permite urmărirea unor operaţii distincte în planul cunoaşterii de către subiecţi, adică

ordonarea,, ca primă formă a activităţii cognitive, struc­turarea ca al doilea moment funcţional şi integrarea.

1 9 A. R. L u r i a , Dezvoltarea limbajului şi formarea procese­lor psihice, în „Psihologia în U.R.S.S.", Ed. ştiinţifică, 1963, p. 332.

$ T. S l a m a - C a z a c u , Relaţiile dintre gîndire şi limbaj în ontogeneză, Ed. Academiei R.S.R., 1959.

2 1 T. S l a m a - C a z a c u , Etudes experimentales sur la forma-tion des notions de genre, în „Enfance", nr. 3—4/1967, p. 256.

2 2 Cf. C o n s t a n t i n P ă u n e s c u , Comunicarea la copih cu audiomutitate, în voi. „Cercetări experimentale în comuni­care", sub red.: T. Slama-Cazacu, Ed. Academiei R. S. Româ­nia, Bucureşti (în curs de apariţie).

130

Deci, testul nostru poartă denumirea de „testul de ordo­nare, structurare, integrare".

Am păstrat aceeaşi situaţie în care subiectul este pus să opereze, adică un cîmp operaţional obţinut prin sim­plificarea relaţiilor subiectului cu realitatea.

Cîmpul operaţional este dotat cu două categorii de reprezentări grafice de tipul imaginilor.

Patrusprezece staţii reprezintă printr-o imagine o categorie de clasă sau gen. Fiecare staţie este în raport cu patru imagini care fac parte din aceeaşi clasă şi se subordonează aceleiaşi noţiuni de „gen".

După ce se face o recunoaştere a staţiilor de către subiect, se controlează dacă are noţiunea superioară integratoare — fapt existent la copilul normal de la 6 ani în sus, inexistent la debilii mintali cărora li s-au sugerat de către examinator. In cazul copiilor cu sin­dromul de nonintegrare verbală — în prima formă a probei, cuvintele care să desemneze imaginile supraor­donate, nu existau decît într-o proporţie de 2»/o> pro­porţie nesemnificativă.

Operaţia pe care trebuia s-o execute subiectul este aceea de ordonare prin clasare a unui număr de 56 de imagini dispersate, introducîndu-le în staţiile integra­toare.

Principiul fundamental după care subiectul urma să organizeze cunoaşterea şi s-o exprime în jocul de ima­gini a fost cel ai clasării realităţii reprezentate după apartenenţa la o categorie:

xt

clasă

Xi regn specie x3

Dacă lumea se prezintă cunoaşterii ca un tot amorf, ca un amestec nediferenţiat, înseamnă că principiile integrărilor în structuri şi, deci, în categorii sînt proprii procesului cognitiv.

Pentru că, deşi proba se bazează pe relaţiile între-imagini, sortarea lor ascultă de un principiu structu-

131

rant, care are tendinţa să impună realităţii gîndite o structură logică. A aşeza imaginea unei căruţe sub aceea a unui vagon de cale ferată — de pildă — nu înseamnă o aşezare pe baza unui clişeu situaţional, ci pe elemente de transferare a experienţei vechi în expe­rienţă mintală printr-o analiză şi o înţelegere a unui nucleu de semnificaţii. Vagonul şi căruţa nu sînt deloc asemănătoare şi nici nu stau împreună. Ele au însă o semnificaţie comună în raport cu o acţiune comună. Este clar că, operînd pe bază de imagini, principiul in­tegrării în structuri de semnificaţii funcţionează ca un principiu de cunoaştere. A sorta trandafirul alături de garoafe şi nu alături de un pom înseamnă deja a opera după un criteriu categorial logic. Ori aceste categorii sînt înşişi parametrii conceptelor de clasă, regn, specie, noţiuni integratoare.

în ipostaza de cuvinte, ele existau în vocabularul co­piilor normali şi al debililor mintali, nefiind prezente în vocabularul copiilor cu nonintegrarea vorbirii. In mod logic, la copiii normali şi la debilii mintali proba ar fi trebuit să fie rezolvată 100°/o- Din contră, la copiii cu sindromul de nonintegrarea vorbirii proba n-ar fi putut fi rezolvată.

A două formă a probei, aplicată aceloraşi trei cate­gorii de subiecţi, a constat din înlocuirea imaginilor cu nume. Aceste nume nu desemnau nici o fiinţă sau obiect din proba anterioară.

Evaluarea probei a fost posibilă printr-un calcul pe tipuri de erori. S-au stabilit trei tipuri de erori în sor­tare. Prima categorie, cea mai gravă, este confuzia dintre regnuri (cel animal cu cel vegetal); cea de a doua categorie este dată de confuzia între clase, iar cea de a treia, socotită cea mai uşoară, confuzia dintre specii, rezultînd caracteristicile x 1 ( x 2 , x3.

Dacă admitem că populaţiile testate (normali, audio-muţi şi debili mintali) nu au o distribuţie normală, pu­tem construi dovezi statistice, că două variabile nu sînt independente şi în acest caz se spune că ele sînt corelate. In studiul de faţă ne interesează să găsim corelaţia (legă­tura între cele trei caracteristici xu x 2 , x3 pentru cele trei tipuri de populaţii studiate (normali, audiomuţi şi

132

debili mintali). Deoarece în fiecare populaţie (normali, audiomuţi, debili mintali) am studiat probele a 10 indi­vizi, vom ordona cei 10 indivizi după criteriile de obser­vare a rezultatelor obţinute la cele două categorii de probe, în funcţie de caracteristicile xu x 2 , x3.

Formula corelaţiei între două caracteristici, de exem­plu, X j şi x 2 , este:

r - 1 - Y d i * '1.2 — 1 n(n* — 1)

unde:

di= XM - *,.(*> » = I, 2, 10

n = numărul de subiecţi. In această formulă, di este diferenţa între valorile de

ordine (sau de rang) la cele două caracteristici. In cazul de faţă, n = 10, deoarece au fost examinaţi 10 elevi din fiecare probă.

1) Calculul corelaţiei între caracteristicile xt şi xt

la elevii normali:

a) Proba I

f - = 1 T 7 ^ = 1 - - - 1 - ° . ( > 2 ^ 0 ) 9 8 . «(n« - 1) 990

b) Proba II

» (« * - 1) 990

2) Calculul corelaţiei între caracteristicile x 2 şi x 3 la elevii normali:

a) Proba I

rjfn = 1 - ^ * _ = 1 - 5° ~ i _ 0 , 0 7 a* 0,93. n{n' — 1) 990

b) Proba II

rH» = 1 _ ! Z f L = 1 — ~ — 1 - 0,09 0,91. n(n» - 1) 990

133

3) Calculul corelaţiei între x t şi Xa la oligofreni: a) Corelaţia proba I

r(DM) = i _ i lZi st 1 _ 1,20 as - 0 , 2 0 . 1 , 1 990

b) Corelaţia proba II

*?F = 1 - - 1 - L 4 2 - - ° > 4 2 -

4) Calculul corelaţiei între x 2 şi x 3 la debili mintali: a) Corelaţia proba I

_<Mo = i _ _2ZL af i - 0,97 0,03. r2.3 990

b) Corelaţia proba II _ ( M O = i _ JZL ^ i _ 0,97 ^ 0,03. r2.3 990

5) Calculul corelaţiei între x x şi x 2 la elevii S.N.V.* a) Corelaţia proba I

rsNv = i _ si i _ 0,22 ^ 0,68. y ' . 2 990

b) Corelaţia proba II jshv = i _ J?L 1 - 0,44 ^ 0,56.

^ 990

6) Calculul corelaţiei între x 2 şi x 3 la elevii S.N.V. a) Corelaţia proba I

snf = i _ J!L = 1 _ 0,84 as 0,16 2 ' 3 99

b) Corelaţia proba II snf = i _ J*L = 1 _ 0,55 o* 0,45.

f2,3 990

* S.N.V. reprezintă prescurtarea termenului de sindrom de nedezvoltarea vorbirii, introdus în literatură de către autor, pentru înlocuirea termenului d e audiomutitate.

134

r12 '23 F i g . 38

Rezultatele calculului corelaţiei între caracteristicile xu x 2 şi x 3 în cadrul fiecărei grupe de subiecţi ne permit o evaluare a mecanismului categorial pe care se bazează intelectul subiecţilor, în activitatea de ordonare şi organizare a realităţii.

Să discutăm semnificaţia coeficientului de corelaţie, în cadrul probei Im—Im (imagine-imagine). Copiii cu dezvoltare intelectuală normală (vezi fig. 38) obţin un coeficient de corelaţie aproape de 1 (0,98), operînd o per­fectă sortare, prin stabilirea unei ierarhii categoriale

lagiadi Proba I Proba U

0.8-

2 ' 2 3 Fig. 39

135

logice, Xi reprezentînd noţiunea supraordonată şi x2

cea ordonată. Osatura logică se bazează pe relaţia stabi­lită de către gîndire între aceste ordine. Organizarea mintală a realităţii, pe baza raportului dintre ordinul 2 (x 2) şi ordinul 3 nu este relevantă pentru structura categorială a intelectului, decît prin raportare la prima caracteristică Xj. Uşoara variaţie de valori este dată de dominarea în valorile intelectuale a acelor rezultate de la subiecţii sub 11 ani, unde diferenţierea categorială verbo-logică este mai scăzută, procesul ca atare fiind

V.M unul de evoluţie în funcţie de raportul ^

In cazul subiecţilor cu sindromul de nedezvoltare a vorbirii (Fig. 39), aceştia prezintă, cu o sensibilă dife­renţă între coeficienţii de corelaţie la toate ordinele. De remarcat însă că între ordinul supraordonat şi cel or­donat, coeficientul de corelaţie este semnificativ. Dife­renţa însă la subiecţii normali este şi ea uşor semni­ficativă şi demonstrează, pe de o parte, că operaţiile preconceptuale se desfăşoară pe baza funcţiei comune a îfmTjăjului şi gîndirii, funcţia semiotică, iar pe de altă parte, faptul că utilizarea semnelor lingvistice în comu­nicare este procesul carejjexrnii£j5tructurarea şi f uncţio-narea fcatejjoriilorltoreoperaţionale şi operaţionale, la ni velulţJuperT^r.' Ere~pot' fi structurate, într-o formă specificarea baza imaginilor conceptuale sau a noţiuni­lor asonore, dar fără să atingă indicatorii normalităţii superioare.

în cazul celei de a treia categorii de subiecţi, oligo­freni (Fig. 40), se obţin coeficienţi de corelaţie, cu o

136 137

semnificaţie negativă totală la relaţia între caracteris­ticile xt şi x2, după cum am stabilit, Intre categoriile determinante ale operaţiilor logice.

Această imposibilitate de ordonare, clasare, ierarhi­zare a oligoîrenilor constituie caracteristica esenţială a proceselor de cognaţie şi ideaţie a acestei entităţi nozo-logice. Reflectarea este haotică, fără principiul organi­zării pe bază categorială. Reprezentarea pfTntr-o acto-grama a probei (Fig. 41) „plasticizează" fenomenul „vîscozităţii" al lui B. Inhelder.

Proba a Il-a confirmă corelaţiile din proba I, cu ex­cepţia subiecţilor cu audimutitate, care înregistrează valori mai scăzute la gradul de corelare a caracteristicii x 2 — x s . Semnificaţia acestui rezultat este aceea a valorii noţiunii sonore în diferenţierile de mai mare subtilT*

"tăte."T3e"sînt relevante pentru modalitatea operaţiilor şi nu pentru operaţiile în sine.

C O M P A R A R E A REZULTATELOR INTRE CATEGORI ILE D E SUBIECŢI

Să considerăm, pentru început, compararea rezultate­lor a două categorii de subiecţi: normali şi debili min­tali. Să notăm cu xn şi xdu media rezultatelor obţi­nute de cele două grupe. Vrem să constatăm gradul de semnificaţie statistică ce se atribuie diferenţei dintre cele două medii (normali şi debili mintali). Pentru veri­ficarea ipotezei cu privire la egalitatea mediilor celor două grupe se construieşte testul:

unde: xN — xDu este diferenţa mediilor

« — numărul subiecţilor

"Lx2 — suma pătratelor observaţiilor.

Pentru a verifica ipotezele cu privire la egalitatea mediilor, se compară t pentru o probabilitate a erorii

138

de pnma speţă x = 0,05 cu valoarea întabelată şi se deduce gradul de semnificaţie al diferenţei între medii la normali şi debili mintali sau la normali şi elevi SNV Semnificaţia statistică a diferenţelor dintre mediile ob­ţinute la fprlma caracteristică ( x x ) între normali şi oli­gofreni: ' y

% = 55,30 x D M = 40,4

2*» = 305,91 = 170292 2 = 47883

A x = H 9 0 t = 14,90 • i / H î = 2 5 5 y 47883

Semnificaţia statistică a diferenţelor dintre mediile ob­ţinute Ia prima caracteristică ( x j între normali şi S.N.V.

*v = 55,30 xDU = 5 5 J 0

Zx* = 30591 xX2 « 32027 2 = 61618

Ax= 0,40 • - l / I I Z » 0,013 V 61618

Semnificaţia statistică a diferenţelor dintre mediile ob­ţinute la prima caracteristică ( x t ) între oligofreni şi

*dh = 40,4 -xs.N^ = 55,7 2 * 2 = 17292 2** = 31027

Ax = 11,3 t = 1,54 2 = 48319 = 1,54 S e m ™ f ) S ^ a . stetistică_^_diferenţelor dintre media la J m ' C ^ ™ 3 8 ^ ( X 2 ) î n t r e n o r m a l i Şi oligo-

% = 52,40 ^ = 47,30

2** = 27474 2 ^ = 22773 2 = 50247

^ = 5 , 1 0 t = 5 ) 2 o . ^/HK^ 0 2 5 y 50247

139

Semnificaţia statistică a diferenţelor dintre mediile la cea de a doua caracteristică ( x 2 ) între normali şi S.N.V.

xN = 52,4 * s « . = 5 0 » 1

2 * 2 = 27474 £ * 2 = 25243 2 = 52717

a 1 * t = 1 3 • A ^ 0.065. A* = 1 , 3 t - y 5 2 7 1 7

Semnificaţia statistică a diferenţelor dintre medii la cea de a doua caracteristică (x 2) dintre debili mintali şi S.N.V. xSNV = 50,1 «cm = 4 7 - 3 0

2*« = 25193 2** = 22773 2 = 47966

* = 0,266. Semnificaţia statistică a diferenţelor dintre medii la cea de a treia caracteristică x 3 între normali şi i>.N.v.

«i = 1 0 ; GL = 81 (grade de libertate) »» = 10'

* w = 52,8 *swr = 5 1 ' 9 0

2** = 28200 S* 2 = 26983 2 = 55183

A _ 0 , 9 0 I - 0,90 • = 0,072.

Semnificaţia diferenţei dintre medii la cea de a treia caracteristică x 3 între normali şi debili mintali:

» i = 1 0 . G L = 8l nt = 10

xN = 53,00 xDM = 52,8

2 * 2 = 28200 £ * 2 = 27904.

A * = 0,20; < = 0 , 2 0 - y

140

Semnificaţia diferenţei între medii la cea de a treia caracteristică x 3 între S.N.V. şi debili mintali:

xDM = 52,80 xSNV = 51,90

2** = 27904 2 * 2 = 26983 2 = 54887.

t = 0,036.

Din analiza datelor se constată că rezultate net semnificative din punct de vedere statistic se obţin întrejcppîlî normali şi" debilii mintali lă prima caracte­ristică X!~(F= 2,55)".'

Rezultate de asemenea semnificative din punct de vedere statistic se obţin între debilii mintali şi S.N.V., la prima caracteristică x t (t = 1,54), dar cu un grad de semnificaţie mai scăzut.

Nu se constată diferenţe semnificative la prima ca­racteristică x t între copiii normali şi copiii S.N.V. (t = 0,013).

Dacă la prima caracteristică se respinge ipoteza ega­lităţii mediilor între normali şi debili mintali şi între S.N.V. şi debili mintali cu grade diferite de semnificaţie (2,55; 1,54), la caracteristica x 2 această respingere are loc cu acelaşi grad de semnificaţie (£ = 0,25; t = 0,26).

Se constată, deci, diferenţe semnificative între rezul­tatele obţinute la caracteristica 2, între copiii normali şi debili mintali pe de o parte, şi S.N.V. şi debili min­tali de cealaltă parte. Gradul de semnificaţie al dife­renţelor dintre medii este însă mai puţin semnificativ (0,25 şi 0,26).

Elementele limbii cu care am operat în prima şi a doua variantă a testului nostru, au fost cuvintele sub­stantive, jjnume'J. (A. Martinet). „Denumirea" este o primă formă de cunoaştere prin limbaj, de asimilare-integrare. La vîrstă subiecţilor pe care îi avem în studiu, substantivul este utilizat cu toate flexiunile necesare structurii gramaticale. El este deci investit cu o conside-

141

rabilă dimensiune semantică. Acest fapt permite dife­renţierile şi clasările, grupările, toate operaţii aparţi-nînd unui sistem vast de concepte. Deci „denumirea'' a . organizat cunoaşterea prin structurile conceptuale. Dez-wHarea" structurile* logice este legată mult mai mult de utilizarea (ver%uluî, în conexiuni contextuale. „Fle­xiunea riominală-şr-cea verbală par să evolueze în mod solidar. . . u 2 3 , dar funcţia predicativă a verbului ex­primă aspecte de durată, deci o mai puternică valoare generalizatoare şi abstractizantă. Verbul „a colora" are un perimetru semantic mult mai larg decît substantivul „culoare". în al doilea rînd, el exprimă o stare a subiec­tului, un studiu de integrare a realităţii pe baza cunoaş­terii sistematizate. Cu-substantivele se exprimă spaţiali-tatea cunoaşterii, cu verbele curgerea ideii. Maurice Rat definea verbul ea fiind „cuvîntul esenţial al propo­ziţiei" 2 4. ' ' - Locul esenţial pe care-1 ocupă verbul în sintagmă se datoreşte unei îndelungi evoluţii a spiritului uman.

Acest proces se pare că a generat o oarecare îngri­jorare conştiinţei umane. „Omul a luptat totdeauna cu mai mult succes împotriva spaţiului decît împotriva timpului. Multă speranţă şi teamă se află la temelia diferenţierii dintre substantiv şi verb" 2 5 .

In cea de a treia formă a testului, elementul inductor integrator este verbul. Avînd de structurat un univers al obiectelor pe baza raporturilor active, subiectul ope­rează la această vîrstă coerent, deci şi logic. „Este ade­vărat — spune Piaget — că în afară de coerenţa indi­viduală a acţiunilor, intervin în gîndire interacţiuni de ordin colectiv, prin urmare, „norme" impuse prin în­săşi această colaborare. Dar colaborarea nu este decît un sistem de acţiuni şi chiar de operaţii executate în comun, iar raţionamentul precedent poate fi refăcut în raport cu reprezentările colective, care rămîn şi ele

2 3 T. S 1 a m a-C a z a c u, Introducere în psiholingvistică, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 260.

2 4 M. R a t , Le verbe, Ed. Garnier, Paris, 1969, p. 1. 2 5 H. W a l d , Realitate ţi limbaj, Ed. Academiei R. S. Româ­

nia, 1968, p. 102. J 142

pe planul structurilor verbale, în opoziţie cu axioma-tizările de ordin formal" 2 6.

Fără nici o îndoială, introducerea cunoscutului în structură se face printr-o modalitate tensională, dată de dialectica forţelor de magnet ale cîmpurilor semantice diferite şi de întregul ansamblu sistemic, în care tot­deauna acţionează şi structurile infralogice.

„Caracterul dialectic al necesităţii dintre lexic, morfo­logie şi sintaxă, pe de o parte, şi noţiuni, judecăţi şi raţionamente, pe de altă parte, este determinat de fap­tul că_ limbajul nu exprimă numai forme logice, ci şi forme injEralogice. De aceea, structurările logice sînt general umane, în vreme ce structurările lingvistice sînt noţionale, profesionale şi chiar personale. Dar pro­dusul suprem al limbajului este logicul" 2 7.

în acest proces protoplasmatic în care nuclei infra-logici se structurează în permanenţă şi se restructurează în particule logice care dau ciclul vital al gîndirii, am efectuat un sondaj.

în cîmpul operaţional, cele 10 verbe date, virtual, puteau fi puse în raporturi cu toate staţiile existente. Selecţionarea semantică pe baza căreia acţionează subi­ectul reprezintă un ansamblu de elemente senzoriale, intelectuale şi logice. Pornind de la raporturile sta­bilite pe cea mai puternică osatură logică, am stabilit patru modalităţi: Raport operaţional — cînd prin verb se exprimă o

operaţie reversibilă asupra sec­torului de realitate indicat (de exemplu, „omul munceşte").

Raport funcţional — cînd verbul desemnează o func­ţie, un atribut dinamic (de exemplu, „maşina cu care ne plimbăm").

Raport situativ — cînd verbul reproduce o situaţie concretă, un fapt static (de exemplu, „mănîncă pe masă").

2 8 J. P i a g e t , Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, 1965. p. 48.

2 7 H. W a l d , Realitate şi limbaj, Ed. Academiei R.S.R., 1968, p. 91.

143

Raport aberant — cînd legătura dintre verb şi substantiv constituie o aberaţie logică, o absurditate (de pildă, „animal sălbatic — munceşte").

Prin stabilirea unei valori ponderate fiecărui răs­puns, s-a aplicat o formulă de calcul pentru obţinerea unui cuantum de integrare (q. In)

Rezultatele probei evaluate atît prin cuantumul de integrare, cît şi pe frecvenţa tipurilor de raporturi sînt prezentate în tabelul nr. 1.

„Realitatea psihologică constă în sisteme operatorii de ansamblu şi nu în operaţii izolate, concepute ca elemen­te anterioare acestor sisteme, aşadar numai în măsura în care acţiunile sau reprezentările intuitive se orga­nizează în asemenea sisteme, ele dobîndesc natura de «operaţii» (pe care o dobîndesc prin însăşi această orga­nizare)" 2 8.

Cum funcţionează sistemele operatorii la cele trei categorii de subiecţi? Să urmărim rezultatele.

în coloana I din tabelul nr. 1 se observă că între ni­velul performanţei de integrare (q. In) şi frecvenţa tipu-

2 8 J e a n P i a g e t , Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, 1965, p. 87.

144

rilor de raporturi stabilite de copil există o strînsă corelaţie.

Reţeaua de relaţii operaţionale şi funcţionale este cea care constituie osatura logică a structurării prin verb. Se observă că, în măsura în care creşte frecvenţa aces­tora, q. In tinde către 100 (valoare maximă).

Raporturile operatorii, ca şi raporturile funcţionale, sporesc în raport cu vîrstă cronologică, tinzînd să se instaleze în proporţie de 100%, după vîrstă de 10 ani, ceea ce corespunde trecerii la structurile operatorii logice (J. Piaget). La subiecţii nomali şi cu sindromul de nondezvoltare a vorbirii, raporturile aberante nu există ca formă de rezolvare. încă o demonstraţie pentru teza susţinută de noi, că oligofrenia se defineşte printr-o altă modalitate de structurare şi integrare.

Subiecţii cu sindromul de nonintegrare a vorbirii se înscriu în linii mari în limitele normalului, în afară de o schimbare de accent pe categoria raporturilor situa-tive, care se află aproape în aceleaşi proporţii cu cele operaţionale. Este o situaţie de uşor „dezechilibru" (J. Piaget), dată de forţa de atracţie a elementelor infra-logice exercitată asupra celor logice. Fenomenul acesta a apărut evident şi în faza de rezolvare cu nume, cu substantiv a probei. Dezechilibrul este prezent în prima

145

rezolvare a probei, cînd limbajul verbal era inexistent. Pe măsura ce acest limbaj se dezvoltă, echilibrul se re­stabileşte. Subliniem rolul de filtrare a elementelor in-fralogice pe care codul lingvistic îl are. La acest nivel, rolul integrator al semnificantului apare cu mai multă pregnanţă.

Subiecţii cu sindromul de nonintegrare a vorbirii sînt, prin lipsa exerciţiilor verbale, handicapaţi ai furicţiona-lităţii logice, operaţionale, dar nu prezintă o patologie integratoare sau o inaptitudine integrativă. Această si­tuaţie patologică este demonstrată de către rezultatele înscrise în coloana a IlI-a a tabelului. Oligofrenul are un sistem de operaţii, care se bazează pe raporturile absurde. Proporţia raporturilor absurde la debilul min­tal este egală cu aceea a raporturilor operaţionale la ceilalţi subiecţi. Construcţia realităţii în cunoaşterea copilului cu oligofrenie rămîne în afara cîmpului se­mantic şi al operaţionalităţii logice. Ilogismul sau, mai degrabă, infralogismul este specific oligofreniilor clinice.

Nu este lipsită de importanţă o discuţie pe baza acto-gramelor din figurile 42, 43, 44.

In actograme sînt cuprinse atît rezolvările pe baza denumirilor, cît şi cele prin mijlocirea verbelor. Liniile negre subţiri indică sortările greşite. Liniile negre groase indică plasarea verbelor în cîmpul de organizare.

La 5 ani, copilul normal integrează realitatea într-un context relaţional cu elemente ludice. Dominanta inte­gratoare este categoria jucărie. „Erorile" de structurare sînt date de forţa de polarizare a conceptului „jucărie".

Interfuncţionalitatea integratoare a structurilor la 5' ani, deşi dominate de selectivitatea ludică (afectivă), permite schiţarea unor forme de diferenţiere-generali-zare pe criterii logice. Verbul „munceşte" are, în cîm­pul de semnificaţii, mai multe valenţe.

„omul (mîna) , unelte

munceşte mobilă , Y * mijloace de transport /

rechizite

146 147

Sînt, deci, cinci staţii asupra cărora copilul poate ac­ţiona prin instrumentul verbal pus la dispoziţie. Aşa cum este dat, la indicativul prezent dar sub formă impersonală, copilul ar fi putut răspunde: munceşte copilul (limbaj egocentric). Chiar la 5 ani însă, copilul stabileşte o relaţie de valabilitate generală: omul mun­ceşte, şi nu una particulară. Acţiunea trebuie detaşată de obiectul care o suportă, pentru ca verbul să-şi capete un sens de supraordonare, să devină operator. „Copiii (înţelegînd prin aceasta copiii de 3—5 ani) nu diferen­ţiază uşor acţiunea ca atare, izolată nu numai de obiec­tele prin care se manifestă, dar şi ca o categorie abstrac­tă, ca proces oarecare, desfăşurat în timp sau cel puţin ca activitate în genere" 2 9.

Acţiunea la rang de concept devine forţă operatorie, Dar atîta timp cît este legată sau încorporată în obiectul

2 9 T. S 1 a m a-C a z a c u, Relaţii dintre gîndire şi limbaj in ontogeneză, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1957, p. 401.

148

asupra căruia se exercită, ea este un element situaţio-nal.

Acelaşi lucru se observă şi la verbul „bate", care şi el devine concept-acţiune chiar de la 5 ani.

Revenind la tipul de raporturi stabilite de către copii, remarcăm că în jurul vîrstei de 7 ani (Fig. 44), copilul normal şi o mare parte dintre copiii cu sindro­mul de nedezvoltare (Fig. 45) stabilesc raporturi directe între munceşte şi unelte şi corpul uman, integrîndu-le într-o structură de semnificaţii, ceea ce înseamnă că acţionează principiul fundamental de integrare logică. Uneltele se definesc prin acţiunea pe care omul o exer­cită cu ajutorul lor. Uneltele nu muncesc singure, ci sînt simple instrumente de manifestare a unei acţiuni umane. Revenind la schema reţelelor de formare a con-

ceptelor a lui G. Viaud, observăm că unealta constituie •o treaptă superioară ciocanului, care duce pe linia as­cendentă a dezvoltării reţelei conceptuale tocmai la verbul a munci. Munca este un atribut mediator între om şi unealta.

In fig. 44 sînt prezentate modalităţile de rezolvare ale copilului cu sindromul de nedezvoltare a vorbirii. Sînt şi în acest caz unele deosebiri de grad de diferenţiere între copiii normali şi subiecţii cu sindromul de nedez­voltare a vorbirii. Verbele cu o mare arie de semnifi­caţii, cum este „muncesc", nu au atins treapta de gene­ralizare operaţională corespunzătoare vîrstei mintale. In momentul în care poate instrumenta singur cu logosul, forţa generalizatoare, şi deci elementul formal logic apare ca şi la copiii normali. Remarcăm că şi din evaluarea tipurilor de raporturi s-au degajat aceleaşi concluzii cu privire la diferenţa dintre funcţionalitatea integratoare a copilului normal şi a celui cu sindro­mul de nedezvoltare a vorbirii.

In actograma din fig. 45 este reprezentată modalita­tea tipică de rezolvare a probei de către copilul cu debilitate mintală.

Rezolvarea probei pe baza denumirilor a constituit un foarte serios handicap pentru copilul cu debilitate mintală. Deşi subiectul are în vocabularul activ toate denumirile, clasarea lor este aberantă şi cele mai multe noţiuni subordonate nu le plasează în staţiile integra­toare, ci le scoate din cîmpul de operaţii, ca fiind fără semnificaţie (săgeţile cu indicaţia in afară). Dacă în cazul imaginilor existau elemente de asemănare (culoare, formă etc.) pe baza cărora apare sortarea, cuvîntul nu are forţa de declanşare a unui perimetru de semnifi­caţii. Sărăcia semantică îl face, în lipsa unor repere concrete, inutilizabil. Verbul cu cea mai largă forţă inductoare este pus în relaţie — în mod aberant — cu categoria jucării, ceea ce indică o rămînere în structu­rile infralogice, care nu sînt specifice nici copilului normal de 5 ani.

Reprezentarea prin metoda grafică a funcţionalităţii cognaţiei şi operaţiilor pe baza limbajului la copilul cu debilitate mintală, pune, după părerea noastră, o pro-

150

blemă fundamentală în diagnosticul diferenţial. Debili­tatea mintală, întreaga entitate nozologică a oligofre-niei nu se caracterizează prin „minte puţină", ci prin­tr-o formaţie specifică haotică, mai degrabă vecină psi­hozei decît normalităţii.

Evoluţia structurilor limbajului^ este indiscutabil l e ­gată de tipul de operaţii (J. Piaget) pe care le utilizează intelectul în actul de cunoaştere şi în gîndire.

Urmărirea pe fig. 46 a relaţiei care există între cuantumul de integrare, deci între funcţionalitatea inte­gratoare a intelectului şi funcţia integratoare a limbaju­lui, dezvăluie un raport de forţe important atît pentru psihologia gîndirii, cît şi pentru psiholingvistică.

,. Gradul,,de integrare prin limbaj nu este în funcţie _ nici de .vocabularul de 'stocarej nici de cel de instru-menţâreycl Tte vc<^bularul;6p1era^îbnal. Numai la acest nivel, logosul îşi exercită 'fc*»eţrar sa demiurgică de recreare a universului obiectiv, în dimensiunile subiec­tivităţii umane esenţializate.

Gradul de funcţionalitate integratoare a limbajului depinde de frecvenţa raporturilor operaţionale stabilite în cîmpul semantic. La copilul normal, după vîrstă de 7 ani, aceste raporturi cresc vertiginos şi ele solidifică funcţia integratoare a limbajului şi o face să tindă către performanţa maximă (după 9—10 ani). Nu încape nici o îndoială că stăpînirea gramaticii, în special a sintaxei,, duce la o „formalizare" logică importantă.

151

In cazurile în care acest antrenament autogenetic lijrigvistic nu are loc, cum este cazul la copiii cu sindro­mul de~nedezvoItare a vorbirii, care nu utilizează decît foarte rudimentar formele sintactice, raporturile ope­raţionale sînt mai greu de realizat şi mul t mai tîrziu {dupâT 9—16 ani). Pent ru că, se pare, numai o frec­venţă de peste 50% de raporturi operaţionale permite funcţiei integratoare să acţioneze pe baza structurii logice.

Experimental am constatat că o organizare cît mai aproape de structurile gramaticale ale vorbirii copilului cu sindromul de nedezvoltare a vorbirii, — deci un antrenament lingvistic — duce la o dezvoltare a vor­birii mult mai rapidă decît „înmulţirea" vocabularului.

Chiar dacă subiectul nu are vocabular instrumental foarte mare, dar poate formula corect din punct de vedere sintactic vorbirea, valoarea monemelor este mult mai mare.

Fenomenul apare şi mai pregnant atunci cînd se deta­şează relaţiile între rezultatele probei I, a Il-a şi a I l I-a , la subiecţii de oligofrenie (Fig. 46).

La subiecţii normali, după vîrstă de 9 ani, raporturile operaţionale aveau tendinţe la o frecvenţă de peste 80%, ceea ce permitea o organizare optimă a structurii logice. La subiecţii cu debilitate mintală, atît organiza­rea, cît şi s tructurarea sînt mult inferioare integrării, din cauza unei frecvenţe de peste 50% a raporturilor aberante. De remarcat fenomenul de potenţare al for­mării structurilor şi apoi al funcţiunilor intrastruc-turale de către frecvenţa tipurilor de raportur i : rapor­turi le operaţionale şi funcţionale sînt structurante, pe cînd raporturile situative şi aberante sînt stagnante şi duc, după 10 ani, la o anchiloză a dezvoltărilor şi funcţiilor structurilor.

Aplicarea probei complexe de organizare, s tructurare şi integrare în ansambluri de operaţii şi funcţii ne-a dus la constatarea că în absenţa din limbaj a noţiunilor integratoare superioare (de clasă, gen, specie) pe o dez­voltare normală a structurilor subiacente sînt posibile

152

operaţii categoriale. Atît potenţialul cognitiv cît şi cel de selectare, de interpretare, de gîndire al copilului fără limbaj oral sînt solicitate în cadrul stimulărilor verbale ale mediului uman înconjurător şi datorită funcţionării sistemului integrator central, limbajul în ansamblu se dezvoltă în limite normale.

Din datele experimentelor reiese că ei ajung pînă la unele forme operatorii în planul conceptelor. Pen t ru că (după cum am subliniat în interiorul capitolului), chiar plecînd de la un inductor de ordinul imaginilor, pentru ordonarea noţiunii după anumite criterii este necesară operaţia cu instrumentul conceptual de un anumit tip, pe care noi l-am numit imagine conceptuală. Aceste categorii de fenomene se legitimează tocmai pr in faptul că în planul operaţiilor acţionează ca şi concep­tele copiilor cu vorbire şi gîndire normală.

Procesele care duc la formarea noţiunilor la copiii audiomuţi se petrec normal, dar sinteza finală se opreşte la nivelul integrării verbo-motorii, în special în forma specializată a limbajului. Avem de-a face cu un „limbaj fără vorbire". J. Piaget a demonstrat că imaginea min­tală „îşi are începutul numai odată cu apariţia funcţiei semiotice" . . . şi „problema pe care o ridică imaginea în psihologia copilului este de a urmări parcursul rela­ţiilor între simbolismul imaginii şi mecanismele p r e -operatorii sau operatorii ale gîndiri i" 3 0 .

Pe baza datelor pe care psihologia contemporană ni le pune la dispoziţie, ne îngăduim să explicăm fenome­nul evidenţiat pr in existenţa unor imagini conceptuale de care se serveşte copilul fără vorbire expresivă, în absenţa segmentului motor executor al codului lin­gvistic.

Deosebirea dintre imaginile mintale — fie reproduc-tive, fie anticipative — ale lui J. P iaget 3 1 şi imaginile conceptuale devine evidentă în contextul funcţional imagine-noţiune-limbaj-gîndire. Imaginile conceptuale

3 0 J. P i a g e t , La psychologie de Venfant, P.U.F., Paris, 1967, pp. 54—55.

3 1 J. P i a g e t , L'image mentale chez Venfant, P.U.F., Paris, 1966.

153

nu se pot circumscrie printr-o operaţie de sortare, fie în clasa imaginilor, fie a noţiunilor, ci printr-o definiţie integratoare: sînt şi imagini şi concepte în acelaşi timp, sub raportul structurii dinamice interne şi a rela­ţiilor asimilatorii şi operatorii, adică ele operează ca« nişte concepte asonore.

De asemenea, imaginile conceptuale nu se pot con­funda cu preconceptele, ca rezultate ale fenomenului de „transducţie" (J. Piaget), care „sînt noţiunile legate de copil de primele semne verbale, a căror folosire o capătă. Particularitatea acestor scheme constă în faptul că ele rămîn la jumătatea drumului, între generalitatea conceptului şi individualitatea elementelor care îl com­pun fără a atinge nici una, nici cealaltă" 3 2.

Imaginile conceptuale nu sînt rezultatul acestui stadiu genetic, pentru că reprezintă o fază mediatoare şi ope­raţională — adică acţionează şi asupra procesului gene­ral de gîndire — şi în acelaşi timp o acţiune exprimată prin ordonare, clasare, integrare. Ele sînt vehicule ale conţinutului abstract, sub forma unor sinteze capabile să se desfacă în părţile lor componente, să se indivi­dualizeze sau să opereze în formule şi operaţii de tip logic.

O altă caracteristică a imaginilor conceptuale este aceea de a avea pentru mintea copilului o reprezentare sonoră cu sens, adică integrată pînă la un punct în complexul noţiunii.

Imaginile conceptuale sînt modalităţi de compensare-adaptare a funcţiei de ansamblu, a sistemului la o defecţiune intervenită în integrarea la nivel creator a semnalelor sonore.

Există, în tipologia sindromului, forme în care copilul pare să nu înţeleagă vorbirea celor din jur. Acest feno­men se datoreşte inaptitudinii de instrumentare a lim­bajului, care nu dezvoltă activitatea de codare-decodare a fluxului sonor în ritmul obişnuit al vorbirii normale şi vorbirea celor din jur pare un „continuu sonor", fără sens. Dacă se pronunţă distinct şi cu pauze, înţelegerea

3 2 J. P i a g e t , Psihologia inteligenţei, Bucureşti, Ed. Ştiinţi­fică, 1965, p. 132.

154

este posibilă şi — fapt constatat de practica terapeutică — aceste categorii de subiecţi fac salturi spectaculoase „în vorbire".

Existenţa acestor categorii de fenomene explică de ce imaginea sau cuvîntul declanşează un circuit complex de relee senzaţionale şi logice, iar ultimul efect — cel de organizare a unei structuri — constituie punctul terminus al unei operaţii care sintetizează, pe de o parte, acele procese care iau parte la formarea con­ceptelor, iar, pe de altă parte, acele fenomene care per­mit operaţiile mentale de integrare cu ajutorul structu­rărilor asimilatorii ale limbajului.

în cadrul operaţiilor de organizare, am folosit ima­ginea şi cuvîntul. Dar atît imaginea, obiectul repre­zentat, cît şi cuvîntul, n-au acţionat printr-un releu univoc de tipul asemănării-deosebirii. Procesul este mult mai complex.

„Asemănarea nu este între cuvînt şi obiect, ci între ceea ce suscită în noi cuvîntul şi ceea ce ar suscita obiectul: ea nu se află în firea lucrurilor, ci se află în noi" 3 3. Cu alte cuvinte, în structura mintală a copilului au evoluat aceste structurări — tot pe baza funcţiei semiotice care permite o reflectare activă, creatoare. Actul de a ordona, de a introduce un criteriu, un ax valoric, indiferent de ce grad, degajează o forţă de creaţie, adică o funcţie căpătată prin evoluţie şi pro­gres. Atît imaginea, cît şi cuvîntul îşi bazează forţa de operativitate pe sintezele dinamice ale limbajului. „Lim­bajul, ca şi acţiunea, apare ca o activitate procursivă, care constă din manifestarea unuia sau altuia dintre fragmentele experienţei noastre anterioare, a cărei ale­gere este impusă de către contextul imediat, în funcţie de cunoaşterea acumulată anterior în acest context. Acest fapt subliniază mai mult importanţa aspectelor nonverbale ale cunoaşterii în determinismul semnifi­caţiei limbajului" 3 4. într-adevăr, subiecţii cu sindromul

3 3 M. D u f r e n n e , La Reaction d'apriori, Paris, P.U.F., 1959, p. 31.

3 4 J. B a r b i z e t , Les bases neuro-psychologiques de la prise de signification du langage oral, în „Annalles medico^psycholo-giques", tom. I, nr. 3/1967, p. 381.

155

de nondezvoltare nu posedă vorbirea decît într-o mă­sură infimă. Ei posedă însă, cu certitudine, un limbaj interior dezvoltat, care nu se bazează pe structurările fonoarticulatorii ale vorbirii şi pe unităţile structurate ale limbii, dar care nu afectează înţelegerea sensului, funcţia semiotică.

Gîndirea, în aceste cazuri, are loc pe baza unui lim­baj lipsit de vorbire, de învelişul său material sonor. Nivelul la care se opreşte integrarea elementelor com­ponente ale limbajului în structură unitară, dinamică, nu este plasat spre interiorul procesului, ci spre ca­pătul efector — deci nu motor. In realitate, copilul cu audiomutitate poate să execute orice sunet, dar nu poate efectua structura fonematică a cuvîntului. El are sen­sul cuvîntului care este dat şi de latura sa fonetică, dar nu are schema verbală a cuvîntului ca instrument ex­terior; cuvîntul rămîne ca o unitate psihologică, în in­terior.

Inteligenţa practică duce la un fel de logică a ac­ţiunii. Prin efectele unei operaţii de asemănare-deose-bire — deci prin comparaţie între obiectele lumii — mintea copilului pune în relaţii şi în corespondenţe (funcţiuni) înglobări de scheme (logica claselor), pe scurt, structuri de ordine şi reuniuni care constituie substructurile operaţiilor viitoare ale gîndirii 3 5. Uni­versul exterior se ordonează în ansambluri parţiale şi generale de cunoaştere, în acelaşi timp cu dezvoltarea structurilor psihice corespunzătoare acestor operaţii.

Probele aplicate permit să se stabilească nivelul atins de funcţionalitatea cognitiv-integrativă a intelectului copilului fără vorbire.

„Gruparea — spune J. Piaget — realizează astfel pentru prima dată echilibrul dintre asimilarea lucruri­lor la acţiunea subiectului şi adaptarea schemelor su­biective la modificările lucrurilor" 3 6.

3 5 J. P i a g e t , La psychologie de Venfant, P.U.F., Paris, 1967, p. 14.

3 6 J. P i a g e t , Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, Bucu­reşti, 1965, p. 165.

156

Aşadar, universul se organizează prin apariţia punc­tului de fuziune, de reconstituire a realităţii de către subiect prin grupare. Pe măsură ce antrenamentul men­tal se efectuează şi efectuează la rîndul său ordonarea schemelor de asimilaţie şi operatorii, în aceeaşi măsură evoluează formele, modalităţile de grupare, structurare. Cele mai importante grupări sînt clasificările şi se-rierile. L. S. Vîgotski, pe baza unor multiple experi­mente, a stabilit că „fiecare nouă treaptă de generali­zare se realizează printr-un sistem funcţional" 3 7. Psiho­logia genetică a fixat, cu oarecare aproximaţie, nivelele acestor procese ajunse în stadiul clasificărilor38.

Toate aceste operaţii sînt posibile, în limitele unei eficiente relative, la copilul fără vorbire şi nu sînt po­sibile la copilul cu vorbire, dar fără inteligenţă.

Este firesc deci să conchidem că o dezvoltare a an­samblurilor sistemice a gîndirii generale este posibilă — cu limitări impuse de subtilitatea logică — chiar în absenţa utilizării codului lingvistic, dar nu este posibilă în absenţa funcţiei fundamentale interstructurale, se­miotice.

Logosul se află nedespărţit în gîndire iar gîndirea se construieşte pe marile virtualităţi ale logosului 3 9.

3 7 A. R. L u r i a , Dezvoltarea limbajului şi formarea procese­lor psihice, în „Psihologia în U.R.S.S.", Ed. Ştiinţifică, Bucu­reşti, 1963, p. 332.

3 6 P. F r a i s s e , J. P i a g e t , Trăite de psychologie experi­mental, P.U.F., Paris, fasc. VII.

3 9 C. P ă u n e s c u , Logos şi intelect, în „Educaţie şi limbaj", (coondonatoir S. Staţi), E.D.P., Bucureşti, 1972, pp. 35—41.

Funcţie semiotica CAPITOLUL VI I sau semiogeneticâ?

Revenirea ca un leit-motiv în lucrarea noastră a no-iunii de funcţie semiotică impune o discuţie specială, n cadrul acestui capitol intenţionăm să stabilim unele

limite clare a trei categorii de termeni: a. situaţia se­miotică; b. funcţia semiotică; c. funcţia semiogeneticâ.

Dar, ca un preambul — în esenţă un cadru de refe­rinţă — să punctăm cîteva chestiuni în problema disci­plinei ştiinţifice care le include pe toate, denumită se­miotică.

Semiotica este rezultatul unui proces de diferenţiere şi sinteză în ştiinţele contemporane despre om, detectat de N. Wiener. Acest fapt îi conferă posibilitatea unor spaţii albe şi a unor tatonări.

După unii autori1, semiotica „s-a născut" odată cu lu­crarea lui Ch. W. Morris2, deci în al patrulea deceniu al secolului nostru.

Ca orice act de naştere în domeniul ştiinţei, acesta nu face altceva decît să confirme preocupări şi desci­frări existente în gîndirea antecesorilor.

Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu semiotica. Multe din fenomenele revendicate de domeniul ei con-

1 I. I r a m i e , Semiotica şi problemele ei, în „Studia Univer-sitatis", seria Philosophie, Cluj, 1966, p. 90.

2 C h . W. M o r r i s , Fondations of the Theory of Signs, in „International Encyciopedia of Unified Science", voi. I, nr. 2, 1938.

158

stituit, au făcut obiectul de studiu al lucrărilor de lin­gvistică generală, de psihologie a limbajului, de filozofie.

In cursul său, F. de Saussure, cu aproximativ 30 de ani înainte, delimita o nouă „ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în sînul vieţii sociale; ea va forma o parte din psihologia socială şi, prin urmare, din psiho­logia generală; noi o vom numi semiologie (de la nu­mele grec semeion=semn)" 3 .

Aceşti doi termeni au intrat în circulaţie şi ei sînt utilizaţi de unii autori în mod singular sau prin adop­tarea unei poziţii de echivalare.

Paul Foulquie 4 înregistrează cuvîntul semiologie= ştiinţa semnelor şi nu introduce în vocabularul său se­miotica.

R. Lafon 5 echivalează termenii următori: semiologie, semeistică = studiul simptomelor sau al semnelor.

L. O. Reznikov 6 utilizează termenul de semiotică în cadrul teoriei gnoseologice. Tot astfel şi A. Kondratov 7.

Unul dintre cei mai reprezentativi marxişti, G. Klaus 8

defineşte semiotica drept „o teorie a semnelor lingvis­tice" şi în ultimele sale trei lucrări fixează atît struc­tura disciplinei, cît şi formele şi implicaţiile ei filo­zofice.

P. Apostol 9, într-o lucrare relativ recentă, demon­strează că perspectiva semiotică este intrinsecă poziţiei metodologice a lui K. Marx şi V. I. Lenin.

în lucrările amintite şi mai ales în lucrarea lui A. Schaff, există o foarte largă dispută, de pe poziţiile

3 F. de S a u s s u r e , Cours de Unguistique generale, Payot, Paris, 1971, p. 33.

4 P. F o u 1 q u i 6, R. S a i n t-J e a n, Dictionnaire de la langue philosophique, P.U.F., Paris, 1962.

6 R. L a f o n , Vocabulaire de Psychopedagogie et de Psychia-irie de Venfant, P.U.F., Paris, 1963.

6 L. O. R e z n i k o v , Gnoseologhiceske vaprosi semiotiki, Leningrad, 1964.

7 A. K o n d r a t o v , Sons et signes, Edition Mir, Moscou, 1968.

8 S. K l a u s , W. S a g e t h, Semiotik und materialistiche Abbildtheorie, în „Deutsche Zeitschrift fur Philosopfie", nr. 10, 1962.

9 P a v e l A p o s t o l , Inconsistenţa argumentării idealist-subiective, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.

159

filozofiei şi lingvisticii marxiste, cu reprezentanţii cu­rentelor idealiste, neopozitiviste sau pragmatiste din literatura contemporană. Rezolvarea problemelor ridi­cate de cercetările noastre se înscriu în viziunea marx­istă, aşa că nu vom mai enumera lucrările care nu fac obiect de referinţă pentru noi.

J. Piaget 1 0 amintea în preambulul capitolului con­sacrat funcţiei semiotice că în clinica de neuropatologie a limbajului, termenul a fost adoptat şi utilizat de afa-zologi de talia lui Head 1 1 .

Termenul de semiotică este, după cum reiese din cele cîteva referiri, consacrat şi acoperă o ştiinţă care are menirea „de a elabora o teorie generală a semnelor şi sistemelor de semne, de a lămuri natura acestora, de a stabili schema tipurilor lor, de a elabora regulile lor de transformare, de a explica valoarea lor pentru acti­vitatea de cunoaştere a realităţii, pentru comunicarea omului cu semenii săi şi cu alte sisteme ale lumii sale înconjurătoare"1 2.

Domeniul semioticii se prezintă cu un grad foarte mare de complexitate. încercările de a defini obiectul, metodele şi funcţiile sale, au dus la delimitarea marilor secţiuni interne ale semioticii.

In prezent, domeniul acesteia poate fi reprezentat conform schemei următoare:

'Obiecte fizice

obiect * S 1

idei, acţiune etc. 4

Domeniul semanticii

1 0 J e a n P i a g e t , Psihologia copilului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 45.

11 H . H e a d , Aphasie and Kindred Disordres of Speech, 2 voi., Univensity Press, Gambridge, 1 9 2 6 .

1 2 I. I r i m i e, op. cit., p. 8 8 .

160

Devine clar că rezultatele cercetărilor noastre vizează esenţial domeniul semioticii. Aceasta este motivarea excursului în aspectele generale ale problematicii se­miotice.

A doua problemă care se cere lămurită este ce se înţelege prin situaţie semiotică.

Relaţia dintre semnificaţie şi obiect constituie una dintre cele mai artificiale problematici ale semanticii şi poziţia adoptată generează, în plan filozofic, o atitu­dine definitoare pentru orientarea ideologică. Ori „pro­blema semnificaţiei apare în contextul unei situaţii se­miotice (sign-situation) sau, mai simplu, în contextul unui proces de comunicare între oameni, deoarece acest p r o c e s . . . este tocmai procesul de transmitere a gîn-durilor, a sentimentelor etc , cu ajutorul unor semne, este un proces de creare a unor situaţii semiotice" 1 3.

In psiholingvistică, atît emiterea, cît şi receptarea şi înţelegerea nu sînt posibile decît prin descoperirea semnificaţiei: „semnele nu sînt înţelese izolat. înţele­gerea, am văzut, este un act rapid, prin care semnele, cu nucleii lor semnificativi, sînt raportate la un sistem de referinţe, la c o n t e x t . . . pînă cînd, la un moment dat, apare sensul complet, ca o treaptă nouă în activi­tatea de înţelegere.

Receptarea presupune deci, de cele mai multe ori, o amplificare a datelor oferite de către expresia expli­cată şi o referire la un context total"14. Contextul în comunicarea verbală este o altă^ modalitate de a stabili situaţia semiotică.

Dealtfel, raportarea la un „sistem de referire", există în diagrama de explicaţie a cărţii lui C. K. Ogden şi I. A. Richards 1 5, cît şi în aceea a lui E. S. Johnson 1 8 , cărora A. Schaff le impută influenţele pragmatismului

1 3 A d a m S c h a f f , Introducere în semantică, Ed. Ştiinţifică, p. 2 2 9 .

1 4 T. S l a m a - C a z a c u , Introducere în psiholingvistică, Ed. Ştiinţifică, 1 9 6 8 , p. 9 7 .

1 5 C. K. O g d e n , I. R. R i c h a r d s , The Meaning of Mea-ning, Rontledge a. Kegan Paul, London, 1 9 5 3 .

1 6 E. S. J o h n s o n , Theory and Practica of the Social Stu-dies, The Mac Millan Co., N e w York, 1 9 5 6 .

161

american, dar relevă introducerea în contextul situaţiei semiotice, a omului, a vorbitorului care produce sem­nele, le transmite şi le recepţionează, pentru a le con­feri o semnificaţie. Notăm în paranteză că ceea ce am intenţionat să dobîndim prin cercetările întreprinse de noi, a fost tocmai „starea unităţii emiţător-receptor", adică a individului care produce în permanenţă sem­nele, utilizează limba şi la care semnele determină o_ anumita şjxucţurare genetică a funcţiilor şi operaţiilor

—psffioIoSlectuale. A. Gardnier 1 7 introduce, ca fiind fundamental, pro­

cesul de comunicare interumană, socială şi prefigurează o nouă interpretare, mult mai apropiată de interpre­tarea noastră, o situaţie semiotică plecînd de la factorii fundamentali ai vorbirii: „Prin urmare, vorbitorul, as­cultătorul şi lucrurile despre care se vorbeşte, sînt cei trei factori fundamentali ai vorbirii normale. Mai tre­buie să adăugăm la ele cuvintele pronunţate".

Pornind de la această poziţie, care, după expresia lui A. Schaff pune capăt fetişizării semnului şi tempe­rează, pe de altă parte, excesul de situaţie semiotică, autorul conchide că „situaţia semiotică are loc atunci cînd cel puţin doi oameni comunică prin semne, pentru a-şi transmite unul altuia gîndurile proprii, expresia sentimentelor, a voinţei etc , legate de un anumit obiect («univers du discours») la care se referă comu­nicarea" 1 8.

Intr-un asemenea context, care, în esenţă, conţine toate elementele unui sistem deschis de comunicare, sînt generate semnificaţiile ca rezultat al relaţiilor obiectuale între doi sau mai mulţi „producători" şi „mî-nuitori" (verbali) de semne şi conţinuturi intelectuale. In schema noastră am surprins, în linii generale, o atare situaţie.

Situaţia semiotică, însă, aşa cum este prezentată de semanticieni sau de lingvişti, este o situaţie standard.

Neuropatologia, ca şi psihologia deficienţilor audi-

1 7 A. G a r d n i e r , The Theory of Speech and Language, CI. Press, Oxford, 1951, p. 28.

1 8 A. S c h a f f , op. cit., p. 246.

162

tivi 1 9 , au încercat să detecteze modificările semantice în situaţii speciale — ca în cazul afaziei sau al surdi-mutităţii. în afazie, ca şi în surdimutitate, cîmpul de semnificaţii se modifică, capătă o specificitate şi, mai ales, o limitare, tocmai ca o consecinţă a modificărilor i ntervenite în situaţia semiotică.

Situaţia semiotică se modifică însă numai atunci cînd starea subiectului, în calitatea sa de producător de semne, este modificată. Atîta timp cît subiectul îşi menţine funcţia productivă, reproductivă şi transmiţă-tor-receptoare a unui tip de semne, situaţia semiotică nu se alterează, pînă la abolirea procesului de comuni­care.

Cazuistica noastră, însă, ne-a pus în faţa unor difi­cultăţi din acest punct de vedere. Copiii cu sindromul de neintegrare a vorbirii îşi pierd calitatea de produ­cător de semne verbale şi de transmiţători ale acestora. Cu toate acestea, ei intră în relaţii sociale specifice situaţiei semiotice şi, mai ales, comunică şi se dezvoltă mintal pe baza categoriilor mintale determinate de către situaţia semiotică.

Pe de altă parte, oligofrenii sînt în relaţii plenare de tipul unei situaţii semiotice normale, dar cîmpul semnificaţiilor este extrem de redus şi penuria seman­tică extrem de accentuată. Depăşirea unor atări impe­dimente necesită o explicare a noţiunii de funcţie se­miotică.

Ca atare, vom comuta sistemul de referinţe din do­meniul semanticii şi filozofiei, în cel al psihologiei genetice.

Psihologul de prim rang, J. Piaget, introduce în ex­plicarea genetică a psihismului uman, noţiunea de funcţie semiotică. In Psihologia copilului, capitolul III este consacrat în întregime funcţiei semiotice sau sim­bolice. Dar, circumspect faţă de lingvişti „care disting cu grijă între simboluri şi semne", Piaget opinează

1 9 D. F r e y , The developement of the phonological systern in normal and the deaf chilă, în: F. Smith, G. Miller (red), „The cenesis of language, A Psychologistique approch", Gambridge,, I-ondon, M.I.T.-Press, 1964, pp. 187—206.

163

pentru termenul de funcţie semiotică, pentru a desemna „funcţiunile referitoare la ansamblul semnificanţilor diferenţiaţi" 2 0, ea determinînd şi, fireşte, fiind condi­ţionată de „evocarea reprezentativă, care presupune posibilitatea de constituire şi folosire a semnificanţilor diferenţiaţi" 2 1.

Conduitele în care este implicată funcţia semiotică^ sînt în număr de cinci: a. imitaţia amînată; b. jocul, simbolic; c. desenul; d. imaginea mintală; e. limbajul s

înainte de a explicita interrelaţia dintre funcţia se­miotică şi fiecare conduită, J. Piaget spune: „In con­cluzie, funcţia semiotică dă naştere astfel la două feluri de instrumente: ^âîmISol'ufile care sînt „motivate", adică prezmlS' —'deşi^mT "nişte semnificanţi diferenţiaţi..— o asemănare oarecare cu semnificaţii lor şi [semnele^ care sînt arbitrare sau convenţionale".

Iar după cercetarea amănunţită a celor cinci condiţii, pe care le socoteşte în acelaşi timp cinci aspecte ale funcţiei semiotice, conchide: „Cu toată diversitatea ui­mitoare a manifestărilor sale, funcţia semiotică prezintă o unitate remarcabilă. Fie că e vorba de imitaţia amî-h'ată, de joc simbolic, de desen, de imagini mintale şi

fde amintiri-imagini sau de limbaj,^ea constă în a per­mite evocarea reprezentativă a obiectelor sau a evenl-TOenteTsT'care hu sînt percepute actual. Reciproc^ jiacă

I ea face astfel posibilă gîndirea, oferindu-i un cîmp de \ aplicaţii nebănuit, în opoziţie cu limitele restrînse ale

acţiunii senzorio-motorie şi ale percepţiei, ea nu pro­gresează decît sub îndrumarea şi datorită aportului acestei gîndiri sau al inteligenţei reprezentative".

Dar, susţine în continuare Piaget, nici o altă funcţie, cum ar fi, de pildă, memoria, şi cu atît cele enumerate anterior, „nu se pot dezvolta şi nu se organizează fără ajutorul structurii propriei inteligenţe" 2 2.

Precizările, delimitările şi formulările din Psiholo­gia copilului au caracterul permanenţei în cadru!

2 0 J. P i a g e t , B. I n h e l d e r , Psihologia copilului, Ed. .Ştiinţifică, p. 45.

2 ' Idem, p. 49. 2 3 J e a n P i a g e t, op. cit., p. 76.

164

sistemului gîndirii psihologice piagetiste, întrucît au­torul reia, în forme diferite şi în contexte diferite, pro­blema funcţiei semiot ice 2 3 2 4 . Toate revenirile se fac în funcţie de necesitatea explicitării dinamicii evolu­tive a inteligenţei sau gîndirii.

O contribuţie care depăşeşte acest cadru, vizînd o integrare a problemei semioticii într-o viziune ştiinţi­fică şi filozofică generală, ni se pare a fi lucrarea pre­zentată la Congresul de Sociologie de la Evian în 1966, „Mecanisme comune în ştiinţele despre om" 2 5 .

După cum am arătat într-un capitol anterior, contri­buţia autorului se inserează într-o problematică majoră gîndirii filozofice contemporane, anume raportul între informaţie şi reflectare.

în penultimul paragraf al lucrării amintite, J. Piaget operează distincţii între „semnalizare biologică şi func­ţie semantică".

El susţine că pe toată scara evoluţiei formelor com­portamentale găsim reacţii determinate de indicii sau semnale, datorită organizării sistemului nervos. Aceste indicii poartă în ele o semnificaţie biologică. „Se nu­meşte indiciu, spune Piaget, un semnificant nediferen­ţiat de semnificatul său (excepţie făcînd funcţia sa semnalizatoare)".

Indiciul este în acelaşi timp şi semnul. Dar dacă semnului i se atribuie o semnificaţie convenţională, devine „semn". „La anumite primate şi la om (începînd din al doilea an) apare un ansamblu de semnificanţi diferenţiaţi de semnificaţii lor, în sensul că ei nu mai aparţin obiectului sau evenimentului desemnat, ci sînt produşi de subiect (individual sau colectiv) în vederea evocării sau reprezentării acestor semnificaţii chiar în lipsa oricărei imitaţii perceptive actuale din partea lor: a ş a sînt simbolurile şi semnele şi se numeşte funcţie semiotică (sau adeseori simbolică) această capacitate de

2 5 J e a n P i a g e t , La psychologie de l'intelligence, De -lachaux et Niestle, 1936.

2 4 J e a n P i a g e t , La formation du symbole chez Venfant, Delachaux et Niestle, Suisse, 1946.

2 5 J. P i a g e t , Mecanisme comune în ştiinţele despre om, in „Sociologia contemporană", Ed. Politică, 1967, pp. 26—37.

165

evocare prin semnificanţi diferenţiaţi, care permite atunci construirea reprezentării sau gîndirii" 2 6.

Una dintre problemele interdisciplinare de primă im­portanţă este aceea de a preciza legăturile diverselor manifestări semiotice cu dezvoltarea reprezentării sau gîndirii în general, independent de relaţiile eventuale şi mai speciale între limbajul articulat şi logică 2 7 .

Poziţia de rezolvare a acestei probleme nu este indi­ferentă. Autorul observă că numeroşi psihologi şi mai ales lingvişti consideră limbajul prin semne sursa gîn­dirii. Pentru J. Piaget, această generalizare a funcţiei generative a limbii este o eroare. La o asemenea vi­ziune, psihologul elveţian contrapune două mari teze:

„Dacă limbajul e un auxiliar necesar determinării gîndirii în măsura în care aceasta constituie o inteli­genţă interiorizată, el este cu toate acestea animat de inteligenţă, care îl precede sub forma sa senzorio-mo-trică".

Aceasta este prima teză. Cea de a doua, care ne r e ­ţine în mod deosebit atenţia noastră este formulată de către autor astfel: „Pe de altă parte^nteriorizjn;ea__ijm^er

ligenţei senzorio-motrice în reprezeiî^re'sâu în gîndire mi ţine numai de limbaj, ci de ţuncţia semioticii în an­samblul său. "" In această privinţă, datele de psihopatologie prezintă un deosebit interes şi sînt încă multe de aşteptat de la o colaborare între lingvişti, psihologi şi neurologi" 2 8.

Se impune stabilirea unor puncte sigure de reper., în delimitarea fenomenului denumit de J. Piaget func­ţie semiotică.

J. Piaget se ocupă de funcţionalitatea psihică în on-togeneză, în care stabileşte locul şi rolul limbajului, nu numai ca sistem de comunicare cu ajutorul limbii, ci mai ales ca proces şi operaţie psihointelectuală. El abordează, deci, geneza şi organizarea limbajului în contextul inteligenţei şi gîndirii, explorînd cu precă-

26 Idem, p. 52. 27 Ibidem. 28 Idem, p. 53.

166

iere. mecanismele şi structura internă şi mai puţin funcţia comunicativă a acestuia.

Abordarea problemei se face în cadrul situaţiei semio-ice (sign-situation), deci şi prin implicaţii ale disci­

plinei — pe care Saussure o vedea în întregime psiho­logie socială — de care ne-am ocupat în introducerea icestui capitol, adică a semioticii.

Aşa cum am arătat, semiotica, în funcţie de aspectul relaţional studiat, are mai multe compartimente. J. Piaget, în cadrul general al semioticii, se plasează în iomeniul pragmaticii.

Dar semiotica este o disciplină complexă şi studiază, pe baza unei metodologii proprii, multiplele aspecte ale relaţiilor între obiect, subiect şi semn. Explicarea mo­lului de producere a semnelor de receptare, de pre­lucrare, de codare şi decodare utilizează, fără îndoială, » diversitate de structuri şi de funcţii. J. Piaget folo­seşte termenul de funcţie semiotică, atît în legătură cu ,eneza semnelor şi simbolurilor, cît şi cu inteligenţa i gîndirea. Este firesc să ne întrebăm dacă autorul nu

• ire în vedere o funcţie esenţială şi specifică procesuali-t-ăţii psihice de la reprezentare la gîndire şi numai o funcţie legată de cele cinci conduite din etapa pre-

peratorie a inteligenţei? în special, din precizările oferite în comunicarea de

la Evian, şi din interpretarea poziţiei sale de ansamblu — adică în toată opera sa — ni se pare că funcţia sflc liiotică constituie o funcţie esenţială a _psihismului

' iman^care „pregăteşte" uri cîmp imens, gîndirii — prin simboluri şi limbaj — dar care este, în evoluţia ei, • ondiţionată de către inteligenţa reprezentativă.

Fiind o funcţie, ea trebuie să acţioneze într-o struc-'ură şi să fie rezultatul „prefacerilor" structurale. In privinţa aceasta ni se pare că lucrurile au rămas sus-oendate. Desigur, pot fi trase anumite concluzii prin leducţie. Dar în vecinătatea unei uimitoare şi unice • pere psihologice ca aceea a lui J. Piaget, orice su­poziţie constituie o gravă impietate.

De aceea, cutezanţa noastră a mers şi merge în direc-'ia unor sublinieri — pentru că şi cuvîntul completări nseamnă prea mult — pe baza datelor expuse în lu-

167

crare, sau agonisite în cele două decenii de studiu ex - ] perimental şi clinic al limbajului copilului. i

Lectorul este deja familiarizat cu cazuistica supusă j cercetării noastre. Cu excepţia subiecţilor din grupa de j control, care sînt normal dezvoltaţi, atît audiomuţii, j cît şi oligofrenii fac parte din domeniul patologiei. 1

J. Piaget, în continuarea studiului său, face apel la re- i zultatele obţinute de P. Oleron 2 9, Vincent 3 0 , la studiul j funcţionalităţii intelectului la surdomuţi şi la datele lui j B. Inhelder 3 1, provenite din cercetări asupra oligofre-nilor. i

Lucrarea noastră pune în discuţie, într-o altă modali­tate decît autorii citaţi, organizarea, structurarea, şi funcţiile limbajului în contextul proceselor cognitiv-intelectuale, la copii care nu sînt surzi, dar nu au vor­birea dezvoltată pînă la 7—10 ani, în comparaţie cu alţii care au vorbire, dar nu au un intelect dezvoltat.

Desigur, întreaga operă a lui J. Piaget este tăiată în muchii de o strălucire singulară a forţei de pene­traţie în procesele pline încă de obscuritate ale psihis­mului infantil.

Una dintre marile sale „apercu-uri" o constituie după părerea noastră, surprinderea unei funcţiuni psihice; care să permită detaşarea cunoaşterii de contingent'' şti înlocuirea obiectullIi~cu un semnificant de t ipur~sîm-' bolului, sau al imaginii mintale. Trecute oarecum n e ­observate de semiologi şi mai ales de psihologi, nouă ni se pare o problemă esenţială a organizării, structu-l rării şi funcţionalităţii psihismului uman.

In evoluţia sa, psihismul uman s-a dezvoltat pe baza procesului dialectic dintre structură şi funcţie. Arheo­logia psihicului uman demonstrează că relaţia senzo-

2 9 P. O l e r o n , Hecherch.es sur le developement mental de sourds-muets. Contributions ă Vetude du probleme langage et pensee, C.N.R.S., Paris, 1957; P. O l e r o n e t H e r r e n , L'aquisitions des conservations et le Langage Enfance, 1961^ pp. 200—219.

3 0 V i n c e n t-B o r e 11 i, La naissance des operations logi-ques chez Ies sourds-muets, Enfance, 1951, pp. 222—238 şi Enfance 1956, pp. 1—20.

3 1 B. I n h e l d e r , op. cit.

168

ială între subiect şi obiectele lumii exterioare s-a bazat pe o structură neurofiziologică dată. Funcţia de relaţie, u scopul de asimilare şi echilibru în cadrul structurii leuropsihice (homeostazia neuropsihică), dar şi în ca-!rul structurii relaţiei obiectuale a adus, prin exerci­

tarea ei în condiţii de limită şi mai ales pe o lungă perioadă de timp, modificări în structură. Aceste modi­ficări au mărit şi redimensionat potenţialele receptive, le preluare şi de relaţie operativă a structurii, creînd

astfel funcţii noi sau imprimînd noi dimensiuni unei funcţii vechi.

Să luăm, ca punct de plecare, relaţia dintre om (uni-: ate cognoscibilă) şi un obiect oarecare, o piatră, de pildă. Datorită funcţiilor structurii vizuo-motorii, piatra i fost introdusă în cîmpul de cunoaştere (percepţie) a osului. Manipularea ei a creat modificări funcţionale, ensionale în cîmpul structurii vizuo-motorii şi tactile,

i'entru reechilibrare, omul a stabilit un raport cît mai îndelungat cu obiectul respectiv, care, prin transmiterea i însuşirilor sale, a determinat intrarea în conexiune a mai multor regiuni neurologice. Funcţia structurii vi­zuale, realizarea cîmpului vizual a fost conexată altor funcţii şi altor structuri care au produs un univers structurat pe mai multe dimensiuni.

în relaţiile de adaptare, piatra i-a prilejuit omului, le la începuturile istoriei sale bipede, multe situaţii de

contact şi operative. In timpul mînuirii ei, poate din i otîmplare, poate ca rezultat al unui reflex de orien­tare biciuit de funcţia asimulatorie psihică incipientă, piatra a fost ciocnită şi a sunat. Sunetul a implicat alte legiuni, alte structuri ale creierului în direcţia unor relaţii cu obiectul, dominant motorii. O nouă calitate a obiectului înseamnă o nouă configuraţie a funcţiei, în fond, înseamnă o intermutaţie structurală, cu o funcţie comună: de asimilare într-o formulă unitară a diver­selor ipostaze ale realităţii.

Acest moment a marcat formarea unei structuri morfofuncţionale de relaţie obiectuală.

Pentru a intra în relaţie de comunicare, indivizii iveau nevoie de un conţinut de cunoaştere: structura relaţiei obiectuale a constituit unul dintre primele con-

169

inuturi comunicabile, pentru că el exprima o necesi­tate de adaptare.

Calitatea specială exprimată prin sunet sau prin i'orma pietrei, după împrejurări, a devenit semnal. El transmitea, comunica un conţinut intenţionat. Struc­tura relaţiei obiectuale reprezenta în acest moment o configuraţie de trei structuri, care au mai multe funcţii: perceptivă (pe mai multe canale), operativă şi de sem­nalizare.

Oamenii au observat însă că semnele sonore, care ;ă se audă la distanţă, atunci cînd nu pot să-şi comu­nice gestual sau prin mimică pot fi emise şi de către i paratul fono-articulator. Alături de indicii din natură, trăsnet, zgomotele copacilor, ale animalelor, care aveau > semnificaţie biologică, omul reţine în relaţiile dintre >biecte şi el şi dintre el şi obiecte, semnale cu semni­ficaţii mai largi şi care să depăşească situaţia imediată.

Marcăm momentul în care semnalul sonor, fie vocal, fie produs prin mînuirea obiectelor, foloseşte la comu­nicare. Universul spaţial îşi capătă şi o dimensiune tem­porală. Oricum, existenţa unei modalităţi mediatoare a reflectării a însemnat unul dintre „salturile" hotărî-loare în devenirea psihismului uman.

Semnalele au „reprezentat" obiectele şi acţiunile fie spaţial, fie temporal. Tot ele au înlesnit posibilitatea schimbului între oameni şi au furnizat informaţia de altă natură decît aceea brută a simţurilor.

Descoperirea unui univers multidimensionat a im­pus, pentru a fi asimilat şi transpus în semne (sim­boluri, gesturi, vorbe), apariţia unei structuri pluri-funcţionale care să „traducă", să prelucreze prin sin­teze specifice mulţimea stimulilor pînă la încapsularea lor într-un semn. Această structură, după părerea n o a ş - i tră, a cărejfirricţigj:^ reali- f aţii Iru^emr^ şi a acţiunii semnelor asupra realităţii, ste strU&ura semiogeneticăT~Pe Jbaza ei sînt posibile

reprezentările, simbolurile, semnificaţiile, procesele şi 1

operaţiile intelectuale. Aşa cum remarca J. Piaget, ea nu este numai limbaj,

i mult mai mult.

171

Dacă ar fi numai funcţie de mediere, aşa cum apare la J. Piaget, ea ar trebui să fie subordonată limbajului.

Experimentele noastre ne-au demonstrat că există o,„şJxuctură fundamentală şi esenţială a psihismului, care permite, prin funcţiile sale multiple, să se producă simboluri, semnificaţii, semne şi acestea să construiască, să structureze în forme şi operaţii din ce în ce mai complexe şi — ceea ce ni se pare esenţial — mai su­puse, mai determinate de către semne. Structura semio-

fenetică are, cum vom vedea, un corespondent neuro-inamic, aparatul integrator cenfcrencefalic (Penfield). Existenţa ei a generat structurile diferenţiate ale psi­

hismului, sub influenţa transformărilor produse de către diversele sale funcţiuni, pe care le exercita tocmai cu ajutorul acestui vast complex structural.

Structura semiogeneticâ a organizat, prin funcţia sa simbblizantă, structura simbolurilor; prin funcţia sa generalizantă, structura reprezentărilor;, prin funcţia sa s ţ ^ T U f t " a n t ă i s t r u c t u r a Umbajului _^_42e_Băz^.fift^ju^ lui — dar nu numai prin limbaj, — operaţiile gîndirii.

Structura semiogenetică îndeplineşte funcţii cogni­tive — şi de aceea ea îşi exercită acţiunea şi asupra senzaţiilor şi percepţiilor — şi funcţii operaţionale la nivel logic. Funcţionalitatea ei se manifestă şi pe ori­zontalitatea şi pe verticalitatea personalităţii psihice umane. v

(Funcţia semiogenetică] exercită acţiuni de reglare şi decizie~asuprâtuturor celorlalte structuri din fig. 48. "Reprezentarea grafică impune o desfăşurare pe ori­zontală, ceea ce modifică viziunea tridimensională a realităţii. In fond, structura semiogenetică constituie o modalitate specifică a procesului de reflectare con­ştientă.

Astfel privite lucrurile, procesul reflectării devine semiofactum. întreaga reflectare conştientă este mode­lată de către funcţiile structurii semiogenetice, impri-mîndu-i specificul ei, adică organizarea relaţională dintre obiect şi subiect, pe baza potenţialelor funcţio­nale ale tuturor structurilor, captate şi vehiculate de către semne.

172 173

Cîteva precizări, izvorîte din cercetările noastre. J. Piaget, în citatul raportat deja, limita rolul lim­

bajului în structura gîndirii, fără să explice de ce. Piezultaţele...cercetărilor pe oligofreni, la care struc­

tura semiogenetică este în mare măsură abolită,, de-"monsfreăza că se păstrează stoucţura verbâlăLlnjCjţdrvil. celorlalte structuri.TJâr funcţia' de verbalizare, de ope-raţîonalitate a limbajului, deci de transformare a in­formaţiei la nivelul gîndirii este foarte anemică. Acest fapt determină specificul limbajului, oligofrenului care nu este concret, ci o modalitate de etichetare a relaţie/ obiectuale.

în acelaşi timp, am văzut că indicele de reflectare al copiilor cu pligofrenii se apropie de o valoare nulă. Fenomenul nu poate fi explicat pe baza psihologiei clasice. Formula reflectării ca proces este dată de va­loarea semnului. Valoarea semnului în procesul de re­flectare este generată de calitatea şi intensitatea func­ţiilor semiogenetice în totalitate. Din contră,^ la copiii cu audiomutitate, structura verbală este nedezvoltată, dar funcţiile semiogenetice fiind prezente, ele utilizează — prin compensare — alte moduri de semne sau ela­borează alte semne subverbale sau paraverbale.

Există, în cazuistica noastră, o fată audiomută de 27 de ani, cu intelect normal, care a învăţat (singură) să scrie şi să citească. în lexie, cu mari dificultăţi, reu­şeşte să contureze sonor cuvîntul, al cărui înţeles ră­mîne exact. în vorbire utilizează 'forme proprii (ne-întîlnite în nici un alt tip de tulburare a vorbirii) _— un cod special — pentru a transmite conţinuturile min­tale sau afective. El a devenit într-o oarecare măsură inteligibil pentru cei din jurul ei, dar rămîne „o limbă străină" pentru orice alt post de recepţie.

în faza în care subiectul nu elaborează un sistem propriu de semne, pe baza funcţiilor semiogenetice, se dezvoltă la nivel de normalitate limbajul interior care, în mare măsură, nu ascultă de legile utilizării codului verbal. „Aşadar — spune Vîgotski, care a studiat modificările semnificaţiei cuvintelor la diverse categorii de bolnavi şi normali — ideea nu coincide nemijlocit cu expresia verbală . .. Ideea nu se exprimă prin cuvînt,

174

ci se realizează în cuvînt. Uneori ideea nu se realizează în cuvînt" 3 2.

Se pare că Vîgotski, cu toată perspicacitatea sa psiho­logică excepţională, a abstractizat rolul cuvîntului în latura sa materială şi n-a păstrat conţinutul său se­miotic. Adică a supraapreciat vorba — vorbirea şi nu limbajul — care cunoaşte multiple forme. A gîndi pre­supune limbaj, logos, dar nu neapărat vorbire, cuvînt.

Este o poziţie idealistă aceea pe care o exprimăm noi? Nicidecum. Aplicarea principiului istoricităţii unui fe­nomen ne dezvăluie adevărata esenţă a sa. Limbajul, cu toate componentele sale, prin toate funcţiile sale, a produs o „mutaţie" (H. Pieron). Procesul de interferare a structurilor în cadrul relaţiilor şi acţiunilor obiec­tuale, sub acţiunea de sinteză şi organizare a limbaju­lui, a determinat modificări esenţiale în funcţionalitatea întregului aparat neuropsihic uman şi a modului de cunoaştere.

Limbajul s-a creat ca sistem, deci cu o organizare, cu o reglare şi o comandă automată şi a inclus în func­ţionalitatea sa cea mai mare parte a structurilor cere­brale. Legătura dintre formularea ideii şi exprimarea ci a fost, la început, de tipul cauză-efect. Transformările structurale şi funcţionale care au fost generate de acti­vitatea dominant-mintală a omului, au dus la elabo­rarea unor interstructuri cu caracter nu numai func­ţional prin care se realizează operaţiile logice ale gîn­dirii. Sistemul lingvistic este limitat. Sistemul logic este infinit şi aceasta garantează progresul permanent al gîndirii umane.

Ipso facto, o parte din procesele gîndirii nu se mai '•rvesc de formulări verbale care sînt neeconomicoase,

'•i se efectuează printr-un model simplificat, dar mult mai eficient. O rezolvare prin metoda de gîndire euris-iică se bazează pe o acumulare de date obţinute prin raţionamente verbalizate, în etape diferite. Rezolvarea insă nu mai reface raţionamentele — nu mai trece prin toate fazele — ci se serveşte de un alt dispozitiv, de

3 2 P. V î g o t s k i , Opere psihologice alese, voi. II, E.D.P l'.'H'ureşti, 1972, p. 297.

175

un alt program superior, care reprezintă un stadiu al evoluţiei recente.

Smith, Brown, Toman, Gradman 3 3 au întreprins ur­mătorul experiment: cu ajutorul substanţei d. tubo-curasină au produs un blocaj ai muşchilor efectori ai pronunţiei şi articulaţiei. Substanţa pomenită nu are efecte asupra activităţii scoarţei cerebrale.

Prin intermediul electroencefalogramei autorii au constatat că în activitatea de gîndire necesară rezol­vării unor probleme era prezentă la pragul normal, chiar în timpul blocării mişcărilor fono-articulatorii. După trecerea efectului substanţei, subiecţii mărturi­seau că tot timpul ei au gîndit fără să articuleze. A gîndi sau a cunoaşte fără intermediul formulării ver­bale constituie un proces de transpoziţie modală, fe­nomen pe care psihologia sistemică îl recunoaşte ca atare 3 4 .

Absolutizarea legăturii dintre conţinutul de cunoaş­tere sau de gîndire şi formularea verbală este rezul­tatul unui raport univoc dintre gîndire şi limbaj. Nu sîntem convinşi că expresia „unitate dialectică" a gîn­dirii şi limbajului este cea mai fericită. Deocamdată, ceea ce ni se pare veridic este că limbajul constituie o structură din sistemul gîndirii şi relaţia interstructu-rală se stabileşte printr-o funcţie comună: funcţia se­miogenetică, care, după cum am văzut, are mai multe modalităţi.

La gradul de evoluţie a organizării sistemului de co­municare între conţinut şi lumea valorilor concretizat în semn, codul verbal reprezintă numai o formă a mesajului, nici singura şi nici absoluta. Dealtfel, psiho­logii şi filologii care absolutizează formularea verbală pornesc ei înşişi, de la o concepţie eronată despre ori­ginea gîndirii şi limbajului. După un studiu de psiho­logie comparată, Vîgotski stabileşte nişte concluzii fun­damentale (s.n.). Reproducem două dintre ele care in­teresează relaţia dintre gîndire şi limbaj:

3 3 N. M u n n , Psichology, Harper, ed. 4. London, 1961, p. 490. 3 4 M. G o 1 u, A. D i c u, Introducere în psihologie, Ed. Şti­

inţifică, 1972.

176

1. Gîndirea şi limbajul au rădăcini genetice diferite; 2. Dezvoltarea gîndirii şi a limbajului merge pe linii

diferite şi independente una de alta 3 5. Desigur metoda utilizată de Vîgotski atunci, este

adoptată şi de unii psihologi generativişti de astăzi, căutînd să deducă din compararea stadiilor de dezvol­tare a antropoidelor prin comparaţie cu omul anumite legităţi de dezvoltare a omului, ni se pare, în lumina datelor de neuropatologie şi anatomie comparată mo­derne, cel puţin neadecvată. Una dintre dovezi este şi concluzia la care a ajuns Vîgotski şi la care ajung toţi psihologii care procedează ca atare pentru că faptele fundamentale stabilite de Vîgotski se bazează pe con­statarea că „antropoidele manifestă un intelect de tip uman în anumite privinţe (rudimente de folosire a uneltelor) şi un limbaj de tip uman — cu totul în alte privinţe" (fonetica limbajului, funcţia emoţională şi rudimente ale funcţiei sociale a limbajului)" 3 6.

Studiile contemporane asupra antropoidelor duc une­ori la rezultate spectaculoase, cum este cazul maimuţei Viki, aparţinînd soţilor Nayes, care utilizează cîteva cuvinte foarte uzuale.

Specific limbajului uman este că dispozitivele de care dispune, sub solicitările exterioare sociale, produce semne şi organizează cîmpuri de combinaţii aproape infinite. Aceste cîmpuri sînt saturate de semnificaţii, sensuri etc., de natură convenţională. Aspectul social al limbajului este definit de natura convenţională-contextuală a semnului. Omul învaţă un semnal din necesitatea comunicării, dar nu cu un singur sens dat de condiţia biologică, ci ou întreaga gamă de semni­ficaţii generate de convenţia relaţiilor sociale şi logice. La maimuţă sunetele nu sînt semne, ci indicatori inter-specifici, valabili în primul rînd pentru specia respec­tivă şi de neînţeles ca sistem de comunicare pentru alte specii.

Cuvintele lui Viki sînt, în esenţă, tot indicatori, pen­tru că nu sînt utilizaţi decît în relaţiile biologice, de

3 5 P. V I g o t s k i, op. cit, p. 83. •»c Ibidem.

177

necesitate şi numai cu persoanele care le-a condiţionat învăţarea (prin tot felul de mijloace artificiale!) Mai­muţa, prin structura creierului său, poate „învăţa", „engrama" în memorie de scurtă durată, anumite com­portamente, în special cele motorii, deoarece în ulti­mele experienţe americane s-a reuşit ca o maimuţă să înveţe dactilemele sistemului de comunicare al surdo­muţilor americani.

De aici şi pînă la funcţia socială a limbajului s-ar părea că nu mai este mult. Pentru că tocmai funcţia semiotică lipseşte organizării cerebrale şi psihologice a animalului. In experienţele lui Kelley pe o maimuţă şi pe copilul său — crescuţi împreună — despărţirea universurilor oarecum comune cît timp au fost dominate de trebuinţa biologică, s-a oprit net în clipa în care a apărut limbajul. Deosebirea dintre copilul-om şi copilul-maimuţă a devenit netă şi ireductibilă. Şi primul han­dicap esenţial al maimuţei a fost dat de funcţia comu­nicativă inter individuală şi nespecifică a copilului.

Această funcţie este rezultatul unor structuri inter-relaţionale. Leroi-Gourhan, stabilea pe documente paleontologice şi de anatomie comparată, că deosebi­rea intervenită în evoluţia comună a primatelor şi a omului se plasează în structura cîmpurilor vizual-mo-torii.

Mai sînt, desigur, şi alte specii de argumente. Obstacolul — spune N. Wiener 3 7 — care-1 împiedică pe

cimpanzeu să înveţe să vorbească este un obstacol le­gat de natura semantică, nu fonetică a limbii.

Cimpanzeul nu dispune pur şi simplu de mecanis­mul care i-ar permite să transforme sunetele auzite de el într-un punct de plecare pentru gruparea propriilor sale idei sau să le convertească într-o modalitate com­plexă de conduită.

Cu alte cuvinte, cimpanzeul ar putea vorbi dacă struc­turile de care se serveşte el i-ar permite o grupare a semnificaţiilor în cuvînt şi, prin cuvînt, în gîndire.

Problema nu se poate totuşi mărgini numai la o sin­gură parte a semioticii, adică la semantică. Pentru ca

3 7 N W i e n e r , Cibernetica, Ed. Politică, Bucureşti, 1967.

178

i vorbească, cimpanzeul are nevoie de o funcţie fun­damentală care să-i permită trăirea unei situaţii se­n/otice.

Această funcţie este funcţia semiogenetică (producă-ioare de semne şi simboluri), organizatoarea situaţiei emiotice, în care semnul se codifică şi se integrează in cunoaştere, comunicînd-o.

După părerea noastră, existenţa acestei structuri ge­neratoare de semne şi simboluri este limbajul, consti-mind mutaţia capitală, care i-a determinat destinul său de homo significans (Cassirer). In fine, urmează să sta­bilim raportul structurii semiogenetice cu limbajul. Operaţia devine posibilă numai după ce vom cunoaşte, in cadrul acestei perspective, ce este limbajul.

CAPITOLUL vin Limbajul, sinteza operaţ ională

Denumirea limbajului ca sistem aparţine lui I.P. Pav-lov şi constituie, fără îndoială, una din intuiţiile sale excepţionale. De observat că constituirea limbajului ca un sistem al semnalelor s-a impus pe baza unor con­statări de citoarhitectonică nervoasă. „Dacă — spunea Pavlov în prelegerea a treisprezecea — pe de o parte, scoarţa emisferelor cerebrale poate fi interpretată drept un mozaio alcătuit din nenumărate puncte izolate, cu un rol fiziologic definit într-un moment dat, noi avem, pe de altă parte, în scoarţă, un sistem dinamic dintre cele mai complexe, care tinde permanent să se inte­greze şi să prezinte o activitate integrat stereotipă. O acţiune locală nouă asupra acestui sistem este resim­ţită mai mult sau mai puţin de tot sistemul" 1. Datorită structurii morfofuncţionale a scoarţei cerebrale, nici în primul, dar mai ales în cel de-al doilea sistem de semnalizare, semnalele nu se produc izolat, prin răs­puns de tip univoc S->-R, ci prin integrare în sisteme.

In figura 49, reprodusă după W. Penfield şi L. Ro-berts, se poate observa ce zone întinse după scoarţă au implicaţii directe sau indirecte (prin inducţie ne­gativă) asupra funcţionalităţii limbajului.

1 I. P. P a v l o v , Prelegeri despre activitatea emisferelor cerebrale, Ed. Academiei, Bucureşti , 1951, p. 189.

180

In mod curent, se socoteşte drept „tulburare a l im­bajului" numai cea generata de mecanismele cerebrale sau de cele periferice. Tratatele de neurologie, şi în special cele de logopedie, utilizează acest sistem de re­ferinţe în clasificarea tulburărilor de limbaj.

Desigur, cercetările clinicii de neurochirurgie au pu­tut stabili cu mai multă uşurinţă unele regiuni din cortex care, în principal deservesc procesul de produ­cere al limbajului. Penfield şi Roberts, prin puterea stimulării electrice in vivo, întăresc descoperirile topo­grafice ale afazologilor de ia Pierre Mărie şi pînă la ei, delimitînd pe cortex două categorii de cîmpuri: a) cîm­puri care produc şi coordonează activiţateâ_funcţiei motorii a Tîin^j^ui; b) c împjjrrijcare^en^ rantează funcţia ideaţională a limbajului,.

Cîmpurîle corticaie amintite produc vorbirea numai in cadrul unei interacţiuni neuronale. Este adevărat că în cazul lipsei cîmpurilor motorii (Broca) latura domi­nantă a afaziei este motorie, deci există o oarecare-

181

autonomie a structurilor morfofuncţionale (Luria). Acest fapt este valabil pentru aspectul general. Vom vedea că afazia motorie nu pune la adăpost intelectul. {Lehrmitte) si mai ales unele procese ideaţionale de mai mare f ineţe7~"~ •

rn"e\T^oraTea şi funcţionarea limbajului normal, însă, interacţiunea cîmpurilor, pe baza unor principii de sin-cronitate şi organizare, este absolut indispensabilă.

Imensa varietate a cîmpurilor care iau parte la lim­baj în conexiunea sa cu gîndirea a generat printr-un proces normal de evoluţie (de salt), o organizare adec­vată scopului: comunicarea bipolară. Penfield porneşte de la premisa că „trebuie să existe în emisferă deter­minantă un mecanism funcţional unic, care pune în joc cele treî arii corticale ale limbajului şi este posibil ca un centru subcortical să-şi asume un rol foarte impor­tant în acest mecanism" 2. Sub aspectul verbo-motor, limbajul poate să fie, aşa cum susţinea R. Jakobson, o activitate recentă a cortexului. Penetraţia în arheolo­gia riguroasă a creierului ne dezvăluie că procesul de comunicare, de relaţii obiectuale simbolice, este mult mai vechi, şi pe baza existenţei acestui tip de comuni­care a fost posibilă o evoluţie structurală şi funcţio­nală ca aceea de astăzi. „Ariile subcorticale ale sub­stanţei cenuşii servesc cu ajutorul fibrelor lor de proiecţie să coordoneze şi să utilizeze activităţile ariilor corticale şi să integreze această activitate generală a creierului. Fascicolele de asociaţie transcorticale sînt importante, fără îndoială, dar ele au cu siguranţă o importanţă mai puţin esenţială decît integrarea subcor-ticală"3.

Importanţa activităţii de tip nespecific în toate pro­cesele de cunoaştere, a fost demonstrată de foarte mulţi neurofiziologi, dar în mod remarcabil de Şcoala lui Moruzzi din Pisa sau de către laboratoarele din Los Angeles (conduse de H. W. Magoun). Nu mai există îndoială că o primă şi extrem de importantă staţie de

2 W. P e n f i e 1 d, h. R o b e r t s , op. cit, p. 220. 3 Idem, p. 221.

182

integrare senzorială este constituită de către formaţia reticulată şi cea talamică.

O parte din cercetările consacrate legăturilor cortico-subcorticale ale limbajului (H. Jasper, W. Penfield, Smyth şi Stern, J. Klingher, A. Kreindler, M. Botez, M. Steriade etc.) îndreptăţesc să se presupună aproape de o anumită certitudine „că la om funcţiile celor trei arii corticale ale limbajului sînt coordonate prin proiec­ţiile fiecăreia dintre ele pe porţiunile talamice, şi că, datorită acestor circuite de o oarecare manieră, limbajul se elaborează"4.

Caracterul nespecific al activităţii regiunii corticale şi talamice, în primul rînd, tonalizarea afectivă a im­pulsurilor plecate din aceste regiuni, în al doilea rînd, ar putea indica faptul că înaintea emisiunii verbale,-inaintea elaborării unui cod, aceste regiuni conectate la cîmpurîle ideaţionale (simbolice şi generatoare de semnificaţii) să fi servit ca funcţie esenţială unor s i s ­teme extralingvistice de comunicare. Aceste funcţii, fi­reşte, amplificate şi mult diferenţiate prin complexi­tatea activităţii corticale, nu sînt altceva decît funcţia semiogenetică.

Oricum, această funcţie esenţială elaborării limbaju­lui articulat (deci îl precede) şi care cuprinde toate formele de relaţii interindividuale, nu este o conse­cinţă a dezvoltării unor cîmpuri strict delimitate, cor­ticale.

La nici o formă de afazie nu se pierde capacitatea de relaţie prin sistemele extralingvistice (gesturi, ati­tudini, simboluri etc) . Greşeala care ni se pare evi­dentă este că unii neurologi vorbesc de abolirea func­ţiei de simbolizare (Finkelberg). Este adevărat că bol­navul nu mai este capabil să mînuiască simbolurile grafice sau verbale (semnele), dar comportamentul lui in conţinutul vieţii sociale — mediu saturat de diverse tipuri de simboluri — este menţinut. Funcţia care diri­jează raporturile în cadrul „situaţiei semiotice rămîne in aceste cazuri intactă". Este evident că în numeroase cazuri afazicul este capabil de percepţie, cu precizie..

Idem, p. 223.

183

„El ştie la ce serveşte un obiect; el îl recunoaşte. El poate să facă apel, deci, la rezerva sa de experienţă engramată. Poate încă să înregistreze experienţa nouă a lucrurilor auzite şi văzute şi să le raporteze la tota­litatea experienţei anterioare asemănătoare. Astfel, ca­pacitatea sa de a recepţiona pe alte canale decît cele ale sunetului şi ale formei cunoscute este conservată"5. Funcţia generală şi fundamentală de a stabili relaţii de comunicare biunivocă în cadrul cunoaşterii şi prac­ticii este conservată aproape în toate cazurile de afazie, chiar cele în care formularea verbală este în totali­tate imposibilă. Experienţele lui Penfield (relatate în indexul de cazuri) demonstrează un fapt de o impor­tanţă excepţională. Să luăm de pildă, cazul C.A.: în timp ce electrodul a fost aplicat în perimetrul 26, pe aria exterioară a limbajului, i s-a arătat un picior uman. „Oh, eu ştiu ce este acesta. Este ce se pune în pantofi", a spus bolnavul. După ce electrodul a fost retras, ea a spus: „picior".

Conceptul depinde de o altă structură morfofuncţio-nală care, la rîndul ei, se serveşte de mecanismele for­mulării verbale. Mecanismele pot fi stopate, dar circu­laţia informaţiei care pătrunde prin alte forme de semne are aceleaşi efecte, prin funcţia semiotică şi pune în valoare categoriile mintale, forma cea mai evo­luată a gîndirii. Penfield vorbeşte de „un tezaur al memoriei verbale", cînd indică mecanismul cortico-talamic al limbajului. Ceea ce trebuie reţinut este fap­tul că lezarea cîmpurilor de producere a vorbirii nu modifică şi un mecanism de bază al limbajului, ca struc­tură integratoare, anume funcţia de circuitare a „cate­goriilor" fundamentale ale gîndirii.

Legitimarea funcţiei semiogenetice devine certitudine numai în perspectiva relaţiei dintre gîndire şi limbaj. Nu dorim să solicităm cititorului audienţa pentru dis­cuţii cu argumente pro şi contra, asupra acestei pro­bleme. Literatura şi discuţia de o înaltă competenţă a Tatianei Slama-Cazacu din lucrările sale fundamen-

5 Idem, p. 242.

184

tale 6 stau la îndemîna cititorului cu o eficienţă maximă. Noi vom porni de la datele furnizate de către cerce­tările expuse. De obicei, această problematică se stu­diază cu precădere prin descoperirea deosebirilor dintre o entitate şi alta, sau prin modul de interacţiune în pro­cesul comunicării 7. Metodologic sîntem constrînşi să trecem în revistă cîteva lucrări de sintetizare, sub forma unor definiţii ale limbajului, efectuate de cîţiva mari neurologi (cei mai mulţi se feresc sistematic s-o facă!). Russell Brain conchidea: „Limbajul este un mij­loc de comunicare în care simbolurile sînt utilizate pen­tru transpunerea ideilor, trezirea sentimentelor sau pro­vocarea acţiunilor. în limbajul vorbit, aceste simboluri sînt sunete, în limbajul scris acestea sînt forme vizuale. Impresiile tactile joacă un rol de semnale vizuale la orbi şi gesturile înlocuiesc limbajul vorbit la surdo­muţi"8. Brain se apropie foarte mult, deşi porneşte de la datele neurologiei, de definiţiile lingviştilor. Subli­nierea caracterului de comunicativitate a limbajului, ca element definitoriu, a permis ciberneticienilor apli­caţii extrem de interesante.

Comunicarea la Brain echivalează cu actul transmi­siei, aşa cum rezolvă problema şi S. A. Miller 9. Lim­bajul execută numai un act de „cărăuşie" a ideilor. Ideile, sentimentele, noţiunile sînt entităţi în afara limbajului? Confuzia între mecanismul verbalizării şi limbaj a fost mu!Tllâunat»are~p^îrlolo"gtei~îrT generai. ~ Atît behavîoîîpîr,cît~ şi curentele ,,neobehlîvîoîiste" (Chomski etc.) sînt bazate pe aceste descrieri.

Cum am mai arătat deja, pentru noi |deea Jconcep-lu l ) este un rezultat al unei acţiuni comune, în sistem

u T a t i a n a S l a m a - C a z a c u, Relaţia dintre gîndire şi limbaj în ontogeneză, Ed. Academiei , 1957; vezi şi Introducere

ii. psiholingvistică, Ed. Ştiinţifică, 1968, cap. V (pp. 336—377). 7 T. S l a m a - C a z a c u , Limbaj şi context, Ed. Ştiinţifica,

Rucureşti, 1959; T. S l a m a - C a z a c u , La dinamique des re-lations entre la pensie et le langage, în „Revue roumain des .i-ii-nces sociales", seria „Psychologie" 1965, nr. 2, pp. 167—180.

H apud W. P e n f i e 1 d, op. cit., p. 208. '•'S. A. M i l l e r , Language et Communication, P.U.F., I'nrls.

185

deschis- a intelectului şi a catalizatorului jşău^JimbajuL. Comunicarea este un act de exprimare a unei elabo-

~3^n~ănterioffe^ Două distincţii se impun. In primul rind, poziţia" faţă de ceea ce Jackson 1 0 înţelege prin „verbalizare": verbalizarea reprezintă un proces dublu: prima sa faţă este constituită din percepţie, faţa a doua din înţelegerea limbajului şi din faptul de a vorbi. Cu alte cuvinte, limbajul este a doua formă a unei funcţii mult mai complexe care este verbalizarea. Pen­tru noi, limbajul constituie un sistem deschis al gîndirii şi verbalizarea este activitatea de a utiliza un cod în cadrul circulaţiei energiei informaţionale în sistemul psihic general. Limbajul ca esenţă şi funcţionalitate nu. se epuizează în codificare şi transmitere. El mai posedă —, - după cum afirmă şi Brain — şi alte valenţe de comunicare. în secundar: el reprezintă legătura între simbolul şi conţinutul informaţiei lingvistice. Ofîcît ar fi de diferenţiat semnuT*(în" limbajul iui Brain = sim­bol) el reprezintă un rezultat al unei funcţionalităţi de şi în structură. Dacă simbolurile reprezintă conţinuturi de idei şi stări, aceasta înseamnă că trebuie să existe o structură unică şi pentru producerea stărilor şi pentru elaborarea ideilor. Pentru că Brain face observaţia foarte judicioasă că la orbi, printr-un proces de trans­fer, impresiile tactile joacă rol de simbol, iar la surzi gesturile.

Nu constituie acest fapt — dealtfel prea evidenţiat pentru ca să-1 mai pună cineva la îndoială — o dovadă că omul (homo significans) are un echipament special pentru producerea comunicării prin simboluri de o mai mare varietate decît cele lingvistice — una dintre mo­dalităţile cele mai definite?

în fig. 49 sînt indicate cîmpurile a căror lezare pro­duce tulburări ale scrisului de la agrafie pînă la formele fruste de dizgrafie. Scrierea (nivelul grafic), ca şi vor­birea, sînt activităţi învăţate. Ele au o funcţie comună care permite producerea lor, deşi cîmpurile sînt diferite:

1<> Selected Writings of John Nughlings, Jackson, ed. by James Taylor and Stoughton, London 1931, voi. 2 pp. 121—212.

186

la simbolul verbal X corespunde simbolul grafic Y şi la amîndouă un singur conţinut S. Conţinutul S nu este produsul procesului de verbalizare şi nici de scriere. Aceste procese devin forme de execuţie a conţinutului elaborat pe baza funcţiei semiotice.

Această funcţie poate să se servească, prin carac­terul său integrator, de orice formă de exprimare. „Este interzis!", conţinut exprimat prin semne de ordin l in­gvistic, poate fi exprimat, exteriorizat, comunicat prin alte multe tipuri de semne, începînd de la un simplu act motor şi pînă la semnul cromatic. Există o diversi­tate foarte mare de manifestări ale funcţiei semiogene-uce (aşa cum afirmă J. Piaget), dar toate utilizează 0 modalitate comună. „Limbajul — spune H. Hecaen —• activitate specific umană, instrument de comunicare şi elaborare a gîndirii este dobîndit de către subiect pornind de la sistemul arbitrar de semne, care repre­zintă limba 1 1. Definiţia, autorului .citat aduce un ele­ment de mare importanţă: limbajul este un instrument nu numai,de comunicare, ci şî.de. elăţiprare a gîndirii. ('u aproximativ 30 de ani înainte, H. Delacroix. con-' ihidea dintr-o altă perspectivă că ^jrTndiTrea produce 1 i mbajul dezvoltîndu=S£.prin_h^b^j."12

J „ Căutând nucleul de mare intimitate al procesului di­

namic gîndire-iimbă], autori ca J. Piaget şi B. Inhel-iler notează că elaborarea unui concept este rezultatul unor operaţii de sortare, clasificare, grupare. în esenţă, deci, conceptul — nucleu saturat de semnificaţie al cu-v i n t u i m " ^ ^ s t e o operaţie a intelectului şi, fiind o funcţie..în cadrul..unei structuri,,modifică în permanenţă structura, adică intelectul, gîndirea.

T. Slama-Cazacu, constatînd că atacarea problemei relaţiei dintre gîndire şi limbaj s-a produs la psihologi 'lin zona formării conceptelor — fapt extrem de eloc-\ i 'nt pentru natura relaţiei dintre gîndire şi limbaj — e s t e de părere că: „această problemă (geneza şi dezvol­tarea unor noţiuni de gen — n.n.) implică în mod ne-

1 1 H. H e c a e n , R. A n g e l e r g u e s , op. cit., p. 5. 1 J H. D e 1 a c r o i x, Le langage et la pensee, P.U.F., Paris,

l'XiO, p. 297.

187

oesar relaţiile dintre gîndire şi limbaj, prin însuşi spe­cificul acestor noţiuni, care reprezintă un înalt grad de generalizare, dar şi de abstractizare, o capacitate de sinteză, dar şi de analiză, care să poată realiza clasifi­cările noţionale superioare, după ce s-a sesizat şi extras esenţialul din obiecte şi din fenomene" 1 3.

tr^jormarea noţiunilor, indiferent dacă sînt de gen sau clasă, după datele psihologiei contemporane,. se„ utilizează toate procesele cognitive şi operaţiile inte- .̂ lectuale, deci întregul sistem de gîndire pe care lim--_ bajul îl ordonează şi-1 exprimă sieşi. Am selecţiona — nu fără intenţie — o perspectivă a unui neurolog, H. Hecaen, şi a unui psiholingvist de circulaţie mon­dială — pentru a arăta că atît confuzia clinică între limbaj ca fenomen amplu şi mecanismele sale de pro­ducere, cît şi cea a abstractizării funcţiei de comunicare inter individuală sînt depăşite, prin noile perspective deschise de abordarea multidimensională a relaţiei dintre gîndire şi limbaj. Ceea ce ni se pare că ar putea să spună rezultatele cercetărilor noastre în această di­recţie este că oricare ar fi situaţia gîndirii faţă de lim­baj, în cadrul unei unităţi dialectice sau a unui raport interfuncţional, există o funcţie comună care face din limbaj o modalitate operaţională a gîndirii. De aseme-" nea, pe noi ne preocupă acele procese care dirijează funcţia de osmoză intimă a lor şi nu aspectele care le diferenţiază. Această osmoză are loc în cadrui re-

jflectăriij la interconexiunea dintre semnificant şi sem-_ nffieat.

Ni se pare fundamental să stabilim nu soluţia de in­fluenţare sau modificare accidentală dintre cei doi ter­meni ai ecuaţiei noastre, ci praceşele pe care se har. zează structurile de sinteza operaţională a limbajului, în cadrul (nu în afara sau alături) sistemului de an­samblu al gîndirii, în două ipoteze speciale: cînd lipsesc elementele lingvistice ale semnificantului, etici codul comunicării — cuvîntul — şi cînd lipseşte intelectul (sau este mult diminuat). Procesele intelectuale şi opera­ţiile gîndirii încep să fie organizate de la nivelul struc-

1 3 T. S 1 a m a-C a z a c u, op. cit., p. 322.

188

turii perceptuale. Orice funcţie are un suport strucc-tural — dinamic, care, făcînd parte dintr-un ciclu, esfcte supus proceselor de maturaţie: „Mersul, prehensiune8;a, cuvîntul, posibilitatea de a mînui un creion sau lUm triciclu, apar la momente relativ precise. Dealtfel, penn-tru toate faptele asemănătoare, nivelul dezvoltării neuu-rologice şi musculare impune aceleaşi limitări copiiloor de aceeaşi vîrstă sau le deschide în acelaşi momennt perspectivele unor activităţi noi" 1 4.

Problemei atît de mult discutate a^relgiiei.dh^tre^ma©-turaţie^şj învăţare, aşa cum a fost rezolvată de autonri câ"GTThompson [ T"iau A. Gesell 1 6 , i s-au adus corectivy e

noi de către cercetările neurologice, care stabilesc ccă fiecare proces străbătut de energia informaţională diss-pune de sisteme de filtrare, sinteză şi cadre propriei. Mat^ţjiLJQii~piivje.ş1e_^ funcţie în sine, ci o uniţa.ţ4ţ£ morjojuncţionalâ. Aceste unităţi îşi supun s trugţur i j^j | dâTe'unui antrenament funcţional, rezultat şi prin „biiii- l ciuîrea" informaţională provenită de la inpM-^jj „ffi^ I realitatea,„dar şi He la energia dezvoltată de, cgleJaltjte,, I stmeturi, adică prin efectul de poziţie.„„Raportul dintrre j structura şi funcţia unui sistem oarecare nu rămînae f constant, neschimbat în diferite situaţii. Din contrg-ă, ' acest raport depinde de relaţiile ce se stabilesc întrre \ sistemul dat şi alte sisteme" 1 7.

Intre structura perceptivă şi sistemul gîndirii, funcţi ia care vehiculează informaţii este cea semiogeneticŞă, care se serveşte de calitatea instrumentală a l imbajului .

Ea are rol ăe'medîaţiel' Deci elaborarea relaţiei sisteg- , matice dintre intelect şf logos, are ca primă deschider re | problema rolului mediator al limbajului în orqan^ar^ân^ I şi maturizarea structurii morjofuncţionale perceptiv$e. |

1 4 W. T r e m e r , Manual de psihyatrie infantile generalele, P.U.F., Paris, 1949, p. 37.

1 5 S. S. T h o m p s o n , Child Psyhology, Ed. Harper, Lor»n-don, 1952.

1 6 A. G e s e l l aind F. 11 g., The Child from five to ter>n, Ed. Harper, London — N e w York, 1946.

1 7 N. B o t n a r i u e , Principii de biologie generală, Ecd . Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.

189

H. HecaenVisţine, după trecerea în revistă şi inter­pretarea* celor mai importante teorii ale afaziei şi a fundamentării lor clinice că „noţiunea de mediaţie ver­bală este un reflex al unei indiscutabile relaţii genetice şi clinice. Semnele limbajului joacă un rol capital. în producerea ^CpafâTuIui intelectual,.Dar semnele verbale nu pătrund în mod diferit şi uniform în toate apara­tele" 1 8. Concluzia aceasta este generată de confruntarea a două poziţii. Prima este reprezentată de K. Goldstein, A. Luria şi S. Vîgotski, care acordă semnului lingvistic, un rol fundamental în organizarea şi funcţionarea cu­noaşterii.

„A vorbi despre principiul mediaţiei verbale înseam­nă a admite că semnele limbii, în afară de rolul pe care-1 au în comunicarea mesajelor între indivizi, joacă, în conjunctura altor simboluri şi într-o strînsă legă­tură cu ele, un rol esenţial în edificarea structurilor funcţionale cerebrale care, cu toate că par oarecum distincte de structurile utilizate în comunicarea verbală şi susceptibile de a fi dezorganizate independent de ele, nu sînt de conceput decît prin integrarea procedeelor verbale propriu-zise" 1 9. Definitorie pentru acest mod de a aborda problema mediaţiei este accentul pe ver­bal, dar în conjunctura altor simboluri. Ă doua poziţie este cea elaborată deTT?Tackson* El încadrează expli­caţia fenomenului de^ffinfJaŢ^gindire în raportul de comunicare a subiectului cu lumea exterioară, explici-tînd această relaţie pe baza celor două axe funcţionale: axa_auditivo-stimulatorie care constituie infrastructura Embajului şi axa retino-oculară —" infrastructura pro­cesului de formare a „propoziţiilor perceptive" şi „obiectuale". Aceste două funcţii sînt în interferenţă operatorie. Această interferenţă este realizată de către limbaj. Jackson nu reduce procesul de mediaţie la seni­nul verT5âT"ci î lconstituie ca un actual limbajului. De­sigur; "poziţia noastră este apropiată de cea jacksoniană,.

Dacă funcţia de mediaţie ar fi numai' verbală, în experienţele noastre ar fi trebuit ca structurile morfo-

1 8 H. H e c a e n e t R. A n g e l e r g u e s , op. cit., p. 173. 19 Idem, p. 171.

190

Cuncţionale la copiii audiomuţi, fie la nivelul perceptiv, fie la cel operaţional (noţional) să fie neechipate pen­tru a permite dezvoltarea intelectului. Lipsa_ codului verbal "trebuie să producă o stagnare a ftvnliipei Tfit-fî-leotuale. Faptele, concretizate în indicile de reflectare la nivelul structurii perceptive sau în gradul de orga­nizare la nivelul structurii operaţionale, la aceste categorii demonstrează că adevărata funcţie de medi­aţie aparţine limbajului şi nu vorbirii.

Compararea acestor indicatori" cu cei obţinuţi de oli-yofreni, permite afirmaţia că nucleul simbolic şi se­mantic al relaţiilor interumane este determinant pen­tru limbaj şi pentru funcţia sa mediatoare bipolară: in ierarhia structurilor şi funcţiilor interioare şi în contextul sistemului de comunicare interindividuale.

Limba constituie un sistem de semne convenţionale pe care copilul le învaţă. Ele nu se integrează în l im­b a j decît dacă acesta dispune de funcţia comună a întregului ansamblu sistemic al gîndirii: funcţia semio-^enetică.

Conferirea funcţiei simbolizante, a semnalizării prin semnificaţie a semnului lingvistic este opera intelectului. Semnele limbh^e_pot^învăţa şj de către maşini şi de către oEgc&gehl. FiftxamTn"Sasa' jca nişte-.«etichete. v.er-bale"*0-, puse pe divereiţatea de aspecte ale realităţii. A media înseamnă, în ultimă instanţă, a produce un proces de prelucrare a energiei informaţionale la nive­luri diferite în forme diferite, de la senzaţii la operaţii logice-matematice. Funcţia semiogenetică este cea _£axe„ are această virtute creatoare "de forme şi ipostaze evo­lutiv calitative şi generatoare de energie mentală.

Cuvîntul poate avea valoare de engramă, nu de prin­cipiu organizator şi vehiculant de mesaje simbolice între structurile limbajului. Rolul mediator al cuvîntului în sensul efectului de progres al organizării activităţii mentale — negentropia — nu poate exista decît prin integrarea acestuia în sistemul limbajului, care este

2 ( 1 P. O 1 e r o n, Sur Ies ejjects assimilateurs et differentia-u-urs des etiquettes verbales, în „Journal de psychologie nor­male et pathologique, Tom 64, nr. 4, 1967, p. 431—450.

191

adevăratul mediator între realitate şi gîndire şi între gîndire şi realitate.

Relaţia Pe care mai toţi autorii — cu excepţia iui. J. Piaget-— o stabilesc între inteligenţ|j3augmd|£e_şi

Tmîbaj plecînd de la ipoteza unor procese (instincte, cnT2F"clacă le concepe într-o unitate, produce în per­manenţă un cerc vicios stabilirii raporturilor reale între aceste două sisteme.

.Degradarea ansamblului funcţional al gîndirii, aşa_ cum se întîmplă în olîgolrenie, produce efecte asema^ .rStoare în toate sistemele şi în primul rînd al limbajut. lui de care se serveşte în procesul integrativ al mesaje­lor. La nivelul sistemic reprezentat de limbaj, .dezor^_ ganizarea afectează tocmai principiul comun, âHica funcţia sa semiotică. în cazul copiilor cu audiomutitate,

"procesul integrării fâmîne intact. Mesajele, indiferent de canale, cu încărcătura lor semantică, sînt integrate. „Latura sonoră nu poate fi organizată, coordonată şi sin­cronizată în sistemul verbal, dar ea rămîne un mesager al conţinutului" 2 1. Se pare că — conchide J. Fr. Richard — „cunoaşterea cuvîntului nu.este de ajuns pentru a. asigura rolul iâă'U mediator" 2 2. ' " " * *

—"Mediaţia nu este deci riiimai verbală, ci o acţiune bipolară a limbajului. După cum reiese din experienţele noastre, structurile simbolizante şi semnificante sînt supuse efectului de maturizare contextuală. Acest fapt nu poate fi eficient fără funcţia semiogenetică. Prin existenţa ei, generează simbolurile şi semnificaţiile care, la rîndul lor, mediază prin limbaj şi dezvoltă astfel complexul structurilor. Rezultatele .probai, de clasare-ordonare au stabilit mop'eratîvîtătea cuvîntului neinte­grat semiologic,. Din contră, limbajul ca sistem, dacă prezintă funcţia integratoare, poate opera în planul

.conceptelor în absenţa vorbirii, tocmai pentru că „lim­baj uFreprezintă o sistematizare a procesului fundamen­tal al simbolismului" cum spune H. Pieron 2 3 .

2 1 J. F r . R i c h a r d , Le râie mâdiateur du langage, în „Bultetin de psychologie", nr. 247, X I X , 1966, p. 560.

3 Jbidem. 23 H . P i e r o n , Psychologie experimentale, A. Colin, Paris,

1952, p. 152.

192

Noi am urmărit mecanismul de producere a simbo­lului şi de folosire a lui ca mijloc de intercomunicaţie şi self-comunicaţie prin probele referitoare la simbolul grafic.

Legătura dintre apariţia simbolului şi formarea vor= birii în. ontogeneză este un lucru de consacrare clasică. Probele noastre, datorită grupului martor al copiilor cu debilitate mintală, au scos în evidenţă latura şi originea comunala structurii gîndirii şi limbajului,' Funcţia s im­bolică constituie una dintre structurile comune gîndirii ş i limbajului. Simbolul grafic poate opera fără influenţa organizatprie şi stimulatorie a semnului sonor dacă el dispune de o încărcătură semantică integratoare. Sim­bolul grafic în mod evident îndeplineşte o funcţie de comunicare în cadrul unor procese de gîndire, deci face parte din conţinutul gîndirii şi este manipulat de către sistemul limbajului în ambele sensuri: de la realitate l a gîndire şi de la gîndire la realitate. Sistemul deschis a l limbajului îl organizează după necesităţile pragma­tice şi creatoare ale realităţilor între care este mediator ş i demiurg.

Acolo unde lipseşte semnul sonor, mediaţia are loc prin celelalte funcţii ale limbajului: mediaţia prin sim-1 loluri sau prin semnificaţii.

Limbajul interior; şi rolul său reglator al comporta­mentului rezolutiv. Procesul multipolar al mediaţiei limbajului nu este posibil fără existenţa unui limbaj nterior, forma esenţială de mediaţie. Noţiunea ştiinţi-

n c ă de limbaj interior aparţine afaziologilor. Primele distincţii între limbajul interior şi limbajul exterior —

• T b i r e — au fost operate de Oubertin şi Brooa, care > deau în aceste categorii un fel de memorie a cuvinte­

l o r , pusă în valoare prin aspectul general al gîndirii. Dejerine a formulat cu mai multă pregnanţă conţi­

nutul noţiunii: „Limbajul interior este pentru Dejerine '•apacitatea de a asocia între ele, într-o realizare verbală • a r e precede expresia, diferitele imagini care converg n i elaborarea „noţiunii de cuvînt", elaborare care utili-••i-ază integritatea a trei centre de imagini, auditive, vi/.uale şi motorii. Este vorba despre realizare în circuit.

193

închis, preludiul comunicării, dar distincte de ea" 2 4, explică H. Hecaen concepţia lui Dejerine. Alături de şcoala lui P. Mărie, Dejerine, încheie frontul asociaţio-nismului. Goldstein a acordat o importanţă deosebită problemei limbajului interior, prin dezorganizarea căruia se produce după el „afazia centrală". In concepţia lui K. Goldstein, limbajul interior se constituie înaintea apa­riţiei şi manifestării limbajului extern determinat de ambianţa socio-verbală în care se dezvoltă"c6piIul. ET este in strînsă legătura cu instrumentalitatea, dar pe măsură ce adaptarea la mediu este eficientă, el se degajă şi capătă autonomie. Limbajul interior este, pe de o parte, în legătură cu procesele mintale nonverbale, pe de altă parte, cu instrumentalitatea externă. Apar­tenenţa la prima categorie de procese generează po­sibilitatea de, alejgere a cuvintelor adoptate şi formu-^ larea lor gramaticală şi stilistica; de la a doua categorie de procese" a*ecurge 'cc^unicarea. K. Goldstein observă că „rigiditatea exprinTaKî* — comunicării reprezintă o. sărăcie a limbajului interior.

Trebuie să inserăm cîteva observaţii. Aşa cum este interpretat de autorul citat, limbajul interior realizează „situaţia semiotică" (Schaff). fn al doilea rînd, că în. ontogeneză limbajul interior anticipează limbajul exte­rior (se racordează deci la psihologia genetică). Toate formele funcţiei semiotice (J. Piaget) sînt în esenţă forme care generează limbajul interior. înainte de a se formula cu sens în exterior, limbajul trebuie să-şi struc­tureze un conţinut.

Ceea ce o serie de psihologi numesc limbaj interior, adică interiorizarea limbajului exterior, trebuie înţeles altfel. Interiorizarea limbajului extern numeşte posibilă,_

(aşa cum se întîmplă la oligofreni$ dacă nu există inte^ riorizat limbajul ca funcţie mentala generală, mediat pnn~l imbajul celor din jur. înţelegerea limbajului exterior, al celorlalţi, este o formă de interiorizare a limbajului şi calea care duce la structurarea limbajului interior. După apariţia operaţiilor logice, problema lim-

2 4 H. H e c a e n e t R. A n g e l e r g u e s , op. cit., p. 170.

194

bajului interior capătă alte aspecte care nu fac obiectul 11 icrării noastre.

în fine, limbajul interior, aşa cum reiese şi din experienţele noastre, se bazează pe forme simbolice şi pe semnificaţie, dar şi pe entităţi specifice, ca imaginile mintale (J. Piaget) sau imaginile conceptuale.

Constatările noastre au plecat de la aportul pe care limbajul interior îl are în operaţiile mintale ,§j. în ey-primarea acestora în comportamentul rezolutiv^ Probele de rezolvare a unor situaţii în care era nevoie de un dialog interior, deci de folosirea unei forme de limbaj interior, au pus în evidenţă existenţa acestuia şi a ac­ţiunilor sale de coordonare şi reglare a comportamen­tului.

Existenţa unui comportament reflexiv nu este posibilă fără existenţa unui limbaj, întrucît gîndirea nu există fără sistemul său coordonator central. „în cursul refle­xiei, în fiecare clipă, gîndirea revine asupra sa însăşi pentru a se lansa în noi direcţii; acesta este un tato-nament dirijat care implică totdeauna posibilitatea în­toarcerii la un punct mort. Să ne închipuim că un spirit mai puţin evoluat (în cazul nostru oligofrenul — n.n.) nu ştie să se întoarcă înapoi sau ştie mai puţin ca noi. După expresia lui J. Piaget, viziunea lucrurilor va consta dintr-o acumulare discontinuă de elemente cu valoare inegală. O asemenea viziune va antrena pe pla­nul gîndirii o incapacitate de deducţie şi pe planul ac­ţiunii o perseverare a conduitelor senzorio-motorii" 2 5. i ompararea modului în care este dirijat comportamen­tul rezolutiv de către limbaj în general şi de către limbajul interior în special la copii cu audiomutitate, ne relevă una dintre problemele-cheie ale discuţiei.

(:oP!!L?.ţi debilitate muitală-posedă^^un..liml3aj. expresiv.. relativ dezvoltat. Operativitatea_sa este însă aproape. nulă. In cadrul oomportamentuîui rezolutiv, eî nu acţio­nează după tipul comportamental reflexiv, ci prin tato-namente de nivelul structurilor senzorio-motorii. Acest fenomen se datoreşte absenţei procesului de formare a

15 A. R e y, L'intelligence pratique de l'enfant, Ed. Alean. I'aris, 1935, p. 199.

195

limbajului interior^.care'nu estejjm.limbaj jn&erinriaftti Lacopilul" cu' audiomutitaîeTTÎmba'juî interior s-a dez­voltat structural în contextul gîndirii, pentru că nucleul semantic al cuvîntului există datorită funcţiei seman­tice.

Aplicarea metodei „clasificării" ne-a dezvăluit unele aspecte de mecanisme ale formării noţiunilor, ale con­ceptului şi ale gradului de operativitate a acestuia în ^contextul gîndirii. Existenţa, la copiii cu audiomutitate, a unei gîndiri bazate pe folosirea noţiunilor, confirmă existenţa plenipotenţiară a limbajului interior, tot aşa după cum rezultatele obţinute de către copiii cu oligo-^ frenie confirmă teza unei funcţiuni unice a gîndirii şi. limbajului sub toate formele sale. Nu trebuie, repetăm^, sâ se înţeleagă că noi ne situăm pe poziţia egalizării, pînă la dizolvare, a limbajului în gîndire.

„Limbajul articulat — spune J. Piaget-social trans-. mis^iîTecTtlc^eV'Tîu pare astfel necesar în formarea structurilor operatorii, dar el joacă un rol adjuvant in­disolubil şi constituie, se pare, condiţia necesară, cu toate că nu suficientă, de finalizare a acestor structuri sub forma lor generalizată" 2 6.

Gîndirea fără „cuvinte. Considerînd limbajul ca un factor decisiv şi structurant al gîndirii şi în special latura sa expresivă, s-a pus problema modului în care se dezvoltă activitatea mintală la surdomuţi, deci în absenţa totală a folosirii codului lingvistic comun. Cer­cetările „excelente", ca să folosim o expresie a lui J. Piaget, privitoare la activităţile intelectuale ale surdo­muţilor efectuate de către P. Oleron, Vincent, Furth <etc. (ele au fost deja citate de noi), demonstrează că: a) „Evoluţia serieriilor nu diferă în mod sensibil la cele •două situaţii; b) Surdomuţii reuşesc aceleaşi clasificări elementare, dar manifestă o întîrziere în cadrul clasifi­cărilor mai complexe (de ex., la trecerea de la un criteriu la altul pentru acelaşi element etc.). Esenţialul operaţiilor noastre este deci reprezentat la surdomuţi,

3 6 J. P i a g e t , Biologie et connaissance, Ed. Gallimard, Paris, 1967, p. 11.

196

care sînt, dealtfel, în mod firesc, în posesia funcţiei simbolice (limbaj prin gesturi etc.)" 2 7.

C. Pufan 2 8 , într-o serie de lucrări valoroase, investi­ghează, de pe alte poziţii, dar cu confirmarea generală a faptului că la surdo-muţi procesele mintale sînt relativ normal dezvoltate chiar la nivelul operaţiilor logice.

Pornind de la premisa că gîndirea constituie un an­samblu de sisteme coordonate şi ierarhizate de către un sistem central, al limbajului, am considerat că aceasta ,,este determinată de obiectul său, dar obiectul o deter­mină nu în mod nemijlocit, ci prin intermediul legilor interne ale activităţii mintale de prelucrare a datelor senzoriale, care ne dezvăluie în formă pură proprietăţile esenţiale ale obiectului. Această activitate care duce la reconstituirea mintală a obiectului este guvernată de Legile analizei, sintezei, abstractizării şi generalizării" 2 9.

Copilul cu audiomutitate, în comparaţie cu copilul nor­mal, prezintă o dezvoltare în limite normale sub rapor­tul operaţional, dar cu un ritm mai lent de evoluţie â proceselor gîndirii, în faza cînd nu se folosea sistemul verbal. Situaţia însă se egalizează atunci cînd copilul cu audiomutitate capătă deprinderi verbale (funcţia fac­torului V şi a factorului W) 3 0 . Acest rapid act recupera­tor nu se datoreşte în exclusivitate utilizării limbajului expresiv ca mod de rejaţie. ci deblocării factorilor de fluiditatgj şi jŞv^isIElIitatej ai gîndirii, inhibaţi prin efectut~de cîmp" al relaţiilor dintre structură şi funcţie din cadrul sistemului limbajului. Faza de operaţii lo-^ gice atît la surdomuţi, cît şi la audiomuţi'nu atingejn / nici un caz formulele copilului normal. Verbalizarea I

2 7 J. P i a g e t , B. I n h e l d e r , La genese des structures l'igiques elementaires, Delachaux, Niestle, Suisse, 1967, p. 11.

2 8 C. P u f a n , Procesul dezvoltării gîndirii la surdo-mutul in curs de demutizare, în „Revista de pedagogie", nr. 9/1965, p p . 28—35; C. P u f a n , Probleme de surdo-psihologie, voi. I, < a p . IV, E.DP. , Bucureşti, 1972, pp. 71—151.

: l S. L. R u b i n s t e i n , Existenţă şi conştiinţă, Ed. Ştiinţi-ficâ. Bucureşti, 1960, p. 53.

•'° R. B a c h e r , Quelques donnees recentes sur Ies apptitudes vrrbales, în „Bulletin de Psychologie", nr. 247, XIX, 1966, p p . 642—654.

197

constituie o formă a mediaţiei, care singură nu poate determina categoriile diferenţiale logice. Dacă înţele­gerea se păstrează, formularea raţionamentelor şi mane­vrarea conceptelor nu este stingherită simţitor. Gîndirea fără cuvinte (vorbej £&te, posibilă, dar în limitele impuse de către absenţa î luidităţlişi creativităţii, care au nevoie de sinteze de mare fineţe. Cazuistica ne-a demonstrat că acest blocaj, dacă depăşeşte vîrsta de 7—8 ani, im­primă proceselor gîndirii un schematism anchilozant care, în anumite cazuri, organizează o hipoactivitate mintală. Ca şi în celelalte cazuri, rezultatele subiecţilor cu oligofrenie potenţează rolul pe~ care", gîn.direa „ ..în—-ansamblu îl joacă în dezvoltarea limbajului şi limi>ajuL— ca sistem al acestuia îl îndeplineşte în structura p r o ­ceselor reflectorii.

/ Investigarea prin metoda clasificării a demonstrat câ modul de a reflecta şi esenţializa lumea externă diferă, profund, ca sistem, la copilul cu audiomutitate şi la Qe! cu debilitate mintală. Această diferenţă enormă se datoreşte tocmai limbajului, structurilor şi funcţiilor şâlg, în ansamblul cosistemic al gîndirii şi în special nedezvoltării funcţiei semiogenetice. i"îT. Pieron spunea că limbajul uman constituie „o

mutSţîe mintală". In filogeneza, în dezvoltarea istorica şT~soclală a omului, limbajul articulat a contribuit la obţinerea unor asemenea mutaţii. Datorită lui, omul ac­tual se naşte şi se dezvoltă într-o lume de valori care sînt concretizate în simboluri şi în situaţii saturate de semnificaţii. Dispunînd de un mecanism central, care să reacţioneze captînd şi prelucrînd semnalele şi simbo­lurile, aşa cum am văzut la copilul cu S.N.V., ale altor sisteme de simboluri decît cele verbale, gîndirea se dez­voltă din necesităţile adaptării şi integrării: „Fiinţele umane nu acceptă pasiv simbolurile şi în toate cazurile, ci interacţionează cu ele după posibilităţile structurilor lor intelectuale. Această interacţiune este pentru per­soane un proces activ, înţelegerea unui mesaj simbolic fiind produsul unei activităţi intelectuale subiacente" 3 1-

3 1 H. G F u r t h , Langage et pensee operatoire, în „Bulletin de psychologie", nr. 247, X I X , 1966, p. 670.

198

Pentru acest eveniment capital de echilibru al persoa­nei, hjnbajul înţeles ca sistem deschis devine indis­pensabil" chiar"dacă nu se serveşte de una din struc-l urile sale sonore.

Minunâi^Tărn'îtectură a intelectului şi psihicului uman in ansamblu este echilibrată prin funcţia de integrare bipolară a limbajului. Ultima instanţă căreia limbajul ii furnizează alt tip de informaţie este conştiinţa, înţe­leasă ca forma superioară a reflectării. Parametrul esenţial al definirii faptului de conştiinţă este relaţia cu -calitatea materială şi spirituală. Conştiinţa nu poate fi înţeleasă ca operaţie de sinteză de ordinul III, dacă nu se face referire la „situaţia semiotică", împrejurare în care relaţia prin conştiinţă are loc.

S. L. Rubinstein afirmă că „fără limbă nu există con­ştiinţă. Limba constituie forma socială a conştiinţei omului ca individ social". Dar, dindu-şi seama că abso­lutizează relaţia prin limbă a psihicului cu realitatea, afirmă imediat: „Totuşi este nejust, simplist să se iden­tifice conştiinţa cu limba, să fie redusă conştiinţa la funcţionarea vorbirii" 3 2.

Limba constituie un sistem de semne şi îşi capătă valoare gnoseologică numai în cadrul sistemului de re­ferinţe semiotice, la care s-a ajuns printr-o convenţie de toţi cei care au contribuit la formarea sistemului.

înainte de învăţarea limbii, copilul este conştient, adică stabileşte raporturi ale sistemului său de reflec­tare (ale sinelui) cu lumea, chiar dacă aceste relaţii sînt simpliste. El ştie — elementul gnozic fiind definitoriu pentru conştiinţă — că există într-un context determi­nat şi determinant. Cînd îşi dă seama (cunoaşte) că face parte dintr-un cîmp de forţe, cîmpul a devenit o reali­pite care se opune cunoaşterii şi, cunoseînd-o, se deter­mină faptul de conştiinţă.

Surdomutul se bucură, ca şi afazicul, de statutul con-.tientizării. Şi nici unul nici altul nu folosesc limba.

Nu există îndoială că informaţia datorită codului ver->il furnizează date de mare fineţe pentru conştiinţă

serveşte drept catalizator. Limba, cu toate comorile 1 S. L. R u b i n s t e i n , Existenţă şi conştiinţă, Ed. Stiinţi-

i i c â . Bucureşti, 1960, p. 324.

199

ei semantice, nu poate constitui forma de relaţie între psihic şi lume, care să ducă la conştientizare, dacă nu. însăşi conştiinţa nu ar fi generată de funcţia funda­mentală de sinteză şi integrare, jfuncjia semiogenetică. Această funcţie transformă limba în element informaţio­nal pentru psihic şi îi imprimă caracterul de cunoaştere. Eroarea pe care, chiar un mare psiholog ca S. L. Rubin­stein o lasă să se strecoare este că se exclude limbajul ca funcţie fundamentală a reflectării conştiente şi se introduc elementele cu care aceasta operează.

Parafrazînd afirmaţia lui S. L. Rubinstein, putem afirma că fără limbaj — înţeles ca un sistem complex cu funcţii multiple — conştiinţa nu este posibilă, în ipostaza ei de relaţie cognitivă, afectivă şi pragmatică.

Pentru conştientizare nu este suficientă analiza sen­zorială, ci o formă de sinteză, care să cristalizeze toate informaţiile de la toate etapele şi funcţiile psihismului,, sub forma unui „eu" în raport cu „şinele" şi cu „alţii" -Conştiinţa nu este dată numai de raportul subiect-obiect, în situaţie de cunoaştere. Integrarea relaţiei subiect-obiect într-o structură emergentă subiectului, duce la conştiinţă.

Conştiinţa nu dispune de categorii logice care să-i. determine conţinutul, cu raporturi de valoare. Conşti­inţa nu sortează, nu clasifică, nu operează cu progra­mele categoriilor mintale, ci sancţionează valoric ra­portul „totul cu totul". Gîndirea poate stabili o cate­gorie a infinitului, de care conştiinţa ia cunoştinţă prin-tr-o atitudine de respingere sau de acceptare a unor relaţii posibile. Pentru ea există sau nu există cate­goria logică, dar există universul ca tot. Pentru cunoaş­tere, universul este ceea ce cunosc (indiferent de felul cum se rezolvă această cunoaştere).

în structurarea conştiinţei, verbalizarea acţionează, prin intermediul gîndirii, care combină, filtrează şi co-dează informaţia verbală. Cuvîntul are valoare pragma­tică (deci semiotică) pentru conştiinţă. Dar el constituie numai o formă de susţinere a activităţii conştiente.

Simbolul, semnificaţia, sensul, formele de organizare a semnificaţiilor în realitate sînt tot atît de importante surse pentru conştiinţă. Faptul de conştiinţă nu are

200

nevoie — pentru ca el să devină operaţional — de ver­balizare. Verbalizarea nu-1 precede, ci-1 explică. Atitu­dinea, orientarea conştientă este o operaţie foarte rapidă -— de cele mai multe ori — şi care utilizează funcţiile •u o forţă mai mare de generalizare, cum sînt simbo­

lurile şi semnificaţiile, în cîmpurile convergente ale valorii.

Limbajul, prin structura sa, constituie un sistem de activare a conştiinţei, de la informaţia senzorială la ope­raţiile ultralogioe.

în măsura în care funcţia semiogenetică este săracă — aşa cum se întîmplă la oligofreni — şi conştiinţa cu­

noaşte o altă modalitate structurală şi funcţională. Din cauza deficienţei mintale, distilarea semnelor şi inte­grarea lor într-o sinteză supraordonată gîndirii nu şe mai petrece decît la un nivel de joasă organizare. Oli-uofrenii au conştiinţă, dar calitativ diferită. Ea nu mai constituie forma superioară a reflectării, ci o formă intermediară sau larvară.

Conştiinţa sancţionează prin transformarea cunoaş­terii în semnificaţii relaţionale. Ea se serveşte de lim­baj, a cărui funcţie semiotică este implicată în stabilirea (impurilor de semnificaţie. La rîndul său, limbajul nu poate acţiona fără integrarea semnificaţiilor. La nivelul conştiinţei, limbajul ca funcţie a sistemului de comuni­care îşi relevă o altă formă esenţială a sa: reglarea şi echilibrarea. Am denumi-o funcţia de homeostazie existenţială. Numai din unghiul conştiinţei, relaţia între i)gos şi intelect îşi capătă adevărata sa perspectivă şi rezolvare. Dar, o atare problemă depăşeşte limitele lucrării.

In trecutul gîndirii filozofice s-au produs deseori extrapolări generatoare de confuzii epistemologice. A existat o atitudine de condamnare a cuvîntului din punctul de vedere al relativei sale capacităţi de a releva • -sonţa lucrurilor sau a existenţei.

Pe o asemenea poziţie, sau mai bine-zis, dintr-o ase-i c n e a atitudine, care de-a lungul istoriei şi-a formulat

201

dovezile s-au născut curentele moderne care vor, fie să relativizeze pînă la negare rolul cuvîntului în cunoaş­tere, fie să determine întregul conţinut al epistemului după limba folosită de gînditor. Acest curent, care are tendinţa să prezinte omul ca un prizonier al limbii (şi nu al limbajului) îşi are sorginta în concepţia lui W. v. Humboldt, care pune la baza condiţionării percepţio-nale, structurile verbale 3 3. E. Cassirer afirmă că însăşi „viziunea asupra lumii" este determinată de limbaj.

Lăsînd deoparte, deşi prezentau foarte mult interes, concepţiile unor autori care determină categoriile logice ale unor filozofi — inclusiv Aristotel — din caracteristi­cile limbii vorbite, cea mai viguroasă direcţie modernă este reprezentată de unii lingvişti. Amintim de ipoteza „Sapir—Whorf", de lingviştii E. Beuveriste şi A. Marti-net etc. care încearcă să demonstreze o forţă abstractă (nedeterminată) pe care o reprezintă limba în procesul de reprezentare a lumii, de structurare a gîndirii, în ultimă instanţă de reflectare a realităţii. Intr-un articol judicios, S. Staţi, de pe poziţia filologului, construieşte o contra-argumentare viguroasă. „In încheiere, spune autorul, vi se pare incontestabil că omul nu este nici prizonierul limbii sale materne (căci poate învăţa şi alte limbi şi — în felul acesta — alte modalităţi de descoperire a realităţii) nici al limbajului în general (pentru că acesta este destul de suplu şi elastic, de variat şi de bogat ca să permită exprimarea unei infinităţi de gînduri şi sentimente)" 3 4.

Eroarea de reducţiune a limbajului la o formă unică — cuvîntul — nu aparţine numai filozofilor şi lingvTştJ-lor\, ci chiar psihologilor. Superspecializarea discipline­lor ştiinţifice (N. Wiener) a produs un fenomen de în­gustare a cîmpului obiectual. Lingvistul — prin for­maţie nu poate studia decît limba — în diverse per­spective lingvistice, care nu schimbă cu nimic esenţa obiectului supus cunoaşterii, limbii şi dinamicii ei — gramatica, stilistica etc.

3 3 W. v. H u m b o l d t , Schriften zu Sprahtphilosophie, A. Flitner und K. Giel (ed).

3 4 S. S t a ţ i , Omul, prizonier al limbajului? în „Educaţie şi Limbaj", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pp. 89—9a.

202

Psihologul discerne din ce în ce cu mai multă fineţe fenomenul psihic care defineşte limbajul şi mai ales implicaţiile sale structurante. Amîndoi au tendinţa (prin formaţie) să absolutizeze obiectul cunoaşterii lor. Aşa se explică de ce s-a creat o confuzie terminologică între cuvînt, vorbire, limbă şi limbaj, concluziile pot duce la atitudini agnostice sau idealist-logice tot atît de uşor. Necesitatea unei terminologii proprii fiecărei discipline, nu poate ignora structura semantică — relativ comună — a multor domenii de cunoaştere. Dar aşa cum demon­strează H. Zetterberg 3 5, se simte din ce în ce mai preg­nantă necesitatea selectării şi structurării noţiunilor de bază ale unei discipline. Introducerea teoriei sistemelor în lingvistică şi formalizarea limbii a permis o definire nai exactă, înglobînd „noţiunile împrumutate". Psiho-'ogia, însă rămîne din nefericire prea tradiţională, şi nu poate astfel tăia nodul dificultăţilor terminologice şi deci nici pe cele ale atitudinii filozofice. Limbajul (dim­potrivă) este o manifestare individuală a limbii; altfel >pus, „limbajul este limba în acţiune" (S. L. Rubinstein), adică aplicarea, utilizarea concretă a limbii de către fiecare individ 3 6. în afară de faptul că sîntem în faţa unei tautologii, diferenţierea logică şi ştiinţifică între conceptul de limbaj şi conceptul de limbă nu s-a operat. Limbajul — ca o singură observaţie —- nu poate să fie ..limba în acţiune", pentru că acest fapt nu cuprinde lecît o parte din sfera fenomenului: exprimarea; sau

o funcţie: aceea de a folosi cuvîntul. Cea mai impor­tantă latură a fenomenului limbaj este capacitatea de a produce, utiliza, transmite recepţia şi interpreta :cmne de diverse naturi, convertindu-le într-o formulă de cunoaştere-comunicare. Utilizarea semnelor verbale se constituie ca un mecanism, pe care — la modul său

• îl poate stăpîni şi maşina. Ceea ce ni se pare esen­ţial şi definitoriu pentru limbaj ca proces, operaţie şi

: l' H. Z e t t e r b e r g , Teoria, cercetarea şi practica în socio­logic, în „Cunoaşterea faptului social" (Teorie şi metodă în

tiinţele sociale) Voi. VIII, Editura Politică, pp. 247—273, Bucu-• . -;ti, 1972.

V. M a r e , Limbajul, în „Psihologia generală" (sub red. Iu! \ Hosca) Ed. D;d. şi Ped., Bucureşti, 1966, p. 279.

203

instrument, este capacitatea de a produce semne şi a le converti în cunoaştere prin înzestrarea lor cu un con­ţinut semantic. Pentru că limbajul nu poate fi definit prin reducţie la una sau alta din funcţii, G. Miller sus­ţine pe temeiuri statistice, preluînd încă o confuzie, că cuvîntul reprezintă cel mai frecvent comportament uman în cadrul relaţiilor sociale 3 7. Relaţia de comuni­care interumană are, ca şi complexitatea personalităţii şi comportamentul, conştiinţa, o sferă mult mai vastă. In relaţiile actuale ale omului cu activitatea de diferite naturi, s-au elaborat „limbaje", în fond „limbi" speciale şi specifice tipului de relaţie.

Ceea ce se numeşte „limbajul computerelor" este în realitate un sistem de semne — deci o limbă — un cod de comunicare. Muzica, arhitectura, pictura e tc , au şi ele un sistem de semne, care nu pot fi traduse în for­mele logice, dar care, pentru aceasta nu sînt mai puţin raţionale, sau sînt ilogice sau iraţionale.

Limbajul uman, aşa după cum am încercat să demon­străm, se constituie ca un proces operaţional de produ­cere şi combinare aproape nelimitată a unor categorii (diverse) de semne purtătoare de semnificaţii. Cuvîntul, un structurant în cod verbal, este limitat ca posibilitate de comunicare. Comunicarea prin cuvînt este reprezen­tativă şi definitorie pentru om, dar nu este totală*

Comunicarea totală aparţine limbajului în întregime,. -aşa cum l-am conturat. Logicul nu poate fi cedat în mod abstract raţionamentului uman. Semnele grafice nu pot fi codificate logic, dar ele sînt în limitele raţiona­mentului uman. Apelul la un singur sistem de referinţe — cel tradiţional — constituie o reducere la univalenţa spirituală (nu în sensul lui H. Marcuse).

Omul societăţii contemporane este spiritual, evoluat, multivalent. Limbajul trebuie să satisfacă această nece­sitate structural genetică. P. Apostol, abordînd problema comunicării totale, conchidea că „vom fi obligaţi" să trecem la descifrarea ectosemanticului. Iar aceasta ar putea duce eventual la descoperirea şi dovedirea unei complexităţi dialectice între semantic şi ectosemantic,

3 7 G. M i l l e r , Language et comunication, P.U.F. Paris, 1962.

204

'•are, ireductibile unul la celălalt, ar putea avea nu numai sursă unică, omul, dar şi o structură comună, o nouă

raţionalitate, mai complexă, faţă de care semanticul şi cctosemanticul se constituie ca particularizări3 8.

După investigaţia — în această lucrare redată în formă succintă — a dimensiunilor limbajului uman, nouă nu ni se pare o incompatibilitate raţională între semantic şi ectosemantic. Ne place să credem că, în esenţa ei, lucrarea noastră oferă tocmai posibilitatea unei convergenţe emergente.

M P a v e 1 A p o s t o l , Omul anului 2000, Editura Junimea Iaşi, 1972, p. 51.

/

Sistemul integrator CAPITOLUL ix al l imbajului

Limbajul uman rămîne, fără îndoială, cel mai com­plex fenomen psihosocial sau, cum spunea L. S. Vîgot-s¥i,~ una din cele mai complexe probleme. El constituie, în istoria universului, actul fundamental de legitimare a omului şi de situarea sa pe scara evoluţiei şi pro­gresului materiei vii.

Limbajul uman, prin mecanismele, organizarea, evo­luţia şi rolul său mediator-formativ al psihismului şi conştiinţei umane individuale şi sociale, prin rostul său creator, nu poate fi înţeles decît într-o perspectivă antroposocială, scrutînd zonele imense ale arheologiei psihismului în filogeneză şi ontogeneză.

Confundat şi redus la „vorbire", la formularea ver­bală, fenomenul limbajului nu poate fi explicat ci, dim­potrivă, întregul proces al „reflectării subiective a rea­lităţii obiective" devine confuz şi misterios.

Logosul este ţesătura intimă care exprimă intelectul, conştiinţa. Această întrepătrundere are zone adînci, unde toată procesualitatea psihică se interconectează structural.

Tendinţele actuale, sub influenţa ciberneticii, şi în special a teoriei informaţiei, a dus la obsesia codului verbal lingvistic. Dacă formalizarea limbii a adus şi va aduce imense servicii explicitării structurilor şi funcţii­lor sistemului lingvistic din această perspectivă^abso-lutizarea funcţiei comunicative verbale îngustează

206

foarte mult orizontul cunoaşterii limbajului ca sistem şi mai ales al implicaţiilor decisive ale acestuia în for­marea şi modelarea gîndirii şi personalităţii. Tudor Vianu făcea o remarcă substanţială cu privire la dubla funcţie de comunicare prin limbaj: „limbajul comunică (o cantitate de informaţie), dar prin el omul se comu­nică" (o complexitate de stări). La acestea, dar mai exact ca efect creator al relaţiei intercomunicative, adă­ugăm că,jDrin limbaj, omul se realizează ca personali­tate şi îşi realizează destinul său uman.

Valenţele limbajului sînt deci de natură miriapodică şi funcţiile sale se identifică într-o măsură considerabilă cu cele ale activităţii cognitive şi ideatoare, uneori depăşindu-le prin capacitatea sa de sinteză noozică.

Evoluţia filogenetică a limbajului este determinată de factorul solicitare adaptativă (de activitate socială) şi de evoluţia structurilor morfofuncţionale, care au efec­tuat această adaptare. Etapele de progres ale psihicului, ca o consecinţă a structurii sociale a stimulărilor sînt î n general cunoscute. Întrebarea pe care o putem for­mula anatomo-fiziologiei evolutive şi comparate este dacă există o consonanţă între fazele de organizare a. sistemului nervos central şi funcţiile de comunicare ale limbajului. Rezumînd, la un nivel simplificat, teoriile şî faptele raportate de neurologia modernă în direcţia vizată de noi, am putea înfăţişa situaţia următoare1.

Structura morfo- Intercornunicări o Tipul de rela-funcţională: prin: £3 ţie: Structuri cerebrale funcţia de indicare H reacţii moto-nediferenţiate. | rii Structuri cerebrale funcţia de semna- $ verbo-moto-diferenţiate. lizare 5 rii Structuri ierarhi- funcţia de diferen- g cod verbal zate şi specializate, ţiere semantică g

1 J. d e A j u r i a g u e r r a , H. H e c a e n , Le Cortex cerebral, Etude neuro-psyhopatologique, Masson et C i e , Paris, 1960; M. M i n d k e v i s k i , Problems of dynamic neurology, Ed. L. Halpern, Jerusalem, 1963; A. K r e i n d l e r , Dinamica procese­lor cerebrale, Ed. Academiei R.S. România, Bucureşti, 1967.

207

Structuri interre- funcţia de opera- operaţii lo-laţionale sistemice. ţionalitate verbal- gioe

logică Structuri integrate funcţia de sinteză, categoriile sistemic. creativitate. intelectuale.

Evoluţia limbajului de la fazele motorii (mimică-ges-turi), pînă la categoriile mintale de tip abstract-logic pe baza cărora organizăm realitatea obiectivă conştientă, este indicată de dezvoltarea intelectului, a gîndirii şi a psihicului în general. Mecanismul de comutare este •constituit de tfuncţia semiogenetică. Raportul dintre ac­tivitatea de curma s t e r e şi limbaj în procesul reflectării, •a stabilit cîteva modele funcţionale ale acestuia, care există la toate nivelurile reflectării:

modelul de modelul ordonării modelul integrării organizare prin clasificare prin categorializare

comportament comportament de comportament înte-de orientare adaptare grator operaţional

Perspectiva psiholingvistică ne confirmă modele fun­damentale de care se serveşte dezvoltarea ontogenetică. Elementul esenţial care produce organizarea, ordonarea, sţrTâcîurarea, clasificarea sau categorializarea îl consti­tuie funcţia semiogenetică.

Tatîănâ Slama-Cazacu a' cuprins în concluziile ei atît o vastă informare bibliografică, cît şi rezultatele unor multiple experimente privitoare la relaţia intelect-limbă. „Variabilitatea sistematizărilor lexicale — spune autoa­rea — în funcţie de vîrstă este provocată de elasticitatea •semantică a cuvintelor la diferite vîrste, atît pe plan cantitativ — al numărului de note care pot fi asociate fiecărui cuvînt — cît şi pe planul calitativ — al naturii semnificaţiilor preferate şi al acelora absente sau, poate, numai mascate. Relativitatea în funcţie de vîrstă a sis­tematizărilor semantice şi deosebirile de ierarhizarea preferenţială în cadrul lor — marcată prin natura

208

semnificaţiilor predominante — constituie încă o dovadă a caracterului dinamic al sistematizărilor semantice"1'. _Jjimbajul copilului se organizează, se ordonează prin

ierarhizare şi se sistematizează (se integrează sistematic) sub toate aspectele: lexical, gramatical, stilistic printr-o funcţie fundamentală, în cazul autoarei citate, cea semantică. Structura semantică organizează sistemul le­xical şi ierarhizează elementele codului verbal în comu­nicare. Trebuie să adăugăm că, la rîndul ei, această structură se bazează pe funcţia simbolică care este, ca şi cea semantică, „mecanism comun diferitelor sisteme de perspectivă şi ca mecanism individual a cărui existenţă prealabilă este necesară, pentru a face posibile interac­ţiunile gîndirii între indivizi, şi în consecinţă, constitui­rea şi achiziţia semnificaţiilor"3. Structura simbolurilor este interconectată structurii semnificaţiilor şi ambele îndeplinesc funcţia de semnalizare a comunicării prin limbaj.

Ele sînt rezultatul unei organizări ierarhizate, dar ele însele funcţionează după asemenea modele.

Subordonînd aceste funcţii şi incluzîndu-le într-o altă modalitate-verbalizare — limbajul se serveşte de funcţia semiogenetică pentru a imprima un şi mai mare grad de organizare reflectării. Funcţia semiogenetică conţine un mare grad de negentropie, pe care o imprimă operaţiilor gîndirii. Negentropia este un element defini­toriu, ca şi cele subliniate în acest capitol, pentru struc­tura unui sistem.

I. P. Pavlov a definit cuvîntul ca un semnal de ran­gul II (adică al primelor semnale). J. Piaget conchide că „operaţiile raţiunii constituie, în definitiv, sisteme de ansamblu, caracterizate printr-o anumită structură, mobilă şi sensibilă (grupări calitative şi grupări mate­matice), care nu vor fi explicate nici de către neurologi, nici de către sociologi, nici chiar de către psihologi altfel decît ca o. formă de echilibru către care tinde întreaga dezvoltare. Ori, pentru a ne putea da seama

2 T. S 1 a m a-C a z a c u, Limbaj şi context, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 182.

3 J e a n P i a g e t , La formation du symbole chez l'enfant, Ed. Delachaux et Niestle, Neuchâtel, Suisse, 1964, p. 308.

209

de faptul că structurile succesive, senzorio-motorii, sim­bolice sau preconceptuale şi intuitive, sfîrşesc prin a ajunge la aceste sisteme generale de acţiune, cum sînt toate operaţiile raţionale, este vorba esenţial de a înţe­lege în ce mod fiecare dintre aceste variate conduite se prelungesc în cea următoare, descriind sensul de la un echilibru inferior la un echilibru superior"4.

J. Piaget, aşa cum reafirmă şi în lucrarea Biologie şi cunoaştere, defineşte intelectul uman ca un ansamblu de sisteme care se serveşte de operaţii şi funcţii speciale pentru a obţine echilibrarea specifică oricărui stadiu de dezvoltare. Ori urmărind pe niveluri de structuri şi funcţii ale limbajului, ne-a înfăţişat, în fond, structura unui sistem propriu.

Faptul acesta confirmă: a) omogenitatea structurală a sistemului limbajului cu ansamblul sistemic a l gîn­dirii : b) unitatea funcţională de reglare şi autoreglare a sistemelor; c) diferenţierea şi ierarhizarea sistemică. Abordarea atît de dificilă a relaţiei gîndire-limbaj poate fi făcută mai eficient printr-o dublă operaţie: 1. Defi­nirea sistemului deschis al limbajului; 2. Relaţiile inter-sistemice ale psihicului uman.

în toate direcţiile în care ştiinţa investighează legile de organizare a materiei, se conturează din ce în ce mai precis existenţa unor forme dinamice, ierarhizate şi asamblate funcţional, anume sistemele. întreaga clasi­ficare a ştiinţelor se bazează pe o sistematică a sis­temelor 5.

Ne vom mărgini la discutarea modului de organizare în sisteme a unora dintre ramurile ştiinţelor cu cele mai evidente implicaţii în fenomenul limbajului uman. Dorhington (1939) plecînd de la constatări de biogene-tică, biochimie şi biofizică cuantitativă, stabileşte o evo­luţie a „sistemului genetic".

L. von Bertalanffy defineşte sistemul „ca un ansam­blu de elemente aflate în interacţiune" şi adaugă că numai în măsura în „care noi cunoaştem ansamblul elementelor care îl compun (componenţilor) şi relaţiilor

4 J e a n P i a g e t , op. cit., p. 308. 5 J. P i a g e t , Logique et connaissance scientifique, Encyclo-

pedie de la Pleiade, Paris, 1961.

210

care există între ele, numai astfel putem să sesizăm nivelurile superioare ale elementelor constitutive"0. Ori, organismul nu este altceva decît „o ordine ierarhizată de sisteme deschise, a căror permanenţă este asigurată prin mişcări de schimb între componenţi, realizată pe principiul condiţiilor de sistem" 7.

Intr-o lucrare mai recentă, acelaşi autor sintetizează conceptul de sistem, definindu-1 prin referire la un ansamblu de elemente care sînt plasate într-o relaţie de interacţiune, a cărei caracteristică este ordonarea şi, in acelaşi timp, care are o finalitate ordonatoare8.

N. M. Anasov caracterizează sistemul definindu-1 ca „o anumită cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni într-un întreg"9.

Caracteristicile de bază ale unui sistem deschis sînt: ansamblul funcţional, interrelaţiile în cadrul sistemului, o ordine ierarhizată prin diferenţiere genetică, reduce­rea optimală a dezorganizării (negentropia), circulaţia informaţiei pe verticală şi pe orizontală, capacitatea de a recepta, produce şi emite semnalele şi de a coda şi şi decoda informaţia; capacitatea de echilibrare prin flux informaţional exterior etc.

în ideea de sistem, filogenia şi ontogenia se întîlnesc intr-o modalitate nouă, explicînd ceea ce — ca în cazul limbajului — nu poate fi înţeles decît printr-o perspec­tivă de ansambluri funcţionale.

Neurologia contemporană, aplicînd tehnici de mare specialitate stabileşte, după cum am văzut deja în pri­mul capitol, nivele de sisteme şi structuri funcţionale care au suferit în decursul existenţei lor o specializare operativă. întreaga organizare a activităţii nervoase este bazată pe ideea de sistem (sistem nervos central, sistem reticulat, sistem proprioceptiv etc), iar aceste

6 L . v o n B e r t a l a n f f y , Problems of life, Harper Torch Book, N e w York, 1960, p. 11.

7 Idem, p. 198. 8 Idem, General theory of sistems aplication to psychology,

In „The Social Science-Problems and orientations", Mouton, I.N.E.S.C.O., Paris, 1968.

9 N. M. A n a s o v , Madelisovanie mileniia i psihiki, Kiev, 1965.

211

sisteme se împart în subdiviziuni, funcţii etc. Există deci prezent axul ordonator şi ierarhizant al principiu­lui de sistem.

Pe de altă parte, întreaga activitate psihică de reflec­tare se defineşte în cadrul unui raport între două sis­teme. „Reflectarea a fost definită ca o categorie care desemnează produsul specific al unui sistem material asupra altuia, care reprezintă o reproducere în altă for­mă a particularităţilor primului sistem în particularită­ţile celui de al doilea sistem" (U. Krainţeiv, 1963) 1 0.

Aplicarea teoriei sistemelor în psihologie, şi mai ales în neurofiziologie, a avut drept efect nu numai o expli­care a unor fenomene ale „cutiei negre", ci şi unele aplicări practice. Aceste realizări tehnice se bazează pe structurile sistemului neuropsihic şi reproduc, prin aparate cu autoreglare, activităţi neuropsihice ca per­cepţia — aparatul se numeşte „perceptor"1 1; recunoaş­terea imaginilor prin Pandemoniumul lui O. Selfridge, sau „Adaline şi Medaline" (adaptaţive liniar neuroni). 1 2

Modelele cibernetice ale personalităţii umane sînt numeroase. Extrapolarea lor la ordinatoare complexe a fost deja înfăptuită, de la simularea personalităţii (K. M. Kenth) pînă la existenţa unor „maşini cu perso­nalitate", ca acelea realizate cel puţin teoretic de către J. C. Loehlin.

In literatura română de ultimă actualitate, lucrările lui Ed. Nicolau, C. Bălăceanu 1 3 în neurocibernetică şi psihocibernetică, ale lui Gh. Zapan cu aplicare în psi­hologie şi pedagogie şi unele tentative extrem de in­teresante de „introducere" într-o psihologie sistemică ale lui M. Golu şi A. Dicu, circumscriu în perimetrul (din care am exclus domeniul lingvisticii) de cerce­tări de unde vor fi generate forţele de transformare a

1 0 A. K r e i n d i e i - , Dinamica proceselor cerebrale, Ed. Aca­demiei R. S. România, 1967, p. 29.

1 1 R. R o s e n b l a t t , The perception. A probabilistic model for information, steage and organization in the brain, în „Psy-chological Review", 65, 6, 1958, pp. 386—408.

1 3 C. Y o v i t s, S. J a c o b i, K. G o l d s t e i n , Self-organizing Systems, Spaarten Books, Washington, D.C., 1962.

1 3 C. B ă l ă c e a n u , E d. N i c o l a u , Personalitatea umană — o interpretare cibernetică, Ed. Junimea, Iaşi, 1972.

212

gîndirii psihologice. M. Golu şi A. Dicu 1 4 , stabilesc, pi> baza criteriilor de cunoaştere ale sistemelor biologice şi sociale, caracteristicile de tip ale sistemului psihi­cului uman. In primul rînd, omul (personalitate com­plexă) „ne apare ca un sistem care întruneşte urmă­toarele atribute: integral, deschis, dinamic, hipercom-plex şi probabilist. Dacă la acestea adăugăm dimensiu­nile autoorganizării şi autoreglabilităţii obţinem ima­ginea unui sistem cibernetic de cel mai înalt ordin".

Am văzut că maşinile cu „personalitate" sînt consti­tuite pe ansambluri de ordinatoare de o înaltă comple­xitate. Dar revenind la coordonatele de definiţie ale „sistemului psihic", autorii citaţi stabilesc că „sistemul psihic este o «construcţie» izomorf ică a seriilor elemente­lor substanţiale, energetice şi informaţionale din m e ­diul extern şi intern al organismului, realizată în alfa­betul specific al «reţelelor logice» ale sistemului ner­vos". 1 5 „Construcţia" respectivă se obţine prin integra­rea într-o organizare unitară a imagisticului cu simbo­licul, a codurilor „imagine" cu codurile simbolic-ab-stracte. „Imaginea reprezintă forma primară de interio­rizare şi sedimentare a mesajelor informaţionale fur­nizate de contactul sensibil cu obiectele şi fenomenele externe; codurile simbolic-abstracte sînt rezultatul pre­lucrării secundare (superioare) a informaţiei imagis­tice, prin intermediul unor operaţii logico-semantice, în cadrul alfabetului semnelor verbale." 1 6

Evident, avem un ansamblu („construcţie") de t ip izomorf rezultate din interconectarea structurilor (sau sistemelor) substanţiale (anatomo-morfologice), funcţio­nale (fiziologice), esenţial biologice (energetice), psiho­logice sau sociologice (informaţionale). Ansamblul sau construcţia se realizează prin integrare funcţional-ope-raţională după modelele imagistice, simbolice şi logice (categoriale) prin intermediul unui alfabet de semne verbale. Deci, fie că informaţia porneşte din interiorul sistemului, fie că este generată de sistem, ea este su-

1 4 M. G o l u , A. D i c u, Introducere în psihologie, Editura. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

15 Idem, p. 95. 16 Idem, pp. 94—95.

213

pusă pe niveluri structurale şi funcţionale de transfor­mări cantitativ-calitative. Structura stimulilor obiectu­lui devine „model" neurologic, simbolic şi apoi logic, care se comunică prin semne, deci prin limbaj.

Implicarea, ca formă fundamentală a alfabetului uti­lizat al sistemului psihic a simboliei, semanticii şi sen­sului verbal, defineşte limbajul ca o structură axială a „marelui sistem" psihic.

Aplicarea teoriei informaţiei a accentuat — cum este şi firesc — alcătuirea limbajului ca sistem de comuni­care. De aceea, există un „model cibernetic al limbaju­lui", construit după cerinţele teoriei sistemice.

„întreg sistemul de comunicare (prin limbaj — n.n.) funcţionează ca un sistem cibernetic foarte complex." 1 7

Componenta acestui sistem este dată, după cum am vă­zut, de interacţiunea structurilor şi funcţiilor psihicu­lui uman şi de caracterul izomorfic al sistemului psihic. M. Golu şi A. Dicu au pornit de la relaţia mediu—om —psihic şi au delimitat psihicul ca subsistem în raport cu „sistemul-om" sau cu sistemul, luat în sine. C. Bă­lăceanu şi Ed. Nicolau, pornesc de la limbaj ca sistem de comunicare şi-i stabilesc conexiunile şi interrelaţiile în cadrul unui ansamblu de sisteme psihice. Urmărirea unei alte organigrame a sistemului limbajului decît cea pe care am folosit-o ca model în explicarea audiomuti-tăţii, ne permite să obţinem cu mai mare claritate, structura sistemică a limbajului.

Mulţimea semnelor de intrare pentru sistemul limba­jului poate fi specific (de tip verbal), dar pentru reali­zarea limbajului este necesară o mulţime cît mai com­plexă. „Intrările în sistem sînt reprezentate de ansam­blul receptorilor organismului. Rolul dominant îl au receptorii auditivi şi vizuali." 1 8

Am văzut însă că limbajul se poate forma, fără func­ţionarea receptorilor dominanţi, cum demonstrează sis­temul de echilibrare şi reechilibrare prin compensaţie. Dacă limbajul ar fi o funcţie — fie ea şi de comuni­care — şi nu un sistem, nu ar putea să se producă prin

1 7 C. B ă l ă c e a n u , E d . N i c o l a u , op. cit., p. 208. 18 Ibidem.

214

F l g . 5 0

autoreglare. El trebuie să aibă, în interiorul său, struc­turi şi funcţii inter- şi coconectate, cu un anumit grad de autonomie, dar şi de mobilitate, relaţii tipice între elementele unui sistem, ca acelea indicate de noi mai sus.

Recepţia — R — în psihocibernetică — constituie o-structură funcţională complexă în care se interconec­tează procesele senzoriale, motrice şi de cognaţie, după alfabetul specific percepţiei şi recunoaşterii. Psiholo­gia percepţiei 1 0 demonstrează cu prisosinţă rolul de catalizator, fixator şi generator al limbajului la acest nivel.

Experienţele noastre au demonstrat că procesul de reflectare la acest nivel este posibil fără linia semnelor lingvistice, pe baza altor structuri şi funcţii ale limba­jului. Recepţia însă se modifică substanţial chiar în prezenţa vorbirii, dar în absenţa relativă a intelectului.

1 9 J. P i a g e t , Les mecanismes perceptives, P.U.F., Paris, 1961; M. M e r l e a u - P o n t y, Phenomenologie de la Perception^ l'aris, 1965.

215

Cazul publicat de Geschwind şi Fusille este foarte semnificativ. Bolnavul suferind de alexie pură cunoaşte şi recunoaşte la cerere culorile, în afară de cazul cînd i se pronunţă numele culorii. El poate sorta culorile fără dificultate şi răspunde solicitării printr-un sistem indirect, dar eşuează cînd se utilizează codul verbal. Cazul demonstrează că funcţia verbalizatoare poate fi suspendată, fără ca percepţia şi recunoaşterea să fie alterate, în cazul în oare structura semiogenetică pro­ducătoare de simboluri şi semnificaţii rămîne intactă.

Urmărirea sistemului limbajului indică un proces de recunoaştere specific {Rec-fi pentru semnele de ordin lingvistic cu ajutorul memoriei operative (MOJ. Este adevărat că s-au determinat cîmpuri de „tezaurizare" a cuvintelor, structurile lor sonore şi nucleul fiind re­zultatul unui proces de învăţare. Dar simpla exprimare verbală duce la ecolalie şi nu la limbaj. Pînă la „pri­mul sistem" — cel al vorbirii ecolalice sau repetate — nu putem vorbi de semne, ci de indicatori sonori şi mecanismul poate fi valabil şi pentru zona biologiei înfraumane.

Limbajul, în sensul adecvat structurii sale sistemice, începe de la „al doilea sistem", care cuprinde tonaliza-torii afectivi, T.A. (care modelează activitatea celorlalte sisteme). Desigur, autorul a subînţeles că în cadrul acestui sistem afectiv este inclus şi subsistemul moti-vaţional.

In fine, al treilea sistem (în fond, subsistem) este constituit de blocul gîndirii (G), unde se elaborează pro­cese raţionale, blocul răspunsurilor comportamentale şi blocul răspunsurilor verbale (R.V.) etc.

Ceea ce reţinem din organigrama sistemului de comu­nicare a limbajului este că această funcţie fundamen­tală a limbajului nu este produsă fără implicarea tutu­ror sistemelor subordonate sau supraordonate marelui -sistem psihic.

Pentru ca să se realizeze comunicarea prin limbaj •este necesară o integrare operaţională a informaţiei în fiecare structură, a subsistemului cognitiv sau al siste­mului gîndirii, unde, după modelul funcţional al fie­cărui sistem şi subsistem, informaţia este prelucrată,

216

transformată şi integrată sub stări din ce în ce mai încărcate de valori abstracte şi de semnificaţii. Lim­bajul constituie sistemul de captare a mulţimilor infor­maţionale de toate categoriile şi de distribuire a aces­tora tuturor structurilor pentru a le prelucra după un model specific limbajului, în a cărei compoziţie con­ceptul este definitoriu şi nu cuvîntul.

Datorită funcţiei semiogenetice, informaţia în timpul difuzării şi transformărilor ei în structurile şi siste­mele psihice, modelează, prin energia ei specifică, apa­ratele şi sistemele. Oricît de perfect (din punct de ve ­dere biochimic) ar fi angrenate structurile informaţiilor verbale în memoria de lungă durată, verbalizarea nu va deveni limbaj decît atunci cînd prelucrarea acestor structuri va fi executată după modelul operaţional (sinteză operaţională) al limbajului.

Am pomenit de funcţia de comunicare bipolară a l im­bajului. Sistemul limbajului este un sistem cu auto­reglare perfectibil la infinit, datorită acestei bipolari­tăţi a funcţiei sale fundamentale generată de esenţa semiotică a sistemului.

Sistemul limbajului este, în cadrul ansamblului sis­temic al personalităţii umane, unul dintre cele mai echilibrate sisteme. Acest echilibru este dat de tipul de relaţii intrasistemice şi de marea posibilitate com­pensatorie. Sistemul limbajului în înţelesul pe care îl atribuim nu poate fi distrus decît prin multiple leziuni ale substanţei cerebrale. Singura activitate a scoarţei cerebrale fixate pe o singură emisferă, care se poate transfera pe cealaltă emisferă este activitatea de produ­cere şi organizare a limbajului (Penfield şi Roberts). Desigur, schiţarea unei explicitări din perspectiva sis­temică a limbajului ne pune la dispoziţie o modalitate de a înţelege relaţia exactă dintre procesele intelec­tuale şi limbaj,.care se defineşte ca o relaţie inţersis-temică. Faptul ascunde o intenţie. A doua problemă pe care o anunţăm era constituită de poziţiile sistemului limbajului în ansamblul „supersistemului" sau „mare­lui sistem psihic".

Limbajul constituie un sistem deschis, întrucît el se realizează prin interconexiuni în cadrul sistemelor in-

217

dividuale şi sistemelor sociale, de grup. „Condiţia nece­sară a cooperării mai multor creiere este circulaţia informaţiei între ele. Rezultă de aici, necesitatea unui sistem cibernetic de legături între creiere, sisteme con­stituite de limbaj" 2 0 .

Sistemul limbajului are o dublă deschidere: una este constituită de interrelaţiile cariotermice prin structu­rile şi funcţiile semiotigene, deci o comunicare inter-sisjţemică, intrapsihică (interioară) şi alta, cea între două sau mai multe conştiinţe (sisteme) externe prin limbaj, cu precădere prin codul lingvistic.

In nici o împrejurare, cele două modalităţi de comu­nicare nu funcţionează complet separat, ci printr-o schimbare de dominantă. Comunicarea intrasistemică, constituie, atunci cînd sistemul este comutat pe domi­nanta extrasistemică, un sistem de reglaj pentru aceasta. Atunci cînd dominanta este intracomunicarea, cealaltă formă constituie (prin intermediul conştiinţei) sistemul de reglaj. Cînd sistemul se decompensează — adică cele două modalităţi funcţionează anarhic sau ne­sincronic — se produce o stare specială a ansamblului sistemic de tip patologic. In lucrarea noastră am în­cercat să pătrundem în zona de osmoză a structurilor şi funcţiilor limbajului, care permit atît reglarea, cît şi generarea programului întregului sistem prin inter­mediul limbajului.

Dacă am opera o simplificare a organigramei limba­jului dată de Ed. Nicolau şi Roşianu, prin înlocuirea „elementelor" cu „blocuri" sau sisteme, am obţine o imagine a unei organigrame de ansamblu sistemic, în care inter- şi intraconectează limbajul. Avem, deci, R = sistemul recepţiei cu structurile perceptive, şi Rec— ^ e c o s i s t e m u l recunoaşterii cu structurile reprezentă­rilor, care se serveşte de sistemul memoriei de scurtă şi lungă durată (M) în contextul sistemului gîndirii (G), al sistemului logic (L) şi al sistemului afectiv (A). Sin­teza operaţiilor intersistemice se serveşte de sistemul

1 3 0 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u , Mental Health in the Dis-corders of the communication through verbal and written speach; In „ 7 0 1 International Congress of Mental Health", Lon-don, 1969.

218

F i g . 51

'•omportamental (C) care produce şi selecţionează sis­temul (E) al răspunsurilor de ieşire.

Transformarea energiei informaţionale verbale şi sen-•.iriale de la input-ul cu realitatea şi pînă la formularea răspunsului care poate fi de natură verbală, sau de alt

î p . bazat însă pe simbol şi semnificaţie, are nevoie nu i n m a i de utilizarea schemelor limbii, ci a întregului

e u m p l e x sistemic. Sistemul limbajului ar putea fi conturat, nu în afara

i - e l n r l a l t e sisteme, ci aşa cum îl delimitează liniile punc-M l e , în interiorul sistemelor componente ale psihis­

m u l u i . ( orespunde această delimitare cu relaţiile psiholo­

g e stabilite între intelect şi limbaj în psihologia de tip • husic? Vom face apel la o modalitate de interpretare

i structurilor psihice şi a relaţiilor intrastructurale şi .mume, teoria factorială.

Pentru că scopul nostru nu este să prezentăm citi-ior i lor nici esenţa şi nici metodologia acestei teorii,

219

vom înfăţişa două |,modele" ale relaţiilor factoria^e care. definesc intelectul,'"pentru ~a putea surprinde locul pe care îl ocupă limbajul într-o anume constelaţie facto-rială, faţă de intelect sau inteligenţă.

J. Ahamavaara 2 1, dă următoarea schiţă a factorilor „aptitudini intelectuale":

Aptitudini intelectuale

Atît fluiditatea, cît şi comprehensiunea — cei doi fac­tori esenţiali ai atitudinii intelectuale — sînt axaţi pe factori de limbaj, întrucît factorul de fluiditate nume­rică şi verbală sînt „produse" ale limbajului, tot aşa cum raţionamentele de toate tipurile ce aparţin tot lim­bajului în operaţiile combinatorii ale factorilor care determină aptitudinea intelectuală sînt de natura unor interrelaţii de tipul celor existente între structură şi funcţie (J. Piaget).

Al doilea model al intelectului este luat de la psiho­logul P. J. Guilford 2 2.

Acest model tridimensional a fost folosit şi de cei doi autori ai Introducerii în psihologie, tocmai pentru a demonstra relaţiile din cadrul structurii gîndirii din

2 1 J. A h a m a v a a r a , On the unified factor theorie of minde, Annales Akademice.

2 2 P. J. G u i l f o r d , Three face of intelect, în „The Ameri­can Psychologist", nr. 8, 1959, p. 14.

220

perspectiva analizei factoriale: „Modelul factorial p r e ­conizat de Guilford — conchid autorii — reprezintă structura împletirii diferitelor tipuri de acţiuni pe baza diferitelor genuri de informaţie" 2 3 şi deci se apropie ca „perspectivă" de o viziune sistemică.

Orice „operaţie" intelectuală are loc pe baza factori­lor de conţinut — care în majoritate sînt cuprinşi de noi în structura limbajului. Rezultatele gîndirii, după cum mai recent au demonstrat cej'mai competenţi psi­hologici relaţiei gîndire-limbaj ^J. Piaget, T. Slama-Cazacu etc.) sînt produse de tipul ^cTăseldf", sistemelor, predicţiilor etc. La toate aceste rezultate, cît şi la for­mulele comportamentale inteligente, limbajul constituie factorul fundamental.

F l g . 53 2 3 M. G o l u , A. D i c u , Introducere în psihologie, Ed Şti in­

ţifică, Bucureşti, 1972, p. 161.

221

O bună parte dintre modelele sau testele prezentate de către P. J. Guilford pentru determinarea factorilor intelectivi, au fost folosite şi de către noi. Reprezen­tarea tridimensională (în volum) a lui P. Guilford este foarte sugestivă pentru „spaţiul psihic" real.

.Limbajul, deci, şe constituie ca sistem în ansaniblul sistemic ăl" psihicului uman sau, într-o altă modalitate, ca subsistem al gîndirii, al intelectului. Fie în calitate de sistem, fie în aceea de subsistem, limbajul se află cu celelalte sisteme în trei modalităţi de relaţie. Pri­mul tip de relaţii sînt intrasistemice, relaţiile între structurile sistemului şi funcţiile limbajului, aşa cum le-am prezentat în capitolul anterior. Al doilea tip de relaţii sînt intersistemice, şi în cadrul acestui tip, lim­bajul stabileşte raporturi de funcţionalitate cu celelalte sisteme. Al treilea tip «de relaţii, specifice numai lim­bajului, sînt parasisternice şi sînt date de factorul crea­tivitate pe canrH posedă ' limbajul. Aceste trei tipuri de relaţii sînt rezultatul structurii interne, funcţiona­lităţii şi finalităţii limbajului. Ca structură, limbajul este un sistem integrat. Ca funcţionalitate, limbajul se determină ca un sistem integrator.

Abstract. Language and Intellect

Limbaj şi intelect (Language and Intellect) is a syn-thesis of exceedingly numerous data relating to neuro-pathology, psychology, linguistics, e tc , centred on the author's long-standing experimental investigations, the interpretation of which is based on cybernetics and the theory of systems (L. von Bertalanffy, A. Rappa-port, J. Piaget, etc).

The author related neurophysiological data, such as they are presented in the contemporary speciality lite-rature, to the result of an experimental investigation into an infrequently studied category of subjects, na-mely „the group of audio-mutes" (J. de Ajuriaguerra and col.) as compared to the oligophrenic and normal subjects. What is typical of the audio-mutes is the ab-sence until 9—11 years of age of a verbal code in the inter-person communication relations and the presence of an intellect that keeps within the limits of normal development. These features are studied in connection with oligophreny, where the lack of the intellect's development does not bear upon the development of the verbal code, particularly upon its formal, expressive side. A manysided examination of these two kinds of relationship between language and intellect as against normalcy enabled the author to approach in a new way the relative strength of the proprieties which are com-mon to language and intellect in the process of know-iedge, of reflection ability.

223

as an open system within the psychic „big system". The language system has a twojold opening: one formed by the inter-systemic inter-relations through the semio-genetic functions and structures and the other through the relations between consciences, inter-systemic. Viewed from a systemic stand, the relations between language and intellect can be established much more precisely and reveal the very osmosis process typical of the two structures. Within the psychical system, the language sets up three types of relations: intra-systemic, inter-systemic and para-systemic. These three types of rela­tions are the result of the language's internai structure, functionality and finality. As to its structure, the lan­guage is an integrated system. As to its functionality, the language gets formed as an integrative systev-.

C u p r i n s

Cuvînt înainte 7

C A P I T O L U L I

Absenţa cuvîntului şi comunicarea n

C A P I T O L U L II

Structurile reflectante morfofuncţionale 37

C A P I T O L U L III

Funcţia semiotică in universul reprezentat 55

C A P I T O L U L I V

Comportamentul simbolic 94

\ P I T O L U L V

Midueţia semnificatului 103

• • n o u a . v i

l i U H g i n i conceptuale ş i concepte asonore 119

A ' ' C O L U L V I I

tuncţ ie semiotică sau semiogenetică? 158

- • . P I T O L U L V I I I

> inibajul, sinteză operaţională i go

c - n o i c i . i x

•-'•sternul integrator al limbajului 206

'. t t s t i a c l 223

233