CUPRINS

CAPITOLUL I. Noţiunea şi definiţia contractului de tranzacţie

Secţiunea 1 – Noţiune şi definiţie………………...................................3

Secţiunea 2 – Noţiune şi caractere juridice……………………………..6

Secţiunea 3 – Asemănări şi deosebiri…………………………………..8

CAPITOLUL II. Caractere juridice

Secţiunea 1 – Tranzacţia, contract consensual…………….…………..9

Secţiunea 2 – Tranzacţia, contract cu titlu oneros şi comutativ…...…12

Secţiunea 3 – Tranzacţia, contract sinalagmatic...……………………12

CAPITOLUL III. Condiţii de validitate

Secţiunea 1 – Capacitatea părţilor…………………………………...14

Secţiunea 2 – Obiectul tranzacţiei…………………………………...16

Secţiunea 3 – Cauza în contractul de tranzacţie……………………..18

Secţiunea 4 – Consimţământul părţilor……………………………...21

CAPITOLUL IV. Interpretarea contractului de tranzacţie…….24

CAPITOLUL V. Efectele contractului de tranzacţie

Secţiunea 1 – Efecte extinctive……………………………………...25

Secţiunea 2 – Efecte declarative…………………………………….26

Secţiunea 3 – Efecte translative sau constitutive…………………....27

Secţiunea 4 – Efecte relative………………………………….……..281

Secţiunea 5 – Indivizibilitatea contractului de tranzacţie…………..28

Secţiunea 6- Asimilarea tranzacţiei cu puterea de lucru judecat…...29

CAPITOLUL VI. Nulitatea contractului de tranzacţie

Secţiunea 1 – Cazuri de nulitate absolută……………………….….31

Secţiunea 2 – Cazuri de nulitate relativă…………………………...32

Secţiunea 3 – Moduri de confirmare a contractului de tranzacţie.....35

CAPITOLUL VII. Probleme speciale

Secţiunea 1 – Hotărârea de expedient……………………………...37

Secţiunea 2 – Probleme speciale cu privire la tranzacţia unor

imobile……………………………………….……...40

CAPITOLUL VIII. Concluzii…………………………………..…42

Practică judiciară………………………….........................................44

Anexă………………………………………………..........................48

Bibliografie……………………………………………………….....50

2

CAP.I. NOŢIUNEA ŞI DEFINIŢIA CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE

Secţiunea 1. NOŢIUNE ŞI DEFINIŢIE

Din punct de vedere terminologic, termenul de „tranzacţie”, provine din latinescul „transigo, -igere, -egi”,,actum”, care înseamnă „a termina”, „a pune capăt”.

În aceste condiţii, în măsura în care liantul comunităţilor româneşti în perioada de formare a poporului român, a fost chiar spiritualitatea creştinismului, perceptele creştine fiind chiar de la început la baza relaţiilor interumane din sânul obştilor, se poate spune că tendinţele împăciuitoare existau încă din această fază.

Nu trebuie uitat că, dreptul roman, care a fost baza pe care s-a creat dreptul românesc de mai târziu, a consacrat contractul de tranzacţie în rândul contractelor nenumite, adică acele contracte care nu erau desemnate prin termeni proprii, ci doar prin numele categoriei din care făceau parte.

Faptul că multă vreme aceste contracte nu au purtat un nume proprii se explică şi prin aceea că nu existau în dreptul roman prevederi sancţionatorii cu privire la acestea. Astfel, aceste contracte au fost denumite generic cu termenul de nova negotia.

Stabilirea a patru mari categorii de contracte nenumite s-a făcut în epoca lui Justinian, clasificare stabilită în funcţie de obiectul obligaţiunii.

Astfel, existau:- obligaţii do ut des - în cazul în care o parte transmitea proprietatea unui

lucru, pentru ca cealaltă parte sa îi transmită proprietatea asupra altui lucru;

- obligaţii do ut facias - se referea la transmiterea proprietăţii de către una din părţi, pentru ca cealaltă parte să facă un anumit lucru;

- obligaţii facio ut des - se referă la contractele în care o parte face un anumit lucru pentru ca cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra unui anumit bun;

- obligaţii facio ut facias - se referă la contractele în care o parte face un anumit lucru pentru ca şi partea cealaltă să facă un alt lucru.

3

Tranzacţiile intrau practic, în oricare dintre aceste categorii, atâta vreme cât erau îndeplinite condiţiile de reciprocitate a concesiilor şi de contractare cu scopul de a împiedica un litigiu sau de a pune capăt unui proces deja început.

Deşi părţile, odată înfăţişate în faţa magistraţilor, nu puteau, cel puţin teoretic, să procedeze la încheierea unei tranzacţii, pârâtul putea să recunoască pretenţiile celeilalte părţi, ceea ce conducea la asimilarea lui cu o persoană condamnată.

Viaţa pe care Dacia a dus-o sub protecţia Romei a fost o viaţă romană sub toate aspectele, aşa încât ceea ce numim „romanizarea Daciei" a fost un proces mult mai adânc, care a cuprins mai multe aspecte ale vieţii economice, sociale, lingvistice, culturale şi, nu în ultimul rând, juridice.

Se poate spune ca romanizarea a fost un fenomen ireversibil, care a continuat în perioada Evului Mediu, şi mai cu seamă în perioada migraţiunilor, când, chiar dacă existau influenţe nu prea fericite din partea formaţiunilor clerice, mentalităţile şi societatea se aflau într-o continuă dezvoltare.

În această perioadă s-au dezvoltat sistemul economic, cultural şi juridic. Putem spune că în această perioadă, odată cu dezvoltarea surprinzătoare a comerţului a apărut şi contractul de tranzacţie într-o formă foarte apropiată de cea actuală.

Dezvoltarea surprinzătoare a schimburilor culturale şi economice a făcut posibilă apariţia situaţiilor în care se cerea aplanarea unui conflict pe cale să se nască prin anumite concesii reciproce făcute de către părţi.

De asemenea, spre deosebire de principiile instaurate de dreptul roman, părţile, în faţa judecăţii, aveau dreptul să stingă un proces prin ajungerea la o înţelegere, respectiv prin anumite concesii pe care şi le făceau reciproc, ceea ce a dus la apariţia contractului de tranzacţie.

Conform prevederilor art. 1704 Cod civil, tranzacţia este „un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască”1.

Această definiţie, deşi legală, este considerată incompletă de către doctrină şi jurisprudenţă întrucât omite elementul esenţial al contractului de tranzacţie, şi anume, existenţa concesiilor reciproce făcute de către părţi, fără de care nu putem spune că ne aflăm în faţa tranzacţiei.

Dacă s-ar păstra definiţia legală a contractului de tranzacţie, se observă cu uşurinţă că există posibilitatea confundării acesteia cu achiesarea uneia dintre părţi la pretenţiile celeilalte sau cu desistarea, ori cu renunţarea părţii care ridică pretenţii în faţa judecăţii. În această situaţie, a revenit doctrinei rolul de a defini contractul de tranzacţie.

Contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces care se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi (săvârşite 1 Pentru definiţia contractului de tranzacţie a se vedea : Fr. Deak, Contracte civile şi

comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 332; D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 97; E. S. Romano, Contracte civile. Încheiere, Executare. Încetare, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.57

4

sau promise) ale uneia dintre părţi în schimbul renunţării de către cealaltă parte la proces.

În aceste condiţii, se poate spune că tranzacţia presupune :

1) existenţa unui drept litigios şi/sau îndoielnic (res litigiosa et dubia), cel puţin în concepţia părţilor, adică de natură a da naştere unui proces, ceea ce face ca tranzacţia să se deosebească de un simplu contract de schimb sau de vânzare-cumpărare. Este evident că obiectul contractului de tranzacţie trebuie să se supună regulilor de drept comun în ceea ce priveşte obiectul contractelor.

2) intenţia părţilor de a pune capăt (în întregime sau parţial) litigiului existent sau de a preîntâmpina naşterea unui litigiu prin încheierea contractului de tranzacţie. Dacă părţile nu au intenţia de a pune capăt litigiului, va lipsi elementul voliţional în încheierea tranzacţiei, şi contractul nu se poate încheia în aceste condiţii. Evident, dacă contractul se va încheia va fi lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimţământului intervenită la încheierea contractului de tranzacţie.

3) existenţa unor concesii reciproce. Acest element lipseşte din definiţia dată tranzacţiei de Codul civil, dar dacă acest element nu ar exista ne-am putea afla în faţa unei achiesări (recunoaşterea sau aderarea la pretenţiile exprimate de cealaltă parte din proces) sau desistări (renunţarea la o pretenţie proprie exprimată în contradictoriu cu o altă persoană), această recunoaştere sau renunţare constituind o prestaţie nouă, reciprocă. În astfel de condiţii, putem spune că tranzacţia se deosebeşte şi de ratificare sau confirmare, în lipsă de echivalenţă, formând un act juridic unilateral (iar nu un contract de tranzacţie)2. Astfel, se poate spune că reciprocitatea concesiilor este elementul esenţial al tranzacţiei, ceea ce o face să se deosebească de achiesare sau de desistare.

Achiesarea reprezintă recunoaşterea pretenţiilor exprimate de partea potrivnică din proces.

Desistarea reprezintă renunţarea la propriile pretenţii exprimate faţă de o anumită persoană. Din nou, se poate observa că, atât achiesarea cât şi desistarea conduc, în măsura în care se produc, la stingerea litigiului intervenit între părţi, şi nu reprezintă o tranzacţie în adevăratul sens al cuvântului.

Secţiunea 2. NOŢIUNE SI CARACTERE JURIDICE

2 Fr. Deak, op. cit. p. 3355

În Codul civil, tranzacţia este prevăzută între garanţii, după fidejusiune şi gaj, dar înaintea privilegiilor şi ipotecilor. Explicaţia este dată de proiectul Codului civil francez care nu a prevăzut iniţial tranzacţia. Ea a fost introdusă în cod ulterior.

În mod logic contractul de tranzacţie trebuia să fie inclus în Codul civil alături de contractele sinalagmatice, pentru că între acest gen de contract şi contractul de vânzare sau de schimb spre exemplu, există însemnate apropieri3.

Tranzacţia este o convenţie între două persoane care pune capăt unei neînţelegeri (litigiu). Prin convenţie, părţile îşi fac de obicei concesiuni reciproce. Adeseori, tranzacţia este o operaţie complexă : se transferă proprietatea unui lucru sau un alt drept real, se sting sau se creează obligaţii4. Din cauza aceasta, părţile care încheie tranzacţia trebuie să aibă capacitatea de a dispune, de a înstrăina sau de a transfera un alt drept real. Lucrul care se transferă trebuie să fie susceptibil de acte juridice între particulari (să facă obiectul comerţului particular).

În epoca clasica a dreptului roman tranzacţia nu era sancţionată. Ea trebuia făcută prin stipulaţie simplă, prin stipulaţie aquiliană sau prin acceptilatie. La un moment dat, se putea transige şi pe cale de simplu pact.

În Digeste, se găsesc texte ale juriştilor clasici vizând tranzacţia ca o operaţie care se face prin stipulaţie sau pact. Tranzacţia avea loc atunci când părţile nu erau sigure că punctul lor de vedere va triumfa în caz de proces (quasi de re rubia et incerta neque finita transigit).

Ulterior, în legislaţia lui Iustinian, tranzacţia este sancţionată printr-o acţiune praescriptis verbis, dacă îndeplinea condiţiile pentru a fi trecută în categoria contractelor nenumite (una din părţi să-şi fi îndeplinit obligaţia sa)5.

Într-un proces importanţa tranzacţiei este incontestabilă, deoarece părţile sting un conflict înlăturând neînţelegerile în raporturile dintre ele. O înţelegere între părţi este întotdeauna binevenită, deoarece datorită unor lacune sau constrângeri şi cel mai imparţial judecător poate face erori.

În legislaţia română tranzacţia este reglementată in Codul civil în art.1704- 1717 şi în art. 69, 271 – 273 Cod proc. civilă.

Potrivit art. 1704 din Codul civil, tranzacţia este "un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască". Această definiţie este incompletă, deoarece omite să surprindă un element esenţial, acela că, litigiul actual se stinge ori cel eventual se preîntâmpină prin concesii reciproce 6.

În ceea ce priveşte elementele tranzacţiei, din definiţie rezultă că reciprocitatea concesiilor este un element esenţial ce face ca tranzacţia să se

3 C. Turianu, Curs de drept civil. Caractere speciale, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2001, p. 282

4 În ce priveşte tranzacţia încheiată pentru stingerea procesului cu concursul instanţei, a se vedea : V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 243

5 M. Jakotă. Drept Roman vol.II, Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1993, p. 4346 M.B. Cantacuzino Elementele dreptului civil, 1921, p. 667

6

deosebească de oricare dintre instituţii apropiate dar, care nu-şi găsesc echivalentul într-o recunoaştere sau renunţare a părţii potrivnice7.

Din cele enunţate rezultă că, în ce priveşte contractul de tranzacţie, el este unul specific şi presupune :

a) existenţa unui drept litigios sau îndoielnic, cel puţin în concepţiapărţilor, adică de natură a da naştere unui proces. Prin acest element tranzacţiase deosebeşte de un simplu contract de schimb sau vânzare – cumpărare; b) intenţia părţilor de a pune capăt, în întregime sau parţial, litigiului existent8

sau de a preîntâmpina naşterea unui litigiu prin încheierea contractului de tranzacţie.Potrivit art. 271 Cod proc. civilă, tranzacţia poate să fie încheiată oricând în

cursul judecăţii, până la soluţionarea definitivă a procesului (art. 1715 Cod civil).Părţile pot rezolva litigiul pe cale de tranzacţie, chiar dacă acţiunea a fost

pornită de procuror, motiv pentru care titularul dreptului trebuie să fie introdus în proces 9.

c) existenţa unor concesii reciproce. Concesiile nu trebuie să fie de valoare egală, este suficient ca ele să fie comparabile, echivalente pentru părţi. "Neegalitatea concesiilor nu exclude reciprocitatea lor". Concesiile reciproce pot fi şi implicite, rezultând din contextul înţelegerii dintre părţi. De exemplu, învoiala foştilor soţi cu privire la împărţeala bunurilor comune în urma procesului de divorţ a fost clasificată corect, tranzacţie judiciară10.

Efectuarea concesiilor reciproce nu este prevăzută expres în legislaţia noastră. Se admite unanim această condiţie de către doctrină şi practică, întrucât în faţa absenţei concesiilor reciproce suntem în prezenta altor operaţiuni juridice şi nu în prezenţa unei tranzacţii.

7 I. Zinveliu, Contracte civile. Instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 375

8 I. Stoenescu, S. Zilberstein Drept procesual civil. Teoria generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1983, p. 503 -504

9 T.S. secţ. civ., dec. nr. 255/1978, în RRD nr. 7, 1978, p. 4510 T.M.B., s. a IV-a civ., dec. nr. 727/1986, în RRD nr. 2, 1987, p. 69 - 70

7

A fost considerată tranzacţie şi înţelegerea părţilor11, moştenitori, cu privire la ieşirea din indiviziune asupra averii rămasă de pe urma autorului lor12. Nu se poate tranzacţiona însa, asupra unei succesiuni care nu a fost deschisă.

Împărţeala prin buna învoială13, atunci când drepturile coindivizarilor nu sunt litigioase sau îndoielnice, nu reprezintă o tranzacţie. În materia asigurărilor de răspundere civilă, art. 54 al. 3 din Legea nr. 136/1995 califică tranzacţia ca fiind o înţelegerea dintre persoana responsabilă şi persoana păgubită, prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii. Secţiunea 3. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE TRANZACŢIE ŞI ALTE

INSTITUŢII JURIDICE

Tranzacţia se deosebeşte de ratificare sau confirmare care, în lipsă de echivalenţă constituie un act juridic unilateral, iar nu un contract de tranzacţie.

Art. 1704 Cod civil spune că tranzacţia poate interveni atât în cursul unui proces început, când litigiul se va stinge după procedura prevăzuta de art. 271 - 273 Cod proc. civilă printr-o hotărâre de expedient14, cât şi în afara oricărui proces între părţi. Esenţial este faptul că înţelegerea să se poarte asupra unor bunuri litigioase cel puţin în concepţia părţilor, altfel ideea de tranzacţie este exclusă.

b) Tranzacţia se deosebeşte şi de compromis, prin care părţile cad de acord ca litigiul dintre ele să fie soluţionat prin arbitri. Compromisul presupune ca litigiul să fie soluţionat de arbitri şi părţile să se supună hotărârii arbitrale 15.

11 Împărţeala prin bună învoială între moştenitori realizată pe cale judecătorească. Acţiune în anulare. Admisibilitate. Potrivit art. 790 Cod civil, „împărţelile pot fi desfiinţate prin violentă sau dol; pentru o simplă omisiune a unuia dintre obiectele succesiunii nu se strică împărţeala; se face numai un supliment de împărţeală pentru obiectul omis". Prevederile din textul menţionat se referă, în principal, atât la împărţeala prin bună învoială între moştenitori, cât şi la cea realizată pe cale judecătorească, legea nefăcând nici o distincţie în această privinţă. Aşadar, partajul poate fi anulat în cazul în care consimţământul unui copărtaş a fost obţinut prin violenţă sau este urmarea unor manopere dolosive. Pe de altă parte, deşi prin dispoziţia legală citată nu s-a prevăzut că împărţeala ar putea fi anulată şi în cazul în care la aceasta a participat un incapabil, este în afara oricărei discuţii că o astfel de împărţeală poate fi desfiinţată si pentru acest motiv. Desigur, toate cele trei cazuri, ce ar putea constitui motiv de desfiinţare a unui partaj, reprezintă nulităţi relative, ceea ce înseamnă că partajele încheiate prin dol, violenţă sau la care a participat un incapabil nu sunt nule de drept, ci numai anulabile. Dar, în afara nulităţilor relative menţionate, ce pot atinge valabilitatea unui partaj, pot exista şi cazuri de nulităţi absolute, cum sunt participarea la împărţeală a unei persoane care nu a avut vocaţie succesorală ori omiterea de la aceasta a unui moştenitor. C.S.J., se, dec. nr. 1173/1991, Dreptul nr. 1/1992, p.109

12 Trib. Mun .Bucuresti., s. a IV-a, dec. nr. 635/1986, p. 7013 T.S. secţ.civ., dec. nr 255/1978 în RRD nr. 7, 1978, p. 45

14 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1983, p.503 - 507

15 C. Macovei, Contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.3278

Observăm că instituţiile juridice mai sus arătate se apropie oarecum de tranzacţie, dar nu se identifică. Ceea ce le distinge esenţialmente de acest contract este că ele implică un sacrificiu complet din partea uneia dintre părţi, şi nu presupun deloc concesii reciproce, (sacrificii din partea ambelor părţi) cum se întâmplă la tranzacţie.

În vorbirea curentă, noţiunea de tranzacţie este folosită deseori în sens de înţelegere sau convenţie, mai ales în materie comercială.

Ea este folosită în acest sens impropriu, chiar şi în practica judecătorească 16, iar alteori se evită folosirea 17acesteia, deşi între părţi a intervenit nu o convenţie oarecare, ci o veritabilă tranzacţie (asupra cuantumului despăgubirilor datorate pentru inundarea culpabilă a apartamentului).

CAP.II. CARACTERE JURIDICE

Secţiunea 1. TRANZACŢIA CONTRACT CONSENSUAL

Caracterele juridice sunt reguli care stabilesc elementele esenţiale ale contractului şi îl diferenţiază de altele.

Potrivit art. 1705 Cod civil „tranzacţia trebuie să fie constatată printr-un act scris”, de unde rezultă că numai constatarea, adică în alţi termeni, proba tranzacţiei, impune forma scrisă, nu şi existenţa ei propriu-zisă, cu alte cuvinte înscrisul este cerut „ad probationem”, pentru a nu se da loc cu prilejul probei tranzacţiei la un proces mai greu decât cel pe care părţile au căutat să-l evite 18, concluzia fiind că prezumţiile şi proba testimonială nu sunt admisibile când valoarea tranzacţiei depăşeşte suma de 250 de lei.

Jurisprudenţa mai veche a admis proba cu martori pentru a se face dovada tranzacţiei, dacă există început de dovada scrisă 19, ori dacă preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu neputinţă, înscrisul a fost pierdut sau furat spune art. 1197 si 1198 Cod civil.

16 T.S., col. civ. dec. nr. 22/1959, în CD, 1959, p. 10917 T.S., secţ. civ., dec. nr. 1985/1975, în CD, 1975, p. 7418 R.Sanielevici, Drep civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi 1982, p.305;

M.B. Cantacuzino, op. cit. p. 686-687, D. Chirică, op.cit, pag.29319 C. Hamangiu, I. Rosetti - Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II,

Editura Naţională, S.Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 10329

Dacă tranzacţia are caracter comercial poate fi dovedită cu martori, conform art. 46 Cod comercial. De exemplu, tranzacţia prin care doi comercianţi sting un proces născut dintr-o vânzare comercială.

Practica judiciară a stabilit că o tranzacţie structurată într-un act sub semnătură privată, care cuprinde o donaţie, adică un act autentic „ad validitatem” nu poate fi validată de instanţă, deoarece s-ar eluda dispoziţia legală referitoare la donaţii. 21

Tribunalul Suprem20 a dat o decizie în care se precizează că tranzacţia care cuprinde un contract pentru care legea cere încheierea unui act autentic „ad validitatem” nu poate fi validată de instanţă,dacă este constatată numai printr-un act sub semnătură privată 21.

Această soluţie privind forma solemnă se impune, neîndoielnic, dacă tranzacţia este extrajudiciară.

Pentru tranzacţiile judiciare, potrivit art. 272 Cod proc. civilă, învoiala părţilor se va face în scris, iar la judecătorie, potrivit art. 272, al. 2 Cod proc. civilă, poate fi şi verbală.

Instanţa nu poate lua act de tranzacţie fără ca toate părţile să fie prezente pentru a-şi da consimţământul.22 În această situaţie se încheie un proces-verbal, în care este cuprins consimţământul părţilor, privind tranzacţia, cu respectarea art. 82 si 272, Cod proc. civilă.23

Hotărârea de expedient are funcţia de a autentifica învoiala părţilor şi are aceeaşi valoare ca şi actul notarial.24

Cu toate că în cazul tranzacţiei judiciare instanţa nu judecă şi nu adaugă nimic la efectele contractului, verificând numai legalitatea înţelegerii dintre părţi, hotărârea de expedient are funcţia de a autentifica această învoială. Orice hotărâre judecătorească, din punct de vedere probator, este asimilată cu un act autentic,25 are valoarea unui înscris autentic.

Nu este necesară prezentarea unui act autentificat de notar, chiar dacă tranzacţia ar cuprinde un contract solemn, hotărârea de expedient suplineşte cu prisosinţă forma notarială.

Dacă tranzacţia produce efecte pur declarative nu este necesară respectarea formei autentice, indiferent că este judiciară sau extrajudiciară, recunoaşterea unui drept preexistent neavând semnificaţia unei înstrăinări.

Din interpretarea art. 271 si art. 272 Cod proc. civilă rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor reprezintă de fapt o transpunere a convenţiei acestora ceea ce nu echivalează cu judecata întemeiată pe probe şi finalizată pe

20 T.S., secţ. civ. nr. 334/197321 RRD nr.9, 1973, p. 15622 T.S., secţ. civ., dec. nr.1915/1989 în Dreptul nr.5, 1990, p. 7223 Fl. Baias, Unele consideraţii referitoare la tranzacţie, în RRD nr. 9 - 12, 1989 p. 23

24 V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, în RRD nr. 1/1987, p.17

25 I. Stoenescu, S. Zielberstein, op. cit., p. 519; C.S.J., dec. nr. 1031/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 93

10

convingerile instanţei. Această convenţie a părţilor, chiar dacă este consacrată printr-o hotărâre judecătorească, este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare pentru motivele de nulitate prevăzute de lege.26

"Tranzacţiunea depusă înaintea unei instanţe judecătoreşti pentru stingerea unui proces pendente este valabilă chiar dacă nu s-a pronunţat o hotărâre de expedient, destul numai ca în conformitate cu art. 1705 Cod civil să fie constatată într-un înscris emanat de la părţile litigante, capabil după lege de a transige, deoarece ceea ce stinge procesul este voinţa părţilor, iar nu hotărârea instanţei, care nu face decât să constate această voinţă."27

În materie comercială tranzacţia este folosită în sens de „înţelegere" sau „convenţie".28

Din interpretarea art. 271 si 272, Cod proc. civilă rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor reprezintă o transpunere a înţelegerii lor, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei.32

Potrivit art. 271 si 273 Cod proc. civilă părţile se pot înfăţişa oricând în proces, în cursul judecăţii pentru a cere să se dea o hotărâre prin care să se consfinţească învoiala lor. La prezentarea învoielii instanţa are îndatorirea să verifice dacă părţile au capacitatea legală de a tranzacţiona, dacă actul este expresia voinţei lor libere şi dacă, prin încheierea tranzacţiei, nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii.

Dacă se contată că aceste cerinţe nu sunt întrunite, sau că prin încheierea tranzacţiei se eludează alte prevederi legale, instanţa trebuie să respingă cererea şi să continue judecata29.

Aşa de pildă, într-o speţă unde reclamanta a susţinut că s-a aflat în eroare cu privire la obiectul tranzacţiei, în raport cu testamentul lăsat de defunct în favoarea sa şi care nu a fost avut în vedere la încheierea tranzacţiei ce a stat la baza hotărârii judecătoreşti ce se cere a fi anulată, instanţa a stabilit:

„Testamentul invocat în cauză şi care ar fi condus la consimţământul eronat asupra obiectului tranzacţiei s-a aflat permanent în posesia reclamantei, care a avut cunoştinţa de el şi, deliberat, nu l-a invocat în tranzacţie, pentru a înlătura efectele dispoziţiilor legale, care, la acea data, nu permiteau deţinerea în proprietate a mai multor locuinţe, or, este de principiu că nimănui nu îi este permis să-şi creeze o sursă de drepturi din propria turpitudine, aşa cum a procedat reclamanta (Nemo auditur propriam turpitudinem alegans).”

Potrivit art. 1716 Cod civil, când părţile au tranzacţionat asupra tuturor afacerilor ce ar putea să existe între ele, documentele (ce le-ar fi fost necunoscute

26 ? C.S.J. sect. civ., dec. nr. 1031/1992, Dreptul nr. 7/1993, p. 9327 ? C. Hamagiu, Codul civil adnotat vol. IV, Editura Naţională, Bucureşti 1926, p. 15728 ? T. S. , col. civ., dec. 222/1959, CD, p. 10929 Pentru o prezentare de detaliu a tranzacţiei judiciare a se vedea: I. Deleanu. Tratat de

procedură civilă, Volumul II, Editura Servo-Sat, Arad, 2000, p. 74; D. Radu, G. Durac Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2004, p. 270-272; I. Leş, Drept procesual civil, curs universitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 333.

11

lor în timpul tranzacţiei şi care s-ar fi descoperit ulterior) nu constituie un titlu de anulare a tranzacţiei, afară de cazul când ar fi fost ascunse prin fapta uneia dintre părţile contractante.

Deci, nu constituie temei de anulare a tranzacţiei, chiar şi descoperirea unor acte şi documente necunoscute în momentul încheierii acesteia, dacă nu au fost ascunse prin fapta uneia dintre părţile contractante. Cu atât mai mult, cu cât în speţă, anularea tranzacţiei nu trebuie dispusă, pentru că testamentul era cunoscut la data tranzacţiei şi nu a fost ascuns de vreuna din părţi, aceasta având cunoştinţă de existenta lui şi aflându-se asupra părţii care se prevalează de el pentru înlăturarea efectelor convenţiei, pe care a încheiat-o prin propria ei voinţă.

Secţiunea 2. TRANZACŢIA, CONTRACT CU TITLU ONEROS ŞI COMUTATIV

Contractul de tranzacţie este un contract cu titlu oneros si comutativ,deoarece fiecare parte urmăreşte un avantaj patrimonial, cel puţin evitarea unor pierderi, dar şi a cheltuielilor de judecată.

După încheierea contractului, avantajele avute în vedere nu mai depind de un eveniment viitor si incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante30.

O tranzacţie nu ar putea fi supusă oricăror condiţii cunoscute în dreptul civil31. Tranzacţia poate fi însă afectată totuşi de anumite condiţii. De exemplu, dreptul locativ transmis în favoarea uneia dintre părţi, poate să necesite aprobarea anumitor organe competente. Dacă aprobarea nu a fost obţinută, va ajuta tranzacţia ca o condiţie rezolutorie şi desfiinţează retroactiv înţelegerea părţilor. Prin urmare, dacă părţile şi-au executat anumite prestaţii până în acel moment, vor fi obligate să le restituie. Aceasta spre deosebire de contractele aleatorii în care nerealizarea şanselor nu afectează soarta contractului încheiat.

Unele contracte, sunt, prin esenţa lor, oneroase (vânzare-cumpărare, locaţiune, tranzacţie, etc.); altele nu pot fi în nici un caz, oneroase (comodatul sau împrumutul de folosinţă, care, dacă ar stipula un preţ pentru folosinţa lucrului împrumutat, s-ar transforma, ipso facto, în contract de locaţiune).

Unele contracte pot fi, după voinţa părţilor fie oneroase, fie gratuite (mandat, depozit, etc.).

Contractul oneros poate fi, în raport de întinderea şi echivalenţa prestaţiilor reciproce, un contract comutativ sau un contract aleatoriu.

30 C. Toader, Drept civil.Contracte speciale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 295

31 Trib. Jud. Constanţa, dec. civ. nr. 271/1991, cu nota de Gh. Beleiu în Dreptul nr. 10-11/1991;p. 81-84

12

Secţiunea 3. TRANZACŢIA, CONTRACT SINALAGMATIC

Contractul de tranzacţie este un contract sinalagmatic sau bilateral,deoarece părţile îşi fac concesii reciproce, de a nu continua sau începeprocesul, în schimbul concesiilor sau prestaţiilor noi făcute de cealaltă parte.

Contractul sinalagmatic generează de la data încheierii lui, obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi, obligaţia fiecărei părţi avându-şi cauza juridică în obligaţia celeilalte.

În privinţa concesiilor, neexecutarea este exclusă, întrucât instanţa va respinge acţiunea prin care s-ar încerca valorificarea dreptului care a făcut obiectul tranzacţiei32.

Datorită faptului că tranzacţia este un contract sinalagmatic este necesar, atunci când îmbracă forma actului sub semnătură privată, să îndeplinească condiţiile de formă prevăzute în art. 1179 Cod civil.

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi antrenează unele efecte specifice oricărui contract sinalagmatic, cele mai importante fiind : obligativitatea executării simultane a obligaţiilor reciproce şi dreptul oricăreia dintre părţi de a refuza executarea obligaţiei sale, atâta timp cât cealaltă parte nu-şi execută propriile obligaţii; dreptul fiecărei părţi de a cere în justiţie rezoluţia contractului, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor celeilalte părţi, din cauze imputabile acesteia; suportarea riscului contractului de către partea ale cărei obligaţii ar deveni imposibil de executat din cauză de forţă majoră şi necesitatea întocmirii înscrisului probator al contractului sinalagmatic în atâtea exemplare, câte părţi cu interese contrare sunt în contract ( cel puţin două).

Executarea obligaţiilor uneia dintre părţi mai înainte de executarea obligaţiilor celeilalte părţi, nu transformă contractul sinalagmatic într-un contract unilateral, caracterul de reciprocitate şi interdependenţă al obligaţiilor respective menţinându-se şi după executarea uneia dintre obligaţii şi justificând dreptul părţii care a executat, de a cere rezoluţiunea contractului, cu consecinţa restituirii prestaţiei efectuate.

Există, şi contract sinalagmatic imperfect care este considerat, în general, ca un contract unilateral, căci obligaţiile părţilor, deşi reciproce de la un moment dat, nu sunt în acelaşi timp şi interdependente, şi ele nu reprezintă, fiecare, cauza juridică a obligaţiilor celeilalte părţi; pe de altă parte, obligaţiile părţilor au izvoare diferite, unele izvorând din contractul unilateral încheiat, iar altele izvorând dintr-un fapt ulterior şi fără legătură necesară cu contractul (gestiune de afaceri, răspundere delictuală, etc.).

32 D. Chirică, op. cit., pag. 292; Fr. Deak, op. cit., pag.558;13

CAP. III. CONDIŢII DE VALIDITATE

Secţiunea 1. CAPACITATEA PĂRŢILOR

Tranzacţia necesită, în principiu, îndeplinirea condiţiilor de validitate comune oricărei convenţii. Totuşi, în privinţa capacităţii art. 1706 Cod civil stabileşte expres că „pot tranzacţiona numai acei ce pot dispune de dreptul cuprins în ea”.

Pentru aceasta părţile trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de dispoziţie, adică capacitatea deplină de exerciţiu art. 1706 Cod civil, alin. 2, prevede că acei care nu pot dispune de obiectul cuprins în tranzacţie nu pot încheia actul decât in formele stabilite prin legi speciale.

Tranzacţia implică renunţarea la un drept, sau recunoaşteri de drepturi, iar renunţările ori recunoaşterile sunt echivalente actelor de dispoziţie, chiar dacă tranzacţia nu implică o înstrăinare propriu-zisă, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a dispune cu titlu oneros de dreptul care formează obiectul concesiei sau de prestaţia promisă de o parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte . Potrivit art. 948 Cod civil condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărei convenţii sunt : capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii ce se obligă; un obiect determinat; o cauză licită.33.

Fiind act de dispoziţie, în cazul minorilor tranzacţia trebuie să fie încuviinţată de autoritatea tutelară. În procesul penal, tutorele nu poate dispune de drepturile patrimoniale ale minorilor, drepturi la despăgubiri civile, fără încuviinţarea autorităţii tutelare34

Tranzacţie. Minor. Lipsa autorizaţiei autorităţii tutelare

Raporturile dintre părinte şi minor sunt guvernate de principiul independenţei patrimoniale.

33 Pentru detalii privind condiţiile esenţiale ale tranzacţiei a se vedea R. I. Motica, Fl. Moţiu, Contracte civile. Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 454.

34 Plenul T.S. dec. de îndrumare nr. 12/1958, în CD, 1958 p. 31; T.S. s. civ. Nr. 2002/1975 p. 238; dec. nr. 683/1983, în CD. 1983 p. 159-161; dec. nr. 2188/1988, în RRD nr. 9-12, 1989, pag. 142-143; C.S.J., secţ .pen., dec. nr. 1032/1991 în Deciziile Curţii Supreme de Justiţie pe anii1990-1992, p. 424-425.; D. Chirică, op.cit, p. 294, Fr. Deak, op.cit. p. 558.

14

Acest principiu rezultă din prevederile art. 105 din Codul familiei, care, după ce în alin. (1) şi (2) reglementează dreptul, şi, totodată, îndatorirea părintelui de a administra bunurile copilului, în alin. (3) stabileşte că, în această materie, vor fi aplicabile, prin asemănare, dispoziţiile legale referitoare la tutela minorului35.

Din categoria actelor care depăşesc limitele dreptului de administrare - şi pot fi făcute valabil de către părinte numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, fac parte şi următoarele acte: acceptarea unei moşteniri; întrebuinţarea sumelor de bani aparţinând minorului; împrumutul contractat în numele minorului.

Nerespectarea de către părinte a interdicţiei de a săvârşi astfel de acte, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (atunci când legea condiţionează posibilitatea săvârşirii lor de o astfel de încuviinţare), este sancţionată, după cum rezultă din art. 129 alin. (3) din Codul familiei, cu anulabilitatea acelor acte.

Printre actele de dispoziţie vizate de lege este cuprinsă si tranzacţia, deoarece prin acest act juridic se depăşeşte sfera actelor de administrare a patrimoniului. Prin urmare, când nu rezultă că tranzacţia încheiată în numele minorului a fost făcută cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, instanţa are îndatorirea să ceară părinţilor să facă această dovadă.

Dacă părţile prezintă instanţei înscrisul care atestă încheierea tranzacţiei judecătorul este obligat să verifice dacă părţile au capacitatea legală de tranzacţie, dacă actul este expresia voinţei lor libere şi dacă prin tranzacţie nu se urmăreşte încălcarea unor norme imperative ale legii.

Dacă se stabileşte că aceste cerinţe nu sunt îndeplinite nu se va lua act de tranzacţie şi judecata va fi continuată36.

Raporturile dintre părinte şi minor sunt guvernate de principiul independenţei patrimoniale.

Acest principiu rezulta din prevederile art. 105 din Codul familiei, care în alin. (1) şi (2) reglementează dreptul şi îndatorirea părintelui de a administra bunurile copilului, în alin. (3) se stabileşte că, în această materie, vor fi aplicabile prin asemănare dispoziţiile legale referitoare la tutela minorului. Părintelui si tutorelui nu-i este îngăduit să se folosească de bunurile copilului minor.

Pe lângă actele de conservare şi de administrare propriu-zise, părintele este îndreptăţit si chiar obligat să facă si unele acte de dispoziţie, acte care cuprind un element de înstrăinare sau care potrivit legii şi faţă de consecinţele lor posibile, sunt asimilate acestora. Potrivit art. 129, alin. (2) din Codul familiei, gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia şi încheierea oricăror acte care depăşesc dreptul de administrare pot fi făcute în mod valabil de către părinte, numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

(T.S., se, dec. nr. 2188/1988, RRD nr. 9-12/1989, p. 142)

35 I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000, p.555

36 T.S., sect. civilă, decizia nr. 1954 din 22 octombrie 1981; in CD, 1981, p. 230; Plen. T.S. dec. de îndrumare nr. 12/1958, în CD, 1958, p. 29

15

Actele care depăşesc limitele dreptului de administrare şi pot fi făcute valabil de către părinte numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare sunt: acceptarea unei moşteniri, întrebuinţarea sumelor de bani aparţinând minorului, împrumutul contractat în numele minorului.

Nerespectarea de către părinte a interdicţiei de a săvârşi astfel de acte, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, este sancţionată cu anularea acelor acte37.

Printre actele de dispoziţie vizate de lege este şi tranzacţia, deoarece prin acest act juridic se depăşeşte sfera actelor de administrare a patrimoniului. Dacă nu rezultă că tranzacţia încheiată în numele minorului nu a fost făcuta cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, instanţa are îndatorirea să ceară părinţilor această dovadă38.

Tranzacţia poate fi încheiată şi printr-un mandatar, dar acesta trebuie să aibă o procură specială în acest sens39. Jurisconsultul nu poate tranzacţiona decât pe baza unei delegaţii speciale.

Instanţa nu poate lua act de tranzacţia intervenită între părţi pe baza procurii generale de reprezentare în justiţie dată de reclamantă, decât pe baza unei procuri speciale40.

Avocatul nu are nevoie de o procură specială pentru prezentarea tranzacţiei semnate de partea pe care o reprezintă şi pentru a cere pronunţarea unei hotărâri de expedient.

În cazul avocaţilor, dacă contractul este solemn, actul prezentat şi semnat de parte trebuie să fie autentificat.

În privinţa soţilor între care funcţionează in temeiul art. 35 alin. (2),Codul familiei mandatul tacit reciproc referitor la actele de administrare, folosinţa şi dispoziţia în legătură cu bunurile comune, atunci când sunt exercitate doar de unul dintre ei, tranzacţia poate fi încheiată doar de un singur soţ, fără acordul expres al celuilalt, ori de câte ori se încheie prin renunţări reciproce sau prestaţii noi referitoare la alte drepturi decât cele reale imobiliare şi de ambii soţi atunci când se referă la asemenea drepturi.

Secţiunea 2. OBIECTUL TRANZACŢIEI

Obiectul unui contract reprezintă prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) la care părţile, sau una dintre ele, se obligă prin contract.

Obiectul tranzacţiei trebuie să fie în circuitul civil. Tranzacţia nu poate avea un obiect ilicit. Statutul civil al persoanei, cum ar fi acţiunea de tăgăduire a

37 E.S. Romano, op. cit., p. 30938 T.S.., decizia nr. 2188/1988, RRD nr. 9-12/1989, p. 14239 T.S., sect. civ., dec. nr. 813/1956, în CD ,1956 vol. II, p. 326

40 T.S., sect. civ. dec. nr. 566/1989, în Dreptul nr. 1-2, 1990, p.139

16

paternităţii41 nu poate forma obiectul unei tranzacţii. De asemenea drepturile personal nepatrimoniale nu pot forma obiectul tranzacţiei42.

Acţiunea de tăgăduire a paternităţii nu poate fi admisă pe baza simplei recunoaşteri din partea mamei, deoarece recunoaşterea nu produce prin ea însăşi efecte juridice cât timp nu s-a făcut dovada că soţul nu a putut avea, în mod obiectiv, legături intime cu mama copilului în perioada concepţiei.

În final, o astfel de soluţie ar echivala cu stabilirea statutului civil al copilului pe baza acelei recunoaşteri, ceea ce este inadmisibil, pentru că statutul civil al unei persoane rezultă din dispoziţiile legale ce reglementează materia şi nu se poate tranzacţiona asupra lui.

Recunoaşterea poate reprezenta un act de convenienţă, de care instanţa nu este îndreptăţită a lua act, ea fiind obligată să efectueze toate probele pentru stabilirea corectă a situaţiei.

Prezumţia legală de paternitate, prevăzută în art. 53 Codul familiei, potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, întemeindu-se pe un interes general, apărarea intereselor copiilor familiei, nu poate fi răsturnată decât pe calea unei acţiuni în justiţie şi numai pe baza probelor administrate, statutul civil al persoanei neputând forma obiectul tranzacţiei între părţile în proces43. Deci mama copilului nu poate conveni cu pârâtul să renunţe la acţiunea în stabilirea paternităţii44.

În ceea ce priveşte alocaţia de stat pentru copii, instanţele judecătoreşti au stabilit, că atâta timp cât aceasta îşi are izvorul în lege şi scopul ei este de a-l ocroti pe minor, dreptul de alocaţie nu poate forma obiectul unei tranzacţii sau renunţări, alocaţia având un caracter strict personal.

Drepturile nepatrimoniale de autor, pensia alimentară, dreptul la viaţă, sănătate, nu pot forma obiectul unei tranzacţii, părţile, oricare ar fi acestea, neavând un drept de dispoziţie asupra lor.

Nu se poate tranzacţiona nici asupra bunurilor inalienabile potrivit art. 135 din Constituţie, sau asupra bunurilor scoase temporar sau permanent din circuitul civil.

Codul civil precizează însă că se poate transige asupra unei acţiuni civile care derivă dintr-o infracţiune, părţile putând încheia o tranzacţie prin care să pună capăt acţiunii civile. Se poate transige asupra despăgubirilor civile rezultate din vătămarea sănătăţii, căci prin această înţelegere nu este afectată acţiunea penală, care îşi urmează cursul respectiv, potrivit regulilor procedurii penale, tranzacţie referindu-se strict la pretenţiile civile.

41 T.S., secţ. civ., dec. nr. 237/1977 în RRD nr.9/1977, p. 61 – 62, F. Deak, op.cit., p. 559

42 Pentru detalii a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 56

43 T.S., dec. c. nr. 237/1977 în RRD nr. 9/1977, p. 61

44 T.S., secţ. civ., dec. nr. 1501/1968, în CD, p. 62; T.S., secţ. civ., dec. nr. 1184 din 9.08.1978; în CD, 1978, p. 170; E. S. Romano, op. cit., Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 309.

17

Dacă împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege nu este însoţită de o tranzacţie, partea vătămată poate pretinde despăgubirile în faţa instanţei civile.

Secţiunea 3. CAUZA ÎN CONTRACTUL DE TRANZACŢIE

În general, în doctrină se admite că, în ceea ce priveşte cauza în actele juridice ea reprezintă scopul în vederea căruia a fost încheiat actul.

În contractul de tranzacţie cauza este dată de obiectul pe care îl urmăresc părţile. Aşa fiind, până la proba contrarie, cauza se prezumă (art. 967 Cod civil).

O practică anterioară era în sensul că acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă de mamă în numele copilului, sau de reprezentantul legal al acestuia, poate fi totuşi retrasă cu încuviinţarea autorităţii tutelare45.

Privind alocaţia de stat pentru copii, instanţele judecătoreşti au stabilit, că atâta timp cât alocaţia îşi are izvorul în lege şi scopul ei este de a-l ocroti pe copil „dreptul la alocaţie nu poate forma obiectul unei tranzacţii sau renunţări"46. Alocaţia are un caracter strict personal.

Drepturile nepatrimoniale de autor, pensia alimentară, dreptul la viaţă, sănătate, capacitatea, nu pot forma obiectul unei tranzacţii, părţile oricare ar fi acestea nu au drept de dispoziţie asupra lor.

Nu se poate tranzacţiona nici asupra bunurilor inalienabile potrivit art. 135 din Constituţie sau asupra bunurilor scoase temporar sau permanent din circuitul civil47.

Codul civil precizează însă „că se poate transige asupra unei acţiuni civile ce derivă dintr-o infracţiune" art. 1707 Cod civil. În cadrul procesului penal părţile pot încheia o tranzacţie prin care să pună capăt acţiunii civile valorificată în acest cadru48.

Se poate transige asupra despăgubirilor civile rezultate din vătămarea sănătăţii, căci prin această înţelegere nu este afectată acţiunea penală, care-şi urmează cursul respectiv încetează prin împăcarea părţilor, potrivit regulilor procedurii penale, iar nu ca efect al tranzacţiei care se referă exclusiv la pretenţiile civile.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, părţile sau una dintre ele nu trebuie să urmărească prin tranzacţie realizarea de scopuri ilicite. Partea vătămată să nu profite de poziţia pe care o are în procesul penal, infracţiune urmărită la plângerea prealabilă a părţii vătămate, pentru a obţine de la inculpat, pe calea unei tranzacţii,

45 T.S., secţ. civ., dec. nr. 2194 din 16 XII 1975 în Culegere de decizii 1975, p. 16146 T.S., secţ. civ., dec. nr. 414 din 16.02.1972 în Repertoriu de practica judiciara in materie

civila pe anii 1969-1975, p. 63

47 T.S., secţ. civ., dec. nr. 84/1981 în CD ,1981, p. 232-23348 T.S., Completul de 7 judecători, decizia nr. 21/1980, în CD ,1980, p. 316-318

18

o despăgubire considerabil disproporţionată în raport cu prejudiciul suferit, săvârşind astfel un abuz în exerciţiul dreptului de a tranzacţiona49, condiţionând retragerea plângerii prealabile de plata acestora50.

Dacă împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege nu este însoţită de o tranzacţie, partea vătămată poate pretinde despăgubiri în faţa instanţei civile.

Art. 132 Cod penal, potrivit căruia „împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă" se referă la acţiunea civilă valorificată în procesul penal, iar nu la valorificarea pretenţiilor în faţa instanţei civile, mai ales dacă, la data împăcării, partea vătămată nu putea cunoaşte urmările păgubitoare ale infracţiunii51.

Se poate tranzacţiona asupra oricărui drept patrimonial pur şi simplu sub condiţie sau cu termen eventual. Bunurile viitoare pot forma obiectul tranzacţiei, dacă este sigur că ele se vor realiza.

În ceea ce priveşte natura bunurilor comune, s-a decis că "regimul legal si obligator al comunităţii nu poate fi eludat prin convenţii sau declaraţii unilaterale, prin care s-ar recunoaşte că anumite bunuri sunt proprietate personală. O asemenea înţelegere, intervenită în timpul căsătoriei este lovită de nulitate absolută".

Dacă în timpul căsătoriei unul dintre soţi cere împărţirea bunurilor comune, fără să fi fost investită instanţa şi cu acţiune de divorţ, părţile nu vor putea tranzacţiona, deoarece, potrivit art. 36, alin. (2) din Codul familiei, în timpul căsătoriei, bunurile comune se pot împărţi, la cererea soţilor, în întregime sau în parte, doar prin hotărâre judecătorească şi numai pentru motive temeinice. O asemenea înţelegere între soţi ar fi lovită de nulitate absolută52.

O tranzacţie sub condiţie este posibilă, în cazul tranzacţionării asupra bunurilor comune, în timpul procesului de divorţ. În primul rând, tranzacţia dacă este cuprinsă în hotărârea de divorţ, îşi va produce efectele numai după ce va rămâne definitivă hotărârea prin care s-a desfăcut căsătoria.

Dacă hotărârea de divorţ nu cuprinde tranzacţia, aceasta "nu împiedică posibilitatea de valorificare a drepturilor rezultate din convenţie, cu singura condiţie ca acţiunea de divorţ să fi fost admisă şi hotărârea să fi rămas definitivă"53.

Fosta instanţă supremă a statuat că o convenţie dintre soţi cu privire la împărţirea bunurilor comune nu are nimic ilicit, dacă este făcută după introducerea acţiunii de divorţ şi este menită să producă efecte numai după 49 T.S., col. civ., dec. nr. 107/1960 în CD, 1960 p.231 ; dec. nr. 1107/1962, în J.N. nr.

11/1963 p. 17550 T.S., col. civ., dec. nr. 10/1965, p. 4751 Trib. Jud. Satu Mare, dec. civ. nr. 444, în RRD nr. 1, 1978, p. 65; Trib. Mun. Bucureşti,

dec.pen. nr. 2654/1978, în RRD nr. 4/1979 p. 62 ; T.S. sect. civ., 978 dec. nr. 850 din 25 mai 1978

52 T.S., secţ. civ., dec. nr. 1907 din 13 X 1972, în Repertoriul de practică judiciară în materie civilă pe anii 1969 – 1975, de I. Gh. Mihuţă, p. 26; D. Chirică, op.cit., p.295

53 T.S., sect. civ., dec. nr. 517 din 26.02.1972 în Repertoriul de practică judiciară în materie civilă pe anii 1975-1980, de I. Gh. Mihuţă , p. 26 ; D. Chirică, op.cit., pag.295

19

desfacerea căsătoriei urmând ca ea să fie omologată prin hotărârea de divorţ sau, ulterior, printr-o altă hotărâre judecătorească, deoarece în ambele cazuri nu se face altceva decât să se consfinţească voinţa soţilor cu privire la împărţirea bunurilor comune bazată pe desfacerea căsătoriei prin divorţ54.

Prin încheierea tranzacţiei să nu se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii sau fraudarea terţilor, de exemplu, a creditorilor, ea fiind supusă revocării pe calea acţiunii pauliene în condiţiile dreptului comun, art. 975 Cod civil55. Dacă tranzacţia este extrajudiciară posibilitatea revocării prin acţiunea pauliană este în afară de orice îndoială.

Tranzacţie. Revocarea pe calea acţiunii pauliene. Fraudarea creditorilor. Datorie personală

Chiar atunci când este consemnată într-o hotărâre judecătorească, tranzacţia produce efecte în temeiul voinţei părţilor, putând fi atacată, ca orice altă convenţie, pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii sau în anulare, a unei acţiuni pauliene ori a unei acţiuni în rezoluţiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru promovarea acţiunilor menţionate.

Aşa fiind, tranzacţia judiciară încheiată de foştii soţi, pârâţi în cauză, cu privire la partajarea bunurilor comune poate fi atacată printr-o acţiune pauliană, dacă au fost fraudaţi creditorii. În speţă, reclamantul - creditor al unuia dintre pârâţi nu a fost, însă, fraudat, ţinând seama de debitoarea sa, prin încheierea tranzacţiei, nici nu şi-a creat şi nici nu şi-a mărit o stare de insolvabilitate. Într-adevăr, cât timp debitoarea a primit, prin această tranzacţie, bunuri proprii şi o parte din bunurile comune, care întrec - în valoare - creanţa reclamantului, nu se poate reţine că pârâţii au încheiat convenţia în frauda creditorului.

Pe de o parte, creanţa reclamantului s-a născut în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare - având ca obiect un autoturism - încheiat intre el si pârâtă, înainte de divorţul acesteia, act care a fost anulat printr-o hotărâre anterioară, făcându-se dovada că a lipsit consimţământul soţului pârâtei. Aşa fiind, obligaţia de restituire a preţului încasat de pârâtă constituie o datorie personală a ei, nu o datorie comună, neîncadrându-se în nici una din prevederile art. 32 din Codul familiei.

În aceste condiţii, pretenţiile formulate în subsidiar de reclamant - cu privire la obligarea ambilor pârâţi la plata creanţei - sunt doar în parte întemeiate, urmând a fi admise numai faţă de pârâtă.

54 T.S., secţ. civ., dec. nr. 1530/1968, în RRD nr. 2/1969, p. 17455 V. Stoica, FI. Baias, op.cit, p. 12-17

20

Chiar atunci când este consemnată într-o hotărâre judecătorească, tranzacţia produce efecte în temeiul voinţei pârtilor, putând fi atacată ca orice altă convenţie, pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii sau în anulare, a unei acţiuni pauliene, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru promovarea acţiunilor menţionate.

Tranzacţia judiciară încheiată de foştii soţi, pârâţi în cauză, cu privire la partajarea bunurilor comune poate fi atacată printr-o acţiune pauliană, dacă au fost fraudaţi creditorii56.

Secţiunea 4. CONSIMŢĂMÂNTUL PĂRŢILOR

Art. 1712 - 1716 Cod civil cuprind câteva dispoziţii cu privire la anularea contractului de tranzacţie, dispoziţii care, în fond nu constituie decât aplicaţii ale regulilor generale în materie, în legătură cu posibilitatea asanării nulităţii tranzacţiei şi necesitatea judecării cererii de anulare a tranzacţiei pe cale principală şi nu pe cale de excepţie sau incidentală57.

Art. 1712 Cod civil precizează că tranzacţia poate fi anulată pentru eroare asupra persoanei contractului sau a obiectului litigios, dar din doctrină rezultă că nimic nu se opune ca anularea să fie cerută şi pentru violenţă sau dol58. Nu constituie eroare asupra obiectului şi asupra cuantumului prejudiciilor suferite, cauzele de anulare ale contractului de tranzacţie, ci asupra naturii pagubei suferite, cum ar fi de exemplu leziunea ca urmare a vătămării corporale, şi asupra consecinţelor agravate sau noi ale faptelor ilicite, căci victima nu încheie tranzacţia decât asupra consecinţelor previzibile în acel moment.

Pentru consecinţe noi sau agravate partea poate cere un supliment de indemnizaţie59, iar nu anularea pentru eroare.

Este anulabilă tranzacţia făcută în temeiul unui titlu nul al cărui viciu nu era cunoscut de părţi. Dacă părţile au cunoscut la data tranzacţiei cauza de nulitate a titlului, aceştia nu mai pot cere anularea, spune art. 1713 Cod civil.

Art. 1714 Cod civil precizează că este anulabilă şi tranzacţia făcută în baza unor acte care se dovedesc în cele din urma false.

Art. 1715 alin.(1) Cod civil spune că este anulabilă şi tranzacţia făcută asupra unui proces în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă despre care cel puţin una dintre părţi nu a avut cunoştinţă de cauză.

Cu privire la valabilitatea tranzacţiei subsecvente unei hotărâri definitive, de exemplu, în faza de executare a hotărârii sau după casare în urma recursului extraordinar, dacă părţile ar fi tratat în cunoştinţă de cauză, tranzacţia este valabilă.

56 Trib. Mun. Bucureşti, dec. nr. 727/1986, în RRD nr. 2/1987, p .69; Trib. Mun. Bucureşti, dec. nr. 727/1986, în RRD nr. 2/1987, p. 69

57 F. Baias , op.cit., p. 24-26

58 M. I. Muţiu, Drept civil. Contracte speciale, Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 22959 T.S., secţ. civ., dec. nr. 1985/1975, în RRD nr. 9/1975, p. 31

21

Alin. (2) din art. 1715 Cod civil spune că tranzacţia este însă validă atunci când, deşi s-a pronunţat o hotărâre judecătoreasca, aceasta nu este încă definitivă. Aceste cazuri de anulare se întemeiază pe ideea de eroare în care se află părţile la data încheierii tranzacţiei.

Dacă tranzacţia a avut ca obiect stingerea tuturor drepturilor litigioase dintre părţi, ea produce efecte depline şi cu privire la drepturile ignorate de părţi. Anularea poate fi cerută numai dacă documentele din care rezultă acele drepturi au fost ascunse dolosiv de cealaltă parte - art. 1716 alin. (1) Cod civil. Tranzacţia este anulabilă dacă a avut un obiect unic şi din actele ulterior descoperite rezultă că partea care a tranzacţionat în temeiul dreptului asupra acelui obiect nu avea nici un drept asupra lui, art. 1716 alin. (2) Cod civil.

Trebuie făcută precizarea că tranzacţia este nevalabilă pentru motivele mai sus arătate nu numai atunci când este cuprinsă într-o înţelegere extrajudiciară, ci şi în cazul în care este cuprinsă într-o hotărâre judecătorească de expedient, în condiţiile art. 271 - 273 Cod proc. civilă60. În mod obişnuit calea pe care se realizează invalidarea unei tranzacţii judiciare este ca şi în cazul oricărei convenţii, acţiunea în anulare, sau în nulitate61, iar nu calea apelului sau recursului prin care sunt invalidate hotărârile judecătoreşti62.

În ceea ce priveşte părţile, faţă de dispoziţiile art. 273 Cod proc. civilă, acestora numai în mod cu totul excepţional li se recunoaşte dreptul de a ataca cu apel sau recurs hotărârile de expedient, şi aceasta numai în legătură cu condiţiile de regularitate ale hotărârii şi nu cu conţinutul ei63.

Simplele greşeli aritmetice de adiţionare făcute de părţi cu ocazia tranzacţiei nu afectează validitatea convenţiei, acestea fiind supuse unei simple rectificări potrivit art. 1717 Cod civil.

În legătură cu nulitatea tranzacţiei, în literatura de specialitate şi practica judecătorească se mai precizează că ea se întinde asupra întregului contract. Acest contract este format din clauze indivizibile şi nici o clauză nu poate fi suprimată sau schimbată fără anularea întregului contract64, fiind vorba în fond, numai de o prezumţie simplă referitoare la caracterul determinant al clauzei nule. În cazul în care această prezumţie simplă este răsturnată, nulitatea poate fi şi parţială65.

Dacă tranzacţia a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient şi ulterior se constată sau se pronunţă nulitatea tranzacţiei, pe cale de

60 C.S.J secţ. civ., dec. nr. 1880/1992, în Dreptul nr . 10-11/1993, p. 111

61 Trib. Jud. Constanta, dec. nr. 1130/1987, în RRD nr. 5/1988 p.76; C.S.J secţ. civ.., dec. nr. 1031/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 93

62 Plenul T.S. dec. de îndrumare nr. 12/1958, pct. 3 în CD ,1958, p. 33

63 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit. p. 499-500; Trib. Mun. Bucureşti, sect. a II-a, dec. nr. 635/1986, în RRD nr. 2/1987, p. 70

64 M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 687; R. Sanielevici, op. cit. p. 307; T.S, col.civ., dec. nr. 1477/1964, în C.D 1964, p. 68

65 Fr. Deak, op. cit. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 250

22

consecinţă se anulează şi hotărârea de expedient, litigiul va fi rejudecat66, pentru că hotărârea de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui contract al părţilor - contract judiciar. Tranzacţia, chiar dacă este consacrată printr-o hotărâre judecătorească este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare67.

Pe lângă aceste cazuri de anulare, tranzacţia este supusă tuturor cazurilor de anulare sau de nulitate prevăzute în dreptul comun. De exemplu, s-a stabilit că este nulă tranzacţia contractată sub o condiţie potestativă pură din partea debitorului, stipularea unei asemenea condiţii fiind prohibită de art. 1010 Cod civil68.

Tranzacţia judiciară care a fost încheiată de către foşti soţi, pârâţi în cauză - cu privire la partajarea bunurilor comune, poate să fie atacată de către creditori prin acţiune pauliană, dacă părţile tranzacţiei au urmărit fraudarea intereselor creditorilor69.

66 T.S, col. civ., dec. nr. 1477/1964, p. 6967 CSJ., secţ. civ, dec. nr. 1031/1992 şi dec. nr. 1880/1992 în Deciziile CSJ pe anii 1990 -

1992, p. 262 -269; Trib.Mun.Bucureşti. sect. a IV-a civ., dec. nr. 323/1993 în Culegere TMB pe anii 1993 – 1997, p. 374 - 375

68 T.S, col. civ., dec. nr. 1036/1963 în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1952–1969, de I. Gh. Mihuţă, p. 98.

69 Trib. Mun. Bucureşti, sect. a IV-a civ., dec. nr. 727/1986, în RRD, nr. 2/1987, p. 6923

CAP. IV. INTERPRETAREA CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE

În principiu, renunţările la drepturi sunt de strictă interpretare. Codul civil precizează că tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor (art. 1709 Cod civil), şi numai la pricinile de care tratează (art. 1710 Cod civil), intenţia părţilor urmând a fi dedusă fie din exprimările directe ale acestora, fie din cele generale, fie chiar din deducerea consecinţelor necesare din ceea ce s-a exprimat – art. 1710 Cod civil. Contractul de tranzacţie se limitează numai la obiectul avut in vedere de către părţi. Aceasta înseamnă că tranzacţia, în ceea ce priveşte interpretarea ei, este de strictă interpretare - strictissimi juris. Dacă tranzacţia se referă la anumite bunuri determinate, ea nu poate fi extinsă şi la alte bunuri, când un moştenitor confirmă un testament lovit de nulitate relativă, aceasta nu înseamnă că a renunţat de a cere ulterior reducerea legatului care îi lezează rezerva.

În caz de conflict între părţi, instanţa judecătorească este obligată să interpreteze clauzele obscure sau îndoielnice ale tranzacţiei.

Tranzacţia produce efecte şi în ceea ce-i priveşte pe moştenitorii părţilor dar nu şi faţă de terţi, chiar dacă ar fi interesaţi în cauză. Astfel, o tranzacţie încheiată de un debitor sau creditor solitar nu va produce efecte asupra celorlalţi codebitori sau cocreditori solidari, dacă li se agravează situaţia. Tranzacţia le va folosi dacă este in favoarea lor70.

Într-un contract de societate civilă, o tranzacţie făcută de un asociat, în absenţa unui mandat expres sau tacit, prin care s-ar înrăutăţi situaţia celorlalţi asociaţi, nu produce efecte faţă de aceştia. În acelaşi mod se procedează şi în cazul obligaţiilor indivizibile71.

70 E.S. Romano, op. cit., p. 312 ;Fr. Deak, op.cit., p. 56

71 A. M. Luca, Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, p. 263

24

CAP. V. EFECTELE CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE

Secţiunea 1. EFECTE EXTINCTIVE

Odată încheiată, tranzacţia produce un efect extinctiv, în sensul că drepturile recunoscute, constituite sau transferate prin intermediul ei nu mai pot fi puse in discuţie. Recunoaşterea cuprinsă în tranzacţie valorează, în limita în care obligaţia a fost recunoscută, cauza de întrerupere a prescripţiei extinctive -art. 16, lit. (a) din Decretul nr. 167/1958. În principiu, datorită efectului extinctiv care împiedică formularea unei acţiuni în justiţie cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie, ea împiedică şi curgerea termenului de prescripţie. Problema prezintă importanţă în cazul tranzacţiei extrajudiciare. Dacă procesul a fost declanşat, devine operantă întreruperea prescripţiei prin intentarea cererii de chemare în judecată72. „ Nu se poate relua judecata în privinţa unora dintre bunurile asupra cărora în principiul disponibilităţii, părţile au tranzacţionat"73. Altfel, acţiunea introdusă de una dintre părţi, va fi respinsă de plano ca urmare a invocării excepţiei peremptorii (dirimante) rezultând din tranzacţie, fără a fi îndrituită să intre în fondul cauzei74.

Potrivit art. 1711 Cod civil tranzacţiile au, între părţile contractante, puterea unei sentinţe neapelabile, tranzacţia are puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Această formulare nu este întru totul corectă, deoarece tranzacţia este un contract civil obişnuit şi ca atare nu constituie titlu executoriu, nu poate fi casată pe calea recursului sau reformată pe calea revizuirii. Tranzacţia are natură juridică contractuală şi poate fi desfiinţată ca orice convenţie, pe calea acţiunii în anulare.

Dacă tranzacţia este consemnată într-o hotărâre judecătorească de expedient sau într-un act autentic susceptibil de executare silită, se poate cere investirea ei cu formulă executorie, necesară în vederea executării silite75.

72 T.S, secţ. pen, dec. nr. 514/1969, în RRD nr. 7, 1969, p. 169; T.S., secţ. civ., dec. nr. 1985/1975, p. 59

73 CSJ, secţ. civ., dec. nr. 489/1990 în Dreptul nr. 2-3, 1991, p. 7174 Fr. Deak, op. cit. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 250; E.Safta-Romano, op.

cit. , Editura Polirom, Bucureşti, 1999, p. 96

75 I Stoenescu, S. Zilberstein, op cit., p. 197 - 198.

25

Secţiunea 2. EFECTE DECLARATIVE

După multe controverse care s-au purtat în literatura de specialitate, majoritatea autorilor recunosc că tranzacţia, de regulă, produce efecte declarative76, şi nu constitutive sau translative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi preexistente, inclusiv garanţiile şi alte accesorii existente. Creanţa recunoscută, dacă nu s-a convenit altfel, pune părţile la adăpostul unei contestaţii judiciare.

În acest sens se spune că tranzacţia non est titulus, sed tituli confessio. confessio - omis înseamnă recunoaştere sau mărturisire.

De exemplu, dacă într-un proces de revendicare a unui bun, pârâtul, care nu are nici un drept real asupra acestuia, recunoaşte dreptul reclamantului în schimbul recunoaşterii asupra dreptului său de locaţiune, nu se produce nici o modificare în privinţa drepturilor preexistente, acestea menţinându-se în starea lor iniţială. De aici rezultă că dreptul de litigiu se consolidează, fiind pus la adăpost de eventualele contestaţii judiciare ulterioare.90 Din efectul declarativ al tranzacţiei rezultă următoarele consecinţe:

a) Partea nu este succesorul în drepturi a celeilalte părţi. Astfel fiind, părţile nu sunt obligate să-şi garanteze reciproc drepturile pe care şi le recunosc, întrucât obligaţia de garanţie nu se naşte decât ca urmare a unei transmisiuni de drepturi.

b) Efectul declarativ al tranzacţiei, produce efecte şi pentru trecut, până în momentul naşterii drepturilor ce se consolidează, acestea fiind efecte retroactive.

c) Contractul de tranzacţie nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani, pentru că justul titlu trebuie să fie un act translativ de proprietate.

Potrivit unei alte păreri, tranzacţia deşi este declarativă de drepturi, este asimilată actului translativ77.

În materia hotărârilor judecătoreşti declarative de drepturi se admite unanim, că nu pot servi drept just titlu, numai dacă hotărârea este constitutivă sau translativă de drepturi reale, ea poate fi invocată ca just titlu.

Pentru adoptarea unei alte soluţii în materia tranzacţiei, autorii de specialitate nu întrevăd motive suficient de temeinice. În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a tranzacţiei având ca obiect un imobil, din efectul declarativ al tranzacţiei rezultă că tranzacţia nu va fi supusă publicităţii imobiliare în cazul în care drepturile referitoare la imobil supuse înscrierii se consolidează prin tranzacţie în favoarea părţii, pe numele căreia publicitatea s-a efectuat cu ocazia dobândirii sau constituirii iniţiale. Dacă prin tranzacţie se fac modificări sau îndreptăţiri cu privire la drepturile supuse publicităţii imobiliare, va fi necesară respectarea formelor de publicitate precizează art. 21-22 si art. 72 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi publicităţii imobiliare.

76 C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu, op. cit., Editura. Naţională, Bucureşti, 1929, p. 1033-1034; R. Sanilevici, op. cit., p. 306

77 Fr. Deak, op.cit., p. 251

26

Potrivit art. 72 din această lege, la data finalizării lucrărilor cadastrale îşi încetează aplicabilitatea art. 711 Cod proc. civilă care supune transcrierii tranzacţiile asupra drepturilor reale imobiliare, fără a deosebi după cum au caracter declarativ, translativ ori constitutiv78.

Secţiunea 3. EFECTE TRANSLATIVE SAU CONSTITUTIVE

Deşi tranzacţia produce , în principiu, efecte declarative, în anumite cazuri ea produce şi efecte declarative sau constitutive de drepturi.

În cazul în care prin tranzacţie părţile nu se rezumă numai la a-şi recunoaşte drepturile născute anterior, ci în cadrul concesiilor reciproce se obligă între ele la anumite prestaţii noi, de a face, de a nu face, sau de a da, inexistente anterior, contractul are ca efect translativ sau constitutiv de drepturi, după caz. Astfel se întâmplă, în cazul în care în cadrul unui proces în revendicare imobiliară pârâtul recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului în schimbul plăţii unei sume de bani, deşi, prin ipoteză, în realitate reclamantul nu ar fi titular al dreptului de proprietate revendicat. În acest sens, şi numai în acesta, se poate spune că tranzacţia are un efect constitutiv sau translativ de drepturi.

Tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ, adică va exista obligaţie de garanţie, efectele nu vor fi retroactive şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu. Dacă dreptul, lucrul promis sau dat în schimb se referă la un imobil, întotdeauna este necesară respectarea formelor de publicitate.

Art. 711 pct. 5 Cod proc. civilă prevede necesitatea transcrierii tranzacţiilor cu privire la drepturile reale, dar pentru că nu toate tranzacţiile au efect translativ sau constitutiv de drepturi, singurele care, producând mutaţii de drepturi reale imobiliare, prezintă şi raţiune pentru a fi transcrise, textul de lege menţionat nu îşi găseşte aplicare în cazul tranzacţiilor prin care doar se consfinţeşte un drept real imobiliar transcris anterior79.

În caz de neexecutare a obligaţiei noi se va putea angaja răspunderea contractuală a debitorului şi obligaţia lui la plata penalităţii stipulate precizează art. 1708 Cod civil.

Este posibilă şi rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de obligaţii, ceea ce nu se poate întâmpla în cazul tranzacţiei bilateral declarative, întemeiată pe art. 1020 - 1021 Cod civil sau a pactului comisoriu expres. Contractul de tranzacţie fiind un contract sinalagmatic este aplicabilă şi teoria riscului contractului.

Secţiunea 4. EFECTE RELATIVE

78 Pentru detalii privind dispoziţiile art. 711 Cod proc. civilă, a se vedea G. Boroi, O. Sp. Matei, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2005, p. 81079 Fr. Deak, op. cit., p 251-252; C. Macovei, op. cit., pag 332; D. Chirică, op. cit., pag 299

27

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractelor, tranzacţia nu produce efecte faţă de terţi (res inter alios acta ). Mai mult decât atât, deşi tranzacţia produce efecte retroactive (ca şi partajul )80, ea este inopozabilă faţă de terţii care, înainte de tranzacţie, au dobândit drepturi asupra bunului litigios (spre deosebire de partaj ). Prin urmare, ei nu trebuie să intenteze o acţiune pauliană pentru a face inopozabilă tranzacţia sau să se apere spre invocarea uzucapiunii, a dobândirii de la proprietarul aparent sau alte remedii judiciare la îndemâna terţilor de bună credinţă.

Secţiunea 5. INDIVIZIBILITATEA CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE

Contractul de tranzacţie, consideră autorii de specialitate, este un act indivizibil81, el formând „ un act indivizibil, rezultat din acordul de voinţe al părţilor, încât ea nu se poate modifica parţial, fără a fi aflată în totalitate". Nimic nu împiedică părţile contractante să convină că tranzacţia va fi divizibilă.

Elementul specific al contractului este acordul de voinţe al părţilor prin care se înţelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice. Acesta se deosebeşte de actul juridic unilateral care constă în manifestarea de voinţă a unei singure persoane cu intenţia de a produce efecte juridice.

Potrivit textelor Codului civil, persoanele fizice şi juridice au dreptul să încheie contracte în mod liber. Se consacră astfel principiul libertăţii contractuale. În concepţia clasică a contractului, doctrina juridica a explicat principiul libertăţii contractuale ca fiind o consecinţă desprinsă din filozofia secolului al XVIII- lea.

Voinţa fiind autonomă, se afirmă că voinţa părţilor contractante creează, numai prin ea însăşi, contractul şi efectele sale.

În plan moral, contractul, fiind rezultatul acordului de voinţe, este conform cu interesele părţilor contractante. Nimeni nu poate dori ceea ce nu este conform cu interesele sale. Aceasta conduce la echilibrul de interese a părţilor.

În plan economic, s-a apreciat că, în general, contractul este mijlocul principal şi cel mai adecvat de asigurare a prosperităţii generale. Interesul personal este motorul esenţial al vieţii economice.

În formarea raporturilor dintre oameni, voinţa individului are, fără îndoială, un rol care nu trebuie subestimat. Dar, voinţa prin ea însăşi este lipsită de puterea de a da naştere la drepturi şi obligaţii, ea dobândeşte această putere de la lege. Legea este aceea care domină. Contractele pot exista şi se pot desfăşura doar într-un cadru legal, stabilit de dreptul obiectiv.

80 Cu privire la partaj, a se vedea: G. Comăniţă, Partajul judiciar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 236

81 D. Chirică, op. cit., p.297; Fr. Deak, op.cit., p 55928

Secţiunea 6. ASIMILAREA TRANZACŢIEI CU PUTEREA LUCRULUI JUDECAT

Potrivit dispoziţiilor art. 1711 Cod civil, tranzacţiile au puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive între părţile contractante82.

Tranzacţia este asimilată unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece finalizează un proces sau preîntâmpină un proces care este pe punctul de a se declanşa.

Puterea tranzacţiei rezultă din conţinutul art. 969 Cod civil. O acţiune în justiţie, care ar apărea în urma tranzacţiei şi i s-ar opune excepţia privind existenţa tranzacţiei, pentru ca această excepţie să opereze, este necesar ca ea să întrunească elementele prevăzute de art. 1201 Cod civil: acţiunea să aibă obiect similar ca al tranzacţiei, acţiunea să aibă loc între aceleaşi persoane şi în aceeaşi calitate, noua acţiune să fie fundamentată pe aceeaşi cauză.

Există şi unele deosebiri între tranzacţia şi autoritatea lucrului judecat. În timp ce o hotărâre judecătorească nu poate privi decât un litigiu existent pe rolul instanţei, tranzacţia poate avea loc şi în legătură cu un proces care se află pe punctul de fi declanşat.

Spre deosebire de tranzacţie, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pentru vicii de consimţământ, în timp ce hotărârea judecătorească poate fi desfiinţată numai prin intermediul căilor legale ordinare şi extraordinare de atac, tranzacţia poate fi atacată numai pe calea acţiunii în anulare.

Din acest punct de vedere, în timp ce o hotărâre judecătorească poate fi desfiinţată şi parţial, caracterul indivizibil al tranzacţiei face ca ea să nu poată fi anulată în întregime83.

Potrivit dispoziţiei art. 1708 Cod civil, în tranzacţie poate fi stipulată şi o clauză penală84.

Clauza penală este o convenţie accesorie prin care părţile contractante stabilesc, prin apreciere anticipată, cuantumul daunelor-interese compensatorii (sau moratorii) care vor fi datorate de partea în culpă în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale.

Stipularea unei clauze penale, prezintă avantajul de a dispensa pe creditor de sarcina de a dovedi existenţa şi cuantumul prejudiciului suferit în caz de neexecutare totală sau parţială a obligaţiei asumate de către debitor. Obligaţia însoţită de o clauză penală nu devine, prin aceasta, alternativă, nici creditorul şi nici debitorul neavând a opta între executarea în natură a obligaţiei sau plata clauzei penale.

Nulitatea tranzacţiei va atrage şi anularea clauzei penale, deoarece are un caracter accesoriu.

82 C. Toader, op. cit., p. 30483 D. Chirică, op. cit., p. 300; Fr. Deak, op. cit., p. 251;84 În ce priveşte clauza penală, în general, a se vedea Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 347 şi urm. 29

Cap .VI. NULITATEA CONTRACTULUI DE TRANZACTIE

Secţiunea 1. CAZURI DE NULITATE ABSOLUTĂ

Cazurile de nulitate absolută ale contractului de tranzacţie sunt cele prevăzute de dreptul comun în materie, respectiv:

-lipsa consimţământului la încheierea tranzacţiei - acest caz este prevăzut de dreptul comun, lipsa acestuia neputând fi acoperită sau confirmată în nici un mod. În consecinţa actul încheiat cu încălcarea acestei prevederi legale va fi nul absolut întrucât contractul de tranzacţie fiind un act de dispoziţie, nu poate fi încheiat în mod valabil fără consimţământul părţii ce se obligă. Cum în contractul de tranzacţie, ambele părţi se obligă la efectuarea unei anumite prestaţii, contractul va fi nul în cazul în care va lipsi consimţământul oricăreia dintre părţi85;

-existenţa erorii obstacol la încheierea actului juridic - care poate fi error in negotio sau error in corpore şi care conduce la nulitatea absolută a contractului de tranzacţie în cazul în care aceasta există;

-tranzacţia trebuie să privească exclusiv obiectul asupra cărora părţile să poată tranzacţiona, respectiv de care să poată dispune -aşa cum prevede şi art. 1706 Cod civil. Dacă părţile tranzacţionează cu privire la drepturi care nu le aparţin, tranzacţia urmează a fi respinsă de către instanţă. Evident, părţile pot proceda la încheierea unei noi tranzacţii, în care să fie incluse doar drepturi de care aceştia pot dispune; alin. 2 al aceluiaşi art. prevede că „acei însă ce nu pot dispune de obiectul cuprins în tranzacţie, nu pot transige decât în formele stabilite de legi speciale", ca de exemplu în cazul contractului de binefacere sau în cazul contractului de vânzare cumpărare dintre soţi;

- obiectul tranzacţiei să se mărginească la anumite renunţări, expres

85 Pentru lipsa consimţământului în actele juridice a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 336; V.D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală, vol I, Editura „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2000, p. 261

30

stipulate, neputându-se renunţa la toate drepturile si acţiunile la care partea are dreptul sau încălcarea altor condiţii referitoare la obiectul tranzacţiei - părţile nu pot renunţa în tot şi la toate, astfel că o operaţiune în acest sens ar fi lovită de nulitate86;

- tranzacţia care se bazează pe documente false va fi nulă absolut -dacă se descoperă ulterior că actele care au stat la baza încheierii tranzacţiei ar fi nule, tot astfel va fi considerată şi tranzacţie. Dacă actul fals este anulat se face aplicaţiunea dictonului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis;

- încheierea tranzacţiei cu încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă a persoanelor - nu trebuie omis faptul ca tranzacţia este un act de dispoziţie, prin care părţile dispun liber de anumite drepturi care le sunt permise de lege si prin care acestea pun capăt unui litigiu intervenit între ele, ajuns sau nu în faţa instanţei de judecată;

- lipsa cauzei ori cauza ilicita sau imorala - aceasta reprezintă o cauză generală de nulitate absolută a tuturor actelor încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii şi opozabilă şi contractului de tranzacţie;

- încălcarea ordinii publice - normele referitoare la ordinea publică sunt imperative şi orice încălcare a lor duce la anularea actului respectiv;

- fraudarea legii - reprezintă de asemenea, o situaţie prevăzută prin dispoziţii imperative ale legii, obligativitatea respectării legilor revenind deopotrivă tuturor persoanelor cărora legea se adresează.

Secţiunea 2. CAZURI DE NULITATE RELATIVĂ

Cazurile de nulitate relativă ale tranzacţiei sunt cele prevăzute de dreptul comun în materie, respectiv existenţa viciilor de consimţământ87, nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanelor, lipsa discernământului la încheierea tranzacţiei si nerespectarea dreptului de preemţiune, acolo unde acesta este prevăzut de legiuitor.

86 R. I. Moica, Fl. Moţiu, op. cit., p. 460 cu speţele comentate acolo87 În ce priveşte nulităţile actelor juridice pentru existenţa viciilor de consimţământ, a se

vedea : I.R. Urs, Drept civil român. Teoria generală, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2001, p. 221; I. Dogaru, Drept civil român.Tratat, vol I, Editura Europa Craiova, 1999, p. 215

31

- existenta viciilor de consimţământ - eroarea, dolul, violenţa, leziunea - în măsura în care aceste vicii se dovedesc a exista în cuprinsul contractului de tranzacţie, se poate solicita, de către partea interesată anulabilitatea actului astfel încheiat. Nefiind o nulitate de ordine publică, ea poate fi solicitată doar de partea interesată şi dreptul de a o cere este prescriptibil în termenul general de prescripţie, de 3 ani;

- nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanelor - în acest caz, anularea actului respectiv poate fi respinsă dacă actul este confirmat ca valabil prin acoperirea lipsei capacităţii de exerciţiu. De exemplu, tranzacţia astfel încheiată poate fi confirmată de reprezentanţii legali ai persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau de către cei chemaţi să asiste persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă la încheierea actelor juridice;

- lipsa discernământului la încheierea tranzacţiei - în cazul lipsei discernământului, în funcţie de cauza lipsei acestuia, anulabilitatea actului se poate complini;

- nerespectarea dreptului de preemţiune - acolo unde legiuitorul a prevăzut acest drept, sancţiunea nerespectării sale este nulitatea relativă. Aceasta poate fi complinită prin confirmarea persoanei îndreptăţite a invoca dreptul de preemţiune în termenul legal prevăzut de lege. Dacă partea nu invocă acest drept, aceasta va fi decăzută din dreptul de al mai invoca, având în vedere că se prescrie în termenul general de prescripţie.

Nulitatea contractului de tranzacţie

În legătură cu cauzele de anulare a contractului de tranzacţie prevăzute de Cod civil (art. 1712-1716), care constituie aplicaţii ale regulilor generale în materie, precizăm că nu constituie eroare asupra obiectului, eroarea asupra cuantumului prejudiciilor suferite ; în schimb, poate fi reţinută eroarea asupra naturii pagubei suferite (de exemplu, leziunea ca urmare a vătămării corporale este de altă natură decât de cea cunoscută în momentul încheierii contractului de tranzacţie) sau asupra consecinţelor agravate sau noi ale faptei ilicite, căci victima nu încheie tranzacţia decât asupra consecinţelor prevăzute în acel moment. Tot astfel, se poate cere anularea tranzacţiei încheiată pentru executarea unui titlu nul (sau anulabil), inclusiv alte cauze de ineficacitate (de exemplu, testament revocat), ori pentru stingerea unui proces soluţionat printr-o hotărâre definitivă, afară numai dacă părţile ar fi tratat în cunoştinţă de cauză.

Dacă tranzacţia a avut ca obiect stingerea tuturor drepturilor litigioase dintre părţi, ea produce efecte depline, deci şi cu privire la drepturile (de exemplu, creanţe) ignorate de părţi ; anularea poate fi cerută numai dacă documentele din care rezultă acele drepturi au fost ascunse (dolosiv) de cealaltă parte (art.1716 alin. 1 Cod civil). În schimb, tranzacţia este anulabilă dacă a avut un obiect unic şi din actele ulterior descoperite rezultă că partea care a tranzacţionat în temeiul dreptului asupra acelui obiect nu mai avea nici un drept (art. 1716 alin. 2 Cod civil).

32

În toate cazurile, greşelile aritmetice nu constituie motive de anulare, însă ele trebuie să fie rectificate (art. 1717 Cod civil).

În legătură cu nulitatea tranzacţiei, în literatura de specialitate şi practica judecătorească se mai precizează că ea se întinde asupra întregului contract, acesta fiind format din clauze indivizibile88, astfel încât nici o clauză nu poate fi suprimată sau schimbată fără anularea întregului contract; este vorba, în fond, numai de o prezumţie simplă privitoare la caracterul determinant al clauzei.

Este de precizat faptul că, pe lângă toate aceste cazuri de anulare, contractul de tranzacţie este supus tuturor cazurilor de anulare sau de nulitate prevăzute în dreptul comun89.

Deoarece tranzacţia este un act indivizibil rezultat din acordul de voinţă al părţilor, aceasta nu ar putea fi invalidată parţial, ci numai în totalitate90.

Această opinie a fost amendată în sensul că nulitatea va fi totală doar în cazul în care clauza nulă nu a avut un caracter determinat, lucru care este prezumat, dar care, în cazul în care această prezumţie simplă este răsturnată, nulitatea poate fi parţială91.

Când părţile s-au înţeles de comun acord asupra tuturor afacerilor ce ar putea să existe între ele şi asupra documentelor ce le-ar fi fost necunoscute lor în timpul contractului de tranzacţie şi care s-ar fi descoperit ulterior nu constituie un titlu de anulare al contrarului de tranzacţie decât atunci când ar fi fost ascunse prin fapta uneia din părţile contractante.

Contractul de tranzacţie este nul atunci când nu ar cuprinde decât un singur obiect şi se dovedeşte, din documentele descoperite, că una din părţi nu avea nici un drept asupra acelui obiect.

Dacă tranzacţia a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient şi ulterior se constată sau se pronunţă nulitatea tranzacţiei, pe cale de consecinţă, se anulează şi hotărârea de expedient, litigiul urmând să fie rejudecat, căci hotărârea de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui contract al părţilor (contract judiciar).

Potrivit art. 1714 din Cod civil ce prevede că "tranzacţia făcută pe documente dovedite în urmă ca false este nulă", ori cea făcută asupra unui proces în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă despre care cel puţin una din părţi nu a avut cunoştinţă ,acest lucru este reglementat în art.1715 alin. l din Cod civil92, tranzacţia este însă valabilă atunci când, deşi s-a pronunţat o hotărâre judecătorească, aceasta nu este încă definitivă (art. l715 alin. 2 Cod

88 Fr. Deak, op. cit., p. 25889 În sensul că tranzacţia contractată sub o condiţie pur potestativă din partea debitorului

este nulă, asemenea stipulare fiind prohibită de art. 1010 Cod civil, a se vedea T.S, dec.civ. nr. 1036/1963

90 În acest sens a se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit, p. 668-669; T.S col. civ. , dec. nr. 1477/1964

91 A se vedea Fr. Deak, op cit., p. 25092 Art.1715 alin.l din Codul civil „E de asemenea nulă tranzacţia asupra unui proces finit

prin sentinţă neprealabilă , despre care părţile sau una din ele nu aveau cunoştinţă.”

33

civil)93. Aceste cazuri de eroare se întemeiază pe ideea de eroare în care se află părţile la data încheierii tranzacţiei.

Precizăm faptul că tranzacţia este invalidabilă şi în cazul în care este cuprinsă într-o hotărâre judecătorească de expedient aşa cum de astfel sunt prevăzute în art. 271-273 Cod proc. civilă. Cunoaştem faptul că în mod obişnuit calea prin care se realizează invalidarea unei tranzacţii judiciare este ,ca în cazul oricărei convenţii, acţiunea în anulare, iar nu calea apelului sau recursului prin care sunt invalidate hotărârile judecătoreşti94.

Greşelile aritmetice de adiţionare făcute de părţi cu ocazia tranzacţiei nu afectează validitatea convenţiei, fiind supuse unei simple rectificări.

Secţiunea 3. MODURI DE CONFIRMARE A CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE

Deosebirea dintre contractul de tranzacţie şi celelalte contracte civile este însăşi definiţia ce este prevăzută în articolul 1704 din Cod civil şi anume aceea că părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască.

Încă o deosebire dintre contractul de tranzacţie şi celelalte contracte civile este aceea că, potrivit prevederilor art. 271 si 273 Cod proc. civilă, părţile se pot înfăţişa oricând, în cursul judecăţii, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească învoiala lor. La prezentarea respectivei învoieli, instanţa are îndatorirea să verifice dacă părţile au capacitatea legală de a tranzacţiona cu privire la drepturile lor, dacă actul corespunde voinţei lor liber exprimate şi dacă prin încheierea tranzacţiei nu se încalcă normele de conduită morală, ordinea publică sau dispoziţiile imperative ale legii.

Atunci când, în urma verificărilor făcute, instanţa constată că aceste cerinţe nu sunt întrunite, că prin încheierea tranzacţiei se eludează alte prevederi legale, instanţa are datoria să respingă cererea părţilor de consfinţire a tranzacţiei şi să continue judecata de acolo de unde a rămas95.

De exemplu, atunci când acordul soţilor în cazul unui proces de partaj de bunuri comune, a fost făcut în scopul fraudării intereselor creditorilor unuia dinte soţi sau de la sustragerea aplicării măsurii complementare a confiscării averii soţului condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, instanţa trebuie să continue judecata şi să efectueze împărţeala bunurilor comune, în raport cu contribuţia reală a părţilor la dobândirii lor.

93 Art.1715 alin.2 din Codul civil "Când sentinţa necunoscută părţilor ar fi încă apelabilă, tranzacţia va fi valabilă"

94 Dreptul de a ataca cu apel sau recurs hotărârile judecătoreşti de expedient prin care sau încălcat dispoziţiile imperative ale legii a fost recunoscut numai procurorului(a se vedea: Plenul T.S, dec. nr.12/1958 , pct.3 , C.D.1958 , p. 33; T.S, col. civ.,dec.nr.l663/1967).

95 Acest lucru intervine chiar în baza principiului rolului activ. În legătură cu existenţa sau nu a acestui principiu în dreptul nostru procesual civil actual a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 217

34

În acelaşi context, instanţa trebuie să verifice dacă în cauză nu sunt incidente prevederile art. 32 Codul familiei, în măsura în care se va dovedi că bunurile comune ale soţilor au sporit, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.

Tranzacţia poate fi confirmată de către instanţa de judecată sau de către notarul care autentifică respectiva tranzacţie.

Art. 271 Cod proc. civilă prevede că părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre, care să se consfinţească învoiala lor.

Cu toate acestea, instanţa nu poate lua act de tranzacţie, fără ca toate părţile sa fie prezente, pentru a-şi da consimţământul.

35

CAP. VII. PROBLEME SPECIALE

Secţiunea 1. HOTĂRÂREA DE EXPEDIENT

În conformitate cu art.271 si art.273 din Codul proc. civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii pentru a cere să se dea o hotărâre prin care să se consfinţească învoiala lor.

Odată cu prezentarea învoielii lor, instanţa are îndatorirea să verifice dacă părţile au capacitatea legală de a tranzacţiona şi totodată dacă actul este expresia voinţei lor libere şi, nu în ultimul rând, dacă prin încheierea contractului de tranzacţie nu se încalcă nici o dispoziţie imperativă a legii.

În cazul în care se constată de către instanţă că aceste cerinţe nu sunt întrunite, sau că în încheierea contractului de tranzacţie se eludează alte prevederi legale, instanţa trebuie să respingă cererea şi să continue judecata96.

Dacă acordul soţilor în cazul unui proces de partaj al bunurilor comune a fost făcut în scopul fraudării creditorilor sau al sustragerii de la aplicarea măsurii complementare a confiscării averii soţului condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, instanţa trebuie să continue judecata si să efectueze împărţeala bunurilor comune, în raport cu contribuţia reală a părţilor la dobândirea lor .

De exemplu, în cazul în care printr-o hotărâre de expedient, s-a luat act de convenţia părţilor, potrivit căreia întregul imobil (construcţie ), supus partajării, va fi atribuit unuia dintre coindivizari, urmând ca, în schimb, unui alt coindivizar să i se atribuie şi închirierea apartamentul proprietate de stat (locuit de coindivizarul căruia i s-a atribuit imobilul ce făcea obiectul partajului), suntem în prezenţa unui contract de tranzacţie, legal întocmit sub condiţie suspensivă97.

Instanţa judecătorească, după ce procedează la verificarea condiţiilor de fond şi de formă ale unei tranzacţii, va da o hotărâre judecătoreasca care să consfinţească învoiala acestora.

Cu toate că art. 969 Cod civil stabileşte în mod categoric că numai „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", în momentul în care instanţa de judecată este legal investită cu soluţionarea pricinii căreia i se va pune capăt prin încheierea contractului de tranzacţie, trebuie să pronunţe o hotărâre de expedient, prin care este consfinţită învoiala părţilor.

96 R. I. Motica, Fl. Moţiu, op. cit., p. 46197 Trib. Jud. Constanţa , în dec. civ. 271/1991, în Dreptul nr.10- 11, 1991, p. 21

36

Această hotărâre va cuprinde în dispozitiv tranzacţia părţilor, aşa cum a fost încheiata de părţi, practic instanţa procedând la luarea la cunoştinţa a acesteia98.

Din prevederile art. 271 si art. 272 din Cod proc. civilă, rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor reprezintă o transpunere a înţelegerii lor, ceea ce nu echivalează cu o judecata bazată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei.

Astfel această convenţie a părţilor este susceptibilă ca orice contract de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare pentru nulitate prevăzută de lege.

Reclamanta a susţinut că s-a aflat in eroare cu privire la obiectul tranzacţiei, în raport cu testamentul lăsat de defunct în favoarea sa şi care nu a avut în vedere încheierea tranzacţiei.

Acest testament s-a aflat permanent în posesia reclamantei, care a avut cunoştinţa de el şi deliberat nu 1-a invocat in tranzacţie, pentru a înlătura efectele dispoziţiilor legale care, la acea dată, nu permiteau deţinerea în proprietate a mai multor locuinţe.

Potrivit prevederilor art. 1704-1717 Cod civil, când părţile au tranzacţionat aspra tuturor afacerilor ce ar putea să existe între ele, documentele (ce le-au fost necunoscute lor în timpul tranzacţiei şi care s-ar fi descoperit pe urmă) nu constituie un titlu de anulare a contractului de tranzacţie, ci doar atunci când ar fi fost ascunse prin fapta uneia din părţile contractante.

În concluzie, nu constituie temei de anulare a contractului de tranzacţie chiar şi descoperirea unor acte sau documente necunoscute în momentul încheierii acestuia, dacă nu au fost ascunse prin fapta uneia dintre părţile contractante. Cu atât mai mult, anularea contractului de tranzacţie nu trebuie dispusă, pentru că testamentul era cunoscut la data tranzacţiei şi nu a fost ascuns de vreuna din părţi, acestea având cunoştinţă de existenta lui şi aflându-se în posesia părţii care se prevalează de el pentru înlăturarea efectelor convenţiei, pe care a încheiat-o prin propria voinţa.

Într-o speţă99, tranzacţia intervenită între părţi după iniţierea unui proces este un act de dispoziţie menit să stingă litigiul dintre părţi.

Pentru a lua act de tranzacţie, instanţa nu trebuie să cenzureze voinţa părţilor de a stinge, chiar prin concesii reciproce, într-un anume mod, litigiul dintre ele, dar este datoare să verifice dacă tranzacţia, aşa cum este întocmită, exprimă voinţa părţilor şi pune într-adevăr capăt litigiului.

Reclamantul C.M. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta O.M., să se dispună partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Prin sentinţa civilă nr.13338/09 din septembrie 1999, Judecătoria sect.1 Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.

98 Fr. Deak, op. cit., p. 25899 T.S. dec. civ. 228/1999, p. 17

37

Prin decizia civilă nr.228/A/14 din decembrie 1999, Trib. Bucureşti - secţia a 5-a civilă şi de contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei şi a schimbat-o în tot, în sensul că a luat act de tranzacţia părţilor.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, la termenul din 14 decembrie 1999, părţile s-au prezentat în faţa instanţei şi au depus la dosar un proces-verbal prin care au convenit cu privire la împărţirea bunurilor comune, solicitând să se pronunţe o hotărâre de expedient.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, fără a structura şi încadra în drept motivele de casare, conform dispoziţiilor art.303 alin 2 Cod proc. civilă.

Recurentul critică decizia pentru nelegalitate, susţinând că Tribunalul, luând act de decizie, a nesocotit prevederile art.30 şi 36 Codul familiei şi nu a rezolvat pe fond problema partajului bunurilor enumerate în cerea sa.

Astfel, recurentul arată că, prin procesul-verbal înfăţişat instanţei a înţeles să renunţe la apartament, optând pentru garsonieră şi la casa din Predeal, nu şi la imobilul din Predeal. De asemenea, procesul-verbal nu cuprinde nimic în legătură cu celelalte imobile şi despre creanţele în sumă de 90.934.074 (ROL).

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este fondat.

Tranzacţia intervenită între părţi după iniţierea unui proces este un act de dispoziţie menit să stingă litigiul dintre părţi.

Pentru a lua act de tranzacţie, instanţa nu trebuie să cenzureze voinţa părţilor de a stinge, chiar prin concesii reciproce, într-un anumit mod, litigiul dintre ele, dar este datoare să verifice dacă tranzacţia, aşa cum este întocmită, exprimă voinţa părţilor şi pune într-adevăr capăt litigiului.

În speţă, instanţa fiind sesizată cu partajul bunurilor comune , trebuie să verifice dacă procesul-verbal întocmit de părţi se referă la toate bunurile a căror împărţire s-a solicitat şi, totodată, trebuie să lămurească dacă reclamantul renunţă la atribuirea către el a unor bunuri sau chiar la includerea acestora în masa partajabilă.

De asemenea, trebuie să stabilească dacă în modalitatea înfăţişată, tranzacţia de care ia act stinge întregul litigiu sau rămân aspecte nesoluţionate, cu lămurirea cărora instanţa rămâne investită.

Neprocedând la aceste verificări, Tribunalul a luat act de o tranzacţie care, aşa cum este concepută, nu numai că nu stinge litigiul dintre părţi, dar nici nu putea fi pusă în executare, în condiţiile în care aceasta reprezintă dispozitivul hotărârii de expedient.

În procesul-verbal întocmit de pârât nu sunt enumerate bunurile şi nu se precizează dacă imobilele la care „renunţă" reclamantul revin în deplină proprietate pârâtei sau nu fac parte din masa partajabilă. De asemenea, nu cuprinde nici o dispoziţie referitoare la locurile de veci ce fac obiectul acţiunii.

Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, Curtea va admite recursul şi va casa decizia Tribunalului.

38

Cum instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, în baza art.312 alin. 2 Cod proc. civilă, Curtea va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi Tribunal.

Secţiunea 2. PROBLEME SPECIALE CU PRIVIRE LA TRANZACŢIA UNOR IMOBILE

În ceea ce priveşte terenurile, tranzacţia poate avea concesii reciproce asupra terenului. De exemplu, printr-o tranzacţie părţile pot pune capăt unui litigiu asupra hotarului dintre două terenuri învecinate(acţiune în grăniţuire).

Pentru ipoteza în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte transmite proprietatea unui imobil (efecte translative), se impun câteva precizări:

Bunurile care fac obiectul domeniului public, deoarece sunt inalienabile potrivit art. 35 din Constituţie, nu pot fi înstrăinate nici pe calea tranzacţiei. În cazul tranzacţiei cu efecte pur declarative considerăm că interdicţia nu operează, recunoaşterea unui drept preexistent neavând semnificaţia unei înstrăinări. Desigur tranzacţia va fi nulă absolut, dacă se încearcă pe această cale, ocolirea regimului juridic al bunurilor ce fac parte din domeniul public;

Proprietatea terenului atribuit conform art. 18 alin. 1, art. 20 si art. 39 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar100 nu poate fi transmisă în cadrul tranzacţiei, întrucât legea, sub sancţiunea nulităţii absolute, interzice înstrăinarea timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii (art. 31). Dacă tranzacţia produce efecte pur declarative, ea poate avea ca obiect şi un astfel de teren (de exemplu, stabilirea hotarului cu proprietarul terenului învecinat prin concesii reciproce);

Dacă înstrăinarea în cadrul tranzacţiei are ca obiect un teren (intravilan sau extravilan), contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică. În lipsa formei autentice, tranzacţia poate valora, cel mult, un antecontract din care izvorăşte obligaţia încheierii contractului în forma prevăzută de lege101;În ceea ce priveşte construcţiile, numai în ipoteza tranzacţiei care implică

lucrări de construire, modificare, transformare, desfiinţare etc. este necesară obţinerea autorizaţiei administrative potrivit Legii 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. În lipsa autorizaţiei, lucrarea nu va putea fi executată, respectiv, va putea fi desfinţată aplicându-se şi alte sancţiuni prevăzute de lege (art. 9, art. 26 şi urm. din Legea 50/1991). Rezultă că, pentru a se pune la adăpost de riscul refuzului ( legal) de

100 Publicată în M.Of. 37/ 20.02.1991101 În ceea ce priveşte antecontractele asupra terenurilor extravilane care intră sub

incidenţa L. 18/1991 a fondului funciar, a se vedea : V. Pătulea, Aplicarea în timp a legii civile în legătură cu înstrăinările de imobile, în Dreptul nr. 11/1992, p. 23

39

eliberare a autorizaţiei, părţile trebuie să o solicite înainte de încheierea tranzacţiei.

În toate celelalte ipoteze în care tranzacţia are ca obiect imobile, autorizaţia de construcţie nu este cerută de lege.

40

CAP. VIII. CONCLUZII

Existenţa contractului de tranzacţie presupune existenţa unor concesii reciproce, care reprezintă elementul esenţial al tranzacţiei, ceea ce face ca tranzacţia să se deosebească de achiesare sau de desistare.

Tranzacţia este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi consensual, având particularităţi care o deosebeşte de celelalte contracte cunoscute.

Neînţelegerilor dintre părţi li se poate pune capăt şi printr-o convenţie verbală. Dacă înţelegerea verbală are loc în faţa instanţei, aceasta va fi consemnată în încheierea de şedinţă, fiind atestată prin semnăturile judecătorilor şi a grefierului de şedinţă sau printr-un proces verbal încheiat în condiţiile prevăzute de art. 82 şi art. 272 Cod proc. civilă.

Condiţiile de valabilitate ale tranzacţiei sunt cele prevăzute de dreptul comun în materie, respectiv art. 948 C. civil, care dispune următoarele „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1) capacitatea de a contracta, 2) consimţământul valabil al părţii ce se obligă, 3) un obiect determinat, 4) o cauză licită."

Este de remarcat că existenţa contractului de tranzacţie este benefică desfăşurării procesului civil, oferind posibilitatea părţilor de a pune capăt unui proces început sau de a preîntâmpina unul pe cale să se nască.

De asemenea, contractul de tranzacţie se înscrie perfect în principiile dreptului civil, care prevăd disponibilitatea părţilor de a pune capăt unui proces început, în orice fază s-ar afla acesta şi în conformitate cu ceea ce părţile solicită a obţine în urma acestuia.

Tranzacţia este un contract sinalagmatic prin care părţile, urmărind să pună capăt unui proces iminent, îşi fac concesii reciproce în sensul că renunţă la anumite drepturi ori stipulează prestaţii noi în schimbul unor renunţări consimţite de adversar.

Reciprocitatea concesiilor reprezintă trăsătura specifică esenţială prin care tranzacţia se deosebeşte de achiesare, adică de recunoaşterea necondiţionată a unor pretenţii formulate în justiţie de către partea adversă; tranzacţia este o renunţare reciprocă şi, totodată o renunţare reciprocă privind drepturi paralele contradictorii afirmate şi, în acelaşi timp, contestate de către părţi.

41

Legea cere ca tranzacţia să fie constatată printr-un înscris, care însă îndeplineşte numai rolul probator, nu şi acela de condiţie de validitate; dacă înscrisul este sub semnătură privată, el trebuie întocmit în atâtea exemplare câte părţi cu interese distincte există.

Tranzacţia încheiată în cadrul unui proces în curs produce efecte prin înserarea cuprinsului său în dispozitivul hotărârii judecătoreşti de expedient care pune capăt procesului.

Pot încheia o tranzacţie numai persoanele care au capacitatea de a face acte de dispoziţie.

Obiectul tranzacţiei trebuie să fie licit; este inadmisibilă o tranzacţie având ca bunuri scoase din circuitul civil sau chestiuni privitoare la starea şi capacitatea persoanei, la fel ca şi tranzacţia având ca obiect drepturi părinteşti, donaţia făcută prin persoane interpuse ori o infracţiune prevăzută de legea penală, însă se poate tranzacţiona asupra acţiunii civile decurgând dintr-o faptă penală.

Tranzacţia are ca efect împiedicarea părţilor semnatare de a emite ulterior pretenţii în legătură cu drepturile şi obligaţiile stinse pe această cale. Tranzacţia este un act indivizibil, ea nu poate fi modificată sau anulată parţial, ci numai în totalitate.

Uneori tranzacţia are efect declarativ (în cazurile în care nu dă naştere la drepturi noi, ci numai recunoaşte sau validează drepturi preexistente), iar alteori are efect constitutiv când părţile convin să constituie unele drepturi noi.

Tranzacţia poate fi anulată, ca orice contract, pentru eroare, dol sau violenţă.

42

CAPITOLUL IX PRACTIC Ă JUDICIARĂ

1. Tranzacţie judiciară. Expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994. Admisibilitatea acţiunii în nulitate

Este admisibilă acţiunea în nulitatea înţelegerii, intervenite în cadrul fazei judiciare a procesului exproprierii, de care instanţa a luat act prin hotărâre, întrucât o asemenea înţelegere are natura juridică a unui contract de tranzacţie, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile de drept material din Codul civil, cât şi cele procesuale din art. 271-273 Cod proc. civilă referitoare la hotărârile de expedient.

CSJ, secţ. civ.., dec. nr. 1014/2002, în Dreptul nr.6/2003, p. 244

2. Reprezentare. Tranzacţie. Abilitarea reprezentantului

Conform art. 68 alin. 3 Cod proc. civilă, în temeiul mandatului de reprezentare judiciară reprezentantul părţii poate face orice acte de procedură, chiar dacă în mandat nu se prevăd expres acele acte. Procura dată cu menţiunea generală de reprezentare în justiţie nu este, însă, suficientă pentru îndeplinirea acelor acte procedurale, care conţin elemente de dispoziţie, cum sunt: recunoaşterea, renunţarea, tranzacţia, înscrierea în fals. Pentru a se putea face asemenea acte este nevoie de o procură specială, cu arătarea expresă că este dată şi pentru îndeplinirea acelor acte(art. 60 alin. 1 Cod proc. civilă).

T.S, secţ. civ., dec. nr. 566/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 139

3. Acţiune. Exercitare de către procuror în locul titularului. Consecinţe

În cazul în care se exercită acţiunea în locul titularului, procurorul dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, având toate drepturile procesuale, inclusiv cel de restrângere a acţiunii aferent acestei calităţi, dacă titularul dreptului nu s-a opus în mod neîndoielnic(art. 45 Cod proc. civilă). În acţiunea pornită de procuror titularul dreptului trebuie să fie, însă, introdus în proces, având dreptul de dispoziţie, în virtutea căruia poate să-şi restrângă acţiunea, să rezolve litigiul pe cale de tranzacţie sau să renunţe la acţiune.

43

T.S, secţ. civ., dec. nr. 255/1978, în RRD nr. 7/1978, p. 75

4. Paternitate. Tăgăduire. Recunoaşterea mamei. Eficienţă

Acţiunea de tăgăduire a paternităţii nu poate fi admisă pe baza simplei recunoaşteri din partea mamei, deoarece recunoaşterea nu produce prin ea însăşi efecte juridice cât timp nu s-a făcut dovada că soţul nu a putut avea, în mod obiectiv, legături intime cu mama copilului în perioada concepţiei. O atare situaţie ar echivala, în final, cu stabilirea statutului civil al copilului, pe baza acelei recunoaşteri, ceea ce este inadmisibil, deoarece statutul civil al unei persoane rezultă din dispoziţiile legale ce reglementează materia şi nu se poate tranzacţiona asupra lui. Recunoaşterea poate reprezenta un act de convenienţă, de care instanţa nu e îndreptăţită a lua act, ea fiind obligată să efectueze toate probele pentru stabilirea corectă a situaţiei.

T.S, secţ. civ., dec. nr. 237/1977, în RRD nr. 9/1977, p. 61

5. Tranzacţie. Condiţii de formă. Situaţie în care aceasta cuprinde o donaţie

O tranzacţie înscrisă într-un act sub semnătură privată, care cuprinde o donaţie, deci, un contract pentru care legea cere încheierea unui act autentic ad validitatem, nu poate fi promovată de instanţă, deoarece s-ar eluda dispoziţia legală referitoare la donaţii.

T.S, secţ. civ., dec. nr. 334/1973, în RRD nr. 9/1973, p. 156

6. Despăgubiri civile. Tranzacţia în cursul urmăririi penale

Dacă, în cursul urmăririi penale, a intervenit între persoana vătămată şi inculpat o tranzacţie, în sensul că părţile au determinat suma ce reprezintă cuantumul despăgubirilor civile, iar persoana vătămată a primit această sumă şi a declarat că renunţă la orice alte pretenţii, nu se mai poate ca, în faţa instanţei, persoana vătămată să revină asupra celor convenite şi să formuleze noi pretenţii, în valorificarea aceleiaşi pagube suferite.

T.S, secţ. pen., dec. nr. 237/1969, în RRD nr. 9/1969, p. 169

Notă. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, tranzacţia nu produce efecte faţă de terţi(res inter alios acta). Astfel, tranzacţia dintre inculpat şi partea civilă, dacă nu a fost pusă în discuţia părţii responsabile civilmente, nu este opozabilă acesteia din urmă, motiv pentru care instanţa trebuie să administreze probe în vederea stabilirii cuantumului real al pagubelor şi obligarea ei, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor astfel stabilite( T.S, secţ. pen. , dec. nr. 772/1976, în Culegere de decizii, p. 410). Iar în caz de culpă comună, comitentul poate fi obligat, în solidar cu prepusul, la plata despăgubirilor numai în raport

44

cu culpa acestuia, chiar dacă prepusul, prin tranzacţia încheiată cu victima, s-a obligat să suporte integral paguba(T.S, secţ. pen., dec. nr. 1266/1983, în Culegere de decizii, p. 268)

7. Tranzacţie. Scop ilicit

Când legea penală lasă sancţionarea unor infracţiuni la iniţiativa părţii vătămate, permiţând ca, prin împăcarea părţilor sau prin retragerea plângerii prealabile, fapta săvârşită de inculpat să rămână nesancţionată, a prevăzut aceasta pentru a da posibilitatea reluării unor raporturi normale între agresor şi victimă, dar nu pentru a deschide celui vătămat prin infracţiune posibilitatea realizării unor profituri materiale, disproporţionat de mari faţă de prejudiciul suferit, speculând situaţia în care se află infractorul ameninţat cu aplicarea unei sancţiuni penale şi, mai ales, după ce o atare sancţiune a fost pronunţată, dar ea nu a rămas încă definitivă. Desigur, în limita unei despăgubiri rezonabile, partea vătămată poate tranzacţiona cu infractorul, care se obligă astfel valabil să-i acopere prejudiciul real, evaluat de părţile înseşi, dar, în acest caz, victima infracţiunii urmăreşte satisfacerea unui interes legitim şi dreptul acesta subiectiv îi este recunoscut de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice şi de art. 1704 şi urm. Cod civil, o atare tranzacţie neavând în sine nimic ilicit. Cu totul alta este situaţie în care, profitând de poziţia pe care o are în procesul penal, partea vătămată obţine de la infractor o sumă considerabilă, disproporţionată în raport cu prejudiciul real, pentru că, în acest caz, dreptul subiectiv, recunoscut de legea civilă, de a obţine repararea prejudiciului este deturnat de la finalitatea sa economică şi socială şi nu se mai poate bucura de ocrotirea legală. T.S, secţ. pen., dec. nr. 107/1960, în Legalitatea populară nr. 8/1960, p. 130

8. Cheltuieli de înmormântare. Tranzacţia părţilor. Obligaţia instanţei de a respecta înţelegerea

Atâta vreme cât inculpatul şi responsabilii civilmente s-au declarat de acord să achite integral suma solicitată de partea vătămată cu titlul de cheltuieli de înmormântare, instanţa este obligată să ia act de această înţelegere a părţilor şi să se conformeze în consecinţă. Nu este admisibil ca, trecând peste voinţa părţilor, să reducă cuantumul despăgubirilor datorate drept cheltuieli de înmormântare, pe considerentul că şi victima s-a aflat în culpă. T. Jud. Constanţa, secţ. civ., dec. nr. 502/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 113

45

9. Succesiune. Tranzacţie. Renunţare la drepturile succesorale

Instanţa sesizată cu o acţiune în anularea certificatului de moştenitor prin care s-au stabilit drepturile egale ale celor doi moştenitori, acceptanţi înăuntrul termenului legal de opţiune, asupra imobilelor care constituie masa succesorală, este în drept să ia act de tranzacţia în temeiul căreia unul dintre moştenitori renunţă, în favoarea celuilalt, la drepturile sale succesorale. Jud. Ineu, sent. civ. nr. 931/1970, în RRD nr. 9/1971, p. 136-139

46

ANEXĂ

CONTRACT DE TRANZACŢIE 

Încheiat astăzi .................la .....................................

 1. PĂRŢILE CONTRACTANTE1.1. D ........................................................................., domiciliat

în ...................................................., str. .................................., nr. .............., bloc .........., scara .........., etaj .........., apartament ........ sector/judeţ ........................, născut la data de (ziua, luna, anul) ................................................. în  ................................ sector/judeţ .........................., fiul lui ....................................... şi al ..........................., posesorul BI ( CI )  seria ........., nr. ......................., eliberat de ..............................., cod numeric personal ..........................................., în calitate de reclamant(ă), pe de o parte, şi

1.2. D ........................................................................., domiciliat în ...................................................., str. ..................................., nr. .............., bloc .........., scara .........., etaj .........., apartament ....... sector/judeţ ........................, născut la data de (ziua, luna, anul) ................................................. in  ............................... sector/judeţ ............................., fiul lui ..................................... şi al ..........................., posesorul BI ( CI ) seria ........., nr. ......................., eliberat de ..................., cod numeric personal ........................................, în calitate de pârât(ă), pe de alta parte, părţi în procesul civil, dosar nr. ................................., aflat pe rolul judecătoriei, tribunalului sau Curţii de Apel ................................................................... cu termen de judecată la data de ................................, având ca obiect ................................... .

       În vederea încheierii acestui proces, a intervenit prezentul contract de tranzacţie, cu respectarea următoarelor clauze:

 

2. OBIECTUL CONTRACTULUI

47

2.1. Reclamantul va primi de la pârât următoarele bunuri : 2.2. Aceasta înţelegere scrisă reprezintă voinţa liberă a părţilor, act pe

care îl depunem la instanţă de judecată cu rugămintea de a fi consfinţit printr-o hotărâre judecătorească definitivă (fără drept de apel), în temeiul art. 271-273 Cod procedura civilă.

 3. CLAUZA PENALA

3.1. În cazul în care una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale sau şi le îndeplineşte in mod necorespunzător, se obligă să plătească celeilalte părţi penalităţi/daune-interese in valoare de ………, astfel:…….

 

4. CLAUZE FINALE 4.1. Prezentul contract a fost încheiat într-un număr de ….. exemplare,

din care câte unul pentru fiecare parte si unul pentru instanţa de judecată.

 RECLAMANT,

 PÂRÂT,

48

BIBLIOGRAFIE

Civil Codul civil Procedură civilă Codul de procedură civilă Familie Codul familiei Comercial Codul comercial Fl. Baias Unele consideraţii referitoare la tranzacţii, RRD, nr. 9-

12, 1989G. Boroi Drept civil. Partea generală, Editura All Beck,

Bucureşti, 1999G. Boroi, O. Sp. Matei Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura

All Beck, Bucureşti, 2005M. B. Cantacuzino Elementele dreptului civil, 1921V. M. Ciobanu Tratat teoretic şi practic de procedură civilă vol. II,

Editura Naţional, Bucureşti, 1997

D. Chirică Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

G. Comăniţă Partajul judiciar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002Fr. Deak Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1993I. Deleanu Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura Servo-Sat,

Arad, 2000I. Dogaru Drept civil român. Tratat vol. I, Editura Europa,

Craiova, 1999I. Filipescu Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti

2000C. Hamangiu Codul civil adnotat, vol IV, Editura Naţională,

Bucureşti, 1926C. Hamangiu,I. Rosetti-Bălănescu,Al. Baicoianu Tratat de drept civil român, vol. II, Editura Naţională,

Bucureşti, 1929M. Jakotă Drept roman, vol. II, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,

1993I. Leş Drept procesual civil, curs universitar, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2002

49

A. M. Luca Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994

C. Macovei Contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006R. I. Motica,Fl. Moţiu Contracte civile. Teorie şi practică judiciară, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2004M. I. Muţiu Drept civil. Contracte speciale, Editura Paideia,

Bucureşti, 2004V. Pătulea Aplicarea în timp a legii civile în legătură cu

înstrăinările de imobile, Dreptul nr. 11/1992D. Radu,G. Durac Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2004E. S. Romano Drept civil. Contracte civile, Editura Polirom, Bucureşti,

1999R. Stanielevici Drept civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi,

1982I. Stoenescu,S. Zilberstein Drept procesual civil. Teoria generală, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983C. Toader Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003C. Turianu Curs de drept civil. Caractere speciale, ediţia a II-a,

Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2001 Contracte civile speciale.Culegere de practică

judiciară, Editura All Beck, Bucureşti, 2007I. R. Urs Drept civil român. Teoria generală, Editura Oscar Prinţ,

Bucureşti, 2001I. Zimveliu Contracte civile. Instrumente de satisfacere a

intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1978V. D. Zlătescu Tratat elementar de drept civil român. Teoria

generală, vol. I, Editura „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2000

RRD, Revista Română de Drept Dreptul Revista „Dreptul”

50