Legenda raduniciiSe spune ca atunci cand s-a nascut Randunica, nu avea pene, nici aripi, nici coada. Era doar copila Imparatului si Imparatesei, iubia si dezmierdata de toti. Si era atat de frumoasa, de fragila..incat parintii ei s-au ingrijorat..daca o vor pierde in lumea mare, plina de pericol.Asa ca au chemat o zana. Si zana i-a daruit Randunicii o rochie alba fermecata, care sa o apere de rele. Le-a spus parintilor ei, ca Randunica va trebui sa poarte mereu acea rochie, numai asa va fi protejata.Si a crescut Randunica, iubita, ingrijita, fericita..a invatat despre lume, despre padure, luna si stele. A invatat despre pasarile calatoare, despre curgerea anotimpurilor.Se masura ce crestea, Randunica se simtea din ce in ce mai trista. Avea in fiecare noapte un vis in care era libera sa cutreiere paduri, munti si campii..era libera sa zboare oriunde. In fiecare dimineata se trezea si privea pasarile de la geamul camerei ei, si realiza ca ea nu putea sa zboare..nici macar nu putea sa alerge in voie prin curte. Rochia alba, asa frumoasa cum era, ii limita mult miscarile. Si cum s-o dea jos? Parintii ei nu ar fi permis asa ceva.Intr-o zi, Imparatul, tatal ei, ii spuse Randunicii ca au hotarat sa o marite. Aceasta veste o sperie mult de tot pe Randunica. Cum adica..sa se mute acel necunoscut la ei in palat? Asta ar insemna ca intradevar, nu va putea niciodata sa calatoreasca asa cum isi dorea, sa alerge prin paduri, munti si campii..Doar nu se cuvine ca o sotie sa faca aceste lucruri.Plangand, Randunica simtii nevoia sa dispara, simtii nevoia sa fuga..si fara sa-si dea seama, incepu sa fuga. Si pe masura ce fugea, rochia alba se desira..Parintii, ingroziti, strigara dupa ea, insa Randunica nu mai auzea. Fugea atat de repede..Si deodata Randunica isi dadu seama ca fuga devenise zbor..ca avea pene, aripi. Era minunat! Putea sa zboare oriunde..sa faca orice..era libera..Dupa un timp, Randunica, devenita pasare, auzi ceva nedeslusit, ..ascultand cu atentie, isi dadu seama ca erau parintii ei, plangand dupa ea. Randunicii ii paru rau ca zburase asa din palat, si se intoarse. Mare fu uimirea parintilor sa vada o pasare fermecata, care vorbea cu graiul fiicei lor! Erau usurati totusi ca printesa lor era din nou acasa, asa ca i-au promis ca nu o vor mai forta sa faca nimic din ce nu vrea ea sa faca, numai sa ramana cu ei mereu. Randunica insa le raspunse:Va iubesc si va multumesc... eu am acum aripi, vreau sa calatoresc, sa zbor..asa ca nu voi putea sta mereu cu voi. Va las acum.. Si daca ma veti primi, o sa mai vin pe aici, sa ma odhnesc.Si Randunica zbura..insa chiar inainte de a iesi din palat, simtii o durere puternica. Tatal ei, imparatul, o apucase de coada in incercarea de o tine pe loc..Ramase cu cateva pene in mana, privind randunica departandu-se in nori. Coada ei semana acum cu o foarfeca deschisa.Randunica, din nori, se gandea cu parere de rau la parintii ei.Ii trecuse deja durerea, si se impacase cu ideea ca penele smulse de Imparat nu vor mai creste. Totusi, ea avea aripi..dar parintii ei o pierdusera pe ea. Si gandind asa, se uita inapoi. Si se mira sa vada cum pe campul dimprejurul palatului aparusera multe floricele mici, albe.Anii treceau..Floricelele mici, albe, erau admirate de Imparat si Imparateasa in fiecare zi, si ii facea fericiti. Le spuneau la flori "rochita randunicii". Si mai fericiti erau atunci cand in fiecare an, randunica poposea la palat pentru a se odihni..ca mai apoi sa plece din nou, facand ceea ce ii place randunicii sa faca: sa zboare.