Legenda Lupului Alb

În vremuri vechi, când nici timpul nu se nascuse înca, undeva în padurile Hiperboreei, într-o haita de lupi s-a nascut un lup alb cu ochii albastri ca lacrima zeilor numita si lapis lazuli. Ceilalti lupi l-au privit cu neîncredere vazând ca nu se aseamana cenusiul blanii lor cu imaculata podoaba alba a lupului nostru si ochii lor maronii cu bolta înstelata din ochii Lupului Alb. Zile si nopti treacura si lupul acesta crescu frumos si puternic. Vâna cât sapte dintre semenii lui si atunci cand zorii diminetii puneau plumb în pleoapele celorlalti el era singurul care ramânea de straja. Niciodata în sufletul lui n-a cugetat ca daca el vâna cel mai mult tot el ar fi trebuit sa se înfrupte cel mai strasnic; ci când haita se ospata din vânatul rapus, el astepta întâi sa se sature fratii lui, apoi lupoaicele si puii si la urma mai mânca si el câte ceva din resturi. De multe ori însa ramânea flamând, dar asta nu-l tulbura daca fratii lui erau fericiti.

Ceilalti lupi însa îl urau pentru puterea si bunatatea lui, si într-o dimineata, când obosit a adormit, s-au repezit cu totii asupra lui si cu o ura aproape omeneasca l-au sfâsiat. L-au atacat cu ura celui care neputând ajunge la înaltimea statuii, îi sfarâma piedestalul. Primind toate ranile, Lupul Alb nici n-a clintit, desi cu un mârâit i-ar fi putut alunga pe toti. El nu întelegea. Si, desi era animal, ochii lui erau înlacrimati. Nu putea pricepe de ce fratii lui au facut asta... Si a ramas pe loc. Vazând cum râuri de sânge se adunau pe blana lui alba, ceilalti lupi au fugit îngroziti. El a ramas acolo si viata i se scurgea spre pamânt ca o jertfa adusa pânzelor albe ale Cerului.

Ar fi murit negresit daca o Forta Neînteleasa nu l-ar fi ridicat parca spunându-i: “Scoala-te si vâneaza !” Lupul Alb nu a pierit. A ramas acelasi animal falnic, dar de atunci nu mai cauta tovarasia nimanui si nu mai vaneaza decât de unul singur. Se mai întâmpla ca, de multe ori, câte un lup cenusiu sa fie atacat de vreun urs; atunci, din nestiutul codrului, el aparea, îl scapa pe cel prigonit, si disparea numaidecât în linistea padurii. Sau, tot de multe ori, câte un cerb sau vreun bivol naprasnic era greu de rapus. Atunci Lupul Alb venea si dobora cerbul sau bivolul, dar nu mai lasa ca înainte toata prada haitei, ci întâi îsi alegea cam cât ar mânca el în trei zile, îsi lua halca de carne si se pierdea în desisul codrului. Si nimeni nu i-a mai aflat salasul...

Câta vreme a alergat cu haita, Lupul alb nu a fost însotit cu nimeni. Era prea prea tânar când sufletul lui a fost ucis pentru prima data. Când a murit a doua oara e o taina prea mare ca legenda sa o mai aminteasca. A doua moarte o stiu doar alti lupi albi care au trait-o si ei.

Lupul Alb vâna pentru sine, asa cum l-a învatat Forta Neînteleasa, când goana dupa o caprioara l-a dus prin alte tinuturi. Acolo, într-un crâmpei de poienita, a zarit un alt lup alb fugarit si batjocorit. Pentru o clipa, o ura naprasnica i-a împainjenit ochii si vocea sângelui sau varsat striga de-l asurzea pe Dumnezeu: “De ce ? De ce înca unul ?” Ar fi vrut sa-i atace pe ceilalti, sa sfarâme si sa-si razbune suferinta. Acum nu mai era singur. Stia ca mai exista cineva asemenea lui. Îi tremura spinarea si muschii i s-au încordat... Un salt sa fi facut si haita turbata ar fi fost nimicita. Forta Neînteleasa l-a oprit însa: “Sa sufere si sa învete !” Si a privit cum celalalt lup a fost rapus si parasit. L-a vazut cum s-a ridicat, dar nu i-a zarit lucirea ochilor... caci s-ar fi îngrozit. si nici n-a stiut ce forta l-a ridicat pe celalalt lup alb din tina. S-a apropiat într-un târziu si a vazut ca celalalt nu era lup ci lupoaica. Si aceasta a ridicat capul spre el. Totul e de la sine înteles... Tot ceea ce a urmat era scris în Legile Firii.

Si au fost zile si nopti cât ei au haladuit prin paduri. Nici nu mai vânau. Vreun fazan, vreun iepure, cât sa nu piara de foame. Lupul nostru deja astepta toamna... astepta sa-si vada primii sai pui. Într-

una dintre aceste zile o haita pribeaga era atacata de un grup de vânatori. Au sarit amândoi în apararea haitei. I-au gonit pe vânatori. Totul parea o balada, un vis frumos. nici nu gandea bine unul dintre ei ceva, ca celalalt si înfaptuia.

Cu fiecare rasarit de soare lupoaica se întarea. Din ranile trupului nu ramasera decât niste mici cicatrici, ranile sufletului însa... Si mai era si privirea aceea a ei pe care el nu o zarise niciodata, si care-i umbrea ochii ei întunecati ce parca aduceau cu piatra azurului.

Dupa ceva vreme au întâlnit haita ce o prigonise pe lupoaica. Lupoaica, încurajata de puterea sotului ei, s-a pregatit sa atace. Un pas, doi, salt ! ...si pieptul ei se lovi în zbor de pieptul Lupului Alb. “Nu calca Legea !” – parea sa-i spuna privirea lui. Ea, însa, stia ce avea de facut. Razbunare ! – striga sufletul ei nenorocit. Zvâcni în aer, îl musca pe lupul nostru si se arunca asupra haitei.

Lupul Alb muri atunci a doua oara. Rana aceasta noua nu era cine stie ce, dar rana din sufletul lui deschise si alte rani. Împietri în locul unde era si ochii lui de lapis lazului lacrimara a doua oara când o vazura pe lupoaica sfârtecata si ucisa de haita.

S-a dus într-un târziu spre locul supliciului si a înteles tot din privirea ei pietrificata. Ura ei tot n-a înteles-o... A zarit în coama ei, printre firele albe ca neaua, smocuri cenusii... Cuma de nu le vazuse pâna acum ? Oare nu cumva nu a vrut sa le vada? Oare nu cumva voia ca si ea sa fie alba ca el?

Si acum, de pe întinsurile câmpiei, pâna în cele mai ascunse locuri din muntii cei vechi, vâneaza Lupul cel Alb, veghetorul lupilor cenusii. Si stie ! Stie ca într-o zi, dupa ce va fi salvat poate a mia oara vreo haita hoinara, unul îl va rapune si trupul lui va fi jertfa de sange pentru ceilalti lupi cenusii. Salasul lui din Ceruri nu i-l va calca, însa, nimeni niciodata...