LEGENDA GHIOCELULUI

autor Floarea Cărbune, ilustrație Mirela Rusu Pete

Eram copil în vremea când am auzit frumoasa legendă pe care am să v-o împărtăşesc şi vouă. Un copil zburdalnic, care alerga pe uliţele satului cât era ziulica de lungă. Deşi eram doar patru fete… eu, sora mea, Georgeta, Floarea Cilichii şi Floarea lui

Costică al Tănasii, făceam o hărmălaie precum un cârd de gâşte. Vremea era frumoasă, iar noi nu ne mai săturam de joacă. Nici nu ştiu când a coborât perdeaua înserării. De undeva, ca de pe celălalt tărâm, mă aud chemată:

- Floricăăăă, hai la masă!

Era vocea bunicului Marin, puţin îngrijorat că nu mă zărea.

- Vin, vin acuş, bunicuţule!

M-am despărţit de fete şi, iute ca vântul, am alergat acasă. Am intrat spăşită, cerând iertare pentru întârziere. Masa era aşezată în tindă, unde lampa pâlpâia pe un perete, iar în vatră mai trosneau câteva cioturi rămase nearse încă. Mi-am dat jos flaneaua

groasă de lână, apoi m-am spălat pe mâini, în apa călduţă din tuciul de pe pirostrii. În el, bunicuţa făcuse mămăliga, care acum trona pe masa rotundă, cu scăunele împrejurul ei. Pentru că era postul Paştelui, ea pregătise doar mâncăruri de post: fasole fiartă cu

sfeclă de zahăr, felii de sfeclă şi cartofi copţi cu mujdei. Privind dezamăgită bucatele, întreb:

- Numai atât?!

- De ce te miri? Mâncarea e bună, hai, îndrăzneşte! Hai, mănâncă!

- Of, şi eu care mă gândeam la ceva bun…

- Ei, lasă, m-am ţinut de cuvânt. Am făcut şi plăcintă de dovleac, aşa cum îţi place ţie, cu untură. O să fie toată a ta, noi ţinem post.

- Păi… aşa spune, bunicuţo!

La sfârşitul mesei, am primit o porţie mare de plăcintă. Încălzită de atmosfera din casă, dar şi de mâncarea fierbinte, simţeam cum mă fură somnul. Moş Ene, mă mângâia pe la gene… Bunicuţa a strâns masa, a aruncat un *codru de mămăligă la câinele

ce aştepta în pragul casei, a spălat vasele şi a dat cu mătura, apoi a pregătit paturile pentru culcare. Pătucul meu era aşezat la geam. Salteaua era umplută cu paie de ovăz, iar căpătâiul cu flori de fân.

Nu ştiu cum s-a făcut, dar când m-am aşezat în pat, mi-a sărit somnul. Bunicuţu, rezemat de burta sobei, tocmai citea, la lumina lămpii, ultimele versete din Biblie, iar

eu am aşteptat răbdătoare să termine. Pentru nimic în lume nu l-aş fi întrerupt. Ar fi fost o mare obrăznicie şi lipsă de respect din partea mea. După ce s-a închinat şi l-am auzit

tuşind într-un anumit fel (semn că e liber), am îndrăznit să-i spun:

- Bunicuţule, mâine mergem pe deal după ghiocei. Eu cred că deja a venit Primăvara.

- Aşa crezi tu?

- Da! M-am săturat de iarnă, şi-apoi, pe uliţă zăpada a început a se topi.

- Ei, tată, nu te grăbi. Iarna este capricioasă. Uneori, ne înşeală… Nu numai pe noi, dar şi pe pomi îi amăgeşte, făcându-i să înflorească mai devreme. Apoi dă un ger, iar

florile mor şi nu mai fac fructe.

- Pe vremea când eram copil, cam de vârsta ta, aşa…

- În câte suntem azi?

- 28 februarie.

- Deci, pe vremea când eram copil, tot aşa, la sfârşitul lui februarie, într-o seară, o zoream pe mama să-mi pună mâncare în traistă ca să plec la pădure, a doua zi, în zori.

Voiam să-i aduc o *chită de ghiocei, surpriză de 1 martie.

Mama mă asculta zâmbitoare, apoi şi-a dat jos furca din brâu, îndemnându-mă cu glas duios:

- Marinică, stai jos! Eşti mare de-acum şi vreau să-ţi spun o legendă din strămoşi. Eu nu ştiu a scrie, nici mama mea n-a ştiut, dar le-am memorat. Vreau să-mi promiţi că

şi tu, la vremea potrivită, ai s-o spui copiilor tăi.

- Da, promit, mămică!

- Atunci, ascultă:

Se povestea că demult, tare demult, pe vremea când oamenii erau curajoşi, demni şi mai buni, ţara aceasta era un colţ de rai. Munţii erau doldora de aur, în râurile cu ape limpezi

zburdau peşti argintii, dealurile erau acoperite de vii şi livezi, câmpia gemea sub povara recoltelor şi presiunea petrolului din adâncuri, lacurile erau acoperite de nuferi şi stânjenei.

Vara, aici, soseau păsări venite din alte ţări. Pe atunci, anotimpurile veneau şi plecau, iar oamenii trăiau în ritmul lor. Se năşteau, creşteau şi înfloreau, făceau fructe, iar când le

sosea timpul, mergeau la odihnă, trecând pragul în alt univers. Nimeni nu se temea de această trecere. Cu câteva luni înainte de a se petrece povestea noastră, iarna a venit mai

devreme ca niciodată. Pe când gospodarii erau la strânsul recoltelor, unii la adunat viile, alţii la culesul fructelor din livadă, iarna s-a năpustit fără veste. Oamenii s-au trezit cu un

vânt rece care învălătucea fuioarele de zăpadă, încât nu mai vedeau nimic în jurul lor. Era pe la sfârşitul lui octombrie. Vremea câinoasă i-a împiedicat să-şi adune şi să pună la

adăpost truda muncii lor. Supăraţi, ei au început a o boscorodi. Ba, unii chiar au blestemat-o. Vorbele, purtate de vânt, au ajuns până la urechile hainei ierni. A nins şi a nins,

nămeţii crescând cât casa. Era aşa de frig, încât îngheţa apa în găleţile din tindă. Uneori, nopţile erau albe ca ziua, cerul era sticlos, zăpada scârţâia sub tălpi, iar Iarna hohotea de

bucurie, distrându-se pe seama lor. Crivăţul o purta pe aripile sale, şi amândoi îi necăjeau pe bieţii oameni. Focurile ardeau zi şi noapte fără încetare.

Bătrânii povesteau că spre sfârşitul lunii februarie, a anului în care intraseră, iarna a început a se domoli. A ieşit soarele, nămeţii se micşorau văzând cu ochii, iar pe sub

garduri, la adăpost, dăduse colţul ierbii. Femeile îşi făceau cruce şi se mirau zicându-şi: „asta-i o păcăleală de-a iernii!” Cei care nu mai aveau ce pune pe foc, s-au încumetat a merge la pădure după lemne. Când s-au reîntors, au povestit că şi în pădure începuse

a se topi zăpada. Natura se trezea la viaţă, păsărelele au prins a cânta, mieii a zburda în târlă, speranţa revenind în sufletele fiecăruia. Totuşi, câte o babă îşi scuipa în

sân mormăind: „asta nu-i a bună! Aveţi grijă, maică! Iarna e înşelătoare!”Dar cine avea timp s-o asculte?!

În pădure, într-o vâlcea însorită, sub o tufă de măcieş, un clopoţel alb, mai alb decât zăpada din jur, şi-a ridicat căpşorul şi a prins a striga: „Vine Primăvara! Vine Primăvara!”

Vântul cel hain, căruia nu-i scăpa nimic, i-a dus vestea nemiloasei, spunându-i că floricica albă a cutezat s-o înfrunte, vestind venirea primăverii. Furioasă din cale-afară, Iarna a chemat Crivăţul de care toţi se temeau. La porunca ei, vântul a adus frigul

şi măzărichea, mare cât un bob de mazăre. Şi când aceasta se izbea în gingaşul clopoţel, trupşorul îi tremura. Gemând de durere, ghiocelul a început a plânge, cerând ajutor. Aflându-se prin preajmă, zâna Primăvară l-a întrebat: „de ce plângi, micuţule?”

- Plâng pentru că mi-e frig, iar petalele mă dor de la loviturile boabelor de măzăriche.

Cu deosebită blândeţe şi infinită dragoste, zâna s-a aplecat asupra lui, devenindu-i pavăză. Apoi, cu delicateţe, a îndepărtat zăpada care îl acoperea, sărutându-l. Din nebăgare de seamă, ea s-a rănit la un deget, iar sângele i s-a scurs la rădăcina florii.

Şi, ca prin minune, ghiocelul a înflorit, iar fiecare petală a lui era pe jumătate roşie. Alb şi roşu, simbolul primăverii, al dragostei, al speranţei şi al renaşterii. Pentru că era la începutul lui martie, i s-a spus Mărţişor.

- Mămică, la noi, în pădurea de pe deal, sunt numai ghiocei albi. Unde au dispărut cei alb cu roşu?!

- Băiete, când iubirea şi respectul dintre oameni au dispărut din lume, au pierit şi ei… De atunci, la 1 martie, în speranţa că vor reapare ghioceii cu petale alb-roşii, oamenii împletesc două fire, unul alb şi celălalt roşu, într-un mărţişor pe care îl

dăruiesc persoanelor dragi.

- Am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea aşa, dragă nepoţică. Ia uite, afară ninge… Hai, la culcuş găină cu guşa plină!

- Noapte bună, bunicuţule!