UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR LA

ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMANE

TEMA:

LEGEA CLERULUI MIREAN DIN 1893

INDRUMǍTOR

ŞTIINŢIFIC: STUDENT

Pr.Lect.Dr. Vasile Neguş

BǍRBULESCU ANUL II

LAURENŢIU

TÂRGOVIŞTE

2012

~ 2 ~

PLANUL LUCRĂRII

1. INTRODUCERE........................................................................................ 3

2. SITUAŢIA DIN BISERICǍ ÎNAINTEA APARIŢIEI LEGII................................. 4

3. DESPRE LEGEA CLERULUI MIREAN DIN 1893............................................... 7

4. SITUAŢIA DUPĂ APLICAREA LEGII CLERULUI MIREAN........................... 10

5. ÎN LOC DE CONCLUZII.............................................................................. 13

6. BIBLIOGRAFIE........................................................................................ 14

~ 3 ~

INTRODUCERE

Până în anul 1864, starea materială a clerului s-a subordonat celor câteva prevederi ale

Regulamentului Organic, care acordau preoţilor drept de folosinţă asupra pământului, numit „al

bisericii”, şi pe care proprietarul de drept era obligat să-l lase în folosinţa acestora. În afară de

aceasta, tot în folosul preoţilor venea şi faptul că aceştia erau scutiţi de dijmă şi clacă, şi beneficiau

de unele contribuţii benevole ale enoriaşilor, că pământul aferent bisericii era lucrat în mod gratuit

de către săteni.

La oraşe, acolo unde pământul lipsea, preoţilor li se mai acorda, pentru fiecare locuitor, un

venit de doi lei pe an, în afară de diverse contribuţii benevole şi, în acelaşi timp, beneficiau de

„imunităţi la dări”.¹

Legea clerului mirean, adoptată la 10 iunie 1893, a adus o serie de schimbări în viaţa Bisericii

Ortodoxe Române, fiind absolut necesară în circumstanţele de atunci, în vederea ridicării preoţilor

de mir din starea în care se găseau. Statul avea acum dreptul de a-şi spune cuvantul aproape în

toate problemele bisericeşti. Pe de altă parte, legea nu a contribuit la o îmbunătăţire deplină a stării

materiale a tuturor preoţilor: aşa-numiţii preoţi supranumerari nu puteau trăi din salariul pe care-l

ofereă noua lege, iar credincioşii, obişnuiţi până atunci să-şi întreţina preoţii, au încetat de acum

înainte să-i ajute, ştiind că au un salariu de la stat. Priviţa din acest punct de vedere, legea din 1893

nu şi-a atins scopul propus . Aşa se face ca, în anii care au urmat, clerul a venit cu unele măsuri şi

propuneri pentru îmbunătăţirea stării sale materiale. De exemplu, s-au constituit diferite asociaţii

preoteşti, în scopul ajutorării preoţilor şi a familiilor lor: de exemplu, Societăţile “Clerul român”

din Bucureşti, “Fraţia” în Eparhia Argesului, “Ajutorul” în Ploieşti, “Binefacerea” în Iaşi,

“Solidaritatea” în Eparhia Dunării de Jos etc., s-au ţinut congrese ale preoţimii, la Focşani şi

Bucureşti, şi s-au înaintat memorii forurilor bisericeşti şi de stat. În urma acestor acţiuni, s-au luat

noi măsuri pentru satisfacerea nevoilor preoţimii.²

¹ Pr. Dr. Ciprian Sarbu, Condiţia materială a clerului din Episcopia Râmnicului, în perioada 1859-

1918, p.178,( http://www.muzee-vâlcea.ro/buridava/BURIDAVA7/sirbu.pdf);

² Pr. Ic. Stavr. Ioan Radu, Implicaţii ale relatiei Biserică - Economie – Stat (V),

(http://www.ronduldesibiu.ro/economie/Implicaţii-relaţiei-Biserică-Economie-Stat/);

~ 4 ~

SITUAŢIA DIN BISERICǍ ÎNAINTEA APARIŢIEI LEGII

Odată cu Legea rurală din 1864 care a împroprietărit pe săteni si a scos întreţinerea

bisericilor din sarcina ctitorilor-proprietari, lăsând-o în obligaţia comunelor, situaţia s-a

schimbat din mai multe puncte de vedere. În articolul 11 al legii, se preciza că: „fiecare comună

este datoare a îngriji cultul, biserica sau bisericile de care aparţine şi a plăti pe preoţii bisericilor

sale”, iar în articolul 119 se prevedea că cheltuielile comunale includeau „leafa preoţilor şi a altor

servitori ai bisericilor, acolo unde bisericile nu au venituri proprii îndestulatoare”. Excepţie făceau

bisericile care ţineau de mănăstiri sau parohii mari, ale caror averi se secularizaseră. Pentru

acestea, numite „biserici ale Statului”, plata preoţilor era substanţială, salariile fiind duble decât

ale celor comunale.

Cu toate acestea, în ciuda reglementărilor statuate, comunele nu s-au îngrijit de salarizarea

clericilor. Întreţinerea lor a rămas tot în voia susţinerii benevole a enoriaşilor, singurul venit

constant fiind cel rezultat din exploatarea celor 17 pogoane de pământ care, prin această lege,

trebuia acordat preoţilor. Spunem „trebuia” pentru că, dacă satul era de moşneni si nu fusese al

vreunui mare proprietar, acest pământ nu avea de unde să fie repartizat, caz în care condiţia

materială a preoţilor era cu adevărat critica.

Regulamentul pentru întreţinerea clerului aducea câteva detalii de aplicare a legii, dar

prevederile sale au fost de multe ori literă moartă, neputându-se aplica acolo unde autoritatea

comunală sau enoriaşii refuzau împroprietarirea bisericii. Multe plângeri ale preoţilor, încă înainte

de 1870, amintesc de acest lucru. Unii dintre ei întrerupeau săvârşirea slujbelor dacă nu li se dădeau

pogoanele promise pentru biserică, iar episcopul Calinic, în soluţionarea plângerilor înaintate,

era nevoit să le dea dreptate, anunţând pe sătenii reclamanţi ca:„preoţii nu pot fi executaţi sa

meargă în serviciu (…), decât atunci când suplicanţii vor elibera pământul prevazut de lege”.

Aplicată de la început după bunul plac al primăriilor, către care, în urma reclamaţiilor, se vor

îndrepta doar somaţii formale ale Prefecturii şi Ministerului, Legea rurală nu împroprietarea în fapt

bisericile, ci doar obliga autoritatea locală la lăsarea în folosinţă a suprafeţei de teren pentru

întreţinerea preoţilor. Dacă existau cumva şi tensiuni de natură personală între preot şi epitropie, se

putea ajunge chiar la arendarea pogoanelor „bisericii” către terţe persoane, iar veniturile rezultate să

fie folosite pentru întreţinerea lăcaşului de cult. Cu puţin înaintea aplicării Legii clerului din 1893,

se ajunsese chiar la scoaterea la licitaţie a arendării pământului bisericii de către primarii, fără

explicaţii. În această situaţie erau cu precădere terenurile bisericeşti ale fostelor mici parohii,

intrate prin lege în componenţa parohiilor mari, centrale.

~ 5 ~

Primarii în cauză nu înţelegeau să lase aceste suprafeţe în folosinţa personalului bisericesc, fie

preoţi, fie cântăreţi, deşi lăcaşurile respective erau în continuare active.

O altă posibilitate de câştiguri materiale erau recompensele primite în urma serviciilor religioase.

Greu de evaluat de către autorităţi, ca existenţa şi cuantum, aceste recompense existau cu

certitudine şi, de multe ori, erau invocate ca justificare a neplăţii salariilor de la comună.

În vara anului 1891, cu un an şi jumătate înaintea adoptării legii, dintr-un manifest al preoţilor

botoşăneni care ajunge şi la Râmnic în formă tiparită, aflăm că bisericile comunale „urbane”

acordau 70 de lei salariu primului preot (din care 40 de la stat si 30 de la comună), şi 50 de lei celui

de-al doilea. În bisericile rurale, preoţii luau 50, respectiv 35 de lei, dar memoriul cerea sporirea

salariilor la nivelul celor de la bisericile Statului. Îmbunătăţirea sorţii clerului presupusă de lege a

adus doar certitudinea primirii unor salarii de către membrii corpului preoţesc, nu şi acordarea

integrală a sumelor cerute. Pentru parohiile urbane, preoţii primeau două treimi din salariu tot de la

comună, iar o treime din fondurile bisericii. În funcţie de studii, preoţii parohi doctori în teologie

sau licenţiaţi urbani primeau 200 de lei, cei cu seminarul complet 100 de lei, iar cei cu cel inferior

60 de lei. Supranumerarii de la orase aveau 150 de lei ca licenţiaţi, 80 cei cu seminarul superior şi

40 cu cel inferior, iar diaconii, 200 cei licenţiaţi şi 100 de lei seminariştii. La sate, parohii rurali

aveau salariul de 80 sau 50 de lei, după gradul seminarului absolvit, si 25 de lei supranumerarii.

În preajma adoptării Legii clerului din 1893, lucrurile stăteau în mod asemănător. În ciuda

implicării autorităţii guvernamentale, salariile de la primării nu existau sau erau derizorii. În multe

comune, deşi salariul de la primărie ar fi trebuit să fie de cel puţin 30 de lei, preoţii primeau doar 3

sau 5 lei. Ministrul de Interne, Lascăr Catargiu, scria, la 4 aprilie 1891, prefectului de Vâlcea:

„Primim necontenite reclamaţiuni din partea servitorilor de la bisericile din comunele rurale şi

urbane, că autorităţile comunale, cu aprobarea formală a Comitetului permanent, prevăd în

bugetele lor sume neînsemnate pentru retribuirea acelui serviciu(…), şi chiar mai reduc din sumele

ce fuseseră alocate în anul anterior, astfel că aceşti funcţionari nu-şi pot susţine nici măcar

existenţa zilnică". Concluzia care se impune, privitoare la salarizarea preoţilor este că Statul nu a

avut niciodată intenţia serioasă a remunerării acestei categorii profesionale în acord cu studiile şi

importanţa sa socială. Fără interes a fost şi problema asigurării unor pensii pentru clericii ajunşi să

nu mai poată sluji din cauza bătrâneţii sau bolii. Prima iniţiativă de acest fel este luată în Senat, la

6 aprilie 1867, de mitropolitul primat Nifon, iar la scurt timp, în ştatele de plată ale clericilor, va

figura reţinerea de 10 procente pentru pensie. Beneficiarii ei vor fi puţini, căci cutuma românească

era că preotul să slujească atâta timp cât este apt fizic, nu până la o vârstă anume, ceea ce, în mod

evident era şi în avantajul bugetului de stat.

~ 6 ~

Alte activităţi erau însă mult mai incriminatorii, cu atât mai mult cu cât solicitau deplasarea

frecventă din parohie si lipsirea enoriaşilor de asistenţa religioasă. Aşa stăteau lucrurile cu cei

care tranzacţionau cereale, dar la fel de gravă era şi ţinerea unei cârciumi, debit de tutun ori

măcelării în sat, sau ocuparea cu cămătăria. Episcopul evita pedepsirea severă a celor

împricinaţi, aşteptând îndreptarea lor, fiind conştient de dificultăţile materiale ale celor mai mulţi

dintre ei. Totuşi, în corespondenţa cu protopopii, el preciza însă că Regulamentul pentru

buna conduită a clerului, votat în Sinod la 11 noiembrie 1883 şi aprobat de Rege prin decretul

1797 din 9 iunie 1884, interzicea astfel de activităţi, iar canonul 9 al Sinodului al VI-lea

ecumenic prevedea sancţiuni radicale pentru astfel de clerici.

Alţi preoţi, pentru suplimentarea veniturilor, preferau luarea unor slujbe administrative care,

de asemenea, predispuneau la tensionarea relaţiilor cu unii săteni. Aceasta era situaţia

preoţilor–notari, deoarece, în astfel de cazuri, erau acuzaţi ca: „sub masca ipocriziei, profitând

de nobila misiune ce o au ca pastori sufleteşti, înşeală opiniunea publică, bagă răzvrătire între

conlocuitori, în loc să fie un mijlocitor de pace”. La fel erau văzuţi si preoţii-perceptori, care

„nedreptăţesc la taxe pe unii, iar pe cei apropiaţi lor îi favorizează.³

Nu lipseau nici preoţii-secretari la primării, sau chiar cei care deveneau pădurari pe domenii

private. Pornind de la aceste considerente, cel mai bun indicator asupra condiţiei materiale

precare a unei categorii sociale ar trebui să fie continuarea sau nu a activităţii de către

membrii ei. Preoţii însă au reprezentat o categorie aparte, marcată de cerinţele si preceptele

instituţiei pe care o deserveau. Din această cauză, continuarea activităţii preoţeşti de cei ce

reclamau ineficienţa ei materială, nu poate fi înteleasă ca o exagerare, ci mai degrabă ca o datorie

de împlinit în condiţii vitrege. În orice conjunctură, discuţiile despre clerul român în epoca

modernă se opreau la starea materială. Aproape toate discuţiile din Senat si Cameră, atât înainte

cât şi după 1893, reliefau necesitatea urgentă a îmbunătăţirii situaţiei clerului.

³ pr. dr. Ciprian Sarbu, Condiţia materială a clerului din Episcopia Râmnicului,

în perioada 1859-1918, p.188, ( http://www.muzee-valcea.ro/buridava/BURIDAVA7/sirbu.pdf);

~ 7 ~

DESPRE LEGEA CLERULUI MIREAN DIN 1893

În proiectul Legii pentru îmbunătăţirea condiţiei clerului, întocmit în mai 1891 de o

comisie a Sinodului compusă din episcopii Ghenadie Enăceanu, Silvestru al Huşilor si Partenie

Clinceni, se propunea acordarea de salarii astfel: 200 de lei preotului paroh urban, 166 lei

diaconului sau preotului urban ajutător, 100 de lei parohului rural si 83 de lei celui rural ajutător.

Licenţa sau doctoratul aduceau un spor de 100 de lei titularului, iar seminarul complet, 50 de lei.

Cântareţul urban ar fi primit 100 de lei, iar cel rural, 30 de lei. Cuantumurile propuse în proiect s-au

regăsit în Legea din 1893, dar aceeaşi lege reorganiza parohiile şi introducea o noua categorie de

preot: supranumerarul, caruia i se acorda un salariu de 30 de lei, de către stat. . Legea Cultelor va

aduce certitudinea primirii de către clerici a unor salarii, fie ele şi subdimensionate faţă de cele ale

altor categorii de salariaţi. Se luase desigur în consideraţie ca preoţii aveau posibilitatea unor

venituri complementare, despre care am amintit mai sus. Cel mai consistent dintre ele era

producţia agricolă de pe terenurile bisericeşti. Acolo unde acestea nu existau, salariul preotului

rural era sporit cu 25 de procente.

Din 1893, fonduri pentru plata retribuţiilor preoţilor se vor aloca doar de comunele urbane.

Chiar si pentru acestea, guvernul asigura o sumă de cinci sute de mii de lei lunar, distribuiţi pe plan

naţional. De aici înainte, orice reclamaţie privind neplata salariului vreunui preot urban, implica

control guvernamental.⁴ Prin Legea clerului mirean şi a seminarilor, salarizarea preoţilor intra în

grija Statului. Veniturile baneşti alocate prin această lege variau între 40 si 200 şi de lei, în funcţie

de studii, gradul parohiei şi poziţia legală a preotului: paroh sau supranumerar. În schimb, legea

restrângea numărul de parohii, dar lua în calcul pe toţi clericii fără a îndeparta pe vreunul! Cei din

parohiile de la centrul comunei erau parohi, cu salarii sporite, iar ceilalţi, supranumerari, cu salarii

la jumatate. În oraşe, lefurile erau plătite tot de administraţia comunală, dar erau garantate de

minister. În ceea ce privea pământurile parohiilor, acolo unde acestea existau, erau lăsate în

folosul slujitorilor, un sfert cântăreţilor şi trei sferturi preoţilor. Dacă parohia nu avea pamânt, prin

articolul 28 din Legea clerului mirean se acorda respectivilor preoţi un spor salarial de 25%,

prevedere de care au ajuns să se bucure însă prea puţini clerici.

⁴ Pr. Dr. Ciprian Sarbu, Condiţia materială a clerului din Episcopia Râmnicului,

în perioada 1859-1918, p.186, ( http://www.muzee-valcea.ro/buridava/BURIDAVA7/sirbu.pdf);

~ 8 ~

Această trecere în revistă a surselor de venit ale clerului în perioada de care ne ocupăm

reliefează faptul că pamântul era principala componentă economică a întreţinerii preoţilor, aşa

cum era de altfel pentru întreaga societate românească în drum spre modernizare. De aceea

existenţa, suprafaţa si calitatea pământului aflat în exploatarea unei biserici erau componente care

determinau, în mare măsură, bunul mers al parohiei.⁵ Legea clerului mirean răspundea unei

situaţii create cu mult timp în urmă. Din timpuri îndepărtate, preoţii trăiau numai din munca lor pe

ogoare, alături de credincioşi, precum şi din ofrandele acestora. În unele sate, întreţinerea clerului

şi a bisericilor era în grija proprietarilor de pământ. Împotriva Legii clerului mirean, din 1893, s-

au pronunţat liberalii, care aveau o atitudine anticlericală, iar, pe de altă parte, unele acţiuni

îndreptate împotriva legii au venit şi din cercurile romano-catolice.

Legea se ocupa de următoarele probleme: salarizarea clerului, întreţinerea bisericilor, fixarea

parohiilor, numirea şi pregătirea clerului de mir, controlul administrativ şi disciplinar în Biserică.

Prin această lege, se prevedea salarizarea preoţilor din bugetul statului sau al comunelor, el fiind

împărţit în mai multe categorii, după pregătirea lor şi după locul în care activau, adică la oraşe sau

la sate. În ceea ce priveşte folosirea pământului, trei sferturi din ce se recolta folosea preotul paroh

şi preoţii supranumerari şi, un sfert, cântăreţii. Averile le administrau epitropii, sub controlul

primăriei respective. Un alt articol din lege, respectiv 112, preciza că “atunci când se primesc

donaţii sau sporirea capitalului unei biserici crea venituri suficiente pentru plata personalului

parohial şi întreţinerea bisericii, nu se mai plăteau de la stat sau de la comune bani pentru

susţinerea acestora”. Protopopii - care erau numiţi de chiriarhul locului în acord cu Ministerul

Cultelor - primeau un salariu lunar de 300 de lei. Salariile preoţilor rurali erau plătite de

Ministerul Cultelor. În parohiile urbane, salarizarea era trecută în sarcina comunelor, dar, pentru a

se asigura plata regulată, s-a prevăzut înscrierea din oficiu, în bugetele comunelor, a sumelor

necesare în acest scop. În plus, statul venea în ajutorul comunelor urbane, cu o subvenţie de

500.000 de lei, tot pentru salarizarea clerului şi întreţinerea bisericilor. La parohiile rurale, se

lăsau în folosinţa bisericii şi terenurile agricole pe care le aveau, urmând că trei sferturi să fie

folosite de preoţi, iar un sfert, de cântăreţi. Pentru parohiile rurale fără pământ se prevedea un

spor de salariu de 25% faţă de cel stabilit. Prin aceeaşi lege, se fixau si taxele de epitrahil. În felul

acesta, preotul a devenit un simplu funcţionar al Bisericii şi al credincioşilor săi. ⁶

⁵ Pr. Dr. Ciprian Sarbu, Condiţia materială a clerului din Episcopia Râmnicului,

în perioada 1859-1918, p.186, ( http://www.muzee-valcea.ro/buridava/BURIDAVA7/sirbu.pdf);

⁶ Pr. Ic. Stavr. Ioan Radu, Implicatii ale relatiei Biserica - Economie – Stat (V),

(http://www.ronduldesibiu.ro/economie/Implicatii-relatiei-Biserica-Economie-Stat/);

~ 9 ~

Administrarea bunurilor bisericeşti era încredinţată unei epitropii, din care făceau parte preotul

paroh şi doi enoriaşi. Ei aveau îndatorirea de a întocmi bugete anuale cu veniturile şi cheltuielile

parohiei lor.

Legea clerului din 1893 a asigurat preoţilor un salariu plătit nu de la comune, ci de la bugetul

Statului. Efortul financiar nu a fost deloc mic şi, de aceea, discuţiile în Legislativ au evidenţiat atât

de plata acestor taxe neoficiale ale serviciilor religioase care contribuiau şi ele la bugetul personal

al preotului, cât faptul ca perceperea exagerată a acestora conducea la alterarea relaţiilor cu

enoriaşii. Pe această temă, la 1885, episcopul Melchisedec al Romanului are următoarea intervenţie

în Senat: „Toţi recunosc ca poziţia preotului de mir trebuie să fie îmbunataţita, (…) dar ştiţi

domnilor ce trebuie ca să-i faci preotului 500 de lei pe an (…)? Trebuie 10.000.000 de lei, şi nu ştiu

dacă se vor găsi în grabă ! (…) Pentru aceasta, noi episcopii, totdeauna zicem preoţilor: aveţi

dreptate, soarta voastră trebuie îmbunătăţită, dar iată cum stau lucrurile, nu trebuie să vă gândiţi

numai la voi înşivă, ci la aceia de la care au să se ia milioanele. Fiţi oameni de ordine, fiţi exemple

de legalitate şi moralitate, faceţi-vă prin conduita voastră preoţeasca tot mai iubiţi ţi răsplătirea va

veni. Nu faceţi fapte care va degradează şi vă desconsideră înaintea oamenilor cu sentimente

creştine”. Cele ce Melchisedec al Romanului intuia la 1885, vor face obiectul articolului 41 din

Legea de la 1893, care prevedea că: „taxele azi în uz pentru plata personalului se transformă într-o

taxă de 4 lei pe an pentru fiecare contribuabil de rit ortodox din comunele rurale, până ce se va

adopta o lege de impozit care să înlocuiască aceste dări printr-un impozit general”. Taxa în cauză

a stârnit de la bun început reacţiile violente ale ţăranilor.

Reacţia ţăranilor, în viziunea lui P.S. Aurelian, era dată nu doar de „o pornire împotriva celor 4

lei, ci de ideea unui bir special pentru popi şi că li se ia biserica din mână”, punându-se între ei şi

preoţi „zeloşii agenţi fiscali, care nu le lasă mângâierea ca prin propriile mijloace să susţină

biserica”. Nu au lipsit nici interpretări de presă ale Tribunei liberale conform cărora taxa era

doar un „şiretlic al guvernului,(…)spre mărirea veniturilor statului cu câteva milioane pe

spinarea ţăranilor, spre a se umple golul ce se măreşte din zi în zi în tezaurul Statului”. Imediat

după aceea, un ordin al ministerului preciza că „taxa de patru lei” va fi diminuată, şi că vor fi

exceptaţi de la plata ei văduvele şi săracii. În schimbul acceptării taxei de către populaţie, adresa

preciza că: „orice învoială materială a preoţilor cu sătenii încetează, şi aceştia nu mai sunt

obligaţi a ţine cu preoţii nici un fel de angajament (…), ci aceştia să se mulţumească cu lefile ce

le fixează legea”.

~ 10 ~

Tulburările nu au încetat nici de această dată, pentru că acum erau lezate interesele preoţilor

care nu întâmpinau probleme în colectarea sumelor „învoielilor”, şi care au trecut la instigarea

sătenilor, primarilor şi notarilor.

Obiceiul plătirii preoţilor pentru serviciile religioase nu a încetat însă. Cutuma s-a dovedit prea

puternică pentru a fi înlaturată printr-un simplu articol de lege. Prin urmare, în toamna anului

1894, Regulamentul dezvoltator al Legii clerului prevedea taxele maximale pentru serviciile

religioase, arătând că: „este oprit preoţilor a cere plata mai mare decât cea prevăzută de

regulament”. „Taxele epitrahilului”, cum se mai numeau ele, s-au comunicat de la Episcopie, sub

forma unei circulare care mai amintea între altele şi că: „peste aceste taxe, preotul poate să ia mai

mult doar dacă enoriaşul ar căuta din propria sa voinţa sa dea mai mult, iar pentru cei săraci,

serviciile se fac gratuit”. ⁷

SITUAŢIA DUPĂ APLICAREA LEGII CLERULUI MIREAN

Timp de aproape un deceniu, din 1893 si până în 1904, salariile au rămas neschimbate, abia la

sfârşitul acestui interval bugetul de stat a luat în calcul o majorare a salariilor cu 20 de procente şi

doar pentru acei preoti care aveau cel putin zece ani de vechime. La începutul secolului XX,

legislaţia română relativă la problemele Bisericii a început să fie din ce în ce mai diversificată,

contribuind la o mai bună organizare economică a aşezămintelor bisericeşti.. În anul 1904, la zece

ani de la aplicarea Legii clerului mirean şi a seminariilor, a fost prevăzut în bugetul statului prima

majorare a salariilor cu 20% pentru preoţii care îndepliniseră 10 ani de slujbă, potrivit prevederilor

acelei Legi. În 1906, Spiru Haret a prezentat în parlament un proiect pentru modificarea Legii

clerului mirean din 1893, prin care se prevedeau o serie de măsuri pozitive: înfiinţarea de noi pa-

rohii, înfiinţarea de posturi de preoţi ajutori, introducerea de “conferinţe pastorale” anuale,

majorarea salariilor preoţilor, cântăreţilor şi paraclisierilor etc.

⁷ Pr. Dr. Ciprian Sarbu, Condiţia materială a clerului din Episcopia Râmnicului,

în perioada 1859-1918, p.183, ( http://www.muzee-valcea.ro/buridava/BURIDAVA7/sirbu.pdf);

~ 11 ~

Cu toate măsurile luate în 1893 şi ulterior în primii ani ai secolului XX, preoţimea a continuat,

totuşi, să ducă o viaţă grea; de aceea, în 1907, când a izbucnit cunoscuta răscoală ţărănească,

numeroşi preoţi au fost alături de ţărani, unii pierzându-şi chiar viaţa în timpul represiunilor. În

anul 1906, o Decizie referitoare la punerea în vânzare a calendarelor bisericeşti, comunica

administraţiei, să nu mai permită a se publica şi pune în vânzare calendare bisericeşti împodobite

cu icoane, rămânând ca, în virtutea legii care garanta libertatea presei, editorii să publice calendare,

fără a purta titlul de “bisericeşti şi fără icoane bisericeşti”. De asemenea, se tipărea în tipografia

cărţilor bisericeşti, în fiecare an, un calendar bisericesc, aprobat de Sfântul Sinod, care în mod

obligatoriu, era cumpărat de toate epitropiile parohiale din ţară . Instrucţiunile privitoare la

alcătuirea conturilor de gestiune de către epitropiile parohiale intrate în vigoare în anul 1907,

prevedeau ca, la sfârşitul anului financiar, epitropiile parohiilor să întocmească şi să trimită Casei

Bisericii, spre verificare, contul de gestiune pe anul respectiv, întocmit în două exemplare. Contul

de gestiune trebuia să cuprindă toate încasările şi plăţile efectuate în cursul unui an financiar.

La 29 februarie 1908, a intrat în vigoare Regulamentul pentru fabricarea şi vânzarea lumânărilor

din ceară, care prevedea că în serviciile religioase ale Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, atât

în biserică, cât şi în afară de biserică, nu se puteau întrebuinţa decât lumânări de ceară adevărată de

albine, fără niciun amestec de alte materii. Un alt articol din această lege făcea referire la “mărimea,

forma şi culoarea lumânării, deoarece nu se putea fabrica sau pune în vânzare, decât dacă sunt

preparate din ceară curată având fitilul piroforizat (care se aprinde uşor) şi în dimensiunile

reclamate de diametrul lumânării, pentru a se asigura arderea completă”. Legea mărcilor de fabrică

şi de comerţ era obligatorie pentru fabricanţii de lumânări de ceară, cu alte cuvinte nici un soi de

lumânare nu se putea vinde, fără a purta marca fabricii. De asemenea, fabricantul aplica pe fiecare

lumânare şi o ştampilă conţinând numele fabricantului şi locul fabricării. În cazul în care Casa

Bisericii (organul de control) constata că la lumânările cu diametrul mai mic de 1 cm, ştampilarea

devenea indescifrabilă, atunci fabricanţii puneau ştampilele pe nişte banderole, care se lipeau la

fiecare lumânare. În comune, fabricarea lumânărilor de ceară adevărată de albine pentru uzul

personal al omului sau pentru a fi aduse în biserică rămânea liberă, iar lumânărilor le era permis sa

aibă diametrul mai mare de un centimetru. Pedeapsa era de la 500 până la 1000 lei şi confiscarea

mărfii, pentru fabricant sau vânzător. Cei care fabricau sau vindeau lumânări de ceară falsificate,

sau aveau aparenţa lumânărilor de ceară pentru uzul bisericesc ortodox, erau sancţionaţi potrivit

prevederilor legii. Primarii şi delegaţii lor, ofiţerii de poliţie, delegaţii Casei Bisericii şi ai

Camerelor de Comerţ, precum şi agenţii sanitari, aveau dreptul de a lua oricând probe din produsul

fabricat respectiv câte 100 grame de ceară şi 25 grame de fitil. Probele se luau, apoi se sigilau şi se

înaintau de delegatul Casei Bisericii, spre analiză, laboratorului chimic.

~ 12 ~

Dacă rezultatul acestei analize dovedea că probele nu erau bune, “administratorul Casei

Bisericii aplica o amendă de 500 lei până la 1000 lei şi confiscarea mărfii, care urma a se distruge.

Contra deciziei se putea face apel, la tribunalul locului, în termen de 10 zile. În cazul în care

tribunalul dispunea a se face o a doua analiză, intervenea Institutul de Chimie al Facultăţii de

Ştiinţe, Bucureşti sau Iaşi; pentru aceasta, fabricantul sau vânzătorul plătea taxa de 20 lei.

Sentinţele pronunţate de tribunal rămâneau definitive”. Fabricanţii de lumânări aveau firmă

înscrisă la tribunal, conform codului comercial. Preoţii şi slujitorii bisericeşti nu aveau voie să

fabrice lumânări de ceară. Era interzis comerţul ambulant al lumânărilor de ceară, iar cei care

încălcau legea erau amendaţi cu sume de la 25 la 300 lei. Bazarele (pangarele) bisericilor erau

scutite de orice taxă, venitul lor era în folosul bisericii. Lumânărilor de ceară aduse din străinătate

nu li se permitea intrarea în ţară, decât dacă era respectată tehnologia fabricării ca aceea din ţară.

Amenzile care se aplicau se încasau în folosul Casei Bisericii, prin agenţii fiscali care aveau o

remiză de 4% din valoarea încasărilor. În anul 1908, prin instrucţiuni privitoare la alcătuirea

bugetelor de către epitropii şi consiliile economice se prevedea ca în fiecare an, epitropiile

parohiilor trebuiau să întocmească un buget de venituri şi cheltuieli. Bugetul se întocmea pentru

fiecare biserică în parte, în câte trei exemplare, pe un formular tip dat de Casa Bisericii. Bugetul

trebuia să cuprindă toate veniturile bisericilor pe un an financiar.⁸

⁸ Pr. Ic. Stavr. Ioan Radu, Implicatii ale relatiei Biserica - Economie – Stat (V),

(http://www.ronduldesibiu.ro/economie/Implicatii-relatiei-Biserica-Economie-Stat/);

~ 13 ~

IN LOC DE CONCLUZII

Legea clerului mirean şi a seminariilor din anul 1893, a cauzat Bisericii Romane din regat o

deosebită stricaciune, introducandu-se astfel puterea lumească în toate afacerile interne ale bisericii,

până şi în cele mai neînsemnate lucruri. Înlatura chiar şi pe protopopi după plac, pentru motive

străine de biserică. Se amestecă în toate afacerile adminstrative şi disciplinare. Biserica a devenit

astfel o unealtă servilă în mâna politicienilor, expusă tuturor veleităţilor unei lupte între partide. În

nici-o ţară aservirea bisericii intereselor guvernelor trecătoare, n-au produs bine pentru ţară.

Când s-a dezbatut la senat proiectul, care introduce puterea lumească — politica — atât de adânc

în viaţa internă a bisericii, senatorul din opoziţie Dumitru Sturdza, văzând că episcopatul prezent nu

apără interesele bisericii, ba chiar sprijina proiectul, i-a citit în senat evanghelia de la Matei, cum

Petru s-a lepădat de Hristos, adică de interesele bisericii, dar după cântatul cocoşului «ieşind afară a

plâns cu amar». Iară băncii ministeriale, care lega mâinile bisericii, le-a citit tot de la Matei

evanghelia, cum cărturarii şi fariseii au sedus poporul, să ceară slobozirea lui Varava, iară pe Iisus

să-1 răstignească.Apoi îşi termină vorbirea cu cuvintele «Nu răstigniţi biserica lui Hristos»! O

îndreptare deplină va putea deci urma numai atunci, când toţi bărbaţii de stat, fără deosebire de

partid, deplin conştienţi de marea responsabilitate ce o au faţă de biserică — ca cea mai de frunte

instituţiune naţională — se vor dezbrăca în toate raporturile lor faţă de biserică de orice

consideraţii particulare, personale sau de partid etc. — şi se vor lăsă călăuziţi exclusiv numai de

interesul obştesc, dictat de binele bisericii, al ţării şi al neamului. Când toţi vor fi pătrunşi de

această înaltă îndatorire, se vor sili a ridica biserica sus, deasupra luptelor militante de partid, care

numai rau îi pot face într-o ţară curat naţională, agitând luptele dintre fraţi. Biserica numai de la o

asemenea înălţime îşi poate susţinea autoritatea, fără de care nu poate lucra cu succes întru

îndeplinirea misiunii sale de educatoare morală a cetăţenilor. Politicienii români, odată convinşi de

aceste adevăruri, vor accepta sincer principiul, recunoscut de atâţia bărbaţi de stat din alte ţări : „

Biserică liberă. în stat liber", cu atât mai vârtos cu cât acest principiu corespunde tradiţiilor ţării.⁹

⁹ Dr.E.Miron Cristea, Biserica Ortodoxă din România şi Anteproiectul domnului ministru S.Haret

referitor la reforma sinodală,în revista săptămânală ŢARA NOASTRĂ,Sibiu,anul 1909,nr.7,pp.50-51.

(www.BCUCLUJ_FP_451581_1909_003_007.pdf);

~ 14 ~

BIBLIOGRAFIE

a) DOCUMENTE ISTORICE:

1. Dr.E.Miron Cristea, Biserica Ortodoxă din România şi Anteproiectul domnului

ministru S.Haret referitor la reforma sinodală, în revista săptămânală ŢARA

NOASTRĂ,Sibiu, anul 1909;

b) MATERIALE, STUDII:

1. Pr. Dr. Ciprian Sarbu, Condiţia materială a clerului din Episcopia Râmnicului, în

perioada 1859-1918, (http://www.muzee-vâlcea.ro/buridava/BURIDAVA7/sirbu.pdf);

2. Pr. Ic. Stavr. Ioan Radu, Implicaţii ale relatiei Biserică - Economie – Stat (V),

(http://www.ronduldesibiu.ro/economie/Implicaţii-relaţiei-Biserică-Economie-Stat/);

~ 15 ~