10. Înterpretarea legii civile, importanța interpretării pentru aplicarea legii

civile, metodele de interpretare

Necesitatea interpretării legii apare fie atunci când înşişi termenii folosiţi de legiuitor

sunt ambigui, sau când sensul exact al dispoziţiei normative nu reiese destul de clar din termenii

folosiţi, fie când norma juridică generală trebuie aplicată la un caz particular atipic.

În toate cazurile, interpretarea legii este o operaţie logico-juridică raţională de lămurire

şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei juste aplicări.

  Tipurile de interpretari:

După organul care face interpretarea legii civile, aceasta poate fi:

- Interpretare oficială, realizată de un organ de stat îndreptăţit să facă această interpretare; sunt

interpretări oficiale, după caz:

Interpretarea autentică, dată de însuşi organul care a edictat norma supusă interpretării

(Parlamentul, Guvernul etc.);

Interpretare judiciară, dată de instanţele judecătoreşti cu prilejul aplicării normei la situaţii

juridice concrete, cu ocazia soluţionării litigiilor supuse competenţei acestor instanţe.

- Interpretare neoficială, este făcută de persoane care nu au calitate oficială de organe ale

statului şi deci interpretarea dată de ele nu are forţa obligatorie a interpretării oficiale (dar ea se

impune, adesea, organelor de aplicare a legii datorită forţei de convingere a argumentelor pe care

se bazează). Astfel este interpretarea doctrinară, făcută de către specialişti: profesori, cercetători,

etc., în studiile lor ştiinţifice.

După rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:

Interpretarea   literală  (sau strictă), în urma căreia textul de lege se va aplica strict la

situaţiile avute în vedere de legiuitor, aşa cum pot fi ele determinate prin expresiile

folosite în text.

Interpretarea   extensivă  este aceea prin care se ajunge la extinderea sferei situaţiilor

juridice cărora li se aplică legea, faţă de sfera care pare să rezulte din termenii folosiţi de

legiuitor.

Interpretarea   restrictivă  este aceea prin care se ajunge la aplicarea legii la o sferă de

situaţii juridice mai restrânsă decât aceea care pare să rezulte din termenii folosiţi.

Metodele de interpretare. Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea şi

indiferent de rezultatul la care se ajunge, interpretarea legii se poate face după una sau mai

multe dintre metodele cunoscute, şi anume:

Interpretarea gramaticală, care se face după sensul cuvintelor folosite de legiuitor şi

modul cum sunt ele aşezate şi legate în frază.

Interpretarea logică este aceea care se face după anumite reguli raţionale

numite argumente. Cele mai frecvent utilizate în interpretarea legii sunt:

-  argumentul a pari (sau de analogie);

-   argumentul a fortiori;

- argumentul per a contrario;

-  argumentul ad absurdum (sau prin reducere la absurd) etc.

În dreptul civil există şi câteva reguli specifice de interpretare, exprimate, în doctrină, prin

formulările:

- excepţiile sunt de strictă interpretare ("exceptio est strictissimae interpretationis");

- legea specială derogă de la cea generală ("specialia generalibus derogant");

- legea generală (nouă) nu derogă de la cea specială (mai veche), dacă nu o spune

expres (generalia specialibus non derogant);

- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemos);

- dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu în sensul în

care ele n-ar produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat);

etc.

Interpretarea sistematică ţine seama de locul normei ce trebuie interpretată în contextul

legii sau în contextul întregii legislaţii (interpretarea se face după cum este vorba de o

lege generală sau specială, lege civilă sau comercială, etc.)

Interpretarea istorică ţine seama de condiţiile social-istorice în care a fost adoptată

legea; de lucrările pregătitoare; de amendamentele şi discuţiile parlamentare cu ocazia

adoptării legii etc.

Interpretarea teleologică caută să descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea

normei respective, pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie

atribuită textului, care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului; acest

scop poate rezulta uneori din expunerea de motive a legii sau din contextul istoric în care

a fost adoptată.