TEMELE PENTRU ACASĂ

Temele pentru acasă trebuie privite ca o activitate care consolidează cele învăţate la şcoală, iar copii ar trebui să le rezolve cu intervenţii relativ limitate din partea părinţilor. În cazul în care constataţi că nu şi le pot face, primul lucru recomandat este să staţi de vorbă cu învăţătorii. Dar lecţiile sunt menite să-i ajute pe copii să-şi sporească nivelul de autodisciplină, de independenţă şi capacitatea de administrare a timpului. Părintele trebuie să fie un “consultant” la rezolvarea temelor şi nu să le rezolve el. Copilul va depune toate eforturile să vă împingă în situaţia de a-i rezolva dvs. temele. Nu acceptaţi această situaţie pentru că un copil trebuie să înveţe treptat să se descurce singur, să ia singur hotărâri şi să le pună singur în practică în mod eficient.

Luând sarcina copilului asupra noastră îl împiedicăm să parcurgă o experienţă de viaţă, ca oricare alta: cu satisfacţii, cu greutăţi, cu momente din care poate învăţa organizeze, disciplină, perseverenţă, curaj. Dacă îl împiedicăm pe copil de la această experienţă, în acelaşi fel îl putem împiedica de la alte experienţe utile pe acelaşi considerent: fac eu ca să nu-i fie lui greu – copilul învaţă că părinţii îi vor lua întotdeauna greutăţile de pe

umeri şi nu va învăţa cum să facă faţă la dificultăţi, nu-şi va descoperi şi valorifica resursele interioare, va aştepta veşnic să fie dus de mână

fac eu pentru că nu am răbdare cu miorlăiala şi lentoarea lui – copilul învaţă că îşi poate manipula părintele printr-un simplu suspin, poate obţine astfel tot ce doreşte, nu învaţă să se stăpânească, să se auto-disciplineze şi să se organizeze

fac eu pentru că el nu poate şi mă face de râs – copilului i se pune mereu în faţă incapacitatea sa, faptul că părintele nu are încredere în el. Astfel copilul se va considera mereu un incompetent care nu ştie să facă nimic şi cu care părintelui îi e ruşine. Mai presus de toate un copil trebuie învăţat cum să se organizeze. De aceea, în clasele mici

părintele trebuie să stea lângă el la rezolvarea temelor, nu atât pentru a-i arăta cum rezolve, ci pentru a-i arăta cum să se comporte:

la ora stabilită dinainte copilul se aşează la birou îşi stabileşte ordinea materiilor la care va efectua teme nu de ridică de pe scaun până nu a terminat tema la o materie (timp în care nu va întrerupe

rezolvarea pentru apă, baie, T.V. sau alte discuţii şi activităţi ) pauzele vor fi bine stabilite ca timp, după care se continuă rezolvarea temelor. Un astfel de comportament trebuie să devină automatism pentru elev, însă asta se va întâmpla

doar cu ajutorul părintelui. Acesta trebuie să-i explice copilului responsabilitatea de elev, să-i exemplifice copilului comportamentul corect stând la acelaşi birou cu el în timpul rezolvării temelor (la elevii mici) şi controlând în mod constructiv comportamentul copilului în timpul rezolvării temelor (la un astfel de comportament copilului îi arătăm beneficiile organizării şi disciplinei, îl elevii mai mari). Totul cu multă afecţiune, încurajări, aprecieri!

Inducând în mod afectuos un astfel de comportament copilului îi arătăm beneficiile organizării şi disciplinei, învăţăm cum să procedeze şi în alte activităţi, astfel încât copilul va avea curaj să înceapă singur ceva, va şti să-şi organizeze singur acţiunile viitoare, va fi mai responsabil şi se va auto-controla mai bine. În plus, identificarea dificultăţilor întâmpinate de copil, a sentimentelor faţă de teme, a gândurilor pe care acestea le generează, a reacţiilor copilului etc. sunt câteva aspecte care clarificate pe rând şi sistematic fac mai eficientă şi mai puţin stresantă sarcina efectuării temelor pentru acasă.

Psihopedagog: LUCIA CINĂZAN

LIMITELERESPONSABILIZARE ŞI DISCIPLINĂ

Limitele au o reputaţie proastă. Copiii văd limitele ca pe nişte restricţii, deşi în mod instinctiv simt nevoia lor pentru a li se contura lumea înconjurătoare. Pe de altă parte, părinţii se gândesc la limite ca la o măsură de „protecţie”, o „graniţă” sau un „principiu călăuzitor”.

Limitele sunt esenţiale pentru copii pentru că îi orientează într-o anumită direcţie şi le atrag atenţia asupra unor scopuri pe care ei le pot atinge. Dacă ne dorim să ne transformăm copiii în nişte adulţi responsabili, disciplinaţi şi atenţi trebuie să le oferim ocazia să facă nişte alegeri şi să se confrunte cu anumite limite şi trebuie să începem de o vârstă cât de fragedă.

Unul dintre motivele pentru care părinţii au dificultăţi în a trasa anumite limite e acela că ei înşişi nu au obiective clare în ceea ce priveşte familia sau copiii lor. Este uşor să răspundem la toate solicitările cu „Ce mare lucru?” Dar situaţia nu este chiar atât de simplă, ci trebuie să ne întrebăm unde duc toate acestea şi ce efecte vor avea asupra copilului şi asupra familiei noastre.

Unele lucruri sunt şi trebuie să fie ne-negociabile. E vorba de lucruri pe care le preţuiţi foarte mult şi la care nu doriţi să renunţaţi. Prin ne-negociabil se înţeleg nu doar interdicţiile dintr-o familie, ci şi afirmaţiile de genul: „ar fi mai bine să”. Puteţi specifica faptul că aceste lucruri trebuie făcute înaintea altora. Aceasta este o cale foarte bună de a-l învăţa pe copilul dvs. să-i asume responsabilităţi. Lucrurile ne-negociabile pot fi discutate şi revizuite în timp, în funcţie de schimbările de vârstă de exemplu. Reevaluarea este importantă pentru că astfel arătaţi copiilor că aveţi tot mai multă încredere în ei. Dar nu înseamnă că vă veţi răzgândi.

Copiii pot să înţeleagă logica acţiunilor dvs., mai ales dacă începeţi să faceţi acest lucru din timp, şi pot acepta o parte din ceea ce le cereţi, dar să nu credeţi că le va face plăcere şi nu vor încerca să schimbe situaţia. Puneţi în discuţie cel puţin de două ori pe an valorile şi ideile la care ţineţi. Nu rămâneţi nepăsători atunci când copiii vă cer să vă schimbaţi perspectiva ; gândiţi-vă la motivele lor, la sentimentele lor şi ascultaţi-i cu atenţie. Insă chiar dacă operaţi unele schimbări, nu trebuie să vă fie teamă să reintroduceţi o limită mai veche atunci când consideraţi că este necesar. Aceste lucruri îi vor face mai atenţi la acţiunile lor, îi va responsabiliza şi chiar îi va face să reflecte la autodisciplină.

Am ajuns şi la întrebarea de maxim interes pentru părinţi : « cum rămâne cu disciplina ? » Spre marea surprindere a specialiştilor, disciplina nu este principala preocupare a părinţilor, ci pe primul plan se află modul în care copii lor se vor descurca în viitor, ce fel de oameni vor deveni. Bineînţeles că temele trebuie făcute, gunoiul dus la timp, lucrurile aranjate, fraţii ajutaţi, interdicţiile respectate, dar caracterul copilului contează în primul rând.

Disciplina se naşte din suma relaţiilor pe care le aveţi cu copiii dvs., din felul în care vă organizaţi casa şi din valorile pe care le scoateţi cel mai mult în evidenţă. Fără iubire şi bună dispoziţie nu veţi reuşi să vă impuneţi limitele.

După cum spuneam la început, copiii au nevoie de limite şi de disciplină pentru a se simţi în siguranţă în lumea asta mare pe care ei nu o cunosc bine şi nu o stăpânesc. Disciplina presupune hotărâre, efort şi multă atenţie din partea părinţilor. Ea reprezintă o cale de a transmite copiilor grija pe care le-o purtăm.

Deşi majoritetea copiilor nu ar recunoaşte acest lucru, libertatea îi sperie. Ei nu au resurse interioare suficiente să se conducă singuri în viaţă şi în lume, mai ales înr-o lume care evoluează atât de rapid şi care aşteaptă ca ei să crească pre repede. Acum mai mult decât oricând, copiii au nevoie de părinţi să le traseze anumite limite. Dar nu ne putem aştepta ca ei să ne roage s-o facem (cel puţin nu în mod direct) şi nu ne putem aştepta ca ei să respecte limitele dacă nu le trasăm cu dragoste, cu tact şi cu fermitate.

Psihopedagog :LUCIA CINĂZAN