Lebăda

Simbolismul lebedei a trezit din cele mai vechi timpuri, fascinaţie şi metaforă a sublimului. Era doar un lucru evident că miturile ce se construiesc pe simbolistica acestei păsări aveau să se afirme în artă, încă din Antichitate. Se pare că aceasta prezintă o temă atât de captivantă, încât până în ziua de azi, reprezentările diferitelor ipostaze ale lebedei sunt cât se poate de vii şi de sugestive. Se ştie că cea mai frecvent reprezentată temă este cea a Ledei şi a lebedei, simbol androgin prin complexitatea semnificaţiilor.

Din Grecia antică şi până în Siberia, trecând prin Asia Mică, de la popoarele slave la cele germanice, un ansamblu impunător de mituri, tradiţii şi poeme celebrează lebăda, pasăre imaculată care prin albul, forţa şi graţia sa constituie o vie epifanie a luminii. Există totuşi

două feluri de alb, două lumini; cea a zilei, solară şi masculină; cea a nopţii, lunară şi feminină. După cum lebăda o întruchipează pe una sau pe cealaltă, simbolul său se îndreaptă într-un sens diferit. Dacă nu se scindează şi doreşte să-şi asume sinteza celor două, aşa cum se întâmplă uneori, devine androginal şi, în plus, încărcat cu un mister sacru. Un exemplu grăitor pentru Antichitate ar fi un mozaic greco-roman care se află astăzi la muzeul din Cipru, Nicosia. În fine, după cum există un simbol masculin reprezentat de lebăda albă, există şi contrapartea sa lunară, feminină, neagră. Aceasta nu este desacralizată, însă are un simbolism ocult şi inversat. Inversiunea

simbolică la care se pretează imaginea lebedei negre se referă în general la concluzia faptului că, al său cântec este unul al păsării singuratice, un freamăt al morţii, căci reprezintă jurământul elocvent al îndrăgostitului în care lebăda moare cântând şi cântă murind, devenind simbolul dorinţei primare, dorinţei sexuale. Cel mai exemplificator fragment este în povestea lui Anderson “Camaradul de călătorie”, care se inspiră din folclorul scandinav; o tânără vrăjită şi setoasă de sânge se înfăţişează sub forma unei lebede negre. Cufundându-se de trei ori la rând într-un bazin cu apă purificatoare, devine o lebădă albă şi, scăpată de blestem, îi zâmbeşte în sfârşit ca prinţesă tânărului ei soţ. O operă reprezentatvă pentru partea lunară şi instinctuală a lebedei este pictura simbolistă a lui Nicholas Kalmakoff (1873-1955) realizată în anul 1920, intitulată “Leda”.

Bureaţii povestesc că un vânător a surprins odată trei femei splendide care se scăldau într-un lac singuratic. Erau nişte lebede care îşi lepădaseră veşmântul de pene ca să poată intra în apă. Omul fură unul dintre aceste veşminte şi îl ascunse, din care cauză, după baie, numai două dintre femeile-lebede îşi putură lua zborul regăsindu-şi aripile. Pe cea de-a treia, vânătorul o luă de nevastă. Ea îi dărui unsprezece fii şi şase fiice, apoi îşi îmbrăcă haina şi îşi

luă zborul, după ce îi spuse:” Voi sunteţi făpturi terestre şi veţi rămâne pe pământ, pe când eu nu sunt de aici, eu vin din cer şi acolo se cuvine să rămân. În fiecare an, primăvara, când ne veţi vedea trecând în zbor spre miazănoapte, şi în fiecare toamnă, când vom coborî spre miazăzi, veţi serba trecerea noastră prin ceremonii rânduite anume.” Francois Boucher, în plină epocă renascentistă, perioadă în care tema Ledei şi a lebedei a fost foarte populară, a pictat în anul 1742 o lucrare cu acelaşi titlu “Leda şi lebăda”; cu toate că are dimensiuni modeste, lucrarea a ajuns o capodoperă datorită ineditului compoziţional. Deşi majoritatea pictorilor din perioada barocă şi renascentistă au abordat mitul Ledei şi a lebedei, Boucher reprezintă un al doilea personaj feminin, care nu apare în mitul original, nici nu se poate referi în mod direct la mitul bureaţilor, căci nu sunt trei personaje feminine. Cu toate că titlul lucrării este extreme de sugestiv, Boucher pare să contrazică simbolul falic al lebedei, şi pare să reprezinte de-a dreptul o simplă îmbăiere a două femei la pădure, mediu sălbatic, acompaniate doar de o frumoasă lebădă.

O poveste analogă se regăseşte la majoritatea popoarelor altaice, cu variante în care lebăda este înlocuită adesea printr-o gâscă sălbatică. În toate aceste povestiri, pasărea de lumină, de o frumuseţe orbitoare şi imaculată, este fecioara cerească şi va fi fecundată de apă sau de pământ -lacul sau vânătorul- pentru a da naştere speciei umane. Dar această lumină cerească încetează a mai fi în acest caz masculină şi fecundatoare, şi devinde feminină şi fecundată. Prin

aceste mituri se ajunge la reprezentarea egipteană a hierogamiei Pământ- Cer: Nut, zeiţa cerului este fecundată de Geb, zeul pământului. În acest caz este vorba despre lumina lunară, lăptoasă şi lină a unei fecioare mitice. Această accepţie a simbolului lebedei pare să fi predominat la toate popoarele slave, precum şi la scandinavi, la iranieni şi la turcii din Asia Mică.

Lebăda are numeroase ipostaze, ce diferă de la un popor la altul: în afară de gâsca sălbatică menţionată, se mai pot semnala pescăruşul, porumbelul şi porumbiţa în Rusia.. Totuşi, cel mai adesea, lebăda încarnează lumina masculină, solară şi fecundatoare. Această credinţă, deşi negeneralizată, a lăsat urme până şi în Siberia. Astfel, la bureaţi, primăvara, femeile fac o reverenţă şi adresează o rugăciune primei lebede care le iese în cale. Dar în lumina pură a Greciei a fost celebrată mai cu seamă frumuseţea masculină a lebedei, tovarăşul inseparabil al lui Apollo; în mituri, această pasăre uraniană reprezintă de asemenea legătura prin care – datorită migrărilor ei pricinuite de anotimpuri - popoarele meditareneene şi misterioşii hiperboreeni comunică între ei. Se ştie că Apollo, zeul muzicii, al poeziei şi al prezicerilor, s-a născut la Delos, într-o zi de şapte. Nişte lebede sfinte au dat în acea zi de şapte ori ocol insulei, iar Zeus i-a dăruit tinerei divinităţi, o dată cu lira sa, şi un car la care erau înhămate lebede albe. Acestea l-au dus mai întâi în ţara lor, pe tărâmul oceanului, dincolo de patria vânturilor dinspre miazănoapte, la hiperboreenii ce trăiesc sub cer pururi senin. Victor Magnien spune în lucrarea sa despre misterele de la Eleusis că lebăda simbolizează forţa poetului şi a poeziei. Ea va fi simbolul poetului inspirat, al preotului sfânt, al druidului îmbrăcat în alb, al bardului Nordic etc. La prima vedere, mitul Ledei pare să reia aceeaşi interpretare, masculină şi diurnă a simbolului lebedei. Leda era o regină a Spartei, admirată de Zeus, care, metamorfozat în lebădă, a fecundat-o în noaptea nunţii ei, cu Tyndareos. În urma acestei duble împerecheri, ea a făcut două ouă. Din fiecare ou au ieşit gemeni: din primul Castor şi Pollux iar din al doilea Elena şi Clitemnestra. Dintre aceştia, doi erau nemuritori, fiind copiii lui Zeus, iar ceilalţi erau muritori, fiind copiii lui Tyndareos La mitul Ledei ajungem din nou în sânul temelor exploatate de artiştii vremii, şi revin cu noi exemple, o serie de lucrări din diferite perioade, cu acelaşi titlu: “Leda şi lebăda”..

Leonardo da Vinci -1510. Leonardo a ajuns la Leda prin intermediul unui număr de schiţe mai vechi. În primele dintre acestea se concentrase mai ales asupra figurii Ledei, care îngenunchează într-o manieră asemănătoare cu Sf. Ieronim. După aceea, a luat figura uşor aplecată a Ledei şi a transformat-o într-un nud stând în picioare, fără a schimba însa şi sensul iconografic. Pictura originală este considerată pierdută. Ea însa e cunoscută din surse scrise şi printr-un număr de copii.

.

Paul Cezanne - 1880-1882. Nudul emoţionează prin soliditatea volumelor, prin calma gravitate a coloritului, prin fermitatea atitudinii care îi conferă un aer maiestuos şi monumental. Pe Cezanne, nu carnaţia îl interesează, nici senzualitatea, ci se serveşte de trup pentru a realiza o arhitectură vibrantă.

Voi afişa după cum urmează: Jacopo Pontormo- 1512-1513, Galeria Uffizi, Florenţa; Corregio- 1531-1532, Gemaldegalerie, Germania; Michelangelo- 1530, iniţial pentru ducele de Ferrara, dar dus la regele Franţei; Tintoretto- 1555, Uffizi, Florenţa; ; Gustave Moreau- 1826-1898, Musée Gustave Moreau, Paris;

Cercetând îndeaproape mitul Ledei şi a lebedei din punctul de vedere al simbolului masculinităţii şi al simbolului diurn, observăm totuşi că, dacă Zeus s-a preschimbat în lebădă pentru a se putea apropia de Leda, aceasta s-a întâmplat, precizează mitul grec, după ce ea s-a metamorfozat în gâscă spre a scăpa de el. Gâsca este una din întruchipările lebedei în accepţia sa lunară şi feminină, după cum s-a mai spus. Iubirea dintre Zeus prefăcut în lebădă şi Leda- prefăcută în gâscă reprezintă deci bipolaritatea simbolului, ceea ce ne face să credem că grecii, asociind cele două accepţii, pe cea diurnă şi pe cea nocturnă, au făcut din această pasăre un simbol hermafrodit, în care Leda şi zeiescul ei iubit sunt una.

Aceeaşi idee o subînţelege Gaston Bachelard într-o analiză a unei scene din partea a II-a a tragediei Faust. În valurile voluptoase despre care Novalis spune că se arată cu o cerească atotputernicie, ca element al dragostei şi al uniunii, apar fecioarele la scaldă: sunt urmate de lebede, care la început nu sunt decât expresia nudităţii lor îngăduite; apoi se iveşte cu adevărat lebăda, şi citându-l pe Goethe: “Cap şi plisc înalt întind.../ Una însă dintre toate,/ Taie iute şirul frânt;/ Cu penet umflat pătrunde,/ Undă însăşi peste unde,/ Lunecă spre locul sfânt...”. Interpretarea acestui cap şi a acestui plisc, în sfârşit cea a locului sfânt nu mai necesită comentarii: iată lebăda mascul în faţa lebedei femelă, reprezentată de tinere copile; imaginea lebedei este hermafrodită. Lebăda este feminină în contemplarea apelor luminoase şi masculină în acţiune. Pentru inconştient, acţiunea este act. Pentru Bachelard, imaginea lebedei se sintetizează de aici încolo ca imagine a dorinţei, ca o chemare la împreunare adresată celor două polarităţi ale lumii, polarităţi ce se manifestă prin cântătorii acestora, lebedele, cele veşnic îndrăgostite, fremătând.

Simbolismul lebedei deschide şi alte perspective prin aceea că dă naştere şi cloceşte Oul Lumii, precum gâsca Nilului din Egptul antic şi în sfârşit, oul Ledei şi al lui Zeus, din care au luat naştere Dioscurii, purtând pe cap fiecare câte o jumătate din acest ou căruia ei îi întruchipau diferenţierea. Interesant este deasemenea faptul că barza a luat locul lebedei de curând, căci există credinţe răspândite încă într-o epocă recentă, cum că copiii născuţi din pământ şi apă erau aduşi de lebede.

În textele celtice, majoritatea făpturilor de pe lumea cealaltă, care dintr-un motiv sau altul, pătrund în zona terestră, iau înfăţişarea lebedei şi călătoresc câte două, legate printr-un lanţ de aur sau argint. Pe multe opere de artă celtice, apar câte două lebede, fiecare de câte o parte a bărcii solare pe care o conduc şi o însoţesc în călătoria ei pe oceanul ceresc. Ele simbolizează stările superioare sau angelice ale fiinţei umane pe cale să se elibereze. Lebăda face parte şi din simbolistica alchimiei drept emblemă a mercurului. Ea exprimă

în acest caz un centru mistic şi unirea contrariilor, unde se regăseşte valoarea sa arhetipală de androgin. Cântecul lebedei este cântecul şuierat, pentru că mercurul, hărăzit morţii şi descompunerii, îşi transmite sufletul către trupul lăuntric ieşit dintr-un metal imperfect, inert şi descopus.În direcţia alchimiei, avem un exemplu de compoziţie în care este reprezentată Leda cu lebăda, având în jur obiecte sugestive. Este vorba despre “Leda atomică” a lui Salvador Dali. Legenda a captat interesul lui Dalí încă din anul 1939 când a proiectat scenografia şi costumele, scriind şi libretul pentru baletul Bacanală (intitulat iniţial "Venusberg") pe muzica lui Richard Wagner din opera "Tannhauser". Baletul, bazat pe legenda Ledei şi a lebedei, a fost prezentat la Metropolitan Opera din New York de compania Ballet Russe de Monte Carlo, pe o coregrafie de Leonide Massine.

Leda atomica este un tablou de Salvador Dalí, realizat în anul 1949. Leda este un portret frontal al soţiei pictorului, Gala, aşezată pe un piedestal, cu braţul stâng în jurul unei lebede care îşi întinde ciocul spre ea, dând impresia, pe de o parte, că are intenţia să o sărute, iar pe de alta, că îi şopteşte ceva la ureche. Diferite obiecte, printre care o carte, un echer, două taburete şi un ou plutesc în jurul figurii principale. Pentru a localiza imaginea, în fundal, pe ambele laturi ale tabloului, sunt reprezentate stâncile Capului Norfeu, situat pe Costa Brava în Catalonia)

Bibliografie:

Dicţionar de simboluri, vol. al II-lea, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant

Clasicii picturii universale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981

Istoria Artei Europene, V. Vătăşianu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967

Nume şi Prenume:Korsos Emma

Secţia:Istoria şi Teoria Artei, an II, sem. II