Manual de catarare traditionala curata

Catarare curata Regulile jocului Protectii "curate" Echipament Trasee Regrupari Coborarea Cursuri Contact http://www.escalada.verticon.ro/trad/index.htm

Top of Form

Trad, protectii mobile, teren de aventura...

In Romania, catararea in care se folosesc asigurari care sa nu afecteze stanca este numita uneori "traditionala" sau "trad" dupa modelul tarilor anglofone, alteori "in teren de aventura" dupa modelul frantuzesc sau este botezata in mod autohton-descriptiv "catarare cu mobile" sau chiar (in mod complet eronat !) "alpinism".

Totusi, oricum am alege sa-i spunem, realitatea este ca pe noi romanii, mentionarea acestui stil de catarare nu ne duce cu gandul la premierele indraznete ale cataratorilor din noile generatii, ci mai curand la ascensiunile facute pe vechile trasee asa-zis "clasice" in care uneori se mai monteaza si cateva protectii mobile, acolo unde pitoanele roase de rugina s-au rarit prea tare sau nu mai inspira suficienta incredere.

De fapt, in cei peste douazeci de ani care au trecut de cand a fost importata escalada sportiva pe "plaiurile mioritice", aceste trasee istorice au ajuns sa fie considerate prea periculoase si au cam fost lasate in paragina, iar cele care mai sunt inca frecventate au fost securizate cu ancore chimice sau mecanice, pentru a deveni accesibile cataratorilor sportivi majoritari.

Prin alte tari, cataratorii duc la extrem ideea de protejare a stancii: englezii se opun montarii protectiilor fixe in multe dintre zonele lor istorice de catarare, iar cehii isi protejeaza turnurile de gresie folosind ca asigurari mobile doar bucle innodate. Spre deosebire de acestia, romanii tind sa duca la extrem ideea de protejare a cataratorului, folosind extensiv si fara discernamant modul de amenajare a traseelor specific escaladei sportive pe "terenul de joc" al tuturor celorlalte stiluri de catarare.

Aceasta tendinta pare a fi o continuare a traditiei noastre de provenienta sovietica, conform careia o anumita linie devine traseu de catarare doar atunci cand este echipata cu protectii permanente, numai ca in prezent se folosesc peste tot infamele spituri, care sunt considerate mai moderne si mai sigure decat arhaicele pitoane. In aceste conditii, nu este de mirare ca escalada sportiva a fost adoptata cu usurinta ca noul standard din catararea romaneasca, iar angajamentul si aventura au fost eliminate din cauza presupusei lor incompatibilitati cu conceptul de sport.

Din pacate, procesul rapid de generalizare a escaladei nu a lasat loc si pentru o etapa de diversificare a stilurilor, pe parcursul careia sa se poata cristaliza o forma de catarare curata, bazata pe folosirea sistematica a protectiilor mobile. Ca o consecinta directa, in "spatiul Carpato-Danubiano-Pontic" exista foarte putini practicanti ai catararii traditionale curate, in timp ce in alte tari acest stil este in plina dezvoltare, iar dificultatea ascensiunilor cu asigurari mobile se apropie de cea a traseelor de escalada sportiva de inalt nivel.

In mare parte, situatia din Romania se datoreaza lipsei de informatii despre etica si principiile catararii curate, despre echipamentul necesar si despre felul in care acesta poate fi folosit pentru parcurgerea in siguranta a traseelor.

Pentru a ajuta la umplerea acestui gol de informatie, incerc sa transmit prin intermediul acestui site cunostintele pe care le-am acumulat practicand acest stil de catarare, in speranta ca voi reusi sa le ofer celor interesati o baza teoretica minimala de la care sa porneasca in experimentarea practica a posibilitatilor si a satisfactiilor pe care le ofera catararea curata, forma actuala a vechiului stil de catarare libera traditionala.

Pentru structurarea site-ului, am pornit de la premisa ca notiunile de baza din catarare sunt cunoscute (legarea in coarda, tehnicile de catarare, utilizarea echipamentului obisnuit, coborarea in rapel etc.) si m-am referit aici doar la elementele caracteristice catararii libere traditionale curate: echipamentul specific, utilizarea protectiilor naturale, pasive si active, amenajarea regruparilor si a ancorelor pentru rapel, alegerea liniei traseului si a echipamentului necesar etc.

De asemenea, pentru ca eu consider ca un catarator trebuie sa judece ceea ce face si nu sa aplice orbeste niste reguli invatate pe de rost, in acest site (si la cursurile de trad pe care le organizez) am evitat sa furnizez protocoluri de tipul asa se face, incurajand in schimb procesul decizional bazat pe intelegerea principiilor si a posibilitatilor de aplicare a acestora in conditiile specifice fiecarei situatii.

Pentru ca in Romania nu lipsesc doar informatiile despre catararea curata ci si vocabularul specific acesteia, in acest site am adoptat anumiti termeni din jargonul de catarare din tari cu traditie in acest stil, pe care i-am folosit ca atare, in traducerea romaneasca sau (pentru concizie) in forma "romanizata" (de ex. "anou" din fr. "anneau" in loc de "bucla cusuta din chinga"). Acesti termeni sunt explicati in text, acolo unde apar prima data sau acolo unde am considerat ca este necesar sa lamuresc notiunile folosite.

Vizitatorii site-ului trebuie sa fie constienti ca informatiile scrise sau fotografiile nu pot inlocui cunostintele practice si experienta capatate prin instruirea in situatii reale de catre o persoana competenta. Din aceasta cauza, fiecare catarator va fi direct responsabil pentru felul in care alege sa aplice in practica informatiile cuprinse in acest site.

Copyright 2009 Laurentiu Anghel

Informatiile de orice natura din acest site (text, imagini, cod HTML sau CSS etc.)nu pot fi utilizate sub nici o forma (transmitere, copiere, publicare, etc) fara acordul scris al autorului.Stil si etica

Meniul paginii

Catararea curata Dificultatea traseelor Consideratii etice Invatarea stilului tradUnei persoane neavizate, catararea ar putea sa i se para o confruntare a cataratorului cu obstacolele aflate pe linia traseului, care ar avea ca unic scop "cucerirea" stancii. In realitate, stanca nu este adversarul nostru, ci este doar terenul de joc pe care incercam sa ne depasim propriile limite, rezolvand problemele pe care le intalnim pe parcursul ascensiunii.

Pentru a stabili conditiile in care vrem sa se desfasoare aceasta lupta cu noi insine, alegem de bunavoie sa ne conformam unor reguli limitative. Prin urmare, atunci cand ne angajam intr-un traseu, nu incercam sa finalizam ascensiunea prin orice mijloace, ci ne impunem ca pe parcursul catararii sa utilizam doar anumite tehnici de inaintare si metode de asigurare. Aceste restrictii aplicate in mod voluntar de catre catarator definesc stilul ascensiunii respective.

Stiluri de catarare

La inceput, catararea era doar... catarare. In timp, deosebirile dintre mijloacele si metodele folosite de cataratori in ascensiunile lor au determinat definirea unor stiluri de catarare distincte, bazate pe niste seturi de reguli specifice.

Probabil ca prima divizare a catararii in stiluri diferite a fost facuta dupa modul in care se realizeaza contactul dintre catarator si stanca pe care se catara acesta. Conform acestui criteriu, un anumit traseu este parcurs prin:

catarare libera, atunci cand cataratorul se afla in contact direct (nemijlocit) cu stanca, iar echipamentul este folosit exclusiv pentru asigurare. In acest caz, atarnarea sau caderea in coarda a cataratorului sau folosirea de catre acesta a protectiilor pentru odihna sau pentru inaintare "invalideaza" ascensiunea.

catarare artificiala, in cazul in care contactul dintre catarator si stanca se realizeaza indirect, prin intermediul unor piese de echipament, ceea ce inseamna ca protectiile si/sau alte "scule" (de ex. diferite tipuri de carlige) sunt folosite pentru inaintare sau pentru odihna.

Pana pe la inceputul anilor '80, practica uzuala era ca fiecare cap de coarda sa isi monteze el insusi protectiile pe masura ce avansa, iar acestea - atat protectiile mobile cat si eventualele pitoane - erau recuperate de catre secund. Odata cu aparitia escaladei sportive, in care cataratorii folosesc pentru asigurare exclusiv protectiile permanente cu care traseul este deja echipat, a devenit necesara o noua diferentiere a stilurilor:

Catararea libera practicata pe trasee complet echipate cu protectii fixe (de regula ancore mecanice sau chimice), amenajate astfel incat sa se elimine orice pericol obiectiv, a inceput sa fie considerata "catarare moderna" si a devenit noul standard.

Stilul de catarare care constituia standardul "detronat", in care capul de coarda isi monta el insusi protectiile pe masura ce se catara, a fost denumit prin antiteza "clasic" sau "traditional".

Din perspectiva acestei clasificari, vechile trasee romanesti complet "echipate" cu pitoane - asa-zisele "trasee clasice" - reprezinta o anomalie, pentru ca in timp ce in alte tari cu traditie in catarare singurele pitoane lasate in urma erau cele pe care secundul nu mai reusea sa le scoata, la noi pitoanele erau lasate pe linia traseului in mod deliberat, desi acestea nu mai pot fi considerate protectii "de incredere" de catre cataratorii care repeta ascensiunea.

Cred ca unul dintre motive era pretentia Federatiei de Alpinism de a trimite o alta echipa de cataratori care sa "omologheze" traseele, iar pitoanele batute de primii ascensionisti erau necesare pentru a face dovada ascensiunii in premiera a liniei respective.

Chiar daca nu a mai fost "la moda" dupa aparitia stilului modern, catararea traditionala a continuat sa se dezvolte, atat datorita constientizarii progresive a cataratorilor in privinta nevoii de protejare a mediului, cat si datorita evolutiei echipamentului folosit.

In acest proces, stilului traditional a trecut prin cateva etape evolutive, diferentiate in special prin natura protectiilor folosite:

catarare cu protectii distructive - vechiul stil, in care capul de coarda monteaza "de jos in sus" protectii distructive: pitoane, care se monteaza si se recupereaza prin batere cu ciocanul, dar si diferite tipuri de ancore care se fixeaza in gauri forate in stanca. In prezent, acest stil este folosit din ce in ce mai rar, de regula doar in catararea artificiala "big wall" si in alpinism, dar chiar si acolo pierde teren in favoarea catararii curate.

catarare hibrida, in care capul de coarda se asigura cu protectii mobile, dar foloseste si protectii distructive - montate de el sau fixe (existente pe linia traseului, de exemplu in zonele in care primul ascensionist a considerat ca nu exista posibilitati pentru montarea protectiilor mobile). Imi place sa cred ca acest fel de catarare reprezinta doar o etapa de tranzitie catre catararea curata, pe care cataratorii vor reusi sa o depaseasca in viitorul apropiat.

catararea curata - ipostaza cea mai evoluata a catararii traditionale, in care se folosesc exclusiv protectii provizorii nedistructive, care sunt montate de capul de coarda pe parcursul ascensiunii si sunt demontate atunci cand nu mai sunt necesare, fara sa ramana urme pe stanca. In catararea de acest fel nu se foloseste ciocanul !

In multe zone de catarare din lume exista niste trasee de catarare libera mai "speciale", pe care eu le consider mai curand exceptii de la stilurile definite mai sus.

In majoritatea cazurilor, traseele la care ma refer au mai multe lungimi de coarda si parcurg zone in care stanca nu ofera posibilitati pentru montarea protectiilor mobile.

Premierele lor au fost facute de jos in sus, in spiritul catararii "traditionale", dar autorii traseelor au folosit pentru asigurare exclusiv ancore mecanice (protectii fixe specifice catararii "moderne"), insa numai acolo unde au considerat ca este absolut necesar sau doar in rarele situatii in care stanca le-a permis sa gaseasca o pozitie favorabila pentru forarea gaurii (cu dalta!), ceea ce explica oarecum caracterul "angajat" al liniilor respective.

Ca exemple, pot fi enumerate traseele lui Beat Kammerlander din Ratikon, Elvetia, unele trasee din Yosemite - de ex. celebrul traseu urcat de Bachar si Yerian in Tuolumne Meadows in 1981 (imaginea alaturata) - sau liniile echipate de germani pe turnurile de conglomerat din Meteora, in Grecia.

Totusi, este de remarcat ca in acest stil, doar premiera poate fi considerata cu adevarat "catarare traditionala", pentru ca toti cei care repeta traseul folosesc protectiile fixe montate deja pe traseu de primii ascensionisti. Pe de alta parte, nici aceste ascensiuni ulterioare nu sunt chiar "de escalada sportiva", chiar daca sunt asigurate integral cu spituri, pentru ca asigurarile sunt dispuse atat de rar, incat o cadere a capului de coarda poate fi extrem de periculoasa

Stilul si etica

Stilul de catarare nu este o caracteristica intrinseca a traseului, ci este o chestiune personala a fiecarui catarator care parcurge traseul respectiv, care se poate catara asa cum crede de cuviinta, cu conditia ca ascensiunea sa fie facuta in conformitate cu normele de etica.

Altfel spus, orice catarator este liber sa-si aleaga forma de catarare care-l satisface, insa doar in masura in care prin aceasta nu-i afecteaza pe ceilalti cataratori sau stanca pe care se desfasoara traseul.

Din aceasta cauza, modificarea stancii prin saparea sau ajustarea prizelor, schimbarea conditiilor de asigurare din traseele existente (de ex. prin adaugarea de protectii fixe) sau alte actiuni similare sunt considerate ca fiind inacceptabile din punct de vedere etic in toate disciplinele din catarare, pentru ca prin aceste interventii se incalca dreptul celorlalti cataratori de a se bucura de traseu in starea lui initiala, nemodificata de ascensiunile anterioare.

In mod eronat, se considera adesea ca stilul de catarare si etica sunt sinonime (de exemplu, am auzit spunandu-se ca "nu este etic sa te tragi de spituri in traseele de escalada"), asa ca se impune o clarificare:

Stilul unei ascensiuni se refera la restrangerea voluntara a mijloacelor si metodelor folosite pentru parcurgerea traseului respectiv, iar aceasta chestiune il priveste doar pe cataratorul care face ascensiunea.

Etica se refera la moralitatea interactiunii dintre cataratori (de ex. restrangerea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra experientelor de catarare ale celorlalti, relatarea cinstita a realizarilor proprii etc.) sau dintre acestia si mediu (protejarea stancii, a zonelor de catarare etc.), iar acestea trebuie sa fie preocupari comune ale tuturor cataratorilor.

Pentru exemplificare, sa consideram situatia in care cineva ar parcurge prin catarare artificiala (i.e. cu scarite) un traseu echipat pentru escalada sportiva.

Stilul ascensiunii ar fi perfect legitim daca aceasta a fost alegerea cataratorului respectiv, iar catararea in aceasta maniera, oricat de nepotrivita ar parea, nu reprezinta o incalcare a eticii pentru ca nu lasa urme care sa ii afecteze pe ceilalti cataratori.

Etica ar fi insa incalcata daca de exemplu, traseul de escalada ar fi parcurs in stilul "dry tooling", datorita efectelor devastatoare pe care le au pioletii si coltarii asupra stancii, daca un catarator care a folosit pentru inaintare cateva spituri ar minti in privinta stilului ascensiunii, afirmand ca a parcurs traseul prin catarare libera, sau daca pentru a reusi ascensiunea, acesta ar schimba caracterul traseului prin saparea unor prize.

In concluzie, daca la un moment dat nu reusesti sa te ridici la nivelul unui anumit traseu, aminteste-ti ca te afli acolo tocmai pentru a rezolva problemele pe care ti le pune stanca, iar in acest context nu are niciun sens sa eviti dificultatile sau sa le modifici pentru a le cobori la nivelul tau.

Asadar, nu te grabi sa abandonezi stilul de catarare pe care ti l-ai impus si nici nu lasa orgoliul sa te determine sa intervii asupra traseului pentru a-l face mai accesibil, ci mai curand renunta pentru moment la ascensiune.

Antreneaza-te, capata experienta, procura-ti echipamentul necesar si vino inapoi atunci cand vei considera ca esti pregatit sa-ti incerci puterile intr-o confruntare cinstita cu provocarile traseului respectiv, pentru reusita careia nu va trebui sa cobori nivelul standardelor pe care ti le-ai propus si nici sa incalci etica.

The quality of the experience and how we solve a problem is more important than whether we succeed. We should always strive to leave no trace on the rock face or the mountainside. (UIAA Mountain Ethics Declaration)

Calitatea experientei si felul in care rezolvam o problema sunt mai importante decat reusita. Trebuie sa facem intotdeauna eforturi sa nu lasam nicio urma pe peretii de stanca sau pe versantii muntilor. (Declaratia de Etica Alpina a UIAA)

Catararea curata

Catararea in care capul de coarda isi monteaza singur protectiile pe masura ce inainteaza este numita "traditionala", dar asta nu inseamna ca acest stil este si traditionalist. Din contra, catararea traditionala a trecut in ultimele decenii printr-un proces continuu de evolutie, datorita caruia forma practicata in prezent a ajuns sa fie in anumite privinte mai avansata chiar si decat ceea ce se considera a fi catararea "moderna".

Astfel, de ceva timp incoace, scopul unei ascensiuni in stil traditional nu mai este cucerirea prin orice mijloace a varfurilor sau a crestelor, ca in alpinismul originar, ci rezolvarea problemelor pe care le pune stanca, la fel ca in escalada sportiva actuala. Totusi, in comparatie cu aceasta, complexitatea catararii "trad" este mult mai ridicata, pentru ca la problemele legate de dificultatea miscarilor se adauga si cele legate de descoperirea posibilitatilor de asigurare si de montarea protectiilor pe parcursul ascensiunii, iar spre deosebire de cataratorii sportivi, cataratorii "de trad" poarta intreaga raspundere pentru siguranta lor si a echipei lor de coarda, in conditiile in care catararea de acest fel presupune confruntarea cu multe pericole obiective.

Un alt element care ii da stilului trad actual o nota de modernitate este echipamentul folosit. In ultimele decenii, progresul tehnologic a dus la diversificarea si perfectionarea continua a protectiilor mobile, care au devenit din ce in ce mai functionale, mai usoare, mai rezistente si mai specializate. In prezent, practicantii stilului traditional au posibilitatea - si multi dintre ei fac toate eforturile in acest sens - ca in multe trasee sa renunte complet la mijloacele de asigurare distructive (pitoane si ancore mecanice sau chimice) si sa adopte un stil de catarare care sa nu deterioreze stanca pe care se desfasoara, astfel incat experienta urmatorilor cataratori sa nu fie afectata de urmele ascensiunilor anterioare.

Datorita acestei preocupari pentru protejarea stancii pe care se bazeaza stilul actual, rezultat in urma transformarilor evolutive prin care a trecut catararea traditionala, acesta este numit catarare curata (eng. "clean climbing").

"Exista un cuvant pentru asta si acel cuvant este "curat". Catararea in care se folosesc pentru protectie doar nuci si bucle este catarare curata. Curata, pentru ca nimic nu este batut cu ciocanul in stanca si apoi batut afara spargand stanca si facand experienta urmatorului catarator mai putin naturala. Curata, pentru ca protectiile cataratorului lasa putine urme ale ascensiunii sale. Curat inseamna sa te cateri pe stanca fara sa o modifici"

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (PDF, eng. - 131 kB)

Articolul din care a fost extras citatul de mai sus a aparut in catalogul Chouinard din 1972, care incepe cu "A word...", o pledoarie in favoarea catararii curate scrisa de Yvon Chouinard si de Tom Frost. Cele doua articole (care pot fi descarcate in format PDF la link-ul de mai sus) au marcat inceputul curentului "clean climbing" in Yosemite Valley, USA.

Interesului practicantilor acestui stil de catarare pentru folosirea in exclusivitate a mijloacelor curate de asigurare si pentru rezolvarea problemelor intalnite pe parcursul ascensiunilor face ca multe dintre traseele moderne "de trad" sa nu mai continue pana la capatul liniei logice (sfarsitul peretelui, creasta, varf etc.), ci sa se opreasca adesea acolo unde se termina posibilitatile naturale de asigurare, acolo unde obstacolele devin insurmontabile sau din contra, acolo unde dificultatile catararii se diminueaza si nu mai prezinta interes.

Din aceasta cauza, traseele de catarare traditionala pot avea mai multe lungimi de coarda, caz in care ascensiunea se face in echipa (cap - secund), dar la fel de bine pot avea doar cateva zeci de metri, iar capul de coarda este asigurat de la sol, la fel ca in escalada sportiva. Nu lungimea traseului conteaza, ci dificultatea miscarilor si metodele de asigurare folosite, care limiteaza efectele catararii asupra stancii prin eliminarea protectiilor distructive.

Catararea libera curata (forma moderna a catararii libere traditionale) presupune respectarea cu strictete a urmatoarelor trei principii:

se folosesc exclusiv asigurari naturale sau protectii provizorii nedistructive (mobile), care apoi sunt demontate, astfel incat stanca sa ramana in aceeasi stare pe care o avea inainte de ascensiune,

capul de coarda isi monteaza el insusi asigurarile pe masura ce urca traseul (traseul nu este "echipat" inainte de ascensiune, ca in escalada sportiva),

asigurarile au doar rolul de a opri eventualele caderi (nu sunt folosite pentru inaintare sau pentru odihna).

In aceste conditii, ascensiunea implica evaluarea si acceptarea unor riscuri obiective, iar cataratorul trebuie sa isi asume pe deplin responsabilitatea pentru actiunile sale.

Subtilitati stilistice

In catararea libera traditionala, in functie de informatiile cunoscute despre traseu, de modul in care acestea au fost obtinute si de numarul de incercari efectuate pentru urcarea traseului, o ascensiune reusita poate fi:

la vedere (on-sight) - traseul este urcat la prima incercare, fara a vedea un alt catarator urcand linia respectiva si fara a primi din alte surse informatii despre catarare sau despre protectiile necesare (pentru planificarea ascensiunii, cataratorul va folosi doar detaliile care pot fi obtinute prin studierea vizuala a traseului).

flash - traseul este urcat la prima incercare, dar dupa observarea prealabila a ascensiunii altui catarator sau dupa aflarea de informatii despre traseu sau despre posibilitatile de asigurare de la alti cataratori, din descrieri, filme, reviste etc. sau prin studierea in rapel a liniei respective (dar fara incercarea pasajelor !)

ground-up (de jos in sus) - ascensiunea este finalizata dupa una sau mai multe incercari nereusite de catarare in cap de coarda a traseului (oarecum similar cu red-point din escalada). Dupa fiecare cadere, capul de coarda se intoarce la sol, recupereaza coarda si daca este posibil, demonteaza si protectiile pe care le-a montat pe parcursul incercarii precedente (totusi, datorita dificultatii acestei operatiuni, care de regula se face in rapel, uneori cataratorii prefera sa lase pe pozitie protectiile deja montate).

head-point - traseul este lucrat cu asigurare de sus, apoi este urcat in cap de coarda, atunci cand cataratorul considera ca este pregatit. In general, aceasta abordare este folosita atunci cand traseul este foarte periculos (de ex. datorita posibilitatilor reduse de asigurare), iar dificultatea tehnica este foarte ridicata. In acest caz, lucrarea traseului poate include si exersarea montarii protectiilor necesare, dar acestea nu sunt lasate in traseu ci vor fi montate pe parcursul ascensiunii in cap de coarda.

Multi dintre cataratorii romani cred ca prima ascensiune a unui traseu de catarare libera traditionala se face in mod obligatoriu in acelasi stil in care se fac premierele alpine, adica "de jos in sus" (ground-up) si eventual "la vedere" (on-sight).

Desi in principiu acesta este stilul cel mai pur, in multe dintre zonele cu potential pentru asemenea trasee de la noi, vegetatia si pamantul din fisuri si roca friabila ar face ca inaintarea sa devina o munca de "gradinarit", care nu prea mai are nimic in comun cu ideea de catarare libera in stil traditional.

Mai mult, daca dificultatea tehnica a catararii depaseste un anumit nivel, de cele mai multe ori este practic imposibil sa cureti prizele si amplasamentele protectiilor fara a recurge la diferite metode de catarare artificiala, ceea ce anuleaza caracterul de "catarare libera" al ascensiunii.

In astfel de cazuri, se obisnuieste - chiar si in tarile in care etica si stilul catararii sunt luate foarte in serios, cum este Anglia - ca acolo unde unde este necesar (si posibil...), traseele sa fie curatate inainte de parcurgerea lor prin catarare libera, la fel ca traseele de escalada sportiva. Chiar daca in acest fel deschizatorul traseului va pierde ocazia unei ascensiuni libere "la vedere", catararea ulterioara pe un traseu curat va fi mult mai agreabila.

Dificultatea traseelor de trad

Prin definitie, in escalada sportiva riscurile obiective sunt inexistente. Cataratorul poate sa cada in coarda in totala siguranta din orice pasaj al traseului (desigur, in conditiile in care nu se fac greseli grosolane, iar linia respectiva este echipata corect), iar asigurarea corzii in spiturile montate pe traseu este considerata o preocupare secundara a capului de coarda.

Din aceasta cauza, aceste aspecte sunt complet ignorate atunci cand se apreciaza dificultatea traseelor: indiferent de sistemul de cotare a dificultatii folosit, gradul unui traseu de escalada sportiva arata doar cat de dificile sunt miscarile si eventual cat de sustinuta este succesiunea acestora pe parcursul catararii.

In catararea libera curata, pe langa rezolvarea problemelor pe care le pune catararea propriu-zisa, capul de coarda trebuie sa caute posibilitati de asigurare, iar montarea protectiilor si asigurarea corzilor necesita timp si consuma energie. In plus, cataratorul trebuie sa evalueze cat mai obiectiv nivelul de protectie pe care i-l ofera asigurarile montate si sa puna permanent in balanta natura si severitatea riscurilor pe care si le asuma si capacitatea sa de a se confrunta cu acestea, in conditiile in care liniile de trad parcurg adesea zone in care consecintele caderii ar putea fi destul de grave (pasaje in care "n-ai voie sa cazi") sau in care posibilitatile de asigurare nu sunt atat de solide sau de frecvente pe cat si-ar dori capul de coarda.

Solicitarile mentale resimtite in timpul parcurgerii acestor trasee pot duce la cresterea dificultatii percepute a catararii. Din aceasta cauza, este evident ca sistemele de apreciere a dificultatii traseelor de escalada sportiva nu functioneaza si pentru catararea curata (trad), care necesita un sistem de cotare specific. Cu toate acestea, multe dintre sistemele folosite in prezent pun accentul pe dificultatea tehnica, fara sa ia prea mult in calcul frecventa si calitatea posibilitatilor de asigurare sau angajamentul necesar in traseul respectiv.

De exemplu, in U.S.A, pentru traseele de trad se foloseste acelasi sistem de cotare ca si pentru traseele de escalada sportiva (Y.D.S. - Yosemite Decimal Scale: 5.x urmat de a, b, c sau d) iar conditiile de asigurare sunt mentionate destul de vag prin adaugarea unor sufixe: G (good - asigurari bune), P.G. (pretty good - destul de bune), R (runout - distante mari intre asigurari) si X (pericol de accidentare in cazul unei caderi).

Dupa parerea mea, cel mai complet sistem de cotare a dificultatii traseelor de catarare traditionala este cel englezesc, care tine cont atat de dificultatea miscarilor cat si de riscurile asumate, de calitatea asigurarilor sau de nivelul de solicitare mentala.

In imaginea alaturata este diagrama gradelor de dificultate pentru traseele trad din U.K. (cf. Rockfax.com), in care se observa utilizarea concomitenta a doua sisteme diferite:

gradele adjectivale - de la Moderate la Hard Very Severe, urmate de Extreme de la 1 la 11 - care dau o masura a angajamentului necesar in traseu

dificultatea tehnica, pentru care se foloseste scala UK, care desi arata ca si cea frantuzeasca - o cifra urmata de litera a, b sau c - difera destul de mult de aceasta (de ex. 5a UK este cam F6a+).

Pentru a obtine o imagine cat mai completa a dificultatii unui traseu, gradul adjectival (apreciat pentru intregul traseu) se citeste impreuna cu gradul de dificultate tehnica (caracteristic fiecarei lungimi de coarda) si cu descrierea traseului (publicata in ghidul zonei de catarare), care de obicei este extrem de succinta, dar sugereaza totusi natura traseului (o singura miscare dificila, dificultati sustinute etc.) si eventualele protectii mai neobisnuite care ar putea fi necesare (friend-uri mari, micro-nuts etc.).

Gradele din diagrama se suprapun destul de mult, iar confuzia este marita si de faptul ca unui anumit grad adjectival ii corespunde un interval destul de larg de dificultati tehnice. Totusi, odata ce sistemul devine familiar, totul capata sens.

In principiu, intr-un traseu cu dificultatea tehnica la limita superioara a intervalului corespunzator unui grad adjectival (zona marcata "Safe" - in siguranta) exista suficiente posibilitati de asigurare, iar riscurile asumate sunt destul de mici. In schimb, daca gradul tehnic este destul de redus pentru un anumit grad adjectival (zona marcata "Bold" - indraznet, angajat), trecerea crux-ului se va face cel mai probabil la distanta mare de la ultima protectie sau deasupra unei asigurari de calitate indoielnica.

Un aspect important al scalei U. K. este ca dificultatea traseelor este apreciata pentru catararea "la vedere", chiar daca traseul nu a fost niciodata urcat in acest fel. Din aceasta cauza, pentru ca ascensiunea sa fie cotata cat mai corect, in ultimul timp unii dintre cataratorii de top au inceput sa foloseasca gradele "H" pentru traseele care au fost urcate "head-point" (dupa lucrul cu asigurare de sus) in loc de gradele "E" (extreme) care sunt folosite pentru "on-sight".

Pentru exemplificarea sistemului de cotare britanic, voi compara doua dintre traseele pe care le-am urcat in mai 2010, cand am participat la BMC International Sea Cliff Climbing Meet in Cornwall, U.K.: Suicide Wall, E1 5c, 65 m, pe faleza Bosigran si traseul Finesse, E4 5c , 36 m, aflat pe faleza St. Loy.

Ambele trasee (pe care le-am urcat "on sight") au gradul tehnic 5c UK (F6b+), asa ca dupa sistemul de cotare pentru escalada sportiva, traseele ar avea aceeasi dificultate.

Totusi, in Suicide Wall (E1) pasul cheie de 5c (UK) - o fatza verticala cu prize mici - se trece chiar la plecarea de pe pragul pe care se regrupeaza, avand ca asigurare o nuca solida, iar in aceste conditii consecintele unei caderi sunt neglijabile.

In Finesse (E4) crux-ul este o ridicare "la echilibru", cu piciorul drept pe o priza inalta si "scursa" pana la limita aderentei si fara absolut nicio priza de mana. Miscarea se face la vreo 3-4 m deasupra singurei asigurari posibile in zona respectiva: cablul unei nuci agatat pe dupa un cristal de quartz de 2 cm (asigurarea este specificata si in descrierea traseului din ghid). Asigurarea precedenta, aflata cu 3 m mai jos, este tot una "de incredere": o bucla Dyneema de 8 mm pusa peste un colt de granit de cativa centimetri si lestata cu un friend, ca sa n-o smulga coarda.

In aceste conditii, dificultatea traseelor nu mai pare de loc aceeasi, iar capul de coarda intelege pe deplin diferenta dintre E1 si E4 !

Consideratii etice

Escalada sportiva nu este singura forma de catarare !

In mod regretabil, in frenezia amenajarii de trasee de escalada sportiva manifestata in ultimii douazeci de ani in Romania, multe dintre liniile in care s-ar fi putut folosi protectii mobile au fost transformate intr-un fel de alternativa outdoor la panoul de catarare din sala, ignorandu-se complet pluralismul disciplinelor din catarare.

In mod similar, caracterul multora dintre traseele "clasice" din peretii alpini a fost schimbat radical prin reechiparea acestora cu ancore chimice sau mecanice (retro-bolting), sub pretextul "repararii" lor.

In cele mai multe cazuri, comunitatile de cataratori din zonele respective au capatat niste trasee de escalada sportiva mediocre, lipsite de interes, dar au pierdut niste posibile provocari pentru generatiile actuale si viitoare, care ar fi avut astfel la dispozitie un teren pe care sa foloseasca tehnicile de asigurare cu protectii mobile, sa redescopere aventura si sa-si formeze un nou fel de a privi catararea.

In aceasta actiune de securizare excesiva a traseelor, care urmareste "democratizarea" catararii prin transformarea ei intr-o activitate sportiva lipsita de riscuri, se pierde din vedere impactul acestui proces asupra stancii, care este sacrificata in mod iresponsabil, desi este o resursa limitata care ar trebui protejata.

O alta consecinta negativa a tendintei de protejare cu orice pret a cataratorului este reducerea complexitatii catararii prin eliminarea unora dintre componentele ei esentiale: aventura, angajamentul, responsabilitatea. In absenta factorului mental, intensitatea efortului fizic depus devine unica masura a valorii unei ascensiuni, iar ideea de stil ajunge sa-si piarda semnificatia.

In aceste conditii, revizuirea sistemului nostru actual de valori a devenit o necesitate stringenta. Reconsiderarea modului in care interactionam cu stanca, a motivelor pentru care ne cataram si a relatiei pe care o avem cu ceilalti cataratori ar putea duce in timp la recuperarea spiritului pierdut al catararii, la impiedicarea distrugerii stancii prin montarea extensiva a protectiilor fixe si la dezvoltarea unor stiluri pure de catarare, care sa fie in ton cu practica moderna internationala.

In acest context catararea traditionala si escalada sportiva nu se exclud reciproc. Din contra, cele doua discipline pot coexista - avand fiecare propriul teren de desfasurare - singura conditie fiind ca practicantii lor sa se respecte unii pe altii si impreuna sa respecte stanca pe care se catara.

In 2012 U.I.A.A. a emis un document prin care avertizeaza asupra necesitatii ca stanca adecvata pentru catararea curata sa fie pastrata in starea ei naturala, sustinand totodata diversitatea disciplinelor din catarare:

UIAA Policy on the Preservation of Natural Rock for Adventure Climbing (PDF, eng. - 757 kB)

Locul pitoanelor este la muzeu, nu in traseele de catarare

Pitoanele se impaneaza fortat intre peretii fisurii prin baterea cu ciocanul, ceea ce duce la degradarea stancii prin spargerea marginilor fisurilor, fisurarea rocii din jur sau chiar dislocarea de bolovani. Din aceasta cauza, in ultimele decenii s-a renuntat treptat la aceste mijloace de asigurare primitive in favoarea protectiilor mobile, care nu deterioreaza stanca.

Chiar si in catararea "big wall", in care se foloseau intensiv pitoanele, curentul "clean climbing" (catarare curata, fara pitoane) aparut prin anii '70 in State a devenit etica actuala. In Yosemite se urcaacum "hammerless" (fara ciocan) trasee in careinainte nu s-ar fi intrat fara un sac de pitoane,iar in locul gradelor "A" (aid - artificial) au aparut gradele "C" (clean - curat, cu protectii nedistructive), cu care se coteaza dificultatea traseelor urcate in acest stil.

In descrierile traseelor "clasice" din muntii nostri, publicate acum multe decenii de E. Cristea, W. Kargel s. a., lista cu echipamentul recomandat pentru ascensiuni cuprindea intotdeauna ciocanul si cateva pitoane.

Probabil ca acesta este motivul pentru care multi dintre cataratorii care se angajeaza in zilele noastre intr-un asemenea traseu inca mai considera ca pitoanele sunt absolut necesare pentru parcurgerea in siguranta a liniilor respective, cu toate ca intre timp evolutia spectaculoasa a echipamentul de catarare a facut ca aceste mijloace de asigurare primitive sa devina anacronice.

Dealtfel, in Romania inca se mai spune "cataratorul X a pitonat (sau a batut) un traseu nou" in loc de "X a urcat un traseu in premiera", pentru ca arhaicele pitoane inca mai sunt folosite in rarele premiere care se mai fac prin peretii alpini (desigur, acolo unde nu se monteaza spituri...).

Mai mult, acestea sunt de obicei lasate in urma ca protectii fixe (sau ca o dovada a ascensiunii, pentru satisfacerea orgoliului cataratorului respectiv), desi nu au nicio utilitate pentru cataratorii care vor repeta traseul, pentru care este practic imposibil sa evalueze rezistenta pitoanelor intalnite pe parcursul catararii.

Cel mai probabil, utilizarea acestor mijloace de asigurare depasite este perpetuata din cauza lipsei de echipament modern si de informatii despre nivelul si metodele catararii practicate in restul lumii, iar rezultatul este ca de cele mai multe ori, fisurile in care s-ar fi putut monta protectii mobile care sa nu lase urme sunt distruse prin baterea pitoanelor.

In concluzie, atunci cand te pregatesti pentru catararea pe un traseu asa-zis "in teren de aventura", cel mai bine ar fi sa renunti la pitoane, iar in locul lor sa folosesti protectii mobile, astfel incat pe stanca sa nu ramana niciun semn al trecerii tale.

Conceptii gresite despre protectiile fixe din traseele de catarare curata

Pentru a-si ascunde incapacitatea de a se ridica la nivelul traseului sau pur si simplu din ignoranta, unii cataratori distorsioneaza principiile simple ale catararii traditionala, inventand tot felul de exceptii ale acestora sau invocand in mod convenabil reguli specifice altor stiluri de catarare sau argumente rupte din contextul lor istoric si geografic, care sa le permita montarea de protectii fixe (considerate "mai sigure") in traseele in care se pot folosi protectii mobile.

Din pacate, aceste rastalmaciri ale "restrictiilor" stilului traditional se propaga in mod folcloric printre cataratori si prin forta repetarii - si in absenta altor surse credibile de informatii - ajung adesea sa fie adoptate ca reguli valide, care legitimeaza abdicarea de la normele de etica si de la standardele stilului de catarare intentionat pentru o anumita ascensiune.

Rezultatul acestor compromisuri este in cel mai bun caz un traseu hibrid (o linie echipata partial cu protectii fixe, dar in care este necesara si montarea de protectii mobile), iar un asemenea traseu nu prea reuseste sa atraga nici pe practicantii escaladei sportive, pentru care spiturile sunt prea putine, nici pe cei care prefera catararea curata, pentru care existenta protectiilor permanente este inacceptabila.

Singura situatie din catararea curata in care montarea de spituri mi se pare acceptabila este amenajarea de ancore de rapel pentru traseele frecventate care nu au o retragere "pe sus".

Pentru coborarea din asemenea trasee, cataratorii ar fi pusi in situatia sa amenajeze ancore de rapel cu protectii mobile pe care sa le abandoneze in perete sau ar trebui sa lase in urma bucle de chinga sau de cordelina legate dupa copaci, colti de stanca sau clepsidre.

In aceste conditii, doua spituri prevazute cu inel si vopsite astfel incat sa fie cat mai putin vizibile par sa se potriveasca mult mai bine cu ideea de protejare a stancii pe care se bazeaza acest stil de catarare decat materialele ramase in perete dupa trecerea cataratorilor.

Se afirma adesea ca "montarea de protectii fixe pe traseu sau in regrupari ramane la alegerea cataratorului care face premiera traseului", dar ideea ca un catarator are libertatea sa distruga stanca dupa bunul plac nu are nimic in comun cu spiritul actual al catararii traditionale.

De fapt, aceasta regula functiona la inceputurile "alpinismului eroic" sau ale catararii big-wall, pe vremea cand singurele protectii posibile erau pitoanele sau unele modele rudimentare de ancore mecanice (i.e. pitoane cu expansiune), dar astazi ea este perimata. Inca din anii '70, odata cu raspandirea protectiilor mobile, in aceste discipline au fost adoptate normele eticii "clean climbing" care promoveaza protejarea stancii prin eliminarea protectiilor fixe, iar in prezent cei care mai recurg la mijloacele de asigurare care distrug stanca sunt acuzati de "bad style" (la fel ca in catararea trad).

O alta idee foarte vehiculata este ca "protectiile distructive (i. e. spiturile si pitoanele) sunt permise, daca au fost montate de jos in sus de catre capul de coarda, in timpul premierei traseului". Intr-adevar, in catararea traditionala capul de coarda monteaza asigurarile necesare pe masura ce se catara, dar in forma de "trad" practicata in prezent (catararea curata) protectiile folosite pot fi doar cele mobile sau naturale. Din aceasta cauza, spiturile si pitoanele - protectii permanente care deterioreaza stanca - au devenit anacronice si nu mai au ce cauta in trasee.

In plus, un spit ramane un spit, indiferent daca pentru montarea lui cataratorul a folosit o coarda legata de sus, a stat suspendat intr-un carlig cliff sau a facut eforturi sa-si mentina echilibrul pe prize, dupa cum nu are importanta daca a gaurit stanca folosind o masina de gaurit roto-percutanta sau daca a muncit o jumatate de ora cu dalta si ciocanul.

Singurul lucru care conteaza pentru cel care va repeta traseul este rezultatul actiunii: o protectie fixa montata de un catarator depasit de nivelul traseului, pe care orgoliul l-a impins sa recurga la asemenea mijloace, in loc sa renunte pentru moment la ascensiune.

Adesea, cei care monteaza spituri de-a lungul fisurilor (cum este cel din imaginea alaturata) argumenteaza ca "daca nu vrei spituri n-ai decat sa nu le asiguri", dar orice catarator stie ca simplul fapt ca ai posibilitatea de a folosi protectiile fixe montate in traseu, indiferent daca le asiguri sau nu, va scadea substantial provocarea si implicit nivelul traseului.

Uneori, montarea de protectii fixe in traseele de trad este justificata in mod ipocrit prin grija fata de ceilalti: "am montat spitul pentru ca traseul sa fie mai sigur pentru cataratorii care vor repeta traseul" sau "am batut niste pitoane ca sa vada cataratorii pe unde merge traseul".

Totusi, grija fata de ceilalti trebuie manifestata mai curand prin preocuparea de a pastra stanca in forma ei naturala, neafectata de ascensiuni (ceea ce constituie regula esentiala a catararii traditionale curate).

In definitiv, cel care vrea siguranta totala in catarare are la dispozitie structuri artificiale si nenumarate trasee de escalada sportiva complet echipate, in timp ce practicantul catararii curate va prefera angajamentul si libertatea de a fi el insusi responsabil pentru siguranta lui si a echipei de coarda in locul confortului mental oferit de protectiile permanente montate de altii.

Afirmatia ca "spiturile sau pitoanele sunt justificate, daca nu exista alta solutie" este o alta scuza lamentabila pentru coborarea traseului la nivelul cataratorului. Atunci cand dificultatile intalnite il depasesc, cataratorul are intotdeauna solutia renuntarii la ascensiune, in loc sa strice traseul prin adaugarea de protectii fixe.

Cu siguranta, mai devreme sau mai tarziu se va gasi un alt catarator care va fi capabil sa urce traseul respectiv fara sa distruga stanca, folosind doar posibilitatile de asigurare existente. Nu-i strica acestuia placerea unei ascensiuni curate!

Fisura in care tu vrei sa bati un piton poate fi amplasamentul perfect pentru o nuca "micro" sau pentru un Ball-nut, in care tu nu ai incredere, dar care pentru un alt catarator poate constitui o protectie suficient de buna.

In pasajul pe care tu vrei sa te asiguri cu un spit, un catarator mai bun decat tine ar putea sa gaseasca posibilitati naturale de asigurare, dar la fel de bine ar putea sa nu simta nevoia de protectie sau ar fi dispus sa-si asume riscuri mai mari decat cele care pe tine te paralizeaza.

In locul ancorei de regrupare cu spituri pe care vrei sa o montezi "pentru ca traseul sa fie mai sigur", un catarator mai experimentat ar putea gasi posibilitati pentru o regrupare perfect sigura folosind doar protectii mobile.

" Nu orice traseu este pentru toti cataratorii; cele mai bune trasee nu sunt democratice. (...) Asteptarea este si ea necesara; fiecare traseu are timpul lui, care nu trebuie neaparat sa fie astazi."

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (The 1972 Chouinard Catalog) (PDF, eng. - 131 kB)

Invatarea catararii libere traditionale

Tranzitia de la escalada sportiva la catararea traditionala

Initierea in catarare a multora dintre cataratorii din noile generatii a avut loc cel mai probabil in mediul controlat al unei sali de escalada, pe un panou cu prize artificiale, iar mai tarziu, primele ascensiuni pe stanca ale acestora s-au desfasurat pe trasee de escalada sportiva amenajate in asa fel incat sa se elimine (pe cat posibil...) orice risc de accidentare.

Desigur, in aceste conditii, daca totusi cataratorul se accidenteaza, vina nu poate fi a lui, ci este atribuita dupa caz, fie personalului salii de escalada care n-a luat toate masurile pentru prevenirea accidentului, fie echipatorului traseului, care n-a avut grija de siguranta sportivilor, fie celui care fila coarda (care in treacat fie spus, nu este privit ca un coechipier ci mai degraba ca un fel de accesoriu al cataratorului, care "presteaza" serviciul de a-l asigura pe acesta).

Pe parcursul unei asemenea evolutii, cataratorul sportiv capata convingerea ca traseul de catarare este un spatiu lipsit de pericole, in care capul de coarda nu are nicio responsabilitate in privinta sigurantei proprii, singura lui preocupare trebuind sa fie rezolvarea problemelor pe care le pune catararea propriu-zisa.

Mai mult, chiar si conditiile de utilizare in siguranta a echipamentului necesar sunt bagatelizate, pentru ca in principiu, tot ce ai nevoie sa stii este cum sa-ti pui hamul, cum sa te legi in coarda si cum sa treci coarda in sensul corect prin carabinierele buclelor montate pe traseu (si oricum, daca faci vreo greseala, este de datoria partenerilor tai de catarare s-o observe si sa-ti atraga atentia).

In acest fel, catararea ajunge sa inseamne doar executarea unor succesiuni de miscari gimnastice a caror complexitate este sintetizata abstract in "gradul de dificultate al traseului", iar angajamentul cataratorului se raporteaza doar la improbabilitatea perceputa de acesta pentru reusita anumitor actiuni de pe parcursul ascensiunii.

Din aceasta cauza, pentru ca un catarator format in spiritul escaladei sportive sa inceapa sa practice stilul traditional, el va trebui sa treaca printr-o perioada de tranzitie, care presupune transformari radicale ale felului in care priveste catararea.

Un asemenea catarator va trebui sa-si asume pe deplin responsabilitatea pentru siguranta sa si a echipei de coarda, in loc sa o transfere catre cel care a amenajat traseul, asa cum era obisnuit din escalada. In aceste conditii, el va fi pus in situatia sa evalueze pericole obiective pe care inainte nu avea motive sa le ia in considerare si va trebui sa se confrunte cu riscuri care prin definitie nu exista in escalada sportiva.

Pentru parcurgerea in siguranta a traseelor de catarare traditionala, cataratorul va trebui sa invete sa foloseasca diferite piese de echipament specifice acestui stil (numeroase tipuri si modele de protectii mobile, bucle din chinga si din cordelina, semicorzi etc.) pentru care va trebui sa cunoasca temeinic caracteristicile constructive, domeniul de utilizare, calitatile si limitele lor, pentru a le putea integra in mod eficient in sistemul de asigurare.

De asemenea, cataratorul care abordeaza stilul traditional va trebui sa invete sa-si distribuie atentia intre dificultatile catararii - singurul lucru asupra caruia trebuia sa se concentreze in escalada - si descoperirea posibilitatilor de asigurare, alegerea protectiilor adecvate si montarea corecta a acestora, dirijarea corzilor si alte asemenea elemente care conditioneaza siguranta si eficienta catararii.

Toate acestea afecteaza si caracterul catararii propriu-zise: daca in escalada sportiva catararea este continua si rapida, iar ascensiunea unui traseu de 20 - 25 m inseamna in general cateva minute de eforturi intense, in catararea traditionala, parcurgerea aceleiasi distante poate dura chiar si cateva zeci de minute, datorita timpului necesar pentru descoperirea liniei traseului si pentru montarea asigurarilor.

In acest caz, rezistenta si anduranta, tacticile si strategiile folosite si capacitatea de economisire a energiei printr-o tehnica de catarare cat mai eficienta devin extrem de importante pentru reusita ascensiunii, iar antrenamentul cataratorilor de trad va trebui sa fie modelat in consecinta pentru dezvoltarea acestor abilitati specifice.

O alta etapa necesara in procesul de tranzitie spre stilul traditional este invatarea tehnicilor de catarare pe fisuri. Acestea sunt folosite foarte rar in catararea sportiva, dar sunt absolut necesare in traseele de trad, care de cele mai multe ori urmeaza sisteme de fisuri care ofera posibilitati pentru montarea protectiilor mobile si pentru inaintare.

Toate aceste transformari necesare (si multe altele, pe care nu le-am enumerat aici) pot constitui tot atatea obstacole care sa impiedice iesirea din confortul mental si siguranta oferite de spiturile din traseele de escalada sportiva spre aventura, angajamentul si libertatea catararii traditionale. La aceste obstacole se adauga dificultatea procurarii protectiilor mobile, pretul ridicat al acestora si procesul de invatare necesar pentru utilizarea lor in siguranta.

Nu toti cataratorii sunt capabili sa gaseasca motivatia puternica si resursele mentale, fizice si materiale necesare pentru tranzitia la stilul traditional, dar cei care reusesc (sau macar incearca...) nu vor intarzia sa descopere satisfactii nebanuite pe masura ce acumuleaza experienta si devin responsabili pe deplin pentru siguranta si actiunile lor.

Invatarea utilizarii protectiilor mobile

Elementul definitoriu al stilului de catarare traditionala curata este folosirea protectiilor mobile, care sunt montate de capul de coarda pe masura ce se catara. Spre deosebire de escalada sportiva, descoperirea posibilitatilor de asigurare si montarea protectiilor necesita timp si consuma resurse fizice importante, iar calitatea asigurarilor si distantele dintre ele determina nivelul de angajament fizic si mental al cataratorului.

Din aceasta cauza, folosirea cat mai eficienta a protectiilor mobile este o abilitate importanta a cataratorului, care trebuie antrenata in aceeasi masura ca si forta, rezistenta, capacitatile mentale sau tehnica de catarare.

In trad, invatarea este un proces continuu. Unele lucruri trebuie sa le stii inca de la inceput, inainte de a incepe catararea in cap de coarda pe trasee, dar cele mai multe cunostinte le vei acumula in timp, pe masura ce capeti experienta in acest stil de catarare si ajungi sa te confrunti cu situatii mai complexe.

Din aceasta cauza, este bine sa nu sari etape: indiferent de nivelul pe care il ai in escalada sportiva, primele tale ascensiuni curate trebuie sa fie facute pe trasee mai scurte si mai putin dificile, in care sa te simti confortabil cu nivelul de protectie pe care ti-l ofera asigurarile mobile pe care le montezi. Pe masura ce acumulezi experienta, devii eficient in montarea protectiilor si capeti incredere in acestea, poti creste treptat dificultatea si lungimea catararii.

Inainte de a te angaja in catararea in cap de coarda a traseelor, trebuie sa inveti cum sa folosesti protectiile. Nu este un moment bun sa incerci sa descoperi cum se monteaza corect un hex sau un friend atunci cand ai antebratele "in flacari" si simti cum te scurgi de pe prize, in timp ce faci eforturi disperate sa "inventezi" o asigurare.

Pentru a te familiariza cu protectiile pe care le vei folosi in trasee, la inceput trebuie sa exersezi utilizarea lor la nivelul solului, in siguranta. Gaseste o zona la baza stancii in care sa fie suficiente fisuri si experimenteaza pozitiile in care se monteaza protectiile, directiile in care pot fi solicitate, stabilitatea lor in fisuri, felul in care se comporta protectiile atunci cand le incarci cu greutatea corpului (folosind o scarita sau un anou) si felul in care se recupereaza din fisura. Roaga un catarator cu experienta sa verifice felul in care ai montat protectiile si discuta cu el eventualele greseli pe care le-ai facut si modul in care acestea pot fi evitate.

In timpul catararii, daca trebuie sa montezi o protectie dintr-o pozitie dificila, fiecare incercare nereusita de a gasi tipul si marimea potrivita pentru fisura respectiva iti va risipi energia si iti va creste exponential sansele de a cadea inainte de a reusi sa asiguri. Din aceasta cauza, pentru a reduce numarul de incercari pentru gasirea protectiei adecvate, trebuie sa stii exact ce protectii pot fi folosite pentru diferitele forme si dimensiuni de fisuri.

Pentru aceasta, in timp ce inveti utilizarea protectiilor trebuie sa faci asocieri intre forma si dimensiunea fisurii (pe care le poti aprecia vizual sau in functie de felul in care iti intra degetele sau mana in fisura) si tipul, marimea, forma si/sau culoarea protectiei care poate fi montata in locul respectiv (de exemplu, "daca degetele intra in fisura pana la a doua articulatie si fisura se ingusteaza in jos, folosesc nuca albastra, numarul 8, iar daca pot sa fac o cheie de palma intre peretii paraleli ai fisurii folosesc friendul #2, care este cel galben").

Fixarea in memorie a acestor asocieri necesita exercitiu, dar in final poti ajunge sa ai nevoie doar de o privire sau de o cheie in fisura, dupa care sa apuci fara ezitare de pe ham exact protectia cea mai potrivita pentru fisura respectiva.

Pentru usurarea alegerii de pe ham a marimii dorite, friend-urile pot fi echipate cu carabiniere de aceleasi culori. De exemplu, Black Diamond produce setul de carabiniere Neutrino Rack Pack, colorate la fel ca friend-urile Camalot C4, iar DMM produce mai fulte seturi de carabiniere (de ex. Phantom si Spectre) in aceleasi culori ca ale friend-urilor 3CU si 4CU.

O alta metoda eficienta pentru a invata utilizarea protectiilor este sa urci ca secund pe trasee traditionale si sa observi felul in care capul de coarda a montat asigurarile.

Pentru a putea sa recuperezi protectiile, trebuie sa-ti dai seama de felul in care acestea au fost montate. Incearca sa intelegi cum au fost introduse in fisura, cum si de ce au fost pozitionate in directia respectiva, felul in care se realizeaza contactul cu peretii fisurii, de ce a fost folosita o bucla de asigurare mai lunga sau mai scurta.

De asemenea, poti invata sa montezi protectii urcand artificial (cu scarite), o portiune de traseu care ofera multe posibilitati pentru montarea protectiilor. Incarcand cu scaritele protectiile montate vei intelege modul in care functioneaza acestea si vei afla cat de bine sunt montate. In timpul catararii poti fi asigurat de sus (dar cu o bucla mai larga) sau poti urca in cap de coarda, asigurand din loc in loc si in nodurile opt facute pe o coarda dinamica ancorata de sus si pozitionata in lungul traseului.

Atunci cand folosesti protectiile pentru inaintare, acestea sunt in general solicitate doar in jos. Pentru a putea observa cum se modifica directiile solicitarilor datorita actiunii corzii, daca esti asigurat de sus este indicat sa tragi dupa tine o alta coarda, pe care sa o asiguri in protectiile montate folosind bucle de lungimi adecvate (ca si cum te-ai catara in cap de coarda), astfel incat sa limitezi frecarile si solicitarile spre exterior asupra protectiilor.

La sfarsitul traseului, tensioneaza coarda respectiva pentru a observa cum ar fi fost solicitate asigurarile in cazul unei caderi reale si pentru a verifica daca ai ales corect lungimile buclelor de asigurare.

Dupa ce ai acumulat cunostintele de baza, poti incepe sa urci in cap de coarda trasee mai usoare (cateva grade sub nivelul tau obisnuit), cu posibilitati de asigurare evidente si cu destule locuri de odihna, astfel incat sa-ti permiti sa aloci suficient timp montarii protectiilor, fara teama ca obosesti (roaga un catarator experimentat sa-ti recomande cateva asemenea trasee).

Pentru a evita asumarea de riscuri inutile, trebuie sa corelezi tot timpul dificultatea si lungimea traseului in care te angajezi cu nivelul tau de experienta in folosirea protectiilor mobile. Regula de baza este: "Nu-ti solicita niciodata la limita in acelasi timp abilitatea de a te catara pe pasaje dificile si capacitatea de a monta protectii mobile sigure".

De asemenea, poti experimenta montarea protectiilor si catarandu-te pe trasee de escalada cunoscute, cu dificultatea sub nivelul tau, care sa permita si folosirea protectiilor mobile (din pacate, asemenea trasee sunt destul de frecvente...). Asigurand spiturile aflate sub protectiile pe care le montezi, te vei putea catara oarecum in siguranta, adica la adapost de consecintele greselilor pe care ai putea sa le faci in procesul de invatare.

In aceste conditii, este indicat sa exersezi caderi in coarda in protectiile pe care le-ai montat, stiind ca daca acestea nu rezista, spitul aflat imediat mai jos o sa opreasca totusi caderea. Prin aceste exercitii vei capata incredere in protectiile mobile si in capacitatea ta de a le monta corect.

Folosirea posibilitatilor naturale de asigurare

Adeseori, in trasee exista diferite elemente naturale care pot fi folosite in locul protectiilor mobile de pe ham pentru asigurarea capului de coarda sau pentru construirea unei ancore de regrupare. Pentru asigurarea acestor protectii naturale se folosesc anouri de chinga de diferite lungimi sau bucle innodate din cordelina cu diametrul de min. 7 mm, care pot fi echipate cu o carabiniera simpla sau pot fi extinse cu o bucla de asigurare in functie de necesitati.

Atunci cand asiguri protectiile naturale trebuie sa ai grija ca anourile sau buclele de cordelina sa nu frece pe muchii ascutite care ar putea sa le taie, iar carabinierele sa nu fie solicitate in pozitii periculoase (incarcari triaxiale, coarda peste clapeta, parghie peste muchii etc.).

In timpul catararii, este posibil sa gasesti protectii naturale asigurate cu bucle de chinga sau de cordelina montate de alte echipe care au urcat traseul inaintea ta. Faptul ca o anumita protectie (clepsidra, arbust etc.) a fost folosita si de alti cataratori nu este o garantie ca aceasta este sigura. Verific-o atent inainte de a o asigura!

Buclele gasite in traseu trebuie tratate cu suspiciune, pentru ca nu poti sa stii ce materiale au fost folosite, de cat timp sunt acolo si ce incarcari mai sunt capabile sa suporte. Chiar daca chingile sau cordelinele de asigurare par a fi in stare buna, inlocuieste-le cu altele noi!

Pietre incastrate

Bolovanii sau pietrele incastrate in fisuri sunt printre cele mai frecvent intalnite protectii naturale. Prin trecerea unui anou din chinga sau a unei bucle de coarda/cordelina peste acestea obtii de regula o asigurare solida.

Inainte de a folosi pietrele incastrate trebuie sa verifici rezistenta si stabilitatea lor in fisura:

roca din care este formata piatra incastrata trebuie sa fie solida si compacta (sa nu fie poroasa, sa nu aiba fisuri sau gauri), iar suprafatele zonelor de contact cu peretii fisurii trebuie sa fie suficient de mari pentru a nu se sfarama sub actiunea fortelor dinamice care apar in cazul unei caderi.

piatra trebuie sa fie bine fixata intre peretii fisurii, astfel incat sa nu se deplaseze sau sa se roteasca atunci cand este solicitata in cazul unei caderi in coarda.

piatra trebuie sa nu fie incastrata intre stanca si un bolovan instabil care ar putea fi dislocat sau o placa subtire care s-ar putea sparge.

Clepsidre

Pe unele tipuri de roca (calcar, gresie) pot fi gasite in mod frecvent "clepsidre", doua gauri care comunica in interiorul stancii ca un tunel in miniatura, care pot constitui asigurari solide si multi-directionale.

Rezistenta clepsidrelor este determinata de marimea sectiunii de roca dintre gauri si de proprietatile mecanice ale rocii respective. Daca o asigurare "Abalakov" (care practic este tot o clepsidra) folosita in catararea pe gheatza poate suporta o incarcare de pana la 10-12 kN, o sectiune de roca solida de marime similara ar trebui sa reziste mai mult. Soliditatea unei clepsidre ramane totusi la aprecierea cataratorului.

Asigurarea in clepsidre se face prin trecerea unui anou din chinga sau a unei bucle de cordelina prin interiorul lor. In cazul in care gaurile sunt mici, introducerea buclei de asigurare poate fi dificila. In acest caz se impinge bucla in interiorul uneia dintre gauri, apoi se foloseste carligul unui extractor de nuci pentru a trage chinga pe cealalta parte a clepsidrei.

Portiunea pe care se afla cusatura anoului este mai rigida si poate fi impinsa mai usor printr-o clepsidra ingusta, daca orificiul acesteia nu este prea meandrat.

Coltii de stanca

Un colt de stanca poate fi folosit pentru asigurare daca legatura lui cu restul stancii este solida, fara fisuri, are sectiune suficient de mare, iar roca respectiva are rezistenta mecanica mare. Asigurarea unui asemenea colt se face cu ajutorul unui anou din chinga trecut peste varful lui si rezemat cat mai aproape de baza.

Daca dispui de un anou suficient de lung, acesta se poate pune pe dupa coltul de stanca, se aduc capetele in fatza si se trece un capat al anoului prin celalalt, pentru a forma un latz.

Lungimea anoului trebuie sa fie suficient de mare, astfel incat unghiul pe care il face chinga in dreptul carabinierei de asigurare sa nu fie mai mare de 90 de grade (daca unghiul este prea mare, trebuie sa folosesti un anou mai lung).

In caz contrar, tensiunea indusa in chinga in cazul unei caderi ar putea creste in mod inutil, ceea ce duce la scaderea rezistentei efective a asigurarii. Diagrama din stanga arata variatia tensiunilor care apar in anou pentru o anumita incarcare, la diferite valori ale unghiului dintre chingi.

In cele mai multe cazuri aceste asigurari functioneaza doar pentru incarcari gravitationale (in jos), motiv pentru care la legarea buclelor de asigurare peste coltii de stanca trebuie luat in considerare efectul miscarilor corzii asupra stabilitatii buclei de asigurare folosite.

O metoda eficienta de fixare a asigurarii pe pozitie este folosirea unui nod glisant pe anoul de chinga (imaginea din dreapta). Nodul poate fi facut cu usurinta cu o singura mana, iar dupa strangerea lui in jurul coltului de stanca, bucla de asigurare nu va mai fi sensibila la miscarile corzii.

Acest nod poate fi folosit si pentru asigurarea formatiunilor stancii care au margini pozitive (forma de ciuperca) sau sectiuni ingustate care vor mentine anoul pe pozitie.

O alta metoda folosita pentru a impiedica ridicarea anoului de pe coltul de stanca este lestarea acestuia cu cateva piese de echipament mai grele (friend-uri mari, hex-uri etc.) de care te poti lipsi pe restul lungimii de coarda. Carabiniera cu piesele respective se prinde pe anou sub carabiniera de asigurare, iar greutatea lestului va tractiona anoul in jos, fixandu-l pe pozitie (imaginea din stanga).

Copaci si arbusti

Copacii si arbustii intalniti in traseu pot constitui asigurari solide daca indeplinesc cateva conditii esentiale:

Au diametru suficient de mare (personal, consider ca diametrul minim este de 12-15 cm)

Nu sunt uscati (se verifica daca au frunze, daca au muguri sau lastari verzi etc.)

Tulpina nu are zone putrezite, scorburi sau crapaturi (atentie, acestea pot aparea si la copacii care nu sunt uscati !)

Au radacini adanci in fisuri sau intr-o brana cu pamant destul de mare si stabila (pentru verificare, copacii subtiri trebuie scuturati energic)

Asigurarea copacilor se va face cu bucle de chinga de latime mai mare sau cu anouri dublate, astfel incat suprafata de contact sa fie cat mai mare pentru a nu deteriora scoarta, ceea ce ar putea duce la uscarea copacului. Buclele de asigurare se vor pozitiona cat mai aproape de baza tulpinei, pentru a reduce bratul de parghie.

Celelalte tipuri de protectii curate: Protectii pasive Protectii active

Echipamentul necesar pentru ascensiunile in stil traditional

Meniul paginii

Echipamentul individual Alegerea corzilor Alegerea protectiilor Buclele de asigurare Ordine si eficientaIn esenta lor, stilurile de catarare nu difera chiar atat de mult. Indiferent de stilul adoptat, actiunea decurge cam in acelasi fel: capul de coarda se catara asigurat de catre secund, iar pe masura ce inainteaza trece coarda prin niste protectii, care au rolul sa opreasca eventualele caderi.

Totusi, echipamentul folosit difera destul de mult in functie de stilul ales pentru parcurgerea unui anumit traseu. Astfel, daca pentru urcarea oricarui traseu de escalada sportiva pot fi folosite aceleasi materiale (o coarda simpla, 10-15 bucle de asigurare si echipamentul personal: ham, papuci de catarare, sac de magneziu), in catararea traditionala o mare parte din echipament va diferi de la un traseu la altul, in functie de specificul fiecarei linii in parte.

Din aceasta cauza, o etapa absolut necesara in pregatirea fiecarei ascensiuni in stil traditional va fi alegerea echipamentului necesar in functie de informatiile obtinute despre traseul respectiv in faza de identificare si de studiere a liniei pe care se va desfasura catararea.

Echipamentul individual

In catararea libera traditionala, echipamentul "standard" al cataratorilor - cel care se foloseste in toate traseele, indiferent de caracteristicile acestora - trebuie sa satisfaca cerinte specifice si din aceasta cauza este diferit de cel folosit in celelalte stiluri.

Intr-un traseu de trad de mai multe lungimi, in care va trebui sa stai destul de mult in regrupari, vei avea nevoie de un ham confortabil, cu centura mai lata si bine capitonata.

Buclele pentru picioare trebuie sa poata fi ajustate in functie de grosimea hainelor pe care le porti, iar chingile elastice de la spate trebuie sa fie detasabile pentru a putea raspunde "chemarilor naturii" fara sa-ti scoti hamul.

De asemenea, este important ca hamul sa aiba suficiente bride pentru organizarea echipamentului de care ai nevoie in traseu, de regula cel putin cate doua pe fiecare parte.

In imaginea din stanga este un ham Elite Syncro Ziplock fabricat de firma englezeasca Wild Country, care fiind conceput special pentru catararea trad corespunde tuturor cerintelor enumerate mai sus.

Fiecare membru al echipei de coarda trebuie sa aiba un dispozitiv de asigurare (si carabiniera cu siguranta aferenta) care sa poata fi folosit si pentru rapel. Acesta va fi compatibil cu diametrul corzilor folosite, astfel incat sa permita manevrarea lor cu usurinta, dar sa produca o franare eficienta a corzilor in cazul caderii cataratorului asigurat.

Pentru asigurarea secundului sunt recomandate modelele cu autoblocare cum sunt Petzl Reverso si Black Diamond ATC-Guide din imaginea alaturata. In plus, acestea pot fi folosite si pentru urcarea pe coarda (simpla sau dubla) in combinatie cu un nod autoblocant (Prusik, Machard etc.).

Cataratorii trebuie sa poarte casti de protectie care sa-i apere atat de caderile de pietre, cat si de loviturile care se pot produce in cazul caderilor in coarda.

De asemenea, fiecare catarator va avea cateva carabiniere cu siguranta pentru auto-asigurarea in regrupare cu ajutorul corzilor, bucle de cordelina pentru nodurile autoblocante pentru asigurarea in rapel sau pentru urcarea pe coarda in situatii de urgenta si un extractor de nuci pentru recuperarea protectiilor. Atunci cand coborarea din traseu se face in rapel, echipa va avea nevoie de cordelina sau chinga si de un cutit pentru taierea acestora la lungimile necesare (si eventual cateva zale rapide) pentru a construi ancore de rapel.

Papucii de catarare folositi pentru escalada sau bouldering (de ex. modelul nr. 1 din imaginea alaturata) sunt ganditi sa fie incaltati doar pe durata scurta a catararii pe un asemenea traseu, asa ca accentul nu este pus pe confort, ci pe performanta.

Catararea traditionala este mult mai lenta decat escalada, pentru ca descoperirea posibilitatilor de asigurare si montarea protectiilor necesita mai mult timp, la fel ca si recuperarea asigurarilor de catre secund. Din aceasta cauza, intr-un traseu de mai multe lungimi de coarda, care poate sa dureze mai multe ore, este de preferat sa folosesti papuci de catarare ceva mai comozi decat cei pentru escalada, pe care sa ii poti pastra in picioare un timp indelungat. (Desigur, pentru traseele de trad scurte cu dificultate tehnica ridicata, papucii performanti raman totusi cea mai buna alegere).

Atunci cand iti alegi papucii pentru traseele lungi de trad este indicat sa te orientezi catre un model cu talpa mai rigida si mai putin arcuita, iar marimea acestora trebuie aleasa astfel incat sa fie suficient de stramti cat sa nu-si piarda eficienta, dar destul de largi cat sa nu produca disconfort (trebuie sa tii totusi cont si de felul in care se comporta papucii in timp: modelele din piele se largesc pana la 1 - 2 numere, in timp ce papucii din materiale sintetice se muleaza putin pe picior dar nu se largesc aproape deloc). De asemenea, poate fi util ca papucii sa fie ceva mai inalti, astfel incat gleznele sa fie protejate atunci cand faci chei de picioare in fisurile largi (un asemenea model este La Sportiva TC Pro - nr. 2 din imaginea alaturata).

In traseele foarte lungi, secundul poate cara un rucsac de capacitate mica/medie (15 -30 l) in care vor fi transportate apa si mancarea, lampile frontale pentru cazul in care ascensiunea se prelungeste prea mult, echipamentul care nu este necesar pe anumite lungimi si eventual incaltamintea pentru coborarea pe poteca, o trusa de prim ajutor si hanoracele de ploaie.

In traseele mai scurte, un bidon cu apa si eventual incaltamintea pentru retragere pot fi prinse cu o carabiniera pe ham, iar pentru transportul "trusei de urgenta" (un cutit, o frontala de dimensiuni mici, doua bucle de cordelina, o bricheta etc.) se poate folosi buzunarul inchis cu fermoar al unui sac de magneziu.

Alegerea corzilor

Alegerea tipului, diametrelor si lungimilor corzilor de asigurare pentru un anumit traseu se face tinand cont de caracteristicile liniei respective: sinuozitatea, inclinatia stancii, calitatea asigurarilor posibile si distantele dintre acestea, distantele dintre pozitiile de regrupare, posibilitatile de retragere etc. Acesti factori pot impune folosirea unei corzi simple sau a unei perechi de semicorzi, iar cele doua sisteme de asigurare au caracteristici diferite care trebuie sa fie foarte bine cunoscute si intelese. Pe piata exista si "corzi gemene", dar acestea nu sunt recomandate pentru catararea libera traditionala, ci mai curand pentru traseele alpine si pentru catararea pe gheatza.

Corzile simple au de regula diametre cuprinse intre 9 si 10,5 mm si sunt marcate cu "1", semicorzile sunt ceva mai subtiri (8 - 9 mm) si sunt marcate cu "", iar corzile gemene au in general diametre de 7,5 - 8 mm, sunt marcate cu doua cercuri intersectate si se trec impreuna prin toate asigurarile (nu se folosesc separat ca in cazul semicorzilor).

In ultimul timp au aparut pe piata corzi care indeplinesc conditiile pentru mai multe standarde, acestea putand fi folosite ca semicorzi, corzi simple sau chiar si gemene, dar personal, eu prefer corzile specializate, care de obicei au caracteristici mai bune pentru scopul pentru care au fost concepute (consider ca utilizarea unei singure corzi pentru toate aplicatiile este o solutie de compromis potrivita mai curand in cazul unei urgente decat pentru folosirea in mod permanent).

Coarda simpla

Traseele de catarare traditionala in care te poti folosi o coarda simpla sunt cele caracterizate prin:

Linie directa, fara schimbari mari de directie care sa induca frecari mari in coarda. Schimbarile de directie a corzii pot aparea totusi si in traseele care au linii directe. In aceste cazuri, trebuie sa ai grija sa folosesti bucle de asigurare de lungimi adecvate acolo unde este necesar (imaginea din dreapta) pentru a compensa deviatiile care pot aparea in traseul corzii si care ar putea afecta stabilitatea protectiilor sau ar putea produce frecari nedorite in sistem.

Posibilitati de asigurare solide. In general, corzile simple au o forta de soc de 7 - 9 kN atunci cand sunt noi si ceva mai mult dupa o folosire intensiva. Din aceasta cauza, fortele care actioneaza asupra asigurarilor in cazul unei caderi intr-o coarda simpla pot ajunge sa fie destul de mari, ceea ce face sa fie problematica folosirea protectiilor cu rezistenta mai mica de 8-10 kN.

Retrageri "pe sus" sau care sa nu necesite rapeluri mai lungi decat jumatatea lungimii corzii folosite.

Corzile duble (semicorzi)

In celelalte cazuri, in care linia traseului are schimbari frecvente de directie (adica in cele mai multe dintre traseele de catarare traditionala), este recomandata folosirea corzilor duble (numite si semicorzi), care ofera avantaje importante fata de corzile simple:

Fiecare semicoarda se asigura pe o linie proprie, cat mai directa, reducand astfel frecarile si influenta corzii asupra asigurarilor. In principiu, fiecare semicoarda se asigura in protectiile montate pe partea ei, avand grija sa nu se incruciseze cu cealalta.

Acest sistem iti permite rezolvarea optima a unor probleme care ar putea aparea in cazul folosirii unei corzi simple. De exemplu, inainte de o traversare scurta, poti asigura doar una dintre semicorzi, iar dupa traversare o poti asigura doar pe cealalta, evitand astfel schimbarile de directie a corzii de la capetele traversarii sau extinderea asigurarilor cu bucle foarte lungi care ar mari inaltimea de cadere. In plus, pe parcursul traversarii secundul va fi asigurat de sus cu una dintre semicorzi, limitandu-se astfel pendularea acestuia in cazul unei caderi.

Daca pe o portiune din traseu protectiile sunt coliniare - de ex. daca se parcurge o fisura verticala - semicorzile se vor asigura alternativ (daca intregul traseu este rectiliniu, este mai indicata folosirea unei corzi simple).

Semicorzile au forta de soc redusa si din aceasta cauza solicitarile care apar in asigurari in cazul caderii sunt mult diminuate. Pentru a folosi acest avantaj, semicorzile trebuie asigurate separat (nu se asigura ambele semicorzi in aceeasi protectie). In caz contrar, forta de soc ar creste cu 25-30 % (conform specificatiilor firmei producatoare de corzi Beal) ceea ce ar produce o incarcare suplimentara importanta a asigurarilor.

Folosirea a doua semicorzi permite rapeluri lungi, ceea ce poate fi foarte folositor la coborarea sau retragerea fortata din traseu.

Existenta a doua corzi de asigurare creste siguranta in cazul frecarii acestora pe muchii ascutite in timpul unei caderi sau in cazul caderilor de pietre. Aceste incidente ar putea produce cu usurinta deteriorarea sau chiar taierea unei corzi, dar este mai putin probabil ca ambele corzi sa fie afectate simultan.

Totusi, semicorzile au si unele dezavantaje: impreuna pot fi ceva mai grele decat o coarda simpla, se pot incurca mai usor in regrupare, sunt mai putin rezistente la uzura decat corzile simple, iar datorita diametrului mic (8-9 mm), anumite dispozitive de asigurare nu asigura o franarea eficienta in cazul caderii unui catarator sau la coborarea in rapel.

De asemenea, semicorzile au alungire dinamica mai mare decat corzile simple, ceea ce poate duce la marirea distantei de cadere. (In aparenta, specificatiile fabricantilor arata alungiri dinamice similare, dar in testul pentru corzi simple se foloseste un corp cu masa de 80 kg, iar semicorzile se testeaza doar cu 55 kg).

Din aceasta cauza, in zonele in care inaltimea de cadere ar putea sa constituie o problema (fetze cazute, zone cu praguri sau brane etc.), este mai indicat sa folosesti o coarda simpla. Daca totusi traseul este prea sinuos si esti nevoit sa folosesti semicorzi, incearca sa faci regrupari mai dese, pentru a limita alungirea dinamica a acestora, care este proportionala cu lungimea corzii desfasurate.

Forta de soc

Pentru alegerea corzilor folosite in traseele de trad, o caracteristica importanta care trebuie luata in considerare este forta de soc maxima pe care acestea o transmit cataratorului atunci cand este oprita o cadere. Aceasta forta este caracteristica fiecarui model de coarda in parte si este garantata de catre fabricant, iar masurarea ei se face pentru caderea cu factor 1,77 a unui corp rigid cu masa de 80 kg (sau 55 kg in cazul semicorzilor) in conditiile stabilite prin standardele UIAA-101/EN-892.

Pentru corzile simple moderne, forta de soc maxima este de obicei cuprinsa in intervalul 7-9 kN, iar pentru semicorzi fortele masurate sunt de regula in intervalul 4,8-6 kN. Pentru catararea libera traditionala sunt recomandate corzile ale caror specificatii arata o valoare cat mai mica a acestei forte, pentru reducerea solicitarilor care actioneaza asupra protectiilor in cazul caderilor in coarda.

Un catarator incarcat cu echipament cantareste de obicei mai mult de 80 kg, iar acesta va cadea doar intr-una dintre cele doua semicorzi, care sunt testate cu o masa de numai 55 kg. Cu toate acestea, semicorzile pot fi folosite in siguranta in catararea traditionala.

Fabricantul de corzi Beal explica pe site-ul firmei: "in practica, o semicoarda care rezista la 5 caderi cu 55 kg va fi capabila sa reziste 2 caderi cu 80 kg, ceea ce este considerat suficient de sigur pentru acest tip de coarda, care nu este folosit pentru a opri in mod repetat asemenea caderi pe un singur fir".

Totusi, forta de soc maxima este doar un indicator orientativ al elasticitatii corzii. In testele efectuate in laborator, sunt eliminate cat mai multe variabile, astfel incat cantitatea de energie generata prin caderea masei de proba sa fie absorbita integral de coarda, dar in conditiile reale din catarare, fortele dinamice generate prin oprirea caderilor sunt mult mai reduse decat cele obtinute prin simularea caderii pe standul de proba.

Diferenta se justifica prin amortizarile suplimentare care apar in sistem datorita frecarilor din dispozitivul de asigurare, inertiei corpurilor cataratorilor, energiei disipate prin strangerea nodurilor, elasticitatii buclelor de asigurare si anourilor de egalizare a ancorei etc.

Unele cercetari recente, care iau in calcul amortizarile din sistem (de ex. studiul lui Craig Connally, citat de John Long in cartea Climbing Anchors, 2nd edition), ajung la concluzia ca fortele maxime care pot aparea in asigurarea cea mai de sus, care este cea mai solicitata in cazul caderii capului de coarda, sunt cuprinse in intervalul 5,5 8,5 kN. Cele mai multe dintre protectiile folosite in catararea libera traditionala sunt capabile sa reziste acestor forte, cu conditia sa fie montate corect, in roca solida.

Valoarea fortei de soc specificate de fabricant pentru un model de coarda este cea masurata la primul test, intr-o coarda noua. Pe parcursul urmatoarele caderi, repetate la interval de 5 minute, coarda isi mai pierde din elasticitate, motiv pentru care forta masurata va creste progresiv pana la atingerea rezistentei maxime a corzii, cand se produce ruperea acesteia.

In practica, dupa o cadere se lasa timp corzii sa-si recapete elasticitatea, iar la urmatoarea cadere forta de soc transmisa de coarda va avea valori relativ apropiate de cele normale. Totusi, efectul caderilor suportate de coarda se cumuleaza in timp, iar aceasta devine din ce in ce mai rigida, ceea ce produce cresterea fortei de soc si implicit cresterea solicitarilor asupra asigurarilor si asupra cataratorilor. In aceasta situatie, este indicat sa inlocuiesti coarda respectiva, chiar daca teaca acesteia nu prezinta semne de uzura pronuntata.

Alegerea protectiilor necesare pentru ascensiune

Posibilitatile de asigurare difera in functie de zona, de tipul de roca sau de particularitatile traseului, insa multi cataratori fac greseala de a lua cu ei in fiecare traseu tot echipamentul de care dispun, in ideea ca "nu stii niciodata de ce ai nevoie". De multe ori, in regrupare sau la sfarsitul ascensiunii, acestia isi dau seama ca au folosit doar o mica parte dintre protectiile grele si voluminoase pe care le-au carat cu truda prin pasajele dificile de catarare.

Pentru a nu repeta aceasta greseala, inainte de a intra intr-un traseu trebuie sa-ti alegi cu grija protectiile necesare pentru ascensiune, iar pentru aceasta vei folosi informatiile pe care le-ai adunat despre linia traseului si despre posibilitatile de asigurare.

Rack-ul folosit pentru o anumita ascensiune va fi format din protectiile care au caracteristicile constructive si marimile cele mai potrivite pentru tipul de roca pe care se desfasoara traseul si pentru dimensiunile de fisuri pe care le-ai identificat pe linia respectiva. Preventiv, la acestea vei adauga si cateva protectii mai mari sau mai mici de care crezi ca ai putea avea nevoie, pentru ca unele dintre fisuri pot fi mai largi decat pareau atunci cand le-ai vazut de jos, iar in traseu pot exista posibilitati de asigurare pe care nu le-ai observat de la sol. De asemenea, in traseele de mai multe lungimi trebuie sa prevezi niste protectii suplimentare pentru amenajarea ancorelor de regrupare.

Pentru alegerea echipamentului te poti baza si pe experienta ta din alte trasee din zona (de obicei, in acelasi perete tipul asigurarilor nu difera mult de la un traseu la altul) sau pe informatiile primite de la alti cataratori care au urcat traseul respectiv.

Tabelul alaturat cuprinde impresiile mele despre eficienta protectiilor pe care le folosesc in mod curent pentru cele trei tipuri de roca pe care m-am catarat mai mult in ultimul timp. Protectiile sunt "notate" cu asteriscuri dupa cum urmeaza: *** - foarte bune, ** - acceptabile, * - nerecomandate.

In principiu, indiferent de tipul de roca, am intotdeauna pe ham nucile DMM Wallnuts, care sunt suplimentate adesea de DMM Alloy Offset, iar pentru fisurile mai largi folosesc marimile #9-11 de nuci Rocks de la Wild Country sau setul de hex-uri DMM Torque Nuts

In anumite trasee, posibilitatile de asigurare impun folosirea unor protectii pasive mai specializate (de ex. Tricams pentru alveolele din conglomerat) sau adecvate deschiderilor neobisnuite de fisuri din traseu: Microstoppers si Brass Offsets pentru fisurile foarte inguste din rocile mai dure, Big Bros pentru fisuri foarte largi etc.

Daca in traseu sunt necesare friend-uri mici, prefer Metolius Master Cams, care sunt mai flexibile si au capul mai ingust decat celelalte modele, iar aceste caracteristici le fac ideale pentru montarea in alveolele sau fisurile neregulate din conglomerat sau din anumite varietati de calcar.

Daca roca este suficient de dura, iar in traseu sunt fisuri inguste cu pereti paraleli pentru care friend-urile pe care le am sunt prea mari (si in care nu pot monta nuci micro), folosesc setul de CAMP Ball Nuts.

Pentru ca ma catar frecvent pe calcar, al carui coeficient de frecare cu metalul camelor este destul de scazut, daca am nevoie de friend-uri medii-mari folosesc DMM 4CU sau Wild Country Helium Friends, care au unghiul de atac al camelor de 13,75 grade, ceea ce le ofera mai multa "priza" la peretii fisurilor.

Pentru catararea pe granit sau conglomerat, care au granulatie mare si sunt mult mai aderente, am folosit pana nu demult un set de Black Diamond Camalot C4, care sunt mai flexibile si au un raport de expansiune mai mare, dar din cauza unghiului de atac de 15 grade acestea nu prea sunt eficiente in fisurile cu peretii lustruiti de apa intalnite frecvent in calcar, asa ca am renuntat la ele.

Pentru traseele foarte lungi, in care nu stii ce te asteapta, vei avea pe ham doar echipamentul necesar pentru urmatoarea lungime de coarda si pentru regruparea de la capatul ei, iar celelalte protectii, de care crezi totusi ca ai putea avea nevoie mai sus, vor ramane in rucsacul secundului.

In fiecare regrupare vei alege din nou tipul, dimensiunile si numarul protectiilor necesare in continuare, in functie de posibilitatile de asigurare observate pe lungimea urmatoare de coarda.

Daca preferi sa urci asigurat cu o coarda simpla iar pentru retragere folosesti o cordelina pentru dublarea inaltimii rapelurilor (metoda este descrisa in sectiunea "Coborarea din traseu"), aceasta poate fi folosita si pentru aprovizionarea cu echipament pe anumite lungimi in care nu poti aprecia necesarul de protectii (de exemplu atunci cand nu vezi continuarea traseului deasupra unui tavan).

Pentru aceasta, in loc sa lasi cordelina in sacul secundului, poti sa legi un capat al ei de ham (in acest scop, unele hamuri chiar sunt prevazute cu o bucla la spate), iar atunci cand ajungi in situatia sa ai nevoie de niste protectii pe care le-ai lasat in regrupare, poti sa le ceri de la secund si sa le tragi sus cu cordelina.

Totusi, daca distanta dintre pozitia respectiva si regrupare este deja mai mare decat jumatatea lungimii cordelinei, sunt sanse sa nu poti folosi aceasta metoda decat o singura data, pentru ca in acest caz secundul trebuie sa dea drumul capatului sau, iar daca traseul are o linie oblica sau surplombanta poate fi foarte dificil sa trimiti cordelina inapoi la secund pentru re-aprovizionare.

Buclele de asigurare

In catararea traditionala, datorita dispunerii neregulate a posibilitatilor de asigurare fata de directia de inaintare, de cele mai multe ori protectiile trebuie sa fie extinse pentru a se evita schimbarile de directie ale corzilor, care produc efecte nedorite.

Pentru aceasta se folosesc in mod obisnuit bucle "expres" asemanatoare celor folosite in escalada - dar ceva mai lungi (25-30 cm) si mai flexibile decat acestea - si anouri de diferite lungimi, echipate cu cate una sau doua carabiniere. Cel mai frecvent folosite sunt anourile de 60 cm, dar in anumite trasee pot fi utile si cateva anouri de 120 cm (sau chiar mai lungi) sau bucle de cordelina de min. 7 mm pentru asigurarea unor protectii naturale (bolovani incastrati, copaci cu diametru mai mare, colti de stanca etc).

Este de preferat ca buclele de aceeasi lungime sa aiba aceeasi culoare a chingii si/sau a carabinierelor, care sa difere de la o dimensiune la alta, pentru a usura alegerea lor de pe ham.

De asemenea, este bine sa ai pe ham si cateva carabiniere simple, care pot fi folosite pentru egalizarea protectiilor cu rezistenta mica (de ex. nuci micro), asigurarea anourilor montate pe protectiile naturale, pentru montarea in opozitie a protectiilor pentru asigurarile multidirectionale, egalizarea ancorei de regrupare etc.

Datorita fortelor mari care apar in cazul caderilor, cablurile protectiilor sau urechile eventualelor pitoane sau spituri folosite in traseu pot produce bavuri (muchii ascutite) pe interiorul carabinierelor folosite pentru asigurare. Daca o asemenea carabiniera va fi folosita ulterior pentru asigurarea corzii, bavurile ar putea produce scamosarea sau chiar ruperea tecii acesteia.

Din aceasta cauza, buclele de asigurare trebuie sa aiba carabiniere dedicate pentru protectie si pentru coarda. Pentru a se distinge usor, acestea vor avea culori diferite sau vor fi marcate cu banda adeziva sau prin alte metode.

In cazul in care se folosesc anouri deschise, iar carabiniera pentru coarda este fixata pe pozitie cu un inel din cauciuc (1), in anumite circumstante apare pericolul de desprindere accidentala a acesteia. Astfel, daca se intampla ca chinga sa fie trecuta prin carabiniera (2), se ajunge in situatia in care carabiniera este detasata de anou si este sustinuta doar de inelul din cauciuc (3).

In mod evident, aceasta pozitie a carabinierei (care poate trece neobservata in momentul folosirii buclei) va face ca rezistenta asigurarii sa fie nula. Din aceasta cauza, se impune o verificare atenta a buclelor inainte de folosire sau renuntarea la inelul de cauciuc.

Pentru a oferi mai multe posibilitati de utilizare (dar si pentru a putea fi purtate pe ham), anourile de 60 cm pot fi scurtate prin triplarea chingii. In aceasta forma, anourile pot fi folosite ca bucle scurte de 20 cm sau se pot extinde la intreaga lungime, in functie de necesitati.

Pentru triplarea anourilor se procedeaza ca in imaginea din dreapta: carabiniera de jos se trece prin cea de sus (1), apoi se prinde de bucla formata de anou (2) pentru a se obtine o bucla de asigurare extensibila (3).

Pentru extinderea anoului, se scot oricare doua dintre cele trei bucle de chinga din carabiniera de jos si se trage de bucla ramasa (este indicat totusi ca aceasta sa fie bucla pe care se afla cusatura anoului, pentru a preveni incurcarea chingii).

In traseele cu schimbari frecvente de directie, in care pentru asigurare vei folosi preponderent anouri lungi, acestea pot fi purtate in banduliera. Anourile de 60 cm se trec direct peste cap, iar ce