SCHIŢĂ DE PORTRET PENTRU LUCIAN TĂMAŞ

Despre Lucian ştiu că este un poet timid şi, în acelaşi timp,

energic, fin observator al clipei şi veşnic bruscat de sentimente, dar asta

nu pentru că l-aş fi cunoscut vreodată. Poeziile x) lui, evadate din cercul

sinelui către lumea de afară îl trădează, mai bine spus îi alcătuiesc ad-hoc

un reuşit portret. Spargerea cercului, subintitulată Călător pe

autostrăzile himerei, este o delicată carte de identitate cu care poetul îşi

ia inima în dinţi, debutînd.

În călătoria sa, tînărul gata să explodeze „în cînt” certifică

întâlnirea de graţie cu poezia – cea care-i „alăptează” generoasă „verbul

vertebrat”, impulsul pornirii la drum. Totul se datorează minunii că,

uneori, „poemul / e muntele pe care / nefiind profet / nu reuşesc să-l mişc”.

Conform acestei stări a lucrurilor, fiecare vers este un pas zvâcnit pe

drumul pavat din belşug cu afecte: „spaimele / fiecărei vîrste”, dragostea

tăcută, gustul fraged al libertăţii, emoţiile naşterii şi morţii; pentru că

„Nimic nu poate / înlocui / sentimentul”. Poeziile lui Lucian Tămaş,

coloane de impulsuri, susţin că nici o altă formă nu este mai pregătită să

muşte „din momeala / otrăvită a cuvîntului”. Îngîndurarea poetului vine de

la o realitate şocantă, uşor de părăsit în schimbul lumii himerelor, faţă de

care „Timpul a stat / în depărtare”.

În acelaşi timp şi un straniu grafician (cu suite abstracte îşi

însoţeşte, grijuliu, cartea), Lucian creează imagini puternice – vocalele sale

lovesc şi se retrag automat, lăsînd în urmă o dîră de efecte vizual-sonore

pe care cititorul, facă-se voia lui, le va diseca pe îndelete. Tînărul poet, un

maestru al provocărilor, energic precum furioasele sale versuri, îşi

continuă drumul. Simultan, „O literă taie / cu sălbăticie / beregata unui

vers izolat // furios / un alt vers // zdrobeşte ceafa radioactivă / a literei //

(între literă şi vers / se dă o luptă / pe viaţă / şi pe moarte) // echipajele de

ordine / ale poemului / intervin cu promptitudine / fragedă o inimă

pulsează / în îmbulzeala primordială” (Echipajele de ordine ale

poemului). Cititorului i se expune nudă o riguroasă disciplină lirică – nici

o silabă în plus, nici o imagine comună: „Clipa sedimentează / imagini

frînte / imagini nude / naufragiază / în propriu-i sînge / clipa / ca încleştare

/ poetică”.

Pentru Lucian TĂMAŞ începe un lung şir de evadări lirice pentru

că va veni clipa cînd, lăsînd în urmă cercul gata spart, îşi va da seama că se

află într-un altul, de fapt într-o lume a cercurilor concentrice în care

guvernează ceea ce Liviu Antonesei numea, în cartea sa de poeme,

„Căutarea căutării”. Ocazia ce ţine în viaţă talentul unui poet? –

permanenta întindere a mîinii către „mărul de aur”, „fructul / păcatul ce

ne-a / adus izgonirea” şi ne provoacă mereu de atunci emoţia reîntoarcerii.

Singurul lucru pe care trebuie să-l urez tînărului poet Lucian TĂMAŞ este

bun venit pe „autostrăzile himerei”!

LĂCRĂMIOARA LUPAŞCU

x) Lucian Tămaş, Spargerea cercului sau călător pe autostrăzile himerei,

Editura „Panteon”, 1993