Kinetotrapie curs IIA

Kinetoterapia

Anul II, semestrul I, 2 ore curs/săptămână, 2 ore lucrări practice

Nr.crt. curs Lp1. Istoric, definitii Bilant articular si testare

musculara2. Bazele fizice si anatomice

ale kinetologiei.

Recuperarea mobilitatii

soldului3. Bazele fiziologice ale

kinetologiei

Recuperarea forţei

musculare şi a stabilităţii

şoldului4 Controlul motricităţii.

Coordonarea mişcării

voluntare

Recuperarea mobilităţii

genunchiului

5 Bazele fiziopatologice ale

recuperării kinetice.

Recuperarea forţei


genunchiului6 Tehnici, exerciţii, metode

kinetologice. Generalităţi,

clasificare. Tehnici

anakinetice


gleznei şi piciorului

7 Tehnici kinetice dinamice şi

statice

Recuperarea forţei


gleznei şi piciorului8 Exerciţiul fizic terapeutic.

Bazele procedurale : poziţia

de start şi mişcarea


umărului

9 Tipurile de contracţii

musculare. Tehnici de FNP

Recuperarea forţei


umărului10 Elemente facilitatorii şi

inhibitorii în exerciţiul fizic

terapeutic


cotului

11 Metode kinetologice – Recuperarea forţei

clasificare. Metoda Bobath. musculare şi a stabilităţii

cotului12 Metoda Kabat Recuperarea mobilitatii

pumnului şi mâinii13 Metode speciale Recuperarea forţei


pumnului şi mâinii.14 Metode speciale –

manipulări şi tracţiuni

Recuperarea kinetică a

coloanei vertebrale15 Hidrokinetoterapia, terapia

ocupaţională

test

Anul II, semestrul II, 2 ore curs/săptămână, 2 ore lucrări practice

Nr.crt curs Lucrarări practice1 Evaluarea clinică în

kinetologie

Kinetoterapia în PSH

2 Evaluarea clinică în

kinetologie

Recuperarea cotului post-

traumatic3 Obiectivele kinetologiei.

Definiţii. Relaxarea.

Recuperarea mâinii rigide

4 Corectarea posturii şi

aliniamentului corpului.

Kinetoterapia în coxartroză

5 Creşterea mobilităţii

articulare

Recuperarea ăn şoldul post-

traumatic6 Tehnici de crştere a forţei

musculare

Recuperarea în gonartroză

7 Tehnici de creştere a forţei

musculare

Recuperarea genunchiului

post-traumatic8 Tehnici de creştere a

rezistenţei musculare.

Creşterea coordonării,

controlului şi echilibrului.

Kinetoterapia în SA

9 Tehnici de corectare a

deficitului respirator.

Kinetoterapia în scolioze

10 Tehnici de reeducare

respiratorie

Recuperarea kinetică a

lombosacralgiei

2

11 Gimnastica de corectare a

deficitului respirator

Recuperarea HDL operate

12 Antrenamentul la efort Kinetoterapia în hemiplegie13 Reeducarea sensibilităţii Kinetoterapia în paraplegie14 Kinetoprofilaxia Recuperarea kinetică în

neuropatiile periferice15 Kinetoprofilaxia Test

3

S1. C1. Introducere, definiţii, istoricul dezvoltării ştinţifice.

• Kinetologia sau kinesiologia termen introdus de către Dally în 1857,

pentru a denumi “ştiinţa sau studiul mişcării”. Kl sau Ks este ştiinţa mişcării

organismelor vii şi a structurilor care participă la aceste mişcări.

• Kinetologia medicală este disciplina care se ocupă cu studiul

structurilor şi mecanismelor neuro-musculare şi articulare care asigură

omului activităţi motrice normale, înregistrând, analizând şi corectând

mecanismele deficitare. Din această definiţie se desprind aspectele care

alcătuiesc Kl:

• aspectul ştiinţific teoretic: studiul structurilor şi mecanismelor

neuro-musculare şi articulare. În cadrul acestei ştiinţe s-au dezvoltat direcţii

de cercetare, capitole, individualizate ca subdiscipline:

• # biomecanica (kinetologia mecanică) care realizează analiza fizică a

mişcării, aplicarea legilor fizice ale mişcării la activitatea fizică a omului,

studiind raporturile stabilite între structură şi funcţie (forma articulaţiei şi tipul

de mişcare pe care o realizează, geometria muşchiului şi forţa lui, impactul

anormalităţilor structurale dobândite sau înnăscute asupra mişcării);

• # fiziologia exerciţiilor care reprezintă aplicarea cunoştiinţelor de

fiziologie la studiul mişcării umane: răspunsurile funcţionale immediate şi

adaptările generate în timp la nivelul diverselor aparate şi sisteme, generarea şi

consumul energiei în activitatea fizică, limitele performanţei fizice, oboseala,

nivelul de fitness, etc.

• # comportamentul psihomotor care studiază rolul şi mecanismele

SNC în procesele de comandă şi execuţie a mişcărilor voluntare

• evaluarea: înregistrând, analizând. Evaluarea globală reprezintă

aprecieri sintetice ale stării aparatului NMAK. (ADL). Evaluarea alinierii şi

posturii corpului analizează relaţiile stabilite între alinierea segmentelor corpului

ca întreg şi eficienţa funcţiei locomotorii. Evaluarea mersului reprezintă un

câmp de analiză deosebit de important în patologie.

4

• aspectul practic: corectând mecanismele deficitare, (kinetoterapia).

• Aspectele activităţii fizice de bază care au evoluat de-a lungul

dezvoltări filogenetice sunt: postura, locomoţia, manipularea .

• Postura este activitatea fizică ce menţine poziţia corpului, raportul

acestuia cu mediul ambient şi raportul între segmentele sale.

• Locomoţia este activitatea fizică ce schimbă permanent raportul între

organism şi mediul înconjurător.

• Manipularea este activitatea fizică ce permite mobilizarea sau/şi

utilizarea obiectelor din mediu.

• S1.C2. Bazele fizice si anatomice ale kinetologiei.

• Cinematica este studiul mişcării în sine iar studiul forţelor aplicate

corpului este denumit cinetică.

• Mişcarea este un eveniment produs în spaţiu şi timp. Corelarea

elementului timp cu spaţiul generează noţiuni ca viteză şi velocitate. Analiza

mişcării trebuie să ţină seama de poziţie, viteză şi velocitate.

• Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul lui în spaţiu, adică faţă de

alte obiecte. Un obiect, corp imobil nu îşi modifică acest raport, pe când unul

mobil şi-l modifică.

• Viteza este mărimea scalară a vectorului velocitate şi arată cât de

repede se realizează mişcarea dar nu arată direcţia în care se realizează.

• Velocitatea este mărimea vectorială care arată cât de repede şi în ce

direcţie se mişcă obiectul, corpul, deci, cu ce viteză şi unde îşi schimbă poziţia

acesta. Velocitatea nu este doar viteză ci şi direcţie de deplasare.

• Acceleraţia este raportul dintre variaţia velocităţii şi a timpului

• Mişcarea lineară (translarea) este deplasarea unui obiect în spaţiu în

aşa fel încât toate părţile, punctele lui au aceeaşi deplasare ca mărime.

5

• Mişcarea angulară (rotarea) este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa

fel încât fiecare parte a lui execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a

celorlalte puncte. Mişcarea angulară realizează unghiuri între poziţia iniţială a

segmentului şi cea finală a lui.

• Mişcarea de rotaţie a unui segment al corpului este mişcarea circulară

realizată în jurul propriului ax.

• Mişcările corpului uman şi ale segmentelor lui sunt şi de tip liniar şi

angular cât şi de tip mixt, caz în care se numeşte mişcare planară. Dacă mişcarea

planară se realizează în mai multe planuri se numeşte mişcare generală şi este

tridimensională.

• Forţa este un agent care produce sau tinde să producă o schimbare în

starea de repaus sau mişcare a unui corp. Forţa este un vector caracterizat prin :

mărime, direcţie şi punct de aplicare. O forţă care acţionează asupra unui corp

produce mişcarea sau deformarea lui.

• Relaţia dintre forţă şi mişcare a fost analizată de Newton care a definit

legile mişcării.

• legea inerţiei: orice corp rămâne în starea de repaus sau mişcare liniară

uniformă dacă nu intervine o forţă din afară care să îi schimbe starea. Masa

reprezintă măsura cantitativă a inerţiei

• legea acceleraţiei: schimbarea momentului corpului corpului este

proporţională cu forţa aplicată şi are loc în direcţia în care vectorul forţă

acţionează. Momentul este cantitatea de mişcare a unui corp la un moment dat.

• legea acţiunii şi a reacţiunii: orice acţiune determină o reacţiune egală

şi de sens contrar.

• La nivelul corpului uman au fost descrise 8 tipuri de forţe:

• greutatea corporală;

• reacţia solului;

• reacţia articulară;

• forţa musculară;

6

• presiunea intra abdominală;

• rezistenţa fluidă;

• forţa elastică;

• forţa inerţială.

• Evaluarea funcţiei motorii a corpului trebuie să aibă în vedere aceste

forţe, iar programul kinetoterapic trebuie să cuprindă corectarea tuturor forţelor

care sunt deficitare.

S1.C3. Bazele anatomice şi fiziologice ale kinetologiei.

Sistemul NMAK este alcătuit din 3 componente:

• sistemul nervos care asigură comanda pe baza informaţiilor aferente;

• sistemul muscular care primeşte comanda şi asigură forţa motrică;

• sistemul osteo-articular care segmentează corpul permiţând mişcarea

în anumite limite şi direcţii.

Sistemul NMAK este interconectat cu celelalte aparate şi sisteme ale

organismului: cardio-vascular, respirator, etc.

Elementul evidenţiabil al motricităţii este ARTICULAŢIA care poate fi

considerată ca unitatea structurală şi funcţională a sistemului NMAK.

Elementele structurale ale ei sunt:

• osul (capetele osoase)

• cartilajul

• ligamentul,

• tendonul

• sinoviala

• muşchiul

• receptorul senzitiv

• neuronul motor

7

OSUL asigură suportul mecanic şi pârghia oricărui segment care se

mişcă. Este un rezervor de ioni de calciu şi fosfor şi un organ hematopoetic prin

măduva hematogenă găzduită în canalul osos.

Unitatea structurală de bază este OSTEONUL sau sistemul haversian

alcătuit dintr-un canal central în care se află vase de sânge şi filete nervoase şi

care este incojurat de lamele concentrice de matrice mineralizată. Orientarea

sistemelor haversiene este dată de traiectoria principalelor presiuni exercitate

asupra osului.

Osul este un organ dinamic aflat într-o continuă remodelare realizată de

2 procese biologice: de distrugere efectuată de osteoclaste şi de refacere

efectuată de osteoblaste. Intervenţia kinetoterapeutică asupra osului îmbracă

următoarele aspecte:

• profilaxia;

• momentul începerii exerciţiului fizic, respectiv a mersului

după o fractură;

• influenţele negative ale kinetoterapiei intempestive asupra

osului la pacienţii vârstnici cu osteoporoză, asupra osului cu infecţie sau

incomplet calusat.

CARTILAJUL acoperă suprafeţele osoase care alcătuiesc o

articulaţie diartrodială şi este de tip hialin. Este un material vâsco-elastic

ce îşi poate modifica grosimea în funcţie de presiunea exercitată care

modifică repartiţia apei din structură. Este o structură avasculară care se

hrăneşte din lichidul sinovial şi din osul subcondral. Cartilajul este o

structură neregenerabilă, leziunea este ireversibilă şi cicatrizarea este

prealizată cu ţesut fibros.

Raportul dintre patologia cartilaginoasă şi kinetoterapie are 3 aspecte:

• menajarea încărcării articulare în cazul articulaţiilor

portante: purtatul bastonului, scăderea ponderală, evitarea

ortostatismului prelungit şi/sau a poziţiilor vicioase sau stereotipice;

8

• profilaxia degradării cartilaginoase prin mobilizări articulare

şi scăderea încărcării articulare;

• conservarea congruienţei articulare prin antrenarea

stabilităţii musculare pentru a evita uzura cartilaginoasă la nivelul

articulaţiilor instabile.

ARTICULAŢIA este ansamblul elementelor moi prin care sunt

unite două sau mai multe oase vecine. Articulaţia are 2 funcţii

importante: permite mişcarea unui segment faţă de altul şi transmite

forţa de la un segment la altul.

După modul de unire al capetelor articulare se descriu trei categorii de

articulaţii:

1. articulaţiile fibroase (sinartroze) în care unirea se face prin ţesut

conjunctiv fibros, capetele articulare având o congruenţă aproape

completă, ex: suturile craniene.

2. articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze) în care unirea se face prin

fibrocartilagiu şi au un oarecare grad de mobilitate, de ex: simfiza

pubiană, sincondrozele care sudează oasele ce compun coxalul,

3. articulaţiile sinoviale (diartrozele) sunt articulaţii cu posibilităţi

de mişcare amplă în mai multe direcţii. În funcţie de forma

capetelor osoase se descriu mai multe tipuri de diartroze:

• artrodiile (articulaţii plane în care mişcarea este

mai mult de alunecare);

• enartroze (o suprafaţă articulară este concavă şi

cealaltă este convexă şold, umăr);

• articulaţiile cilindroide (balamale), cum este cotul

• articulaţiile elipsoide care au un condil (genunchi);

• articulaţii selare (suprafaţa articulară este concavă

într-o direcţie şi convexă în alta).

9

CAPSULA ARTICULARĂ este un ţesut conjunctiv fibros aflat în

continuarea periostului prins ca un manşon de epifizele osoase, periost, dar nu şi

de cartilaj. Capsula delimitează cavitatea virtuală articulară şi toate structurile

aflate în interiorul ei sunt structuri intra-articulare: ligamentul rotund al şoldului,

ligamentele încrucişate ale genunchiului.

SINOVIALA este o membrană conjunctivo-histiocitară care tapetează

pe interior capsula articulară. Asemenea capsulei articulare şi membrana

sinovială are o vascularizaţie şi o inervaţie bogată.

Cavitatea articulară este sediul unor leziuni patologice cu implicaţii

funcţionale. Obiectivele kinetoterapiei se referă la :

• menţinerea mobilităţii articulare

• posturarea de menţinere sau redresare a alinierii segmentelor

• scăderea încărcării articulare.

TENDONUL (structura conjunctivă care leagă muşchiul de os) şi

LIGAMENTUL (structura care uneşte părţi osoase între ele) sunt elemente

structurale care au elemente comune mai multe decât de diferenţiere.

Proprietatea biomecanică principală a acestor structuri este valoarea variabilă a

raportului stres/strain (tensiune=încărcare/deformare), respectiv STRES

reprezintă raportul între forţa de tracţiune şi mărimea suprafeţei de secţiune a

ţesutului tracţionat, iar STRAIN este raportul dintre gradul de alungire,

deformare a ţesutului faţă de lungimea lui iniţială.

Patologia obişnuită a acestor structuri este inflamatorie şi post-

traumatică.

MUŞCHIUL este structura care converteşte energia dinamică rezultată

din alimente în energie fizică, devenind elementul motor al mişcării.

Sub raport anatomo-funcţional muşchii sunt:

10

1. muşchi tonici, în general extensorii, sar o singură articulaţie, sunt

antigravitaţionali, au tendoane late, se contractă lent şi obosesc

greu.

2. muşchii fazici, în general flexorii, sar 2 articulaţii, au tendoane

lungi, se contractă rapid şi obosesc repede.

Muşchiul este un obiectiv central al kinetoterapiei, existând metodologii

pentru fiecare din aceste obiective.

COMPONENTA NERVOASĂ este structura cea mai complexă care

elaborează şi comandă realizarea mişcării. Corpul celular al motoneuronilor se

găseşte fie în creier (neuronul motor central), fie în substanţa cenuşie medulară

(neuronul periferic). Motoneuronul medular reprezintă calea efectorie comună

finală a întregului SNC.

RECEPTORUL SENZITIV este un element fără de care nu poate fi

conceput acest sistem al articulaţiei unice. După localizare receptorii pot fi:

extero-, intero-, proprioceptori. După funcţie pot fi: mecanoreceptori,

termoreceptori, fotoreceptori, presoreceptori, chemoreceptori, nociceptori.

Histologic aceşti receptori pot fi terminaţii nervoase libere sau terminaţii

încapsulate.

Fusul muscular este un receptor specializat localizat în muşchi

S1.C4. Controlul motricităţii.

Prin control motor se înţelege modalitatea de reglare a mişcării şi de

ajustare dinamică posturală. Controlul motor reprezintă controlul creierului

asupra mişcării voluntare, conştiente. El comportă 4 momente principale:

• motivaţia determinată de condiţia mediului exterior sau interior care

informează SNC, respectiv sistemul limbic, de apariţia unei necesităţi.

• ideea sistemul limbic informează cortexul senzomotor, cerebelul,

ganglionii bazali, nucleii subcorticali asociativi, şi generează conexiuni

suprasegmentare care se finalizează în comanda mişcării.

11

• programarea este conversia unei idei într-o schemă de activitate

musculară. Programul cuprinde toţi parametrii necesari: muşchii implicaţi,

mărimea forţei dezvoltate, amplitudinea mişcării, durata ei. Programarea

mişcărilor este realizată de către cortexul motor, cerebel şi ganglionii bazali.

Comanda este transmisă prin căile motorii descendente spre măduvă.

• execuţia reprezintă transmiterea specifică şi mereu aceeaşi a comenzii

de la măduvă la muschi.

Controlul motor se dezvoltă de la naştere în 4 etape: mobilitatea,

stabilitatea, mobilitatea controlată şi abilitatea. Prin aceleaşi etape se realizează

şi recuperarea în cazul deficitelor motorii apărute în cursul vieţii.

• Mobilitatea reprezintă posibilitatea de a iniţia şi realiza o mişcare pe

toată amplitudinea ei fiziologică.

• Stabilitatea este capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale,

antigravitaţionale şi poziţiile mediane ale corpului sau altfel spus posibilitatea

realizării unei contracţii normale, simultane a muşchilor din jurul unei articulaţii

(cocontracţie). Stabilitatea se realizează prin 2 procese: 1. reflexele tonice

posturale menţin contracţia în zona de scurtare a muşchiului contra gravitaţiei

sau a unei rezistenţe; 2. cocontracţia crează stabilitatea în posturile de încărcare

şi menţine corpul în poziţie dreaptă.

• Mobilitatea controlată este posibilitatea de a realiza mişcări în timpul

oricărei posturi de încărcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate,

de a rota capul şi trunchiul în jurul axului longitudinal în timpul acestor posturi.

• Abilitatea este nivelul cel mai înalt al controlului motor care ajută

persoana să manipuleze şi să exploreze mediul înconjurător. Abilitatea este

capacitatea de a mişca segmentele în afara posturii sau locomoţiei.

Controlul motor se realizează în cadrul circuitului senzitivo-motor

stabilit între periferie – creier – muşchi:

1.Receptorii periferici culeg informaţia din mediu.

12

2. informaţia călătoreşte prin nervul senzitiv spre măduvă.

3. sinapsa dintre nervul senzitiv periferic cu neuronul senzitiv medular.

4. căile senzitive se încrucişează, trecând controlateral.

5. căile senzitive urcă spre talamus.

6. sinapsa în talamus cu traseu spre cortexul senzitiv, cerebel.

7. informaţia ajunge în cortexul senzitiv şi determină semnal pentru

cortexul motor.

8. apare comanda motorie care după încrucişare se îndreaptă spre baza

creierului.

9. căile descendente motorii din măduvă conduc semnalul spre

motoneuronul medular.

10 sinapsa cu motoneuronul medular.

11. de la motoneuron porneşte eferenţa motorie.

12. la nivelul sinapsei neuromotorii semnalul ajunge în muşchi.

Căile motorii

La nivelul sinapsei neuro-musculare ajunge axonul motoneuronului

alpha din coarnele anterioare ale măduvei spinării. Se descriu 2 tipuri de

motoneuroni alpha ai căror axoni au viteze diferite a influxului nervos:

• α1 fazici cu viteză mare de conducere

• α2 tonici

Activitatea musculară este de 2 feluri:

1. activitatea tonică – posturală, reflexă, reprezentată de tonusul

muscular de repaus aflat sub comanda reflexelor medulare

prin intermediul buclei gamma şi a motoneuronului alpha şi

tonusul muscular postural şi de atitudine aflat sub control

reflex medular, cerebelos, extrapiramidal, al formaţiunii

reticulate.

2. activitatea voluntară rezultată din combinaţia sinergică a

factorilor senzitivi şi motori. Nu există nici o activitate

motorie voluntară fără o pregătire tonico – posturală a

13

segmentului care urmează să se mişte şi nici o mişcare

voluntară nu se desfăşoară fără ca schimbările posturale să nu

o . urmeze.

Controlul motor se materializează în 3 procese: controlul muscular,

coordonarea şi echilibrul.

Controlul muscular se referă la activarea unui grup limitat de UM ale

unui singur muşchi fără a fi activaţi şi alţi muşchi. Rezultă din acţiunea etajelor

superioare asupra asupra motoneuronilor alpha şi controlul este unul de tip

direct. Calea acestui control este o cale excitatorie fără influenţe inhibitorii.

În kinetoterapie controlul muscular este foarte important în primele

etape ale recuperării neuromotorii. Învăţarea controlului muscular precis

necesită antrenament care se adresează strict mobilizatorului primar care este

muşchiul agonist al mişcării. Educarea sau reeducarea mobilizatorilor primari

cer concentrarea şi participarea pacientului care trebuie să fie relaxat, cooperant,

să înţeleagă ce i se spune, să fie odihnit şi să nu i se distragă atenţia, să fie aşezat

într-o poziţie de echilibru şi relaxare iar pe traiectul arcului de mişcare să nu aibă

durere. La primul semn de oboseală antrenamentul încetează. Perturbarea

propriocepţiei şi/sau a telerecepţiei îngreunează sau exclud realizarea

antrenamentului.

Metodele de antrenare a controlului motor sunt:

1. stretch-reflexul care realizează contracţia muşchiului după

întinderea rapidă a tendonului. Se foloseşte în leziunea de

neuron motor periferic.

2. tehnici de facilitare proprioceptivă constau în crearea unor

supraimpulsuri de la o cale inter-neuronală la alta pentru a

scădea rezistenţa sinaptică şi a atinge pragul de stimulare. Se

foloseşte în leziunile neuronului motor central.

3. tehnici de facilitare exteroceptivă prin excitaţia cutanată

(metoda Rood) deasupra muşchiului lezat care întăreşte

stretch – reflexul.

14

4. activarea imaginativă se referă la concentrarea în gând asupra

activităţii musculare. Pacientul poate fi ajutat prin efectuarea

voluntară a mişcării controlaterale sau prin efectuarea pasivă

a mişcărilor.

5. antrenarea percepţiei contracţiei se referă la conştientizarea

contracţiei cel mai simplu prin opunerea unei rezistenţe la

mişcare.

6. electrostimularea neuromusculară selectivă la nivelul

punctului motor.

Coordonarea este procesul ce rezultă din activarea unor scheme de

contracţii ale mai multor muşchi cu forţe, combinări şi secvenţe apropiate şi cu

inhibiţii simultane ale tuturor celorlalţi muşchi, altfel spus să se obţină o mişcare

lină, continuă, cu o forţă adecvată pentru executarea unei acţiuni. Coordonarea

unei acţiuni musculare este sub controlul cerebelului şi fixată într-o engramă în

sistemul extrapiramidal. Engrama nu conţine numai activităţi musculare ci şi

inhibiţii.

Echilibrul (controlul postural) este abilitatea de a menţine sau a

mobiliza corpul fără a cădea sau de a menţine linia gravitaţională în interiorul

poligonului de sprijin. Stabilitatea este proprietatea de a-şi recâştiga echilibrul

fără a cădea după ce acesta a fost preturbat.

S1. C5. Bazele fiziopatologice ale recuperării kinetice

Kinetologia profilactică are ca obiectiv menţinerea condiţiilor fiziologice

ale sistemului NMAK. Când aceste condiţii sunt alterate ele devin obiectul de

activitate al kinetoterapiei şi/sau al recuperării funcţionale. Fiziopatologia

elementelor care alcătuiesc sistemul NMAK justifică, direcţionează şi determină

tehnicile, metodele şi obiectivele terapeutice şi recuperatorii ale kinetologiei.

Cunoaşterea şi inţelegerea modificărilor fiziopatologice care stau la baza

suferinţei unui pacient permit efectuarea unei prescripţii adecvate, motiv pentru

15

care voi prezenta mecanismele fiziopatologice care pot fi influenţate prin

kinetoterapie.

1. ARTICULAŢIA poate genera deficit NMAK prin pierderea

stabilităţii şi/sau a gradului de mobilitate al celor 2 segmente

adiacente. Toate structurile articulare şi periarticulare pot genera

aceste 2 perturbări funcţionale. Din perspectiva fiziopatologică

aceste perturbări pot fi cauzate de: prezenţa durerii, inflamaţia

ţesuturilor, pierderea integrităţii aparatului capsulo-ligamentar,

pierderea congruenţei suprafeţelor articulare osoase, pierderea

funcţiei musculare. Aceste modificări pot genera: redoare sau

ankiloză articulară, dificultăţi în menţinerea unei posturi şi/sau

aliniamentului corect corporeal, dificultăţi de mers sau în abilitatea

de a executa gesturi.

Redorile sunt limitări patologice ale mobilităţii articulare. Unele redori pot fi

congenitale şi de la început sunt de domeniul chirurgiei corectoare. Redorile

dobândite fac obiectul de lucru al kinetotrapeutului. Redorile dobândite pot fi

generate de:

• Leziuni tegumentare şi ale ţesutului celular subcutanat

(cicatrici keloide) beneficiază de kinetoterapie, unele dintre ele fără

corectare chirurgicală prealabilă.

• Leziuni ale aponevrozelor trebuie mai întâi corectate

chirurgical şi apoi pot beneficia de kinetoterapie ex. maladia Dupuytrene.

• Leziunile capsulo-ligamentare care produc redori sunt cel

mai adesea post-traumatice şi post-inflamatorii dar şi alterări de vârstă,

stări vasculotrofice locale reflexe (algoneurodistrofia simpatică reflexă). În

aceste situaţii se poate efectua kinetoterapie la început pasivă apoi activă.

• Leziunile sinoviale apar ca urmare a inflamaţiei care

generează: reacţie lichidiană, hiperplazie a membranei, procese

16

fibroadezive, cicatrici fibroase, toate jenând mişcarea care poate fi

recuperată prin kinetoterapie.

• Leziunile cartilaginoase şi osoase sunt de obicei ireversibile.

Consecutiv lezării cartilajului suferă şi osul subcondral (leziuni

proliferative – exostoze, osteofitoze sau distructive - osteoliza) care prin

durere şi deformări determină redoare sau ankiloză. Fracturarea capetelor

osoase lasă sechele severe pentru mobilitatea articulară mai ales daca nu

sunt corectate ortopedico-chirurgical şi în perioada instabilităţii focarului

de fractură kinetoterapia este contraindicată.

• Procesul de retracţie adaptare este o stare anatomo-

funcţională complexă care cuprinde toate structurile din jurul unei

articulaţii imobilizate timp îndelungat. Într-o primă etapă se pierde

elasticitatea ţesuturilor după care se diminuă şi celularitatea lor şi se

adaugă organizarea edemului difuz.

• Leziunile musculotendinoase limitează mişcarea într-o

articulaţie prin contractura sau retractura musculară.

Anchilozele sunt pierderi definitive ale mişcărilor dintr-o articulaţie uneori fiind

evoluţia unor procese care au determinat redori alteori fiind rezultatul voit

terapeutic. Anchilozele pot fi fibroase când solidarizarea capetelor articulare se

face prin ţesut fibros (PR) sau osoase când solidarizarea se face prin ţesut osos

(SA).

Mobilitatea articulară exagerată reprezintă inversul redorilor şi este cauzată

de rupturi ligamentare, elongaţii tendinoase, hipotonii musculare. Kinetoterapia

acţionează pe elementul muscular atunci când poate fi tonifiat.

2. MUSCHIUL are o importanţă deosebită în realizarea mişcării, unii

autori considerând că depăşeşte importanţa articulaţiei. Stările

fiziopatologice care împiedică executarea unei mişcări normale,

suple, elastice într-o articulaţie sunt: atrofia, retractura, distrofia şi

oboseala musculară.

17

Atrofia musculară de imobilizare apare într-un muşchi cu inervaţia păstrată

dar care a fost pus în imposibilitatea de a funcţiona (ap. gipsat). Deoarece în

această situaţie nu se produc perturbări structurale, refacerea prin kinetoterapie

este promptă şi demonstrează efectele kinetoterapiei.

Retractura musculară reprezintă creşterea rezistenţei musculare la mişcarea

pasivă. Trei termeni corespund mai mult sau mai puţin acestei definiţii:

retractura, contractura şi spasticitatea, reprezântând o stare de tensiune

contractilă a unui muşchi striat în repaus. Spasticitatea este o rezistenţă excesivă

a muşchiului produsă prin leziune a neuronului motor central.

Contractura musculară este definită ca scurtarea muşchiului sau menţinerea

unei tensiuni musculare, dureroasă sau nu, reversibilă sau fixă, paroxistică sau

permanentă. Din punct de vedere clinic se descriu 3 tipuri de contracturi:

• Contractura antalgică, de apărare, care blochează o articulaţie

dureroasă. Este un reflex nociceptiv care merge pe căile polisinaptice

exteroceptoare şi creşte activitatea motoneuronului alpha. Ea este o

contractură secundară unei cauze patologice de vecinătate şi deci, trebuie

respectată până la îndepărtarea cauzei.

• Contractura algică este o contractură primară, autoîntreţinută printr-

un feed-back pozitiv, cu punct de plecare muşchiul. Stimularea senzitivă

intensă a unui muşchi izolat poate fi originea unei contracturi lente şi

dureroase. Stimularea poate fi produsă de către o stare de ischemie, un

hematom, o ruptură de fibre musculare, un depozit calcar.

• Contractura analgică este un termen generic care desemnează 3

tipuri diferite de contractură:

a. miostatică apărută când un segment de membru este imobilizat într-o

poziţie de scurtaremusculară. Iniţial acest tip de contractură este

reversibilă, dar după mai multe săptămâni devine ireversibilă.

b. miotatică este suportul spasticităţii

c. Contractura congenitală este produsă prin mecanisme centrale şi

periferice (artrogripoză).

18

Retractura musculară este o contractură pe cale de organizare sau deja

ireversibilă caracterizată prin diminuarea sarcomerelor şi dezvoltarea

ţesutului conjunctiv cu elasticitate scăzută. Retracturile musculare vechi,

reale nu beneficiază de kinetoterapie întru cât există riscul ruperii musculare.

Multe cazuri sunt la limita dintre contractură şi retractură şi permit

kinetoterapia pentru obţinerea supleţii mişcării articulare şi capacităţii de

contracţie musculară.

Distrofia musculară este denumirea generică dată unor boli degenerative

ale muşchiului striat, condiţionate genetic, cu evoluţie lent progresivă.

Tulburarea musculară crează grade diferite de insuficienţă musculară, de la

forme simple până la forme care sunt incompatibile cu activitatea musculară,

motiv pentru care exerciţiul fizic trebuie început precoce. Programele

kinetice nu urmăresc creşterea forţei sau a rezistenţei musculare ci

menţinerea lor la valoarea existentă.

Oboseala musculară este o stare fiziopatologică constând în incapacitatea

muşchiului de a se contracta, de a executa un travaliu muscular. Nervul

trimite impulsuri, dar muşchiul este slab prin scăderea rezervelor de substrat

energetic al contracţiei. Oboseala musculară este inversul rezistenţei

musculare. Creşterea rezistenţei musculare duce şi la întârzierea apariţiei

oboselii musculare.

3. COMPLEXUL NERV – MUŞCHI produce tulburări ale

sistemului NMAK cum sunt: spasticitatea, rigiditatea, hipotoniile

musculare şi atonia de denervare.

Spasticitatea este rezistenţa excesivă a unui muşchi striat opusă la întindere

pasivă şi care este cauzată de o leziune centrală. Celelalte situaţii de rezistenţă

crescută la întindere sunt contracturi – retracturi musculare. Spasticitatea

alterează calitatea mişcării voluntare, încetineşte iniţierea mişcării, scade forţa

de contracţie. Mecanismul de producere al spasticităţii este încă în discuţie.

Sistemul piramidal are acţiune inhibitorie asupra reflexelor miotatice medulare

prin medierea buclei gamma. Scăparea de sub control a buclei gamma determină

19

creşterea excitabilităţii motoneuronilor alpha tonici. Exagerarea reflexului

miotatic duce la apariţia spasticităţii. Pentru recuperarea acestor stări de

spasticitate se folosesc tehnici de facilitare neuro-proprioceptive.

Rigiditatea este tot o hipertonie musculară, diferenţiată clinic de spasticitate. La

baza rigidităţii (spasticităţii extrapiramidale) stă tot exagerarea reflexului

miotatic. Recuperarea se face folosind aceleaşi metode şi tehnici ca pentru

spasticitatea piramidală.

Hipotoniile musculare cu mecanism neuro-muscular sunt produse prin

deprimarea reflexului miotatic de către factori locali sau superiori care generează

influxuri inhibitorii spre bucla gamma sau blocări ale căilor facilitatorii spre

motoneuronii alpha tonici. Corectarea hipotoniilor musculare din cursul multor

boli, mai ales neurologice, este posibilă prin tehnici şi metode de lucru kinetice.

Atrofiile de denervare sunt situaţia extremă a hipotoniilor musculare, când

muşchiul este complet privat de influxul nervos trofic prin lezarea neuronului

motor periferic undeva pe traiectul lui. Prin denervare muşchiul pierde din

volum, pierde treptat unităţile contractile şi apare fibroza şi infiltraţia grăsoasă.

4. NERVUL este implicat şi în sindroamele hipokinetice,

hiperkinetice sau akinetice.

Sindroamele hipokinetice determinate de leziuni leziuni ale neuronului motor

central sau ale celui periferic sunt obiectul de lucru al kinetoterapiei

recuperatorii.

Sindroamele hiperkinetice sunt mai puţin accesibile kinetoterapiei. Ele se

datoresc abolirii funcţiei normale a structurilor extrapiramidale care generează

pierderea inhibiţiei motorii şi apariţia mişcărilor involuntare, hiperkinezii:

convulsii, tremurături, coree, mişcări atetozice. Unele din afecţiunile care

evoluează cu hiperkinezii pot beneficia pot de kinetoterapie pentru unele

obiective.

Sindroamele diskinetice sunt tulburări ale motilităţii voluntare produse de

alterarea mecanismelor de reglare: o contracţie tonică trecătoare a unui grup

muscular implicat de obicei într-un act motor profesional: crampa scriitorului, a

20

pianistului, etc. Aceste sindroame au la bază reflexe condiţionate patologice,

depinzând de activitatea nervoasă superioară. Sindroamele diskinetice

beneficiază de kinetoterapie.

Tulburările de coordonare a mişcărilor voluntare sunt reprezentate de:

apraxie, ataxie şi discoordonare.

Apraxia este o tulburare la nivelul de organizare a schemelor motorii. Pacientul

ştie şi ar putea face face mişcarea dar nu o poate face când i se solicită, deşi

spontan o realizează. Apraxia beneficiază de tehnici de recuperare kinetice.

Ataxia este o tulburare motoripe de coordonare a direcţiei, intensităţii, preciziei,

vitezei, limitelor unei mişcări voluntare, astfel încât mişcarea este inadecvată

scopului propus. Unele ataxii beneficiază de kinetoterapie.

Discoordonarea este o tulburare polimorfă generată de leziuni ale sistemului

senzitiv, motor sau de reglare a mişcării.

S1. C6 - 7. Tehnici, exerciţii, metode: definiţii, clasificare.

Table 1 clasificarea tehnicilor kinetologice

Tehnicile

kinetologice

Anakinetice

imobilizareaPosturarea

Kinetice

Statice

Contracţia izometricăRelaxarea musculară

Dinamic

e

active

reflexevoluntar

ă

liberăActivo-

pasivăActvă cu

rezistenţă

Pasive

tracţiuniSub anesteziePură asistatăAutopasivăMecanică

Pasivo-activăPrin manipulare

21

A. Tehnici anakinetice.

Kinetologia are 2 aspecte fundamentale şi aparent opuse: kinezia

(mişcarea) şi anakinezia (lipsa mişcării). Repausul este considerat ca o lipsă de

mişcare, antonimul mişcării, dar în realitate în cursul repausului se produce

activitate psiho-senzorială şi neuro-vegetativă. Anakinezia se defineşte prin

suprimarea mişcării articulare şi a contracţiei musculare voluntare.

Tehnicile kinetologice sunt clasificate după acest aspect în: th.

anakinetice şi th kinetice. În grupul th anakinetice sunt incluse imobilizarea şi

posturarea.

1. imobilizarea este o tehnică anakinetică ce constă în menţinerea mai

mult sau mai puţin prelungită a intregului corp sau doar a unui segment în

nemişcare, cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate. Imobilizarea suspendă

mişcarea articulară şi contracţia musculară voluntară dar conservă contracţia

tonostatică responsabilă de tonusul muscular.

1.1. imobilizarea de punere în repaus se aplică în unele boli grave (IM),

arsuri, traumatisme, fiind generală dar incompletă, şi în cazul unor procese

patologice localizate: artrite, tendinite, arsuri, fiind localizată la segmentul

respectiv, folosind suporturi speciale, eşarfe, etc.

1.2. imobilizarea de contenţie blochează un segment de corp printr-un

sistem de fixare externă: aparat gipsat, atelă, materiale termomaleabile, orteze,

corsete şi se foloseşte în cazul fracturilor, entorselor, artrite specifice, etc.

1.3. imobilizarea de corecţie se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea

de contenţie cu deosebirea segmentul se aşează într-o postură corijată sau

hipercorijată timp îndelungat şi se apropie de posturare. Se foloseşte în cazul

posturilor defectuoase generate de părţi moi (capsulă, tendon, muşchi), aproape

niciodată a celor generate de os. Există a singură excepţie: copii şi adolescenţii

în creştere cu deviaţii ale coloanei.

Reguli pentru imobilizarea corectă:

1. aparatul/sistemul să nu jeneze tegumentul şi circulaţia;

2. să se poată menţine tonusul muscular prin contracţii izometrice;

22

Dezavantajele imobilizării prelungite:

1. induce hipotrofii musculare de inactivitate;

2. determină redori articulare, uneori greu reductibile;

3. afectează circulaţia de întoarcere cu posibile edeme şi tromboze;

4. poate produce tulburări trofice tegumentare, escare;

5. determină un disconfort fizic şi psihic pacientului.

2. posturile (poziţionările) sunt atitudini impuse întregului corp sau doar

unor părţi ale lui în scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau

preveni instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a

facilita un proces fiziologic. Durata posturării este variabilă dar de

regulă ea trebuie aplicată cu persevenţă.

1. posturile corective sunt utilizate în terapeutică şi recuperare. În multe

cazuri, atunci când evoluţia este predictibilă se folosesc profilactic (ca în

PR şi SA). Menţinerea posturii corective poate fi liberă (autocorectivă),

liber-ajutată (suluri, perne, chingi) sau fixată cu ajutorul unor aparate sau

instalaţii (exterocorectivă). Posturarea nu trebuie să genereze dureri, să

stânjenească circulaţia sanguină sau troficitatea tegumentară. Posturarea

corectivă, ca şi imobilizarea corectivă, se adresează părţilor moi si doar

la copii în creştere pentru corectarea viciilor osoase. Posturile seriate,

prin folosirea unor orteze amovibile, permit menţinerea câştigului din

deficitul corectat. De obicei noaptea este cel mai potrivit interval pentru

posturi-imobilizări corective sau de menţinere a amplitudinii de mişcare

câştigat în cursul zilei.

2. posturile de facilitare reprezintă o soluţie terapeutică ce se adresează

unui proces fiziologic perturbat de boală. Cele mai cunoscute posturări

facilitatorii sunt:

2.1. posturările de drenaj bronşic;

2.2. posturările antideclive sau proclive pentru favorizarea sau

împiedicarea circulaţiei de întoarcere;

2.3. posturile facilitatorii de drenaj bronşic sau cardiace;

23

2.4. posturile de drenaj biliar;

B. Tehnici kinetice dinamice şi statice.

Elementul definitoriu al tehnicilor kinetice este mişcarea şi/sau

contracţia musculară.

B.1. T.K. dinamice reprezintă aproximativ 90% din tehnicile

kinetologice şi au la bază mişcarea în toate aspectele ei. Tehnicile dinamice se

realizează cu sau fără contracţie musculară, fiind din acest punct de vedere,

diferenţiate în tehnici active şi tehnici pasive.

B.1.A. mobilizarea pasivă se utilizează în kinetologia terapeutică şi de

recuperare, în profilaxie neavând nici un rost. În cursul mişcărilor pasive nu

există travaliu muscular. Mişcările pasive se fac cu ajutorul unei forţe exterioare

în momentul inactivităţii musculare totale – determinată de boală – sau al unui

maxim de inactivitate musculară – determinată voluntar.

Efectele mobilizărilor pasive se repercutează asupra:

1. aparatului locomotor:

- menţin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor

articulare;

- cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor capsulo-

ligamentare, prin întinderea tendo-musculară, a ţesutului cutanatşi

subcutanat, prin ruperea aderenţelor la planurile de alunecare;

- menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară pentru că

excitabilitatea unui muşchi creşte cu gradul de întindere al

muşchiului;

- declanşează reflexul de întindere care declanşează contracţia

musculară.

2. sistemului nervos şi a tonusului psihic:

24

- menţin memoria kinestezică, schema corporală şi schema spaţială

pentru segmentul respectiv, prin informaţia proprioceptivă

pornită de la receptorii articulari şi periarticulari;

- menţin moralul pacientului prin prezenţa kinetoterapeutului lângă

pacient căruia îi arată o posibilă evoluţie favorabilă;

3. aparatului circulator:

- efect de pompare asupra vaselor mici şi a circulaţiei

venolimfatice;

- previn sau ajută la îndepărtarea edemelor de imobilizare;

- pe cale reflexă, prin răspuns neuro-vegetativ, se activează

circilaţia locală şi poate produce o uşoară tahicardie.

4. altor aparate şi sisteme:

- menţin troficitatea ţesuturilor de la tegument până la os;

- cresc schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular;

- ameliorează tranzitul intestinal şi golirea vezicii urinare.

Condiţiile de realizare a mobilizărilor pasive

- diagnostic funcţional corect pe baza bilanţului articular şi a

testării musculare;

- profesionalismul kinetoterapeutului;

- cooperarea pacientului (care trebuie să înţeleagă ce i se

efectuează);

- poziţionarea confortabilă şi adecvată a pacientului şi a

kinetoterapeutului în aşa fel încât pacientul să vadă segmentul

mobilizat pasiv şi kinetoterapeutul să poată lucra;

- executarea mişcării pe direcţiile fiziologice şi cu amplitudinea

maximă, asociind pe cât posibil posturi sau mişcări facilitatorii:

de ex mobilizarea braţului pe abducţie este facilitată de rotaţia

externă,

25

- prizele kinetoterapeutului trebuie să respecte unele reguli

generale:

- a. Între mâinile kt se află doar articulaţia de mobilizat. Niciodată

o articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei articulaţii.

- b. Prizele trebuie să folosească braţul cel mai mare al pârghiei

mobilizate, iar contrapriza se află cel mai aproape de articulaţie;

- c. Locul de aplicare a prizei este o modalitate de facilitare sau

inhibiţie a activităţii unui grup muscular;

- mobilizarea pasivă este o tehnică analitică şi articulaţiile vor fi

antrenate succesiv, cum succesiv se execută mişcările în cazul

aceleaşi articulaţii;

- mobilizarea trebuie să respecte indoloritatea pentru a nu declanşa

reflexe de apărare musculară care pot limita gradul de mobilitate;

- parametrii de execuţie ai mobilizării pasive trebuie să fie adaptaţi

stării clinice a pacientului şi scopului urmărit;

- înainte de începerea mobilizării este bine ca zona de tratat să fie

pregătită prin aplicaţii de căldură, masaj, electroterapie antialgică;

Tehnicile de realizare a mobilizărilor pasive

1. tracţiunile sunt un grup de tehnici prin care se acţionează asupra

articulaţiei în axul segmentului folosind diverse instalaţii exterioare corpului sau

manualitatea kinetoterapeutului.

1.a. tracţiunile continue se execută prin instalaţii exterioare:

contragreutăţi, arcuri, scripeţi, plan inclinat, broşe transosoase, corsete de fixaţie,

manşoane, ghete. Se aplică în ortopedie pentru realinierea segmentelor osoase

fracturate sau a capetelor osoase deplasate iar în recuperare pentru corectări ale

articulaţiilor blocate şi deviate (în flexie, extensie). Sunt utile în decoaptarea

articulară în cazul contracturilor puternice care pot genera dureri. O tracţiune

continuă reduce durerea şi decontracturează musculatura. Elementele de dozare

a tracţiunii continue sunt forţa (mărimea segmentului, masa musculară care

trebuie învinsă şi pragul de durere) şi durata (zile).

26

1.b. tracţiunile discontinue se execută atât manual de către

kinetoterapeut cât şi cu ajutorul unor instalaţii asemenea celor continue. Sunt

indicate în cazul articulaţiilor cu redori care nu ating poziţia anatomică, a

articulaţiilor dureroase şi cu o contractură musculară puternică, a articulaţiilor

inflamate, caz în care tracţiunea are şi rolul de imobilizare, a discopatiilor

vertebrale.

1.c. tracţiuni – fixaţii alternante sunt mai mult o variantă a tehnicii de

posturare exteroceptivă sau a ortezelor progresive. Tracţiunea se execută oblic

pe segmentele adiacente articulaţiei tratate. Se folosesc în corecţia devierilor

generate de cicatrici retractile sau redorilor generate de retracturi ale ţesuturilor

moi.

2. mobilizarea forţată sub anestezie este apanajul ortopediei.

3. mobilizarea pasivă asistată este cea mai obişnuită tehnică de

mobilizare pasivă executată de mâinile terapeutului în timp ce pacientul îşi

relaxează voluntar musculatura. Ea respectă toate regulile de aplicare a

mobilizării pasive şi are toate efectele ei. Parametrii de dozare sunt: poziţia

pacientului şi kinetoterapeutului; prizele şi contraprizele; manevrele de

mobilizare; forţa şi ritmul de mobilizare.

3.a. poziţia pacientului este importantă pentru confortul şi relaxarea sa

cât şi pentru o abordare cât mai bună a segmentului de tratat.

- din decubit dorsal se mobilizează: umărul (toate mişcările cu excepţia

retropulsiei), cotul (toate mişcările), pumnul – mâna (toate mişcările), şoldul

(toate mişcările cu excepţia extensiei), genunchiul (toate mişcările cu condiţia ca

şoldul să fie liber), glezna – degete (toate mişcările), rahisul (flexia, rotaţii,

înclinări laterale).

- din decubit ventral se mobilizează: umărul (retropulsia), şoldul

(extensia), genunchiul (când şoldul este blocat), glezna (cu genunchiul flectat la

900), rahisul (extensia).

- din şezând se mobilizează: umărul (toate mişcările), cotul (toate

mişcările), pumnul – mâna (toate mişcările), genunchiul (toate mişcările), rahisul

(toate mişcările).

27

Poziţia kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţie pentru a nu

modifica poziţia pacientului şi a permite un maximum de tehnicitate.

3.b. prizele şi contraprizele reprezintă poziţia mâinii kinetoterapeutului

pe segmentul care va fi mobilizat şi pe segmentul imediat proximal. Priza este

distanţată de articulaţia care va fi mobilizată pentru a crea un braţ de pârghie cât

mai lung, iar contrapriza este cât mai aproape de ea pentru o mai bună fixare.

Priza este şi o tehnică de facilitare neuroproprioceptivă fundamentală.

3.c. manevrele care se execută în cazul mobilizărilor pasive sunt variate.

Elementele de dozare sunt:

- forţa aplicată de kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este

dozată în funcţie de doloritate şi de gradul de toleranţă al pacientului;

- ritmul mişcării poate fi pendular, în 2 timpi, sau în 4 timpi cu

menţinerea întinderii la capetele cursei;

- durata unei mişcări este de aprox 1 – 2 sec, iar menţinerea întinderii la

capătul excursiei 10 – 15 sec; şedinţa durează max 10 min şi se poate repeta de 2

– 3 ori/zi. Este bine să fie pregătită regiunea înainte de şedinţa de kinetoterapie

cu aplicaţii de căldură, masaj, electroterapie.

4. mobilizarea autopasivă este o metodă bună de aplicat la domiciliul

pacientului după o pregătire prealabilă a acestuia.

Modalităţi de mobilizare autopasivă:

- prin presiunea corpului: în redorile de genunchi se forţează flexia

prin genuflexiune, în piciorul equin se forţează bolta plantară prin

apăsarea greutăţii corpului pe piciorul posterior;

- prin acţiunea membrului sănătos asupra celui afectat; într-o

hemipareză pacientul mobilizează cu membrul sănătos pe cel

bolnav;

- folosind o instalaţie de tip coardă – scripete: mâna sănătoasă trage

de o coardă trecută peste un scripete şi legată la o chingă fixată pe

braţul bolnav.

28

5. mobilizarea pasivă mecanică foloseşte diverse sisteme mecanice,

dar este mai puţin folosită astăzi.

6. mobilizarea pasivo-activă numită şi pasivă asistată activ de pacient

este folosită când muşchiul are forţa musculară 2 şi nu poate

deplasa segmentul.

7. manipularea în principiu este o formă pasivă de mobilizare iar

particularităţile de manevrare şi de tehnică face parte din grupul

metodelor şi tehnicilor kinetologice speciale.

B.1.B. mobilizarea activă presupune implicarea contracţiei

musculare reflexă, involuntară (mobilizarea activă reflexă) sau voluntară

(mobilizarea activă voluntară).

Mobilizarea activă reflexă este realizată de contracţii

musculare reflexe necontrolate şi necomandate de pacient, ca răspuns la un

stimul senzorial. Această activitate motorie reflexă poate fi stimulată şi utilizată

pentru amelioararea unei mişcări sau posturi.

Contracţia reflexă poate fi provocată folosind:

a. reflexul de întindere;

b. reacţiile de echilibrare;

c. reflexele de poziţie: reflexul cervical tonic simetric şi asimetric,

reflexul labirintic tonic simetric şi asimetric, reacţiile de redresare

ale capului şi gâtului.

Sunt o sumă de tehnici de lucru pentru suferinţele neurologice care

folosesc aceste reflexe.

Mobilizarea activă voluntară este baza oricărui program

kinetic, pentru că reprezintă tipul de mişcare fiziologică: contracţie musculară

izotonă voluntară, cu scurtarea muşchiului şi deplasarea segmentului mobilizat,

29

cu consum energetic. Efectele fiziologice şi terapeutice ale mobilizării active

voluntare sunt similare cu cele ale mobilizării pasive cu precizarea că sunt mai

importante şi apar într-un interval mai scurt de timp.

Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă sunt:

- creşterea sau menţinerea amplitudinii mobilităţii articulare;

- creşterea sau menţinerea forţei musculare;

- redobândirea sau dezvoltarea coordonării neuro-musculare;

- menţinerea circulaţiei sanguine la parametrii fiziologici sau

ameliorarea unei circulaţii deficitare;

- menţinerea sau ameliorarea ventilaţiei pulmonare;

- ameliorarea condiţiei psihice şi menţinerea unui echilibru neuro-

endocrin.

Mobilizarea activă voluntară este folosită ca o tehnică

segmentară, localizată, specifică, sau ca o tehnică generală ce antrenează întreg

corpul sau cea mai mare parte a lui.

Tehnicile de realizare a mobilizărilor active

1. mobilizarea liberă (activă pură) se realizează fără nici o intervenţie

exterioară facilitatorie sau opozantă cu excepţia gravitaţiei. Parametrii care

reglează prescripţia sunt: direcţia de mişcare, amplitudinea, ritmul, forţa, durata,

poziţia în care se execută.

2. mobilizarea activo-pasivă (activă asistată) se foloseşte la forţe

musculare cu valoare 2, 3 pentru a ajuta realizarea mişcării complete, pe toată

amplitudinea de mişcare articulară, pe direcţia fiziologică, sau pentru realizarea

unei mişcări combinate, ori pentru refacerea completă a mobilităţii articulare.

Cerinţele efectuării mobilizării activo-pasive:

- forţa exterioară nu se substituie forţei proprii (în caz contrar

mişcarea devine pasivă);

- forţa exterioară nu este constant aplicată pe toată amplitudinea de

mişcare: este mai mare la începutul cursei pentru a învinge inerţia

şi la sfârşitul ei pentru a mări amplitudinea de mişcare;

30

- se elimină orice alt travaliu muscular rămânând doar cel necesar

realizării mişcării dorite;

- stabilitatea bună a corpului, o bună poziţie de start care să nu

angreneze musculatura antagonistă;

- mişcarea să fie lentă, continuă, fără bruscări, cu repetiţii frecvente

sau nu în funcţie de cum se doreşte sau nu instalarea oboselii

musculare.

Forţa exterioară se obţine folosind: corzi elastice sau contragreutăţile

instalaţiilor cu scripeţi, bastoane, membrul sănătos, suspendarea în chingi,

efectuarea exerciţiilor în apă pentru a folosi forţa Arhimede.

3. mobilizarea activă contra rezistenţei se deosebeşte de mişcarea activă

asistată, este opusul ei, prin aceea că forţa exterioară se opune parţial forţei

proprii de mobilizare. În acest fel musculatura va fi obligată să dezvolte un

travaliu mai mare decât ar presupune mişcarea liberă. Tensiunea în muşchi este

crescută în acest fel, forţa musculară creşte odată cu hipertrofierea muşchiului

care este proporţională cu tensiunea.

Cerinţele efectuării mobilizării active contra rezistenţei

- rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării active;

- valoarea rezistenţei este mai mică decât forţa musculară care

execută mişcarea;

- rezistenţa trebuie să diminue treptat de la începutul spre sfârşitul

traiectoriei de mişcare pentru că atunci când este complet întins

are forţa maximă iar când este complet scurtat are forţa minimă;

- rezistenţa aplicată nu trebuie să afecteze coordonarea mişcării;

- stabilizarea segmentului pe care îşi are originea muşchiul este

foarte importantă. Dacă nu se poate realiza de către musculatura

stabilizatoare a articulaţiei se foloesc mijloace externe de fixare:

31

chingi, mâna terapeutului, poziţia de start (poate ajuta la

obţinerea unei mai bune stabilizări);

- dacă rezistenţa opusă este egală cu forţa musculară tehnica se

transformă dintr-o tehnică dinamică într-o tehnică statică

(izometrie);

- rezistenţa se aplică pe faţa de mişcare a segmentului pentru a-şi

exercita aici presiunea;

- fiecare mişcare contra rezistenţei este urmată de o perioadă de

relaxare;

- ritmul mişcărilor depinde de mărimea rezistenţei: rezistenţă mare

- ritm mai lent, rezistenţă mică – ritm mai rapid.

Posibilităţi tehnice de realizare a rezistenţei

Rezistenţa prin scripeţi cu contragreutăţi se poate folosi la aproape toate

grupele musculare.

Rezistenţa prin greutăţi este cea mai simplă folosind saci cu nisip, discuri

metalice, gantere, mingi medicinale.

Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice este folosită în gimnastica de

întreţinere şi la sportivi şi mai puţin în kinetoterapie.

Rezistenţa prin materiale maleabile se foloseşte la recuperarea mâinii care

face şi reface diverse fome obţinute din: lut, plastilină, ceară, nisip ud, etc.

Rezistenţa prin apă este cu atât mai mare cu cât suprafaţa care se mişcă este

mai mare şi ritmul de deplasare mai rapid.

Rezistenţa opusă de kinetoterapeut este cea mai valoroasă modalitate de

lucru deoarece realizează o dozare adecvată stării muşchului. În antrenamentul

sportivilor nu se poate folosi pentru toşi muşchii pentru că necesită un

kientoterapeut foarte puternic.

Rezistenţa opusă de pacient (autorezistenţa) este limitată la câteva mişcări

din articulaţii: cot, pumn, mână, genunchi, gleznă. Este necesar un instructaj

anterior al pacientului.

32

Aceste modalităţi pot fi folosite singure sau asociate câte 2 – 3 la

aceeaşi sesiune.

B.2. T.K.statice

Contracţia musculară care nu realizează deplasarea segmentului este o

contracţie statică. Sunt 2 modalităţi tehnice de realizare a kineziei statice:

contracţia izometrică şi relaxarea musculară.

B.2.a. contracţia izometrică este acel tip de contracţie în care creşte

tensiunea în muşchi şi se menţine constantă lungimea fibrei.

B.2.b. relaxarea musculară este un obiectiv important în kinetologie.

Se poate folosi pentru întreg corpul sau doar pentru anumite segmente.

Obiectivele kinetologiei si modalităţile de realizare a lor

Complexitatea asistenţei medicale kinetologice raportată la marea

varietate a patologiei se datorează amestecului în diferite proporţii a unui număr

relativ redus de obiective fundamentale:

⇒ relaxarea;

⇒ corectarea posturii şi aliniamentului corpului;

⇒ creşterea mobilităţii articulare;

⇒ creşterea forţei musculare;

⇒ creşterea rezistenţei musculare;

⇒ coordonarea, controlul şi echilibrul mişcării;

⇒ antrenarea pentru efort;

⇒ reeducarea respiratorie;

⇒ reeducarea sensibilităţii.

Aceste obiective sunt individualizate prin specificul tehnicilor şi

metodelor aplicate pentru realizarea fiecăruia în parte.

33

Relaxarea

Deşi cuvântul este folosit atât de personalul medical cât şi de marea

majoritate a populaţiei conţinutul lui este incomplet cunoscut şi cu atât mai puţin

aplicat.

În fiziologia musculară reprezintă inversul/opusul stării de activitate a

unui muşchi, respectiv starea de repaus a muşchiului. În neurofiziologie şi

psihologie reprezintă opusul stării de tensiune nervoasă. Relaxarea reprezintă

procesul prin care un sistem care a fost scos din starea de echilibru trece

într-o altă stare de echilibru (care poate fi cea iniţială sau altă stare de

echilibru).

În kinetoterapie este un obiectiv important care se adresează

concomitent stării de tensiune musculară crescută cât şi stării psihice tensionate.

O relaxare musculară bună nu este compatibilă cu anxietatea, tensiunea psihică

dar nici în condiţii de tensiune musculară nu se poate obţine o relaxare psihică.

În kinetologie este nevoie atât de relaxarea generală cât şi de o relaxare parţială a

unui segment de corp, a unui grup muscular, uneori doar a unui muşchi.

Kinetoterapeuţii întroduc tehnici de relaxare segmentară după un grupaj

metodologic obositor, solicitant, prin realizarea mişcărilor de scuturare,

balansare, mişcări lente, ample, ritmate de respiraţie. Se mai pot folosi fotolii sau

mese/paturi vibratorii cu un bun impact asupra stării de tensiune musculară.

Masajul se foloseşte pentru efectul relaxant atât în medicina sportivă cât şi în

kinetologie. Aplicaţiile de căldură mai ales în domeniul termoneutralităţii,

aplicaţii terapeutice ale câmpurilor electromagnetice de joasă frecvenţă,

medicaţia sedativă, neuroleptică, miorelaxantă sunt alte metode cunoscute cu

rezultate de relaxare.

Faţă de aceste metode pacientul are o postură pasivă pentru că toate

modalităţile enumerate induc din exterior relaxarea şi pacientul poate deveni

„dependent” de ele pentru a obţine o stare de relaxare.

În opoziţie cu aceste posibilităţi de a obţine relaxarea este relaxarea

intrinsecă prin care subiectul îşi induce activ, participativ, relaxarea. Se

34

consideră că relaxarea intrinsecă este singura capabilă să asigure inhibiţia

reciprocă psihic – muşchirealizând o adevărată stare de liniştire musculară şi

psihologică.

Sunt 3 mari curente metodologice care realizează relaxarea intrinsecă:

⇒ curentul oriental;

⇒ curentul fiziologic;

⇒ curentul psihologic.

Curentul oriental îşi are originea în medicina tradiţională extrem-

orientală: India, Tibet, Japonia, China. Necesită o perioadă lungă de instruire,

motiv pentru care se folosesc mai mult în profilaxie.

Curentul fiziologic a fost introdus de Jacobson. Se bazează pe

identificarea kinestezică a stării tensiune (contracţie) musculară în antiteză cu

lipsa contracţiei (relaxare).

1. Metoda Jacobson este cea mai cunoscută metodă de relaxare fiind

uşor de înţeles, uşor de aplicat, cu rezultate încurajatoare după câteva şedinţe.

Tehnica de lucru: pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă, în

decubit dorsal, într-o încăpere cu temperatură potrivită, fără zgomot, fără lumină

excesivă.

a. prologul respirator: 2-4 min pacientul respiră amplu,

concentrându-se pe dirijarea aerului (inspir pe nas, expir pe gură).

În acest fel se bţine o stare de alcaloză respiratorie care determină

o stare uşor euforică. Nu se aplică la pacientele cu hipocalcemie. I

se sugerează pacientului ca în timpul prologului respirator să se

imagineze: uşor ca un balon care se ridică în aer în timp ce inspiră

şi greu ca plumbul care se afundă în pat în timp ce expiră, simţind

cum patul împinge în sus corpul.

b. antrenamentul propriu – zis începecu MSdr, apoi MSst, apoi

ambele. Se ridică de pe planul patului MS în timpul inspirului

35

amplu cu mâna în flexie până când degetele nu mai ating patul şi

se menţine acestă poziţie 15 – 30 de sec pacientul concentrându-se

pe efortul imens pe care îl face MS. Brusc, se lasă să cadă pe pat

MS, expirând cu un oftat prelungit. Uuufff. Timp de un min se

conştientizează noua stare de linişte kinetică a MS, comparativ cu

ce a anterioară de contracţie. Se repetă de 2-3 ori cu un membru,

apoi cu celălalt, apoi cu ambele. Se lucrează apoi cu MI. Fără a

ridica talonul de pe pat se desprinde spaţiul popliteu de pa planul

patului în inspir şi se menţine 15-30 sec genunchiul astfel flectat.

Se revine cu oftat prelung/expir la starea initială, se conţtientizează

starea de bine muscular. se repetă de 2-3 ori cu MI dr,apoi cu MI

st, apoi cu ambele. Al treilea segment este trunchiul. În inspir se

ridică spatele de pe pat, lordozând coloana (mai mult imaginativ),

apoi în expir se prăbuşeşte spatele pe pat prin aplatizarea lombei.

c. revenirea este ultimul moment al programului kinetic de relaxare şi

constă în reîntoarcerea la tonusul muscular normal, mai ales la

nivelul musculaturii antigravitaţionale. Pentru aceasta începe prin a

strânge puternic orbicularii ochilor, apoi pumnii, apoi se întinde pe

durata unui inspir prelungit. Repetă de 2-3 ori acest exerciţiu.

Tehnica clasică lucrează cu cele trei segmente: MS, MI şi T. Se poate

completa cu ridicarea capului după aceeaşi schemă.

2. În condiţii patologice speciale (dureri articulare, segmente

imobilizate) se foloseşte tehnica Jacobson inversată în care în faza de

contracţie se execută o contracţie izometrică prin care se împinge membrul pe

pat, apoi brusc se opreşte contracţia şi se conştientizează starea de relaxare.

Postura de lucru şi alternanţele sunt aceleaşi ca la tehnica clasică.

3. Relaxarea pendulară se execută din poziţia şezând cu spătarul

scaunului în axilă. Se ridică MS la 900 apoi se lasă să cadă brusc şi să oscileze ca

un pendul. La fel pentru membrul inferior. Există o metodă adresată întregului

corp care se bazează pe aceste mişcări pendulare descrisă/imaginată de Jareau şi

Klotz.

36

4. gimnastica colectivă relaxantă se referă la executarea unor mişcări

dezordonate ale membrelor şi trnchiului cu scopul de a conştientiza starea de

echilibru muscular şi postura. Pentru copii se folosesc mişcările pasive pentru că

nu se poate conta pe concentrarea copilului.

5. bio-feed-back-ul este o metodă mai modernă prin care se obţine

relaxarea cu expunerea unor concomitenţe funcţionale fiziologice. Se asociază

mişcarea corectă cu un sunet, o imagine. Pacientul însuşi verifică şi impune

relaxarea sau contracţia.

Curentul psihologic preconizează controlul stării de contracţie sau

relaxare prin autocontrol mental imaginativ. Cea mai cunoscută metodă este

autotrainingul Schultz, dar nu este kinetologie.......

Creşterea mobilităţii articulare

Corectarea deficitului de mobilitate articulară este un element major al

programelor de recuperare funcţională.

ARTICULAŢIA poate genera deficit NMAK prin pierderea stabilităţii şi/sau

a gradului de mobilitate al celor 2 segmente adiacente. Din perspectiva

fiziopatologică aceste perturbări pot fi cauzate de: prezenţa durerii, inflamaţia

ţesuturilor, pierderea integrităţii aparatului capsulo-ligamentar, pierderea

congruenţei suprafeţelor articulare osoase, pierderea funcţiei musculare. Aceste

modificări pot genera: limitarea amplitudinii de mobilitate (redoare sau

ankiloză1 articulară) dificultăţi în menţinerea unei posturi şi/sau aliniamentului

corect corporeal, dificultăţi de mers sau în abilitatea de a executa gesturi.

În literatura de specialitate se mai întâlneşte termenul de flexibilitate

care nu este superpozabil cu mobilitatea. Flexibilitatea se defineşte drept

amplitudinea maximă care poate fi atinsă într-o articulaţie într-un efort de

1 Anchilozele sunt pierderi definitive ale mişcărilor dintr-o articulaţie uneori fiind evoluţia unor procese care au determinat redori alteori fiind rezultatul voit terapeutic. Anchilozele pot fi fibroase când solidarizarea capetelor articulare se face prin ţesut fibros (PR) sau osoase când solidarizarea se face prin ţesut osos (SA).

37

moment cu ajutorul unui asistent sau al unui echipament exterior.

Flexibilitatea se referă la o anume articulaţie şi o anumită direcţie de mişcare.

Noţiunea contrară flexibilităţii este redoarea, rigiditatea, înţepeneala, adică

stiffness din literatura anglo-saxonă.

Redorile sunt limitări patologice ale mobilităţii articulare. Unele redori pot fi

congenitale şi de la început sunt de domeniul chirurgiei corectoare. Redorile

dobândite fac obiectul de lucru al kinetotrapeutului. Redorile dobândite pot fi

generate de: leziuni tegumentare şi ale ţesutului celular subcutanat (cicatrici

keloide), leziuni ale aponevrozelor, leziuni capsulo-ligamentare, leziuni

sinoviale, leziunile cartilaginoase şi osoase, procesul de retracţie adaptare a

structurilor din jurul unei articulaţii imobilizate timp îndelungat, leziunile

musculotendinoase.

Există însă 2 situaţii normale în care vorbim de stiffness. 1. Tipul cel

mai caracteristic de redoare fiziologică este tixotropia2 adică, acea senzaţie de

ruginire, greutate în mişcare pe care o avem dimineaţa sau după ce am stat mai

mult timp (ore) în aceeaşi poziţie fixă: în maşină, la birou, la curs...dificultatea

dispare după executarea câtorva mişcări ample pe toate direcţiile. 2.

Decondiţionarea bătrânilor se instalează în timp îndelungat şi care nu este o stare

reversibilă dar asupra căreia intervenim cu grjă, dacă intervenim.

Pentru refacerea mobilităţii articulare afectată prin suferinţa ţesuturilor

moi folosim stretchingul (întinderea) pentru întinderea atât a structurilor

conjunctive cât şi musculare sau inhibiţia activă numai pentru muşchi.

Dacă amplitudinea de mişcare este perturbată de afectarea articulară

folosim mobilizări şi manipulări.

Stretchingul reprezintă orice manevră care alungeşte ţesutul moale

patologic scurtat şi care are ca rezultat creşterea amplitudinii de mobilitate

articulară.

2 Tixotropia arată o stare a materiei care se referă la gradul de vâscozitate care se fluidifică prin mişcare. Pentru a scoate ketchup-ul din sticlă trebuie să o agităm.

38

Dacă se aplică unui muşchi scurtat, alungirea realizează ruperea

punţilor transversale dintre miobibrilele de actină şi miozină, restabilind

lungimea normală a muşchiului. Există mai multe tipuri de întindere musculară:

1. întinderea balistică este mai folosită în sport. Muşchiul întins

este folosit ca un resort care va arunca segmentul în direcţia

opusă.

2. întinderea dinamică se realizează prin mişcări voluntare

lente prin care se încearcă trecerea blândă peste punctul

maxim posibil de mobilitate al pacientului. Se fac 8 – 10

repetiţii si se opreşte exerciţiul la apariţia oboselii musculare

3. intinderea activă sau stato-activă constă în menţinerea de

amplitudine maximă posibilă 10 – 15 sec prin contracţia

agoniştilor fără ajutor extern.

4. întinderea statică sau pasivă necesită o forţă exterioară:

greutatea unui segment de corp, kinetoterapeutul,

echipamente.

5. întinderea izometrică constă în adăugarea unei contracţii

izometrice la punctul de întindere pasivă maximă.

Întinderea ţesutului necontractil este posibilă nu numai pentru fibrele

elastice conjunctive ci şi pentru cele de colagen şi reticulină. Efectul tracţiunii

asupra fibrei conjunctive depinde de: mărimea forţei aplicate, de viteza şi durata

tracţiunii şi de structura fibrei. Întinderea ţesutului conjunctiv se face folosind

stretchingul pasiv de lungă durată (zeci de minute sau chiar ore) folosind

intensităţi mici şi medii ale forţei aplicate. Se folosesc scripeţi cu contragreutăţi,

atele dinamice sau seriate.

Inhibiţia activă se aplică structurilor contractile (musculare). Constă

în inducerea relaxării reflexe musculare prin tehnici de facilitare

neuroproprioceptive. Se folosesc 3 tehnici: contracţie-relaxare, contracţie-

relaxare-contracţie şi contracţia agonistului.

Mobilizările, mai exact mobilizarea articulaţiei periferice (MAP) şi

manipulările fac parte din terapia manuală

39

Creşterea rezistenţei musculare

Rezistenţa musculară este capacitatea muşchiului de a susţine un efort, ceea ce

presupune capacitatea muşchiului de a susţine o contracţie pe durata efectuării

unui exerciţiu, a unei activităţi musculare pe o durată prelungită de timp.

Rezistenţa musculară depinde de:

• Forţa musculară;

• Valoarea circulaţiei sanguine în muşchi;

• Calitatea/integritatea metabolismului celular;

• Factori neuro-psihici: motivaţie, excitaţia/inhibiţia corticală, echilibrul neuro-

endocrin şi vegetativ.

Rezistenţa musculară se testează prin durata pe care muşchiul menţine o

contracţie contra unei greutăţi/rezistenţe egală cu un anume procent din valoarea

maximă sau prin numărul de repetiţiiale unei mişcări. Ex: pentru o greutate mai

mică sau egală cu 15% din RM contracţia poate fi menţinută aproape timp

nelimitat, la o greutate egală sau mică cu 50% din RM contracţia poate fi

menţinută 1 min iar la o valoare a forţei de 1 RM contracţia poate fi menţinută

doar 6 sec. Uzual, testarea se face în intervalul 15-40% din RM şi se

cronometrează timpul cât este menţinută contracţia sau câte execuţii ale unei

mişcări se pot face la încărcarea respectivă şi la un ritm al metronomului

precizat. Pe durata testării se observă că un număr de execuţii (la început

exerciţiului) se efectuază cu anume uşurinţă. La un moment dat se constată că

execuţiile se fac cu dificultate: transpiraţie, schimbarea mimicii. Această etapă

se numeşte faza/etapa de oboseală compensată. După un număr de execuţii nici

efortul voliţional nu mai poate menţine ritmul sau amplitudinea mişcării. Este

etapa de oboseală decompensată. Deci, oboseala musculară este starea opusă

rezistenţei musculare.

Termenul de rezistenţă musculară are mai multe accepţiuni:

40

• Rezistenţa generală a întregului organism se referă la capacitatea de a realiza

un lucru mecanic cu 2/3 din masa musculară în acţiune; în această situaţie

funcţia cardio-vasculară are rolul primordial (rezistenţa specială a sportivilor

care practică: fondul, semifondul, sărituri);

• Rezistenţa locală se referă la una sau mai multe grupe musculare de a realiza

un lucru mecanic;

• Rezistenţa neuro-psihică (se poate prelungi numărul de repetiţii din perioada

de oboseală compensată);

• Rezistenţă emoţională când factori perturbatori din ediul ambiant nu determină

inhibiţie corticală ci excitaţie corticală.

În recuperare se urmăreşte în general rezistenţa locală a unor grupe musculare

care au suferit scăderi patologice de forţă şi rezistenţă. Rezistenţa generală este

apanajul antrenamentului la efort dozat şi aparţin mai mult sportivilor,

persoanelor sănătoase.

Pentru că între forţa musculară şi rezistenţa musculară legătura este directă

tehnicile şi metodele sunt comune:

• exerciţiul unic scurt izometric zilnic, exerciţii repetitive scurte zilnice şi

grupajul de 3 contracţii de 6 sec. pentru contracţia izometrică,

• exerciţiul maximal scurt, exerciţiul maximal cu repetiţii, tehnica Watkins – De

Lorme exerciţii rezistive regresive, exerciţii cu 10 repetiţii minime pentru

contracţia dinamică;.

Principiul metodologic pentru creşterea rezistenţei este creşterea duratei

exerciţiului astfel încât să se lucreze durate mai lungi la intensităţi mai mici ale

efortului. Toate tehnicile descrise la exerciţiile active cu rezistenţă pot fi folosite.

De asemenea, pot fi folosite terapia ocupaţională şi sportul terapeutic.

Tabel sinoptic cu tehnicile de lucru folosite în kinetoterapie

Anakinetic

imobilizareaPosturarea

41

Tehnicile

kinetologice

e

Kinetice

Statice

Contracţia izometricăRelaxarea musculară

Dinamice

active

reflexevoluntar

ă

liberăActivo-

pasivăActivă cu

rezistenţă

Pasive

tracţiuniSub anesteziePură asistatăAutopasivăMecanicăPasivo-activăPrin manipulare

Creşterea coordonării, controlului şi echilibrului

Etapele de dezvoltare şi realizare a controlului activităţii motorii sunt:

mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlată şi abilitatea. Mobilitatea

controlată şi abilitatea fac obiectul acestui obiectiv al kinetologiei.

Mobilitatea controlată reprezintă capacitatea de executa coordonat o

mişcare într-o postură cu încărcare corporeală, respectiv cu extremitatea distală

fixată: mobilizarea genunchiului sau şoldului cu piciorul pe sol, mobilizarea

cotului cu mâna fixată de un perete, poziţia stând pe mâini, patrupedia. Această

etapă a mobilităţii controlate este obligatoriu de parcurs în cadrul unui program

de recuperare. Prin parcurgerea ei se pregăteşte etapa a patra a recuperării

abilităţii care înseamnă efectuarea mişcărilor (inclusiv locomoţia) în afara unei

posturi, deci cu extremitatea distală liberă, manipularea cu extremităţile în timp

ce trunchiul este menţinut drept.

O mişcare coordonată se desfăşoară sub forma unui lanţ articulat care

este deservit de un lanţ kinetic muscular din care fac parte numai acei muşchi

42

care execută mişcarea dată. În acest context autorii francezi descriu 2 tipuri de

lanţuri kinetice:

• lanţul kinetic închis în care extremitatea distală este fixată iar mişcările se

desfăşoară în articulaţiile proximale. Această noţiune corespunde mobilităţii

controlate, termen folosit de şcoala americană;

• lanţul kinetic deschis în care mişcarea se desfăşoară cu extremitatea distală

liberăşi care corespunde termenului de abilitate, dibăcie, skill din terminologia

americană.

Ambele terminologii evidenţiază aceeaşi necesitate: pentru

perfecţionarea/recuperarea controlului unei mişcări tehnicile de lucru trebuie să

cuprindă atât exerciţii în lanţ kinematic închis cât şi în lanţ kinematic deschis.

Este foarte importantă exersarea ambelor lanţuri de mişcare pentru că muşchii

intră în scheme de mişcare diferite. Ex.: lungul peronier lateral este un pronator

al articulaţiei mediotarsiene în lanţ kinematic deschis şi un supinator al

antepiciorului în lanţ kinematic inchis. Diferenţa devine mai evidentă când lanţul

are mai multe unităţi kinetice (articulaţii). Ex.: în timpul ridicării la verticală din

poziţia ghemuit ischiogambierii şi gemenii tricepsului sural (flexori ai

genunchiului în lant deschis) devin agonişti cu cvadricepsul trăgând înapoi de

condilii femurali si astfel sunt extensori ai genunchiului în lant kinematic închis.

Coordonarea reprezintă combinarea activităţii unui număr de muşchi

în cadrul unei scheme de mişcare continuă, lină, normală, executată în condiţii

normale. O mişcare coordonată presupune controlul mişcării şi intervenţia

echilibrului. O activitate coordonată este automată, nepercepută conştient dar

care poate fi îndeplnită şi conştient.

Controlul unei mişcări coordonate este monitorizat prin feed-back al

propriocepţiei şi al centrilor subcorticali. În cazurile de afectare a propriocepţiei

sau a centrilor subcorticali intervine controlul vizual al mişcării şi intervenţia

centrilor corticali dar coordonarea mişcării nu este la fel de fină ca atunci când

feed-back-ul proprioceptiv este intact.

Coordonarea mişcării este un proces de maturare neurologică, se

dezvoltă pe măsură ce copilul creşte şi se obţine prin foarte multe repetări.

43

Coordonarea se poate antrena până la performanţe greu de imaginat: ex. cântatul

la pian. Dezvoltarea coordonării înseamnă o creştere a preiciziei mişării,

economie energetică maximă prin scoaterea din activitate a oricărui muşchi

inutil de activat, inhibiţia oricărei iradieri inutile în cortex.

Dezvoltarea coordonării determină apariţia deprinderilor motorii care

au la bază engramele motorii, mişcarea voluntară astfel produsă fiind o selectare,

modificare şi combinare a engramelor fixate în centrii cortcali. Pierderea prin

boală sau ştergerea prin nerepetare obligă la refacerea controlului mişcării. Deci,

refacerea neuro-mio-artro-kinetică nu înseamnă numai recuperarea amplitudinii

de mişcare, a forţei şi rezistenţei musculare ci şi recuperara controlului,

coordonării mişcării şi a echilibrului.

Reguli de antrenare a controlului motor

• exerciţiile trebuie repetate de mai multe ori pe zi şi de fiecare dată ele trebuie

să fie exacte;

• va fi urmărită şi îndepărtată orice contracţie a unor muşchi care nu sunt

necesari mişcării pentru a nu compromite coordonarea prin introducerea în

engramă a acestor mişcări;

• pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei engrame corecte se vor

folosi toate mijloacele posibile: explicaţii verbale adecvate nivelului intelectual

şi de instrucţie al pacientului, imaginiale mişcării corecte, înregistrări cinematice

ale mişcării, desene, etc;

• antrenamentul se efectuează cu pacientul odihnit şi cooperant, orice semn de

oboseală sau plictiseală fac exerciţiul inutil;

• precizia unei mişcări nu necesită forţă musculară, dinpotrivă, folosirea unei

forţe inadevcate mişcării compromite precizia; cu cât rezistenţa opusă unei

mişcări va fi mai mică cu atât iradierea excitaţiei în cortex va fi mai mică deci,

coordonarea mai bună;

• coordonarea însăşi este obositoare, deci lucrând la valori ale forţei de 10% din

RM apare oboseala.

44

Desăvârşirea controlului motor prin antrenarea schemelor de mişcare

în lant kinematic eschis şi închis pentru realizarea mobilităţii controlate şi a

abilităţii se fac în cadrul unor tehnici de lucru globale.

• mobilizările poliarticulare derivate din tehnicile analitice care mobilizează mai

multe articulaţii şi grupe musculare în scheme de mişcare obişnuite dar

complexe cum sunt tripla flexie, tripla extensie. Acest tip de mobilizare are

special faptul că se acordă atenţie grupei musculare ca declanşează mişcarea

(muşchi trăgaci) sau întăreşte mişcarea (muşchi ţintă). Se pot introduce

rezistenţe (scripeţi, contrarezistenţe) pe segmentul de mişcare dorit.

• Tehnicile neuro-proprioceptive de facilitare permit antrenarea ideală a

muşchiului trăgaci şi a celui ţintă, ca în cazul tehnicii Kabat construită pe baza

gesticii umane habituale. Pentru antrenarea/recâştigarea controlului motor se

folosesc: inversarea lentă, inversarea lentă cu opoziţie, contracţiile repetate,

secvenţialitatea pentru întărire, inversarea agonistică, progresia cu rezistenţă.

• Reflexele de echilibrare şi stabilizare care declanşează un lanţ de contracţii

musculare identice în condiţii identice. Se descriu 2 situaţii: a. folosirea

reflexului de echilibru când se îndepărtează un segment al corpului pentru a

conserva linia gravitaţională a corpului în poligonul de susţinere (îndepărtarea

bratului de corp când se ridică o greutate); b. folosirea reflexului de stabilizare

când se caută un punct exterior fix pentru a mări forţa motorie (prinderea de bara

scării când urcăm greutate mare). Se pot realiza prin dezechilibrări ale

trunchiului efectuate pe o masă de kinetoterapie, pe planşete cu suport

semicilindric, pe planşete cu rotile.

• Gestualitatea coordonată este rezultatul unei activităţi musculare armonioase.

Exerciţiile se individualizează în funcţie de necesităţile pacientului şi se repetă

cu atenţie îndepărtând mişcările parazitare sau activitatea antagoniştilor. Ex.

cumpăna pe un membru pentru a ridica un obiect de jos, fandarea scrimeurului,

aruncarea unei greutăţi, etc.

• Coordonări paliative sunt necesare pentru tranziţia la altă etapă (mersul în

cârje, cu sprijin în baston după o intervenţie ortopedică)sau pentru că nu se poate

45

performa o activitate motrică fiziologică (mişcările trucate folosite in unele

pareze). Destul de frecvent pacientul însuşi găseşte coordonarea paliativă, dar ea

va fi folosită doar atunci când nu există altă posibilitate.

• Terapia ocupaţională necesită cel mai înalt grad de coordonare, dar orientează

coordonarea pe o suită de gesturi binecunoscute şi fixate în engrame înainte de

apariţia suferinţei şi permite antrenarea directă fără scheme teoretice a

gestualităţii cotidiene uneori chiar pe cea profesională. Se foloseşte pentru

abilitate, în scheme în lanţ închis, pentru recuperarea prehensiunii.

Corectarea deficitului respirator

Abordarea funcţiei respiratorii prin kinetoterapie este un capitol

special al kinetologiei care are două aspecte distincte: recuperarea deficitului

funcţional respirator în cazurile cu afecţiuni bronho-pulmonare şi asigurarea

unei respiraţii bune în cursul exerciţiilor pentru alte suferinţe. Corectarea

deficitului respirator se referă la: posturare, reeeducarera respiratorie şi

gimnastica corectoare.

1. Posturarea respiratorie cuprinde 2 categorii de posturi: a. posturi relaxante

şi facilitatorii ale respiraţiei şi b. posturi de drenaj bronşic.

1.a. posturi relaxante şi facilitatorii ale respiraţiei. O postură corectă pentru o

respiraţie de calitate presupune o poziţie relaxată a întregului corp: cap, bazin,

membre, alinierea şi echilibrul toracelui, poziţie care nu provoacă dissinergii

musculare. Mulţi muşchi accesori ai respiraţiei sunt şi muşchi ai posturii, astfel

că alterarea posturii poate duce la tulburarea ventilaţiei. O postură corectă pentru

o respiratie de calitate nu este acelaşi lucru cu o postură facilitatorie a unui

bolnav.

Postura corectă respiratorie pentru o persoană sănătoasă aflată în ortostatism:

capul drept cu privirea orizontală, braţele pe lângă corp, trunchiul şi coloana în

ax, abdomenul retras la nivelul trunchiului şi bazinului, membrele inferioare

extinse.

Pentru un pacient dispneic postura adoptată este:

46

• In ortostatism cu spatele de perete, coloana cifozată, trunchiul aplecat

în faţă, umerii căzuţi, membrele superioare atârnând pe lângă corp şi genunchii

uşor flectaţi, sau cu faţa la perete, fruntea lipită de perete, braţele ridicate la

frunte şi sprijinind capul, trunchiul flectat 100- 150, membrele inferioare extinse

cu coapsele în hiperextensie, sau cu trunchiul aplecat peste o masă, cu capul

sprijinit de masă, cu un membru inferior extins şi cu celălalt uşor flectat.

• În decubit dorsal: cu capul patului ridicat la 450 sau cu mai multe

perne aşezate în trepte şi cu o pernă mică sub cap ce nu cuprinde şi umerii,

braţele în abducţie la 300 – 400 şoldurile şi genunchii uşor flectate cu o pernă sub

ele,

• În poziţia şezând cu antebraţele sprijinite pe genunchi sau cu o pernă

în braţe deasupra unei mese, fără a sprijini spatele de spătarul scaunului. Această

postură aplecat înainte scade tensiunea în muşchii abdominali, creşte mobilitatea

diafragmului şi măreşte ventilaţia bazelor pulmonare.

1.b. posturile de drenaj bronşic reprezintă cea mai simplă şi eficientă

modalitate de drenare a secreţiilor bronşice. În principiu trebuie ca zona ce

conţine secreţii să fie orientată cu declivitatea spre trahee în aşa fel încât

gravitaţia să favorizeze eliminarea secreţiilor. Deci, poziţionarea se face în

funcţie de segmentul afectat. Există însă şi poziţii de drenaj pentru întregul

plămân; Trendelenburg cu trunchiul fixat cu o chingă şi cu patul înclinat la 60 –

700

2. reeducarea respiratorie se adresează unor bolnavi cu afectare clinic evidentă

şi urmăreşte redresarea unora dintre mecanismele tulburate. Deci, se urmăreşte

realizarea unui model respirator adaptat nevoilor şi capabil să ofere volume de

aer suficiente cu un travaliu ventilator redus. Componentele reeducării

respiratorii au justificare fiziopatologică:

2.1. dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare are un rol

important în în ventilaţia pulmonară. Inspiraţia pe nas este forma cea mai

fiziologică a respiraţiei. Nasul poate fi considerat ca o rezistenţă reglabilă a

coloanei de aer. Deci, fortificarea musculaturii inspiratorii prin unele exerciţii

47

la nivelul narinelor este importantă: inspiraţie pe o narină cu cealaltă narină

astupată, inspiraţii sacadate, întrerupte ca în cazul mirosirii unei flori, inspiraţii

cu presiuni intermitente cu narinele obturate incomplet. La pacientul dispneic se

împiedică colabarea nărilor prin executarea unor tracţiuni uşoare în şanţul

nazogenian. Expiraţia va fi executată pe gură pentru a scădea rezistenţa la flux a

coloanei de aer. Respiraţia va fi executată cu buzele strânse ca atunci când se

pronunţă consoanele: h-ş-f-s-pf, pentru a regla tensiunea coloanei de aer la

ieşire. Cântatul presupune o sumă de condiţii printre care şi o bună conducere a

aerului în căile respiratorii superioare. Etapele de reeducare prin cântat:

corectarea posturii, antrenarea inspirului profund, urmat de scurte apnei şi de

expiraţii lungi, pronunţarea unor silabe în timpul expirului pentru a tonifia

musculatura expiratorie.

2.2. reeducarea respiraţiei costale. Prin mişcarea coastelor se modifică

diametrele transversal şi sagital ale toracelui. Poziţia şi mişcarea coastelor

depinde de poziţia şi mobilitatea coloanei vertebrale. Extensia rahisului

orizontalizează coastele, reduce mişcarea diafragmului şi reduce inspirul. O altă

eroare este asocierea mişcărilor braţelor care face dificilă intrarea în acţiune a

muşchilor cu inserţie pe scapulă. Tehnica de lucru constă în contrarea inspirului

de către kinetoterapeut.

2.3. reeducarea respiraţiei diafragmatice constă în antrenarea respiraţiei

abdominale pentru că diafragmul nu poate fi controlat voluntar. Relaxarea

peretelui abdominal determină scăderea presiunii abdominale care va facilita

coborârea diafragmului, deci, inspirul. Invers, contractarea musculaturii

abdominale creşte presiunea şi ridică diafragmul facilitând expirul. Aceste

mişcări ale peretelui abdominal se conştientizează prin folosirea

contragreutăţilor: săculeţi cu nisip, mâna kinetoterapeutului aplicate pe

abdomen. În etapa următoare se conştientizează mişcările toracelui prin

contrarea mişcărilor lui de către cealaltă mână a kinetoterapeutului, iar în etapa a

treia se conştientizează mişcarea combinată abdominotoracică.

2.4. controlul şi coordonarea respiraţiei constă în conştientizarea unei scheme

ventilatorii adecvate deficitului funcţional. O ventilaţie dirijată are mai multe

48

componente: ritmul respirator, controlul volumului curent, raportul dintre timpii

respiratori, controlul fluxului de aer, controlul respiraţiei în mişcare şi la efort.

Controlul respiraţiei trebuie început precoce atunci când pacientul poate suporta

schimbări ale stereotipului respirator.

3. gimnastica de corectare. Tulburarea kineticii respiratorii apare independent

de bolile respiratorii. După unii autori până la 70% dintre subiecţii sănătoşi

respiră prost. Pentru o respiraţie normală sunt necesare o structură normală a

structurii mobilizate (trunchi, abdomen) şi forţe mobilizante normale (muşchi).

Astfel, exerciţiile de corectare includ: corijarea curburilor patologice ale gâtului

şi a poziţiei capului, corijarea poziţiei umerilor şi scapulei, corectarea curburilor

toracale şi lombare, corectarea poziţiei şi mobilităţii bazinului,

Antrenamentul pentru efort

Kinetoterapia influenţează organismul întreg prin sumarea tuturor

efectelor ei pozitive contribuind la înteţinerea, ameliorarea, sau refacerea stării

generale de sănătate. Ea nu se adresează numai sistemului neuro-mio-artro-

kinetic ci şi funcţiei cardio-vasculare, respiratorii, metabolice.

Fitness – nivelul de funcţionare al sistemului cardio-vascular ca

rezultat al folosirii unor rezerve energetice înalte, sau mai simplu se referă la

performanţa optimă a organismului şi la starea lui de bine. Se exprimă prin

valoarea maximă a consumului de oxigen. Nivelul de fitness depinde de

capacitatea sângelui de a transporta oxigenul şi de eficienţa muşchiului în

utilizarea lui.

Pentru un atlet, fitness reprezintă performanţa de a alerga o lungă

distanţă într-un anumit timp. Pentru un student fitness este capacitatea de a

participa zilnic la activitatea fizică şi mentală cerută de şcoală. Pentru un adult

este activitatea fizică de la sfârşitul programului zilnic sau de la sfârşitul

săptămânii. Pentru vârstnic este capacitatea lui de independenţă în casă, urcatul

49

şi coborâtul scărilor, mersul pe o anumită distanţă, activitatea din grădină, etc.

Deci, se referă la rezistenţa generală a organismului.

Anduranţa (rezistenţa generală) este măsura fitnessului şi se

defineşte drept capacitatea de lucru fără apariţia oboselii, pentru perioade lungi

de timp.

Consumul maxim de oxigen este cel mai bun indice de apreciere a

rezervelor cardio-vasculare şi a fitnessului căci evidenţiază valoarea

transportului şi a utilizării oxigenului de către organism.

Antrenarea (conditioning) reprezintă creşterea capacităţii energetice

musculare prin intermediul exerciţiilor fizice care trebuie să aibă o suficientă

intensitate, durată şi frecvenţă.

Adaptarea este un proces îndelungat care se produce sub acţiunea

antrenamentului şi se reflectă prin creşterea performanţei la efort şi a rezistenţei

la oboseală.

Decondiţionarea este pierderea antrenamentului şi a adaptării prin

repaus prelungit datorită sedentarismului sau unor boli.

Dezantrenarea este decondiţionarea apărută prin oprirea exerciţiului

aerobic după ajungerea la un anumit nivel de performanţă.

Răspunsul metabolic celular local. Pentru producerea energiei

necesare contracţiei musculare crescute din timpul antrenamentului este esenţial

oxigenul. Creşterea consumului local de oxigen este asigurată prin creşterea

aportului sanguin şi prin creşterea extracţiei din sânge.

Răspunsul cardio-vascular constă în: vasoconstricţie generalizată,

tahicardie, tensiune arterială crescută, contractilitate miocardică crescută. Aceste

efecte sunt generate de simpaticotonia apărută ca urmare a urmare a activării

intense a nervilor micşti ce conţin fibre simpatice, odată cu activarea căilor

motorii şi senzitive. Toate aceste efecte sunt legate de nevoia crescută de oxigen

de la nivelul musculaturii active. Vasoconstricţia permite redistribuirea sângelui

din teritoriul splanhnic şi musculatura neactivată spre musculatura activată unde

se produce vasodilaţaţie şi scăderea rezistenţei periferice prin creşterea locală a

50

metaboliţilor. Tahicardia şi creşterea forţei de contracţie a miocardului asigură

creşterea debitului cardiac.

Răspunsul respirator constă în creşterea ventilaţiei pulmonare pentru

asigurarea necesarului de oxigen. Adaptarea ventilaţiei la efort este foarte

importantă întru cât falimentul ventilator este cel care limitaeză primul

intensitatea efortului.

Exerciţiile aerobice efectuate după tehnici specifice şi la parametrii

necesari determină un nivel crescut de fitness şi o bună rezistenţă la activitatea

fizică, obţinute pe baza unor multiple procese de adaptare fiziologică atât în

repaus cât şi în cursul activităţii.

Antrenamentul aerobic care durează o perioada mai lungă de timp

determină modificări funcţionale adaptative dar şi modificări structurale, astfel

că, modificările apărute sunt nu numai pentru adaptarea la momentul de

activitate fizică ci şi pentru repaus.

Adaptările metabolice. Antrenamentul susţinut determină o

hipertrofie musculară ca suport al forţei şi rezistenţei musculare crescute.

Corespunzător creşte şi densitatea capilarelor din muşchi modificare ce asigură

un aport crescut de oxigen necesar metabolismului celular de susţinere a

efortului. Adaptativ creşte cantitatea de mioglobină din muşchi pentru a asigura

transportul oxigenului din sânge la mitocondria fibrei musculare fapt regăsit şi în

reapus.

În cursul efortului scade consumul glicogenului muscular ca sursă de

energie pe seama activării oxidării grăsimilor care devin sursa de energie.

Glicogenul va fi consumat în eforturi intense sau de scurtă durată.

Adaptările cardio-vasculare. Ca urmare a antrenamentului aerobic

ritmul cardiac de repaus scade, fără limitarea debitului cardiac, căci volum-

bătaia este crescută, scade presiunea arterială de reapus prin diminuarea

rezistenţei vasculare periferice apărută ca urmare a vasodilataţiei din zona

musculară care determină creşterea volumului sanguin circulant şi valorile

hemoglobinei.

51

În cursul efortului, creşterea debitului cardiac se face pe seama

creşterii volumului de sânge ejectat şi mai puţin prin creşterea frecvenţei

cardiace. Rezistenţa periferică şi pulmonară fiind mai scăzute, creşterea presiunii

arteriale este mai redusă decât la un neantrenat. Astfel, travaliul cardiac este mai

redus şi consumul de oxigen miocardic este mai redus.

Adaptările respiratorii. Prin efectuarea antrenamentului aerobic se

obţine creşterea volumelor pulmonare, scăderea travaliului respirator,

ameliorarea raportului ventilaţie/perfuzie şi a difuziunii alveolo-capilare, efecte

care se regăsesc şi în repaus.

În cursul efortului fizic aceste adaptări capătă o valoare deosebită căci

funcţia respiratorie este prima solicitată să facă faţă efortului fizic şi datorită lor

eficienţa ventilaţiei pulmonare este sporită.

Modificări sanguine. În ceea ce priveşte cantitatea de hemoglobină

din sânge sunt controverse, deşi ea pare să crească. Modificările profilului

lipidic circulant este însă modificat semnificativ prin scăderea colesterolului, a

trigliceridelor şi a lipoproteinelor cu densitate joasă şi creşterea lipoproeinelor cu

densitate înaltă. Este însă necesar ca antrenamentul să aibă o intensitate peste

medie şi să se asocieze cu o dietă sănătoasă, adecvată.

EXERCIŢIUL FIZIC TERAPEUTIC

52

Exerciţiul fizic terapeutic3 este elementul kinetologic care are o

structură completă ca descriere şi execuţie şi o finalitate terapeutică.

Pentru reuşita unui exerciţiu sunt necesare reguli, principii generale:

• execuţie lentă, ritmică, fără bruscări;

• poziţia de start să fie stabilă, să favorizeze travaliul muscular: ortostatismul cu

picioarele uşor depărtate pentru ex de trunchi sau cu un picior în faţă pentru ex

de trunchi şi membre superioare;

• progresivitatea exerciţiului: de la nivele mici ale mobilităţii, forţei musculare,

coordonării să se ajungă la nivele mai ridicate de mobiliate, forţă şi coordonare;

• lucrul pe toată amplitudinea de mişcare articulară posibilă şi a unghiului de

mişcare a segmentului;

• respectarea repausului proporţional cu intensitatea contracţiei musculare.

Principiul progresivităţii este important pentru a realiza permanenta

corelaţie a structurilor cu capacitatea funcţională şi mai ales cu creşterea ei în

decursul programului de recuperare.

Progresivitatea în exerciţiile pentru tonifierea musculară se

realizează prin mai multe modalităţi.

3 Tehnicile sunt cărămizile cu care construim edificiul kinetic, alfabetul

terapiei prin mişcare. Imobilizarea, mişcarea pasivă, izometria sunt

tehnici.

• Exerciţiul fizic este rezultatul asamblării tehnicilor, rezultat care are o

finalitate, un sens precum zidul construit din cărămizi sau cuvântul

alcătuit din litere.

• Procedeul rezultă din standardizarea şi perfecţionarea exerciţiului:

executarea lui mereu la fel într-o aceeaşi situaţie: executarea diagonalei

Kabat la un pacient cu umărul blocat.

• Metoda se compune din asamblarea unor exerciţii şi procedee.

53

1. creşterea progresivă a lungimii sau greutăţii braţului pârghiei: ex1.

pentru tonifierea muşchilor toracolombari, din decubit ventral cu

braţele pe lângă corp, apoi cu ele după ceafă şi în etapa a treia cu

braţele întinse pe lângă cap; ex2. tonifierea rotatorilor trunchiului, din

decubit dorsal cu bascularea stânga dreapta a unui membru inferior

ridicat la verticală şi apoi a ambelor membre inferioare. Creşterea

greutăţii braţului pârghiei se realizează prin îndepărtarea punctului de

aplicare a rezistenţei de centrul de mişcare. Ex la flexia antebraţului

rezistenţa este cu atât mai mare cu cât este aplicată mai departe de cot.

2. scoaterea treptată a ajutorului dat unei mişcări de către musculatura

accesorie: ex1. tonifierea abdominalilor din decubit dorsal prin

mişcarea de răsturnare a membrelor inferioare peste cap până la

atingerea podelei cu vârfurile degetelor, cu membrele superioare

sprijinite cu palmele pe podea (marele dorsal, rotundul mare şi

pectoralul mare menţin flexia coloanei toracolombare), apoi cu

îndepărtarea de sol până la verticală (doar musculatura abdominală

menţine flexia).

3. creşterea amplitudinii unei mişcări executate contra gravitaţiei sau cu

o greutate adăugată: ex. tonifierea musculaturii abdominale din

decubit dorsal cu forfecarea pe verticală a membrelor inferioare şi se

creşte amplitudinea de forfecare.

4. adaugarea în subsidiar a unor mişcări la un exerciţiu care antrenează

grupul muscular principal: ex. tonifierea musculaturii dorsolombare

din decubit ventral prin ridicarea trunchiului la care se asociază

ridicarea unui membru inferior apoi a ambelor membre inferioare

solicită în plus musculatura paravertebrală lombară.

5. modificarea ritmului mişcării: într-o contracţie excentrică o mişcare

lentă solicită mai mult musculatura pe când într-o contracţie

concentrică orice schimbare de ritm creşte solicitarea musculară.

54

6. succesiunea contracţie statică-contracţie dinamică: ex tonifierea

cvadricepsului din semiculcat prin contracţie izometrică şi apoi cu un

sul sub genunchi care flectează uşor genunchiul se extinde gamba.

7. creşterea sarcinii/greutăţii aplicate periodic cu 150 – 250 g.

8. prelungirea duratei exerciţiului când apare senzaţia că efortul diminuă.

Progresivitatea în exerciţiile pentru ameliorarea amplitudinii

articulare se obţine prin:

• modificarea ritmului mişcărilor executate pe toată amplitudinea

posibilă;

• adăugarea unei serii mici şi ritmice de mişcări la limitele

sectorului de mobilitate;

• introducerea unor tensiuni prelungite pe direcţia mişcării ce

trebuie recuperată fără a genera dureri.

Progresivitatea în exerciţiile pentru creşterea coordonării se obţine

prin modalităţi de lucru generale şi unele speciale pentru trunchi şi membrele

inferioare.

• Trecerea de la mişcările articulaţiilor mari la cele ale articulaţiilor

mici care necesită o coordonare mai mare;

• Creşterea preciziei de executare: la un hemiplegic de la mişcări

necoordonat de flexie a membrului superior, la ducerea mâinii la gură

si apoi la folosirea tacâmului;

• Combinarea mişcărilor în diverse articulaţii şi segmente:

genuflexiune cu ridicarea bratului homolateral cu suferinţa sau

balansarea celui heterolateral;

• Diminuarea treptată a poligonului de susţinere: picioare îndepărtate,

apoi apropiate, ridicarea pe vârfuri, apoi pe un singur picior,

• Ridicarea centrului de greutate a corpului prin ridicarea braţelor

deasupra capului, mişcări libere in articulaţiile membrelor superioare,

etc.

55

Exerciţiul fizic are o finalitate terapeutică funcţională sau anatomică.

Uneori singur dar cel mai adesea împreună cu alte exerciţii alcătuiesc o

metodă. Nu putem construi o casa din pereţi aşezaţi unul lângă altul sau nu ne

putem face înţeleşi folosind doar cuvinte nelegate într-o propoziţie.

BAZELE PROCEDURALE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC

Structural, exerciţiul fizic terapeutic, are 3 părţi:

1. poziţia de start şi mişcarea efectuată în cadrul acelei posturi:

şezând la marginea mesei de kinetoterapie, extensia

genunchiului. A activity

2. tipul contracţiei musculare cu care se va efectua mişcarea:

concentrică, excentrică, izotonică, izometrică. Ex: şezând la

marginea mesei de kinetoterapie, extensia genunchiului,

contracţie izotonică. T technique

3. elementele declanşatoare ale unui stimul senzorial pentru a

facilita sau inhiba răspunsul. Ex: şezând la marginea mesei

de kinetoterapie, flexia genunchiului, contracţie izotonică,

gravitaţia sau mâna kinetoterapeutului. E elements.

I. POZIŢIA DE START ŞI MIŞCAREA. Orice exerciţiu începe prin

poziţionarea corpului şi a segmentelor sale. Se descriu 2 tipuri de poziţii de

pornire: poziţii fundamentale şi poziţii derivate.

Poziţiile fundamentale sunt: ortostatică, şezând, în genunchi, culcat şi

în atârnat. Poziţiile derivate se obţin din cele fundamentale prin schimbarea

poziţiilor braţelor, trunchiului, picioarelor, etc. În kinetoterapia modernă se

acordă un rol important posturii, respectiv poziţia adoptată de pacient sau pe

care o recomandăm în anumite scopuri.

Decubitul lateral şi rostogolirea este o postură importantă pentru

marii deficienţi motori căci oferă o bază mare de susţinere, îi pregăteşte pentru

activităţi uzuale sau poziţii mai avansate. Centrul de greutate este jos situat,

articulaţiile nu sunt încărcate şi permite rotaţii de trunchi, mobilizări ale

membrelor în scheme de facilitare şi pune în valoare unele reflexe tonice

56

favorabile recuperării. Poziţia şezând se foloseşte pentru antrenarea funcţiilor

vitale (respiratie, circulaţie) şi ameliorarea activităţilor uzuale. Din această

postură se pot executa mişcări de cap, trunchi, membre. Stabilitatea posturii

poate fi crescută prin fixarea picioarelor pe sol sau a palmelor pe masă.

Decubitul ventral cu sprijin pe coate oferă o mare suprafaţă de sprijin si

situarea joasă a centrului de greutate. Gravitaţia acţionează asupra capului,

gâtului şi umerilor solicitând unele reflexe de postură. Patrupedia prezintă o

suprafaţă de sprijin mare dar centrul de greutate ridicat şi are o stabilitate relativ

bună. Sunt solicitate reflexele de echilibru şi permite lucrul la nivelul coloanei

care este descărcată. Poziţia în genunchi cere un bun control al echilibrului şi

toată greutatea corpului este susţinută de tendonul patelar. Ortostatismul este

poziţia cu cea mai mică bază de susţinere şi centrul de greutate cel mai su situat

fiind cea mai instabilă poziţie.

II. TIPUL CONTRACŢIEI MUSCULARE

În descrierea unui exerciţiu fizic terapeutic tipul contracţiei musculare

şi zona de lungime musculară cu care se va efectua mişcarea este un capitol

important. Se poate folosi contracţia izotonică (excentrică sau concentrică),

izometrică, lucrând în zonele scurtă, medie sau lungă.

Pentru a stimula/promova contracţia musculară au fost create tehnici

de facilitare neuro-musculară proprioceptivă (FNP). Unele din aceste tehnici se

pot efectua chiar şi la pacienţii necooperanţi şi sunt intrinseci oricărui exerciţiu

motiv pentru care se numesc tehnici fundamentale. În afară de acestea sunt şi

tehnici speciale care necesită cooperarea pacientului în realizarea mişcărilor

voluntare

A. Tehnici FNP fundamentale

Prizele mâinilor. Contactul mâinii kinetoterapeutului cu masele

musculare, tendoane, enteze care intră într-o schemă de mişcare au menirea să

faciliteze realizarea contracţiei musculare. Priza trebuie să fie fermă,

57

nedureroasă şi să nu jeneze amplitudinea completă de mişcare. Ex: presiunea

mâinii kinetoterapeutului pe biceps creşte forţa de amenţine o greutate pe

antebraş, în timp ce aceeaşi presiune pe tricepsul brahial scade această forşă.

Comenzile şi comunicarea reprezintă relaţia senzorială dintre

kinetoterapeut şi pacient. Comenzile trebuie să fie ferme, puternice când se

urmăreşte o acţiune intensă şi blânde atunci când mişcarea produce durere.

Textul trebuie să fie scurt şi clar: ţine, trage, împinge, relaxează. Controlul

vizual poate înlocui controlul proprioceptiv motiv pentru care pacientul este

învăţat să urmărească cu privirea dirijarea mişcării.

Întinderea. Forţa de contracţie musculară este direct proporţională cu

lungimea muşchiului şi suprafaţa de secţiune a acestuia motiv pentru care

întinderea muşchiului este o modalitate de a facilita contracţia lui. În Kabat

poziţionarea se face la nivelul întinderii maxime a muşchiului iar componenta de

rotaţie sporeşte întinderea. Kinetoterapeutul realizează întinderea prin tracţiune

asupra muşchiului şi în acelaşi moment pacientul începe mişcarea.

Tracţiunea şi compresiunea favorizează mişcarea, respectiv

stabilitatea ei. Comanda pentru realizarea tracţiunii este împinge, iar pentru

compresiune, trage.

Rezistenţa maximală. (Termenul de maximal se referă la starea

actuală a pacientului). Mişcarea se execută contra unei rezistenţe care permite

realizarea mişcării lent şi nesacadat, fără poticneli. Rezistenţa maximală

determină iradierea impulsului de la muşchii puternici spre grupele slabe într-o

schemă de mişcare.

Secvenţialitatea normală a acţiunii musculare se referă la realizarea

deprinderilor motrice obişnuite în activitatea umană, respectiv desfăşurarea

mişcărilor dinspre distal spre proximal. Orice mişcare începe cu poziţionarea

segmentului printr-o mişcare de rotaţie. Apoi urmează mişcarea în segmentul

distal şi apoi în cel proximal. Dacă mişcarea de rotaţie nu se poate efectua nici

celelalte mişcări nu se pot realiza. Antrenarea controlului motor începe cu

componenta proximală şi abia după aceea se trece la antrenarea celei distale.

58

Întărirea. Grupele musculare principale ale unei scheme Kabat îşi

facilitează mutual forţa pentru a realiza o mişcare. Creşterea forţei musculare se

poate obţine prin:

• iradierea influxului de la musculatura puternică la cea slabă;

în general componenta proximală este mai puternică decât cea distală;

pe o schemă Kabat se aplică o contrarezistenţă progresivă mişcărilor

componentelor puternice, permiţând mişcarea în segmentul cu

musculatura slabă;

• iradierea de la membrul sănătos la cel bolnav- rezistenţa se

aplică de la segmentele mai puternice la cele mai slabe; schemele de

flexie sau extensie ale membrului sănătos pot induce iradiere pe

membrul slab, atât pe flexori cât şi pe extensori;

• reflexele de bază tonice ale gâtului şi cele labirintice,

reflexele primitive de flexie şi extensie, reflexele de postură şi

echilibru;

• vizualizarea directă a mişcării;

• reciprocitatea între 2 scheme: schemele pentru gât întăresc

trunchiul sau membrele superioare, schemele trunchiului sau

membrelor superioare pot întări gâtul.

Orice schemă de mişcare a unui segment va facilita orice altă schemă a

unui alt segment.

Mişcările de decompensare au rolul de a reduce sau a evita oboseala

determinată de repetiţiile unei mişcări contra rezistenţei şi se realizează prin

trecerea de la o tehnică la alta.

B. Tehnici FNP speciale cu caracter general.

• Inversarea lentă şi inversarea lentă cu opoziţie se bazează

pe legea inducţiei succesive a lui Sherington: o mişcare este facilitată de

contracţia imediat precedentă a agonistului ei. Se execută contracţii

concentrice ritmice ale agoniştilor şi antagoniştilor dintr-o schemă de

59

mişcare, fără pauze între inversări. Treptat se introduce rezistenţa fără a

jena mişcarea.

• Contracţiile repetate se execută pe musculatura unei

direcţii de mişcare slabă. Se foloseşte în 3 situaţii diferite: 1. când

muşchii schemei de mişcare sunt de forţă 0 sau 1 şi nu se poate sconta pe

iniţierea voluntară a mişcării; 2. când muşchii au forţa 2 sau 3 şi

slăbiciunea lor este pe toată schema de mişcare; 3. când muşchii sunt

activi pe toată schema de mişcare dar nu au forţa egală peste tot.

• Secvenţialitatea pentru întărire este folosită când doar o

componentă a dintr-o schemă de mişcare este slabă

• Inversarea agonistică foloseşte atât contracţia concentrică

cât şi pe cea excentrică pe o anumită schemă de mişcare.

C. Tehnicile FNP specifice necesită cooperarea pacientului şi efortul

sau voliţional.

• Tehnici pentru promovarea mobilităţii: iniţierea ritmică,

mişcarea activă de relaxare opunere, relaxarea-opunerea, relaxarea-

contracţia, stabilizarea ritmică, rotaţia ritmică;

• Tehnici pentru promovarea stabilităţii: contracţia izometrică

în zona scurtată, izometria alternantă;

• Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate;

• Tehnici pentru promovarea abilităţii: inversarea agonistică,

progresia cu rezistenţă, secvenţialitatea normală.

Tehnici utilizate pentru controlul motor

Iniţierea mişcării Iniţierea ritmică Mişcarea activă de

relaxare opunere Contracţii repetate

Creşterea amplitudinii Iniţierea ritmică

60

Pentru mobilitate Relaxare-opunere Relaxare-contracţieStabilizarea ritmică Rotaţia ritmică

Pentru stabilitate

Întărirea musculaturii

posturale descărcate

Inversarea lentă cu

opunere Izometria alternantă

Întărirea musculaturii

posturale şi a

cocontracţiei din

descărcare


opunereContracţia izometrică

în zona scurtată Izometria alternantă

Izometria alternantă

Cocontracţia din

încărcare


opunere descrescândăIzometria alternantă Izometria alternantă

Pentru mobilitatea

controlată (segmentele

distale fixate)

Inversarea lentă Inversarea lentă cu opunere Contracţii repetate Secvenţialitatea pentru întărire Inversarea agonistică

Pentru abilitate

(segmentele distale

libere )

Inversarea lentă Inversarea lentă cu opunere Contracţii repetate Secvenţialitatea pentru întărire Inversarea agonistică Progresie cu rezistenţăSecvenţialitatea normală

III. ELEMENTE FACILITATORII SAU INHIBITORII sunt acele manevre

care declanşează stimuli senzitivi care cresc sau scad răspunsul motor.

În funcţie de receptorii de unde pornesc semnalele senzitive se descriu:

• Elemente facilitatorii proprioceptive: întinderea, rezistenţa aplicată

mişcării, vibraţia, telescoparea, rostogolirea ritmică, etc.

61

• Elemente facilitatorii exteroceptive: atingerea uşoară, periajul,

temperatura, tapotarea.

• Elemente combinate, proprio- şi exteroceptive: contactele manuale,

presiunea pe tendoanele lungi.

• Elemente facilitatorii telereceptive: văzul, mirosul, auzul.

• Elemente facilitatorii interoceptive: stimularea glomusului carotidian

scade tonusul muscular.

Manevrele facilitatorii sau inhibitorii (elements)

răspuns fazic localizat

Intinderea rapidă Tracţiunea Atingerea uşoarăSemnal vizualComanda verbala

Răspuns fazic generalizat

Accelerarea angulară sau liniară

tranzitorie Atingerea uşoarăMiros nocivSemnal vizualComanda verbala

Răspuns tonic localizat VibraţieTelescoparePeriajAtingere susţinutăÎntinderea musculaturii intrinseci Semnal vizualComanda verbala

Răspuns tonic generalizat Acceleraţia liniară susţinutăCapul sub nivelul trunchiului

Scăderea localizată a tonusului

Vibraţia antagonistuluiÎntinderea prelungităPresiunea pe tendoaneStimul termalAtingere uşoarăSemnal vizualComanda verbala

Scăderea generalizată a tonusului Balansare sau rostogolire ritmicăStimul termalTapotatr paravertebrală

62

Capul sub nivelul trunchiului Semnal vizualComanda verbala

Metode kinetologice

Un grup de exerciţii fizice care au un sens şi un scop formează o metodă

kinetologică. Sunt multe metode dezvoltate pentru diferite scopuri terapeutice şi

clasificarea lor este dificilă iar impactul lor în practica terapeutică este inegal.

Exemple:

• M. Bobath, bazată pe reacţiile de redresare ale capului şi corpului,

urmăreşte modificări ale tonusului muscular;

• M. De Lorme Watkins creşterea forţei musculare prin exerciţii cu

rezistenţă progresivă;

• M. Robert Maigne, de manipulări vertebrale în distorsiile

interapofizare vertebrale;

• M. Jacobson şi Schultz pentru relaxare musculară;

• M. Kabat de facilitare a actului motor voluntar prin sumarea de stimuli

neuromusculari;

• M. kiropraxică de manipulări/mobilizări manuale ale coloanei

vertebrale.

Metoda Kabat a fost realizată în urmă cu peste 40 de ani de către un

neurofiziolog. Tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă sunt

metode de încurajare sau grăbire a răspunsului motor prin stimulări

neuroproprioceptive. Prin această metodă kabat introduce schemele de mişcare

globală ca element facilitator. Marea majoritate a mişcărilor se fac în diagonală

şi spirală, iar orientarea muşchilor, a inserţiilor ca şi a ligamentelor are aceeaşi

orientare: diagonală şi spirală. Pentru fiecare segment al corpului există 2

diagonale de mişcare, fiecare având câte 2 scheme antagoniste pe flexie şi pe

extensie. Fiecare schemă conţine 3 componente: flexie sau extensie, abducţie sau

adducţie, rotaţie externă sau internă.

63

Fiecare schemă se bazează pe o componentă musculară principală formată

dintr-un număr de muşchi înrudiţi prin aliniamentul lor faţă de schelet şi care

realizează în principal mişcările din acea schemă.

Fiecare schemă conţine şi o componentă musculară secundară. Aceşti

muşchi îşi exercită acţiunea pe două scheme în secvenţa lor comună. Marele

fesier participă la schema: extensie – adducţie – rotaţie externă a şoldului dar şi

la acţiunea de extensie – abducţie - rotaţie internă datorită traiectului pe care

fibrele le are. Un muşchi izolat are acţiune în toate cele 3 componente,

principala componentă fiind aceea care realizează întinderea musculară cea mai

mare. Psoas-iliacul este principalul muşchi în schema flexie – adducţie – rotaţie

externă a coapsei. Cea mai mare întindere a muşchiului o dă extensia, urmează

abducţia şi apoi rotaţia. Deci, muşchiul are drept componentă principală flexia,

apoi adducţia şi apoi rotaţia externă. Orice deficienţă apărută la oricare din

muşchii schemei compromite forţa şi coordonarea mişcării.

Muşchii principali ai unei scheme alcătuiesc un lanţ care acţionează cel mai

bine în cadrul acelei scheme de la lungimea completă la scurtarea maximă.

Poziţia iniţială de întindere se referă la toate segmentele prinse în schemă şi

se ajustează de la pivoţii proximali la cei distali.

Poziţionarea începe cu componentele de flexie sau extensie. Dacă schema

are componenta de flexie segmentul se va aşeza în extensie maximă, pentru

componenta de abducţie se poziţionează în adducţie iar pentru rotaţia internă se

poziţionează în rotaţie externă.

În cadrul schemei de mişcare acţiunea începe de la pivotul distal la cel

proximal.

Direcţia deplasării în diagonală este direcţia optimă produsă de contracţia

optimă şi se numeşte brazda schemei. Când o schemă este începută prima care

intră în joc este rotaţia care asigură caracteristica de spirală a mişcării. Schema

agonistă este atunci când mişcarea se face spre scurtarea lor. Schema antagonistă

are sensul de mişcare invers respectiv îndepărtarea capetelor de inserţie.

Schemele de facilitare Kabath sunt utilizate:

64

• Pasiv de către kinetoterapeut, determinându-se astfel limitele

amplitudinii de mişcare;

• Activ prin mişcare liberă, fără rezistenţă şi fără ghidaj;

• Activo-pasiv – mişcare liberă cu ghidaj din partea kinetoterapeutului;

• Activ cu rezistenţă pentru creşterea forţei cu sau fără contracţii

izometrice.

Metoda Bobath a plecat de la observarea perturbărilor motorii determinate

de paraliziile spastice infantile. Performanţele motorii la pacienţii cu leziuni

motorii cerebrale sunt împietate de:

• perturbările senzitive care afectează controlul posturii, echilibrului,

tonusului şi mişcării prin pierderea engramelor senzitive;

• spasticitate prin scăparea reflexelor medulare de sub controlul

inhibitor central;

• perturbarea mecanismului postural reflex prin care se asigură poziţia

corectă a capului, reacţiile de echilibru şi schimbările de tonus;

• pierderea mişcărilor selective sau discriminatorii, a engramelor

motorii.

Nu se urmăreşte tonifierea musculară, se suprimă hiperreflexivitatea, se

folosesc punctele cheie proximale: gâtul şi coloana, umărul şi şoldul.

Kinetoprofilaxia

Pentru implicaţiile pe care exerciţiul fizic le are asupra sănătăţii omului

şi asupra funcţiilor organismului, kinetologia este o metodă de bază în

prevenirea şi tratarea bolilor. Beneficiază de efectele kinetologiei:

• unele boli ale aparatului locomotor: afecţiuni reumatismale

cronice, tulburări de postură şi aliniament ale corpului, deficite

congenitale, sechele ale sistemului NMAK;

• unele boli ale aparatului cardio-vascular: ateromatoza,

tulburări circulatorii;

• unele boli de nutriţie şi metabolism: diabetul şi obezitatea;

65

• unele boli ale aparatului respirator: astmul bronşic;

• unele boli neurologice şi psihiatrice.

Kinetoprofilaxia primară se poate aplica tuturor subiecţilor, indiferent de

vârstă. Programele se adaptează în funcţie de vârstă, de starea de sănătate, de

obiectivele urmărite.

Pentru adulţi programele profilactice urmăresc:

• menţinerea supleţii articulare;

• menţinerea forţei şi rezistenţei musculare;

• menţinerea unei bune coordonări şi abilităţi a mişcărilor;

• menţinerea unei posturi şi aliniament corect al corpului;

• menţinerea capacităţii de efort.

Pentru copii cel mai important obiectiv este dezvoltarea fizică

armonioasă.

Există şi situaţii când kinetoprofilaxia are obiective specifice, când

există riscul apariţiei unor suferinţe datorate condiţiilor de muncă: suferinţe

lombare la cei care fac eforturi fizice, suferinţe cervico-dorsale la cei care

lucrează la birou, calculator.

Declinul funcţional al sistemului NMAK începe devreme, de la 20 de

ani: discurile intervertebrale sunt printre primele care suferă tulburări de nutriţie.

Activitatea cotidiană solicită foarte puţin din potenţialul de mişcare, de

amplitudine articulară, de forţă musculară, de elasticitate a ţesutului conjunctiv,

astfel că treptat se pierde din acest potenţial. Există a diferenţă între pierderile

anatomo-funcţionale cauzate de înaintarea în vârstă şi cele cauzate de lipsa de

antrenament.

Înainte de începerea unui program kinetic profilactic este necesară o

evaluare a stării sistemului NMAK, folosind sistemul Hettinger sau Richter.

Prin sistemul Hettinger se testează mobilitatea articulară, echilibrul, şi

forţa musculară. Pe o scală de la 10 la 1 se testează mobilitatea articulară şi

echilibrul punând pacientul să efectueze flexia trunchiului până la atingerea

podelei cu palmele (10 puncte). Pe o scală de la 5 la 1 se testează ducerea

halucelui la nas din poziţie şezând pe podea, sau prinderea degetelor de la o

66

mână cu cealaltă la spate sau din sprijin unipodal să se ridice un prosop de pe

podea cu celălalt picior. Testarea forţei musculare se face din decubit dorsal

ridicând concomitent trunchiul cu membrele superioare întinse şi membrele

inferioare pe sol rămânând doar şezutul şi cronometrând timpul cât se menţine

poziţia (peste 45 de secunde = 10 puncte, sub 5 secunde = 1 punct) sau din

decubit ventral extensia trunchiului cu palmele pe fese, sau câte flotări poate

efectua. Punctajul maxim obţinut la o testare Hettinger este 100 dar peste 65 de

puncte este un punctaj bun.

Testarea capacităţii d efort se face prin aprecierea răspunsului cardio-

respirator prin probe de scurtă sau lungă durată. Clasic, proba Ruffier se face

prin urcarea pe o treaptă de 30 ori/minut, timp de 3 minute. Proba Ruffier-

Dickson constă în efectuarea a 30 de genuflexiuni în 45 de sec şi calcularea

indicelui Ruffier după formula:

P+P1+P2-200/10 unde:

P= pulsul de repaus;

P1= pulsul la sfârşitul efortului;

P2= pulsul la 1 minut de la sfârşitul efortului. Un indice de la 0 la 5 este

excelent iar unul între 15 – 20 este slab.

Sistemul Richter apreciază capacitatea motorie şi de efort a unor

subiecţi neantrenaţi folosind o baterie de 5 teste cu exerciţii: din decubit dorsal,

din poziţia pentru flotări, din ortostatism, etc.

Un program complet de kinetoprofilaxie cuprinde exerciţii care vizează

îndeplinirea celor 5 obiective amintite anterior şi se poate efectua la domiciliu în

10 – 15 minute.

Sunt descrise şi folosite mai multe programe: programul Hettinger de 10

minute, programul de 11 minute al forţelor aeriene canadiene, şi

altele.Gimnastica aerobică este un program de kinetoprofilaxie de lungă durată,

45 de minute minimum

67

Kinetotrapie curs IIA

Documents

Transcript of Kinetotrapie curs IIA