OBIECT DE STUDIU, ARII DE INVESTIGATIE,

RELATII CU ALTE DISCIPLINE

Prof.univ.dr. Aura Bota

Activităţile motrice → parte integrantă a naturii noastre umane, manifestată sub foma mişcărilor reflexe, spontane sau complexe, elaborate, toate marcând existenţa normală a individului.

Sarcinile zilnice reclamă un anumit tip de efort fizic, sănătatea noastră depinde de practicarea sistematică a exerciţiului fizic, iar uneori reuşim să ne exprimăm doar prin gest sau prin dans………

Activismul fizic → conturarea unei ştiinţe a domeniului nostru, care explică, elaborează modele şi teorii predictive, demonstrate prin practică.

M. Epuran este primul specialist român care unește toate ipostazele activismului fizic uman, în expresia activităţi corporale, studiate de ştiinţa activităţilor corporale. Autorul apreciază că fiecare dintre acestea are finalitate proprie, funcţii şi obiective specifice, dar care nu exclud asocierea sau întrepătrunderea lor.

M. Epuran introduce încă din 1969 o tipologie distinctă, sub forma activităţilor ludice, gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii/terapeutice.

Mişcarea corporală, analitică sau sintetică, simplă sau complexă, înnăscută sau dobândită, executată individual sau în grup, conferă subiectului valenţe definitorii pentru dezvoltarea, adaptarea, recreerea sau ameliorarea condiţiei acestuia.

A. Dragnea şi A. Bota în 1999 → Teoria activităţilor motrice, termen generic ce şi-a câştigat în timp adepţi, în mediul universitar şi profesional.  

Lucrări de specialitate din anii ’80 (Cooper, Adrian şi Glassow, Atwater, Barham, Rasch şi Burke), precum şi altele recente (S. Hoffman, 2005), introduc un nou termen – kinesiologia, ca domeniu ştiinţific şi academic, care studiază mișcarea corpului uman.

Prezentă în multe planuri de învăţământ, această disciplină cuprinde informaţiile cu cel mai înalt grad de generalizare, care stau la baza tuturor formelor de practicare a exerciţiilor fizice.

Indiferent de sfera în care va profesa – educaţie fizică, sport, kinetoterapie, etc, specialistul va consolida şi aprofunda aceste cunoştinţe, ce formează nucleul comun al tuturor acestor activităţi.

Orice teorie înseamnă un anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice.

Teoria se împrospătează periodic, limitându-si valabilitatea sau cedând locul alteia.

Nici activităţile fizice (motrice) nu sunt pe deplin investigate, elucidate, ci rămân deschise spre studiu, în perspectiva viitorului. (de exemplu, sunt încă de studiat cauzele care au determinat unicitatea fenomenului Nadia Comăneci sau longevitatea sportivă a Elisabetei Lipă….).

- înnoirea, regândirea procesului educaţional. Pe agenda politicilor educaţionale sunt incluse îmbunătăţirea formării viitorilor specialişti şi a experienţei învăţării în şcoli, în condiţiile în care lecţia de educaţie fizică capătă şi alte sensuri, prin includerea fitness-ului, a stării de bine, a deprinderilor de timp liber, a activităţilor de aventură etc.

- promovarea sănătăţii şi a recuperării prin mişcare.

profilaxia diferitelor afecţiuni, recuperarea în diferite patologii, menţinerea unei eficienţe crescute în

mediile profesionale. În condiţiile unor costuri sociale ridicate

pentru serviciile medicale şi de asigurări, accentul se deplasează către măsurile preventive, ca alternativă viabilă.

Prevenţia înseamnă păstrarea stării de bine (“wellness”), posibilă prin:

• screening-uri medicale periodice, • identificarea factorilor de risc pentru sănătate,• echilibru psihic şi un bun management al

stress-ului,• consiliere în ceea ce priveşte nutriţia şi

păstrarea greutăţii corporale optime,• tehnici de socializare care previn însingurarea, • angajarea sistematică în programe de exerciţii

fizice.

- redefinirea sportului. Aceasta privește aspectele de etică, recrutarea minorităţilor, oportunităţile pentru persoanele cu disabilităţi, egalitarismul şi umanismul, tehnologiile avansate, etc.

Studenţii acestui domeniu trebuie să fie pregătiţi să lucreze în profesii care apar continuu, pe măsura dezvoltării fenomenului sportiv.

- creşterea capacităţii de expresie şi comunicare.

Funcţia simbolică a mişcărilor corpului începe să capete importanţă, alături de cea sanogenetică, de obţinere a excelenţei sau de recuperare. Motricitatea nu este doar funcțională, ci și expresivă, fapt important în această eră a comunicării.

Kinesiologia este astăzi o teorie generală a mişcării corpului, dar şi un domeniu academic şi profesional, în continuă schimbare.

Care este obiectul de studiu al kinesiologiei?

- 1. exerciţiul, ce implică efort fizic- 2. mişcările eficiente, performante

1. Exerciţiul fizic - 3 situaţii particulare: a. exerciţiul, ca mijloc de pregătire pentru

obţinerea performanţei - antrenament pt condiţionare (“training”)

b. exerciţiul, ca mijloc de menţinere a sănătăţii organismului, de reducere a riscului de îmbolnăvire, (“health-related exercise”)

c. exerciţiul, ca mijloc de recuperare a funcţiilor deficitare, ca urmare a afecţiunilor sau traumatismelor - exerciţiul terapeutic (“therapy”)

2. Mişcările performante includ două categorii distincte:

- elementele şi procedeele tehnice din ramurile de sport

- deprinderile însuşite în procesul dezvoltării ontogenetice - “developmental skills”

Activităţile motrice sunt studiate astăzi printr-un demers interdisciplinar, cu informaţii care provin din:

Ştiinţe biologice (substrat, mecanisme funcţionale, legi biologice)

Ştiinţe psiho-sociale (resurse psihice, mecanisme de reglare a mişcării, necesitatea conştientizării, metode, mijloace, programe, socializare prin mişcare, adaptare socială)

Ştiinţe umaniste – filosofie, istorie, antropologie

Ştiinţe exacte – fizică, chimie, matematică, IT

În figura de mai jos, sunt ilustrate grupele mari de ştiinţe, disciplinele conexe şi subdisciplinele care furnizează cunoaştere pentru domeniul nostru. Aria de cunoştinţe, utile pentru kinesiologie, se regăseşte în interiorul şi în relaţiile dintre subdisciplinele vizate.

Pornind de la imaginea de mai sus, din tematica abordată în ultimii ani, se poate observa o deplasare a interesului de la stânga spre dreapta, adică de la studiul microfenomenului, la studiul macrofenomenului, adică de la individ, la persoana socială;

tendinţa de fragmentare a subdisciplinelor, de diferenţiere şi specializare a lor.

studii de mişcare umană, termen introdus de John Whiting în anii 70 şi adoptat în SUA, Australia şi câteva ţări europene.

ştiinţa mişcării umane, termen utilizat în Europa, adecvat în special pt aspectele biofizice ale mişcării, dar mai puţin pentru cele socioculturale

ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, termen apărut în anii 60, include problematica celor două tipuri de activităţi, bine statuate la acea dată

Termenul Știinţa educaţiei fizice şi sportului a început să fie tot mai puţin folosit pe plan internațional, datorită limitării sale, la cele două forme de activitate.

ştiinţa activităţilor corporale (M. Epuran 1969), care reuneşte studiul activităţilor gimnice, agonistice, de loisir, ludice şi compensatorii

ştiinţa sportului, termen generic, utilizat în Germania în special, mult mai accesibil marelui public, dar mai îngust ca arie tematică

kinesiologie este termenul utilizat extensiv în America de Nord, ce reuneşte cunoaşterea prin studiu şi cercetare, cât şi cunoaşterea dobândită prin experienţa mişcării. Termenul apare în titulatura domeniului academic, a diplomelor de studii, ca şi în titulatura departamentelor şi a facultăţilor de profil.

ştiinţa activităţii motorii, termen introdus de P.Parlebas în Franţa

în Belgia, Olanda, Cehia se foloseşte și termenul kinantropologie, care prezintă avantajul unei acoperiri ştiinţifice mai solide, datorită circumscrierii în aria antropologiei

 

CONCLUZIE → kinesiologia reprezintă un ansamblu de cunoştinţe derivate din experienţa mișcării, studii academice şi experienţă profesională, centrate pe activităţile motrice.