Jurnalul apelor purpurii - Eduard Dorneanu

_____________________________________________Eduard Dorneanu

______________________________________________________ 1

Jurnalul apelor purpurii_______________________________________

2 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

______________________________________________________ 3


Tehnoredactare computerizată şi

coperţi: Viorel Cristian Pavelescu

Îngrijire text: Anne Marie Bejliu

Editura: RoGrup

www.rogrup.net

4 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

Jurnalul apelor purpurii

Dorneanu Eduard

______________________________________________________ 5


6 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

17 Februarie 2011

Imensitatea apelor ne îmbrăţişează într-o bucurie lacomă şi frumoasă. Corabia, mândră de umbra ei cenuşie, alunecă pe apele oceanelor asemeni speranţei nedefinite, norii alburii se strâng deasupra apelor sărutând distanţa dintre iluzie şi vanitate. Steagul este ridicat pe catargul vopsit cu sângele regretelor posomorâte, pe steag apar cele două simboluri ale frăţiei, un trandafir rupt în două şi chipiul alb. Camarazii salută cu respect steagul, pe feţele lor lumina sărută cearcănele oboselii şi mai multe amante recită poeziile nebunilor frumoşi. Călătorim împreună până la moarte, ne-am şters de nisipul amar,apa binecuvântată a oceanului ne va boteza zilele cu bucurii şi tristeţi imature. Jean de Valois îşi mişcă mâna

______________________________________________________ 7


dreaptă greu, îi arată lui Iason că i s-a umflat şi îl doare. Durerea este permisă doar atunci când este superlativul visului, ea nu poate împodobi banalul, nu poate fi parte din sufletul colectiv al frăţiei. Arhipăstorul şi Iason îl trântesc pe Jean de Valois pe punte, cu sabie ascuţită îi taie mâna dreaptă şi i-o aruncă în ocean. Jean urlă de bucuria noii dureri, se zbate ca o pasăre rănită şi îşi leagă rana cu un blestem timpuriu. Apele oceanului devin purpurii, prima jerfă ne deschide calea, Polifem pune cuvânt pentru noi zeului tată al mării, vântul e bun şi plecăm mai departe. Camarazii îşi aşează pe cap chipiile albe, sub cerul albastru al zborului etern fericirea e posibilă, aşa cred.Vâsliţi ne strigă Iason cu ochii ieşiţi din orbite de ură, de dor... Vâsliţi, ne strigă căpitanul nostru bătrân lăsând o înjurătură de francez ironic la marginea lumii... Vâslim, oceanul bun ne înghite aşteptările şi ne dăruieşte zbuciumul. Vâslim, păsările nebune ale neuitării ne sărută ochii în evadări sărate spre locul în care nimfele se scaldă goale, fără pudoare. Vâslim... lumea e mică şi regele mutilat scânceşte în neputinţă orelor obeze. Vâslim... viaţa e scurtă şi frumoasă. Îmi pun pe cap chipiul alb. Sunt un bărbat mândru, atât...

8 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

18 Februarie 2011

O zi nefericită ne scrie bileţele de dragoste, refuz să citesc literele adunate în patimi consistente. Soarele ne ridica omagii în scânteieri nepereche, viaţa are contur de labirint dorit,locul în care speranţele se pot defini la lumina credinţelor înşelate. Steagul frăţiei tremură de bucurie pe catargul înfipt în cerul obosit al zeilor laşi.Ancorăm pe o insulă micuţă nelocuită de unde ne aprovizionăm cu apă proaspătă. Coborâm butoaie uriaşe, le umplem ochi,vom avea nevoie de apa asta binecuvântată şi ne bucurăm să luăm rodul izvorului. Vegetaţia e luxuriantă, e plin de plante şi animale bizare de parcă Dumnezeu a hotărât să alunge oamenii şi să dăruiască celorlalte vieţuitoare

______________________________________________________ 9


un regat numai al lor. Suntem intruşi într-o lume minunată în care omul nu are nici măcar un rol decorativ. Zeul izvorului ne îngăduie să luăm apa, butoaiele se umplu, veselia mângâie inimile contorsionate de setea unei dimineţi cabotine. Pe plaja tăcută şi plină de scoici găsim un templu închinat Hestiei. Preotesele ne ies în întâmpinare îmbrăcate în mantii lungi, purpurii. Sunt fecioare, siluetele bărbaţilor mării le tulbură şi le stârnesc sentimente demult uitate.

Stăm faţă în faţă privindu-ne lacom, aşteptând chemarea, de o parte stă patima cu gura căscată şi pumnii strânşi, de partea cealaltă stă dorinţa cu visele nepieptănate şi copilăria netrăită. Cineva, cumva va ceda... Ajax Oileu cere iubirea în genunchi şi se jură pe stele şi pe zei că iubirea lui e curată, fără vulgaritate, doar zbor. Cocoţaţi pe butoaiele cu apă bufonii mici şi burtoşi se prăpădesc de râs, feţele lor schimonosite se destind în rânjete anoste. Iubita mea, primăvara tunsă chilug râde şi ea mângâindu-mi sufletul cu veşnicele întrebări banale ale femeilor geloase. Îl ridicăm pe Ajax Oileu în picioare şi îl ducem cu forţa la bord, preotesele templului uitat ţipă după noi având feţele în lacrimi. De la înălţimea unui

10 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

zbor promis salutăm insula apei vii cu bucuria bărbaţilor ce nu au vreme de sărutări furate. Preoteasa cea mare, stăpâna focului din templu se aruncă în apele purpurii şi se face una cu ele. Ziua nefericită şi-a luat jertfa promisă, apele purpurii şi-au primit trupul de care aveau nevoie. Soarele orb ne alungă oboseala, bem apa vie, trupurile noastre devin bucuria timpului neobosit. Căpitanul ne cheamă la masa frăţiei, mergem să golim cupele purpurii ale dimineţii. Viaţa are contur de labirint dorit, locul în care speranţele se pot defini la lumina credinţelor înşelate...

______________________________________________________ 11


19 Februarie 2011

Cerul e negru, imensitatea să nobilă şi grea. Cerul e negru, cărbune stins pe inima mea. Cerul negru ca un semn al blestemului iniţial când apele scăldau plajele tuturor viselor. Corabia e albă şi apele purpurii o sărută cu delicateţe umbrită doar de morţile accidentale ale marinarilor trişti. Pe coverta acestei lumi existenţele sunt mai mult decât un decor al întâmplării, acest lucru îl ştiu îndrăgostiţii şi bărbaţii liberi. Preotul rosteşte rugăciunea de dimineaţă, rugăciune ce seamănă ca de obicei cu o melodie gothică nicidecum cu o rugăciune de sclavi ai unui stăpân neîndurător. Ne rostim rugăciunile în picioare fără teama unei răzbunări divine, Dumnezeu e prietenul şi

12 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

camaradul nostru nicidecum un răzbunător ce împarte binele şi răul. El e rătăcitor acolo sus în ceruri, noi suntem rătăcitori aici pe apele purpurii ale oceanului tristeţii. Silence în my hearth, rosteşte preotul nostru rugăciunea baladă şi pletele noastre sunt sărutate de cerul negru cu buzele clipelor nenăscute. Sirenele ne strigă disperate de pe ţărmuri nevăzute şi chitara îşi repetă tristeţea în acordurile viselor din armonia disperării pure. Legat de catargul înfipt în cerul negru, Acrisiu cere îndurare, cerşeşte milă. Neîndurător, Jean de Valois îl loveşte peste faţă cu bucuria umilă a celui mutilat. Sângele lui Acrisiu curge domolind furtunile din ochii zeilor trişti. Descătuşaţi-l, urlă Jean de Valois, vreau să îi beau sângele în onoarea sentimentelor necunoscute. Acrisiu plânge, apele purpurii îi primesc lacrimile sărate, îi primesc sângele parfumat, îi primesc regretele paterne, îi primesc umbra obosită de timpul blestemat. Preotul invocă tristeţea absolută în versuri scurte şi grele, accentul e pus pe evadare şi patimă. Ne ridicăm din uitare împreună cu tatăl fecioarei din temniţă, începe o nouă zi în care destinul se va sinucide în secunde diforme. Cerul e negru că un cărbune stins pe inima mea. Corabia e albă şi apele purpurii o sărută cu delicateţe umbrită doar de

______________________________________________________ 13


morţile accidentale ale marinarilor trişti. Plouă cu sânge proaspăt. Plouă acum...

14 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

20 Februarie 2011

E mai uşor să fii pasăre, e foarte greu să fii zbor. E mai uşor să fii steaua făgăduinţei, e foarte greu să fii vis. E mai uşor să fii sărutul, e foarte greu să fii iubirea. E mai uşor să fii întrebarea, e foarte greu să fii răspunsul. Corabia despică valurile fără teamă, fără grabă, fără odihnă. Cârmaciul trage din pipa decolorată şi dă din cap vesel,ne apropiem de insula fiului lui Poseidon. Orice navigator, orice argonaut îşi doreşte să debarce pe insulă pentru a înfige şi el ţepuşa cu vârf ascuţit în ochiul lui Polifem. Pescăruşii ce au cuiburile de-a lungul coastei ne salută cu ţipete ascuţite domolind aşteptarea. Privirea mea scormoneste toate temniţele căutând iubirile posibile,

______________________________________________________ 15


căutând focul viu. Ancorăm fără tragere de inimă, coborâm bărcile mici şi plecăm pe ţărmul uşor animat sub povara unui vânt stângaci. Pe ţărm, Ulise are tarabă, vinde ţepuşe cu care vizitatorii pot scoate mai uşor ochiul ciclopului. Arhipăstorul cumpără patru. Se teme că una nu e suficientă. El a mai scos ochii şi altora, ştie să fie pervers şi nebun. Ajungem la peşteră. Ulise ne arată la fiecare ce are de făcut şi cum trebuie să ne comportăm în momentul în care, uriaşul rănit se va ridica în picioare. Tragem la sorţi cine urmează să îl orbească pe uriaşul adormit, sorţii decid cu zgomot de pahare sparte. Un camarad cu nume de port părăsit înfige ţăruşul cu bucurie şi demnitate, alergăm disperaţi către bărci, Ulise adună sângele zeului orb, e afacerea lui. De asta nu ajunge acasă decât rar. În spatele nostru Polifem urlă cuvinte înfricoşătoare chemându-şi tatăl pentru o răzbunare nemeritată. Pumnii se ridică spre cerul cenzurat şi rugăciunile se confundă cu trădările aşteptate. Ajunşi pe corabie rugăm vântul să răcorească rana zeului nebun, tatăl său ne binecuvântează şi ne roagă ca la întoarcere să-l rănim din nou. Pe puntea proaspăt spălată toţi pescăruşii zeului orb au murit de dorul luminii pierdute. Aripile lor stau deschise păzind

16 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

inimile pierdute. E uşor să fii cel ce răneşte, e foarte greu să fii cel ce tămăduieşte.

E uşor să fii cel ce loveşte, e foarte greu să fii cel ce alină. Ridic pe catargul cu vârful în soare steagul cu semnul trandafirului rupt, camarazii duc mâinile la chipiu în semn de salut. Apoi mergem să ne ştergem sângele de pe haine. Căutând liniştea efemeră...

______________________________________________________ 17


21 Februarie 2011

Sunt incomplet, o parte de mine e de negăsit. Sunt incomplet. Ceva din zborul meu se opreşte într-o haltă urâtă şi grea. Sunt incomplet. Apele ochilor mei sunt tulburate de tristeţi negre, apăsătoare. Azi sunt vântul de miazănoapte, vântul tristeţii şi al regretului profund. Zbor deasupra inimilor, conturez nefericirea, sărut cu negru semn albul speranţei. Alături de mine, zboară toate vânturile ce cutreieră oceanele în căutarea ţărmului perfect. Sublimă revărsare, lumina se sinucide în fiecare silabă, aruncată pe tava incertitudinii. Planez ca un zmeu al veşnicei copilării deasupra corăbiei şi cobor pe zâmbetul cardinalului alb. Acesta mângâie în cuvinte divine

18 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

coapsele Penelopei cerşindu-i iubirea, într-un mod la care nici un peţitor din Itaca nu s-ar fi putut gândi. Tăcerea dintre ei prinde patimă, buzele se caută, credinţa atinge tălpile, praful se amestecă cu idealurile şi îngerii plâng. Penelopa se dezbracă cu gesturi largi, o haină, două haine, o mie de haine, toate hainele. Cardinalul alb se strecoară în sângele femeii părăsite, sporind aşteptarea până la nivelul maxim. Calea de întoarcere se pierde în ochiul unei păsări funerare. Zbor încet în jurul lor. Cei doi fac dragoste neîncetat. Marinarii şi camarazii mei s-au strâns în jurul lor urmărind fiecare mişcare, ascultând fiecare silabă.

Din bucuria copilăriei şi poate chiar mai de departe, primăvara se întoarce, binecuvântând iubirea. Stelele aprind focuri vii în ceruri. Pe umărul meu, cineva ridică templu de dor. Cu capetele plecate, camarazii mei celebrează dragostea scriind scrisori iubitelor din porturile părăsite de viaţă. Cardinalul alb se ridică trist. E supărat că iubirea i-a murdărit hainele.

Sunt vântul de miazănoapte. Doar azi pot zbura deasupra tuturor tristeţilor. Doar azi. Sunt incomplet. O parte din mine, e de negăsit.

______________________________________________________ 19


Aripile mele se chinuie să caute fericirea promisă de blestemele vechi. De dincolo de amintire sângele străbunilor mei strigă către mine. Şi eu îi aud...

20 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

22 Februarie 2011

Plouă cu sânge peste oceanul aflat într-o stare de agitaţie extremă. Păsări moarte cu un milion de trădări în urmă revin nebune de dor amăgind luna speriată. Pe coverta corabiei privim temători la acest teatru al viselor ce ne ameninţă liniştea şi culoarea părului tinereţii. Toţi copii noştri ce se vor naşte cândva plâng în revărsări de ape sărate, le sărut mâinile micuţe şi îi ascund în inima mea. Îi rog să doarmă liniştiţi până la marea regăsire alături de copilul care am fost cândva. Mă ridic cu sabia scoasă, cu părul în vânt acopăr o parte din vis, mă ridic simţind cum focul mistuie vorbele lăsate amanet în amintiri mult prea dragi. Euristeu ţipă neîncetat,

______________________________________________________ 21


ridică ziduri de necontestat, ucide speranţe..

- Vei pleca la capătul zborului, să îmi aduci floarea mângâierii, urlă Euristeu cu silabe îngheţate de sângele negru risipit în cuvânt.

Îmi pun armura. Vreau să fiu şi iubit, şi nemuritor, şi veşnic tânăr, şi neînsetat, şi nimic din clipa grea să nu simt. Camarazii îmi desenează pe faţă conturul de sprâncene triste, frumuseţea blestemului pur, mă spală pe ochii veşnic deschişi. Armonia îmi strânge inima în palme de apă murdară. Euristeu se ridică până ajunge în timpul unui viitor incert domolind speranţele despletite. Steagul se ridică tot mai sus pe catargul ce are vârful înfipt în luna nebună de dor neştiut. Mâinile îmi sunt tari precum pietrele negre ale pustiului nesfârşit şi simt că pot cânta. Înfig sabia, fără remuşcări, în pieptul lui Euristea şi sângele lui se risipeşte pe trupul înebunit de dorinţă, pe trupul meu ce nu mai poate aştepta. Jean de Hainaut îi salută moartea ţinând în mâini globul de cristal al unei vrăjitoare nenăscute, camarazii îşi ţipă fericirea în cuvinte bărbăteşti şi steagul flutură frumos arătând lunii, frăţia trandafirului rupt.

Nimic mai frumos ca moartea celui ce porunceşte.

22 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

Nimic mai sfânt ca sângele risipit pe faţa nopţii îngenunchiate. Nimic mai tulburător ca sărutul copiilor tăi nenăscuţi, nimic mai dorit ca rodul din pomul păcatului. Îngenunchez lângă primăvara mutilată şi îi sărut fruntea plină de sângele unor victime colaterale. Iubita mea râde cu o gură ştirbă, murdară de praful stelelor ce au pălmuit-o neîncetat. Ridic sabia spre cerul înstelat. Strig tare cu voce de bărbat. Camarazii, zeii cei buni şi eroii îmi răspund. Arunc trupul însângerat al lui Euristeu în apele purpurii al oceanului. Mândria bărbaţilor mării îmi sărută tâmplele. Luna cântă balada marilor iubiri. Şi eu o aud...

______________________________________________________ 23


23 Februarie2011

Sunt fiul veşniciei. Cuvântul meu acoperă banalul dăruind culoarea cea bună inimilor îndrăgostite. Iubirea îmi dăruieşte aripi albe ca să pot zbura de la o inimă la alta. La intervale mici de timp sărut inimile dăruindu-le marele foc, buzele mele miros a nisip de clepsidră iar părul meu negru poartă încă, în el, apele triste ale oceanelor necunoscute.

Sunt fiul veşniciei. Port tatuat pe faţă zâmbetul eternităţii iar braţele mele ţin deasupra tuturor speranţelor cu iz de vanitate făclia sincerităţii, făclia onoarei. Sunt un om liber într-o lume de sclavi. Sunt liber pentru că în sângele meu doza de banal încă nu a ajuns, mă bucur de soare, de lună, de sânge şi de

24 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

iubire asemeni bărbaţilor mândri ce au cucerit Everestul. Mai sus nu e nimic, e doar libertate.

Debarcăm pe insula amazoanelor, simţurile ni se ascut, lumea prinde contur nou, fericirea ne pălmuieşte şi inimile o iau razna. Amazoanele nu mai sunt femeile mândre şi luptătoare din trecut, acum au înfiinţat zeci de bordele unde îşi vând trupul altor femei, bărbaţii fiind în continuare interzişi pe insula lor. Această transformare bruscă a amazoanelor nu ne sperie şi călcăm cu pas vioi pe insulă lor posomorâtă, loc al degradării umane, al uitării de sine. Suntem înarmaţi cu tot ce avem nevoie. Nu ne e frică de eventuala luptă cu femeile ce se vând altor femei. Aşteptăm preţ de o întrebare în faţa construcţiilor bizare de pe insulă dar nu se întâmplă nimic. Intrăm în toate clădirile acelea negre cu aspecte de arhitectură călcată în picioare dar nu găsim pe nimeni. Ne uităm unii la alţii şi nu înţelegem unde ar fi putut să dispară aceste amazoane despre care lumea vorbeşte de atât timp. Doar nişte târfe duhnind a alcool ne fac din ochi stând cu mâna întinsă. Le scuip şi mă întorc înapoi la corabie scârbit, deprimat. Arhipăstorul râde rezemat de catargul al cărui vârf ajunge la cer, el ştia că amazoanele nu au existat dar ne-a lăsat să le căutăm pentru a ne

______________________________________________________ 25


recunoaşte simplitatea în gândire. Din valurile purpurii apare trupul însângerat al lui Euristeu cerând rug şi jertfă. Camarazii râd mestecând tutun şi blestemând noaptea. Este totuşi foarte puţin...

26 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

24 Februarie 2011

Sunt rugul aprins, sunt aripă de lumină şi sărutul iubirii pure sunt. Sunt zefirul ce adună mireasma buzelor nesărutate. Sunt visul ce bucură inimile la ceasul când tristeţea este alungată cu pietre cât mai departe de cetate, sunt zborul alb al păsării om până dincolo de albastrul cenzurat. Sunt toate astea şi încă mai pot fi...

Corabia stă ancorată între două speranţe repetate de ochii infinitului şi lăsate să moară pe buzele iubirii neîmplinite. Cu capetele plecate aşteptăm deznodământul unei întâmplări aşteptate, vântul ne mângâie piepturile goale şi ne sărută părul plecat în zboruri scurte adulmecând rănile copilăriei. Suntem

______________________________________________________ 27


toţi aproape trişti,aproape melancolici,aproape neînţeleşi. Tezeu se apropie de stâncă ştiind că aceasta este marea lui provocare, poate unică. Dacă va reuşi să ridice stânca va găsi sandalele şi sabia tatălui său legenda putând continua la nesfârşit în lumea celorlalte cuvinte. Tezeu se apropie, invocă cine ştie ce zeu prielnic iluziei şi braţele sale încep calvarul. De mantia lui lungă şi neagră se agată disperaţi cameleonii unei lumi pătate de patimi perverse încercând să îi împiedice drumul către ideal. Egeu stă pe un nor purpuriu, aduce jertfe ploilor sacre cerând mântuirea prin absenţă a timpului diform. Mai multe speranţe rămase chezaş de nefericire în cartierele sărace se sinucid iar sângele lor colorează în purpuriu absolut apele oceanulul iluziei. Tezeu ridică stânca la înălţimea unei poezii cu final abstract şi râde stelelor nemăritate din cerul singuratic al indiferenţei. Stânca ridicată se preface în copertă de dor iar sentimentele calde încropesc cartea cu imagini a unui destin obscur. Egeu îi dă binecuvântare murmurând un blestem bun, un blestem tandru. Conform tradiţiei mărilor şi oceanelor ne tăiem o şuviţă de păr şi o aruncăm în apele purpurii ca jertfă zeilor înduplecaţi. Tezeu e împlinit, camarazii ridică pumnii în aer a bucurie nestăvilită. Bătrânul căpitan

28 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

lăcrimează într-un colţ de amintire. Îi şterg ochii cu palme umede iar viaţa mă pe frunte.

Sunt ceva din albastrul pierdut, ceva din zborul neînceput, tânăr, sunt bărbat...

______________________________________________________ 29


25 Februarie 2011

Alung tristeţea în risipirea dimineţii, mă trezesc la fel de tânăr şi incomplet ca ieri, ca acum un infinit. Sculptură vie a unei divinităţi absente sunt eu, înger cu aripi ascunse în lumina blestemată sunt eu. Ochii mei prind întrebările, sorb din ele esenţa de vis şi se măresc sub arcadele imposibilei iubiri. Mi-aş dori să fiu complet, să am în acelaşi trup şi tinereţea, şi maturitatea, şi visele, şi trădarea. Templul de fum al îndoielii se ridică greu eclipsând bucuria născută moartă. Stau în faţă timpului, arunc mănuşa de fier în faţă unui zeu ce zâmbeşte dement în spatele unei preotese bete. Lupt cu tot felul de tradiţii idioate ce încearcă să îmi supună inima cu ajutorul fricii eterne. Mă uit

30 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

scârbit la zilele fardate de sărbători inventate şi trec mai departe în inima metaforei.

Pe corabie au sosit cei ce cumpără sclave, se târguiesc cu Orfeu care sătul de privirile înapoi îşi vinde iubirea, pe Euridice. E ajutat de un domn elevat care chiar dacă nu a cunoscut iubirea adevărată, măcar a intuit-o. E vorba de mareşalul D'Audrehem. Mareşalul traduce pentru Orfeu şi cere un preţ îngrozitor de mare.

- Fata e fecioară, se laudă D'Audrehem, el a iubit-o atât de mult încât a uitat să o atingă, plăteşte şi e a ta, e o marfă rară.

Şeful contrabandiştilor se aplecă şi începu să pipăie trupul feciorelnic al nimfei, bucuria farda chipurile celor din jur şi timpul se opri în loc. Hainele au fost aruncate, nimfa rămase goală sub privirile tuturor celor ce o doreau până la marginea patimii. Contrabandistul numără banii în mâinile tremurânde ale lui Orfeu care se bucură cu adevărat pentru prima dată în viaţă. Aruncă în apele purpurii toate amintirile despre o iubire amânată la nesfârşit. D'Audrehem plânge liniştit cu pumnii strânşi a protest de om necăjit lângă cârmă. Cerul se posomorăşte

______________________________________________________ 31


şi el aducând ploile nebune. Puntea este măturată de ploile ce suspină în căutarea iubirii vândute, vântul răstigneşte de catargul cu vârful în cer un inorog orb, inimile bat mai repede în contrast cu tristeţea asumată.

Plouă cu stropi purpurii, camarazii mei strâng aroma sângelui din cer şi scriu scrisori iubitelor de acasă. Scrisorile au litere de sânge contopit cu culorile veşniciei, alb şi negru. De mâna stângă mă muşcă copilul de suflet al trădării. Mă ridic cu sabia scoasă anunţând lupta cu secunda cea rea. Ploaia cade mai tare, apele purpurii cer jertfă şi baladă de dor.

Chitara cântă undeva în inima mea. Zeii o aud şi îmi dăruiesc aripi. Speranţa se caţără pe pletele mele, implorând milă. Plouă cu picături purpurii, viaţa e frumoasă şi iubirile vândute costă foarte puţin. Adorm cu capul pe inima copilăriei, visez centaurii fraţi şi copilul din vis îmi linişteşte ziua. Divin e visul, divină armonia...

32 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

27 Februarie 2011

Debarcăm pe plajă insulei uitării. Nisipul ne primeşte tălpile în sărutări amare pline de dorinţă, de patimă. De mână cu tristeţea pătrundem în această insulă schizofrenică plină de simboluri însângerate. Ne despărţim în grupuri de câte 16 persoane, vântul ne strigă pe numele de alint şi viaţa e iar bizară. Insula e plină de lucruri nefolositoare lăsate aici pentru că uitarea a devenit stăpâna sufletelor celor ce au uitat visul şi zborul. La marginea unei amintiri din clepsidra neagră, stau aruncate scuturile soldaţilor troieni ce au luptat cu devotament pentru a apăra o iubire şi o cetate. Le luăm şi încercăm să le aşezăm într-o ordine firească, din respect pentru sângele curs. Scutul lui

______________________________________________________ 33


Hector, scutul lui Paris, scutul troianului anonim, toate sunt aruncate în uitare şi păsările îşi fac cuiburi în aurul onoarei exilate. Templele marilor zei sunt părăsite, odoarele împrăştiate, preotesele adormite de poţiuni viclene, treptele nematurate. Fără a ne închina semnelor impure, ştergem steagurile de praful cel rău al uitării.

Aprind focul în altarul cel vechi al zeului orb, flacăra creşte la înălţimea speranţei domolind furtuna din sufletele hoinarilor nebuni. Pe pereţii templului părăsit semne prigonite de uitare se întorc înapoi deschizând file de sânge şi iubire. Pentru o secundă binecuvântată sunt unicul preot al zeului fără nume şi fără început. Îl binecuvântez şi mă binecuvântează.

În mijlocul acestei insule îngropăm şi noi trupul unui camarad rătăcit. Într-o noapte de panică şi tristeţe a încercat să ne omoare folosind explozbil, norocul nostru a fost faptul că a legat greşit firele şi impactul nu a avut loc. Căpitanul a observat firele, apoi l-a prins pe cel ce dorea să se sinucidă dar să ne omoare şi pe noi. E încă în viaţă Evan, urmează să fie omorât după ce groapa va fi gata, viaţa lui e evaluată la nimic, salvarea lui, e imposibilă. Ultimele lopeţi de

34 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

nisip sunt aruncate şi groapa aşteaptă trupul tânăr. Căpitanul hotărăşte moartea prin glonţ, sunt ales eu şi încă un camarad să îl ucidem. Îi pun pistolul la tâmplă, ochii lui îmi sărută mâinile implorând milă. Moartea soseşte fără grabă să îşi ia tânăra pradă râzând cu delicateţea unei dimineţi nesimţite. Sunt plin de sânge, plec spre plajă cu capul plecat şi inimă frântă, las în urmă o groapă în care un camarad cu ochii închişi pleacă spre nicăieri.

Uneori totul se reduce la durere. Stăm pe punte privind cum insulă uitării se îndepărtează de noi. Din groapă cea rea un camarad îşi plânge prin noapte tinereţea risipită, sângele lui e încă proaspăt pe hainele mele. Căpitanul mă priveşte întrebător..

- Eşti călăuza, îmi zice, moartea şi viaţă sunt aripile tale...

Poate are dreptate. De undeva, din trecut, inocenţa mă pălmuieşte neîntrerupt... Cântecul morţii se aude tot mai clar dinspre insula uitării... if i die young/bury me in satin...

Închid ochii şi blestem... clipa îndoielii...

______________________________________________________ 35


28 Februarie 2011

Fără vlagă a căzut iarna pe puntea proaspăt măturată. Pletele ei albe strălucind a legendă se mişcă în convulsii repetate, aud bucuria tuturor florilor strigând către cerurile deschise. Armonia trezeşte sângele împrospătându-l iar tristeţea îşi acoperă faţa cu un calendar imposibil de decriptat. Sângele iernii se risipeşte prin toate filele goale ce îşi aşteaptă zborul către inimile însetate. Sângele urcă ajungând până la brâu iar eu mă scald în el pentru a fi ferit de tentaţia căderii şi însingurării. Copiii ciclopilor râd risipind dimineaţa.

Abordăm o corabie cu mărfuri în care marinarii s-au ascuns în cabine de frica unei morţi urâte şi

36 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

chinuitoare. Aruncăm în aer uşile lor, furăm toată marfa, tot ce se poate găsi pe corabia aceea tristă, incredibil de tristă. Pirus Neoptolem intră peste tot ameţit de mirosul sângelui blestemând frica unor laşi cu suflete perfide. Ajax Oileu leagă de catarg pe cei ce s-au ascuns, îi număr trist, 9 bărbaţi şi două femei. Părăsim corabia lor, ne ducem prada la bordul corabiei noastre. Arhipastorul incendiază corabia lor, nu putem lăsa în urmă urme, iar dacă la beţie sau vreun preot, cineva va spune ce a văzut aici, nimeni nu îl va crede. Focul se înalţă vesel muşcând din corabie, copleşind oamenii legaţi. Ţipetele lor de durere aduc de nicăieri umbrele tristeţii absolute iar cocorii pierduţi ai timpului rostesc blesteme diforme. Îmi amintesc de cuvintele unei piese ale trupei Nightwish şi le scriu pe apele purpurii, aici, la capătul lumii.

"The sun is sleeping quietly

Once upon a century

Wistful oceans calm and red

Ardent caresses laid to rest

For my dreams I hold my life

______________________________________________________ 37


For wishes I behold m..."

Copiii ciclopilor râd risipind dimineaţa. Ridic iarna cu braţe de bărbat infatuat, dureros de vanitos. O arunc peste bord în apele purpurii dându-i mormânt de ape tulburate. Păcatele noastre, păcatele mele se prefac în ploi nebune şi mătură întinsul oceanului purpuriu. Iubita mea, primăvara tunsă chilug îşi aruncă tristeţea într-un curcubeu ideal, se simt tot mai tare strigătele florilor ce strigă către cerurile deschise. Copiii ciclopilor râd tot mai tare. Risipind dimineaţa.

38 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

1 Martie 2011

Pe cer a apărut o nouă întrebare imposibil de şters... Where Do We Draw The Line??? Norii se chinuie să acopere această întrebare schimonosită în acorduri de vise mohorâte, vântul îşi inventează scuze dar simbolurile se întorc înapoi. Stelele se sinucid în acorduri de ample zboruri până la marginea dorinţei şi înapoi. Din suflete curge înapoi vinul cel păstrat pentru pomenirea morţilor neştiuţi.

De ieri suntem fugăriţi de corăbiile lestrigonilor, săgeţile lor caută carnea noastră, urletele lor ne umplu de spaimă visele inocente. Căpitanul dă comandă să ridicăm steagul nostru cu trandafirul rupt, simbolul sfânt al frăţiei. Aşa eventuala moarte va fi mai bună

______________________________________________________ 39


iar somnul nostru nu va fi confundat cu uitarea. Săgeţile lestrigonilor ne caută peste tot, moartea scrie volume de poezii infantile semnându-se cu numele feţelor agramate ce se vor omagiate de bărbaţii maturi. În mijlocul urgiei demente unde moartea îşi strânge roadele stă poetul orb înfruntând în felul lui special pericolul iminent. Cu o carte deschisă la o pagină necitită îşi aşteaptă moartea în picioare rezemat de catargul al cărui vârf ajunge la steaua polară. Lângă el vine şi preotul nebun, camaradul nostru care habar nu are cum e o rugăciune creştină. Lestrigonii urlă şi săgeţile lor caută carnea, caută visele. Poetul moare în convulsii purpurii, trupul e plin de săgeţi şi ursitoarele se bucură fără pudoare, fără perdea. Preotul ridică de jos cartea poetului însângerat şi citeşte el mai departe poemele triste ale zborului uitat. Abordăm corabia lestrigonilor, lupta ţine preţ de o clepsidră, unii dintre noi trecem direct în uitare, alţii suntem născuţi din nou devenind mai puri decât un cer cenzurat. Simbolurile devin purpurii, oceanul de sânge, visele de dor...

Arhipăstorul mă întreabă dacă trupul poetului merită îngropat în pământul natal, clipesc din ochi nedumerit, Nu ştiu să răspund. Preotul vine la căpătâiul mortului şi îi rosteşte o rugăciune răguşită din

40 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

care înţeleg doar că duminica, femeile sunt ieftine. Îl aruncăm în apele purpurii, îi simţim mânia, neputinţa şi durerea nestinsă.

Where Do We Draw The Line??? Întrebări păstrate în buzunarul de la piept, întrebări...

______________________________________________________ 41


2 Martie 2011

Dimineaţa vine ca un animal de pradă adulmecând sângele proaspăt. Ceaţa se face una cu apele iar divinul e mult mai frumos. Sirenele unor legende demult uitate se ridică până aproape de orizontul purpuriu cerând tribut de aşteptare. Mă strecor lângă cârmă, ferindu-mă să deranjez somnul camarazilor mei osteniţi. Sunt una cu oceanul, vântul îmi sărută trupul gol dăruindu-mi un fior nepământean. Sunt sărutat, dezmierdat şi iubit de răcoarea dimineţii celei noi, aş putea să stau aşa tot infinitul rămas din restul vieţii mele. Stelele pleacă râzând de bucuriile bărbatului ce se mai crede copil. Preotul nebun cântă ca pe o rugăciune versurile unei melodii ale trupei nightwish... le cântă iar şi

42 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

iar...

"The sun is sleeping quietly

Once upon a century

Wistful oceans calm and red

Ardent caresses laid to rest."

Ne închinăm goi şi devotaţi iubirii în vântul cu miros de primăvară tânără. Oceanul purpuriu ne primeşte la sânul lui domolind durerea unor răni neştiute. Desfac braţele ca să primesc sărutul până în adâncul fiinţei mele,vântul se contopeşte cu mine iar eu devin parte din el...

Legat de catarg Nesus îşi strigă durerea cu cuvinte înălţătoare, aproape sublime. Deianira îi soarbe durerea cu buze de femeie veşnic îndrăgostită iar mantia durerii îi acoperă pe amândoi. Sângele greşelii se adună în revărsări pătimaşe până când întreagă corabia se umple de mireasma tinereţii pierdute. Preotul cere fără încetare iertare unor dumnezei doar de el ştiuţi, Nessus bea paharul nerăbdării sub cupola întrebării despletite. Privesc cum iubita mea, primăvara tunsă chilug se sărută pe gură cu Deianira într-un ritual al marii dureri. Sângele le parfumează buzele, respiraţia

______________________________________________________ 43


încetează iar mâinile caută popas în locuri ascunse. Nessus geme în durerea abstractă cerând ploi rebele ce să îi reducă moartea până la simbolul uitării. Iubita mea se dezbracă de hainele închipuirii, îi ia mâna frumoasei Deianira şi o pune pe inima zdrobită. Palpitaţiile o fac pe Deianira să se îndrăgostească nebuneşte de un anotimp mutilat. Sărutul revine firesc buzele celor două apăsându-se până la durere. Cineva râde sau plânge grăbit în spatele meu dar eu nu îi dau crezare...

Oceanul cântă iubirea cea nouă, culorile prind contur de fericire posibilă iar eu îmi crestez braţul stâng cu lama pumnalului meu de argint. Primesc binecuvântarea preotului nebun, viaţa e acum frumoasă iar sângele are gustul copilăriei netrăite la dimensiunea dorită. Cântecul nightwish nu se mai opreşte, ocoleşte un timp corabia, apoi se aşează pe steagul frăţiei trandafirului rup unde jură că va rămâne veşnic. Stau gol, dezbrăcat de hainele închipuirii şi alături de preoţii nebuni mutilate apelor purpurii. Răcoarea îmi sculptează fior divin sângele meu colorează purpuriu apele marelui ocean. Dimineaţa pleacă părăsind speranţa, gerunziul meu îi ia locul... niciodată trist.

44 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

3 Martie 2011

Soarele răsare ocolind inimile noastre. Razele lui împletesc cununi înşelătoare fecioarelor la ultimul bal al iernii decapitate. Sângele iernii răcoreşte dorinţele şi înaltă visul mai sus decât toate păsările fără tril. Sub cerul cenzurat patima se joacă de-a uitarea cu chipurile celor cu nu au cum să înveţe să fie cu adevărat tineri. Armonia se confundă cu chemarea ireală a poeziei uitate, sângele meu îşi ţipă dreptul de a scrie nume, nimic din lumea banală nu îmi poate păta hainele de culoare albă. Stau îmbrăcat în albul poemelor încă nescrise, călăuză în oceanul purpuriu al durerii. Camarazii îmi ridică statuie de gând iar păsările îmi poartă numele până dincolo de banalul întrebării.

______________________________________________________ 45


Totul e alb, e un alb curat absolut. Totul e alb, cu adevărat alb...

Lângă mine, pe puntea proaspăt spălată de lacrimile fecioarelor moarte înainte de vreme au poposit toţi cei ce poartă numele meu. Au venit din istorie, au venit din legendă. Au venit regii Angliei, păcătoşi sau sfinţi, cavalerii ce au luptat în marile cruciade, saxonii, cei ce au iubit cu devotament ţara. Toţi sunt aici îmbrăcaţi în alb, participă la marea sărbătoare a sărutului furat. Spadă lângă spadă, rană lângă rană, iubire lângă iubire. Eduard de atunci, Eduard de cândva, Eduard de acum... Mândria ne toarnă pe trupurile albe apa purpurie a curajului nebun, ne contopim şi devenim un tot nesfârşit, spadele lor devin spadele mele, visele lor devin visele mele, iubirile lor conturează marea mea iubire. Camarazii mă îmbracă cu noua manta albă pe care strălucesc însemnele frăţiei, însemnele frăţiei trandafirului rupt. Preotul nebun rosteşte o rugăciune despre zborul albastrosului către ţărmul verde al speranţei. De acum nu mai există cale întoarcere, am băut sângele tuturor Eduarzilor, visele lor ţipă în mine. Steagul cu trandafirul rupt tremură a fericire pe catargul cu vârful în nori, camarazii salută cu mâinele la chipiurile albe.

46 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

Oceanul e tot mai mare, orizontul tot mai îndepărtat. Timpul se tolăneşte ca un trofeu la marginea aşteptării desenând uimirea inocenţei. Ochii mi se dilată pentru a cuprinde fiorul unui anotimp ce ne răcoreşte cu sângele lui de culoarea purpurie. Apele oceanului primesc tributul lăsându-ne să navigăm mai departe. Mai departe, mai departe, până la capătul durerii...

______________________________________________________ 47


4 Martie 2011

Soarele se răsfaţă pe trupurile noastre însetate de iubire,buzele lui călătoresc între fior şi dorinţă. Cu bucurie fără limită iubitele părăsite se îmbracă în voalul subţire al uitării căutând ultimul sărut. Iubirile pierdute ale acestei lumi sunt adunate în soarele veşnic şi vor arde acolo pentru eternitate. Căldura lor ne va însenina viaţa şi ne va face fericiţi. Tristeţea ridicată la rang de iubire neînţeleasă domneşte în toate regatele în care supuşii nu au timp de legende sângeroase. Alegerea tristeţii prin iubire este echivalentul sinuciderii lente dar dureros de frumoase. Vântul ştie asta şi poartă corabia până la marginea regatului purpuriu al întrebărilor nerostite, roadele iubirii se

48 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

rostogolesc în nisipul amar, cântecul nightwish flutură steagul frăţiei trandafirului rupt.

Privim uimiţi din corabie malurile atât de frumoase şi verzi ale regatului întrebării nerostite. Copiii ciclopi aleargă cu braţele pline de florile bucuriei iar păsări mari vestesc dimineţi netulburate. Din pădurile de ceaţă Ariadna iese în fugă căutându-şi iubirea, paşii săi sunt repezi, inima bate îngrozitor de repede. Privim cum aleargă în căutarea lui Tezeu şi lacrimile se prefac în nestemate ce vor ţine loc de sete pentru încă o eternitate... Ariadna aleargă neîncetat, coapsele ei albe şi goale stârnesc poftele zeilor nebuni, apele purpurii trimit blesteme absenţelor ploi. Legat de catarg Tezeu plânge invocând nemurirea, legenda şi tinereţea neînţeleasă. Doi camarazi scoţieni plini de nebunia bărbăţiei ce cheamă sângele debarcă pe mâl şi aleargă după Ariadna ademenind-o pe plajă din care păcatul se întoarce liniştit. Ariadna se opreşte înfruntând patima camarazilor mei transformaţi în fiare ce pradă trupurile fecioarelor înşelate. La un pas de dorinţă ochii lor se întâlnesc la jumătatea dorinţei,mâinile tremură pentru câteva secunde nesemnificative apoi Ariadna îşi aruncă hainele în apele purpurii. Tezeu geme şi cere să i se strângă mai

______________________________________________________ 49


tare legăturile. Camarazii mei se iubesc pe rând cu Ariadna, acolo în iarba verde a amăgirii eterne, ţipetele lor de fericire transformă nisipul din clepsidră în sânge parfumat. Căpitanul îi cheamă înapoi la corabie iar ei se întorc scuipând pe trupul prihănit al celei ce mai ieri se lăuda cu fecioria ei. Doar zeul vinului şi al beţiilor eterne poposeşte lângă Ariadna cerând-o de soţie. Ariadna acceptă invocând iubirea pentru o zeitate vulgară şi rea.Preotul nostru nebun îi cunună în versurile lui Kurt Kobain şi cerul devine la fel de purpuriu că apele oceanului meu.Tezeu urlă legat de catarg dar e mult prea târziu..

Uneori întâmplarea e altarul indiferenţei. Uneori indiferenţa e altarul tristeţii. Uneori tristeţea e altarul iubirii. Uneori iubirea e altarul morţii. Uneori moartea e altarul speranţei. Speranţa e o pasăre fără tril, am văzut-o de multe ori pescuind sentimente în oceanul purpuriu unde eu sunt călăuza corăbiei frăţiei trandafirului rupt. Pe obrazul tinereţii înşelate cineva scrie cu litere mici un vers de iubire,un vers mic, un vers plin de simboluri. Îmi scutur pletele de fiorul aşteptării... şi plin de uimire îl citesc...

50 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

5 Martie 2011

Noaptea pleacă în carul de foc al unui zeu trist. Pe faţa noii dimineţi înfloreşte copacul căutării împlinind jurământul. Sar în ocean şi înot alături de amintirile pierdute sprijinindu-mă cu o mână de corabie şi cu alta de cer. Devin un tot cu apele parfumate de sângele veşnicilor răni iar aripile mele tremură de nerăbdare. Lângă mine plutesc alţi bărbaţi nevoiţi să înfrunte furtuna în locuri bizare alături de camarazi deosebiţi. Vântul mă readuce pe corabie unde simfonia dimineţii răscoleşte inimile evocând o casă îndepărtată şi o iubire pierdută, deja.

Pe puntea spălată cu sânge proaspăt Iason îi recită iubitei sale poezii îmbrăcat în albul bărbăţiei

______________________________________________________ 51


absolute. Medeea stă lipită de el, sorbindu-i respiraţia, mângâindu-i visele. La picioarele lor, gerunziul îşi clădeşte imperiu pentru eternitate, păsările-cuvinte vor conduce iubiri întâmplătoare până la marginea durerii. Cei doi se privesc în ochi atât de pătimaş că vâslele marinarilor obosiţi zâmbesc apelor purpurii în sărut minunat. O astfel de iubire cere jertfă altfel nu va putea dăinui în legendă şi în inimile romanticilor visători. Arhipăstorul aduce într-un sac murdar fratele Medeei iar aceasta îl taie bucăţele parfumând aerul dimineţii proaspăt născute la capătul lumii. Sângele copilului umple de fericire moartea ascunsă în simboluri fără valoare dar veşnic prezenţa pe buzele oricărui bărbat. Puntea corăbiei musteşte de sânge de copil nefericit iar noi ne îmbăiem în el pentru că regretele să nu ne ajungă la ceasul greu al întrebării. Iason îşi dezbrăca iubita cu gesturi ferme de bărbat hotărât şi o întinde frumoasă şi goală în sângele cu miros de tinereţe nemeritată. Se iubesc timp de multe clepsidre până ploaia caldă a simţurilor răvăşite îi aduce în alt vis, departe de lumea împovărată de căutări.

Noaptea a plecat către nicăieri în tremurări fără armonie. Soarele poartă pe buze semn de sânge de

52 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

copil jerfit şi râde durerilor cu glas puternic de bărbat înşelat. Mai multe zeiţe purtând măşti de anotimp necunoscut îmi muşcă braţul drept lăsându-mi cicatrici trecătoare. Nu doare nici noaptea, nici ziua parfumată de tristeţile proaspăt asumate, nu doare nici amintirea, nici visul ce nu a ajuns până la capăt. Nu dor toate astea. Primăvara tunsă chilug îmi şterge semnele purpurii lăsate de apele oceanului durerii. Cu buzele îmi şterge durerea de absolut... Închid ochii... sunt una cu fiorul primit...

______________________________________________________ 53


6 Martie 2011

Sunt zile în care durerea e prietena timpului şi nimic nu se compară cu trupul ei însângerat. Sunt zile când ochii aproape refuză să se deschidă de frica semnului purpuriu. Sunt zile când inima bate mai tare că niciodată, zile în care păcatul stă liniştit la amvon şi predică oamenilor ce ţin capul plecat în semn de respect. Sunt zile când ura se împleteşte cu iubirea în folosul unui complot ştiut încă de la începutul acestei lumi bizare. Sunt zile în care visele sunt călăuzite de cuvinte de împrumut iar prieteniile se desfac în numele unui orgoliu alimentat de ură. Sunt astfel de zile, sunt astfel de clipe, sunt astfel de momente blestemate...

Am văzut multe atrocităţi fiind călăuză în locuri

54 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

uitate de zei şi mai ales de oameni dar cea de astăzi e una dintre cele mai crude posibil. Ofiţerul de bord înjură cu gesturi largi marinarul aflat de cart ce arată necontenit un punct negru ce străbătea oceanul purpuriu în aceeaşi direcţie cu noi. Castor şi Polux aruncă o barcă la apă şi pornesc pentru a vedea ce e cu plută aceea bizară. Ajunge şi corabia lângă ea, cei doi fraţi o leagă în frânghii groase şi pluta este trasă cu greu pe punte. Pe ea stau legaţi patru oameni, doi copii şi doi adulţi, toţi morţi de sete. În durerea lor se vede cum copii au muşcat din trupul părinţilor căutând să-şi astâmpere setea cu sângele lor. Îi dezlegăm tăcuţi,plini de durere, cuvintele sunt de prisos. Le pregătim haine curate aşa cum se cuvine celor ce mor pe ocean şi apoi îi vom aruncă în apele izbăvitoare. Ne adunăm toţi în jurul lor,ne scoatem chipiile albe şi aprindem lumânări vinovate. Preotul nebun le slujeşte trupurile încremenite în moarte cu cuvinte ce nu au legătură cu vre-o religie sau principiu. Soarele participă la durere cântând doar pentru ei cântecul nightwish, cântec al frăţiei trandafirului rupt. Din cerurile cenzurate îngeri copii aruncă cu petale de flori peste trupurile celor ce au plecat în visare. Hades vine grăbit ,sărută morţii pe frunte şi pleacă cu umbrele lor

______________________________________________________ 55


în infern. Le aruncăm trupurile unul câte unul înapoi în ocean,am legat de ele ca pietre de moară toate păcatele ce vor urma. Apele le primesc bucuroase trupurile sărutându-le până la contopirea totală. Într-o zi de duminică în care poezia sculptează altare de tristeţe în inimile noastre moartea sărută tinereţea cu buze de indiferenţă...

Mai presus de toate iubirea, mai presus de toate iubirea, mai presus de toate iubirea... Orele repetă aceste cuvinte fără oprire. Minutele sunt cărţi vii alergând în jurul destinelor schimonosite de durere. Secundele fac parte din aşteptare, catapulte către infinitul promis. Doar copilăria netrăită mă mustră făcând să fiu martor tăcut al acestor crime de neimaginat pentru cei ce nu au navigat pe oceanul purpuriu. Sunt călăuză pe oceanul purpuriu al durerii, sirenele mă cunosc şi zeii îmi sunt camarazi. Dumnezeu din ceruri îmi e prieten bun. Şi pentru că eu sunt suflet din sufletul lor îmi dăruiesc la schimb tristeţea ca scut împotriva tuturor. Pe păr mi-au rămas urme de sânge din trupurile copiilor morţi... Simt durerea lor de dincolo de moarte... şi adorm cu gândul la o întrebare fără răspuns.

56 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

7 Martie 2011

Ochii se deschid anevoie invocând simbolul visului neterminat. Dimineaţa face curat printre noi măturând iluziile cu pletele ei de ceaţă bună. Rămânem doar noi şi nemărginirea purpurie, visul pleacă către hotarul dintre alb şi negru umplând cupele tinerilor cavaleri exilaţi cu lacrimile neuitării. Ne închinăm noi zile cu dragoste, cu speranţă, cu multă bucurie. Ziua de luni,umilă filă de calendar că şi noi, ne mângâie inimile cu sărutări de dincolo de tristeţea cotidiană. Ziua ne ştie numele fiecăruia ,ne cunoaşte rănile, ne înţelege aspiraţiile. Rugul cel mare al aspiraţiei nerostite arde în ochiul duşmanului şi nimfele tac.

Poseidon se ridică din mijlocul oceanului purpuriu

______________________________________________________ 57


şi cere jertfă. Cuvintele lui tulbură curajul, adoarme visele îndrăzneţe şi ne aprinde simbolurile ce păreau eterne. Tridentul este ridicat cu mâna stângă până aproape de cerul cenzurat,toate iubitele îngheţate de spaimă în poze se refugiază în braţele bătrânilor bogaţi şi fără speranţă. Rămânem noi, bărbaţii, cavalerii norocului orb,rătăcitorii, să înfruntăm un zeu fără altar ce doreşte ca jertfă sângele unuia dintre noi. Ne privim ochii umezi în cioburi de sticlă culese de pe navele părăsite. Alegem să murim împreună,alegem să murim în picioare fără să jertfim sângele unuia dintre noi. De pe steagul frăţiei trandafirului rupt cântecul nightwish ne binecuvântează fără încetare. Spadă lângă spadă atacăm zeul nesătul ce aşteaptă jertfă curată de sânge a unui camarad. Ţipetele de durere conturează o bătălie fără sfârşit ce va dura până când zeul va fi uitat sau prietenia va dispărea. Mândru că aparţin unei frăţii, voi trăi toată viaţa cu sabia în mâna dreaptă.

Dumnezeu ne binecuvântează cu ploi de dor bucuros că fiii lui dragi nu se închină unor zei ce se hrănesc cu sângele celor mândri. Ploaia mă sărută cu buze de iubită bună şi îmi şterge păcatele închipuite. Un copil uimit de obrăznicia anotimpului mă strigă la

58 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

marginea pământului invocând tristeţea absolută. Stelele râd plecând în exilul de o zi. Doar ploaia sculptează pe trupul meu simboluri de veşnicie neînţeleasă. Sunt atât de mândru încât merg mai departe lăsând noaptea în urmă mea. Sunt călăuză, atât...

______________________________________________________ 59


8 Martie 2011

Ziua femeilor vine ca o binecuvântare aşteptată. Ziua mamelor, ziua fetelor, ziua celor ce au buzele încă roşii, coapte pentru sărut. Azi fiecare dintre noi se gândeşte la o femeie anume şi îi ridică altar de amintire. Rătăcind la capătul lumii nu uităm braţele ce ne-au legănat dorinţa,ne-au mângâiat sau ne-au făcut să simţim pasiunea până la capăt. Zâmbind trecutului fără remuşcare, fără blestem. Femeile ce ne-au iubit cândva şi acum se odihnesc în braţele cine ştie cui rămân bucuria orelor de pasiune, de iubire. Nu le vom uita, sigur că nu.În amintirea acelor clipe arunc în oceanul purpuriu petalele unui trandafir roşu iar cântecul nightwish aduce bucuria la un loc cu tristeţea răscolind

60 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

inima în căutarea ecoului. Culorile mele se rezumă la cuvintele pierdute sub cupolă blestemului impur,copilul din mine îşi cere iertare iar vântul mă îmbrăca în cămaşa unui erou veşnic tânăr. Aripile îmi cresc până la cer, zborul e posibil iar sângele se vrea risipit. Steagul frăţiei trandafirului rupt tremură sub sărutul vântului şi al credinţei...

Buzele iubitei mele moarte sunt încă roşii, aşa simt eu cel călător pe ape despre ea cea plecată sub pământul greu. Buzele ei sunt încă roşii şi dornice de sărut, trupul meu încremenit în visare e încă dornic de îmbrăţişare, ochii ei deşi închişi plâng la intervale ştiute de îngeri.Îngerul bun stă alături şoptindu-i ca iubirea mea pentru ea nu are sfârşit, că o port mereu în inimă aşa cum a fost la început. Din moarte, de acolo de unde întoarcere nu mai există iubita mea caută izbăvirea în nemişcarea pură a secundei pierdute. Eu ştiu că ne vom iubi veşnic, până când vom deveni aceeaşi silabă al aceluiaşi cuvânt. Apoi cuvântul format din mine cel ce respir şi ea cea ce a murit se va transformă în fior, fiorul în rază de soare, rază de soare în zâmbetul unui copil. Copilul va creşte mare şi va trăi iubirea pierdută de noi într-o risipire urâtă şi grea...

______________________________________________________ 61


Buzele iubitei mele moarte sunt încă roşii, pe trupul ei îngerii presară petale de flori şi nimeni nu o judecă pentru pasiune, pentru vis. Ursitoarele plâng disperate sub povara unui blestem întâmplător. Tinereţea netrăită îşi cere dreptul de a reveni sub soarele incertitudinii dar e mult prea târziu.

Azi e ziua femeilor iubite şi adorate, e ziua când zeii se închid în casă şi doar iubirea umblă desculţă prin inimile celor ce simt fiorul. Tinereţea se caţără pe cele mai înalte piscuri şi face cu mâna lui Dumnezeu. Eternitatea se poate compara, doar astăzi, cu iubirea. Sărutul are gustul mării evadări.

Mă aşez lângă catargul cu vârful în nori, alături de anotimpul meu drag şi mutilat. Îmi aduc aminte de iubita mea moartă într-o zi blestemată. Binecuvântez iubirea tuturor din toată inima.

Buzele iubitei mele sunt încă roşii... Ştiu eu asta...

62 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

9 Martie 2011

Îngeri căzuţi dau ocol oceanului purpuriu strigându-şi durerea incompletă. Dimineaţa se ascunde speriată într-o iubire neînţeleasă, doar tinereţea iese cu pieptul înainte fără să inventeze scuze, fără să se refugieze la adăpostul întrebării. Doar în cămaşa ruptă de timp şi purtând în braţe trupul iubitei moarte stau drept, încercând să mă apăr de îngerii cei răi. Sângele meu se contopeşte cu apele oceanului dar nu mă opresc, încerc să ajung la altarul păgân slujit de preotul nebun unde cei vii se pot căsători cu cei morţi. La dreapta şi la stânga mea camarazii luptă neosteniţi să îmi apere iubirea, sângele lor parfumat de tristeţe se opune zborului bolnav. Vocile noastre disperate se

______________________________________________________ 63


împerechează cu rugăciunile preotului nebun iar inelele se spoiesc cu nerăbdare, cu fior celest. Îngerii negri mor rătăciţi în disperarea zilei unul câte unul până când iubirea deschide marea carte a sufletelor pereche.

Îngenunchiez în faţa altarului păgân, iubita mea moartă e tot mai frumoasă, buzele ei tot mai roşii. Mirosim a iubire eternă şi cocorii îşi opresc zborul spre a ne binecuvânta din aripi. Camarazii îşi scot chipiile albe în semn de omagiu iar lacrimile umplu distanţa dintre real şi amintire. Căpitanul îmi aduce inelele pe talger de argint, zâmbetul ocoleşte anii şi sădeşte copaci pe malurile speranţei. Pun inel pe degetul iubitei moarte şi ziua cântă cântec nightwish cu bucurie de copil fără griji. Ne sărutăm cu buze în flăcări şi cupele se umplu în cinstea noastră iar pasiunea ne îndeamnă să le bem până la ultima picătură. Florile ni se lipesc de trup şi devenim pentru o clipă îndrăgostiţii de ieri, copiii nebuni din poveştirile fără sfârşit. Oceanul ne chema pentru marele legământ iar eu accept. Mai sărut odată buzele roşii ale iubitei moarte şi o arunc în oceanul purpuriu. Rochia ei de mireasă neprihănită începe să ardă, fumul iubirii domolind durerea şi bucurând zeii nebuni. Iubita mea arde în oceanul purpuriu şi simt cum infinitul este nimic pe lângă

64 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

simbolul despărţirii. Doar buzele ei au rămas roşii, doar buzele, restul e foc, focul e fum şi sufletele se prefac în îngeri de pază. Anotimpul mutilat, primăvara tunsă chilug îmi acoperă inima cu un jurământ generos şi închidem ochii ţinându-ne strâns de mâini...

Steagul frăţiei trandafirului rupt tremură pe catarg. Cocorii îşi reiau zborul către o ţară necunoscută condusă de un rege copil. Căpitanul îmi pune pe cap chipiul şi strigă echipajului ordinul acela atât de des auzit ;

- Vâsliţi, vâsliţi, vâsliţi...

Vâslim... vântul ne aduce cântecul nigtwish aproape, tot mai aproape de suflet... vâslim...

______________________________________________________ 65


10 Martie 2011

Dimineaţa a venit ca o binecuvântare a durerii meritate. Inima îşi schimbă bătăile de inimă imitând ritmul scurgerii nisipului din clepsidră. Mai departe, cât mai departe... năzuim la ţărmul unei insule în care durerea, trădarea şi ura sunt nişte poze din debaraua unui zeu mohorât deja uitat. Timpul e aliatul nostru şi împinge corabia pe apele purpurii ale oceanului durerii. Îngerii ne păzesc, însângeraţi şi ei de lanţurile cu care Dumnezeu i-a legat de destinele oamenilor simpli. Picăturile de sânge ale îngerilor sunt picături de eternitate iar eu însetat de nemărginire beau pe nerăsuflate cupa umplută cu licoarea divină. Armonia împrăştie norii, cerul cenzurat se bucură cu zâmbet de

66 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

soare-copil, lumea e iarăşi numai a mea şi a sângelui risipit între patru puncte, niciodată cunoscute cu adevărat. Înfig din nou pumnalul de argint în mâna stângă, sângele meu se vrea risipit... Apele purpurii ale oceanului îmi primesc sângele cu bucurie imensă iar păsări bizare cântă cântec de slavă îngerilor însângeraţi purtători de nume pieritoare. Sângele meu se întâlneşte cu cel al îngerilor şi împreună urcă la ceruri cerând iertare, cerând iubirea promisă în clipa când ochii puteau vedea un cer necenzurat. Dumnezeu lăcrimează cu vise împlinite şi toţi îngerii se bucură împlinind blestemul cel vechi al cunoaşterii. Cartea se deschide la pagina mea, îngerul meu citeşte prefaţa şi simt alinarea vântului pe pieptul meu dezgolit de patimi. Filele sunt răsfoite una, după alta, imagini netrăite îşi cer dreptul la viaţă iar oceanul spumegă de mânie. Camarazii mă leagă de catargul cu vârful în stelele ielelor pentru a nu mai asculta chemarea cărţii colorate cu sângele meu. Căpitanul îmi şterge fruntea cu batista mirosind a uitare şi preotul nebun îmi desenează tristeţea cu semne de vis. Sub cerul cenzurat, anotimpurile adorm cu gândul la fericirea promisă de un tânăr al cărei bucurie unică era chipiul alb al frăţiei..

Stau legat de catarg, cu buzele crăpate de sărutul

______________________________________________________ 67


vântului şi ascult cântecul nightwish de pe steagul frăţiei trandafirului rupt. Versurile lui îmi rup inima în bucăţi apoi aprind focul din altar dăruindu-mi fiorul. Ţip către ceruri blesteme amestecate cu chemări, ecoul îmi întoarce înapoi cuvintele în risipiri de petale de vis. Au coborât lângă mine îngerii însângeraţi şi mă privesc cu ochii tristeţii şi ai bucuriei absolute. Durerea mă binecuvântează cu o inimă uşoară, plină de înţelegere, îmi cresc aripi şi devin îngerul marilor speranţe. De mână cu îngerii însângeraţi, zbor... Către inimile celor ce nu mai sunt...

68 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

11 Martie 2011

Chitara cântă uluitor de viu sub cerul cenzurat al unei zile de vineri. Vocea nimfei îmi caută inima, îmi caută amintirile. Acordurile fac ca armonia să se repeadă până la capătul lumii pentru a-mi aduce parfumul iubitei risipit în singurătatea fiecărei zile. Oceanul purpuriu se bucură de acest cântec şi ceaţa pleacă alungată în inimile celor ce păstrează ura ca scut înlocuind iubirea şi credinţa. Chitara cântă tot mai tare, aripile dorinţei se deschid, stelele sunt tot mai tinere, numele nu mai contează cu adevărat iar sărutul devine posibil.

Poposim în sfârşit pe uscat, pământul ne face fericiţi de parcă din pădurile verzi ar apare părinţii

______________________________________________________ 69


noştri morţi să ne sărute tinereţea.Închid ochii şi îmi imginez o clipă o lume fără oceane purpurii, fără bărbaţi rătăcitori şi veşnic trişti. E doar o părere, nici un înger nu ar supravieţui fără durerea celor de pe pământ. Ne apropiem de pădurile verzi, intrăm în ele,ne bucurăm de viaţa rămasă în aceste locuri, fără durere, fără remuşcare. Aleg un copac gros, poate cel mai mare al pădurii, îl îmbrăţişez cu umilinţă şi speranţa. Camarazii mei îşi aleg şi ei copaci în care îşi vor scrijeli numele devenind parte din pădurea verde, simbolul tuturor tineretilor abandonate. În trupul copacului meu locuieşte o iubită necunoscută încă buzelor mele, ochii ei îmi piaptănă părul negru încâlcit printre stelele fugare ale nopţii. Îi aud râsul copilăresc şi îi simt mişcările feciorelnice, pline de graţie. Uneori mă strigă pe numele acela neştiut vreodată de mine cu care mă strigă doar Dumnezeu când vrea să îmi spună că nu m-a uitat. Îmbrăţişez mai tare copacul sfânt şi buzele roşii ale nimfei se umplu de sângele dorinţei. Iubirea pătrunde în noi răscolind liniştea, aprinzând rugul sacru. Pumnalul intră tot mai adânc în copacul sacru, numele e tot mai întreg scris, vântul mă binecuvântează şi îmi domoleşte fiorul. Ultima literă din numele ei nu o scriu, numele va rămâne aşa până ce ne vom

70 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

reîntâlni, nu vreau ca o privire blestemată să îi pângărească numele divin. Plecăm şi din copaci curge sângele iubitelor necunoscute dar deja abandonate. Urcăm repede în corabie, pe ţărm cei care au trăit înaintea noastră purtând acelaşi nume cu noi, ridică săbiile la cer amintindu-ne că avem o datorie sfântă de îndeplinit.

Chitara încă mai cântă deşi ploaia ne spală de păcate sub cerul deloc albastru al unei zile de vineri. Vâslim cu ochii aţintiţi spre zările tot mai bizar conturate ale speranţei. Camarazii mei sunt murdari de sângele iubitelor din pădurea dorinţei, nici ploaia, nici timpul nu vor spăla păcatele unei zile de vineri. Chitara cântă tot mai tare, aud strigătul disperat al nimfei ce învaţă să citească cu litere de sânge parfumat. Vâslesc... vâslesc... cât mai departe... până la capătul tuturor lumilor... vâslesc...

______________________________________________________ 71


12 Martie 2011

Stau la cârmă. Dimineaţa îmi zâmbeşte şi îmi sărută tinereţea cu buzele ei umede şi ceţoase. Noaptea pleacă în alte patimi de pe alte oceane cu pas uşor de femeie discretă. Oboseala se risipeşte în sângele meu devenind una cu dorinţa dar ochii rămân deschişi, veşnic deschişi. Călăuzele nu dorm niciodată.Uneori stau în picioare la marginea realităţii căutând odihna preţ de o vibraţie, preţ de un sentiment pur. Mă urc până în cerul meu sculptat în inima lui Dumnezeu îmblânzind lumina neclară a dimineţii cu contur de nefericire. Îngerii cântă din instrumente de ceaţă lângă tronul încrustat cu vise de muritori. Ne privim ochi în ochi ca doi vechi camarazi, eu ţinând cârma unei corăbii ce

72 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

poartă steag al frăţiei trandafirului rupt, EL ţinând în inimă cârma întregului Univers. Zâmbim şi mii de mame primesc fericite vestea că e posibilă întoarcerea copiilor rătăcitori. Ne unim mâinile în salutul celest şi ÎI simt iubirea de Dumnezeu, Camarad şi Tată. Sângele meu îi colorează întrebarea nerostită, cartea se deschide din nou la pagina mea. Dumnezeu îmi interzice să mă aşez în genunchi, este Dumnezeu bun Dumnezeul meu, nu râvneşte la mândria mea, la tinereţea şi rătăcirile mele. Îi las ca semn de recunoştinţă doar trupul iubitei mele moarte, poate într-o zi când dogma nu va mai conta o va învia,atât pe ea cât şi pe toţi cei tineri morţi înainte de vreme. Îmi mângâie pletele Dumnezeu şi mă strigă pe numele de botez. Nu îi răspund, nu sunt încă gata să îi răspund, mai am de trecut un ocean, de cucerit un munte şi de ucis un duşman foarte puternic. Ne despărţim fără regrete, fără emoţii banale ca doi camarazi, ca doi prieteni, ca două simboluri, unul etern şi altul pieritor.

Oceanul s-a trezit între timp şi cântă despre iubirea pură. Fecioare de fum vin pe puntea corăbiei şi îşi aruncă hainele într-un ritual de neînţeles. Ţin cârma tot mai strâns, oboseala muşcă din mea,sângele curge

______________________________________________________ 73


neîncetat parfumând aşteptarea. Vulturii lui Zeus îmi dau târcoale, durerea e tot aproape are chipul femeii trădate din. Rugăciunile se prefac rătăcite încălzite de rugul iubiri. Pe mâna stângă înfloreşte un inel medieval chipul din sicriul alb uitării. Refuz desenez aripi strig când zeii nigtwish îmi vocea îmi dăruiesc liniştea.

Sunt călăuză pe oceanul purpuriu durerii. Iubirile cerşesc la mea, mândria de cetăţii iar Dumnezeu e prietenul camaradul meu. Corabia nu se va opri. Veghez acolo, fără încetare. Camarazii mei se trezesc vin îmi un ceai amar cu gust de amăgire...

- Unde ai fost, mă întreabă D`Harcourt, arăţi de parcă acum te-ai întors dintr-o călătorie..

- Am fost vizitez un camarad vechi,-am răspuns - am fost la Dumnezeu.

- Ştiu, camarade toţi mergem zilnic acolo, răspunde nobilul francez. Într-o zi nu ne vom întoarce de la El, unul unul...

Ridic din umeri. Dumnezeu nu mi-a spus că noi,

74 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

cei mândri, putem muri. Privesc apele oceanului purpuriu. Vântul îmi răcoreşte aripile... Dimineaţa se risipeşte...

______________________________________________________ 75


13 Martie 2011

Suntem suflete rătăcite pe luciul purpuriu al oceanului durerii. Numele noastre înseamnă mai mult decât nişte identităţi, sunt viitoarele aripi ale îngerilor păzitori. Doar noi cei hoinari ştim ce e secunda şi ne bucurăm de frumuseţea razelor de soare precum copiii. Nimic în dreapta noastră, nimic în stânga noastră, doar imensitatea purpurie a unui ocean fără început şi fără sfârşit. De zile întregi cântecul nightwish de pe steagul frăţiei trandafirului rupt, nu se mai opreşte. Cuvintele lui bat la porţile inimilor noastre devenind rugăciune, scrisoare către acasă, devenind parte din noi. Respirăm muzica aceasta, adormim şi visăm tot cuvintele ei, apoi ne trezim în aceleaşi acorduri.

76 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

Suntem suflete adunate din toate colţurile lumii, adunate pe aceeaşi corabie sub semnul frăţiei trandafirului rupt. Chipiul ne dă semnul camaraderiei şi fiecare dintre noi ar muri fericit pentru a ajuta un camarad. Poate de aceea zilele noastre sunt atât de frumoase, iubirile atât de intense şi zeii atât de aproape. Suntem suflete rătăcite undeva în oceanul purpuriu al durerii. Atât de departe de fericire..şi atât de aproape de vis..

Hades vine peste liniştea noastră cerându-şi sluga, pe Cerber, înapoi. Cu cuvinte fără frumuseţe umană, zeul morţii ne cere socoteală pentru ceva, ce crede el, îi aparţine. Stăm în faţa lui cu capul în pământ, nimeni nu vrea să îi înfrunte privirea sau cuvintele. Zeul aşteaptă răspunsul rezemat de catargul cu vârful în norii de hârtie. Păsările negre şi urâte ale răzbunării ţipă în spatele morţii absolute.Numărăm secundele rămase până la răspuns şi inimile bat tot mai tare, aşteptarea îşi face cuib în sângele nostru... atât de aproape. Frica se prăbuşeşte la picioarele lui Hades, fără putere, ruşinată de faptul că nu a putut să ne supună. Blestemele zeului ne dezleagă de tăcere, cuvintele curg, mâinile sunt încleştate de mânerele săbiilor. Atacăm zeul rău fără regrete, sângele curge

______________________________________________________ 77


îngroşând apele oceanului. Hades fuge aruncându-se în uitare, camarazii ridică urale, bucuria ne umple sufletele până când vibraţia aduce cântecul nightwish înapoi. Însemnăm în sângele nostru această zi unică, ziua când noi am învins zeul morţii.

Stăm unul lângă altul privind întinderea fără sfârşit a oceanului. Vântul ne însoţeşte, prieten de nădejde. Soarele trimite căldură ca şi cum ar săruta visele noastre copilăreşti. Doar umbră ne aminteşte de faptul că undeva în tainica întrebare, moartea ne aşteaptă trupurile sângele. Închid ochii pentru a fiorul. Copleşit de senzaţia de bine zâmbesc. Zeul cel rău îmi răspunde la fel...

78 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

14 Martie 2011

De dimineaţă ne luptăm cu nişte contrabandişti pe malul unei insule micuţe pierdute în oceanul purpuriu al durerii. Moartea aleargă de la un copac la altul să vadă cine a mai căzut răpus de un glonţ bine ţintit. Sunt mai mulţi ca noi. Au curaj, dar se tem pentru viaţa lor nefericită mult mai mult decât noi cei ce călătorim pe ocean. Cu dinţii scot siguranţa de la o grenadă defensivă şi mă târăsc ca un şarpe până la un copac căzut, pe care furnicile îl consideră împărăţia lor. Arunc grenada şi doi îngeri trişti aleargă cu umbrele a doi oameni al căror nume nu îl cunosc. Unul din camarazii mei cade pe spate sub suflul altei grenade aruncate de alt contrabandist. Maţele îi atârnă afară,

______________________________________________________ 79


sângele i se lipeşte de iarba proaspătă şi simt cum durerea aleargă de-a lungul insulei cu jobenul pe cap şi clopotul în mâna dreaptă. Nu ştiu ce să îi fac. Camaradul urlă ca un lup, atât de inuman încât Dumnezeu, îşi pune mâinile la ochi ca să nu vadă. Contrabandiştii au fugit undeva în nord, rămânem noi să le furăm marfa şi să ne îngrijim de victime. Camaradul urlă tot mai tare. Ştie că va fi împuşcat de căpitan, pentru a nu trăi ultimele clipe în chinuri groaznice. Alături de el, alţi doi camarazi îi sapă deja groapa. Măcar el are noroc să fie îngropat. Nu îl vor mânca rechinii oceanului purpuriu. Din buzunarul de la piept îi scot poza cu soţia şi cei doi copii. Rănitul o sărută şi îl blestemă pe Dumnezeu cu cuvinte urâte, cu cuvinte atât de grele încât pomii uscaţi înfloresc brusc de ruşine. Moartea vine ca o izbăvire, ca un balsam. Îl îngropăm, repede, preotul nebun îi zice o rugăciune răstită, din care reţin nişte versuri dintr-o baladă rock. Nimeni nu îi mai zice nimic rău preotului nebun, ne-am obişnuit cu rugăciunile lui, jumătate mistice, jumătate orice altceva numai rugăciuni, nu. Acoperim totul cu pământ reavăn şi la corabie cu de sângele camaradului pierdut.

Vântul ne speranţele departe, el ştie că nu

80 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

suntem vinovaţi de sângele vărsat. Lângă timonă, sângerând şi plin de tristeţe, Patrocle ne roagă ucidem pentru nu ne-a putut salva camaradul. Achile râde, măsurându-i tristeţea cu mantia de neîmplinirii. Suntem oameni trişti ce navighează într-un ocean de tristeţe. Cuvintele noastre se ciocnesc unul de celălalt căutarea unui mâine bun. Semn de acceptare, soarele iese dintre nori..

Mă aşez jos, într-un colţ de inimă rănită. Iubita mea, primăvara tunsă chilug, mă roagă să uit. Buzele ei crăpate se pe trupul meu niciodată ostenit. O rog să nu se oprească şi ea ţipă de bucurie şi dorinţă. Lumea se reduce brusc la iubire, sângele vărsat se transformă în visul altcuiva iar clepsidra este întoarsă de o mână de zeu. Simt sărutul anotimpului mutilat, buzele ei îmi transformă trupul în templu. O rog să nu se oprească. Primăvara acceptă, închizând ochii...

______________________________________________________ 81


15 Martie 2011

Atât de frumos vine dimineaţa risipind negurile, atât de frumos... Oceanul e viu, milioane de şoapte rostesc cuvintele vieţii, milioane de speranţe îşi ridică aripile, milioane de vise îşi caută ecou. Navigăm printre ele cu inimile bătând la unison. Frumoşii morţi ai tuturor fratiilor îşi pun nădejdea în noi, trăiesc prin noi clipele acelea de căutare atât de frumoase,atât de aparte... Soarele răsare ca un cântec de copil pe scena unui teatru al viselor. Din apele oceanului purpuriu şoaptele urcă spre ceruri implorând iubirea. Drumul corăbiei merge mai departe alături de visele frânte ale tuturor îndrăgostiţilor... Îmi desenez pe faţă bucuria cu zâmbet de mândrie, soarele îmi sărută semnul cu buze

82 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

de foc şi fiorul preface în scrum păsările negre ale marelui regret. Vulturul mândriei îmi poposeşte pe mâna stângă, ochii lui expresivi îmi aduc fericirea. Balada căutării e cântată acum de cei vii, de cei morţi, de cei nenăscuţi,de zei, de mine. Respir aerul bucuriei şi al tristeţii conştient de faptul că sunt şi rămân o călăuză iar viaţa mea este la fel de lungă ca durată precum zborul lui Belerofon către cerul cenzurat. Scutur din cap dezamăgit şi salut steagul frăţiei ducând mâna dreaptă în dreptul chipiului alb.

Pe punte camarazii sunt strânşi în jurul nimfei Pitis. Ea stă pe spate cu picioarele desfăcute aşteptând să nască. Pan e moaşă şi sprijin, camarazii fac tot felul de pariuri cu privire la sexul copilului. Cei mai mulţi cred că nimfa va naşte o fetiţă urâtă, o viitoare târfă, alţii cred că va naşte un băiat urât şi singuratic. Doar câţiva cred că va fi un copil cu picioare de ţap şi coarne întoarse la vârf. Nimfa ţipă sfâşietor, parcă ar face dragoste pentru prima dată în viaţă fiind deflorată de cel mai urât bărbat al tuturor timpurilor. Aşteptarea naşte întrebări, ursitoarele vin fără grabă mirosind a tristeţe frumoasă şi grea. Jean de Valois loveşte cu picioarele nimfa încercând să ajute, în felul lui. Copilul este născut în sfârşit, este o fetiţă frumoasă cu păr de

______________________________________________________ 83


un galben impur şi ochi de culoarea cerului cenzurat. Camarazii urlă bucuroşi,sticlele se desfundă, vinul curge fără oprire. Pan plânge ca un tată fericit ce îşi vede pentru prima dată copilul. Ursitoarele îi hărăzesc plictisite un viitor oarecare şi pleacă pe aripile unui vânt obosit.

Dimineaţa se ascunde în inima zeului copil ce locuieşte pe visului împlinit. Ploaia soseşte o binecuvântare ştergând cuvintele urâte rămase în urma nopţii ce părea nesfârşită. Îmi fac loc unei metafore conturând versul pur. Aştept să fiu citit neuitat. Aştept să fiu visat. Aştept chemarea filei lacome. Aştept...

84 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

16 Martie 2011

Îmi spun bună dimineaţa toate păsările ce zboară către sud. Le salut cu vinovăţie închipuită şi râd soarelui răsărit deasupra oceanului purpuriu. Alerg de la o speranţă la alta aşteptând confirmarea unui vis cu contur de fericire probabilă. Cu gândul la ceva imposibil îmi încordez arcul până la limita suportabilităţii corzii. Săgeata mă priveşte drept în ochi cerându-şi dreptul la zbor.Aleg ţinta respirând greu. În picioare, cu inima deschisă şi părul tremurând sub bătaia vântului etern ţintesc fără teamă. Săgeata pleacă cu viteza iubirii înşelate, sângele ţâşneşte, poezia îşi ţipă bucuria în bazare fără nume iar Dumnezeu îmi binecuvântează numele de botez cu armonia ecoului.

______________________________________________________ 85


Privesc victima căzută la picioarele tăcerii, sângele ei îl adun şi îmi spăl părul de culoarea întunericului. Oameni nenăscuţi râd tot mai tare invocând legi şi principii total necunoscute. Plin de sângele parfumat aleg a doua săgeată, îmi aleg a doua ţintă. Copilul aleargă ascunzându-se în spatele mamei sale speriate. Las deoparte arcul, cu sabia mea strălucitoare decapitez copilul în faţa mamei lui consternate. Cei doi fac parte dintr-un grup de ostatici luaţi la bord. Viaţa e complicată, lăsarea lor în libertate ne-ar aduce închisoarea în momentul în care am pune piciorul pe uscat. Ştiu că e inuman, ştiu că e dureros dar viaţa noastră contează mai mult decât vieţile lor. Oamenii sunt mincinoşi, acum jură că nu vor spune nimic dar dacă ar scăpa s-ar duce direct la ziare, la televiziuni. Vor spune că au fost prădaţi, molestaţi şi că au scăpat ca prin miracol. Ştiu asta, povestea e aceeaşi, oamenii mint.

Căpitanul numără încet, fără grabă pe ostatici şi dă din cap mohorât. Sunt câteva zeci, mai mult femei şi copii dintr-o ţară care nu le va simţi lipsa şi probabil nu îi va da niciodată dispăruţi. Li se cere să lase în faţă lor toate bunurile personale, adunăm cercei, inele, bani, tot ce ar putea avea valoare, tot ce am putea

86 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

vinde undeva pentru nişte dolari mizerabili. Copiii plâng cu voci de îngeri rătăciţi în iadul durerii, nu am cum să îi ajut, cel mult să îi scap de la chinuri dăruindu-le o moarte grabnică. Căpitanul hotărăşte că toţi acei oameni trebuie să moară. Preotul nebun îşi alege cinci femei, le leagă de catargul cu vârful în nori şi începe să le mutileze. Le taie pentru început degetele de la mâini, mâine va continua cu altceva, îi place să vadă durerea şi să audă strigătele de neputinţă. Şi alţi camarazi îşi aleg victime pe care să le chinuiască, zile în şir, nopţi în şir. Ridic sabia, invoc Dumnezeul milei, Dumnezeul credinţei, Dumnezeul iertariii şi ucid unul după altul pe cei legaţi în faţa mea. Camarazii încearcă să mă oprească dar când ucid sunt asemeni vântului de nord, nimeni nu are curajul să îmi stea în cale. Ţipetele oamenilor nevinovaţi invocând mila divină se ridică către cerul cenzurat şi îndură acelaşi veşnic refuz. Ucid şi ultimul copil cu bucurie, cu demnitate, cu mândrie...

Corabia se strecoară printre leşurile oamenilor aruncaţi peste bord. Apele oceanului purpurii saturate de sânge nevinovat plâng în risipiri de silabe gothice. Doar preotul nebun mai chinuie victimile legate de catarg. Moartea adună numele tuturor celor ucişi, le

______________________________________________________ 87


scrie într-o carte neagră din care răzbat blesteme bizare. Faţă în faţă cu adevărul îmi ridic către cerul nefiresc de înalt spada plină de sângele unor oameni nevinovaţi.

-Vâsliţi, strigă Iason, răscolind tăcerile morţii. Vâsliţi... vâsliţi..

Vâslim... Mândru că am supus durerea, vâslesc... Până la capătul visului... vâslesc...

88 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

17 Martie 2011

Cu voce obosită şi grea, dimineaţa ne trezeşte din visele cu iz de neîmplinire. Dorinţa se redefineste, inimile bat tot mai tare, sângele se cere iar şi iar risipit. Viaţa e frumoasă ca o fecioară pângărită pe marginea unei fântâni părăsite. Lacrimile caută lumina soarelui şi cântecul nightwish ne mătură visele către capătul lumii. Mă îmbrac grăbit cu hainele de sărbătoare. Cămaşa verde mi se lipeşte de corp ca un sărut niciodată uitat. Pe manşetele ei scriu repede câteva versuri pline de metafore înfiorate încercând să nu le uit. Primăvara tunsă chilug mă sărută direct pe buze amintindu-mi că am promis ca astăzi să fiu pozitiv, să încerc să uit durerea. Cuvinte mici, cuvinte mari,

______________________________________________________ 89


cuvinte murdare de sânge... toate vin să mă ajute să îmi închei nasturii de la cămaşa mea verde, cămaşa ce a fost şi a tatălui meu, şi a bunicului meu. Împreună cu dezamăgirea dar nu la braţ cu ea păşesc pe punte cu mers legănat având în ochi toată ura tinereţii ce nu ştie să stea în genunchi. Echipajul ridică încet pe catarg steagul frăţiei trandafirului rupt iar cântecul nightwish, sleeping sun, răsună ca un imn obsedant trist dar divin.

Pe punte echipajul este prezent în totalitate şi priveşte consternat cum doi camarazi stau în faţa lui cu pumnalele de argint puse în dreptul inimii, ameninţând că se vor sinucide. La intrarea în frăţie orice camarad primeşte două lucruri ce simbolizează comuniunea cu spiritul frăţiei, este vorba de chipiul alb şi pumnalul de argint, pe care este gravat numele fiecăruia şi simbolul frăţiei, trandafirul rupt. Cei doi au pumnalele aşezate în dreptul inimii, feţele lor sunt livide, ochii le strălucesc, sunt în preajma nebuniei. Tensiunea atinge un nivel insuportabil, căpitanul dă ordin să ne încărcăm armele şi să ţintim. Prezenţa morţii aduce bucuria pe feţele celor obsedaţi de ea, pe feţele celor abrutizaţi, veşnic doritori de sânge. Căpitanul dă ordinul, gloanţele pleacă iar din camarazii noştri rămâne doar o

90 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

masă diformă de carne sângerândă din care viaţa a plecat. Preotul nebun le ia morţilor chipiile şi pumnalele de argint dezonorându-i. Acum ei nu sunt altceva decât nişte morţi necunoscuţi aruncaţi în oceanul purpuriu al durerii. Îi aruncăm blestemând ceasul în care au cunoscut nebunia drogurilor. Nu ne luăm rămas bun de la ei, nu îi cunoaştem, sunt doar nişte oameni fără mândrie şi onoare.

Mă dezbrac de cămaşa verde şi o pun înapoi alături de lucrurile mele dragi, singurele de fapt. Chipiul alb îl aşez deasupra cămăşii verzi iar pumnalul de argint îl aşez alături după ce îl sărut cu drag. Cuvintele mă ajută să mă spăl pe mâini de sângele risipit iar iubita mea, primăvara tunsă chilug îmi recită un poem de dragoste trist, misterios. Cu mâini tremurânde, speranţa îmi piaptănă părul de culoarea întunericului. Simt că sunt iubit şi inima cântă fericită. Invoc zborul şi aripile mi se desfac imediat. Buzele împletite de dor se întind în zâmbet... pentru o clipă.

______________________________________________________ 91


18 Martie2011

Cu un blues cântat de o fetiţă cu nasul cârn, aşa a venit dimineaţa. Cu multă bucurie descopăr o nouă zi în calendar şi faptul că sunt în viaţă reprezintă un mare miracol aici pe oceanul purpuriu al durerii. Cuvinte mici vin să îmi descâlcească părul prins între astrele nopţii ce dă să moară. Silabe pline de dulceaţa iubirilor adevărate mă mângâie pe spate aducând fiorul, deschizând uşi către inimile unor iubite cu nume uitat. Litere scrise de mână se unesc în cuvinte de foc şi îşi fac culcuş în sângele meu, parfumându-l. Nu e o zi obişnuită aceasta. Sunt sigur că undeva la capătul lumii un om mă citeşte, asta mă face să cred că nimic nu e întâmplător. Aripile mele tremură înfiorate de

92 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

paginile răsfoite, de degetele ce mângâie cuvintele scrise cu sânge, scrise cu fior. Filă de filă, sufletul călăuzei arde pe altarul marilor iubiri, marilor speranţe. Dimineaţa e tânără şi aspiraţia poate fi dusă până la capăt,aşa cred...

Am terminat de pictat un tablou de dimensiuni mari. L-am pictat pe Jean de Valois stând în genunchi în faţa hanului cu nume idiot, Scroafa-care-toarce. Mereu am spus că aşa nume de han nu mai găseşti nicăieri în lume,nume pus parcă să sperie clienţii nu să îi adune. Aşez tabloul pe punte şi camarazii vin să îl privească dându-şi cu părerea. Însuşi Jean de Valois vine roşu la faţă să privească scena imposibil de relatat în cuvinte a tristeţii absolute. Se aşează în genunchi Jean de Valois şi priveşte un tablou în care este pictat în genunchi.Imaginea unui rege în genunchi pe o corabie aflată undeva pe oceanul purpuriu tulbură zborul tuturor cocorilor, înăspreşte căutătura judecătorilor şi bucură toate femeile neiubite la timpul potrivit. Regele lăcrimează cu lacrimi purpurii, mâna dreaptă i se umflă strânsă pe mânerul sabiei şi momentul seamănă cu o încoronare blestemată în catedrala de la Reims. Doar vântul îi aduce drept alinare nişte cuvinte palide ce mai domolesc focul din pieptul celui ce a fost rege şi iubit

______________________________________________________ 93


bizar al cuiva. Cu tabloul în mâini, Jean de Valois se ascunde într-un zâmbet amar iar eu refuz să îl caut .

Primăvara îmi vopseşte pleoapele cu culoarea libertăţii, nimic frumos, nimic masculin, nimic senzual. Pe buze îmi pune culoarea zborului şi simt cum sărutări vechi de când lumea îmi trimit aromele înapoi. Privesc în oglinda întrebării, mă recunosc cred că s -a meritat lupt la cu banalul, supunându-l. Ridic mâinele mele de bărbat mândru vâsla şi mă aşez alături de camarazi. Drumul e lung, nu e timp de visare,azi nu... Vâslim...

94 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

19 Martie 2011

Îmi doresc să pot zbura deasupra oceanului purpuriu, alături de marii eroi ce încă zboară spre cerul cenzurat cerând dreptate pentru sângele risipit. Îmi doresc să fiu parte din acest zbor celest iar mâna mea să nu tremure când voi încorda arcul şi voi ţinti. Îmi doresc acelaşi curaj avut mereu în marile lupte avute cu viaţa, asta îmi doresc.Inima arde necontenit sub impulsul cântecului nightwish, cerul devine albastru, un singur nor având formă unei inimi rătăcite mai planează între vis şi realitate. Mă ridic până în dreptul soarelui şi trimit săgeata fără reţinere, fără compasiune, fără regret.

O şalupă a patrulei de coastă ne somează să

______________________________________________________ 95


oprim. Căpitanul se apropie de mine şi îmi şopteşte să fiu pregătit. Ştiu ce va urma, nu e prima dată când moartea râde în spatele meu aşteptându-şi umbrele ei dragi.Număr în gând pe cei din şalupă, sunt 11 oameni, bine făcuţi, în uniformă, înarmaţi. Doi dintre ei rămân la bordul şalupei,ceilalţi vin pe corabia noastră cerând documente. Căpitanul îi întreabă dacă au copii,dacă vor să se mai întoarcă vii acasă şi clipa cea grea vopseşte aşteptarea cu culoarea violet râzând de gerunziile abandonate.Îi înconjurăm pe poliţişti aşteptând semnul de atac din partea căpitanului care priveşte mirat paloarea de pe feţele viitoarelor victime. Şalupa lor e în mâinile noastre acum, preotul nebun îi dă foc neuitând să fure tot ce era acolo valoros. Cei doi de la bord au fost ucişi şi aruncaţi peste bord nu înainte de fi prădaţi de ceasuri, verighete şi bani. Speranţa cade leşinată

într-un colţ de mirare iar noi atacăm pe poliţişti cu curajul ce ne-a făcut cunoscuţi în întreaga lume. Moartea joacă şotron în spatele meu aşteptând liniştită ofrandele, sângele curge necontenit, viaţa şi moartea se întâlnesc din nou împlinind legământul. Aliniem morţii unul lângă celălalt şi le căutăm în buzunare, căutăm lucruri de valoare, mai puţin telefoanele mobile şi

96 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

staţiile de emisie, pe astea le aruncăm în ocean. Căpitanul dă ordin iar camarazii ridică trupurile ţepene ale poliţiştilor şi le aruncă în ocean. Le-am legat greutăţi de picioare, sângele lor va alerta rechinii, în curând din ei nu va rămâne aproape nimic. De data asta am scăpat, vieţile noastre singurul bun, moartea îşi ia sărutându-ne picioarele. Mai multe mame necăjite ne blestemă în biserici pline de mirosul lumânărilor de ceară. Ştiu asta... dar e mult prea târziu..

Mă doare zborul acesta. Simt cum praful stelelor îmi sufletul. Mă doare şi lumina care alege să îmi sărute mâinile pline de sânge. Las jos arcul încerc mă scutur de regrete spălându-mă cu purpurie a oceanului. Delfinii înoată linisiti noi sărind strigându-se unul pe altul. Viaţa are în ea contraste de-a dreptul uluitoare.Căpitanul împarte prada în mod egal. Camarazii râd. Viaţa merge înainte. Cumva...

______________________________________________________ 97


20 Martie 2011

Dimineaţa vine strălucind de bucuria durerii şi răscoleşte aşternuturile în căutarea iubitelor adormite pe perne vopsite cu sângele copiilor abandonaţi. Afară pe punte în răcoarea tuturor cuvintelor blestemate se duelează visele celor morţi. Aud tristeţea şi jurămintele rostite în pripă, aud toate astea dar nu mai am puterea să tresar. Mă închin către răsărit şi Dumnezeu mă salută ca pe un vechi prieten. Mă gândesc să îl rog să mergem împreună la furat flori de vişin prin livezile fecioarelor triste şi singure. Să sărim împreună gardurile vieţii încolţiţi de câini şi părinţi furioşi, să împărţim un colţ de pâine undeva la capătul lumii aşteptând ziua în care norocul ne va trage

98 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

de mânecă.Dumnezeu zâmbeşte şi îmi spune fără cuvinte că a ales ca eu să fac asta,să trăiesc toate astea şi pentru El. Îl înţeleg cumva, nu sunt cu adevărat un credincios dar cred în prietenie şi pentru asta merg până la capăt. Poate totuşi într-o zi El va coborî şi vom alerga împreună prin bucuria vieţii, prin grădinile interzise, prin odăile cu buze roşii fremătând de dor.Cine ştie...

Şase dintre camarazi stau legaţi de catargul cu vârful în soarele cald şi la picioarele lor nişte fire legate arată clar faptul că sunt conectaţi la un explozibil ce este conectat la o sursă electronică. Rămân doar eu la bord,ceilalţi camarazi stau în bărcile de salvare la distanţă de noi şi îmi fac cu mâinile încurajându-mă. Sunt doar două fire şi şapte vieţi, nu e ca la televizor unde personaje cu figuri de cocalari salvează tot şi ucid pe cei răi. Nu mai contează cum au ajuns camarazii mei în situaţia asta, amănuntele sunt de prisos, faptul că doar eu mă pricep la mine, bombe şi explozibili m-a adus în situaţia asta limită. Un fir e alb, celălalt e negru, minutele se scurg, nu mai am timp să gândesc. Camarazii legaţi mă imploră să plec , să nu mor alături de ei. Urlu ca un disperat şi nu înţeleg ce trebuie făcut, dispozitivul e rusesc, nimic din ceea ce

______________________________________________________ 99


ştiu eu nu se potriveşte. Îmi scot pumnalul de argint, îi sărut lama pe care stă scris numele meu. Privesc la steagul ce flutură semeţ pe catarg, simt că pot muri cu onoare şi mândrie. Tai firul negru şi dispozitivul se opreşte, a fost uşor până laurmă, trebuia doar am curaj. Dezleg camarazii care mă binecuvântează. Preotul nebun plânge genunchi încearcă să îmi sărute picioarele. De data asta, Dumnezeu a avut grijă de sufletele de noastre...

Sunt obosit şi fericit. Distanţa dintre şi ideal e tot mai mică. Cărarea se conturează în cuvinte de dragoste ghotică. Incomplet sunt, incomplet voi fi mereu, dar sentimentele mele vor ocoli banalul. În picioare, cu mâinele desfăcute în îmbrăţişare celestă, primesc lumina. Durerile mă abandonează preţ de un sărut. Râd sub cerul cenzurat întrebărilor veşnic vii. Incomplet...

100 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

21 Martie 2011

Nu am dormit deloc, nu am putut părăsi puntea vasului de parcă un ecou îmi poruncea asta neîncetat. Lumina dimineţii a venit izbăvitoare şi plină de speranţă. Calendarul îşi schimbă hainele zâmbind gerunziului, îşi pune pe cap joben nou de culoarea toamnei înşelate şi râde pasiunilor trecătoare. Mai multe păsări rătăcite îmi ciugulesc în păr visele rebele, ploaia se abate peste noi spălând sângele rămas pe pielea mea. Sunt uşor trist, adie vânt de primăvară şi asta îmi aminteşte de copilărie, de evadările vechi din care am păstrat acel sentiment de mare bucurie,niciodată alterat de adunarea anilor. Zeii întrebărilor mă blestemă zi de zi să nu am odihnă până nu aflu locul în

______________________________________________________ 101


care armonia este perechea ecoului. Eu cred că acest loc există cu adevărat, cred că poate fi un ţinut al metaforei şi al nerisipirii sângelui, un loc în care fiecare dimineaţă îţi oferă o cupă de fericire, o felie de fidelitate şi un codru de sinceritate. Fericire, fidelitate, sinceritate... cele trei zeiţe abandonate de lumea nebună. Ele stau înlănţuite alături de Prometeu undeva pe un munte ascuns în aşteptarea cavalerilor rătăcitori ce le vor smulge lanţurile eliberând odată cu ele vremurile bune ce stau undeva aşteptând.

Privesc la muntele de lucruri de pe masa mare aşezată pe punte unde căpitanul împarte ultimile prăzi. Camarazii stau deoparte şi ridică mâna stângă în aer când îşi doresc ceva, căpitanul apreciază cui să îi revină lucrul respectiv, nimeni nu protestează, nimeni nu se consideră păcălit. Nu îmi doresc nimic din verighetele, lănţişoarele sau ceasurile adunate pe masă, aurul îmi dă o silă nemaipomenită,greu de înţeles. Preotul nebun are deja câte patru ceasuri la fiecare mână, le ascultă ticăitul pe rând.

- Respir aur, mereu mi-am dorit asta, se confesează preotul nebun bucuros de pradă sa.

Camarazii râd stârnind cu fumul ţigărilor lor

102 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

furtuni de mirare în abisul oceanului nesfârşit. Vin la rând hainele celor morţi, oamenii le cer, mai ales pe cele de femeie. Preotul nebun doarme cu hainele femeilor omorâte de el sub pernă pentru a le simţi parfumul. Spune că aşa par vii şi uneori îl vizitează în somn spunându-i cât de mult îl iubesc. Râd ca un apucat de obsesiile lui, ştiind că omul acesta nu ştie ce e mila.

Ploaia îmi domoleşte furia, aducând de la capătul lumii metafora. Mă aşez pe spate. Vreau să văd picăturile de ploaie cum se nasc din neant. Milioane de picături de apa pură şi vie îmi caută trupul şi îl sărută cu pasiune de femeie. Milioane de picături de ploaie se nasc pentru mine, pentru fiorul meu.Asta a hotărât Dumnezeu, camaradul meu din ceruri pentru a-mi alina suferinţa. Mă ridic şiroind de apa, ce mă sărută ca o amantă desăvârşită. Rostesc către cer rugăciunea de dimineaţă, mereu aceeaşi, folosind aceleaşi cuvinte de la facerea lumii. Astfel zic Domnului meu:

- Mulţumesc, camarade...

Dumnezeu râde şi îmi dăruieşte încă o zi luminată de bucuria speranţei. Îl salut cu mâna dreaptă la chipiul alb, iar El îmi face semn din cap să nu mă tem. Voi rămâne tânăr până la moarte.

______________________________________________________ 103


Zâmbesc... Dimineaţa se risipeşte sub soarele dogoritor .

104 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

22 Martie 2011

Aud ţipetele primăverii bucurându-se ca un copil dezmierdat. Au apărut primele flori pe coastele unei ţări abandonate de zei. Le vedem prin binoclu,ne bucurăm pentru faptul că au reuşit să învingă frigul. Primăvara tunsă chilug plânge alături de mine cu lacrimi calde, pline de sămânţa divinităţii. O privesc fără mirare, îi ştiu această bucurie, îi cunosc această faţă binecuvântată. Dinţii ei mă muşcă adânc de umărul drept,arătându-mi pasiunea ce ne leagă şi faptul că suntem atât de diferiţi de restul lumii. Eu mă hrănesc cu iluziile unei primăveri mutilate iar ea se hrăneşte cu sângele meu risipit, sângele unui bărbat mândru,veşnic neînţeles. Durerea îmi apasă

______________________________________________________ 105


dimineaţa,o mângâi pe capul tuns chilug, ador primăvara mea. Cu buzele pline de sângele meu îmi caută faţa, îmi caută ochii, privirea. Ne sărutăm, acolo, în faţa camarazilor fără frică, fără regrete, fără întrebări.

Nu am trăsături comune. Nu am vise comune. Nu am idealuri comune. Nu respir acelaşi aer cu al cameleonilor. Viaţa mi-a dăruit puterea de a fi până la capăt fără frică şi de a putea trăi în onoare. Tresar privind uimit cum este adusă şi legată de catarg Creusa. Satirii au găsit-o rătăcită prin pădurile toamnei, rănită de strigătele disperate ale lui Enea. Creusa e o femeie frumoasă, neobişnuit de frumoasă. Satirii sunt dispuşi să o vândă, mai mulţi camarazi adună bani pentru a o cumpăra. Preţul este plătit, satirii pleacă fără chef cu ochi rotunzi şi buzunare pline. Preotul nebun se apropie de Creusa şi o duce în cabină spre a o face femeia lui pentru o oră. Apoi alţi camarazi o vor avea pe rând,când se vor sătura de ea o vor omori şi o vor arunca în ocean. Am mai văzut asta de atâtea ori, nimic nu mă mai miră, nici nu mai pot să le cer camarazilor să aibă milă de biata femeie. E mult prea târziu... mult prea târziu...

106 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

Viaţa este de multe ori nedreaptă dar noi nu avem puterea de a o schimba. Enea primeşte bucuros chipiul alb şi sărută pumnalul de argint cu însemnele frăţiei. Nici nu clinteşte când soţia îi este ucisă şi aruncată în oceanul purpuriu. Se aşează la rând cu ceilalţi camarazi şi vâsleşte senin de parcă o mare povară i s-a luat de pe suflet. Ploaia vine binecuvântând toate durerile. Îmi vine greu vorbesc păsările albastre ale zeului orb îmi dau târcoale. Strâng din dinţi îmi şterg sângele ce curge necontenit din umărul drept. Binecuvântez tăcerea din ochii primăverii şi sărut buzele roşii de sângele meu. Iason fără mirare din cap. Ne apropiem de o insulă. Se simte viaţa...

______________________________________________________ 107


23 Martie 2011

Murdar de praf de lună mă trezesc, plin de viaţă şi neobişnuit de odihnit. E ca şi cum tinereţea mi-ar înlocui sângele cu ceva uluitor, ceva de culoarea eternităţii, fără nume, fără sfârşit. Poate astăzi zeii se iscălesc în sângele meu întărind marele legământ al timpurilor trecute. Poate astăzi zeii s-au hotărât în sfârşit să curme suferinţa sângelui ce se vrea într-una risipit. Poate astăzi o lumină necunoscută îmi va transforma speranţa în certitudine, poate că... Sid, şarpele meu credincios îmi urcă încet pe piept şi şuieră în vânt încolăcit de trupul meu. Sunt asemenea lui Lacoon înfăşurat în trup rece de fiară flămândă doar că fiara mea îmi e prietenă şi cred că ar muri pentru mine,

108 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

pentru prietenia mea. Privesc ochii mici ai şarpelui, văd în ei magia poeziei, metafora, zborul celest al cuvintelor. Zâmbesc întrebărilor banale şi dansez împreună cu şarpele înfăşurat în jurul corpului meu pe corabia plină de camarazi somnoroşi. Fiecare pas al meu este binecuvântat de o zeiţă părăsită, fiecare mişcare de cap duce la căderea unei cetăţi,fiecare sunet înseamnă naşterea unui copil într-un sat cu nume de erou din Scandinavia. Nimfele unui rău secat mă roagă să nu mă opresc din dans, se simte revenirea apei în albia secată,doar paşii mei fierbinţi aduc apa în binecuvântarea unei dimineţi incomplete. Dansez şi şarpele şuieră atât de frumos dornic de sângele victimelor din visul zeului orb. Iubite cu mâinile încleştate de amintiri banale plâng disperate alături de sacii cu alimente deja goliţi. Număr paşii dansului, odată cu bucuria şarpelui încolăcit acum până aproape de gâtul meu. Un pas, doi paşi, o mie de paşi... un pas viaţă, doi paşi viaţă, trei paşi viaţă,o mie de paşi viaţă... Apa ajunge la râul secat, peşti noi dau culoare veseliei. Nimfele îmi sărută părul negru, tăciune şi pleacă însoţite de visele unor semne ce poate cândva vor contura filele unor cărţi nemuritoare. Şarpele ajunge în dreptul buzelor şi mă sărută fără

______________________________________________________ 109


reţinere,fără frică,fără ruşine.Simt raceala preschimbată în iubire şi strânsoarea lui devine mai grea, mai apăsătoare. Camarazii ne cer să dansăm în continuare onorând astfel toate bucuriile viitoare. Dansez în jurul catargului cu vârful în soarele depărtării şi acesta devine copac druizilor, incantaţiile la fiecare pas al meu. Timida primăvară tunsă chilug aduce lira, stârnind bucuria unei secunde abandonate de un sărut prefăcut. Roşii de sângele dansului ne sărutăm sub cerul cenzurat. Între noi, şarpele strâns lipit de trupul meu, ca un prieten etern. Camarazii ne aduc inimile celor morţi cu o zi în urmă, pe oceanul purpuriu durerii. Ridic mâinile, implorând pe Camaradul meu din ceruri, să aibă grijă de sufletele lor. Dumezeu dă din cap a dragoste eternă şi îi văd alături de EL, îngeri frumoşi, veşnic vii, purtând pe cap chipiile albe ţinând în mâini pumnalele de argint, simboluri ale frăţiei. Suntem asemeni MARELUI CAMARAD, suntem nemuritori. Mă opresc din dans să respir, oceanul mă îndeamnă să mă sinucid... Râd... râd... râd...

110 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

24 Martie 2011

Azi viaţa pe oceanul purpuriu al durerii valorează cât un gest neînţeles. La ceva distanţă duşmanii noştri şi-au oprit corabia, lunetiştii lor caută trupurile noastre, lunetiştii noştri caută ţintele vii de pe corabia duşmanilor. E aproape ca într-un film de acela tâmpit ce rulează uneori după orele 22. Ne căutăm cu privirea şi aşteptăm momentul prielnic. Preotul nebun ne zice prin staţie numărul duşmanilor, 116, foarte, foarte mulţi. Nu ştiu dacă au armament greu, ar putea să ne spulbere cu un tun cu bătaie medie. Unul din camarazi cade împuşcat peste mine, îi rămâne jumătate de cap întreagă, cealaltă parte i-a zburat pe punte, a fost împuşcat cu cartuş dum-dum. Sângele lui

______________________________________________________ 111


îmi împroaşcă faţa,îmi intră în gură iar pe părul meu simt mişcându-se creierii lui. Nu pot să mă mişc foarte bine pentru a nu fi reperat şi împuşcat. Cocoţat pe catarg, Hades râde avându-l pe Thanatos în partea dreaptă. Zeul cel rău ne-a urmărit peste tot şi azi îşi cere ofranda. Râde neîncetat zeul cel rău, pe faţa sa timpul a săpat albii de râuri blestemate. Charon, luntraşul morţii trece deseori pe acolo cărând către infern sufletele celor morţi. Scuip către el şi îi jur că în momentul în care voi deveni nemuritor, îl voi căuta chiar şi la marginea Universului.

Încă doi camarazi cad pe puntea corăbiei, sângele curge bucurând cerul cenzurat. Unul dintre camarazi moare imediat, celălalt se chinuie urlând, cartuşul i-a retezat o parte din pulpa piciorului drept. Lângă mine, căpitanul dă din cap neliniştit şi îl împuşcă curmându-i suferinţa. Prin staţie le comunică tuturor că azi e posibil să murim, să încerce să ajungă în cală pentru o ultimă reuniune. Ajung cu greu acolo, avem deja 12 morţi şi lunetiştii lor ne împuşcă cu mare uşurinţă. Preotul nebun propune să murim împreună pe punte cu degetul mijlociu arătat zeilor tâmpiţi iar căpitanul îl priveşte zâmbind. Scoate un dispozitiv şi întreabă cine are curaj să înoate până la corabia vecină, pentru a-l

112 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

fixa de ea.

Sunt singurul necăsătorit, singurul fără copii aşa că aleg mă duc eu. Las pe masă chipiul alb, pumnalul de argint apoi îmbrăţişez pe toţi ca şi cum aş fi deja mort, iar ei îmi aprind lumânările, pomenindu-mi numele de botez. Camaradul Lee mă îmbracă cu costumul de scafandru rosteşte într-una rugăciuni în limba coreeană. Mă ridic în picioare mai speriat ca oricând. Căpitanul mă salută cu mâna la chipiul alb şi ştiu că e atât de mândru încât ar fi gata să îşi taie o mână pentru mine.

Înot în apele purpurii, aştept ca moartea să mă izbească din stânga, din dreapta,de oriunde. Lângă mine înoată metaforele niciodată rostite, niciodată scrise rugându-se divinităţii pentru viaţa mea. Mângâiat pe aripile ude, ajung sub corabia duşmană. Instalez dispozitivul şi plec grăbit. Am fost văzut, se trage în mine cu cartuşe de toate calibrele, moartea înoată spatele meu, îi simt răsuflarea,îi simt nerăbdarea.

Ajung pe puntea corăbiei mele. După câteva secunde, cealaltă corabie explodează şi 116 oameni devin umbre, devin trecut. Camarazii urlă de bucurie. Am scăpat şi astăzi de la moarte..

______________________________________________________ 113


Mă întind pe spate pe puntea corabiei, privesc norii de hârtie gonind pe cer către nicăieri. Alături de mine, se întinde goală şi plină de dorinţă primăvara tunsă chilug. Privirile noastre se întâlnesc, buzele tremură şi fiorul muşcă din inimi.Îi sărut mâna stângă, ea îmi sărută părul... Soarele ne face semn că ne putem iubi fără frică, Dumnezeu, CAMARADUL DIN CER, ne-a binecuvântat..

114 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

25 Martie 2011

Diminea a a venit însângerată, aproape umilă.ț M-a strigat sfioasă pe nume, apoi a început să plângă cu lacrimi nesfâr it de dureroase. Întunericul dinș privirea ei m-a prins în bra e i am sim it chemareaț ș ț sfântă a sângelui risipit. Alte dimine i au năvălit peț puntea corăbiei plângând fără încetare. Lacrimi de dimine i risipite, lacrimi de dimine i însângerate,lacrimiț ț de dimine i descul e căutând ziua potrivită, lunaț ț potrivită, moartea potrivită. Gerunziul cu biciul în mână le chinuie, pielea lor de ceată se destrămă sub lovituri, sângele purpuriu, parfumat i bun spălaș puntea suspinelor. Vin iubite de mult uitate i î iș ș spală hainele în sângele dimine ilor binecuvântândț

______________________________________________________ 115


durerea cu cuvinte împrumutate din căr ile arse deț Inchizi ie. O diminea ă beată mă mu că de mână,oț ț ș diminea ă mutilată îmi caută buzele, o diminea ăț ț blestemată îmi piaptănă părul, o diminea ă inutilă măț spală pe picioare, o diminea ă infantilă îmi deseneazăț inima... o diminea ă bătrână îmi cere sânge cu cupaț întinsă. Mă ridic în zbor până deasupra verbului i îmiș ip mândria însângerând banalul, demolând templeleț păgâne, refuzând otrava cli eelor, măsurând calea spreș eternitate cu cuvintele nepătate din cetatea mândriei.

Căzut pe punte, Icar î i trăie te ultimele clipe.ș ș Zburătorul nu cere îndurare, nu vrea să î iș prelungească via a, dore te doar să fie ars pe oceanulț ș purpuriu al durerii. Închide ochii i Hades e lângă elș luându-i umbra, lacom, ticălos mirosind a zeu chinuit de micime. Îi construim pluta din lemn de tei celui căzut de pe cerul cenzurat pe corabia noastră. Pe plută, rugul său e presărat cu petale de trandafiri, fecioare neîncepute de sărut sunt legate de cel mort pentru a îl înso i în via ă de dincolo. Pe punte sunt to i mariiț ț ț eroii. A venit i pletosul Belerofon, i Heracle , iș ș ș Tezeu, i Achile. Preotul nebun îi aprinde rugulș zburătorului căzut, fecioarele înlăn uite plâng în corț acoperite de flăcări, visul e măre i aproape deț ș

116 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

neoprit. Miroase a carne arsă, a sân de fecioară rumenit la foc divin, a buze ro ii pierdute în flăcărileș vii. Camarazii salută cu pumnalul de argint pus în dreptul chipiilor albe. Cântăm „if i die young”, i cerulș se cutremură de dorul tinere ii pierdute. Cântecul seț preface în pasăre i îi lui Dumnezeu undeva lumeaș un tânăr zburător arde pe rug. CAMARADUL DIN CER răcorind inimile cu refrenul cântecului nostru...

Ce rămâne după ce un trup de om este ars pe o de lemn de tei mijlocul oceanului purpuriu durerii? Doar tăcerea bătând la por ile inimilor celorlal i, doarț ț tăcerea. O amintire hăituită şi însângerată, cade de sub catargul cu vârful cer. Păsările care se hrănesc cu dezamăgirile tinere ii, vin neobosite să sfâşie trupul ei.ț O mamă chinuită de dorul celui mort înainte de vreme, ne roagă în genunchi să-i dăm trupul copilului . Cu lacrimi în ochi o min im că el încă maiț trăie te, undeva... la sud de capătul lumii.. ș

______________________________________________________ 117


26 Martie 2011

Mă trezesc în bra ele unei zei e cu ochii sco i iț ț ș ș trupul sfârtecat. Sângele ei mirosind a umbră stă lipit între noi răcorind lumina lumânărilor încă aprinse. Îi văd inima palpitând cerându- i dreptul la via ă,ș ț cerându- i dreptul iubire. Din spatele chipului nu măș prive te nimeni, ochii i-au fost sco i de vulturii luiș ș Zeus, sprâncenele îi sînt smulse iar în locul părului poartă erpi vii ce încearcă să îmi apuce speran ele,ș ț visele. Cu sabia scoasă mă a ez în dreptul ei încercândș să mă apăr de otrava ce se strecoară între noi.Poseidon râde că un nebun domolind apele,tridentul lui se înal ăț spre cerul cenzurat iar via a are pre ul unui cuvântț ț nerostit. Lovesc cu furie trupul diform i din el curgeș

118 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

odată cu sângele ura tuturor femeilor neîmplinite i releș ce urăsc tinere ea pentru că nu pot mu ca din ea,ț ș pentru că nu au cum să îi simtă mirosul. Îmi terg deș păr sabia i arunc peste bord zei a urâtă i rea.ș ț ș Poseidon o prinde în palmele lui albastre i îmiș mul ume te râzând norilor de hârtie. O va transformaț ș într-un val i astfel moartea ei va însemna altceva.ș Poate va spăla picioarele unor copii ferici i, poate vaț sim i sărutul unor îndrăgosti i dintr-un port întunecat,ț ț cine tie... Poseidon pleacă lini tit alături de Tifon înș ș lumea apelor, în lumea lichidă a speran ei, înclin capulț i sunt binecuvântat.. ș

Fiecare dintre noi avem un mic secret păstrat cu grijă de privirile i în elegerea celorlal i, fiecare dintreș ț ț noi avem un vis niciodată rostit celorlal i pentru a nu fiț judeca i dacă nu îl vom îndeplini. Fiecare dintre noiț credem că vom schimba lumea într-un moment când aripile vor fi larg dechise, într-un moment când tinere ea se va contopi cu istoria, cu legenda. Trebuieț să am grijă că sângele meu să nu se risipească în van, am de dus la capăt marele ideal al tuturor celor asemeni mie, trebuie dacă e nevoie să mor lini tit cu zâmbetul peș buze pentru cauză. Nu îmi e frică, doar că uneori tinere ea mă roagă în genunchi să mă ascund sub sâni deț

______________________________________________________ 119


fecioară uitând jurământul. Renun să ascult a a cevaț ș şi trag cu săgeţi în norii prieteno i unor mun i ascun iș ț ș de zâmbetul divin... Apoi...râd.. fericit...

Preotul nebun mângâie un tigru îmblânzit. Văd în ochii fiarei triste ea unei sclavii de lux, înţeleg cu greuț cum poate sta legată în lan uri lângă un om ce uneoriț devine cea sadică făptură a lumii. Preotul nebun pleacă undeva, în partea cealaltă a corabiei,scot sabia şi dintr-o mi care tai capul tigrului-sclav. Preotulș nebun nu schiţează nici un gest, nici un sunet. Nu are curaj să mă înfrunte. Nu are curaj să se plângă de nimic. Ridic deasupra capului, arcul meu minunat. Soarele se miră şi îmi sărută părul. Sunt om liber... şi mai presus de toate, un luptător. Salut cu mâna la chipiul alb steagul fră iei. Cântecul nightwish îmiț răspunde trist, posomorât...

120 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

27 Martie2011

Debarcăm pe o insuli ă unde ni te oameniț ș obi nui i cu suferin a ne strâng cu căldură mâinile.ș ț ț Primăvara a înflorit to i copacii, până i copacii usca iț ș ț au înfrunzit într-un mod misterios. Copiii aleargă pe plajă stârnind pescăru ii ce caută mâncare veseli, fărăș griji. Parcă am fi pă it într-o altă lume în care veseliaș e soră cu durerea, în care sărutul i mutilarea locuiescș în aceea i casă. Aici, pe această insulă, în fiecare ziș este jertfit un om unor zei bizari pe care nu i-a văzut nimeni. Ziua i sacrificiul, asta înseamnă tradi ia aici.ș ț Înfiorat de ceea ce va urma mă a ez pe iarba supusăș cutumelor i îmi leg părul cu o bucată de cârpă asemeniș celor ce a teaptă sângele risipit. Pe un podium murdarș

______________________________________________________ 121


este legată o feti ă de maxim 10 ani. Cei doi preo i oț ț dezbracă de toate hainele i încep ritualul. Inima meaș începe să bată tot mai tare, sângele se revoltă în imbolduri cu tonalită i diferite. Urletele copilei daltuieț chipuri de zei schizofrenici în stâncile răscolite de valuri, sângele ei parfumat răscole te mândria tuturorș bărba ilor. Bă tina ii se ridică în picioare i încep unț ș ș ș dans tâmpit cu tematică religioasă, bolborosind ceva, doar de ei tiut. Preotul nebun aduce de pe corabie oș mitralieră i din spatele ei începe să cânte nu tiu ceș ș cântec morbid. Sunt cam 25 de bă tina i înarma i cuș ș ț săbii, cu ite i arcuri. Preotul nebun îi culcă la pământț ș dintr-o rafală,pe cei răni i îi omorâm imediat fărăț milă, fără compasiune. Urc pe podium i tai legăturileș feti ei speriate, pline de sânge. Încerc să îi zic ceva darț nu îi cunosc limba, nu tiu să îi ofer decât hainele i săș ș o fac să în eleagă că e liberă. Copila trece lini tităț ș printre cadavre i îmi face cu mâna. Bucuros îiș răspund. Ridică de jos un cu it lung, sclipitor i i-lț ș ș infinge în inimă omorându-se în fa a noastră. Peț chipul ei se poate citi fericirea,adevărata fericire. Camarazii râd i jefuiesc pe mor i fără să le mai pese deș ț feti a ce s-a sinucis, aparent fără motiv. Înjur şi plecț înapoi la corabie.

122 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

Sunt trist, azi am văzut cum se sinucide copilăria, sângele ei mi-a pătat părul şi cămaşa de culoare albă. Cântecele sirenelor mă alintă fără încetare, dar amintirea unei astfel de mor i, mă întristează profund.ț A ezat lângă primăvara tunsă chilug, mângâiș conturul de fum al unei întrebări tulburătoare grele.

- DE CE MOR COPIII, CAMARADE, strig CAMARADULUI DIN CER? De ce????????????????????

Dumnezeu e ascuns spatele rugăciunilor babelor, spatele tradi iilor, spatele pildelor din cărţi. Măț pânde te de acolo, mă a teaptă să mă lini tesc.Îl strigș ș ș neîncetat să facă o minune, de ore bune îl strig. Nu se întâmplă nimic. Ridic în bra e trupul însângerat alț feti ei şi îl arunc în mare. Plute te un timp pe lângăț ș corabie, apoi rechinii înghit mul umi i de pradaț ț nesperată. Aud clopote în cer bătând trist, dar nu tiuș dacă ele bat pentru fetiţa moartă sau pentru a preaslăvi numele CELUI DE SUS. Ascult... Niciodată resemnat... Ascult...

______________________________________________________ 123


28 Martie2011

Un stol de cocori a căzut în ocean i le urileș ș păsărilor plutesc în jurul corăbiei. Nu în eleg ce s-aț întâmplat, ce blestem sau boală a distrus un zbor. Sunt mii de păsări moarte ce plutesc pe apele purpurii ca într-un poem gothic, ca într-un vis neobi nuit. Eș ca i cum îngeri mici ar fi căzut din ceruri pentru aș îmbră i a apele, pentru a sim i răcoarea durerii.ț ș ț Privim cu ochi mari toate aceste păsări fără via ă,ț imaginea e bizară, aproape de necrezut. Cobor în barca mică, barca de salvare împreună cu doi camarazi. Încerc să caut măcar un cocor viu, încerc să salvez măcar una din speran ele înaripate ce ne salutau din înăl imi pesteț ț tot în lume. Trupurile lor sunt, reci, inerte, părăsite

124 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

de via ă. Preotul nebun râde i aruncă în camarazii ceț ș ne privesc de pe corabie cu stârvuri ude. Nu îi spun nimic, e nebun nu are sens să îi explic faptul că ne aflăm în împără ia mor ii. Aud un zgomot i văd cumț ț ș un cocor se zbate la un metru de mine. Mă arunc în oceanul purpuriu i înot printre cadavrele mirosindș fascinant. Arunc cocorul în barcă i urcăm cu el înș corabie, e încă viu ochii lui cer îndurare, suflă greu ca un om care î i trăie te ultimile clipe. Sub aripaș ș dreaptă are o săgeată mică de culoare albastră. I-o scot i îi opresc sângerarea. Preotul nebun îl sărută pe aripiș i stă lângă el rugându-se dracu tie cui, pentruș ș

sănătatea păsării. Se zice că dacă salvezi un om salvezi o lume... Oare dacă salvezi o pasăre ce înseamnă? Cine tie... ș

Milioane de vise î i caută liman,milioane deș speran e călătoresc deasupra oceanului purpuriu.ț Milioane de uciga i stau la pândă a teptând prada,ș ș transformând durerea în religie, plânsul în binecuvântare. Bucă i din vechile corăbii vin caț dovadă a faptului că undeva s-a luptat până când moartea a învins tinere ea, până când întunericul aț mu cat din carnea eroilor mândri i orgolio i. Mameș ș ș fără copii poartă peste tot în lume la sân, legendele

______________________________________________________ 125


bărba ilor neînfrica i. Copiii înva ă la coală ce eț ț ț ș curajul i tineri ce aud chemarea mărilor sunt gata săș se îmbarce, devenind cavaleri ai norocului. Oricât ar încerca moartea să ne ucidă şi să mu te din trupurileș noastre tinere, povestea nu se sfâr i... Undeva, în altș port, alţi camarazi a teaptă să se îmbarce în căutareaș idealului. Poate nu vom învinge niciodată dar cu siguranţă, tinere ea şi idealurile ei vor păstra numeleț noastre undeva, într-un loc tainic..

Preotul nebun dansează fericit pe punte, cocorul şi-a revenit din moarte. Camaraziiă salut bucuro i,ș ridicând cupele pline cu vin roşu. Viaţa merită trăită,speran ele au din nou contur minunat şi copilăriaț ne strigă din trecut că ne merităm numele de bărba i.ț Căpitanul râde mul umit, a a cum rar l-am văzut şiț ș leagă de gâtul cocorului un mic lanţ cu însemnele fră iei. Acum e unul dintre noi, simbolizând libertatea,ț zborul spre înăl imi absolute. ț

Vântul ne mângâie inimile, mul umit că viaţa poateț fi uneori frumoasă. Chitara cântă o baladă despre veşnicile ploi...

126 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

29 Martie 2011

Spre diminea ă am auzit cântecul de leagăn alț primăverii mutilate,cântă copiilor ei nenăscu i cânteceț minunate, cântece menite să aline orice durere. Lacrimi fără sfâr it varsă oceanul încercând să aline triste ea,ș ț ploi calde, foarte calde se a ează între noi apropiindu-șne, căutându-ne buzele. Hainele se lipesc de trup dând forma noastră siluetelor dimine ii, rebele i ve nicț ș ș iubite. Cu bra ele deschise primim fiorul la fel deț frumos ca prima dată când l-am gustat, la fel de misterios ca prima dată când am alunecat în păcat, la fel de dulce ca atunci când am în eles că fără iubireț totul e pierdut. Sărut fruntea primăverii tunse chilug cu buze fierbin i i îi optesc cuvinte de dragoste.Îmiț ș ș

______________________________________________________ 127


îmbracă silabele în fior, cuvintele în uimire i frazele înș iubire. Stăm a a strân i unul în bra ele celuilalt pânăș ș ț ce oceanul purpuriu aduce delfinii să ne fie martori la logodnă cu eternitatea. Privim unul în ochii celuilalt, tim că nu vom muri vreodată, Camaradul din Cer nuș

ar permite asta. Ne îmbră i ăm din nou. Cerul plângeț ș cu ploi calde, cu ploi bune.

Legat de catargul cu vârful în cerul cenzurat stă Nessus. Camarazii l-au legat i îl chinuie neîncetat deș câteva zile. Crestează pe pielea lui linii de sânge, îi ascult urletele de durere i suferin ă umple de bucurieș ț inimile femeilor în elate. La picioarele lui stă hainaș blestemată ce a adus moartea. Arhipăstorul toarnă pe corpul lui Nessus ulei fierbinte i carnea sfârâie. Maiș mul i zei stau la masă i închină cupe de vin ro u înț ș ș cinstea torturii. Moartea refuză să ia umbra celui torturat i strigătele lui ridică valurile până dincolo deș orizont. Cocorul fră iei se apropie lini tit i îi scoateț ș ș din orbite ochii, cu bucurie bizară îi pune la picioarele preotului nebun. Preotul râde ca un apucat i îiș mănâncă fără a sta pe gânduri. Camarazii îl îmbracă pe Nessus cu haina blestemată, a a cum s-a îmbrăcatș cândva Hercule. De pe maluri, centaurii strigă cu bucurie binecuvântându-ne... durerea î i ridică altar.ș

128 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

Bucă i de carne cad pe punte i mirosul parfumat alț ș sângelui ne aduce aminte de cântecul nightwish. Aruncăm trupul însângerat în ocean. Centaurii urlă necontenit pe maluri..

Între plus i minus stă pasiunea, dorin a,ș ț vibra ia, visul... Mereu există ceva pentru care merităț să trăie ti. Între atât banal, cuvântul poate însemnaș totul, în atât vulgar metaforă poate împăr iț sentimentele... Purtăm chipuri bizare, unii oameni seamănă cu oameni încă nenăscu i, al ii seamănă cuț ț oameni deja mor i. Via a e bizară, moartea e bizară...ț ț totul e ciudat... totul... Sper măcar să ajungem la capătul oceanului... Asta dacă acel loc există cu adevărat...

______________________________________________________ 129


30 Martie 2011

Înaintăm, rupem valurile furioase ale oceanului purpuriu. Suntem cu sufletele în palme căci undeva la orizont se vede insulă minunată unde vom urca un munte, insulă unde este ascuns de veacuri altarul sacru al celor din ordinul nostru. Nerăbdarea ne împlete teș părul în coadă i vântul ne mu că de buze sălbatic iș ș ș pasional. Preotul nebun a adus pe punte pianul iș cântă de ore bune cântece nightwish amestecate cu blesteme gothice. Cocorul îi stă alături asemeni unui frate bun i niciodată supărat. Valurile purpuriiș inebunite de cântecul preotului aruncă pe punte spume i tot felul de podoabe pierdute în adâncuri de al iș ț

rebeli pierdu i cândva fără urmă. Bijuterii, spade deț

130 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

aur, statui cu sau fără bra e sunt aduse de valuri înț încercarea de a opri cântecul preotului nebun. Privesc cum tălpile noastre se afundă într-un covor de aur, perle, smaralde, rubine... Suntem mai boga i decâtț toată lumea, decât to i cei care au fost sau vor fi peț pământ. Valurile ne cer doar un singur lucru... sângele preotului nebun, via a i numele acestuia.ț ș Mâinile nu tremură, gândurile nu ne trădează, fră iaț rezistă i toată bogă iile acelea se întorc în adâncuri iarș ț noi rămânem cu cântecul unui nebun. Ne face semn din cap că ne iube te, pe mâinile noastre înflorescș trandafirii, petalele lor miros a eternitate rebelă iș tânără. Îmi sărut pumnalul de argint i îmi crestez peș mâna stângă încă un semn. Gust fără pudoare sângele meu parfumat i văd cum la picioarele mele toateș târfele părăsite se sinucid de frica întunericului. De mână cu indiferen a arunc peste bord batistele pătate cuț rujul infect al adolescen ei vândute în bazarul estuluiț extrem. O singură târfă cu nume de păcat obosit încearcă să îmi mu te buzele amenin ându-miș ț amintirile. Îi înfig pumnalul în gât i sângele ei îmiș bucură ziua stârnind zâmbete fabuloase prietenilor deja mor i. O îmbră i ez până inima ei încetează să bată, îiț ț ș deschid pieptul i îi scot inima. Camarazii dau năvală,ș

______________________________________________________ 131


to i vor să vadă cum arată o inimă de târfă. Nu areț nimic deosebit, e o inimă oarecare, plină de sânge, mirosind a moarte, nefolositoare. Preotul nebun se repede i îmi cere cu disperare inima pentru el. I-oș dau, iar el o mănâncă a a cum e ea, gre oasă i mirosindș ț ș a păcat de neiertat. Cocorul din aripi pe pian, rugăciunile noastre au ajuns la CAMARADUL DIN CER... Insula e tot mai aproape.

Mâine vom ajunge pe insulă. Mâine vom încerca să suim un munte. Mâine vom fi aproape de Dumnezeu. Asta va fi mâine. Astăzi miros a sânge de târfă imbecilă. Încerc cu disperare să scap de acest miros care îmi provoacă sila. Ploaia mă ascultă şi curge fără încetare. Stau lângă pianul preotului nebun şi ne curăţăm de păcate. Nu le numărăm. Asta nu... Ploaia cade necontenit...

132 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

31 Martie 2011

Am ajuns la insula dorită. Păsările ne întâmpină cu bucurie fără margini, nisipul ne sărută tălpile invocând toate iubirile lumii. Sărutăm uscatul cu bucuria însetatului ajuns la oaza promisă de divinitate. Coborâm cu to ii, îmbră i ăm cu privirea verdele unuiț ț ș paradis ce părea iluzoriu. Preotul nebun ia stindardul de pe catarg i îl transformă în steag iar el devineș stegarul fră iei. Cântecul nightwish ne binecuvânteazăț sosirea în acest loc îndepărtat. Corabia va rămâne ancorată, ne va a tepta să ne îndeplinim misiuneaș păzită de nimfele oceanului purpuriu.

Stau întins pe nisipul de culoarea inimii mele, Iason stă i el întins alături de mine. Valurile se spargș

______________________________________________________ 133


de trupurile camarazilor întin i ce î i spun rugăciuneaș ș tipică celor din ordinul nostru, oameni ce nu îngenunchiază niciodată. Ne amintim de to i ceiț pierdu i în adâncurile oceanului purpuriu, de to i cei ceț ț nu au ajuns la malurile speran ei i le închinămț ș gândurile noastre, amintirea nu va fi niciodată uitată. Purtăm cu noi până i hainele celor mor i, pozele lor,ș ț rănile lor, mândria lor... iubirile lor... Uneori în nop ile cu luna îi auzim cum ne binecuvântează dinț ceruri, cuvintele lor aprind altare, flacăra iubirii pure ne luminează calea până la capătul lumii.

Căpitanul hotără te ca pe malul insulei să ridicămș un mic monument în onoarea celor ce nu au ajuns aici. Din lemn sculptăm o poartă uria ă i o îngropăm peș ș jumătate în pământ, preotul nebun ne invită să scriem pe ea numele celor care au murit pe ocean, numele celor ce i-au pierdut tinere ea murind cu onoare în numeleș ț fră iei. i eu mă opresc i scriu numele lor, numele suntț Ș ș scrise cu litere de sânge, din sângele nostru, al celor ce au supravie uit. Până i cocorul preotului nebunț ș scrijele te cu ciocul ceva, pe poarta aceea, înfiptăș nefiresc în pământul unei insule ne tiute de lume. ș

Primăvara tunsă chilug, mă ine strâns de mânaț

134 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

dreaptă i îmi caută buzele. Ochii ei de culoareaș eternită ii îmi caută întunericul din păr i sângele de peț ș buze. Ne îmbră i ăm i lăsăm lacrimile să curgă ca oț ș ș binecuvântare... Am ajuns pe insulă, în sfâr itș legământul a fost respectat.

Căpitanul dă ordin ca steagul fră iei să fie ridicat.ț Preotul nebun îl ridică, iar camarazii salută cu pumnalele argintii a ezate în dreptul chipiilor albe. ș

- ÎNAINTE MAR - ordonă căpitanul -Ș mergem în căutarea marelui altar, mergem până la capăt.

Camarazii î i ridica rani ele,oceanul purpuriuș ț rămâne undeva în spatele nostru ocrotit de mister, iar de pe poartă îngropată în nisip numele camarazilor mor i ne binecuvântează... ț

...........................................................

...........................................................

..............................

ACEST JURNAL SE DEDICĂ TUTUROR CAMARAZILOR CĂZU I LA DATORIE PEȚ

______________________________________________________ 135


OCEANUL PURPURIU AL DURERII... LOR LE DEDIC ACESTE FILE MODESTE DE JURNAL.... ÎN NUMELE ONOAREI I MÂNDRIEI CE NE LEAGĂ...Ș

VE NICĂ AMINTIRE.. Ș

136 ______________________________________________________

_____________________________________________Eduard Dorneanu

______________________________________________________ 137


138 ______________________________________________________

Jurnalul apelor purpurii - Eduard Dorneanu

Documents

Transcript of Jurnalul apelor purpurii - Eduard Dorneanu