JUNIMEA ŞI JUNIMISMULTITU MAIORESCU

CRITICISMUL JUNIMIST

Societatea „Junimea” a luat fiinţă la Iaşi, în anul 1863, din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maioreascu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti. Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Societatea este numită „o adunare privată de iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei, de iubitori sinceri”, după cum mărturiseşte Titu Maiorescu.

Prelegerile publice, numite „prelecţiuni populare” îşi vor urma activitatea timp de şaptesprezece ani şi vor deveni lunga tradiţie a „Junimii” din Iaşi. Acestea vor cuprinde un câmp destul de vast, în primul rând cel al limbii şi ortografiei, al civilizaţiei şi culturii, literaturii şi criticii literare.

Titu Maiorescu formulează doctrina literară a „Junimii” (între 1867-1893), impunând un spirit critic sever şi întemeiat pe o cultură veritabilă. El respinge impostura, pedanteria, pledând pentru creaţia autentică, eliberată de prejudecăţi şi clădită pe principii estetice. Ceea ce asigură unitatea demersului cultural junimist şi face din el un adevărat curent cultural este „spiritul junimist”, fundamentat pe câteva trăpsături statornice şi comun împărtăşite:

-spiritul filosofic;-spiritul oratoric;-gustul clasic şi academic;-ironia;-spiritul critic;Spiritul filosofic, uşor de detectat în studiile lui Maiorescu, presupune un gust

deosebit pentru teorii, principii şi norme, apetenţă speculativă şi recursul la idei generale, cu rol legimator. De aici se nasc discuţii despre limba şi redarea spiritului ei în grafie, despre artă şi valoarea ei estetică, despre poezie, ca ilustrare a frumosului transcendent.

Spiritul oratoric se manifestă în cadrul ciclului de conferinţe „Prelecţiuni populare”, adresate unui public cultivat. Vorbitorii se supuneau unui adevărat ritual : informaţie academică, dicţie expresivă, dar mai ales concizie, claritate şi eleganţă. Titu Maiorescu este cel mai strălucit dintre oratorii grupului.

Gustul clasic şi academic va unifica preferinţele literare ale junimiştilor, stabilind consensul în aprecierea acelor opere ce se remarcă prin echilibru, sinceritate, expresivitate a limbajului şi originalitate.

Spiritul critic devine trăsătura definitorie a junimiştilor. Criticismul junimist vizează demistificator toate „formele fără fond” din epocă.

Scriitorii care frecventau „Junimea” îşi publică creaţiiloe în revista „Convorbiri literare”, care apare în anul 1867 şi devine principalul reper cultural. În paginile revistei semnează scriitori de talent şi cărturari de prestigiu (atât din Principate, cât şi din Ardeal) care vor constitui, într-un timp destul de scurt, elita

culturii române. Printre aceştia se numără şi cei patru clasici ai literaturii: Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici.

Titu Maiorescu a fost cel care a propus înfiinţarea revistei, fiind de acord şi cu titlul propus de Iascob Negruzzi. Primul număr al revistei apare la 1 martie şi Maiorescu scrie introducerea semnată şi de Iacob Negruzzi , în calitate de redactor răspunzător.

REPERE ŞI ETAPE. Societatea cunoaşte de-a lungul timpului mai multe etape de organizare şi

manifestare. 1. Etapa ieşeană- cuprinzând întemeierea societăţii, procesul Maiorescu,

discuţiile în jurul ortografiei, întemeierea unei tipografii şi înfiinţarea revistei.

2. Etapa constructivă- reprezintă anii de glorie ai Junimii, marcaţi de aderenţa unor mari personalităţi ale literaturii şi culturii române: Eminescu, Creanhă, Caragiale, Slavici, Xenopol, Conta.

3. Etapa de tranziţie – se caracterizează printr-o activitate desfăşurată în paralel, atât la Bucuteşti cât şi la Iaşi.

4. Etapa bucureşteană- societatea supravieţuieşte, dar influenţa ei dispare. Locul ei va fi luat de alte mişcări şi reviste.

TITU MAIORESCU

Este mentorul societăţii „Junimea”, critic cultural şi literar, personalitate erudită şi enciclopedică care direcţionează cultura şi literatura noastră prin lucrările şi articolele sale. Pledează pentru autonomia esteticului, care se referea la faptul că frumosul în artă nu depinde de categorii exterioare acesteia, ci de propriile sale legi.

Cea mai importantă lucrare a sa este „O cercetare critică asupra poeziei de la 1867” prin care delimitează poezia de ştiinţă. El arată că poezia nu-şi găseşte materialul în natură, precum celelalte arte, ci se creează din cuvânt. Aceasta trebuie să răspundă la anumite condiţii pentru a deştepta „imagini sensibile în fantazia auditoriului”. Lucrarea este structurată în două părţi: „Condiţiunea materială a poeziei” şi „Condiţiunea ideală a poeziei”. În prima parte, Maiorescu analizează conceptul de „Frumos” în artă: „poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul în artă”. De asemenea face distincţie între adevăr, care cuprinde idei şi frumos, care cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. A doua parte a articolului se referă la „fondul” poeziei, care trebuie să fie în strânsă legătură cu forma. Ideea unei poezii trebuie să fie un sentiment sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală.

Un alt articol reprezentativ este „În contra direcţie de astăzi în cultura română”, în care combate formele fără fond. Condamnă faptul că în cultura română „s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne”. Maiorescu se referă la faptul că , din dorinţa de a copia universalitatea, românii au creat instituţii care nu sunt potrivite oentru societate vremii. Criticul consideră că sub această formă nu se va înregistra niciodată un progres.

George Călinescu enumera cele trei mari ideologii lansate de Titu Maiorescu:-potrivirea între fond şi formă;-inaugurarea spiritului critic ;-aşezarea criticii în marginile adevărului, descătuşarea ei de orice constrângere

de afară;Alte articole: „Eminescu şi poeziile lui”, „Oratori, retori şi limbuţi”, „Despre

scrierea limbii române”, „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, „Asupra poeziei noastre populare”, „Comediile D-lui Caragiale” etc.