Judecători 1:1 1. Moartea lui Iosua. Propoziţia, „după moartea lui Iosua” formează antetul întregii cărţi. Cu aceste cuvinte autorul reia naraţiunea de acolo de unde a lăsat-o cartea lui Iosua. Iosua începe exact în acelaşi fel: „După moartea lui Moise, robul Domnului” (Iosua 1,1). Evenimentele şi întâmplările pe care autorul Judecătorilor vrea să le relateze aparţin perioadei sau epocii de după moartea lui Iosua. Nu se poate determina în mod precis la cât timp după moartea lui Iosua a avut loc primul din aceste evenimente, dar probabil că aceasta n-a fost după un timp îndelungat, deoarece cartea Judecătorilor începe cu o dare de seamăa răspândirii seminţiilor la moştenirile lor respective după ce Iosua le-a atribuit fiecăreia din ele câte o parte.

Copiii lui Israel. Se presupune că numai seminţiile de la vest de Iordan.

Au întrebat pe Domnul. Cuvântul ebraic tradus aici „întrebat” este frecvent redat şi „a se informa despre”, sau „a cere sfat” (vezi cap. 18,5; 20,18). Cuvântul este folosit ca întrebare a preoţilor prin Urim şi Tumim (Numeri 27,21), care probabil că a fost şi metoda folosită aici. Este vrednic de luat în seamă că israeliţii au cerut sfatul Domnului. În timp ce trăia Iosua, ei se bizuiseră pe el. Acum, lăsaţi fără conducător şi confruntaţi cu pericol, ei nu s-au bazat pe înţelepciunea lor, ci în armonie cu instrucţiunile lui Moise, au cerut ca să-i călăuzească Dumnezeu (vezi Iacov 1,5). Cererea lor a fost directă şi simplă fără „bolboroseli” (Matei 6,7). Elocvenţa rugăciunii constă în semnificaţia nevoii şi a sincerităţii ei. Este tot atât de imperativ în secolul al 20-lea, ca şi în zilele Judecătorilor ca poporul lui Dumnezeu să caute călăuzirea divină mai înainte de a lua hotărâri vitale. Această căutare nu trebuie să fie făcută în grabă, nepăsător, sau hotărât şi cu decizia deja luatămai dinainte. O astfel de rugăciune pentru călăuzire este o bătaie de joc. Dumnezeu onorează numai pe acei care vin la El în mod sincer şi cu inima deschisă – pe acei care sunt gata să urmeze pe calea pe care o arată El.

Să se suie. Cuvintele acestea sugerează că seminţiile au fost cantonate în câmpiile inferioare din jurul Ierihonului şi Ghilgalului. Aceasta este sprijinit de naraţiunea de mai târziu (cap. 1,16; 2,1). Cele două cetăţi erau la 800 de picioare sub nivelul mării, iar unele din cetăţile pe care aveau să le atace israeliţii erau între 2.500 la 3.600 picioare deasupra nivelului mării. Ebraicul `alah, tradus aici „se suie” este folosit adesea şi sprea exprima ideea de „a merge înainte la luptă”. Ideea de a „se uni” în legătură cu lupta poate să-şi aibă origineaîn faptul că de obicei apărarea ocupa terenul înalt.

Întâi. Întrebarea, „Cine să se suie întâi?” descoperă nesiguranţa grupului care acum nu mai avea nici o persoană la care să privească, un conducător. Ei au recunoscut că fiecare seminţie trebuia să pornească de la sine să-şi asigure partea de ţară atribuită lor prin sorţi. Dar care seminţie era aceea care să facă progresul necesar spre a da curaj şi celorlalte? Ei doreau să se numească pe cale divină un conducător pentru campanie.

Judecători 1:2 2. Iuda să se suie. Noi am presupune că răspunsul acesta le-a venit prin Fineas, marele preot, care a putut să întrebe prin Urim şi Tumim. Bărbaţii lui Iuda a trebuit să ia conducerea poate pentru că ei au fost seminţia cea mai numeroasă (Numeri 2); poate că ei au fost şi cei mai curajoşi, pentru că în numărul lor aveaupe Caleb, care singur, împreună cu Iosua, dintre toate cele douăsprezece iscoade a dorit să continue înaintarea pentru a invada ţara cu mulţi ani în urmă. În peregrinările prin pustie, Iuda mărşăluia totdeauna cel dintâi. Acum ei erau aleşi să deschidă campania.

Am dat ţara. Aceasta este o declaraţie profetică. Ceea ce este sigur că se va întâmpla, este exprimat ca şi când ar fi deja împlinit. „Ţara” înseamnă aici partea lui Iuda.

Judecători 1:3 3. Suie-te împreună cu mine. Atât Iuda cât şi Simeon erau fiii Leii (Geneza 29,33.35). Era natural ca cele două seminţii să se ajute una pe alta, pentru că porţiunile lor erau alăturate; într-adevăr, despre partea lui Simeon se spune că se afla „în mijlocul moştenirii fiilor lui Iuda (Iosua 19,1). Partea celor două seminţii a căzut în linii mari între două linii trase spre Mediterană dinspre extremităţile nordică şi sudică ale Mării Moarte. Deşi federaţia canaaniţilor sudici fusese înfrântă în timpul campaniilor lui Iosua, au mai rămas multe fortăreţe pe care trebuia să le cucerească seminţiile în parte.

Conlucrarea dintre fraţi este calea cea mai înţeleaptă când sunt sarcini grele de adus la îndeplinire. Cel mai puternic nu trebuie să dispreţuiască ci să dorească ajutorul altora, chiar şi al celor care pot fi mai slabi.

Iuda era cea mai mare şi Simeon cea mai mică dintre seminţii, cu toate acestea Iuda a cerut ajutorul lui Simeon. Mai trebuie să notăm şi aceea că cel care cere ajutor trebuie să fie gata să dea şi el ajutor la rândul lui, întocmai cum s-a oferit Iuda în acest caz să ajute pe Simeon mai târziu. Creştinii trebuie să-şi întărească unii altora mâinile împotriva vicleniilor nimicitoare ale stăpânirii lui Satana. Acei care se ajută astfel unul pe altul în spiritul iubirii, au motive să spere că Dumnezeu va binecuvânta îndurător eforturile lor unite.

Judecători 1:4 4. Bezec. Cetatea aceasta n-a fost descoperită. Se pare că a fost aproape de Ierusalim, pentru că imediat după această bătălie, israeliţii au atacat cetatea aceea. Unii cred că se poate ca acesta să fi fost numeleunui teritoriu, şi nu al unei cetăţi, şi au sugerat regiunea dintre Ierihon şi Ierusalim ca aşezare a lui. Există o cetate, numită Bezec, amintită în 1 Samuel 11,8, dar probabil că aceasta este o cetate diferită, pentru că ea este la nord-est de Sihem şi este aşezată în afara regiunii unei campanii sudice ca aceea pe care o conducea Iuda. Totuşi fereziţii sunt cuprinşi ca participanţi în această luptă şi sunt, de obicei, amintiţi în legătură cu ţinutul muntos împădurit la nord şi est de Sihem (Iosua 17,15). Numele de ferezit vine de la un cuvânt care înseamnă „ţară deschisă”, şi poate fi considerat ca echivalentul cuvântului nostru modern de beduin, care înseamnă „membru al unui trib nomad”.

Judecători 1:5 5. Adoni-Bezec. În mod literal, „domn al Bezecului”, adică, stăpânul Bezecului.

Judecători 1:6 6. I-au tăiat degetele cele mari. Ostilităţile din vechime se distingeau prin barbarii ca aceasta pentru a împiedica pe prizonierii capturaţi să se mai angajeze în război. Despre greci se spune că uneori ei au mutilat mâinile prizonierilor îndeajuns ca să nu mai poată arunca lancea sau să mânuiască arcul, dar ca să mai poată încă lucra. Pedeapsa aplicată lui Adoni-Bezec avea să-l priveze de domnia lui. Degetele mari de la picioare au fost tăiate pentru a împiedica uşurinţa de a fugi, care era o calificare principală pentru războinicii acelui timp.

Judecători 1:7 7. Şaptezeci de împăraţi. Diferitele personaje regale, care, în diferite timpuri de pe vremea domniei lui Adoni-Bezec, au constituit suita conducătorilor subjugaţi pe care îi întreţinea în mod mizerabil la curtea lui, după ce i-a mutilat. Regatele Palestinei erau mici, adesea constând numai dintr-o cetate şi teritoriul dimprejurul ei.

Strângeau. O traducere mai bună ar fi „culegeau”, sau „strângeau fărâmituri”.

Cum am făcut. Adoni-Bezec a mărturisit că a meritat pedeapsa care i-a fost măsurată. Ca mulţi alţii de pe timpul său el şi-a citit crima în pedeapsa lui. Deşi Dumnezeu nu răsplăteşte imediat pe oameni după meritele lor, ci amână timp îndelungat, sperând în pocăinţă, în cele din urmă toţi vor fi constrânşi să admită vina lor înaintea barei Lui de judecată. Cu mult mai bine este să mărturiseşti acum înaintea scaunului îndurării că eşti vinovat ca să fii astfel scăpat de mânia viitoare!

Ierusalim. Nu există nici o sugestie că seminţiile s-au străduit să menţină stăpânirea lor asupra cetăţii peacea vreme. De fapt, raportul biblic arată că cetatea a continuat să fie în mâinile iebusiţilor până la luarea ei decătre David, multe sute de ani mai târziu (2 Samuel 5:6,7). Iuda n-a stăpânit, în realitate Palestina sudică decât pe vremea domniei lui David. Deoarece Ierusalimul nu era aşezat înăuntrul părţii lui Iuda sau Simeon, probabil că aceste seminţii au părăsit cetatea după ce o capturaseră şi o arseseră.

A murit acolo. Autorul nu spune cât timp a mai trăit Adoni-Bezec după ce a fost adus la Ierusalim. Se presupune că moartea lui a avut loc curând după aceea.

Judecători 1:9 9. S-au pogorât. În prima parte a campaniei ei „s-au suit” la luptă din partea de jos împrejur de Ierihon şi Ghilgal în ţinutul muntos central. Acum ei „s-au pogorât” de pe dealuri să se lupte în cele trei regiuni distincte din Palestina de sud, „muntele”, „sudul” (Negeb) şi „câmpia”, „valea” (Şefela).

Muntele. Termenul acesta este folosit în VT pentru regiunile muntoase din Iudeea care sunt o

continuare a lanţului muntos central care se întinde pe toată lungimea ţării de la nord la sud.

Ţinutul de miazăzi. Ebraicul negeb. La sud de Hebron munţii scad şi devin mai puţin accidentaţi, văile mai puţin adânci şi dealurile rotunde, şi în mod treptat se îmbină cu deşertul sudic. Această regiune aridă, rar colonizată, se întinde de la nord de Beerşeba spre sud, până la Cadeş-Barnea şi spre vest, înspre mare. Ea adesea a fost numită negeb în ebraica VT, un nume care îl mai poartă şi astăzi. Cuvântul în sine înseamnă un ţinut arid şi uscat. Atât de familiară le era evreilor această regiune a Canaanului sudic încât ei au ajuns să folosească cuvântul negeb ca expresie generală pentru „miazăzi” (Geneza 24,62; Iosua 15,4,21; Ezechiel 47,19). Totuşi, în acest verset cuvântul indică regiunea geografică descrisă mai înainte.

Câmpia. Ebraicul şefela. Între ţinutul muntos al lui Iuda şi câmpia filisteană care se mărgineşte cu marea există o regiune joasă, înconjurată de dealuri de câteva sute de picioare înălţime. Această înşiruire de coline de la hotarul Filistiei a fost numit, Şefela, adică, şes.

Judecători 1:10 10. Hebron. Cetatea aceasta era cam la jumătatea drumului între Ierusalim şi Beerşeba, la 20 de mile deambele cetăţi, în cea mai înaltă parte a munţilor lui Iuda, 3.040 picioare deasupra nivelului mării. Numele de mai înainte al cetăţii a fost Chiriat-Arba, care înseamnă „cetatea lui Arba”. Arba a fost tatăl lui Anac (Iosua 15,13; 21,11; comp. cu cap. 14,15). Hebronul a fost locul de înmormântare a lui Avraam, Sara, Isaac, Rebeca, Iacov şi Lea.

Evident că în acest verset autorul face numai o declaraţie generală sau o expunere sumară cu privire la luarea Hebronului, pentru că în capitol el afirmă mai târziu că Hebronul l-a luat Caleb ucigându-i pe cei trei fiiai lui Anac. (v. 20).

Şeşai. Cei trei uriaşi enumeraţi sunt amintiţi şi în legătură cu vizita lui Caleb la cetate cu ani în urmă în compania celor douăsprezece iscoade (Numeri 13,22,28). În Judecători 1,20 ei sunt numiţi fiii lui Anac, care poate să însemne că erau trei clanuri ale anachimilor.

Judecători 1:11 11. A pornit împotriva. Folosirea aici a pronumelui personal singular sprijină ceea ce s-a spus mai sus, că autorul se referă mai degrabă la Caleb şi casa lui, decât la întreaga seminţie a lui Iuda şi Simeon.

Debir. Numele de mai înainte al Debirului a fost Chiriat-Sefer (Iosua 15,15), care înseamnă „cetatea cărţilor”. Din cauza acestui sens învăţaţii au presupus că cetatea a găzduit o faimoasă bibliotecă pe care regele asirian Asurbanipal a construit-o de proporţii magnifice. Cea mai mare parte din învăţaţi sunt de acord că cetatea poate fi corect identificată ca fiind Tell Beit Mirsim de astăzi, excavat de dr. W. F. Albright. Ruinele nu scot la iveală nici o bibliotecă, deşi cetatea n-a fost complet excavată. Dovada arheologică arată un mare incendiu obişnuit, urmat de aşezarea poporului evreu care a reclădit cetatea.

Judecători 1:12 12. Voi da. Este vădit că cetatea a fost apărat cu îndârjire, şi Caleb a încercat să stimuleze pe tinerii ambiţioşi de prin diferitele familii ale seminţiei pentru un curaj mai mare oferind pe fiica lui în căsătorie aceluiaa cărui grupă va pătrunde prima în cetate. Din ceea ce urmează se pare că cetatea capturată a devenit şi teritoriul fericitului victorios. Istorisirea aceasta prezintă o dovadă despre puterea cetăţilor sudice din aceşti munţi. Mai înainte, când Iosua repartiza părţi din ţară seminţiilor, Caleb s-a referit la puterea lui neînfrântă, şi drept urmare a primit îngăduinţa de a câştiga regiunea prin sabie (Iosua 14:11).

Judecători 1:13 13. Fratele cel mai mic al lui Caleb. Gramatical, cuvintele acestea se pot referi la Chenaz sau la Otniel. Dacă ele se referă la Chenaz, atunci Otniel a fost nepotul, nu fratele lui Caleb. Este imposibil de spus care estecorect. Scriitorul foloseşte în mod deosebit cuvântul „mai mic” în scopul de a explica faptul că nu era mare diferenţă de vârstă între Otniel şi Acsa. Dacă afecţiunea pentru o femeie însufleţeşte pe oameni la astfel de eforturi istovitoare şi aventuri periculoase, cum ar trebui ca iubirea pentru Domnul să conducă să se aventureze pentru El?

Judecători 1:14 14. Când a intrat la ea. Fără îndoială că Acsa fusese ţinută departe de câmpul de bătaie, într-un loc sigur împreună cu alte femei şi copii, dar acum neîndoios că a fost invitată de tatăl ei să vină spre a fi în mod public prezentată soţului ei, în onoarea vitejiei lui şi ca un exemplu pentru trupe. Pe vremea aceea părinţii aranjau căsătoriile şi dădeau pe fiicele lor oricui doreau ei. Cu toate acestea, în afară de faptul că se abuza de acest obicei, unei fete nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care ea nu-l putea iubi (Geneza 24,57.58; PP 17).

L-a îndemnat să ceară. Versetul 15 raportează că Acsa a fost aceea care i-a cerut tatălui ei un ogor. Ar fi mai natural să se citească aici „şi el a îndemnat-o pe ea să ceară”, şi aşa este redat în Septuaginta. Cu toate acestea, textul ar putea însemna că ea a cerut de la soţul ei îngăduinţa să ceară de la tatăl ei un ogor, sau l-a convins ca el să ceară.

S-a pogorât. Acsa a onorat pe tatăl ei, aşa că a descălecat în timp ce vorbea cu el. Printre beduinii de astăzi mai există obiceiul acesta: cel care solicită o favoare de la un şeic trebuie să descalece şi să se apropie de el pe jos.

Judecători 1:15 15. Pământ secetos. (engl. „south land”) Poate mai bine „pământ arid”. Cuvântul ebraic pentru „sud” este negeb, un ţinut arid, uscat (vezi despre v. 9). Partea ei era în Negebul uscat, astfel că ea avea nevoie de izvoare pentru turme. Proaspătul ei soţ nu s-a simţit dispus să ceară aceste izvoare, dar, fiind sigură de ea ca fiică favorizată, Acsa a făcut cererea ei imediat ce tânăra pereche era pe punctul să ia în stăpânire teritoriul lor. Ca răspuns la cererea ei, Caleb i-a dat „izvoarele de sus şi izvoarele de jos”. În teritoriul dintre Debir şi Hebron, există astăzi o regiune care cuprinde vreo 14 izvoare în 3 grupe. Acestea pot fi unele din cele pe carele-a dat Caleb în două grupe fiicei lui de curând căsătorită.

După cât s-ar părea, cererea Acsei a fost potrivită şi dreaptă, iar Caleb recunoscând-o ca atare, a aprobat-o. Tatăl nostru Cel ceresc, care ne repartizează partea noastră, cu siguranţă că este tot atât de raţional şi afectuos ca oricare părinte pământesc. Se cere să dăm pe faţă aceeaşi înţelepciune ca Acsa pentru asolicita ca Dumnezeu să dea părţii noastre de viaţă o astfel de îmbunătăţire încât să fie potrivită şi dreaptă. Dumnezeu este gata să ne dea izvoare de apă pentru a muia o experienţă prăjită de soare. El este gata să ne dea cu bogăţie mai mult decât tot ceea ce cerem sau gândim noi dacă Îl căutăm pe El. (Efeseni 3,20).

Judecători 1:16 16. Chenitul. Sau „madianitul” (Numeri 10:29). Începând cu vremea lui Moise clanul a fost strâns unit cu Israel fără să-şi fi pierdut independenţa şi existenţa lui aparte. Pentru că ei au fost în legătură cu Israel şi uniţi cu ei în campanie, lor li s-a îngăduit să aibă parte de răsplătiri şi să se aşeze în teritoriul lui Iuda. Mai târziu, o ramură a clanului lor s-a aşezat departe, spre nord, în teritoriul lui Neftali (cap. 4,11,17).

Cetatea Finicilor. La Ierihon adesea se face referire ca la „cetatea finicilor” (Deuteronom 34,3; 2 Cronici 28,15). Dar vechiul Ierihon fusese nimicit iar noul Ierihon încă nu fusese construit (1 Regi 16,34). De aceea este probabil că această „cetate a finicilor” a fost o altă cetate în aceeaşi vecinătate generală (vezi cele din Iosua 6,24). Cetatea fusese renumită pentru finicii şi grădinile ei. Iosif Flavius face o vie descriere a frumuseţii ei (Wars IV 8,3).

Arad. Cetatea aceasta, unde erau aşezaţi Cheniţii, este în Negeb cam la 17 mile sud-est de Hebron.

Judecători 1:17 17. Horma. Care înseamnă „consacrată”, adică, consacrată pentru nimicire totală. Acesta este numele cel nou pe care l-au dat evreii lui Ţefat. Până acum aşezarea cetăţii n-a fost în mod hotărât determinată de arheologi. Totuşi, a fost sugerată, Tell eş-Seria (numită şi Tell el-Mshash), aproape de Beerşeba şi Ţiclag. Horma se afla în teritoriul lui Simeon (Iosua 19:4), care concordă cu declaraţia din acest verset.

Judecători 1:18 18. Iuda a mai pus mâna pe Gaza. Se pare că seminţia lui Iuda duce acum campania mai departe singură. Ei au schimbat direcţia din Negeb peste câmpia maritimă şi s-au îndreptat spre nord, atacând cetăţile

de coastă. Cetatea cea mai de sud dintre acestea era Gaza, pe care au luat-o cu asalt. Împreună cu Ascalon şi Ecron. În felul acesta au căzut înaintea israeliţilor trei centre ale confederaţiei filistine. Cu toate acestea se pare că evreii au distrus aceste cetăţi puternic întărite prin atacuri iuţi şi surprinzătoare, dar n-au fost în stare să le păstreze după ce filistenii s-au regrupat şi au contraatacat, deoarece versetul următor spune că Iuda n-a putut izgoni pe locuitorii din pustie (vezi şi cap.3:3).

Judecători 1:19 19. Cu Iuda. Iuda a fost în stare să reuşească numai în parte din cauza aparentei superiorităţi în arme a inamicului. De ce s-a întâmplat aceasta când carele de fier sunt nimica înaintea puterii lui Dumnezeu, a cărui cară sunt zeci de mii de îngeri? La îndemână era putere nemărginită, totuşi, seminţia lui Iuda n-a fost în stare să dobândească stăpânire deplină asupra vrăjmaşilor ei. Autorul cărţii Judecătorilor explică mai târziu pentru ce (vezi cele despre cap. 2,14-23).

Care de fier. Pe munţi, unde cavaleriştii şi carele nu puteau să manevreze, îndrăzneţele detaşamente ale evreilor erau victorioase; dar în văile largi ale câmpiei maritime canaaniţii mai bine înarmaţi au fost în măsură să respingă incursiunile lor. Folosirea fierului tocmai devenise obişnuită la canaaniţi care întreceau pe evrei nomazi în arta lucrării metalului. Ei învăţaseră nu de mult să folosească în luptă carele şi caii de la hitiţi şi huriani şi le-a folosit cu bune avantaje împotriva soldaţilor pedestraşi evrei, care nu erau în stare să facă faţă acestei arme superioare.

Judecători 1:21 21. Locuiau la Ierusalim. Conform cu v. 8 seminţia lui Iuda luase deja Ierusalimul. Poate că motivul pentru care ei n-au consolidat câştigul lor a fost că cetatea se afla în realitate în teritoriul lui Beniamin. Linia de hotar dintre cele două seminţii treceau tocmai pe la sud de cetate prin valea Hinom (Iosua 15:8). După ce iebusiţii fuseseră umiliţi prin înfrângerea lor de către mâna lui Iuda, ei n-au mai arătat rezistenţă bărbaţilor lui Beniamin care s-au aşezat împrejurul cetăţii. Lipsindu-le hotărârea necesară de a lua cetatea, oamenii lui Beniamin s-au amestecat împreună în mod paşnic cu iebusiţii păgâni. Câteva sute de ani mai târziu David, dându-şi seama de importanţa de a avea cetatea în mâinile sale, a asediat-o şi a luat-o. Chiar şi după aceasta se pare că cele două grupări au locuit împreună în mod amical în regiune, pentru că în partea ultimă a domnieilui David se vorbeşte despre Aravna Iebusitul într-un fel care sugerează că el a fost un cetăţean respectat; în mod sigur că el s-a comportat ca atare (2 Samuel 24:18). Cu toate acestea în timpul perioadei judecătorilor cetatea era în mod predominant iebusită (Judecători 19:11,12). Oamenii lui Beniamin n-au reuşit să foloseascăîntregul avantaj al ocaziilor lor.

Până în ziua de azi. Expresia aceasta sugerează că Judecători a fost scrisă înainte de luarea cetăţii de către David.

Judecători 1:22 22. Casa lui Iosif. Seminţia lui Efraim şi jumătate din seminţia lui Manase din Palestina de apus. Jumătate din seminţia lui Manase se aşezase în Transiordania.

Betel. Care înseamnă „casa lui Dumnezeu”. Situat cam la 10 mile nord de Ierusalim, sus în munţii centrali. Cetatea aceasta era renumită ca locul unde avusese Iacov vedenia lui cu scara, eveniment de la care şi-a primit numele (Geneza 28,10-22). Mai târziu, ea avea să devină faimoasă ca sediu al închinării idolatre întemeiat de Ieroboam, care l-a făcut să fie unul din altarele naţionale ale regatului de nord al lui Israel (vezi 1Regi 12:29).

Domnul a fost cu ei. Nu ca Beniamin, care niciodată n-a îndrăznit în credinţă, aceste seminţii au pornit şi au câştigat biruinţe prin binecuvântarea lui Dumnezeu.

Judecători 1:23 23. Au iscodit Betelul. Adică, au făcut o recunoaştere amănunţită înainte de a se avânta la atac, pentru a găsi cea mai bună cale spre a o cuceri. Este adăugată o notiţă istorică fiindcă numele de mai înainte al cetăţiiera Luz. După ce au cucerit cetatea, evreii au numit-o din nou Betel în cinstea experienţei de acolo a lui Iacov(vezi cele din v. 22). Noua cetate, evident că nu era pe acelaşi loc ca cea veche, pentru că în cartea lui Iosua cele două cetăţi sunt descrise ca cetăţi diferite, dar învecinate (Iosua 16,2). La început cetatea a fost în

teritoriul lui Beniamin dar în imediată apropiere de hotarul lui Efraim. (Iosua 18,13.21.22).

Judecători 1:24 24. Străjerii (engl. „spies”). În mod literal, „străjeri”. Înainte de a profita de groaza care a apucat sufletul bărbatului capturat mai înainte de a fi omorât, străjerii au făcut călătorului o ofertă de securitate personală. Din cauza trădării de către el a unei întruniri secrete în cetate, evreii au luat cu uşurinţă cetatea şi au trecut pe locuitori prin sabie, lăsând cu viaţă numai pe acest bărbat şi familia lui.

Judecători 1:26 26. A zidit o cetate. Nimic nu se cunoaşte despre cetatea pe care a întemeiat-o acest om. Poate că pentru a-şi linişti conştiinţa pentru fapta lui de trădare, el a mers într-o ţară îndepărtată şi a clădit acolo o cetate pe care a numit-o cu numele cetăţii pe care o trădase.

Judecători 1:27 27. Manase n-a izgonit nici el. Autorul înaintează în naraţiunea lui de la partea sudică a ţării, atacată de Iuda, în sus spre Palestina centrală şi nordică. La acest stadiu naraţiunea dă la iveală o tendinţă nouă. Mai înainte, evreii câştigaseră biruinţe după cum au suferit şi înfrângeri. Acum urmează pur şi simplu o listă de fortăreţe canaanite pe care diferitele seminţii n-au fost în stare să le ia. Cetăţile pe ai căror locuitori Manase n-a putut să-i izgonească constau dintr-un lanţ de cetăţi întărite care supravegheau toate trecătorile.

Bet-Şean. La capătul răsăritean al acestor „linii canaanite” se afla vechea cetate a Bet-Şeanului. Aceasta era locul unde nivelul ţinutului de la capătul văii lui Izreel începea să scadă în spre râul Iordan. Aceasta este una din cele mai vechi cetăţi ale Palestinei, şi în diferite timpuri a fost centrul pentru închinare la numeroase zeităţi păgâne. Ea era o fortăreaţă extrem de puternică aşezată pe înălţimea unui deal construită peruinele unei epoci anterioare. Datorită aşezării ei strategice, ea domina drumurile spre Damasc. Excavările de la faţa locului descoperă că ea a fost o garnizoană egipteană timp de mai multe sute de ani, până cam în sec. al 12-lea î.Hr. Pe vremea lui Saul ea era în stăpânirea filistenilor, ale căror centre principale se aflau departe spre sud. Mai târziu se poate că David s-o fi luat, pentru că ea este amintită ca una din cetăţile lui Solomon (1Regi 4:12). Mult timp a fost cunoscută sub numele de Scitopolis, după numele Sciţilor care au luat-o pe vremea lui Ieremia. Astăzi ea se numeşte Tell el Huşn. Oraşul învecinat arab Beisan perpetuează numele cel vechi.

Celelalte cetăţi fortificate numite în acest verset stăpâneau trecătorile care duceau de la munţii centrali ai Samariei la fertila câmpie a Esdraelonului (sau Meghido). Meghido, la capătul vestic al liniei domina marea şosea principală dintre Egip şi Mesopotamia. Din cauza aceasta ea figurează în mod proeminent în campaniile egiptene împotriva marilor imperii nordice şi estice. Taanac, care poartă astăzi acelaşi nume, se afla la 4,75 mile (7,6 km) sud de Meghido.

Satele dimprejurul lui (engl. „her towns”). În mod literal „fiicele lui”, micile sate îngrămădite împrejurulacestor cetăţi întărite.

Canaaniţii au izbutit să rămână. Adică, au rezistat cu îndârjire şi au respins încercările evreilor de a-i izgoni. Ei au înţeles bine că, dacă ar putea păstra acest lanţ de fortăreţe, ei ar putea stăpâni principalele drumuri de navigaţie şi comerciale, şi pe lângă aceasta, ar putea separa diferitele seminţii una de alta împiedicând astfel o confederaţie unită a evreilor. Ei au aplicat regula militară, „divide et impera”.

Judecători 1:28 28. Bir. Ebraicul mas. „Tribut” nu reprezintă adevărata noţiune a acestui cuvânt ebraic, care înseamnă „cete de lucru”. Cuvântul înseamnă o rechiziţionare de oameni însemnaţi pentru o sarcină de lucru, nu sarcina de lucru însăşi. Atât David cât şi Solomon au folosit grupuri pentru muncă obligatorie în planurile lor de construcţie şi în lucrarea de fortificare a cetăţilor (1 Regii 5:13; 9:15,21). Pe timpul acela, în regiunile unde stăpâneau evreii, ai au obligat pe canaaniţii învinşi să lucreze la reclădirea cetăţilor luate şi la întărirea fortificaţiilor.

Dar nu i-a izgonit. Adică, chiar în regiunile unde evreii erau tari, un mare număr de canaaniţi au fost supuşi la muncă forţată pentru privilegiul de a locui în satele lor sau să rămână la fermele lor. Pericolul care

rezultă din această situaţie pentru religia şi morala israelită reiese cu prisosinţă în partea de la urmă a istoriei acestei cetăţi.

Judecători 1:29 29. Ghezer. O veche cetate canaanită pe hotarul sud-vestic al lui Efraim, aproape de ţinutul Filistia, cam la 19,25 mile (30,8 km) nord-vest de Ierusalim. Canaaniţii au păstrat cetatea în stăpânire (1 Samuel 27:8;2 Samuel 5:25; 1 Cronici 20:4) până ce un faraon oarecare a luat-o şi a dat-o ca dar fiicei sale, soţia lui Solomon (1 Regi 9:16). Solomon a rezidit-o ca o fortăreaţă de hotar. Excavarea acestei cetăţi a scos la iveală un mare număr de articole familiare canaanite, un templu canaanit întins, şi numeroase exemple ale practicei canaanite de a îngropa copii la temelia caselor care erau clădite.

Judecători 1:30 30. Zabulon n-a izgonit nici el. Autorul începe acum să relateze experienţele seminţiilor a căror părţi erau aşezate în partea nordică a Palestinei dincolo de câmpia Esdraelonului. Nu este spus nimic despre seminţia lui Isahar, deşi în cântarea Deborei (cap. 5) ea este prezentată ca una din cele mai agresive seminţii. Istoria privind pe fiecare din aceste seminţii aşa cum este redată aici este cam aceeaşi. Ele n-au fost destul de puternice pentru a ataca fortăreţele din teritoriile atribuite lor. Chiar în munţi ele n-au fost în stare să câştige supremaţia aşa cum au făcut seminţiile mari de la sud. Ei au curăţit doar mici porţiuni ici şi colo pe unde au putut, şi s-au stabilit astfel printre vechile aşezări.

Judecători 1:31 31. Nici Aşer n-a izgonit. Seminţia lui Aşer n-a avut succes mai mult decât Zabulon. Partea ei era alcătuită din câmpia maritimă şi din dealurile joase de la nord de Carmel. Acesta era teritoriul fenicienilor, care încă nu se ridicaseră la faima de călători ai mării. Aşezându-se printre canaaniţii de acolo, poporul lui Aşer se pare că a fost expus la influenţă culturală şi religioasă poate mai mult decât oricare altă seminţie. Într-un timp scurt se pare că ei au pierdut multe din deosebirile lor religioase, astfel că, atunci când Debora a chemat seminţiile să se unească într-un front unit împotriva canaaniţilor, „Aşer”, spune ea, „a stat pe malul mării. Şi s-a odihnit în limanurile lui (cap. 5,17)”.

Iosua 19,30 declară că 22 de cetăţi din această regiune au căzut în partea lui Aşer. Textul din faţa noastră enumeră cel puţin şapte din acestea care nu au fost luate, inclusiv binecunoscutele cetăţi Acor şi Sidon. Este astfel vădit că aşeriţii nu au progresat mult în cucerirea teritoriului atribuit lor.

Judecători 1:32 32. Au locuit în mijlocul canaaniţilor. Versetele 29 şi 30 au declarat că aceşti canaaniţii au continuat să locuiască printre evrei, arătând că aceştia din urmă au fost mai puternici; dar aici autorul îşi schimbă expresia lui şi spune că aşeriţii au locuit printre canaaniţi. Aceasta pare să indice că, în acea regiune canaaniţii erau puterea dominantă.

Judecători 1:33 33. Neftali n-a izgonit. Este repetată aceeaşi narare nefericită. Cetăţile pe care Neftali n-a reuşit să le cucerească, au fost cetăţi vechi care şi-au luat numele de la faimoasele temple ale zeiţei Anat şi ale zeului-soare Samaş aşezat în ele. Evreii erau destul de puternici, totuşi, spre a obliga aceste cetăţi la un bir. Teritoriul lui Neftali a ajuns mai târziu să fie cunoscut ca Galileea, unde elementele păgâne erau aşa de numeroase încât regiunea a fost numită „Galileea Neamurilor” (Isaia 9:1), adică, „districtul străin”.

Judecători 1:34 34. Fiii lui Dan. Partea seminţiei lui Dan a fost o fâşie de vale îngustă şi dealuri joase între moştenirea lui Efraim şi Iuda. Daniţii au încercat la început să împingă înspre ţinuturile de jos, şi sub binecuvântarea lui Dumnezeu, şi-ar fi lărgit hotarele lor până la mare. În loc de aceasta, locuitorii băştinaşi i-au izgonit pe ei înapoi între dealuri unde şi-au consolidat poziţia lor în jurul cetăţilor Ţora şi Eştaol. Aceasta a fost seminţia şi districtul de unde Samson a pornit cu faptele sale eroice împotriva filistenilor (cap. 13 la 16). Cu toate acestea, regiunea aceasta a fost aşa de mică încât atunci când seminţia a crescut în populaţie, partea cea mai mare a migrat spre partea nordică a Palestinei, împrejurul izvoarelor Iordanului, unde ei au luat cetatea Laiş şiau numit-o Dan (Judecători 18 la 19; vezi şi Iosua 19,47).

Trebuie remarcat că autorul cărţii numeşte aici populaţia băştinaşă ca amoriţi în loc de canaaniţi. Unii cred că cele două nume se referă la acelaşi popor. Se susţine că populaţia băştinaşă, cunoscută sub numele de canaaniţi, a venit la început din aceeaşi regiune ca şi amoriţii. Dar se pare că amoriţii reprezintă o migraţiune mai târzie. Deoarece ei sosiseră mai recent decât canaaniţii, cultura lor, probabil, a fost mai nomadă decât aceea a culturii canaanite mai vechi. Un vechi poem sumerian descrie astfel pe amoriţi:

„Arma este tovarăşul lui...

Care nu cunoaşte supunere,

Care consumă carne nefiartă,

Care n-are casă toată viaţa lui

Care nu îngroapă pe tovarăşul lui mort.”

Amoriţii de pe vremea judecătorilor probabil că-şi dezvoltaseră o cultură mai sedentară decât cea atât de viu ilustrată în acest poem. Ei erau împrăştiaţi peste tot în regiunea Orientului Apropiat, cu regi amoriţi care stăpâneau atât peste regate mari, cât şi mici. Faimosul rege al Babilonului, Hamurabi, a fost un amorit. Numele de amorit înseamnă „apusean” şi a fost dat acestui popor de către sumerieni, cei dintâi locuitori cunoscuţi ai Babiloniei.

Judecători 1:35 35. Muntele Heres. Despre care se crede că este acelaşi ca Bet-Şemeş-

Aialon. O cetate aşezată la 14 mile vest de Ierusalim (vezi cele d. Iosua 10,12).

A apăsat. În mod literal, „a rămas cu greu”. Seminţia lui Dan n-a putut rezista contra populaţiei băştinaşe, fiind treptat obligaţi să se retragă într-o regiune restrânsă. Văzând aceasta, evreii din seminţia lui Efraim, al cărui teritoriu era învecinat, au venit să-i ajute pe daniţi şi au lansat atacuri agresive împotriva amoriţilor. Bărbaţii lui Efraim au avut atât succes încât cetăţile canaanite şi amorite au făcut tratate de supunere faţă de ei, procurând cete de muncitori pentru cetăţile israelite în schimbul încetării ostilităţilor. Această stare tributară a continuat timp de mai multe secole până ce cetăţile au devenit într-adevăr teritorii israelite pe timpul lui Solomon (1 Regi 4,9). Bet-Şemeş a căzut în mâinile israeliţilor cu mult mai de vreme (1 Samuel 6,12).

Judecători 1:36 36. Ţinutul Amoriţilor. Mai degrabă, „hotarul amoriţilor”. Versetul acesta nu are nici o legătură cu cel de mai înainte, în afară de aceea că, amintind de amoriţi, autorul face o pauză pentru a explica faptul că teritoriul amorit mai înainte se întindea la sud, de parte până la aceste cetăţi, care în general alcătuiesc frontiera edomită. Seminţiile sudice ale israeliţilor cuceriseră teritoriu până departe la acest vechi hotar.

Suişul Acrabim. În mod literal, „trecătoare scorpion”.

Sela (engl. „rock”) Adică „stânca”. Mulţi iau aceasta ca o referire la Petra, citadela stâncii edomiţilor şinabatienilor, dar ea se referă mult mai probabil la o piatră de hotar de pe partea iudaică a Arabei. Întregul verset este oarecum obscur.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ

27-35 PP 543.

Judecători 2:1 1. Îngerul. Următoarele cinci versete din Judecători aparţin în mod cuvenit primului capitol. Ele sunt o încheiere potrivită pentru raportul despre cucerire şi colonizare raportat în capitolul 1. În ele, autorul explică pentru ce n-a fost în stare poporul ales să ducă până la capăt cucerirea ţării. Tema principală a acestor versete

este o mustrare pentru israeliţi pentru amestecarea practicilor religioase păgâne ale popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat, cu propriile lor forme religioase date de Dumnezeu. În loc să nimicească altarele păgâne, israeliţii s-au închinat înaintea lor.

Este greu a stabili despre cine vorbeşte scriitorul când se referă la „un înger al Domnului”. Cuvântul „înger”, în mod literal, înseamnă „trimis”. Termenul „trimisul Domnului” se poate referi la un profet căruia Dumnezeu obişnuia să-i dea solia Sa pentru Israel (Hagai 1,13), dar se poate referi şi la Domnul Însuşi, la care se face uneori referire prin acest titlu (vezi Exod 23:20,23; 33:2). Faptul că solia nu este prezentată cu un „Aşa zice Domnul”, care era obiceiul profeţilor de mai târziu, sugerează că vorbitorul a fost Însuşi Domnul. Folosirea persoanei întâi susţine de asemenea ultimul punct de vedere.

Din Ghilgal. Cetatea care slujise drept cartier general vremelnic al seminţiilor (Iosua 4:19; 9:6; 10:6; etc.). A fost aici, în această tabără, pe ţărmul apusean al Iordanului, între Ierihon şi râu, unde se arătase lui Iosua misterioasa „Căpetenie a oştirii Domnului” (Iosua 5,13-15). Căpetenia aceea era Hristos (PP 488). Se prea poate, dar în nici un caz nu este sigur ca şi aici să fie prezentat acelaşi vizitator.

Bochim. În mod literal, „bocitori”. Numele acesta a fost dat locului după experienţa care începe acum să fie raportată (vezi v. 4,5). Astăzi nu se cunoaşte nici un loc cu acest nume şi nici nu mai este amintit în altă parte în Biblie. Septuaginta adaugă după cuvântul „Bochim” explicaţia, „şi pentru Betel”. Evenimentul poate să fi avut loc la Betel, dar faptul că ei au adus jertfe acolo (v. 5) sugerează că cel mai probabil locul a fost Silo, unde era ridicat şi cortul întâlnirii pe acea vreme. Contextul indică o adunare mare, şi este posibil că aceste evenimente s-au întâmplat în legătură cu una din marile adunări religioase ca Paştele sau sărbătoarea corturilor. În cazul acesta locul ar fi fost fie Silo, fie un mic sat aproape de el.

Pe care am jurat. Făgăduinţa a fost dată în Geneza 12,7; 13,14-16; 15,18; 26,3; 28,13.

Legământul Meu. Vezi Exod 34,10-16.

Judecători 2:2 2. Nu încheiaţi legământ. Vezi Exod 34:12. Este vădit din raportul întâiului capitol din Judecători că israeliţii încheiaseră multe legăminte cu locuitorii păgâni ai Palestinei. Probabil că israeliţii dovedeau că legămintele acestea le-au fost impuse din cauza neputinţei lor de a izgoni pe locuitorii băştinaşi din puternicelelor poziţii.

Să le surpaţi altarele. Vezi Exod 34:13. Aceste „altare” erau altarele de stâlpi de piatră speciali atât de răspândiţi în Palestina. Relaţiile sociale cu locuitorii locali a fost primul pas în necredincioşia lui Israel. Pasul următor a fost făcut când unii din popor, prin aceste mijloace, au fost conduşi să se unească la sărbători în jurul altarelor păgâne, a pomilor sacri şi a stâlpilor. Odată barierele rupte, apostazia a pătruns, ca un potop, printre ei. Numai în scurt timp curentul fuziunii lor a dat naştere la stricarea înaltelor principii religioase. Aceleaşi rezultate urmează şi astăzi o umblare asemănătoare. Dumnezeu a avertizat „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4;4).

Pentru ce aţi făcut lucrul acesta. Solul începuse să relateze lucrurile pe care le făcuse Dumnezeu pentrupoporul Său, liberându-i din robia egipteană şi aşezându-i în Ţara Făgăduinţei. Acum s-a pus întrebarea: Ce făcuseră ei la rândul lor pentru Dumnezeu? Ingratitudinea lor a fost vădită în apostazia religioasă care ajunsese deosebit de evidentă în cursul a numai câtorva ani. Israel a fost surprinzător de neascultător în chestiuni importante pe care Dumnezeu le poruncise în mod deosebit. Ei au călcat învoiala; de aceea Dumnezeu n-a putut să-şi împlinească partea Lui din legământ.

Judecători 2:3 3. Am zis. Adică, Dumnezeu dăduse o avertizare anterioară (vezi Numeri 33:55; Iosua 23:13). Ameninţarea aceea urma acum să fie adusă la îndeplinire. Dumnezeu avea să-Şi retragă făgăduinţele Lui condiţionate făcute în Exod 23:31 şi alte locuri.

Vă vor fi o cursă. Închinarea la aceste zeităţi păgâne avea să aibă ca rezultat o mare stricăciune care

avea să pricinuiască ruina naţiunii întregi (vezi Exod 23:33; 34:12, Deuteronom 7:16; Iosua 23:13).

Neputinţa de a-i izgoni pe locuitorii ţării a adus propria pedeapsă. Aşa cum este orice păcat. Plăcerea şistricăciunea nu numai că despart de harul lui Dumnezeu, ci aduc şi răsplata şi pedeapsa ca rezultat al păcatului însuşi. Adesea, Dumnezeu pedepseşte păcatul cu păcat (vezi PP 728).

Judecători 2:5 5. Bochim. Vezi cele despre v. 1. Aspra mustrare administrată de sol a făcut ca poporul să izbucnească în plâns. Acesta era un plâns de ruşine, şi numai parţial de pocăinţă. Numele a slujit de aici înainte pentru a aduce aminte de lacrimile de dezamăgire şi dizgraţie. Locul şi incidentele în legătură cu el ne aduc aminte de modernul zid al plângerii din Ierusalim. Ca şi evreii din experienţa de la Bochim, şi astăzi mulţi se înduioşeazăîn urma unei predici de pocăinţă, numai pentru a se împietri iarăşi, înainte de a putea fi topiţi într-un tipar nou.

Este vrednic de luat în seamă cât de repede a fost mişcat acest popor greşit de predica trimisului. Cuvântul lui Dumnezeu are putere să mişte şi să convertească pe oameni şi cineva care este mişcat în felul acesta poate să plângă, pe drept, din cauza lipsurilor şi greşelilor lui din trecut. „Ferice de cei ce plâng, că ei vor fi mângâiaţi” (Matei 5:4). Cu toate acestea, în loc să numească locul astfel, încât să pună accentul principal pe simţămintele şi demonstraţiile lor de întristare, ar fi fost mult mai bine dacă el ar fi putut să fie numit „Pocăinţă”. Experienţa aceasta de la urmă este aceea pe care o doreşte Dumnezeu. Aşteptarea aceasta este bine exprimată în cuvintele lui Pavel: „Într-adevăr, când întristarea aceasta a voastră este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată” (2 Corinteni 7:10). Prea adesea religia este o experienţă a sentimentului şi emoţiei, mai de grabă decât a credinţei şi a ascultării.

Judecători 2:6 6. Iosua. Narând primele eforturi ale seminţiilor de a consolida poziţia lor în Palestina, şi mustrarea divină pentru greşeala de a nu asculta de instrucţiunile lui Dumnezeu, autorul prezintă un fundal istoric care explică pentru ce a ridicat Dumnezeu pe judecători. Acum se întoarce la tema principală a cărţii, şi anume, să arate cum perioadele alternative de opresiune urmate de eliberare au fost rezultatul eforturilor lui Dumnezeu de a întoarce pe Israel de la idolatrie la ascultare credincioasă faţă de Dumnezeu şi Legea Sa. Înainte de a începe istoria schimbătoare a opresiunilor şi eliberărilor, autorul leagă istorisirea sa de aceea a cărţii lui Iosua. Versetele 6-10 sunt o recapitulare care reia istoria de la timpul morţii lui Iosua şi completează pe scurt istoria până la experienţa de la Bochim relatată mai înainte.

Judecători 2:7 7. A slujit Domnului. Cel puţin din respect exterior şi pe bază naţională. Amintirea puternicelor intervenţii ale lui Dumnezeu în favoarea lor, pentru un timp i-a ţinut pe israeliţi credincioşi, pe dinafară, faţă de credinţa lor.

Iosua. Este plăcut să înţelegi cât de departe poate ajunge influenţa unui conducător evlavios. Ascendenţa şi influenţa asupra lui Israel au fost de aşa natură încât, în timpul cât a trăit Iosua a fost de ajuns pentru ei de a rămâne credincioşi faţă de făgăduinţele Domnului.

Bătrânilor. Bătrânii erau căpeteniile familiilor şi ale clanurilor. Ei aveau autoritate în chestiunile religioase şi sociale precum şi o parte principală în păstrarea credincioşiei faţă de obiceiuri şi religia lămurită de Moise. După ce ei au murit, apostazia s-a instalat repede. Textul acesta ne ajută să înţelegem că nu numai mari conducători cu renume pot avea o influenţă bună, ci şi slujbaşi mai mici pot forma model de viaţă religioasă.

Judecători 2:8 8. O sută zece ani. Raportul nu spune cât a mai trăit Iosua după adunarea de la Sihem. Probabil că moartea lui a avut loc curând după aceea, pentru că el era „bătrân şi înaintat în vârstă” (Iosua 23:1,2), când a convocat căpeteniile şi pe reprezentanţii seminţiilor. Poate că ocazia de a convoca adunarea a fost, faptul că el a înţeles că moartea este aproape. După ce vorbeşte despre dizolvarea adunării naratorul raportează că Iosua a murit (Iosua 24:21), arătând astfel că a mai trăit după aceea doar puţin.

Judecători 2:9 9. La Timnat-Heres. În mod literal, „teritoriul soarelui”. Iosua 19:50 şi 24:30 redă numele ca Timnat-Serah. În forma aceasta prima şi ultima literă din Heres au fost transpuse. Nu se poate şti în mod sigurcare reprezintă ortografia cea corectă. Cetatea a fost numită Timnat, şi din cauză că era situată într-o regiune muntoasă cunoscută ca Heres (vezi Judecători 1:35), se crede că numele de la urmă se poate că a fost adăugat pentru ca să nu se confunde cu alte cetăţi numite Timnat. Acum, cetatea este numită Chirbet-Tibneh şi se află cam la 9,75 mile (15,6 km) nord-vest de Betel în regiunile muntoase centrale.

Judecători 2:10 10. Alt neam de oameni. Acesta a fost un neam de oameni care crescuse în ţara Canaanului supus influenţelor stricăcioase ale legăturilor sociale şi religioase cu poporul idolatru al ţării. Copiii au secerat în măsură bogată ceea ce semănaseră părinţii lor.

Nu cunoştea pe Domnul. Ei nu cunoşteau din experienţă lucrarea cea puternică a lui Dumnezeu, şi mediul lor înconjurător, cu influenţele lui stricăcioase, nu dezvoltase în ei tărie de caracter independentă. Iosua şi bătrânii vremii de mai înainte serviseră ca sprijin pentru slaba lor credinţă. Când proptelele acelea au fost date la o parte prin moarte, poporul s-a împiedicat şi a căzut pentru că nu avea o puternică temelie religioasă.

Este necesar ca toţi creştinii să examineze bine temeliile credinţei lor spre a vedea dacă experienţa lor este o legătură personală şi directă cu Dumnezeu, sau numai o încercare exterioară întemeiată pe experienţa altuia. Dacă nu este adevărată starea dintâi, ei pot să sufere aceeaşi soartă ca acei israeliţi din al doilea neam de oameni. Ba mai mult, creştinii trebuie să-şi amintească bine ceea ce a uitat Israel, şi anume, călăuzirea providenţială a lui Dumnezeu din trecut. „Noi nu avem să ne temem de viitor, în afară de cazul că uităm drumul pe care ne-a călăuzit Domnul şi învăţătura Lui din trecutul istoriei noastre (L. L. 196).

Judecători 2:11 11. Baalilor (engl. „Baalim”). Aceasta este forma de plural al ebraicului ba’al, care este redat în mod variat „soţ”, „bărbat”, „stăpân”, „domn”. Termenul este aplicat şi la zeităţile păgâne. Pe acea vreme Baal careavea cultul cel mai răspândit din Canaan era un zeu al fertilităţii agricole. Se credea că el este dătătorul de ploaie a cărei putere activă făcea ca plantele şi animalele să crească. Lui i se aducea închinare în multe locuri şi sub diferite forme. Numele a dat naştere la diferiţi termeni precum, Baal-Peor, Baal-Hermon, Baal-Zebul etc. În legendele poporului canaanit, Baal era opusul zeului Morţii (Mot). El era ajutat şi instigat de două zeiţe, Anat, sora lui şi Şamaş, zeiţa soarelui. Uneori, Baal era asemănat cu Hadad, zeul sirian al ploii sau furtunii. Deoarece Canaanul era în mod predominant o ţară agricolă, închinarea adusă lui Baal sub diferite denumiri a fost cea mai înaltă formă de închinare. Uneori scriitorii evrei au folosit numele lui ca echivalentul oricăror alte zeităţi păgâne, şi acesta ar putea fi cazul şi aici.

Israeliţii trebuie să fi cunoscut teribilele rezultate ale unei astfel de închinări şi pedeapsa posibilă de careaveau să se împărtăşească acei care iau parte la ea. Cu greu puteau fi necunoscători ai experienţei de la Baal-Peor, când plaga a nimicit 24.000 de oameni ca rezultat al închinării adusă lui Baal şi practicilor în legătură cu ea (Numeri 25,3-9).

Judecători 2:12 12. Au părăsit pe Domnul. Păcatul lor n-a constat numai din părăsirea lui Dumnezeu cu care făcuseră legământ să I se închine, ci şi din josnica ingratitudine pentru eliberarea lor din objecta robie din Egipt, din care Dumnezeu îi eliberase. Din această robie niciodată ei n-ar fi putut ajunge liberi prin propria lor putere. Eitrebuiau să se închine adevăratului Dumnezeu pentru ceea ce El era şi pentru ceea ce El făcuse. Lucrările Lui pentru poporul Lui îi dădeau drept la credincioşia lor.

Dumnezeii popoarelor. Nu numai zeităţile popoarelor în mijlocul cărora locuiau în Canaan, ci, poate căşi zeităţile neamurilor dimprejur. Când oamenii părăsesc pe Dumnezeu se pare că nu mai există nici un hotar pentru amploarea pe care o va avea apostazia lor.

Judecători 2:13 13. Baal. Vezi cele despre versetul 11.

Astartee. Este pluralul de la Astaret. Zeiţa aceasta mai era cunoscută şi sub numele de Astarte. În Babilonia ea era numită Iştar. Ea era zeiţa dragostei sexuale, a maternităţii şi fecundităţii. În tăbliţele Ras Şamra ea apare şi ca zeiţă a războiului şi a vânătoarei. Cultul ei era răspândit peste tot în lumea Orientului Apropiat, din Moab (numele ei se află pe stânca moabită) până în Babilonia. Ea a fost adorată pe vremea lui Avraam în Canaan (Geneza 14,5); armele lui Saul au fost puse ca trofeu de către filisteni în templul ei de la Bet-Şan (1 Samuel 31,10); Solomon i s-a închinat în zilele tinereţii lui (1 Regi 11,5). Numeroasele figuri de femeie găsite de arheologi în casele evreilor şi ale canaaniţilor sunt socotite a fi reprezentări ale ei în rolul de zeiţă mamă. În VT numele de Baal şi Astarteia sunt folosite aproape în mod sinonim pentru toţi falşii zei şi zeiţe din Palestina. Limba ebraică n-are cuvânt pentru zeiţă. După cât se pare Astarteea era folosită în locul noţiunii.

Judecători 2:14 14. Prădători. Acest cuvânt este un termen general al diferitelor naţiuni dinăuntrul Canaanului şi dimprejurul hotarelor lui care au făcut incursiuni, au invadat, au asuprit sau au hărţuit oarecum pe Israel. Cuvântul ebraic folosit aici este acelaşi care este folosit de egipteni pentru bandele de jefuitori beduini care auhărţuit hotarele lor.

Judecători 2:15 15. Oriunde mergeau. Adică, ori de câte ori ieşeau să lupte sau se angajau într-o campanie militară, erau bătuţi pentru că Dumnezeu nu mai era cu ei. Biruinţele ar fi putut fi interpretate ca o sancţionare directă din partea lui Dumnezeu a umblării lor păcătoase şi astfel ar fi slujit numai pentru a confirma şi a întări pe israeliţi în apostazia lor. Aceasta a fost unul din motivele pentru care Dumnezeu a îngăduit neamurilor păgânesă biruie şi astfel să pedepsească pe poporul Său neascultător. Totuşi în toate acestea, scopurile lui Dumnezeuau fost salutare. Pedepsele Lui au fost pentru îndreptare, urmând să aducă pe israeliţi la Dumnezeul lor.

Judecători 2:16 16. Judecători. Experienţa lor face ca numele lor să fie sinonim cu „eliberatori”. Ei au fost luptători sauconducători pe care Dumnezeu i-a chemat să facă faţă la situaţii speciale (vezi Introducere, p. 301). După o perioadă de pedeapsă, Dumnezeu avea să le dea israeliţilor răgaz înzestrând un bărbat ales cu putere şi conducere suficientă să alunge pe asupritori. Experienţele de mai târziu aveau să arate dacă, din urmările apostaziei lor religioase, poporul învăţase lecţiile sau nu.

Judecători 2:17 17. N-au ascultat. Înfrângerile lor prin mâna vrăjmaşilor şi consecinţa asupririi n-au folosit să înveţe pe poporul evreu ascultarea. În eforturile lui Dumnezeu de a-i salva, El îngăduise să-i lovească dezastrul. Când El făcea să scadă nenorocirea lor prin lucrarea judecătorilor, El găsea poporul tot atât de nepocăit ca întotdeauna.

Au curvit. Aceasta este o metaforă obişnuită în Biblie pentru apostazia religioasă. Având în vedere că cultul zeităţilor păgâne din Orientul Apropiat era adesea însoţit de imoralitate sexuală în templele şi crângurilelor, termenul nu era numai metaforic, ci în mod literal şi exact.

Judecători 2:18 18. Domnului i se făcea milă. Adică, Domnul era întristat că ei trebuia să sufere asuprirea. Înţelesul de bază al cuvântului „căit” (engl. „repented”) este „a fi întristat”, „a avea compătimire”, „a avea milă”. Asta nu înseamnă că Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea. Dumnezeu a îngăduit pedeapsa pentru binele lor. Când pedeapsa făcea să apară efectele dorite, mila lui Dumnezeu aducea eliberarea pentru asupriţi. Intenţia lui Dumnezeu era ca suferinţa să aducă o schimbare în purtare. Când obiectivul era atins, asuprirea era îndepărtată sau îndulcită. Aceasta era întru totul compatibil cu intenţia Sa originală.

Judecători 2:19 19. Se stricau din nou. Adică, se întorceau la apostaziile lor de mai înainte. Ei au părăsit închinarea lui Dumnezeu, şi s-au întors la cultul zeităţilor păgâne şi a practicării idolatriei stricăcioase. În cadrul acestor împrejurări prezintă scriitorul cărţii Judecătorilor teza sa, şi anume că Dumnezeu a îngăduit ca necazul să vinăca rezultat al păcatului pentru a trezi pe poporul Său să vadă răul umblărilor lor rele. Aceste necazuri au dat

naştere la o formă de întristare şi pocăinţă. Apoi Domnul a ridicat un eliberator. În timpul răgazului, El s-a îngrijit de o punere la probă a sincerităţii pocăinţei lui Israel. După moartea judecătorului poporul nerecunoscător recădea curând în vechile lor umblări. Acesta este punctul de vedere care face din cartea Judecătorilor mai mult decât o simplă istorie. Ea este o filozofie a istoriei. Autorul nu este interesat numai în simpla narare a celor ce s-au întâmplat după aşezarea în Canaan. El este mai mult un predicator decât un istoric. El doreşte ca cititorul să vadă pentru ce s-au întâmplat aceste lucruri. El spune că perioada de după intrarea în Canaan a fost nestabilă, şi în principal, dezastruoasă pentru evrei. Pentru un timp ei aveau să fie liberi; apoi din nou aveau să fie în robie sau sufereau invazii. Pentru ce se întâmpla aceasta? Din cauză că poporul a părăsit pe Dumnezeu, iar El, într-un efort de a-i aduce înapoi, a îngăduit să vină nenorocirea. Cu alte cuvinte, autorul ne spune că mâna lui Dumnezeu făcea istoria, spre a realiza scopul dorit de El.

Autorul Judecătorilor a fost unul dintre primii istorici adevăraţi. El a căutat să raporteze generaţiilor viitoare sensul evenimentelor.

Mai mult decât părinţii lor. Una dintre cele mai uimitoare caracteristici ale păcatului este felul în care sedezvoltă cu repeziciune. Îngăduie-i un mic început, şi curând el înăbuşe capacitatea de a rezista, contra lui, şi cuprinde întreaga viaţă.

Stăruiau. Propoziţia înseamnă în mod literal, „ei n-au lăsat să cadă nimic din faptele lor". Ei nu erau dispuşi să înlăture nici unul dintre obiceiurile şi practicile lor rele. Inimile lor nu erau schimbate cu adevărat. Dacă ei ar fi primit într-adevăr un spirit nou, ei ar fi forţat aceste obiceiuri vechi să se desfacă întocmai cum seva care se ridică într-un pom forţează frunzele moarte să se desprindă.

Judecători 2:20 20. Domnul S-a aprins de mânie. Textul are ca scop să zugrăvească ura lui Dumnezeu faţă de păcat. Mânia nu este aceea de impuls, ci mai degrabă scârba lui Dumnezeu faţă de rău, o scârbă care îşi are temeiul în sfinţenia caracterului Său. Mânia omului este o patimă impulsivă şi egoistă. Mânia lui Dumnezeu izvorăşte din veşnicele principii de dreptate şi bunăvoinţă. Dacă Dumnezeu este nemărginit de bun şi sfânt, şi dacă El cunoaşte întreaga mizerie pe care a adus-o păcatul în creaţia Sa, cu ce alt sentiment poate El să privească păcatul decât acela de ură şi indignare, pe care în cele din urmă îl va condamna la nimicire. Până atunci, Dumnezeu caută să salveze pe păcătos ca să nu fie şi el mistuit în focul curăţitor (Ezechiel 33,11; 2 Petru 3,9).

A călcat legământul Meu. Neplăcerea lui Dumnezeu n-a fost fără pricină. Faptul că poporul luase parte la legământul făcut la Sinai şi a fost de acord cu el, le-a impus obligaţii care au fost egale cu poruncile. Obligaţia specială pe care ei o nesocoteau în mod atât de flagrant a fost aceea care oprea închinarea la alţi dumnezei.

Judecători 2:21 21. Nu voi mai izgoni. Singurele victorii pe care le-au repurta fuseseră cele câştigate cu ajutorul Domnului. Israel călcase clauzele legământului prin închinarea la alţi dumnezei, astfel că Dumnezeu a fost dezlegat de partea Sa de legământ fără să mai fie obligat să împlinească făgăduinţa Sa de a izgoni rămăşiţele locuitorilor băştinaşi ai ţării (Exod 23:27,31).

Judecători 2:22 22. Voi pune pe Israel la încercare. Scopul de a lăsa aceste neamuri păgâne n-a fost pentru a constata dacă Israel, expus în felul acesta la contact strâns şi contact cu păgânismul, avea să rămână credincios faţă de propria lor religie. "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (Iacov 1:13). Mai de grabă, încă de la început era vădit că Israel nu rămăsese credincios. Dumnezeu a lăsat neamurileca unelte spre a mâhni pe israeliţi, spre a-i pedepsi, şi spre a-i învăţa că nu se merită să meargă pe calea apostaziei. Prin dureri, Dumnezeu se străduia să întoarcă inima poporului Său înapoi spre El. Acesta se pare afi sensul pe care îl are aici cuvântul "voi pune... la încercare". El înseamnă "a supune la probă" în sensul de a aduce experienţele dureroase care aveau să trezească poporul la adevărata lor demnitate.

Experienţe asemănătoare au fost soarta oamenilor din toate epocile. Perioade de suferinţe şi dezamăgire au slujit să întoarcă gândurile celor încercaţi înapoi la seriozitatea datoriei şi marele scop al lui

Dumnezeu cu existenţa lor. Experienţele acestea n-au fost pentru a descoperi lui Dumnezeu caracterul oamenilor, pentru că El cunoaşte inimile lor, ci mai de grabă pentru a le dovedi adevărata lor stare.

Cu toate repetatele insuccese ale lui Israel din timpul acestei perioade, pedeapsa n-a fost întru totul nereuşită. Pedepsirile prin neamurile străine trebuie să fi lucrat schimbări în vieţile unora dintre evrei. Pedepsele aspre şi continui fără îndoială că au infiltrat în mulţi simţământul că drumul păcatului era o cale a durerii. Pentru a împrumuta expresia lui Bunyan, Dumnezeu a făcut „calea ocolită a păşunii" mai aspră decât „drumul cel mare al împăratului". După ce au fost apucaţi de „disperare uriaşă" de mai multe ori, israeliţii au fost adesea bucuroşi să se întoarcă iarăşi pe calea de la care se îndepărtaseră. Pedepsele acestea au dat poporului lecţii destul de aspre, astfel încât pe vremea lui Samuel se pare că israeliţii au făcut unele progrese spirituale. La sfârşitul perioadei judecătorilor când a fost anunţată intrarea în slujba de judecător al lui Samuel, auzim despre apostazii mai puţine decât înainte. Ba mai mult, toate necazurile acestea au tins să facă astfel încât diferitele seminţii să se ţină mai strâns împreună, astfel că pe vremea lui Samuel se putea discerne un simţământ naţionalist.

Să urmeze calea. Tendinţa naturală de a face "fiecare ce-i place" (Deuteronom 12:8; comp. cu Judecători 17,6; 21,25) a fost pe deplin dovedită de către Israel în timpul secolelor în care au fost conduşi de judecători, şi mai apoi sub monarhie. Căile omului sunt de obicei "fără prihană în ochii lui" (Proverbe 21:2). Drept rezultat, „noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul. lui": (Isaia 53,6).

Judecători 2:23 23. A lăsat în pace pe popoarele acelea. Greutăţile sunt necesare pentru dezvoltarea caracterului. Era bine pentru israeliţi să înveţe cum să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unui mediu corupt. Lupta continuă cu puterile răului, dacă avea să i se facă faţă cum trebuie, avea să se dezvolte adevărata credinţă în Dumnezeu. Din cauza aceasta, Dumnezeu nu făcuse să prospere pe deplin primele eforturi ale seminţiilor de a consolida partea cuvenită lor. Datorită aceleiaşi cauze, Dumnezeu nu îngăduise ca Iosua să obţină stăpânire absolută asupra întregului teritoriu al Canaanului. Dumnezeu a ajutat israeliţilor să izgonească atât pe canaaniţi câţi erau necesari pentru a face loc seminţiilor să se aşeze. Planul Lui a fost ca, pe măsură ce poporul creştea în număr şi învăţa lecţiile de ascultare şi credinţă, lor avea să li se dea putere să izgonească restul canaaniţilor. Înistoria lui Israel sub David şi Solomon, scopul acesta a fost împlinit cel puţin într-o anumită măsură.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

2 MYP 432

7 PP 544

10-19 PP 545

22 AH 205, 221; Ls 323.

Judecători 3:1 1. Iată neamurile. Scriitorul terminând interpretarea sa asupra istoriei întregii perioade a judecătorilor, se întoarce acum să enumere diferitele neamuri care au fost lăsate în Canaan cu care aveau să se lupte israeliţii. Făcând astfel, el mai adaugă un alt motiv pentru care au fost lăsaţi aceşti canaaniţi, şi mai arată ce fuziune socială şi religioasă cu păgânii s-a petrecut curând.

Vezi o hartă cu primele 3 robii ale lui Israel

Judecători 3:2 2. Să înveţe războiul. Acei care aparţineau de generaţia cea nouă a lui Israel nu cunoşteau ororile războiului, şi nu cunoşteau personal nici marile eliberări pe care le înfăptuise Dumnezeu pentru strămoşii lor. Crescând în tihnă relativă, ei au întors spatele lui Dumnezeu în care strămoşii lor se încrezuseră pentru eliberarea de un vrăjmaş numeric superior. Prin neamurile care au rămas în Canaan şi în jurul lui, Dumnezeu aurmărit să repete lecţiile marilor Sale eliberări de mai înainte şi a neputinţei zeilor păgâni. Prin războaiele care au rezultat, tânăra generaţie de israeliţi a învăţat din experienţe amare că ei puteau să lupte şi să cucerească

aceste numeroase neamuri războinicie numai cu ajutorul Dumnezeului părinţilor lor.

Judecători 3:3 3. Domnitori. Ebraicul seren. Folosit în Biblie despre conducătorii acestor cetăţi filistene, cu o singură excepţie (1 Regi 7:30). Este vădit că acesta era un cuvânt sau titlu filistean, având în vedere că el este folosit, în general, numai cu privire la aceşti conducători şi nu mai apare nicăieri în altă parte. Erau cinci centre principale ale confederaţiei filistene: Gaza, Aşdod, Ecron, Gat şi Aschelon (1 Samuel 6,16-18). Trei din cetăţifuseseră luate de Iuda (Judecători 1:18), dar este vădit că fuseseră pierdute din nou.

Toţi Canaaniţii. Adică, grupurile de canaaniţi care au rămas în toate părţile ţării. Desigur că mult din teritoriul lor fusese luat.

Heviţii. Vezi Iosua 11:3. În altă parte heviţii sunt amintiţi în legătură cu cetăţi din partea centrală a Palestinei, la Sihem (Geneza 34,2) şi Gabaon (Iosua 9,7). Arheologii nu sunt în stare să identifice în mod definitiv aceste neamuri. S-a sugerat că heviţii au fost o parte a horiţilor sau hurianilor (vezi cele despre Iosua9,3).

Muntele Liban. Heviţii sunt descrişi aici ca locuind în regiunea din jurul muntelui (Liban) Hermon (din Palestina nordică) până la intrarea Hamatului. Ultima expresie era frecvent folosită în Biblie pentru a arăta hotarul nordic al Canaanului. Cetatea Hamat însăşi se afla pe râul Orontes, cam la 140 mile nord de muntele Hermon. Totuşi teritoriul ei se întindea un număr de mile spre sud de cetate.

Intrarea Hamatului. Vezi cele despre Numeri 34:8.

Judecători 3:4 4. Ca să pună pe Israel la încercare. Vezi cele despre cap.2:22.23.

Judecători 3:5 5. Amoriţii. Vezi cele despre cap.1:35,36.

Fereziţii . Vezi cele despre cap.1:4.

Iebusiţii. Vezi cele despre cap.1:21.

Judecători 3:6 6. Au luat... pe fetele lor. În vremurile acelea, un contract de căsătorie, sau convenţie, se spune că trebuia să cuprindă recunoaşterea mutuală a religiei celor două părţi. Astfel că o israelită care se căsătorea cu un străin avea să fie dusă să ia parte la ceremoniile în legătură cu religia cea nouă. De aceea era imposibil pentru un israelit să-şi păstreze curăţenia credinţei lui dacă el se căsătorea cu un locuitor băştinaş. Rezultatele unei astfel de căsătorii mixte sunt evidente din experienţa lui Solomon (1 Regi 11:1-8). Pericolul unor astfel de rezultate tragice există şi astăzi. Prea adesea căsătoria unui credincios cu un necredincios corupe credinţa părţii credincioase. Cu greu ar putea fi altfel (vezi 2 Corinteni 6:14-17).

Judecători 3:7 7. Idoli (engl. „groves" - crânguri). Ebraicul 'aşerot, sau la singular 'aşera. Înţelesul n-a fost exprimat prin traducerea de "crânguri" (vezi 2 Regi 23,6). Un „crâng" cu greu ar putea fi scos din casa Domnului. Aceşti 'aşerat (mai frecvent 'aşerim) se pare că erau stâlpi de lemn sau trunchiuri de copac, care erau de obiceiaşezaţi alături de altarele păgâne şi venerate ca obiect de cult. Poate că acesta era privit ca locul de locuit al zeităţilor (vezi Deuteronom 16:21; 2 Regi 17:10). Astfel de chipuri erau obişnuite în sanctuarele caanite şi treptat s-a ajuns să fie folosite în legătură cu cultul ebraic. Citim despre unul lângă altarul lui Baal din cetatea de domiciliu a lui Ghedeon (Judecători 6,25), despre altele aşezate în Samaria, Ierusalim şi Betel (2 Regi 13,6; 23,6.15). Se pare că numele lor provine de la faimoasa zeiţă canaanită cu numele de Aşera, care în tăbliţele Ras Şamra este descrisă ca mamă a zeilor, şi adeseori numită Stăpână a mării. Nu se ştie cum a devenit un trunchi de copac sau un stâlp de lemn simbol al ei.

Judecători 3:8

8. I-a vândut. Adică, a îngăduit ca ei să fie învinşi şi să fie făcuţi un popor supus care şi-a păstrat teritoriile lor numai prin plata unui bir.

Din acest punct începe adevărata istorisire a cărţii Judecătorilor. Până aici, cu ajutorul celor două prefeţe (capitolele 1:1 la 2:5 şi 2:6 la 3:7) cartea a pus baza istorică şi a afirmat principiul că păcatele poporului au dus la opresiune, dar că Dumnezeu a prevăzut o eliberare printr-un "judecător" spre a acorda încă o ocazie lui Israel să primească marele lui destin. Istorisirea despre judecătorul Otniel, ca şi despre ceilalţijudecători, este redată spre a ilustra acest adevăr.

Cuşan-Rişeataim. Rapoartele istorice nu conţin nici o informaţie despre invazia Canaanului de către un împărat al Mesopotamiei cu acest nume. Titlul înseamnă: „Cuşan de îndoită răutate". Ultima parte a numelui probabil că a fost adăugată de israeliţi spre a-şi arăta aversiunea lor faţă de el. Invadarea a venit dinspre nord-est, de la 'Aram Naharayim, cum este redat în textul ebraic. Cuvântul înseamnă: „Aram al celor două râuri". Aceasta era denumirea obişnuită pentru regiunea dintre Eufratul superior şi Kabur. Cuvântul „Mesopotamia” a ajuns mai târziu să însemne toată regiunea dintre râurile Tigru şi Eufrat. Având în vedere căpe acea vreme 'Aram Naharayim era stăpânit de împăraţii din Mitanni, probabil că Cuşan-Rişeataim a fost un rege Mitanni.

Judecători 3:9 9. Au strigat către Domnul. Cu încrederea de sine pierdută, cu vise de plăcere spulberate, în cele din urmă poporul s-a întors la Dumnezeul lor. Deodată ei au ajuns să înţeleagă că idolatria i-a înşelat şi că idolii păgâni erau cu totul neputincioşi să-i ajute. Cu această înţelegere ei s-au întors iarăşi la Dumnezeul părinţilor lor.

Bine s-a remarcat că pedeapsa îi face să strige cu stăruinţă către Dumnezeu pe aceia care mai înainte deabia că mai vorbeau despre El. Acesta mai este încă scopul judecăţilor divine. Faptul că poporul în necazul luis-a întors la Domnul este meritul lui. Nici un strigăt sincer după ajutor nu este pierdut. Cu toată că pedeapsa nu este în fiecare caz îndepărtată, totuşi pentru acei care iubesc pe Dumnezeu, pentru acei care sunt întru totul supuşi faţă de El, El va face ca toate lucrurile să fie spre binele lor (Romani 8:28). Cu toate acestea, va veni un timp când, deşi oamenii "vor striga la Mine, dar nu-i voi asculta" (Ieremia 11:11). De aceea să chemăm pe Domnul câtă vreme este aproape (Isaia 55:6). Astăzi este ziua mântuirii.

Le-a ridicat un izbăvitor. Când israeliţii au strigat către Dumnezeu în durerea lor, El a auzit şi a ridicat pentru ei un izbăvitor naţional, Otniel, ginerele lui Caleb (cap.1:13).

Judecători 3:10 10. Duhul Domnului. Dumnezeu n-a păstrat darurile speciale ale Duhului Sfânt numai pentru timpurile NT. Şi în vechime El a înzestrat pe servii Săi pentru însărcinările lor prin dăruirea Duhului Sfânt.

Otniel este într-adevăr un judecător de seamă prin aceea că nici o faptă necugetată sau nesfântă nu esteraportată despre el. Asupra multora din ceilalţi judecători, în ciuda victoriilor lor, cade umbra păcatului, suferinţei sau a unui sfârşit tragic.

Judecător în Israel. Când Duhul Domnului a venit peste Otniel, el mai întâi a judecat pe Israel şi apoi a pornit la război. Aceasta arată că el a îndreptat lucrurile în popor înainte de a încerca să lupte cu inamicul. Aceasta este aşa cum trebuie să fie. Păcatul, vrăjmaşul cel mai rău dintre toţi, este necesar să fie biruit în primul rând. Numai prin subjugarea acestui vrăjmaş ne putem aştepta la victorie asupra vrăjmaşilor din afară.

A pornit război. Noi nu învingem stând liniştiţi chiar dacă Duhul lui Dumnezeu a venit peste noi. Se cere acţiune de la acei care au prezenţa Duhului lui Dumnezeu asupra lor. Duhul Domnului este începătorul oricărui lucru bun şi a tuturor marilor realizări, dar El lucrează prin unelte omeneşti.

Mâna lui a fost puternică. Nu sunt date nici un fel de amănunte despre acest război, dar el nu pare să fi fost de mică importanţă ţinând seamă de situaţia împăratului asupritor. Totuşi, deoarece acum Domnul îi ajutadin nou pe israeliţi, eforturile lor au fost încununate de biruinţă.

Judecători 3:12 12. Au făcut iarăşi ce nu plăcea. După moartea credinciosului judecător Otniel, israeliţii au căzut în mod treptat către înclinaţia lor pentru idolatrie. În felul acesta se poate vedea cât de puternică poate fi prezenţa unui bărbat bun în biserică sau în stat. Un conducător drept şi cinstit este una din cele mai mari binecuvântări pe care o poate avea o naţiune, nu numai prin hotărârile pe care el le ia, ci şi prin influenţa pe care el o exercită, prin exemplul vieţii sale, asupra altora. Astăzi, lumea are nevoie de bărbaţi ca Otniel – bărbaţi plini de Duh – spre a o conduce înapoi la Dumnezeu.

Domnul a întărit. Acesta este începutul celei de a doua perioade a asupririi. După ce Otniel murise şi naţiunea se întorsese la umblările ei păcătoase, Dumnezeu a îngăduit altor popoare să asuprească din nou pe evrei.

Eglon. Moabiţii erau rude apropiate cu evreii (Geneza 19,36-38). Înainte de vremea aceasta, cele două popoare nu s-au angajat niciodată în luptă activă unul cu altul. Eglon s-a aliat cu amoniţii (a căror împărăţie se afla la nord de Moab) şi cu amaleciţii (beduini migratori spre sud). Primul atac al lui Eglon a fost lansat împotriva Ierihonului, cetatea palmierilor (vezi cele despre Judecători 116), având ca rezultat cucerirea acestei cetăţi şi teritoriul lui Beniamin de jur împrejur. Probabil că trecuseră vreo 60 de ani după ce evreii invadatori distruseseră cetatea. Fie că cetatea fusese reclădită, cel puţin într-o anumită măsură, fie că o altă cetate fusese ridicată în apropierea ei.

Judecători 3:15 15. Ehud. După ce au slujit pe acest împărat străin timp de 18 ani, israeliţii se săturaseră îndeajuns de starea lor şi au înţeles iarăşi că suferinţele lor se datorau apostaziei lor religioase şi cu o măsură de căinţă au strigat către Dumnezeu pentru ajutor. Cu toate că ei înşelaseră încrederea Lui odată, Dumnezeu a răspuns prin ridicarea unui eliberator pentru ei, din seminţia lui Beniamin. Primul judecător a fost din Iuda, seminţia conducătoare. Acum, se pare că Iuda nu avea un conducător pentru poporul asuprit. Cel puţin Domnul a folosit un bărbat din seminţia cea mai mică, seminţia care dăduse atacul principal asupririi moabite.

Nu se slujea de mâna dreaptă. Ehud, pe care Domnul l-a ales ca izbăvitor, este descris că nu se slujea de mâna dreaptă (în mod literal, „limitat la mâna lui dreaptă"). Faptul acesta are o legătură cu cele ce urmează, pentru că o persoană care se foloseşte de mâna stângă avea să-şi lege pumnalul în partea opusă aceleia unde se purta de obicei. un ajutor deosebit în ascunderea armei.

Un dar. Probabil că plata tributului anual. Acesta era plătit, probabil în natură, şi de aceea se cerea un număr de israeliţi care să-l ducă şi să-l păzească de hoţi pe drum.

Judecători 3:16 16. Cot. Cuvântul ebraic folosit aici pentru cot nu se mai află nicăieri în VT. De aceea este greu a se determina cât de lungă a fost această unitate de măsură. Din cele ce urmează putem deduce că a fost cam de lungimea unui picior (30,5 cam. n.tr.).

Judecători 3:17 17. Un om foarte gras. Un fapt important pentru cele ce urmează, fiind introdus parantetic aici ca anticipare a punctului culminant al naraţiunii.

Judecători 3:18 18. A dat drumul. După ce a predat tributul Ehud şi purtătorii israeliţi care erau cu el au plecat spre casă. Când s-au aflat la o depărtare sigură, Ehud a trimis pe purtători, în timp ce el s-a întors să aducă la îndeplinire misiunea lui periculoasă. Raportul nu arată locul reşedinţei împăratului. Datele indică faptul că aceasta era într-o cetate a Moabului, nu departe peste Iordan de Ghilgal.

Judecători 3:19 19. Pietrării. În mod literal, „chipuri cioplite", sau, "pietre cioplite". Acestea poate că au fost pietre de hotar cioplite sau poate sanctuare păgâne ridicate de moabiţi, aproape de Ghilgal. Şi unele şi altele erau considerate idolatre de către israeliţi. Traducerea "pietrării" îşi are originea în Targum-urile iudaice care redauastfel cuvântul ebraic, poate pentru a evita posibilitatea unei concluzii că Ehud a putut să zăbovească în jurul

idolilor, sau o concluzie că ele au fost pietrele ridicate de Iosua (Iosua 4:20). La acest monument nu s-ar aplica descrierea de „pietre cioplite”. Poate că ele sunt amintite numai ca pietre de hotar obişnuite.

Am să-ţi spun ceva în taină. Sau, „o solie secretă”. Pretextul apărea întemeiat, şi împăratul l-a acceptat fără suspiciune având în vedere că Ehud adusese tributul şi probabil că împăratul a presupus că el era gata să trădeze unele secrete cu privire la stările printre israeliţi. Probabil că împăratul fusese informat că Ehud îşi trimisese însoţitorii înainte, şi el a conchis în mod natural că Ehud acţionase astfel spre a nu fi observat de către ei când el predă misiunea secretă. Era natural că de la Ehud nu se putea aştepta să predea o astfel de solie în asistenţa publică de mai înainte.

„Tăcere!” Cuvântul ebraic imită un sunet. El corespunde cu cuvântul nostru de sst!. Porunca a fost adresată suitei lui Eglon. Ehud n-ar fi îndrăznit să ceară ca cei prezenţi de la curte să se retragă; de aceea probabil că el a acţionat ca şi când el ar fi fost gata să spună secretul lui înaintea tuturor. Desigur, că împăratul nu dorea ca o solie secretă să fie comunicată în felul acesta. De aceea el a îndepărtat pe cei prezenţi ai lui, folosind această expresie.

Judecători 3:20 20. Odaia de vară. În mod literal, „o cameră de sus răcoroasă”. În limba arabă modernă camera aceastamai este numită încă cu acelaşi nume aşa cum este folosit aici în limba ebraică. Aceasta este un etaj de adaus, de obicei al treilea, ridicat deasupra acoperişului orizontal al casei, la un colţ, sau pe o anexă în formă de turn la clădire. Înălţimea ei şi ferestrele cu zăbrele pe toate părţile făceau să fie bine aerisită şi confortabilă chiar pevreme de mare căldură.

Se vede că unele amănunte ale istorisirii au fost omise. Este vădit că după ce a poruncit ca slujitorii să plece, împăratul s-a retras în camera lui particulară, unde l-a invitat pe Ehud să-l urmeze, sau poate că primelecuvinte ale lui Ehud (v. 19) au fost comunicate împăratului prin soli.

Un cuvânt din partea lui Dumnezeu. Această declaraţie a fost stratagema isteaţă din partea lui Ehud spre a se putea apropia de împărat. La cuvintele acestea împăratul s-a ridicat în semn de respect pentru oracolul divin.

Judecători 3:21 21. Mâna stângă. Împrejurarea naturală de a se sluji de mâna stângă i-a ajutat să împiedice pe împărat de a deveni bănuitor când a întins braţul sub haina sa pentru a scoate pumnalul. Puternica lovitură a străpuns abdomenul monarhului cu atâta forţă încât pumnalul întreg a dispărut din vedere. Obezitatea extremă a împăratului datorită probabil lăcomiei şi luxului, l-au făcut incapabil să se apere.

Judecători 3:23 23. Tindă. Cuvântul ebraic redat aici „tindă” se găseşte numai în acest loc în VT. El vine de la o rădăcină de cuvânt care înseamnă „a aranja” şi, deci, poate să însemne o „colonadă”. Tot ceea ce se poate şti cu siguranţă este aceea că el se referă la o parte a clădirii.

A închis. Probabil cu putinţă numai prin faptul că slujitorii s-au retras cu totul spre o altă secţiune a casei. Totuşi, noi deducem că ei au văzut pe Ehud părăsind casa, pentru că ei s-au întors la camera unde era împăratul. Găsind uşile închise ei au socotit că împăratul mai dorea să rămână ceva vreme singur.

Judecători 3:24 24. Îşi acoperă picioarele. Un eufemism pentru evacuarea intestinului. Aceeaşi expresie se găseşte şi în 1 Samuel 24,3 (engl.). Natural că slujitorii au ezitat să bată la uşa încuiată a împăratului lor.

Judecători 3:26 26. A scăpat. Nehotărârea şi aşteptarea din partea slujbaşilor împăratului i-au prilejuit lui Ehud suficient timp pentru plecare ca să poată scăpa. De asemenea, probabil că reşedinţa regală era aproape de Iordan, permiţându-i lui Ehud să se afle curând în siguranţă, de partea cealaltă.

Seira. Localitate necunoscută. Pare să fi fost în apropiere de ţinutul muntos al lui Efraim.

Judecători 3:27 27. Muntele lui Efraim. Având în vedere faptul că Ehud era din seminţia lui Beniamin, ar putea să pară ciudat că el n-a mers la o aşezare mai apropiată, a propriei lui seminţii. Fie că se afla acolo garnizoana moabită puternică, fie că el socotea că beniamiţii erau prea fricoşi să răspundă la chemarea lui la luptă. Seminţia lui Efraim, cea mai numeroasă şi cea mai agresivă dintre seminţii, a răspuns grabnic la chemarea lui la luptă.

Judecători 3:28 28. Vadurile Iordanului. Se pare că se face referire la vadurile direct de la est de Ierihon, aproape de Ghilgal. Mişcarea aceasta s-a făcut pentru a împiedica întăririle care urmau să fie trimise din Moab, şi deasemenea să taie calea de scăpare a garnizoanelor moabite de pe partea israelită a Iordanului.

Judecători 3:29 29. N-a scăpat unul. Insurecţia evreilor a fost atât de generală şi de imediată, încât garnizoanele moabite, alcătuite din oameni de elită, au fost complet nimicite.

Judecători 3:30 30. Moabul a fost smerit. Puterea moabită de pe partea israelită a Iordanului a fost înfrântă în aşa măsură încât n-a mai fost nici un pericol din acea parte.

Judecători 3:31 31. Şamgar. Este vădit că el a fost următorul erou naţional care avea să vină pe scena de acţiune. Faptele sale eroice au fost numai locale, fiind îndreptate împotriva filistenilor din Palestina sudică. Probabil că el a trăit în acelaşi timp în care Debora şi Barac se luptau cu canaaniţii în partea de nord a ţării. Capitolul 4:1 declară că Debora şi Barac au realizat eliberarea lor după ce Ehud murise, dar nu face nici o referire la Şamgar. Debora lasă să se înţeleagă că Şamgar a fost contemporan (cap. 5,6). Faptul acesta mai este sugerat de observaţia că Şamgar nu este cuprins în schema cronologică a istorisirii nefiindu-i atribuit lui nici un an. Prin faptele lui îndrăzneţe a salvat pe israeliţii din regiunea sa, de a mai fi asupriţi şi înrobiţi de către filisteni. El a fost un eliberator, un erou naţional, dar el n-a fost numit judecător în Israel.

Numele Şamgar pare a fi străin şi se crede că probabil este hurian sau hitit. Numele străin se poate datora faptului că mama lui a fost o israelită căsătorită cu un hurian sau canaanit. Autorul a remarcat deja că erau obişnuite căsătoriile mixte. Tatăl lui se numea Anat, numele unei zeiţe păgâne şi se crede puţin probabil că un evreu ar fi dat acest nume, decât poate nişte părinţi căzuţi de la credinţă.

Otig de plug (engl. „ox goad” – ţepuş de bou). O unealtă pentru a îndemna pe boi înainte. Acesta era adesea lung ca de 8 picioare (2,5 m) aşa încât cineva care ţinea plugul putea să ajungă la boi. Ascuţit cum era cu un vârf de metal la unul din capete, şi având o lamă în formă de daltă la celălalt pentru a curăţa fierul de plug, astfel de ţepuşe puteau fi folosite cu efect în locul unei lănci. Aceasta era o armă umilă, cu toate acestea un „ţepuş de bou” cu binecuvântarea lui Dumnezeu, face infinit mai mult decât o „sabie a lui Goliat”, fără binecuvântarea Lui. Şi uneori Dumnezeu alege să lucreze prin astfel de mijloace neînsemnate, încât puterea poate într-adevăr să se afle descoperită ca de la Dumnezeu.

Judecători 4:2 2. Iabin. După cei 80 de ani de pace care au urmat după ce Ehud a înfrânt asuprirea moabită, israeliţii au dezvoltat din nou uşurătatea în viaţa lor spirituală, şi iarăşi au părăsit pe Dumnezeul lor. Pentru a trezi pe poporul Său, Domnul a îngăduit conducătorului canaanit să poruncească unui puternic lanţ de fortăreţe din Palestina nordică să asuprească seminţiile ebraice din nord pe o perioadă de 20 de ani. Istorisirea despre cum a fost frânt acest jug al asupririi de către Debora şi Barac este spusă de două ori, odată în formă de proză, în cap. 4 şi din nou în formă poetică în cap. 5.

Cartea lui Iosua aminteşte despre un Iabin ca împărat al Haţorului (Iosua 11,1-2). Cetatea a fost luată, pe acea vreme, de israeliţi, dar probabil că de atunci a fost reluată de către canaaniţi, înainte ca israeliţii să-şi poată consolida situaţia lor în această regiune. Un alt Iabin, care posibil să fi fost nepotul împăratului pe care-lnimicise Iosua dispunea acum de o largă suveranitate asupra tuturor forţelor canaanite din Palestina nordică.

Sisera. De aici înainte nu mai auzim în naraţiune despre Iabin, cu excepţia unei scurte menţiuni în v.23. El predase conducerea forţelor sale unui comandant de luptă cu numele de Sisera. Poate că acest general a fost la rândul său un rege stăpânind cetatea în care locuia. Haraşet era la 16 mile nord-vest de Meghido, unde câmpia Izreel se îngustează înainte de a se uni cu câmpia de coastă de la Acre. Câmpia reprezenta un teren natural pentru formidabila misiune de forţă a celor 900 de care de fier ale lui Sisera (cap. 4,3). Împotriva ameninţării unui astfel de vrăjmaş, în starea lor de răzvrătire păcătoasă, israeliţii nu puteau să stea, şi curând eiau fost învinşi şi obligaţi să plătească tribut.

Haroşet. Identificat cu el-Harithiyeh.

Judecători 4:4 4. Debora. În mod literal „albină”. Dintre judecătorii ale căror fapte eroice sunt raportate în această carte ea este singura amintită ca având darul profeţiei.

Lapidat, ceea ce înseamnă „torţe” sau „străluciri”. Unii socotesc că expresia „nevasta lui Lapidat” ar trebui să fie tradusă „femeia spiritului înflăcărat”, care într-adevăr, în lumina celor ce urmează, se poate să nu fi fost un apelativ cu totul inaplicabil.

Judecător... era. Poate că nu ca o prinţesă prin vreo autoritate care i s-a conferit, ci ca profeteasă, corectând abuzurile şi redresând cazurile de nemulţumire.

Judecători 4:5 5. Ea şedea. În mod literal, „ea şedea”, adică pe scaunul de judecător. Locul ei favorit pentru a asculta cauzele era sub un pom dintre Rama şi Betel (vezi 1 Samuel 1:1). Acesta se pare că a fost în apropierea faimosului „stejar al jalei” sub care a fost înmormântată Debora, doica Rahelei (Geneza 35,8). Acest fel de sală de judecată îngăduia ca poporul să aibă cel mai liber acces la ea, şi acolo ei „se suiau la ea ca să fie judecaţi”.

Judecători 4:6 6. Chedeş-Neftali. Poate că modernul Tell Quades, cam la 4 mile nord-vest de lacul Huleh (Lacul Semechonitis) în Galileea superioară. Chedeş-Neftali fusese o fortăreaţă canaanită. Pitoreasca poziţie de la Qudes este acoperită astăzi de ruine.

Îndreaptă-te spre. Adică „concentrează-te asupra”, în grupe mici.

Muntele Taborului. Acest munte însemnat (înalt de 1843 picioare) se afla la multe mile la sud de Tell Quades, în teritoriul lui Isahar. El domina drumul principal prin îngusta vale care ducea din câmpia Esdraelenonului până jos în câmpia unde Iordanul părăseşte Marea Galileii. Aşezarea lui centrală l-a făcut un loc de unificare a seminţiilor nordice, iar înălţimea lui l-a făcut uşor de apărat împotriva carelor lui Sisera. Creştetul muntelui, o platformă alungită de aproape 3.000 de picioare de la est la vest şi de 1.300 picioare la punctul cel mai larg era o excelentă regiune de organizare. După secole mai târziu Antioh Epifanul, şi apoi şi mai târziu, Iosif Flavius au folosit acest platou pentru acelaşi scop.

Neftali şi ... Zabulon. Capitolul 4 aminteşte că, luând parte la luptă numai pe aceste două seminţii. În capitolul 5 sunt amintite şase seminţii ca participante. Probabil că Neftali şi Zabulon au procurat majoritatea trupelor, iar celelalte patru seminţii, poate că au trimis numai mici contingente.

Judecători 4:7 7. Chison. Marşul lui Sisera de la cartierul lui general din Haroşet pentru a lupta cu israeliţii la muntele Taborului avea să-l ducă dea-lungul albiei uscate a râului Chison. Aici făgăduise Domnul să aducă înfrângerealui. În vederea nimicirii era necesar să se ocupe poziţie în câmpie, nu pe muntele Tabor, pentru a distruge carele.

Judecători 4:8 8. Vii tu cu mine. Probabil că Barac şi-a dat seama că el nu putea susţine moralul evreilor. Prezenţa

Deborei avea să servească spre a lămuri că întreprinderea era a lui Dumnezeu. Probabil că el a mai dorit să fiebine înţeles de către toţi că ea, profetesa, a fost aceea care a iniţiat campania, şi nu el. Barac este creditat că ela urmat călăuzirea profetică în această întreprindere periculoasă. De asemenea este vrednic de luat în seamă că Debora nu s-a dat înapoi de pe calea pe care ea o prescrisese pentru alţii. Cât despre Barac, el a preferat rolul mai smerit al aceluia care execută porunca ce venea de la Domnul. El s-a retras de bună voie în spatele autorităţii unei femei pe care Dumnezeu o însufleţise şi inspirase. Astăzi este nevoie de oameni care vor să asculte de glasul divin cum a făcut Barac.

În alegerea de profeţi, Dumnezeu nu s-a limitat la partea bărbătească. Atât VT cît şi NT amintesc de profetese (Exod 15,20.21; Numeri 12,2; 2 Regi 22,12-20; Luca 2,36; Fapte 21,9).

Judecători 4:9 9. În mâinile unei femei. Debora a consimţit să meargă împreună cu expediţia militară, dar înainte de a părăsi căminul ei din muntele lui Efraim spre a-l însoţi pe Barac în Palestina nordică, ea a proorocit că victoriacare avea să rezulte nu avea să revină gloriei lui Barac, ci unei femei. Ea nu se referea la sine însăşi ci la Iael (v. 18-21), care avea să omoare pe Sisera.

Judecători 4:10 10. A plecat. Expresia înseamnă aici „a înaintat pentru luptă”.

În urma lui (engl. „at his feet”). Expresia înseamnă „urmându-l” sau „sub comanda lui”.

Judecători 4:11 11. Heber Chenitul. Versetul acesta explică împrejurările în care unii dintre cheniţi au ajuns să locuiascăîn această regiune nordică atunci când, după afirmaţia de mai înainte a autorului (cap. 1,16), ei se aşezaseră înPalestina sudică. Motivul era că aceşti cheniţi se separaseră de restul seminţiei lor şi au căutat un cămin în partea lui Zabulon şi Neftali. Unul dintre ei, numit Heber, s-a aşezat atât de departe spre nord tocmai până la regiunea Chedeş.

Habab. Vezi cele despre Numeri 10,29.

Stejarul (în engl. „plain”) Acest cuvânt ebraic înseamnă „stejar” nu „câmpie”. Locul era aproape de Chedeş, domiciliul lui Barac.

Judecători 4:12 12. Au dat de ştire lui Sisera. „Ei” trebuie să fie înţeles în mod impersonal ca, „i s-a spus lui Sisera”. Unii cred că informatorii au fost cheniţii, care erau în termeni buni cu Iabin, domnitorul canaanit.

Judecători 4:13 13. Carele... Cele 900 de care erau toate cele adunate de la toate cetăţile canaanite din alianţă.

Chison. Râul Chison, deşi foarte scurt, este cel mai mare râu din această parte a Palestinei, alimentat denumeroşi afluenţi mici, care brăzdează câmpia Esdraelonului şi drenează dealurile din împrejurimi. Din apropiere de Tabor, un afluent nordic se varsă în râul principal aproape de Meghido. Probabil că acesta a fost afluentul înspre care Sisera şi-a condus carele lui de război şi lângă care au tăbărât pe câmpie de-a lungul râului.

Judecători 4:15 15. A pus pe fugă... pe Sisera. Nu se redau cu precizie mijloacele folosite de Dumnezeu. Raportul paralel din cap. 5 spune că râul Chison, dea-lungul malurilor cărui tăbărâse oştirea canaanită, a măturat oastea(cap. 5,20.21). Dumnezeu poate că a trimis deodată o ploaie torenţială curând după ce sosise oştirea lui Sisera. Sub o astfel de ploaie, pământul argilos al câmpiei avea să se schimbe în mocirlă de noroi lipicios în care carele canaaniţilor nu mai erau în măsură să manevreze. Un excavatorist, care lucra la excavarea vechii cetăţi Meghido, aproape de această poziţie, spune cum, în zilele cu ploaie era în imposibil să mergi, chiar şi călare, din cauza noroiului.

Curentul apelor a contribuit la înfrângerea turcilor chiar în locul acesta, în aprilie 1799, când numeroase trupe de-ale lor, care se retrăgeau în fugă, au fost măturate şi înecate. În primul război mondial, trupele engleze au aflat că, chiar şi un sfert de oră de ploaie pe pământul argilos făceau imposibile manevrele de cavalerie.

Judecători 4:16 16. Barac a urmărit. Direcţia de retragere ducea spre vale, pentru că, pe dealurile de pe ambele părţi alevăii, erau aşezările evreilor. Valea devenea din ce în ce mai îngustă pe măsură ce se apropia de strâmta trecătoare ce ducea la Haroşet. Înainte să poată lupta în retragere până la cartierul lor general de la Haroşet, oştirea canaaniţilor a fost decimată. Nici unul n-a trăit spre a ajunge la siguranţa zidurilor lui.

Haroşet. Localitatea aceasta se pare că a fost la capătul opus al câmpiei Esdraelonului, unde Chisonul trece prin munţi în câmpia maritimă (vezi cele despre v. 2). Cântarea Deborei vorbeşte despre fazele bătăliei ca având loc aproape de Taanac şi Meghido (cap. 5,19).

Judecători 4:17 17. Chenitul. Tabăra acestei seminţii era departe, la nord de scena bătăliei, poate la 30 sau 40 mile depărtare. Poate că a fost la o zi sau două după luptă când mândrul comandant de mai înainte al oştirii, flămând şi sleit de puteri a ajuns la corturile acestor oameni pe care el îi considera prieteni.

Judecători 4:18 18. Iael. Probabil că Heber era plecat de acasă, lăsând cortul din tabără în grija soţiei sale. Poate că slujitorii aduseseră deja ştirea că comandantul oştirii lui Iabin se apropia pe jos. Poate că ştirea biruinţei evreilor precedase venirea lui Sisera. Având în vedere că între cheniţi şi canaaniţi erau legături de pace, desigur că Sisera s-ar fi aşteptat să găsească sprijin şi odihnă la cheniţi.

Nu te teme. Probabil că cuvintele sugerează suspiciune, pe care Iael a căutat s-o alunge.

Învelitoare. Sisera s-a culcat pe jos şi Iael l-a acoperit cu un fel de pătură sau covertură. Cuvântul ebraic tradus „învelitoare” se întâlneşte numai aici în Biblie, şi însemnătatea lui exactă este necunoscută. Contextul, totuşi, arată că el descrie o învelitoare.

Judecători 4:19 19. Dă-mi. Este o veche practică orientală generală că oricine a mâncat sau a băut ceva în cort este primit în casă în pace. Un vrăjmaş aproape mort se putea odihni în siguranţă în cortul adversarului său dacă băuse împreună cu el. Cererea lui Sisera îl arată ca fiind prudent şi precaut. Deşi sleit de puteri el n-a îndrăznitsă adoarmă până ce nu obţinuse vreo garanţie despre intenţiile Iaelei. Când Iael a deschis burduful cu lapte şi i-a dat să bea, comandantul oştirii a socotit că putea să-şi îngăduie să doarmă în siguranţă.

Judecători 4:21 21. Ţăruş. Acesta era ţăruşul de lemn al cortului prin care funiile erau fixate de pământ. Iael trebuie să fi avut emoţii amestecate atunci când a luat ţăruşul ascuţit şi maiul cel greu pe care obişnuia să-l folosească la ridicarea corturilor. Atât cât se cunoaşte, ea nu avea vreo nedreptate personală de răzbunat, şi este posibil ca fapta ei să fi fost întemeiată pe recunoaşterea că Sisera era asupritorul poporului lui Dumnezeu, cu a cărui soartă se identifica soarta ei şi aceea a familiei ei.

Judecători 4:22 22. Sisera stătea întins mort. Nu ştim cât timp a trecut după moartea lui Sisera până la venirea lui Barac pornit în urmărire împreună cu ai săi. Poate că păstorii care locuiau în munţi au observat pe generalul fugar şi-l informaseră pe Barac despre direcţia fugii lui. Când ceata nerăbdătoare a lui Barac a luat urma spre tabăra lui Heber, mare trebuie că le-a fost mirarea când Iael i-a condus la cortul ei şi le-a arătat pe vrăjmaşul lor ucis. În felul acesta istorisirea care începe cu curajul unei femei se încheie în acelaşi fel.

Judecători 4:23 23. Dumnezeu a smerit. Autorul nu atribuie victoria israelită lui Barac, Deborei sau lui Iael, ci lui Dumnezeu, a cărui putere a făcut în stare pe evrei să pună în derută pe vrăjmaşii lor.

Judecători 4:24 24. A apăsat greu. Această luptă de la Chison a fost începutul eliberării complete a lui Israel de sub jugul canaaniţilor. În luptele care au urmat, evreii au exercitat o presiune din ce în ce mai mare asupra regatului lui Iabin, până ce puterea acestui rege canaanit a fost pe deplin înfrântă.

Judecători 5:1 1. În ziua aceea... a cântat. Aceasta era o metodă favorită a multor neamuri să celebreze victoriile naţionale prin imnuri patriotice. Imnurile naţionale ale multor ţări ilustrează felul de cântare găsit în capitolul 5. Într-o vreme când manualele erau rare sau inexistente, fără îndoială că acest cântec a fost un instrument efectiv în păstrarea istorisirii despre biruinţa lui Israel asupra lui Iabin. El constituie unul din cele mai mari poeme de război scrise vreodată.

Declaraţia este făcută că Debora şi Barac au cântat cântarea. Unii socotesc că poemul a fost scris la început de către Debora spre a fi cântat ca duet în care mai întâi avea să cânte Debora şi apoi Barac să-i răspundă în cântare. Totuşi, nu se poate şti în mod hotărât că aşa a fost.

Cântarea aceasta este unul dintre pasajele cel mai greu de tradus din întreaga Biblie. Ea cuprinde multe cuvinte ebraice care au ieşit din uz; de aici, şi greutatea de a stabili înţelesul lor. Cântarea, probabil că a fost transmisă neschimbată faţă de alcătuirea ei originală şi inclusă astfel în cartea Judecătorilor atunci când aceasta a fost scrisă, poate că mult timp mai târziu. Ca şi astăzi, limbile vechi au suferit schimbări, astfel că, îndecurs de câteva secole multe cuvinte au fost scoase din uz.

Poemul începe cu cuvinte de laudă către Dumnezeu pentru biruinţă (v. 2-5), urmate de o descriere a stărilor de lucruri care au precedat bătălia (v. 6-8). Este o laudă bogată pentru acele seminţii care au luat parte la răscoală, în timp ce asupra acelora care n-au răspuns în ceasul de criză sunt aruncate mustrări (v. 14-17). Aceasta este urmată de o descriere a bătăliei (v. 18-22), moartea lui Sisera prin mâna Iaelei (v. 24-27), şi neliniştea mamei lui Sisera când ea aşteaptă întoarcerea lui de la luptă (v.28-31).

Judecători 5:2 2. Căpetenii s-au pus în frunte. Ebraicul peroa’ pera’oth. Amândouă cuvintele acestea se trag din rădăcina para’ care înseamnă „a conduce”. Deci, aceste cuvinte pot fi traduse „conducerea conducătorilor”, care este similar cu redarea găsită în unele traduceri. „Conducătorii au luat conducerea” (RSV).

Judecători 5:3 3. Ascultaţi, împăraţi. Versul acesta prezintă în mod clar paralelismul care caracterizează poezia ebraică. Versul este împărţit în două părţi, împărţirea fiind făcută după cuvântul „împăraţi”. Fiecare parte redăaceeaşi cugetare de două ori în cuvinte puţin diferite. Unde traducerea noastră repetă cuvântul „cânta”, în a doua jumătate a versului, limba ebraică are două cuvinte pentru aceeaşi idee, al doilea având sensul adăugat alcântării acompaniat de instrumente muzicale cu coarde.

Judecători 5:4 4. Seir. Regiunea muntoasă care se întinde de la est de Marea Moartă spre sud către Marea Roşie. Referirea la muntele acesta pare să fie cu scopul de a arăta prezenţa lui Dumnezeu cu israeliţii în drumul lor spre Canaan. Prezenţa aceasta s-a manifestat în diferite feluri; de pildă, în procurarea supranaturală de hrană şi apă şi în prezenţa lui Hristos în stâlpul de foc şi de nor, care i-a însoţit. Dumnezeu care în vechime a lucrat în mod atât de minunat, intervenise din nou şi a lucrat în mod miraculos pentru poporul Său. În cazul acesta, mai degrabă muntele Tabor a fost scena faptelor Lui, decât muntele Seir.

Judecători 5:5 5. Munţii s-au clătinat. O figură de stil pentru clătinarea muntelui Sinai pe timpul când s-a dat Legea. Amintirea acestui eveniment miraculos este rechemată şi ca o ilustrare a puterii lui Dumnezeu.

Judecători 5:6 6. Pe vremea lui Şamgar. Vezi cele despre cap. 3,31.

Drumurile erau părăsite. Acest verset şi cele două care urmează descriu starea mizerabilă a ţării sub stăpânirea canaanită. Starea de război a întrerupt călătoria şi comerţul în aşa măsură încât şoselele erau nefolosite şi acei care aveau de călătorit, erau obligaţi să folosească poteci neumblate prin regiune. Această suspendare a călătoriilor se datora prezenţei garnizoanelor canaanite aşezate în locuri strategice de-a lungul principalelor drumuri. Din aceste locuri canaaniţii puteau să împiedice mişcările evreilor, şi astfel să prevină luptele de gherilă şi, în acelaşi timp să întrerupă negustoria şi comerţul.

Judecători 5:7 7. Căpeteniile erau fără putere (engl. "Villages ceased"). Poate că o redare mai bună ar fi "satele au dispărut". Cuvântul (engl. „the inhabitans of") „căpeteniile" (în rom.) nu există în original aşa cum se arată prin scriere cursivă în KJV. Ideea este că oamenii care au locuit în cătune nefortificate le-au părăsit pentru a locui în cetăţi întărite unde puteau fi ocrotiţi de prădarea la întâmplare fie de către canaaniţi, fie de către bandiţi, care se înmulţesc în perioade de anarhie ca aceasta.

Judecători 5:8 8. Îşi alesese noi dumnezei. Afirmaţia aceasta se pare că a fost inclusă pentru a explica motivul pentru care israeliţii fuseseră aduşi la starea aceasta.

Atunci războiul era. Evreii nu erau lăsaţi în pace. Canaaniţii au început să atace cetăţile fortificate israelite, închizând oamenii în ele. Evident că, întocmai ca şi filistenii mai târziu, canaaniţii au interzis negoţul fierarului şi orice armament făurit la evrei, astfel încât, cu greu se găsea un scut sau lance la cei 40.000 de bărbaţi de vârstă militară. Această politică elimina în mod efectiv orice pericol de represalii din partea evreilor.

Judecători 5:9 9. Căpeteniile. După ce a descris greutăţile lui Israel, poetul se îndreaptă în versetele 9 şi 11 să invite diferitele categorii de cetăţeni evrei să mulţumească pentru acei care ajutaseră să termine cu stăpânii lor canaaniţi. Cei dintâi din aceştia au fost căpeteniile, sau în mod literal "dătătorii de lege" sau "executorii legii". Aceştia erau prinţi ca şi Barac care au riscat viaţa lor pentru biruinţa lui Israel. Ei erau bărbaţi în conducerea lui Israel, a căror datorie era să stea pentru lege şi ordine naţională, şi, cu ocazia aceasta, ei s-au dovedit a fi vrednici de încrederea lor. Debora a putut să cheme poporul să mulţumească lui Dumnezeu pentru partea pe care astfel de oameni o avuseseră în înfrângerea canaaniţilor, vrăjmaşii lor.

Există mulţi conducători credincioşi în bisericile de astăzi, atât laici cât şi clerici care au dăruit cei mai buni ani ai vieţii lor pe deplin şi de bună voie de dragul bunei stări a bisericii. Astfel de oameni merită aprecierea bisericii şi a societăţii. Noi putem pe drept să binecuvântăm pe Dumnezeu pentru ei şi lucrarea lor, aşa cum a făcut şi Debora pentru conducătorii care au ajutat să înflăcăreze cu zel răscoala împotriva canaaniţilor.

Judecători 5:10 10. Voi, care călătoriţi. Bărbaţi bogaţi şi cu influenţă, aşa cum indică animalele pe care călătoreau - animale alese pe care îşi puteau îngădui să le aibă numai o astfel de clasă. Cu alte cuvinte, fie ca cei bogaţi, acei care şed pe tapiţerii bogate (redarea aceasta este o sugestie alternativă pentru „voi care şedeţi la judecată"), şi acei care acum pot călători de-a lungul principalelor şosele altădată neumblate, să mediteze şi săvorbească despre biruinţa cea minunată pe care a realizat-o Dumnezeu cu această memorabilă ocazie pentru poporul Său.

Judecători 5:11 11. Să laude cu glasul lor. Cei care trăiau acum în condiţii de pace, trebuiau să se oprească în împrejurimile lor liniştite spre a povesti această istorie şi spre a da mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul Său în înfrângerea vrăjmaşului şi restatornicirea păcii lui Israel. Oamenii se puteau mişca acum fără frică, îndeplinindu-şi ocupaţiile de fiecare zi. Totuşi, ei trebuiau să-şi aducă aminte că starea lor de pace se datora faptelor de dreptate ale lui Dumnezeu, a cărui putere a ajutat pe bravii conducători israeliţi să alunge robia şi asuprirea canaaniţilor.

Judecători 5:12

12. Trezeşte-te. În termeni poetici, Debora este chemată să se ridice şi să adune seminţiile.

Zi o cântare. Nu o cântare de laudă pentru biruinţă, ci una de război spre a scula seminţiile şi a le entuziasma pentru luptă.

Scoală-te Barac. Ca recunoscut comandant militar al evreilor, se adresează lui Barac şi îl îndeamnă să pornească la o luptă care va avea ca rezultat ducerea în robia a înrobitorilor.

Judecători 5:14 14. Efraim. Mai înainte au fost numite numai seminţiile lui Neftali şi Zabulon ca unindu-se cu Barac (cap. 4,10). Aici este arătat că au fost unităţi din Efraim din regiunile centrale precum şi din Beniamin care eraşi mai departe spre sud.

Machir. Fiu al lui Manase (Geneza 50,23). Căpetenie ale familiei de seamă a seminţiilor. Familia a primit moştenirea ei în Ghilead, la răsărit de Iordan. Totuşi, aici se crede că numele este folosit poetic pentru întreaga seminţie (vezi şi Numeri 32,40; Deuteronom 3,15).

Cârmuitorii (în engl. "they that handle the pen of the soriter"). În mod literal, "conducătorul scrisului". Se crede că se referă la insigna slujbaşului a cărui datorie era să adune trupele, ţinând o socoteală despre câţi oameni au fost raportaţi din fiecare cetate.

Judecători 5:15 15. Isahar. O altă seminţie participantă. Cu toate acestea nu toate seminţiile s-au unit cu Debora şi Barac când ei au făcut chemarea la luptă. Unele seminţii au refuzat pe faţă să ia parte la luptă, iar altele au ezitat şi au stat pe gânduri până a trecut lupta.

La pâraiele (în engl. "for the divisions"). Mai bine, „printre diviziunile (clanurile)".

Mari hotărâri. Ceea ce probabil că a avut loc atunci când chemarea urgentă la luptă a ajuns la diferitele clanuri ale seminţiei lui Ruben, locuind nu departe peste râul Iordan, a fost o discuţie grăbită cu privire la ce să se facă. Fiecare clan căuta să cerceteze pe celelalte spre a descoperi simţămintele lor dacă seminţia trebuie sau nu să meargă la luptă. În jurul staulelor turmelor lor ei vorbeau şi iar vorbeau. Ei au meditat asupra nevoiişi a posibilităţii de a acţiona până ce timpul pentru aşa ceva a trecut. După câte se pare, ei încă mai ezitau şi discutau ce trebuiau să facă, atunci când a ajuns la ei ştirea victoriei.

Judecători 5:17 17. Galaadul. Ţinutul de peste Iordan, la răsărit şi sud de Marea Galileea. Aici se vorbeşte despre el ca şi când ar fi una dintre seminţii. Probabil că scriitorul foloseşte cuvântul „Galaad" în locul lui Gad, seminţia care locuia o parte a acestui teritoriu.

A stat... pe corabii. Evident că migraţiunea daniţilor spre nord raportată în Judecători 18, avusese loc înainte de vremea lui Debora. Expresia sugerează un oarecare amestec cu fenicienii marinari, sau, cel puţin, o asociere cu ei până la măsura la care daniţii au pierdut interesul lor faţă de eforturile fraţilor lor israeliţi de a redobândi independenţa.

Aşer a stat. După cât s-ar părea, şi Aşer a făcut experienţa asimilării de către canaaniţi şi navigatorii fenicieni din Tir şi Sidon în aşa măsură încât nici ei nu s-au simţit înclinaţi să se unească cu revolta ebraică. Unirea cu lumea, trăind în spiritul şi urmărind scopurile ei îndepărtează dorinţa multor creştini să se alăture luptei împotriva oştirilor întunericului. În timp ce fraţii lor luptă în mod activ în strădania misionară creştină, ei stau retraşi nemişcaţi şi neinteresaţi.

În limanurile lui. În mod literal, "în locurile lui de acostare". Expresia este explicată ca descriind cheiurile vaselor şi spaţiile sau "deschizăturile dintre ele".

Judecători 5:18 18. Înălţimi. Probabil că aceste cuvinte se referă la mici înălţimi sau deluşoare, pe care oştile lui Sisera

s-au străduit să se regrupeze şi să apere liniile lor. Oamenii lui Zabulon şi Neftali, care, aşa cum s-a observat din cap. 4,10, au alcătuit grosul trupelor israeliţilor, au luat aceste centre de rezistenţă prin atac, ceea ce a dusla o derută completă a oştirii lui Sisera.

Judecători 5:19 19. Împăraţii Canaanului. Oştirea lui Sisera este posibil să fi inclus pe împăraţii cetăţilor fortificate vecine ca Taanah şi Meghido, două cetăţi pe ţărmul sudic al râului; dar atacurile îndrăzneţe ale oamenilor lui Zabulon şi Neftali au devastat, după cum s-ar părea, aceste fortăreţe în confuzia luptei.

N-au luat nici o pradă. În loc de a primi pradă bogată ca rezultat al unirii cu campania lui Sisera, aceşti împăraţi au pierdut atât cetăţile cât şi vieţile lor.

Judecători 5:20 20. Stelele. Adică, forţele naturii, reprezentând fie în mod literal, fie poetic puterea lui Dumnezeu care controlează forţele naturii.

Judecători 5:21 21. I-a luat. Vezi cele despre cap. 4,15.

Calcă-n picioare. Verbul poate fi tradus şi ca un imperativ, făcând ca prepoziţia să se citească, „Calcă în picioare, o, suflete al meu, tăria (adică pe cei puternici)". Se pare că Debora îşi închipuie despre sine ca fiind prezentă pe câmpul de bătaie, şi cu aceste cuvinte se încurajează pe sine să persevereze înainte cu curaj până ce victoria este asigurată.

Judecători 5:22 22. Copitele cailor au răsunat (în engl. "horsehoofs broken"). Groaza şi confuzia derutei evident că i-audeterminat pe cai să fugă în derută în mod sălbatic peste câmpie, rupându-şi copitele nepotcovite, făcând astfel caii să ajungă şchiopi şi nefolositori.

Judecători 5:23 23. Meroza. Identificată acum cu Chirbet Mărus, cam la 7 mile sud de Chedeş Neftali (vezi despre cap.4,6). În contrast cu oamenii bravi şi patriotici din celelalte seminţii care au îndrăznit să se opună canaaniţilor, locuitorii israeliţi din Meroza, de pe drumul de retragere a oştilor lui Sisera, au refuzat să dea asistenţă sub nici o formă. Cu ajutorul acestor oameni, israeliţii urmăritori ar fi putut împiedica pe orice canaanit şi poate chiar pe Sisera de a scăpa din câmpul de luptă. Din cauza refuzului lor de a ajuta, îngerul Domnului a pronunţat un blestem asupra lor. Ei n-au avut un păcat de comitere, ci unul de omitere. Păcatul lor în cazul acesta a fost că în timp de nevoie ei n-au făcut nimic, şi de aceea blestemul lui Dumnezeu a căzut peste ei.

Nici un alt verset din cartea Judecătorilor nu constituie o avertizare mai severă pentru membrii bisericii de astăzi decât acela care blestemă aici pe acei care refuză să ajute la vreme de nevoie. În faţa unui strigăt de nevoie după lucrători, mulţi din cei care mărturisesc a fi creştini sunt mulţumiţi să urmeze, comozi, pe calea lor egoistă, refuzând să dea vreo asistenţă bisericii lui Dumnezeu când aceasta se află în lupta cu Satana. Ei spun că lucrarea bisericii trebuie îndeplinită de către angajaţi, şi nu acceptă nici o răspundere pentru ei. Asupra acestor creştini planează blestemul lui Meroza, afară de cazul că se întorc de la nepăsătoarea lor lipsă de conlucrare.

Judecători 5:24 24. Binecuvântată... între femei. Cuvântul ebraic tradus aici "binecuvântat" este adesea folosit în sensul de "a lăuda", "a vorbi despre cineva în termeni elogioşi", "a sărbători". În contrast cu refuzul locuitorilor din Meroza de a ajuta pe rudele lor, este Iael, o femeie care nu era legată prin legături de rasă cu israeliţii, care era, de fapt, aliată politic cu vrăjmaşii lor.

Femei... în corturi. Adică, Iael avea să fie cea mai de seamă dintre toate femeile beduine.

Judecători 5:25 25. Pahar împărătesc. O cupă potrivită pentru oamenii de rang, poate una din alesele cupe de Creta.

Judecători 5:26 26. Ciocanul. Combinând acest raport poetic al faptei lui Iael cu raportul literal din cap. 4,21 rezultă următorul tablou. În timp de Sisera dormea adânc, Iael s-a apropiat încetişor şi i-a dat o lovitură puternică cu ciocanul crăpându-i astfel capul. Deşi rănit mortal el s-a zbătut ceva vreme pe picioarele ei. Apoi, după cap. 5,27, el a căzut pe genunchii lui (Ebraicul Kara, "a se apleca pe genunchi"), şi a zăcut acolo ucis (în mod literal, "tratat cu violenţă"). După aceea, Iael i-a străpuns tâmpla cu ţăruşul de cort, fixându-l de pământ. Totuşi este greu de ştiut cum să fie privit în mod literal limbajul acestui poem.

Judecători 5:28 28. Mama lui Sisera. Foarte bine s-a remarcat că acest pasaj de ironie dramatică, descriind îngrijorarea şi teama mamei lui Sisera, putea fi scris, cel mai probabil, numai de către o femeie. Faţă de bucuria datorată faptei unei femei, este prezentată nenorocirea alteia, care încearcă în zadar să înăbuşe presentimentul dezastrului. În timp ce Sisera zăcea într-o moarte umilitoare, în capitala lui îndepărtată, mama lui se întreabă neliniştită ce-l reţine timp atât de îndelungat. Plină de îngrijorare, ea stă şi priveşte pe fereastră în jos, spre drum, după norul de praf din depărtare care să anunţe întoarcerea comandantului grupului de călăreţi. Ea scrutează cu privirea şi ascultă, dar huruitul caselor victorioase nu este auzit, şi aceasta umple de teamă inima ei.

Judecători 5:30 30... Pradă şi o împart. Pentru a linişti presentimentele mamei lui, femeile înţelepte dau în aşteptare asigurări. Şi mama a căutat să se reasigure pe ea însăşi şi pe ele cu ideea că oştirea lor întârzie din cauza strângerii prăzii. Ele îşi închipuie în mintea lor îmbrăcămintea cea frumoasă, hainele cele brodate, fetele captive, cu împărţirea cărora sunt ocupaţi bărbaţii lor întârziind astfel să se întoarcă acasă. Denumirea ironică de „femei înţelepte" este evidentă, pentru că presupunerea era departe de adevăr. Autorul poemului în mod impresionant nu descrie dezamăgirea îngâmfatelor femei, ci lasă pe cititor, care cunoaşte naraţiunea, să-şi imagineze scena când soseşte ştirea înfrângerii lui Sisera – nici pradă şi nici victorie; eroul este mort, oştirea zdrobită! Totul este pierdut! N-a mai putut fi făcută nici o descriere îngrozitoare despre completa înfrângere aunui inamic.

Judecători 5:31 31. Aşa... toţi. Cuvântul remarcabil din acest pasaj este „aşa". El readuce în faţa ochilor noştri întreaga dramă – încrederea îngâmfată a canaaniţilor, teribilul asalt furios al evreilor, teroarea revoltei, fuga lui Sisera, moartea lui de mâna unei femei, neliniştea mamei lui. Cântarea se termină cu dorinţa exprimată ca tot aşa să piară toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu – cum se va şi întâmpla în cele din urmă.

Măcelul îngrozitor al vrăjmaşului descris în capitolul acesta trebuie să fie înţeles în lumina epocii în careau avut loc evenimentele. Pentru un studiu mai amănunţit al problemei, vezi cele despre Deuteronom 14,26.

Ca soarele. Tabloul măreţ prezentat aici despre acei care iubesc şi slujesc Domnului este oglindit prin profetul Isaia (cap. 60,1), Daniel (cap. 12,3) şi Maleahi (cap. 4,2; comp. cu GC 632). Hristos Însuşi a folosit un limbaj similar spre a descrie pe acei care devin cetăţeni ai împărăţiei (Matei 13:43). Ioan a văzut un înger pogorându-se dinspre răsărit, ca soarele, cu pecetea lui Dumnezeu pentru a o pune asupra acelora care sunt pregătiţi să o primească (Apocalipsa 7:2,3). Cei sigilaţi de acest înger "apăreau ca şi când soarele se ivise de curând de după un nor şi strălucea pe feţele lor, făcându-i să arate triumfători, ca şi când biruinţele lor erau aproape câştigate" (EW 89).

Ţara a avut odihnă. Ce bine ar fi fost dacă poporul, în această perioadă de odihnă, ar fi umblat în căile Domnului. Este o învăţătură pentru biserica lui Dumnezeu de astăzi. În acest timp de pace relativă, noi suntem somaţi să trăim lumina adevărului prezent, şi prin aceasta să grăbim încheierea lucrării lui Dumnezeu şi perfectarea destinului poporului rămăşiţei.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

23 CE 70; CM 529; ChS 36; CS 49; CT 210; Ev 112, 237, 397; 2T 166, 216, 217, 243, 284, 395, 427,626; 3T 57, 525; 5T 77, 381; 6T 40, 461, 464, 475; 7T 237; 8T 41, 80, 246; 9T 133, 140; WM 139.

Judecători 6:1 1. Madian. Madianiţii erau un popor nomad care se întindea din partea sudică a peninsulei Sinai (Exod 3:1) spre nord, până la golful Acaba (1 Regi 11:18) şi până departe în câmpiile de la răsărit de Moab (Geneza 36,35; Numeri 22,4; 25,1.6; Iosua 13,21). Ei erau rudele evreilor având în vedere că Madian a fost fiul lui Avraam de la Chetura, cea de a doua soţie a lui (Geneza 25,1-6). Tatăl soţiei lui Moise se numea preot al Madianului (Exod 2,15-21).

Influenţa vecinilor lor păgâni a fost atât de puternică, iar propriile lor convingeri religioase atât de slabe, încât israeliţii au uitat curând minunata intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea lor pe muntele Tabor, şi s-au întors la vechile lor căi rele. Într-un efort mai depărtat spre a trezi poporul faţă de păcatele lui, Domnul aîngăduit ca teritoriul lor să fie iarăşi cotropit, de data aceasta de către madianiţi.

Vezi o harta cu ultimele trei robii ale lui Israel

Judecători 6:2 2. Văgăuni. Pentru a se apăra, evreii au părăsit căminele lor şi au locuit în ascunzătorile munţilor şi în peşteri.

Judecători 6:3 3. După ce semăna Israel. Având în vedere că madianiţii erau triburi nomade, ei nu cucereau ţara şi să se aşeze în mod permanent. Întocmai ca şi beduinii de astăzi, ei au preferat ca neamurile care s-au aşezat să facă lucrarea de semănare. Apoi, într-o serie de raiduri ei aveau să măture ţara confiscând recoltele şi ducând cu ei toate animalele de fermă pe care le puteau găsi. Conform obiceiului, ei lăsau casele nedărâmate pentru ca fermierii să fie ispitiţi să se reîntoarcă să semene din nou ogoarele.

Amaleciţii. De asemenea popoare nomade din deşertul Palestinei de sud (Exod 17:8).

Fiii răsăritului. În mod literal, „fiii Chedemului". "Chedem" înseamnă "răsărit", dar aici se pare că trebuie să fie luat ca nume propriu. El reprezintă marele deşert sirian de la răsărit de Moab şi Amnon. Capitolul 8:26 descrie pe căpeteniile poporului acestei regiuni în îmbrăcăminte fastuoasă şi cercei de aur, urcaţi pe dromadere şi cămile, de gâtul cărora atârnau ornamente de aur în formă de lună. Având în vedere căincursiunile descrise aici erau făcute de un număr foarte mare de triburi diferite, se crede că probabil aceasta afost o mişcare generală de nomazi pricinuită de lipsa de ploaie în propriile lor districte.

Judecători 6:4 4. Spre Gaza. Probabil că itinerarul prădătorilor a fost următorul: după traversarea Iordanului la vadurile de la Bet-Şan pe vremea secerişului, aceste bande de prădători aveau să devasteze bogata câmpie a Isreelului şi toată Şefela spre sud, până la Gaza, care, fiind o cetate fortificată (cap. 16,3), i-a oprit.

Judecători 6:5 5. Ca o mulţime de lăcuste. O comparaţie potrivită, pentru că prădătorii străbăteau cu repeziciune ţara lăsând-o despuiată şi goală (vezi despre Exod 10:4-15).

Judecători 6:6 6. Au strigat către Domnul. După ce au pierdut recoltele lor timp de şapte ani la rând, israeliţii erau în pragul înfometării. În această stare disperată ei şi-au adus aminte de ajutorul lui Dumnezeu din deceniile trecute şi L-au chemat să le vină în ajutor. Deşi ei au nesocotit grav pe Dumnezeu şi au refuzat să-L cheme până ce au fost aduşi să facă acest lucru prin strâmtorare, Dumnezeu a ascultat totuşi strigătele lor. Aceasta dovedeşte cât de gata este Dumnezeu să ierte şi cât de înclinat este El să asculte rugăciunea. Astfel de îndurare din partea lui Dumnezeu ar trebui să fie o mare încurajare pentru păcătoşi să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

În toate acele împrejurări ar trebui păstrată în minte deosebirea dintre procedeele lui Dumnezeu cu poporul Israel şi relaţiile Sale faţă de israelitul individual. Calamitatea şi judecata naţională nu a însemnat lepădarea indivizilor care alcătuiau naţiunea. Vina care a adus dezastrul a rămas asupra israelitului individual

numai în măsura în care el participase personal la apostazie. În ciuda lepădării naţionale, uşa îndurării stătea larg deschisă pentru mântuire personală, ca şi mai înainte. Fără îndoială că mulţi au găsit pe Dumnezeul lor în aceste vremuri periculoase, şi primirea lor individuală, în nici un caz n-a fost dependentă de restabilirea favoriidivine faţă de naţiune. Cu alte cuvinte, legătura unei naţiuni faţă de Dumnezeu este o chestiune cu totul diferită de relaţiile personale ale cetăţeanului individual faţă de Dumnezeul lui, cu excepţia şi în măsura în careatitudinea lui Dumnezeu faţă de naţiune poate să fie determinată de numărul de indivizi din naţiune care cautăsă slujească în afară de programul divin.

Judecători 6:8 8. Un prooroc. Dacă acest profet a vorbit poporului când a fost adunat la o mare sărbătoare religioasă, sau dacă el a călătorit din cetate în cetate şi din sat în sat, nu se ştie. Solia lui, poate că a întâmpinat un răspuns favorabil, întrucât, curând după aceea Dumnezeu a trimis eliberarea. Solia lui a mustrat poporul pentru nerecunoştinţa lui faţă de Dumnezeu, care a făcut atât de mult pentru ei. Cu toate acestea, în mustrările lui Dumnezeu se află încurajare. Ele sunt mult mai bune decât tăcerea. Ele aduc aminte primitoruluică Dumnezeu se mai gândeşte încă la el, şi sugerează că mustrările Lui urmăresc să-i aducă pe ei înapoi la Dumnezeu, iar nu să-i alunge de la El.

Judecători 6:10 10. Amoriţii. Vezi cele despre cap. 1,34 (vezi Iosua 24:15; 1 Regi 21:26).

Judecători 6:11 11. Sub stejarul. În mod literal, „sub terebint”. Cuvântul ebraic folosit aici indică terebintul sau pomul din care se extrage terebentina, care se aseamănă cu stejarul, cu excepţia că el creşte singur, nu în grămadă. Acest terebint, ni se spune că era proprietatea tatălui lui Ghedeon.

Ofra. Deşi locul exact al acestei cetăţi este necunoscut, din naraţiunea cap.9 se pare că trebuie să fi fostîn apropierea Sihemului. El aparţinea familiei abiezeriţilor (cap. 6,24) care erau din seminţia lui Manase (Iosua17,2).

În teasc. Locul obişnuit pentru vatra treieratului era în câmp deschis. Dar astfel de locuri erau prea vulnerabile pentru atac (1 Samuel 23:1). Pentru a evita descoperirea, Ghedeon a recurs la un teasc, un ciubăr adăpostit în pământ, sperând că grupurile rătăcitoare de madianiţi nu aveau să caute într-un astfel de loc improbabil. Lucrând astfel în teasc, el putea să treiere o dată numai puţine grâne.

Judecători 6:12 12. Viteazule. Aceste cuvinte pot să sugereze că Ghedeon se distinsese deja prin fapte de bravură în război. În declaraţia din cap. 8,18 este o sugestie despre o ciocnire anterioară cu madianiţii, pe muntele Tabor. Pe acea vreme probabil că Ghedeon se apropia de vârsta mijlocie, având în vedere că el avea un fiu adolescent (cap. 8,20). El, de asemenea se poate să fi fost un om înstărit după cum arată faptul că avea mulţi slujitori şi chiar un slujitor personal sau un purtător de arme (cap. 7,10). Dar faptul că el se poate să fi fost un om înstărit şi cu reputaţie nu l-a făcut să considere că îndeplinirea sarcinilor de servitor ale unui fermier nu erau pentru el. Este vrednic de observat că, atunci când Dumnezeu se arată oamenilor spre a-i chema la o lucrare, sau spre a le da o solie din cer, în general, El cheamă pe acei care sunt ocupaţi, poate cu obişnuitele lor lucrări de toate zilele, ca apostolii la pescuit, sau păstorii care păzesc turmele lor. O persoană angajată în lucrare cinstită este mult mai probabil să primească vizitatori cereşti, decât una care petrece timpul în lenevie, pentru că Dumnezeu nu poate folosi în lucrarea Sa oameni leneşi.

Judecători 6:13 13. Ni s-au întâmplat toate acestea. Ghedeon n-a fost numai un bărbat viteaz şi bogat ci şi un bărbat care chibzuieşte. Este evident că el reflectase la neputinţa israeliţilor de a-şi apăra ţara şi încercarea de a formula planuri pentru a-i izgoni pe invadatori. Fără îndoială că din cauza aceasta solul ceresc a ales să deschidă discuţia cu cuvintele, „Domnul este cu tine”, ca şi când ar fi spus, „Dumnezeu este cu tine, Ghedeon, în planurile tale curajoase”. „Dacă Domnul este cu noi”, întreabă ironic Ghedeon, „pentru ce sunt eu obligat să scot puţin grâu într-un teasc, când ar trebui să-l treier în seceriş bogat pe câmp?”

Unde sunt toate minunile acelea? Ieşirea din Egipt a fost întotdeauna un glorios punct de plecare în

expunerea marilor lucrări ale lui Dumnezeu în favoarea israeliţilor. „În acea vreme”, spune Ghedeon, „Dumnezeu a fost cu noi, dar, după cât s-ar părea, acum nu mai este, altfel, aceleaşi minuni ar fi făcute spre a ne ajuta.” Ghedeon a recunoscut că păcatele poporului făcuseră ca prezenţa lui Dumnezeu să părăsească naţiunea, dar credinţa lui se pare că n-a înţeles adevărul că, atunci când poporul strigă către Dumnezeu, cu bucurie El se întoarce să-i ajute.

A fost greu pentru Ghedeon să împace împrejurările penibile cu afirmaţia solului despre prezenţa lui Dumnezeu. Credinţa lui a fost slabă. El dorea să vadă minuni fără a se lansa în credinţă. Îngerul a încercat să clădească credinţa lui prin asigurări despre prezenţa lui Dumnezeu. Tot aşa şi astăzi, mulţi dau o falsă interpretare întâmplărilor din viaţa lor. „Domnul ne-a părăsit”, a declarat Ghedeon, „şi ne dă în mâinile lui Madian”. Cert este că nici una dintre aceste afirmaţii nu era întru totul adevărată. Dumnezeu nu-l părăsise pe poporul Său, ci ei L-au părăsit pe El. Ba mai mult, propria slăbiciune a lui Israel, care a rezultat din îndepărtarea de bună voie a lor de izvorul puterii lor, îi predase în mâinile madianiţilor. Este adevărat că Dumnezeu n-a făcut o minune spre a ţine departe pe madianiţi, căci Dumnezeu este mărginit în ceea ce priveşte măsura în care El se poate amesteca în treburile oamenilor. El nu constrânge niciodată voinţa, şi cândoamenii aleg o cale contrară planurilor Lui, El nu împiedică consecinţele naturale ale unei astfel de căi. În astfel de împrejurări, oamenii nu au dreptul să blameze pe Dumnezeu pentru că n-a intervenit în favoarea lor. Pe de altă parte, când oamenii aleg să conlucreze cu Dumnezeu, El poate din nou să lucreze în favoarea lor şi să aducă la îndeplinire mari lucrări pentru ei.

Judecători 6:14 14. Cu puterea aceasta pe care o ai. Adică, foloseşte puterea pe care o consumi acum la treieratul grâului, talentele exercitate în evitarea cu dibăcie a madianiţilor, ba chiar totalitatea talentelor tale pentru nobila însărcinare a eliberării poporului tău. Dumnezeu va fi cu tine, şi se va îngriji de puterea întăritoare.

Judecători 6:15 15. Săracă. Cuvântul mai poate fi tradus „slabă” sau „mică”. Aceste sensuri par să se potrivească mai bine contextului (vezi cele despre v. 12). În mod literal, textul se poate citi atunci, „familia mea este o familie slabă”, adică, dintre toate familiile seminţiei. Găsim în mod repetat o smerenie şi o sfială asemănătoare la acei pe care Dumnezeu îi cheamă în slujba Lui (vezi Exod 4,10; Ieremia 1:6).

Cel mai mic. Probabil că Ghedeon vroia să spună că el era cel mai mic fiu în familie şi se îndoia că ar fi bine pentru el să-şi asume conducerea expediţiei înaintea fraţilor mai mari sau a altora.

Judecători 6:16 16. Ca pe un singur om. Ghedeon avea să nimicească pe madianiţi printr-o luptă straşnică cu tot atâta efect ca şi când vrăjmaşul ar fi fost numai o singură persoană.

Judecători 6:17 17. Dă-mi un semn. Din v.22 se pare că Ghedeon se poate că n-a fost pe deplin convins că vizitatorul lui era o fiinţă cerească. El a cerut, deci, o minune pentru a dovedi că solul avea puterea şi autoritatea suficientă spre a susţine afirmaţia sa că madianiţii puteau fi nimiciţi.

Judecători 6:18 18. Darul. Cuvântul poate să însemneze fie „jertfă”, fie „dar”. În sensul ultim el este folosit în cap. 3,15.17, deşi folosirea lui mai obişnuită este pentru o jertfă adusă lui Dumnezeu. Se poate că Ghedeon a intenţionat anume să fie vag. Poate că el a folosit acest cuvânt ambiguu, bănuind, dar nefiind încă sigur că străinul de sub terebint era ceva mai mult decât om. Dacă vizitatorul lui era doar un om, el avea să mănânce hrana procurată; dacă el era o fiinţă cerească, el o va accepta ca jertfă, iar nu ca hrană.

Judecători 6:19 19. Un ied. În v. 6 s-a spus că întreg Israelul a fost sărăcit de incursiunile madianite. Faptul că Ghedeona aprovizionat pe oaspetele său cu un ied fript şi azimi făcute din mai mult de jumătate de buşel (= măsură de capacitate engl. pentru grâne = 36,3 litri n.n.,echivalentul nostru pentru o efă) de făină dovedeşte că el şi-a dat seama de însemnătatea vizitatorului său, şi din cămara lui sărăcăcioasă el a dorit să-i aducă o masă bogată.Azima era nedospită pentru că putea fi făcută repede. Chiar şi pentru aceasta trebuie să fi fost necesar o oră

sau două pentru pregătire.

Judecători 6:20 20. Pe stânca aceasta. Stânca a slujit ca un altar temporar.

Judecători 6:22 22. Am văzut pe Îngerul. Minunea a risipit de îndată îndoiala lui Ghedeon, şi el a recunoscut că vizitatorul său a fost un sol ceresc. Asupra lui s-au abătut acum teama şi consternarea. Probabil că el şi-a adusaminte de cuvintele lui Dumnezeu către Moise, „Căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod 33:20),şi s-a temut că moartea va fi rezultatul faptului că a privit fiinţa divină (vezi Judecători 13,22; Geneza 32,30; Deuteronom 5,25; Evrei 12,29).

Judecători 6:24 24. „Domnul Păcii” (engl. „Iehova-Shalom”). Pentru a comemora cuvintele de bunăvoinţă ale lui Dumnezeu faţă de el, Ghedeon a zidit chiar în noaptea aceea un altar pe care l-a numit „Domnul este pace”, sau „Domnul a vorbit pace”. Numele era o aluzie la cuvintele îngerului din v. 23. Altarul avea ca scop nu numai să slujească pentru jertfă ci şi să amintească arătarea divină (vezi Geneza 33,20; 35,7; Exod 17,15). Zidirea altarului este descrisă în versetele 25-27.

Şi astăzi la Ofra. Dacă autorul a scris cartea Judecătorilor câteva secole mai târziu, altarul se mai află încă în semn de mărturie a faptului că Domnul a vorbit pace către cei care Îl iubesc şi Îi servesc.

Judecători 6:25 25. A zis. Nu ni se spune prin ce mijloace a vorbit Dumnezeu către Ghedeon, dar Ghedeon a recunoscut glasul divin. Fără îndoială că până în acest moment el reflectase ce cale să urmeze.

Parul. Ebraicul aşerah, un par sacru aşezat în sus lângă altar (vezi cele despre v.3:7). Mai întâi trebuia să fie distruse altarele lui Baal. Dumnezeu nu avea să onoreze o jertfă până ce nu erau nimiciţi idolii. Aşa este şi astăzi. Orice idol trebuie îndepărtat din inimă dacă vrem să cerem astăzi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Judecători 6:26 26. Să zideşti... un altar. Declaraţia care urmează prezintă motivul pentru care Dumnezeu putea să dea o poruncă contrară propriei Lui interdicţii anterioare (Levitic 17,8.9): „Aducerea de jertfe lui Dumnezeu a fost încredinţată preoţilor, şi fusese limitată la altarul de la Şilo. Dar Acela care stabilise serviciul ceremonial, şi înspre care arătau toate jertfele, avea putere să schimbe cerinţele lui (PP 547).

Judecători 6:27 27. Noaptea. Ghedeon era pe cât de energic pe atât de prudent. El a ales să facă fapta aceasta noaptea, nu pentru că era fricos, ci pentru că se temea ca nu avea să nu poată termina însărcinarea dacă ar fi încercat s-o facă ziua. Pe timpul zilei ar fi fost inevitabile un strigăt de protest şi o ceartă. Aceasta ar fi îngrozit pe cei nehotărâţi. Un fapt împlinit face o impresie şi dă curaj. Sarcina lui nu era numai să dărâme altarul lui Baal, care poate că a fost masiv, ci să ridice pe stânca pe care fusese consumată jertfa, un altar ordonat şi demn pentru Domnul. Sarcina aceasta poate să fi luat cel mai mult din noapte.

Deşi Ghedeon a fost prudent, el n-a îngăduit ca prudenţa să-l împiedice de a face voia lui Dumnezeu chiar dacă ştia că urmările puteau fi dezastruoase pentru el. În privinţa aceasta, Ghedeon face de ruşine pe mulţi din zilele noastre care îngăduie ca frica de om să-i împiedice să facă fapte îndrăzneţe pentru Dumnezeu.

Judecători 6:29 29. Cine a făcut lucrul acesta? Nu ştim cine a trădat secretul lui. Desigur că bănuiala a putut să cadă asupra lui Ghedeon, ale cărui tendinţe faţă de adevărata închinare la Dumnezeu au putut fi bine cunoscute.

Judecători 6:30 30. Ca să moară. Este greu de înţeles cum au putut israeliţii să devină atât de ataşaţi de închinarea la Baal încât să fie dispuşi să execute pe un concetăţean israelit care în mod curajos a nimicit altarul lui Baal şi a zidit un altar al Domnului în locul lui. Altarul lui Baal aparţinea tatălui lui Ghedeon (v. 25), totuşi oamenii din

cetate s-au socotit îndreptăţiţi să ţină şedinţă de judecată cu privire la insulta adusă acestei zeităţi păgâne. Ei au cerut ca însuşi tatăl să-l predea pe Ghedeon în mâna lor, pentru ca ei să-l poată ucide fără să-şi atragă o duşmănie de moarte.

Judecători 6:31 31. Datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Tatăl lui Ghedeon, căruia i se spusese despre vizita îngerului (PP 547), fusese inspirat cu curaj prin fapta îndrăzneaţă a fiului său. Acum, fără să-i fie teamă, el a luat partea lui Ghedeon. „Dacă Baal este un dumnezeu, să-şi apere el pricina”, convingea el mulţimea înfuriată. „Pentru ce voi, nişte săteni săraci, trebuie să luaţi partea lui Baal? Voi v-aţi închinat la el ca Domn alcerului. Nu este el în stare să se îngrijească de sine? Luând partea lui voi vreţi să arătaţi că Baal n-are putere în el însuşi; în felul acesta, prin modul vostru de a raţiona, voi sunteţi acei care ar trebui daţi la moarte. Cât despre fiul meu, care a nimicit altarul lui Baal, acordaţi lui Baal puţin timp spre a avea ocazie să se răzbune.” Cu acest raţionament, tatăl lui Ghedeon a convins pe oameni să aştepte să vadă ce avea să facă Baal. El ştia că într-o revoltă populară ca aceasta simţământul puternic avea să scadă şi opoziţia să dispară dacă se putea câştiga puţin timp. Probabil că el era pe deplin convins că Baal n-avea putere să vatăme pe fiul său. Strategia lui a avut efect. Simţământul popular care este atât de schimbător, în curând a înclinat de partea lui Ghedeon, şi el a fost îndreptăţit şi acceptat ca şi conducător în Manase.

Judecători 6:32 32. Ierubaal. În mod literal, „lasă să lupte Baal”, sau, „lasă-l pe Baal să fie un adversar” (vezi cap. 7,1).Numele a fost o mustrare şi provocare continuă faţă de cultul lui Baal, pentru că viaţa prelungită a lui Ghedeon şi prosperitatea au fost o mărturie zilnică pentru neputinţa zeităţii păgâne de a se răzbuna. El dovedea că teama faţă de Baal era fără temei. Un scriitor de mai târziu îl numeşte Ierubeşet, în mod literal, „lasă ruşinea să lupte” (2 Samuel 11:21).

Judecători 6:33 33. Tot Madianul. Ei şi alte triburi ale deşertului „au trecut”, adică Iordanul, poate pentru raidul lor anual obişnuit, spre a fura grâul pe care mii alături de Ghedeon, fără îndoială, că îl treierau în locuri ascunse de îndată ce era copt, dar probabil şi pentru că sosiseră la urechile lor ştiri despre o răscoală condusă de Ghedeon. Trecând Iordanul prin vadurile din apropiere de Betşan, ei n-au tăbărât în întinsa cîmpie la apus de Izreel, ci în vale, la răsărit de Izreel, care porneşte de la Iordan printre muntele Gilboa şi muntele Moria, până sus, la întinsa şi fertila câmpie a Esdraelonului. Această vale şi întinsa câmpie la care duce, desparte regiunea muntoasă centrală a Palestinei de dealurile Galileii.

Judecători 6:34 34. A fost îmbrăcat. În mod literal, „îmbrăcat”. Ghedeon n-a început campania „îmbrăcat” numai în armura de soldat, ci „îmbrăcat” cu puterea lui Dumnezeu. Pe acela pe care Dumnezeu îl cheamă să facă lucrarea Sa, El îl şi califică pentru aceasta.

A sunat din trâmbiţă. De când a nimicit altarul lui Baal, fără îndoială că Ghedeon a cugetat la instrucţiunile îngerului de a-i bate pe madianiţi. Acum, deoarece vrăjmaşii lui Israel intraseră în ţară, Duhul Domnului a mişcat inima lui Ghedeon să înceapă lupta pentru eliberarea poporului său. Luând un şofar sau uncorn de berbece, el a sunat, semnalul de luptă, şi a trimis soli prin toată seminţia lui Manase şi încă alte trei seminţii, Aşer, Zabulon şi Neftali, îndemnându-i pe toţi să se unească cu el în lupta împotriva vrăjmaşului comun. Din toate aceste seminţii s-au adunat forţe puternice; şi propria familie a lui Ghedeon, abiezeriţii, l-au sprijit din plin.

Judecători 6:36 36. Dacă vrei să izbăveşti. Ghedeon a recunoscut că numai prin puterea omenească israeliţii nu aveau să fie în stare să respingă marea oaste a prădătorilor. El îşi dovedise deja credinţa sa prin chemarea israeliţilor la luptă, dar acum el avea nevoie de o încurajare proaspătă. Cineva cu greu poate să condamne pe Ghedeon pentru dorinţa de reasigurare, şi totuşi el avusese cuvântul solului ceresc, şi încă atestat de o minune. O credinţă matură n-ar mai fi cerut un alt semn. Experienţa sutaşului roman stă faţă în faţă cu această experienţăa lui Ghedeon. Acest ostaş păgân n-a cerut nici o minune pe care să-şi întemeieze credinţa Sa. Cu privire la el,Isus a declarat: „Nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7,9). Dacă Ghedeon ar fi avut oastfel de experienţă, el n-ar fi cerut un semn în plus după ce primise dovada convingătoare în focul care a ieşit

din stâncă. Cu toate acestea, Dumnezeu se foloseşte de cele mai bune unelte existente, şi când acei care sunt slabi în credinţă cer un semn, El adesea onorează cererea. Totuşi, pe măsură ce se dezvoltă credinţa, Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să-L ia pe El şi Cuvântul Lui şi să depindă din ce în ce mai puţin de semne doveditoare. Mulţi şi-au stricat experienţa lor religioasă urmând în mod stăruitor metode de călăuzire la întâmplare (vezi despre Iosua 7:14).

Judecători 6:39 39. Să mai fac o încercare. Primul semn cerut de Ghedeon a fost acordat. Lâna a adunat apă, iar pământul din jurul ei era uscat. După ce a cugetat asupra faptului, Ghedeon a socotit că aceasta era, la urma urmei, ceva la care se putea aştepta, căci lâna adună în mod natural apa. Deci acesta putea să nu fie deloc un semn. El se putea astfel simţi tot atât de nesigur ca şi mai înainte.

Adesea, experienţa lui Ghedeon este reprodusă astăzi. Sunt unii care continuu hotărăsc asupra marilor chestiuni, nu pe temeiul învăţăturii Bibliei sau pe ceea ce este logic şi raţional, ci pe baza semnelor pe care ei înşişi le-au fixat. Adesea semnul cerut poate fi explicabil ca o coincidenţă, mai degrabă decât o minune de netăgăduit. Apoi, oamenii încep să se îndoiască. Acesta a fost şi cazul lui Ghedeon. El s-a temut că acesta se putea să fie aşa în cazul lui, astfel că el a cerut ca semnul să fie inversat. Recunoscând credinţa mărginită a lui Ghedeon, Domnul a consimţit să facă o minune spre a-i da semnul pe care l-a cerut. Cu cât mai bine ar fi fost dacă Ghedeon ar fi făcut cu încredere ceea ce Dumnezeu îi ceruse să facă fără ezitare.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ.

1-40 PP 545-548

1 PP 545

2-13 PP 546

11-16 GW 333

12 PP 555

14,17,21 PP 547

22,23 1 T 410

25-31 PP 547

33-40 PP 548

Judecători 7:1 1. Izvorul Harod. Acest izvor bogat, sub alt nume, încă mai curge dintr-o petşeră de la poalele unui deal dea-lungul crestei muntelui Ghilboa. Din el curge un pârâiaş spre răsărit. Probabil că în 1 Samuel 29:1 s-a făcut aluzie la acelaşi izvor. Harod înseamnă „tremurare” şi izvorul se poate să-şi fi primit numele de la panica şi tremurarea care a cuprins pe madianiţi, când i-a atacat Ghedeon.

Dealul Mare. Pe cealaltă parte a văii, la aproximativ 4 mile depărtare. Pe partea de nord a acestui deal a fost peştera Endor, unde Saul a vizitat pe vrăjitoare. De aceea, linia de luptă a fost aceeaşi ca şi pe vremea când Saul şi evreii au înfruntat pe filisteni, înainte de acea luptă bogată în evenimente de la Ghilboa, cu mulţi ani mai târziu ( 1 Samuel 31).

Judecători 7:2 2. Prea mult. Ghedeon avea 32.000 de oameni (v. 3), madianiţii 135.000 (cap.8:10). Credinţa lui Ghedeon trebuie să fi fost greu încercată când Domnul i-a spus că acei care erau cu el erau prea mulţi.

Judecători 7:3

3. Vesteşte. Vestirea era o parte din anunţul pe care Moise poruncise să fie făcut (Deuteronom 20:5-9)înainte de luptă, invitând pe cei fricoşi să părăsească rândurile pentru ca dezertarea lor în plină luptă să nu-i facă şi pe alţii să fugă. Pentru că oştirea sa era aşa de mică în comparaţie cu aceea a madianiţilor, Ghedeon se abţinuse să facă anunţul obişnuit (PP 549). Mulţi dintre bărbaţi se înrolaseră din cauza apelului mişcător al lui Ghedeon, dar în inimile lor ei erau fricoşi şi necredincioşi. Ca să nu o ia la fugă când începea lupta, sau ca să nu ia asupra lor gloria luptei, Domnul a cerut ca ei să fie trimişi înapoi. Cele două treimi care au plecat, constituie cel mai trist comentariu despre măsura în care idolatria nimicise credinţa lui Israel în Dumnezeu.

Galaad. Unii socotesc că aceasta ar fi o greşită citire a lui Ghilboa, pentru că Galaadul era pe partea de răsărit a Iordanului, departe de scena bătăliei. Cu toate acestea, se poate să fi fost un munte cu numele acesta vecin cu valea lui Izreel. O sugestie a numelui poate fi găsită în numele unui râu din regiunea aceasta, cunoscut acum ca Nahr el Zălud.

Judecători 7:5 5. Limpăie apă. Poporul fiind condus la pârâu, evident că au aşteptat să treacă imediat şi să înainteze spre tabăra vrăjmaşă, la o oarecare distanţă, de partea cealaltă. Câţiva erau nerăbdători să înceapă lupta, şi în timp ce traversau pârâul ei doar au luat puţină apă cu mâna şi au limpăit, trecând imediat mai departe. Alţii, înfricoşaţi de lupta ameninţătoare şi numai cu puţină speranţă în victorie, au văzut în aceasta un motiv de întârziere. Ei au îngenunchiat şi, fără nici o grabă, au băut până s-au săturat. Acei care erau grăbiţi au luat puţină apă în mână şi au sorbit-o în timp ce se străduiau să înainteze spre tabăra vrăjmaşă, erau în număr de numai 300. Cu aceştia, Domnul a făgăduit să aducă la îndeplinire înfrângerea madianiţilor. Cernerea a slujit săîndepărteze pe acei care erau pătaţi de idolatrie şi să aleagă pe aceia care erau bărbaţi ai curajului şi credinţei – bărbaţi a căror încredere în Dumnezeu nu a fost stricată prin închinarea şi practicile idolatre. Ei au avut puterea să creadă că, cu Dumnezeu de partea lor succesul putea să le aparţină, chiar dacă numărul lor era mic.După cum, mai târziu, Ionatan a amintit purtătorului lui de arme, că numărul lor era de mică importanţă înaintea lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel 14:6).

Judecători 7:9 9. În timpul nopţii. Poate că încercarea la marginea pârâului a avut loc seara, şi grosul forţelor israelite au plecat spre casele lor, acoperiţi de întuneric. În orice caz, madianiţii pare să nu fi ştiut că partea cea mare aforţelor israelite plecaseră.

Judecători 7:10 10. Dacă ţi-e frică. Dumnezeu era gata să mai dea o reasigurare în plus. Pentru că Ghedeon s-a temut să atace, Domnul S-a oferit să-i dea un semn de încurajare, dacă el avea să se apropie pe ascuns de tabăra madianită şi să asculte despre ce vorbesc soldaţii madianiţi.

Judecători 7:11 11. Întâia strajă. Adică, până la avanposturi sau străji. Probabil că tabăra madianită cuprindea femei şi copii. În jurul marginilor taberei este natural că au fost puşi bărbaţi înarmaţi.

Judecători 7:12 12. Răspândiţi. Aici valea nu era prea largă; drept urmare, mulţimea de oameni care alcătuiau tabăra, era răspândită dea-lungul unei linii subţiri, care se întindea în susul şi în josul văii poate pe mai multe mile. Îngustimea terenului lor de tabără a făcut poate ca numărul lor să apară chiar mai mare decât era, ca „nisipul de pe marginea mării”.

Judecători 7:13 13. Istorisea... un vis. Având în vedere că Madian era un fiu al lui Abraam, fără îndoială că poporul acesta vorbea o limbă asemănătoare cu aceea a evreilor. În orice caz, Dumnezeu a făcut în stare pe Ghedeon, să înţeleagă atât visul, cât şi interpretarea lui.

O turtă. Ebraicul salil, cuvânt aflat în Biblie numai aici. Interpretarea exactă nu este sigură, dar se pare că cuvântul vine de la un verb care înseamnă „a coace”, cu toate că alţii îl consideră a fi sinonim cu un verb similar care înseamnă „a fi rotund”, sau „a rostogoli”. Pâinea de orz era hrana celor foarte săraci. Aceasta poate să fie o referire voalată la israeliţi, care au fost împovăraţi de cei şapte ani consecutivi de asuprire

madianită.

Cort. În mod literal, „cortul”. Reprezentând fie cortul principal al taberei în care locuia generalul conducător sau regele, fie cortul în care erau cei doi oameni, sau simbolic al taberei întregi.

Judecători 7:15 15. S-a aruncat cu faţa la pământ. Ebraicul şachah, „a se pleca", "a se prosterna", „a adora". La recunoaşterea unei dovezi atât de însemnate a prezenţei divine în ceea ce avea să întreprindă el, Ghedeon a răspuns după cum este potrivit să se facă în astfel de ocazii - s-a închinat. Fără îndoială că rugăciunea lui a exprimat în mod sincer mulţumirea inimii sale. Atât de adesea acei care sunt în mod deosebit binecuvântaţi de Dumnezeu uită să se întoarcă la El cu recunoştinţă. Ghedeon putea să raţioneze că, având în vedere urgenţa însărcinării şi nevoia de acţiune imediată, el putea să lase deoparte, până după victorie, închinarea de laudă. Dar astfel de amânări conduc adesea la neglijarea totală a laudei faţă de Dumnezeu.

Închinarea lui Ghedeon probabil că a fost şi o mărturisire a simţământului de profundă nevrednicie. El făcuse deja dovada smereniei sale când a vorbit despre sine ca fiind „cel mai mic din casa tatălui meu" (cap. 6,15). Aici el reafirmă atitudinea Sa. Caracteristica aceasta a vieţii lui a fost aceea, printre alte atribute, care l-a calificat în mod deosebit pentru însărcinarea lui. Acest fel de oameni sunt acei pe care îi poate folosi Dumnezeu în lucrarea Sa. El le poate încredinţa acestora o mare măsură de succes pentru că El ştie că ei nu-şivor asuma gloria. Îngâmfarea şi mulţumirea de sine îl fac pe un om inapt pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Judecători 7:16 16. Trei cete. Această împărţire s-a făcut pentru a lăsa iluzia unei mari forţe atacatoare, astfel ca, atuncicând madianiţii aveau să vadă făcliile şi să audă trompetele în locuri diferite, ei să presupună că sunt încercuiţi. Planul atacului a fost sugerat prin instrucţiuni divine (PP 550).

Trâmbiţe. Ebraicul şofar. Cornul îndoit al unui berbec sau al unui bou.

Ulcioare. Vase de lut ieftine pe care oamenii din acea vreme le foloseau pentru gătit şi ca recipiente.

Făclii. Cuvântul este folosit, în general, pentru torţe aprinse. Introduse în vasele de lupt, ele aveau să ardă încet sau mocnind. Când ulcioarele au fost sparte şi torţele mişcate în aer, ele aveau să ardă cu vâlvătaie bruscă. Metode simple, nepromiţătoare sub îndrumarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu pot face mai mult decât cele mai sofisticate sisteme pe care le-au născocit oamenii vreodată. Dumnezeu nu este dependent de număr.

Judecători 7:19 19. Straja de la mijlocul nopţii. Se crede că, pe acea vreme, timpul era împărţit în trei străji. Dacă era aşa, atunci straja mijlocie avea să înceapă cu puţin înainte de miezul nopţii. Mai târziu, evreii au adoptat modelul roman de patru străji în noapte.

Judecători 7:21 21. Au rămas. În loc să atace o oaste aşa de mare, cei 300 de evrei au rămas pe la marginile taberei, suflând din cornurile lor, strigând şi mişcând făcliile lor. Planul lor era să bage panică în tabăra madianită.

Judecători 7:22 22. Unii împotriva altora. În timp ce mulţimea fugea în josul văii Izreel spre a scăpa dincolo de Iordan în întuneric, cei din faţă au luat pe cei ce veneau după ei drept vrăjmaşii lor evrei, şi au întors armele asupra lor.

Bet-Şita. Neidentificată în mod hotărât. Probabil că se afla la capătul inferior al văii lui Izreel aproape de râul Iordan.

Hotarul. În mod literal, „buză", „faleză" sau „stâncă".

Abel-Mehola. În mod literal, "pajiştea dansului". Locul de naştere al lui Elisei (1 Regi 19:16). Unii îl

identifică cu Tell Abu Sifri din valea Iordanului, la 10 mile sud de Bet-San, alţii cu Tell el Maglub, la 7 mile est de Iordan pe Wadi Yabis, cam la 21 de mile sud de Marea Galileii. Tell el Maglub a fost mai înainte socotit a fi Zabes/Galaad care acum este identificat cu Tell Abu Kharaz pe aceeaşi Wadi Yabis, cam la 2 mile est de râul Iordan.

Tabat. Posibil, Râs Abu Tabât în spre sud-est de Abel-Mehola.

Judecători 7:23 23. Bărbaţii din Israel. Mulţi din acei care, cu câteva ore mai înainte fuseseră trimişi acasă, s-au unit acum spre a-i ajuta pe fraţii lor în urmărirea vrăjmaşului fugar.

Judecători 7:24 24. Ghedeon a trimis soli. La sud de teatrul de luptă locuia seminţia lui Manase şi populata seminţie a lui Efraim. Aceştia din urmă nu fuseseră chemaţi de Ghedeon când a strâns el pe evrei. Când oştile madianite au început fuga lor, Ghedeon a trimis grabnic soli în ţinutul lui Efraim, îndemnând poporul să meargă repede spre râul Iordan şi să pună stăpânire pe vadurile spre care se îndreptau madianiţii. Efraimiţii au răspuns de îndată blocând scăparea prin vadurile sudice. La acea vreme, probabil că râul era crescut, obligând vrăjmaşul să folosească un anumit vad.

Bat-Bara. Aşezarea acestei cetăţi este necunoscută; dar ea trebuie să fi fost la o oarecare distanţă în aval de râu, aproape de ţinutul efraimit ca Ghedeon să ceară efraimiţilor să acopere drumul de scăpare. O dovadă în plus că madianiţii s-au întors în aval de râu înainte de a încerca să traverseze, este arătată de faptul că urmărirea vrăjmaşului de către Ghedeon dincolo de râu l-a făcut să se îndrepte spre Sucot, o cetate aproape de Iaboc (cap.8:5).

Judecători 7:25 25. Oreb şi Zeeb. În mod literal, "corbul şi lupul", nume pitoreşti pentru căpitanii deşertului. Acţiunea rapidă a efraimiţilor i-a făcut în stare să împiedice scăparea unui mare număr de madianiţi, care încercau să treacă Iordanul prin vadurile din aval. Urmăriţi din spate de forţele reunite ale lui Neftali, Aşer şi Manase, cu Iordanul de o parte şi efraimiţii în faţa lor, mulţi madianiţi au fost forţaţi să se supună. Printre captivi erau doi prinţi, Oreb şi Zeeb, care au fost executaţi de îndată. Spre a comemora victoria, locurile unde au fost ucişi aceşti doi bărbaţi au fost numite "stânca lui Oreb", în mod literal, "stânca corbului", şi "teascul lui Zeeb", în mod literal, "teascul lupului", nume care după cum s-ar părea, le mai păstrau când a fost scrisă, mulţi ani mai târziu, cartea Judecătorilor. "Stânca corbului" mai era încă cunoscută şi în zilele lui Isaia (Isaia 10:26).

De cealaltă parte a Iordanului. Pe partea estică, regiune numită acum Transiordania. În conformitate cucap. 8,4, Ghedeon încă nu trecuse peste Iordan. De aceea, unii au crezut că efraimiţii au prins pe Oreb şi Zeebdupă ce ei traversaseră pe partea estică a râului, şi că au adus înapoi capetele captivilor la Ghedeon, care mai urmărea pe madianiţi în fuga lor de la Izreel spre Iordan. Explicaţia mai bună este aceea că autorul Judecătorilor, introducând pe efraimiţi şi partea lor la această luptă, a dorit să completeze istorisirea sa cu privire la ei şi disputa lor cu Ghedeon înainte de a reda raportul lung al urmăririi de către Ghedeon a madianiţilor la est de Iordan. Din acest motiv el întrerupe raportul cronologic al luptei spre a spune despre gelozia efraimiţilor şi cum i-a calmat Ghedeon. Apoi, în cap. 8,4 autorul a rezumat firul istoriei luptei. Întâlnirea lui Ghedeon cu efraimiţii urma să aibă loc, în realitate, după ce el s-a întors de la înfrângerea madianiţilor, sau cel puţin după trecerea Iordanului.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ.

1-25 PP 548-554

2,3 PP 548

4-7 PP 549

9-18 PP 550

19-25 PP 553

Judecători 8:1 1. Şi au avut... o ceartă. Efraim era cea mai populată şi cea mai de seamă seminţie din Palestina nordicăşi a fost geloasă pentru poziţia ei de conducere. Efraimiţii s-au unit imediat la chemarea lui Ghedeon, şi şi-au dovedit puterea şi credincioşia lor faţă de cauza naţională. Totuşi, când au întâlnit pe Ghedeon, mândria şi ambiţiile lor rănite i-au făcut să-i reproşeze faptul că nu i-a chemat pe ei înainte să înceapă lupta, ca şi cum i-ar fi spus că nimeni nu avea dreptul să facă o mişcare de respingere a vrăjmaşului comun, fără să-i întrebe peei. Aroganţa lor se datora în parte puterii lor şi în parte unei atitudini formată, când Iosua, care era un efraimit, a fost recunoscut ca şi conducător al lui Israel. Mai târziu, seminţia a adoptat din nou un ton dictatorial (cap.12:1-7), dar, de data aceasta, rezultatul a fost o înfrângere umilitoare pentru Efraim.

Aici se poate găsi una din cele mai importante învăţături ale acestei naraţiuni. În asociaţie cu alte seminţii nordice, Efraim nu făcuse nimic spre a se opune prădătorilor madianiţilor. În asociaţie cu alţii, ei au fost curajoşi îndeajuns spre a se uni în luptă numai după ce inamicul era pe fugă. Tot aşa sunt mulţi şi astăzi care critică pe acela care lansează curajos un proiect lăudabil. Ei reţin orice sprijin până ce se vede că întreprinderea va avea succes. Atunci ei încearcă să se infiltreze sau să se strecoare în conducerea întreprinderii. Un astfel de spirit este condamnabil.

Judecători 8:2 2. Culesul. A ceea ce rămâne.

Culesul viei lui Abiezer. Ghedeon nici nu s-a amintit măcar pe sine, ci s-a referit modest, la cei 300 de oameni din familia lui Abiezer care erau cu el. Prin metafora lui clasică, Ghedeon a dat de înţeles că Efraim, printr-un efort subsecvent şi secundar, a realizat mai mult decât a făcut grupa lui. Cu toate acestea, nu era lipsă de adevăr în remarca lui pentru că Efraim realizase o victorie însemnată (vezi Isaia 10:26), cu toate că raportul luptei lor este foarte scurt.

Calităţile de conducător ale lui Ghedeon şi stăpânirea de sine l-au făcut în stare să procedeze eficient cuefraimiţii invidioşi. Curtoazia şi diplomaţia lui l-au făcut în stare să potolească mânia lor şi să se descurce într-o situaţie dificilă.

Judecători 8:4 4. A ajuns la Iordan. Raportul despre urmărirea de către Ghedeon este reluat din cap.7:24. Când madianiţii fugeau, ei s-au împărţit în grupe, dintre care una a fost interceptată de efraimiţi şi nimicită; altele aureuşit să treacă Iordanul în dealurile Galaadului.

Obosiţi, dar urmărind. Cu toate că Ghedeon şi oamenii lui au fost obosiţi şi flămânzi din cauza efortuluidepus în urmărirea ariergărzilor madianite, ei nu s-au oprit la Iordan, ci l-au trecut imediat şi au continuat să urmărească pe vrăjmaş. Ei făcuseră deja mult, dar erau gata să facă mai mult. Tot aşa şi lupta noastră spirituală cere efort stăruitor. În nici un stadiu al luptei nu este în siguranţă a slăbi eforturile noastre din cauza oboselii. Multe biruinţe au fost câştigate de creştini care erau "obosiţi; dar urmărind".

Judecători 8:5 5. Sucot. În mod litera, "barăci". Această cetate a seminţiei lui Gad era aşezată de-a lungul râului Iaboc, unde încep să apară dealurile nu departe de locul unde Iabocul se varsă în Iordan. Cetatea a primit numele de la colibele ridicate acolo de Iacob, la sfârşitul lungii lui călătorii spre casă, venind din Padan-Aram (Geneza 33,17).

Pâini. În mod literal, „rotunduri" sau „cercuri" de pâine. Acestea erau turtele rotunde şi plate, adesea amintite în Biblie. Cererea lui Ghedeon era dreaptă şi rezonabilă. El îndeplinea o slujbă pentru Israelul întreg, şi într-un timp de nevoie el putea în mod legitim să aştepte ca fraţii lui să-i aprovizioneze cu hrană pe oamenii lui flămânzi.

În acelaşi fel, acei care duc lupta spirituală a bisericii merită sprijinul fraţilor lor şi este o nerecunoaştereneruşinată a o tăgădui. Instrucţiunea lui Dumnezeu către vechiul Israel a fost „Să nu legi gura boului când

treieră grâul" (Deuteronom 25:4). Pavel, în aplicaţia spirituală a acestei declaraţii, aplică porunca la obligaţia de a sprijini pe acei care lucrează în slujba Evangheliei (1 Corinteni 9:9).

Zebah şi Ţalmuna. Probabil că există un joc de cuvinte intenţionat în numele acestea. Zebah înseamnă "sacrificiu" sau "victimă de sacrificat". Ţalmuna poate să însemne (zeul) "Ţelem stăpâneşte" sau poate, "refugiu".

Judecători 8:6 6. Căpeteniile din Sucot. Pentru slujba şi funcţia acestor căpetenii vezi cele despre v. 14. Refuzând să aprovizioneze cu hrană pe oamenii lui Ghedeon căpeteniile acestea s-au făcut vinovate atât de laşitate, cât şi de mustrare neîntemeiată. Ei văzuseră pe cei 15.000 de madianiţi care au trecut şi probabil că au raţionat astfel: "Ce pot face atât de puţini oameni împotriva unui număr atât de mare? Noi ne vom atrage numai dizgraţia şi pedeapsa madianiţilor ajutând urmăritorii lor". În felul acesta, în loc să dea pe faţă împreună simţire şi simpatie patriotică ei au dovedit un egoism extrem luând în considerare numai micile lor interese. Eiau dat o pildă de materialism slujind mai de grabă un tiran străin decât să rişte o pierdere. În afară de aceasta, spiritul lor zgârcit poate să fi invidiat preţul hrănirii acestor 300 de oameni.

Judecători 8:7 7. Scărpina carnea. Ghedeon a răspuns batjocurilor căpeteniilor cu o ameninţare. El ştiuse cum să potolească pe efraimiţi; ei, însă, făcuseră ceva spre a ajuta cauza. Pe aceşti conducători din Sucot, el i-a privit ca pe nişte trădători şi i-a ameninţat cu o răsplată corespunzătoare.

Judecători 8:8 8. Penuel. În mod literal, "faţa lui Dumnezeu". Locul unde Iacob s-a luptat cu îngerul (Geneza 32,22.30). El era aproape de un vad al râului Iaboc, probabil câteva mile în amonte de Sucot.

Judecători 8:9 9. În pace. Adică, nevătămat, realizând succesul victoriei.

Turnul acesta. Probabil un turn folosit ca întăritură şi loc de refugiu în vreme de pericol. În interiorul zidurilor lui, construite probabil din piatră, căpeteniile din Penuel s-au simţit în siguranţă atât din partea madianiţilor cât şi a lui Ghedeon, astfel că, în mod dispreţuitor, ei au refuzat să dea ajutor detaşamentului israelit. Din cauza refuzului lor de a ajuta pe oamenii lui, Ghedeon i-a ameninţat să se întoarcă şi să dărâme turnul din care ei au respins acum atât de obraznic apelul său.

Judecători 8:10 10. Carcor. Aşezarea acestei cetăţi nu este cunoscută. Probabil că a fost undeva într-o regiune inaccesibilă de stâncă vulcanică, la marginea deşertului Sirian.

Judecători 8:11 11. Pe drumul celor. În loc să urmeze drumul pe care merseseră madianiţii, Ghedeon şi ceata lui s-au apropiat de tabăra lor pe un drum ocolit printr-o regiune colonizată ici şi colo cu beduini nomazi. Prin aceastămare ocolire el a fost în măsură să cadă asupra lor fără să se ştie, dintr-o direcţie din care ei nu aşteptau atacul.

Nobah. Exacta aşezare a acestei cetăţi este necunoscută. Se crede că o movilă din apropiere de modernul Şazut marchează locul. Cetatea este amintită în Numeri 32:42 ca cetate a lui Manase.

Iogbeha. O cetate a lui Gad (Numeri 32,35). Privită de către unii drept ruina numită acum Agbeihât, la 6 mile nord-vest de Amman şi cam la 20 mile sud-est de Sucot.

Judecători 8:12 12. A pus pe fugă toată oştirea. Probabil că madianiţii au crezut că ei veniseră destul de departe de locul lor de derută spre a fi în siguranţă faţă de un nou atac şi se poate că au încercat să se regrupeze după panica lor dezastruoasă. Probabil că ei au aşezat sentinele de-a lungul drumului pe care-l făcuseră pentru a da alarma despre apropierea evreilor. Dar Ghedeon şi oamenii lui au dejucat planul făcând un mare ocol în aşa

fel încât să cadă asupra madianiţilor dinspre partea estică a taberei. Fiind surprinşi, madianiţii au încercat s-o ia din nou la fugă, dar îndrăzneţii evrei au ucis mulţi din ei şi au luat prizonieri pe cei doi împăraţi, Zebah şi Ţalmuna. Probabil că restul madianiţilor au scăpat în grupe mici în deşert.

Judecători 8:13 13. Prin suişul lui Heres (în engl. "before the sun was up"). Pasajul acesta mai poate fi tradus şi "prin suişul lui Heres". Probabil că ultima redare este corectă, deoarece cuvântul ebraic folosit aici cheres nu este cuvântul care se obişnuieşte pentru "soare". În Biblie este folosit în nume de cetăţi. Sensul se pare să fie acela că Ghedeon s-a întors la Sucot dinadins pe un drum diferit de drumul pe care-l părăsise, cu scopul de a surprinde căpeteniile, ca ele să nu fugă.

Judecători 8:14 14. Le-a dat în scris. Ebraicul katab. În mod literal, "le-a scris". Un tânăr din cetatea Sucot pe care îl prinseseră din întâmplare i-a dat în scris lui Ghedeon numele căpeteniilor şi bătrânilor cetăţii. Deoarece aceia care i-au refuzat cu aroganţă ajutorul au fost conducătorii, fără îndoială că Ghedeon a dorit să facă deosebire între ei şi locuitorii cetăţii ,ca să nu pedepsească pe cei care nu erau răspunzători.

Faptul că un tânăr capturat la întâmplare a fost în stare să scrie, dovedeşte că, chiar în acea perioadă timpurie cunoştinţa scrisului era generală.

Căpetenii. Ebraicul sarim. Cuvântul este tradus "stăpânitor", "căpetenie", "şef" aproape tot atât de frecvent ca şi "prinţ". În acest pasaj probabil că el se referă la slujbaşii care se aflau în fruntea sfatului bătrânilor, conducătorii militari şi cei cu însărcinări civile.

Bătrânii. Căpetenii ale familiilor locale ale cetăţii, alcătuind un sfat sau corp conducător.

Judecători 8:16 16. A luat pe bătrânii. Acum Ghedeon a început să aducă la îndeplinire ameninţarea pe care a făcut-o înv. 7. Raportul nu spune precis cum a luat el pe bătrâni. Probabil că ei au capitulat spre a salva cetatea lor, pentru că victoria lui Ghedeon asupra madianiţilor trebuie să fi frânt voinţa lor de a rezista.

A pedepsit. Se pare că aceasta s-a făcut bătându-i cu toiege cu spini. Pedeapsa administrată bătrânilor avea să slujească drept lecţie efectivă pentru aceste căpetenii, ca să nu mai arate nepăsare arogantă faţă de semenii lor israeliţi.

Judecători 8:17 17. A dărâmat şi turnul. Se pare că oamenii din Penuel au rezistat, astfel că, la dărâmarea turnului, aşa cum ameninţase Ghedeon, el a găsit necesar să-i şi omoare. Ghedeon îi ameninţase numai să nimicească turnul. Probabil că a fost propria lor nebunie ceea ce i-a făcut pe aceşti oameni să aleagă să apere cetatea şi astfel să-şi piardă vieţile.

Aceste măsuri ferme din partea noului judecător al lui Israel, se poate să fi fost necesare spre a avertizape alte cetăţi israelite despre urmările probabile ale lipsei de patriotism. Pedeapsa de care s-a împărtăşit Sucotşi Penuel se poate că a slujit ca o barieră afectivă, cel puţin în parte, spre acţiune independentă din partea unorcetăţi israelite izolate, permiţând israeliţilor să prezinte un front mai unit în eventualitatea unei invazii viitoare.

Judecători 8:18 18. El a zis. Ghedeon n-a început să încheie socotelile cu cei doi împăraţi capturaţi până ce n-a prezentat pe aceşti oameni înaintea poporului din Sucot şi Penuel, care îşi bătuseră joc de iscusinţa lui Ghedeon de a birui marile forţe madianite. Scena descrisă aici probabil că n-a avut loc imediat după căderea cetăţii Penuel, ci câteva zile mai târziu, după ce Ghedeon se întorsese acasă, la Ofra. Aceasta este sugerată deprezenţa tânărului fiu al lui Ghedeon, Ieter (v.20). Fiind doar un băieţaş timid, tânărul cu greu ar fi putut participa la eroica expediţie.

Cum erau? Ebraicul 'ayepoh. Probabil mai bine tradus „unde" ca în Rut 2,19 şi Isaia 49,21. Septuagintaredă de asemenea „unde". Ghedeon cunoştea foarte bine că fraţii lui fuseseră omorâţi de aceşti împăraţi.

Întrebarea lui a fost un anunţ pentru aceşti împăraţi, că trebuie acum să plătească pentru faptele lor rele.

Pe care i-aţi ucis. Suntem lăsaţi în întuneric complet cu privire la împrejurările acestei lupte sau masacru. Se pare că mai mulţi fraţi de-ai lui Ghedeon au fost prinşi aproape de muntele Tabor şi omorâţi de aceşti doi împăraţi în timpul uneia din incursiunile lor anterioare în ţară. Aceasta este prima indicaţie că Ghedeon a reparat o nedreptate personală.

Judecători 8:19 19. Fiii mamei mele. Acesta a fost felul în care Ghedeon a spus că aceşti oameni erau fraţii lui buni. Pe vremea când oamenii aveau adesea mai multe soţii, era necesar a se face deosebire între fraţi buni şi fraţi vitregi. Natural că lui Ghedeon îi erau mai dragi fraţii lui buni decât fiii tatălui său de la o altă soţie.

Dacă i-aţi fi lăsat cu viaţă. Legea răzbunării sângelui cerea ca Ghedeon să omoare pe cei doi împăraţi (Numeri 35:17-19). O soartă mai puţin severă putea să fi fost partea lor pentru alte crime ale lor.

Judecători 8:20 20. Ucide-i. În vechime, a pieri de mâna unui tânăr sau a unei femei era socotit a fi o umilire degradantă (vezi cap.9:54).

Judecători 8:21 21. Scoală-te tu însuţi. Pronumele este accentuat. Dacă ei trebuie să moară, mai bine să moară de mânaunui erou, decât doar de mâna unui copil.

Cum e omul. Adică, un bărbat are puterea unui bărbat. De la un copil nu se poate aştepta să facă ceea ce necesită tăria unui bărbat. Natural că împăraţii mai degrabă ar fi vrut să fie omorâţi dintr-o singură lovitură decât să fie ciopârţiţi şi sfâşiaţi de un copil, care ar fi avut ca rezultat o moarte mai înceată şi mai dureroasă.

Lunişoarele. Ebraicul saharonim, „luni mici", sau „semilune". În Isaia 3,18 cuvântul acesta este tradus "obezi rotunde ca luna" (engl.) ("lunişoare în rom. n.n.). De gâtul cămilelor beduinilor mai atârnă încă ornamente semilunare. În cazul împăraţilor Zebah şi Ţarmuna, aceste podoabe probabil că au fost făcute din aur.

Judecători 8:22 22. Domneşte peste noi, tu... Din cauza măreţei biruinţe câştigate prin curajul şi perseverenţa neobosităa lui Ghedeon, bărbaţii din diferitele seminţii care au alcătuit oştirea sa, i-au propus lui Ghedeon să fie împăratul lor, succesiunea trecând de la tată la fiu. Mişcarea a fost o expresie a dorinţei crescânde a seminţiilor israelite de a se uni sub o monarhie, ca astfel să poată da mai uşor şi mai eficient ajutor mutual împotriva vrăjmaşului. De la vecinii de jur împrejurul lor, ei au putut să vadă valoarea efortului unit pe care-l poate avea un regat eficient. Dorinţa aceasta a continuat să crească tot mai puternic până ce seminţiile au reuşit să formeze monarhia pe timpul lui Saul.

Judecători 8:23 23. Domnul va domni. Ghedeon a refuzat oferta monarhiei ereditare. El a recunoscut că realizările sale se datorau numai puterii lui Dumnezeu care a lucrat în favoarea lui. El fusese chemat de Dumnezeu să îndeplinească o slujbă specială pentru naţiune, şi el a îndeplinit-o. Dumnezeu nu-l chemase să devină un monarh. El ştia că fiii lui nu aveau să fie în stare să conducă naţiunea, fără ca Dumnezeu să-i cheme în mod individual. Dar chemarea lui Dumnezeu nu se extinde în virtutea legăturilor de familie. Slăbiciunea conducerii ereditare constă în acest fapt. Adesea, urmaşul în linie directă, este o persoană cu totul nepotrivită pentru lucrare.

Nobleţea lui Ghedeon s-a dovedit în respingerea conducerii monarhice. Oferta aceasta trebuie să fi reprezentat o ispită pentru el. Adesea este nevoie de mai multă tărie pentru a rezista atracţiei puterii oferite, decât de a birui un vrăjmaş. Dar Ghedeon, în acest moment, a rămas credincios faţă de Dumnezeu, şi cuvintele sale, pe drept cuvânt, au încoronat faptele sale eroice.

Judecători 8:24

24. Ismaeliţi. Ismael şi Madian erau fraţi vitregi (Geneza 25,2). Adesea numele sunt schimbate reciprocîn Scriptură din cauza apropiatei lor înrudiri şi din cauză că amândoi locuiau în aceeaşi regiune, unde ei au încheiat căsătorii mixte şi s-au contopit (vezi Geneza 37,25.27.28).

Judecători 8:25 25. Le vom da cu plăcere. Atât de mare a fost uşurarea de a fi liberaţi de asuprirea madianită după şapte ani în care au fost prădaţi, şi atât de puternic a fost simţământul popular în favoarea lui Ghedeon, încât israeliţii au răspuns cu bucurie la cererea eliberatorului lor şi i-au predat partea cea mai de valoare a prăzii.

Judecători 8:26 26. Greutatea. Greutatea verigilor de aur s-a ridicat cam la 37 funzi, care astăzi ar fi echivalentul a circa 15.776 dolari. Geneza 24,22 arată că o singură verigă poate cântări până la o jumătate de siclu.

Lunişoare. Ebraicul saharonim (vezi cele despre v. 21).

Cerceii. Ebraicul netifot. Adică „stropi". Ei erau un fel de atârnători pentru urechi.

Judecători 8:27 27. Efod. Efodul era o haină pentru umeri fără mâneci a marelui preot de care erau ataşate cele două pietre de onix care cuprindeau numele celor 12 seminţii ale lui Israel (Exod 28,6-35; PP 351). Cuvântul mai era folosit şi pentru o haină simplă aşa cum purta Samuel când slujea la templu ca slugă (1 Samuel 2,18) şi pentru îmbrăcămintea lui David când a jucat înaintea chivotului (2 Samuel 6,14). După câte se pare, era o îmbrăcăminte purtată de mulţi preoţi (1 Samuel 22,18). Cel care se afla în posesia lui Abiatar, preotul lui David, a fost folosit spre a întreba pe Domnul (1 Samuel 23,6.9-12). Efodul lui Ghedeon şi placa de pe piept au fost făcute ca imitaţie a acelor purtate de marele preot (PP 556).

Curvie. S-ar părea că israeliţii au ajuns să privească acest efod ca obiect de închinare.

O cursă pentru Ghedeon. Autorul pare să sugereze că nenorocirile care au avut loc în familia lui Ghedeon după moartea sa, puteau fi atribuite incidentelor în legătură cu acest efod. Cineva se poate întreba despre motivele care au îndemnat pe Ghedeon să ridice această închinare rivală la Ofra. Centrul religios al israeliţilor era la Şilo, în seminţia lui Efraim, unde era aşezat cortul întâlnirii. Se poate că atitudinea arogantă aefraimiţilor (vezi cap. 8,1) a fost ceea ce a făcut ca Ghedeon să fie indignat faţă de ei în aşa măsură, încât să nu-i placă să meargă să se închine în teritoriul lor. Minunea făcută de înger aproape de căminul lui, înainte de chemarea lui la slujba de judecător, poate că l-a făcut să conchidă că Dumnezeu a lăsat să se înţeleagă ca să fie stabilit un nou loc de închinare şi că el trebuia să slujească acolo ca preot. El ceruse semne miraculoase, şi ele i-au fost date. În funcţia lui de judecător de mai târziu, poate că a simţit nevoia de a întreba pe Domnul, şi astfel, având în vedere aceste considerente, a făcut un efod imitaţie al celui din cortul întâlnirii. Păcatul lui a constat în aceea că a luat asupra sa prerogativele preoţiei aaronice, fără aprobare divină. Această abatere de ladreptate a pregătit calea pentru o mare apostazie, atât în familia lui apropiată cât şi printre bărbaţii seminţiei lui. Oamenii au fost abătuţi din drum chiar de către acela care mai înainte a nimicit idolatria lor. Fără îndoială că Ghedeon n-a intenţionat să se abată de la închinarea faţă de Dumnezeu, şi intenţiile lui au putut fi bune. Totuşi, aprecierea lui subiectivă, fără călăuzire divină, cu privire la nevoia unui nou centru religios, a deschis calea pentru dezastru. Pentru Ghedeon n-a existat nici o scuză să părăsească programul pe care Dumnezeu îl aprobase cu privire la închinarea şi serviciul divin. Dacă Ghedeon ar fi continuat să caute călăuzirea divină, aşa cum făcuse mai înainte, el ar fi cruţat familia şi poporul său de multă durere.

Istoria lui Ghedeon este o avertizare în sensul că se cere mai mult decât bune intenţii pentru a face ca ofaptă să fie lăudabilă şi dreaptă. Ba mai mult, cu cât mai însemnată este poziţia unui om, cu atât mai îndepărtată va fi influenţa exemplului lui rău; deci, cu atât mai mare va fi nevoia lui de a reglementa orice faptă a vieţii lui după modelul divin. Singura regulă de viaţă dreaptă este Legea lui Dumnezeu. În ciuda greşelii lui, Ghedeon este lăudat în Epistola către Evrei (cap. 11,32) pentru faptele lui de credinţă de mai înainte.

Judecători 8:30 30. Multe neveste. Acest harem este o dovadă despre bogăţia şi puterea lui Ghedeon. Poligamia a fost

adoptată în mare măsură numai de conducători sau de cei extrem de bogaţi. Descrierea familiei lui Ghedeon, aşa cum este relatată aici (v. 30,31) este făcută spre a procura fundalul pentru seriile de evenimente care urmează (cap. 9).

Judecători 8:31 31. Ţiitoarea. Cele ce urmează arată că ea poate să fi fost o canaanită. Faptul că această femeie a rămascu rudele ei la Sihem, în loc să vină la casa lui Ghedeon din Ofra, arată că acest caz era unul pe care arabii de mai înainte l-au numit o căsătorie "sadika" (prietenă). În prevederea unei astfel de căsătorii, femeia locuia cu familia ei, şi era vizitată de soţ din când în când. Copiii născuţi dintr-o astfel de căsătorie erau socotiţi ca membri ai familiei soţiei, şi locuiau totdeauna cu mama lor.

Căruia i-a pus numele. În mod literal, "el i-a pus numele lui". Construcţia ebraică folosită aici este întrebuinţată adesea când, în viaţa de mai târziu, se dau nume în plus sau porecle (2 Regi 17:34; Neemia 9:7; Daniel 1-7; 5:12). Din cauza aceasta, unii au crezut că numele de Abimelec, care înseamnă "tatăl unui împărat" a fost dat când Ghedeon a observat caracterul ambiţios şi îngâmfat al copilului. Numele mai poate însemna şi "tatăl meu este împărat". De aceea el poate că i-a fost dat de mamă, din vanitate, astfel că toţi aveau să-şi amintească faptul că tatăl băiatului a fost puternicul judecător Ghedeon. Abimelec s-a dovedit a fi un fiu nevrednic al lui Ghedeon, având curajul şi energia tatălui său, fără virtuţile acestuia.

Judecători 8:32 32. A murit. Ghedeon a murit în pace şi prosperitate, dar sămânţa cea rea pe care el a semănat-o a adusrod amar în generaţia care a urmat. Puţin înţeleg cât de îndepărtată este influenţa cuvintelor şi faptelor lor.

Ofra. Vezi cele despre 1 Samuel 13:17. Se consideră că probabil această Ofra urmează să fie identificată cu Ofra din 1 Samuel 13:17, şi dacă este aşa, poate cu modernul eţ-Tayibeh, cam la 4 mile nord-est de Betel. Localizarea aceasta o aşează sus în munţi dominând valea Iordanului.

Judecători 8:33 33. Baalii. Vezi cele despre cap. 2,13.17. Căi nesfinte de închinare curând au dus la închinarea la zei falşi.

Baal-Berit. În mod literal, "Domnul legământului". Aceeaşi zeitate este numită "zeul Berit", în mod literal, "zeul legământului" (cap. 9,46). Sihemul avea un templu dedicat acestei zeităţi (cap. 9,4). Nu este clar dacă numele de "domn al legământului" se referă la o zeitate despre care se credea că stăpâneşte asupra unei ligi de cetăţi canaanite, sau la un legământ între Baal şi închinătorii lui, sau la liga dintre locuitorii canaaniţi din Sihem şi israeliţii nou veniţi. O alianţă între două neamuri avea să fie, de obicei, cimentată printr-o închinare comună. În timpurile de mai târziu alianţele politico-religioase ca aceasta, adesea, au dus pe israeliţi la idolatrie. Israeliţilor le fusese interzis să încheie alianţe cu neamurile păgâne (cap. 2,2). Unul dintre primele simptome de apostazie printre ei a fost tendinţa de a înlătura barierele dintre ei şi vecinii lor păgâni. Se pare că acele concesii cerute pentru a face posibilă stabilirea legăturilor legământului, au fost adesea unilaterale; prea adesea Israel a fost cel care şi-a supus credinţa lui.

Judecători 8:34 34. Nu şi-au adus aminte. Uitarea a fost un defect comun al urmaşilor lui Dumnezeu. Siguranţa constă în aducerea aminte a felului cum a călăuzit şi cum a lucrat Dumnezeu în trecut, şi în continua dependenţă de acea conducere. Mulţumirea izvorăşte din aducere aminte şi cugetare, şi când oamenii nu cugetă la binecuvântările lui Dumnezeu asupra lor, ei Îl uită şi devin nerecunoscători. În felul acesta, nerecunoştinţa devine părintele necredinţei (vezi Rom 1:20,28).

Se cere efort continuu spre a-ţi aminti de Dumnezeu. Mintea omenească este în aşa fel alcătuită, încât ea nu reţine în memorie acele lucruri care nu sunt reamintite des. De aici şi nevoia unei constante reîmprospătări a istoriei sacre, prin studierea zilnică a Bibliei şi participarea la serviciile divine unde aceste chestiuni sunt reauzite. De aceea, şi nevoia de a revedea istoria curentă a bisericii şi reamintirea frecventă a importantelor intervenţii divine în experienţa personală.

După cum se întâmplă cu multe cuvinte ebraice, "a-şi aduce aminte" nu se referă numai la actul de a

reţine cu minte conştientă, ci cuprinde şi fapta a ceea ce cunoştinţa faptelor avea să o ceară. Astfel "a-ţi aduceaminte" de Dumnezeu înseamnă a-I aduce închinarea pe care El o cere. A-şi "aduce aminte" de Ghedeon aveasă însemne a da cinste urmaşilor lui, cât şi a lua seamă la sfatul lui şi a căuta să urmeze după modelul pe care el l-a lăsat pentru viitoarea jurisdicţie a domeniului lui Israel.

Greşala lui Ghedeon, care a presupus că aşezarea efodului său putea să păstreze credincioşia poporului faţă de Iehova, s-a descoperit acum în toată nebunia ei. După moartea lui, israeliţii nu s-au mai gândit nici la el, nici la Dumnezeul lui care l-a eliberat.

Judecători 8:35 35. N-au ţinut la casa. Propoziţia aceasta este un scurt rezumat al evenimentelor care urmează să fie narate în capitolul următor. Aceia care i-au oferit odată posibilitatea să fie rege peste ei, n-au dat dovadă de recunoştinţă faţă de descendenţii lui. Cât de vremelnică este popularitatea acestei lumi. Eroul de astăzi este mâine uitat.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ.

1-35 PP 553-556

1-3 PP 555

4,12 PP 553

18 PP 546

22,23 PP 555

24-27,31,33 PP 556

34,35 PP 556

Judecători 9:1 1. Sihem. Situat la 30 mile nord de Ierusalim, într-o îngustă vale fertilă. Probabil că el a fost sub jurisdicţia lui Ghedeon. El a fost cel puţin reşedinţa ţiitoarei lui Ghedeon şi a rudelor ei. De îndată ce Ghedeon a fost înmormântat, Abimelec s-a dus la Sihem să încerce a convinge rudele sale, care par să fi fost cetăţeni de seamă ai cetăţii, să-l ajute să obţină aceeaşi autoritate de conducere pe care o exercitase şi tatăl său.

Judecători 9:2 2. Locuitorilor din Sihem. Cuvântul ebraic tradus aici „bărbaţi” (în engl.) este pluralul de la ba’al care înseamnă „posesori” sau „cetăţeni”. Locuitorii erau de naţionalitate amestecată, unii fiind israeliţi, unii canaaniţi, şi alţii, ca Abimelec, poate că aveau şi sângele unora şi al altora. Ei locuiau unul lângă altul, amestecându-se într-o anumită măsură, totuşi împărtăşindu-se de o antipatie mutuală. Versetul 28 indică faptul că, în această cetate specială, canaaniţii predominau.

Este mai bine? Abimelec a socotit acest argument ca zdrobitor. Nu trebuie să conchidem că toţi cei 70 de fii ai lui Ghedeon au căutat să câştige pentru ei autoritatea de conducere a tatălui lor. Abimelec a prezentatcazul în lumina cea mai rea posibilă, mizând pe temerile şi prejudecăţile gloatei.

Os din oasele voastre. Se pare că Abimelec a apelat la grupa de canaaniţi a gloatei. Chiar dacă nu acesta a fost cazul, israeliţii din Sihem erau din seminţia lui Efraim, şi el cunoştea prea bine ambiţia lor de a fi seminţia conducătoare. Fără îndoială că ei erau deranjaţi de ideea ca Ghedeon, un bărbat din Manase, să fie bărbatul şef al întregii regiuni. De aceea ei aveau să fie gata oricând să prindă ocazia de a ridica pe fiul lui Ghedeon din Sihem la slujba tatălui lor.

Judecători 9:4

4. Casa lui Baal-Berit. În vechime templele au slujit ca depozite pentru fondurile civile şi personale, aşacum sunt băncile de astăzi. La aceasta se mai adăuga la fiecare templu propriul lui tezaur alcătuit din fondurileacumulate prin plata juruinţelor, penalităţilor şi darurilor. Sprijinul lui Abimelec pentru întreprinderea lui venea de la un templu al lui Baal. Ce ruşine, ca fiul unuia din acei care şi-au început cariera sa arătând zădărnicia închinării la Baal să-şi înceapă cariera sa cu un dar din templul lui Baal şi cu el să asasineze pe toţi fraţii lui! Acesta este rezultatul final al poligamiei, ambiţiei şi a lipsei de evlavie. În familiile poligame este iubire puţină şi multă gelozie.

Şaptezeci. Aceşti bani însumau un siclu pentru fiecare frate ucis, probabil cam 21 cenţi.

Oameni fără căpătâi şi neastâmpăraţi. În mod literal, „oameni goi (fără însemnătate) şi nesăbuiţi”. Multe revoluţii sângeroase au fost duse plătind astfel de urmaşi fără reputaţie şi nesăbuiţi.

Judecători 9:5 5. A ucis pe fraţii săi. Aceasta era calea obişnuită a uzurpatorilor spre a-şi asigura tronul lor; persoana care n-avea nici un drept nimicea pe toţi acei care aveau drept, în aşa fel ca să nu mai aibă nici un concurent. Despoţii au anticipat conspiraţiile, şi aşa au nimicit pe toţi fraţii şi rudele lor apropiate.

Pe aceeaşi piatră. Ca şi animalele de jertfă (1 Samuel 14:33-35). Abimelec a ucis pe fraţii lui poate pe aceeaşi stâncă pe care Ghedeon a clădit altarul lui.

Iotam. În mod literal, „Domnul este desăvârşit”. Faptul că Ghedeon a vrut să dea un astfel de nume celui de-al 70-lea fiu al lui arată că el a rămas un credincios loial Domnului, în ciuda efodului pe care l-a făcut.

Judecători 9:6 6. Casa lui Milo. Probabil că Milo era o localitate nu departe de Sihem. Nu este lămurit dacă cuvântul „casă” folosit aici, înseamnă familia sau locuitorii din Milo, sau, o clădire. Aici şi în v. 20 expresia pare să fie paralelă cu „oamenii din Sihem”. Deci ea se poate referi la oamenii clanului sau familiei din Milo. Pe de altă parte, ea ar putea foarte bine să însemneze o clădire. În v.46 se face referire la „turnul din Sihem” aşa fel încâtea poate fi egală cu „casa lui Milo”.

Stejarul (engl. „plain”). Ebraicul ‘llon. Cuvântul înseamnă un stejar sau terebint (vezi Judecători 6,11; Geneza 35,8). Probabil că pomul acesta din Sihem era acelaşi ca şi cel sub care Iacob a făcut ca familia lui să îngroape cerceii şi amuletele idolatre (Geneza 35,4) şi sub care Iosua a ridicat piatra lui ca mărturie (Iosua 24:26).

Stâlp (în Romani lipseşte). Acesta era unul din pietrele sacre folosite de obicei de evrei şi de canaaniţi în locurile lor de închinare (Geneza 28,18; Exod 24,4; Deuteronom 12,3). Abimelec a fost proclamat împărat în acelaşi loc unde Iosua ţinuse ultima adunare naţională spre a reînnoi legământul lui Israel cu Iehova (Iosua 24:1,25,26). Era obiceiul de a alege un împărat în vreun sanctuar sau loc sacru (1 Samuel 11,15).

Judecători 9:7 7. Vârful muntelui Garizim. Probabil că nu „vârful” muntelui, care este de 900 picioare deasupra cetăţii, ci o platformă pe care călătorii o numesc ieşitură din latura muntelui. Iotam, singurul fiu al lui Ghedeon care scăpase să fie omorât de Abimelec, aflase că oamenii din Sihem proclamau împărat pe Abimelec. Riscându-şi viaţa, s-a căţărat pe o stâncă mai ieşită deasupra oamenilor care erau adunaţi aproape de stejar. Câştigând atenţia mulţimii care tocmai făcuse împărat e Abimelec, Iotam a anunţat cu glas tare o solie către mulţime. Cuvântarea lui a avut două părţi. Parabola pune în contrast atitudinea lui Ghedeon şi a fiilor lui, cu cea a aventurierului Abimelec, şi prezice că soarta sihemiţilor, din cauza faptului că l-au ales pe Abimelec ca împărat, va fi un dezastru, în cele din urmă. Cuvântarea este una dintre capodoperele literaturii.

Judecători 9:8 8. Copacii au plecat. Alegorii de acest fel, în care lucrurile neînsufleţite vorbesc şi acţionează, erau plăcute celor din antichitate.

Să ungă un împărat. Iotam cunoştea prea bine dorinţa poporului de a avea un împărat, nu numai pentru

a fi asemenea celorlalte popoare din jurul lor, ci pentru că ei socoteau că frecventele lor necazuri din partea vrăjmaşilor se datorau unei nereguli în forma de conducere , în timp ce suferinţele lor se datorau apostaziei lor. Această cerere pentru un împărat a fost exprimată prima dată în oferta poporului de a face împărat pe Ghedeon. Dorinţa lor a continuat să crească tot mai mult, până ce a fost făcută această încercare nereuşită. În zilele lui Saul ea a devenit atât de puternică, încât profetul Samuel, sub îndrumarea lui Dumnezeu, a consimţitşi a condus alegerea unui împărat.

Măslin. În Palestina măslinul este cunoscut ca cel mai de valoare pom. În valea fertilă a Sihemului se mai află încă livezi întinse de astfel de pomi. Măslinul, smochinul şi viţa, cărora li s-a oferit împărăţia în mod succesiv, reprezintă bărbaţi ca Ghedeon pe care binele comunităţii îi interesa mai mult decât avansarea personală.

Judecători 9:9 9. Să-mi părăsesc eu? Ghedeon a refuzat să părăsească lucrarea legitimă de judecător pentru a-şi asumao poziţie ca aceea. Deşi ar fi fost capabil pentru ea, Dumnezeu nu-l chemase s-o îndeplinească. Răspunsul lui a fost: „Domnul va domni peste voi” (cap. 8,23). Asumarea conducerii împărăţiei ar fi fost tot atât de nepotrivită ca şi aceea a pomului care-şi părăseşte postul lui folositor, pentru a deveni împărat peste pomi.

Laude din partea lui Dumnezeu. Untdelemnul de măslin era folosit în slujba cortului întâlnirii, la aducerea de jertfe, daruri, la consacrarea într-o slujba dar şi ca element de dietă. Poate că, cuvântul ‘elohim folosit aici, ar trebui tradus „dumnezei”, cum ar fi potrivit, pentru că Iotam a adaptat parabola la starea idolatră a sihemiţilor (vezi şi v. 13).

Judecători 9:10 10. Smochinul. Ceilalţi fii ai lui Ghedeon, sau poate chiar unii din judecătorii de mai înainte. Aceştia puteau să fi avut aptitudini şi capacităţi pentru conducere cu mult peste acelea ale lui Abimelec. Se poate că fusese făcută vreo ofertă unuia sau mai multora dintre ei să devină împărat, dar ei refuzaseră.

Judecători 9:13 13. Vinul. Ebraicul tiroş, mustul strugurelui, fie proaspăt făcut sau fermentat.

Înveseleşte pe Dumnezeu. Sau „înveseleşte pe zei” (vezi cele despre v. 9), ca o adaptare a parabolei la obiceiurile binecunoscute ale sihemiţilor idolatri. Ei erau, probabil familiarizaţi cu frecventele jertfe de vin pentru zeităţile păgâne, care, se presupunea că iau într-adevăr parte la ele.

Pe de altă parte vinul mai era folosit şi la jertfele de băutură din serviciul templului (Exod 29:40; Numeri 15.7.10 etc.).

Să domnesc peste copaci. În mod literal, „a flutura mâna in semn de salut”. Acţiunea reprezintă un gestde autoritate. Toţi cei trei pomi care produc cele mai bogate binecuvântări pentru om, măslinul, smochinul şi viţa, au refuzat succesiv cinstea de a deveni împărat peste copaci. Motivul a fost la toţi acelaşi, pentru ce să părăsească slujba prin care ei aduceau cel mai de valoare serviciu spre a-şi asuma o slujbă care socoteau că nuera necesară?

Figura „a undui peste copaci” este o imagine potrivită a voinţei populare – nesigură şi afectată de orice vânt. O poziţie câştigată ca rezultat al favorii populare putea fi menţinută numai prin aplecarea faţă de orice adiere de vânt, sau în plus, prin pierderea adevăratei nobleţe, în efortul de a păstra poziţia prin forţa armelor. Cuvintele lui Iotam indică faptul că şi Ghedeon a înţeles natura nestatornică a israeliţilor. Nici un bărbat de adevărată valoare nu va părăsi o poziţie folositoare pentru a-şi asuma conducerea împărăţiei poporului ale cărui dorinţe şi ţinte se schimbau aşa de repede, ca vântul.

Judecători 9:14 14. Spinul Spinul, un arbust spinos, care creşte răzleţ şi care este obişnuit pe dealurile Palestinei. El a reprezentat antiteza copacilor de valoare care au refuzat oferta împărăţiei.

Judecători 9:15

15. În adevăr. Altfel spus, cu scop serios. Spinul recunoscând valoarea lui inferioară în comparaţie cu acelorlalţi copaci, a bănuit că oferta este făcută numai ca glumă, sau ca bătaie de joc.

Adăpostiţi-vă sub umbra mea. Aceasta mai poate fi tradus „găsiţi adăpost la umbra mea”. Neghiobul despin oferă cu toată seriozitatea o invitaţie absurdă. Ramurile cele joase nu oferă nici o umbră, şi sunt pline de spini. Aceasta este o ironie înţepătoare. Ea descrie absurditatea situaţiei în care se aflau sihemiţii. Abimelec, spunea Iotam poporului, nu poate procura pentru ei mai multă ocrotire decât poate spinul uscăţiv să procure umbră şi ocrotire pentru măslin şi smochin. Totul era făgăduit ,dar nimic împlinit.

Altfel. Spinul nu este numai nerăbdător să fie împărat, ci el pronunţă şi ameninţări răutăcioase şi periculoase – duplicatul acelor intimidări, fără îndoială, care fuseseră folosite de Abimelec pentru a convinge să nu fie retrase ofertele de sprijin pe care poporul din Sihem i-l dăduse lui.

Să iasă un foc. Tufişurile de spini erau în mod vădit cauza deselor incendii având în vedere că ele ardeau uşor şi focul se răspândea repede (Exod 22:6; comp. cu Psalmul 58:9; Isaia 9:18). Deşi Abimelec, întocmai ca spinul, nu avea putere sau pricepere să ajute, el avea mare putere să vatăme. Acei care au făcut împărat pe Abimelec erau într-o dilemă. Dacă rămâneau credincioşi faţă de el, acesta avea să-i ducă la ruină.

Pe scurt, morala întregii parabole este aceasta: oameni slabi, nevrednici, răi, vor fi totdeauna gata să-şi asume puterea, pentru ca, în cele din urmă, să aducă ruină asupra lor înşile şi asupra poporului nefericit pe care îl conduc.

Judecători 9:16 16. Cu toată curăţia aţi lucrat? Iotam începe aplicaţia parabolei. Fapta lor de a-l face împărat pe Abimelec – vor fi nevoiţi să recunoască – a fost adusă la îndeplinire în mod necugetat şi din mândrie.

Potrivit cu slujba. Arătând situaţia periculoasă în care s-au încurcat oamenii din Sihem, Iotam îi mustră server pentru ingratitudinea pe care au arătat-o faţă de Ghedeon finanţând incursiunea lui Abimelec asupra casei lui Ghedeon, în cursul căreia Abimelec masacrase 69 din fraţii lui vitregi. Aceasta a fost răsplata pe care au dat-o locuitorii din Sihem familiei aceluia care-şi riscase viaţa pentru a-i elibera pe locuitorii Palestinei de hoardele madianite. Favoruri mari sunt răsplătite adesea rău, mai ales de către posterioritate.

Judecători 9:18 18. I-aţi ucis fiii. Pentru că ei au finanţat pe Abimelec în fapta lui cea rea, Iotam îi socoteşte pe oameniidin Sihem împreună răspunzători pentru uciderea fraţilor lui.

Roabă. Adică, o concubină sclavă. Termenul este intenţionat dispreţuitor. Capitolul 9:1 arată că, probabil, concubina lui Ghedeon a fost o femeie liberă, poate dintr-o familie cu influenţă.

Judecători 9:19 19. V-aţi purtat cu toată curăţia. Cuvintele sunt ironice. Dacă purtarea voastră este dreaptă şi justă, eu vă doresc să vă bucuraţi de ea. Fie ca împăratul-spin al vostru să vă aducă pace şi prosperitate, dacă aţi lucrat cu bună credinţă.

Judecători 9:20 20. Dacă nu. Ascultătorii lui Iotam ştiau că nu acţionaseră cu bună credinţă şi acest blestem trebuie să fi fost ca un dangăt de condamnare la moarte.

Să iasă un foc. Blestemul lui Iotam a fost că Abimelec şi oamenii din Sihem aveau să piară prin nimicirereciprocă. Adesea, unitatea oamenilor răi se transformă repede în vrăjmăşie şi exterminare reciprocă. Blestemul acesta s-a împlinit exact aşa după cum se raportează în restul capitolului (vezi v. 56,57).

Judecători 9:21 21. Beer. Care înseamnă „izvor”. Existau multe localităţi care purtau acest nume. Aceasta face imposibilă identificarea exacta a localităţii. Probabil că Iotam avea să fie în siguranţă oriunde în teritoriile lui Iuda sau Beniamin, şi probabil că a fugit în unul din aceste teritorii.

Judecători 9:22 22. Peste Israel. Adică, peste toţi israeliţii care voiau să accepte autoritatea lui. Probabil că era vorba mai ales de cei din regiunea Sihemului.

Judecători 9:23 23. Dumnezeu a trimis. Adică, Dumnezeu nu s-a amestecat în urmările naturale ale blestemului celui rău. Ceea ce Dumnezeu îngăduie adesea este prezentat ca şi cum ar purta semnătura Sa. Acei care nu aleg să slujească lui Dumnezeu, prin aceasta se expun stăpânirii lui Satana.

Duh rău. Aceasta poate să însemne o stare de spirit sau atitudine rea. Cuvântul „duh” este folosit adesea spre a descrie atitudinea sau dispoziţia (vezi Numeri 14:24).

Necredincioşi. Bărbaţii din Sihem au început acum să trateze pe Abimelec aşa cum ei îl ajutaseră pe el să trateze pe fiii lui Ghedeon. Era de aşteptat că acei care au fost necredincioşi faţă de Ghedeon aveau să fie necredincioşi şi faţă de Abimelec. Raportul nu arată cauza imediată a rupturii dintre Abimelec şi oamenii din Sihem. Poate că ei au aflat prea curând că el era un despot cu mână de fier care nu a ezitat să profite de ei după ce fusese făcut împărat.

Judecători 9:24 24. Care-l ajutaseră. În mod literal, „i-au întărit mâinile”.

Judecători 9:25 25. Au pus la pândă. Probabil că Abimelec şi-a stabilit reşedinţa sa la Ofra, după ce nimicise aici pe fraţii lui. Bărbaţii din Sihem, în nemulţumirea lor, au stat la pândă în speranţa de a-l prinde pe Abimelec atuncicând avea să fie însoţit de oameni puţini. În timp ce aşteptau ca victima lor să apară, oamenii nemiloşi care stăteau la pândă, au început să jefuiască pe trecători şi caravanele care treceau pe alături. În curând, regiunea a fost într-o stare de nesiguranţă care aducea pagubă prestigiului şi popularităţii lui Abimelec.

Vârfurile munţilor. Probabil aproape de Sihem. Cetatea aceasta se afla pe cele două artere principale decălătorie prin munţii lui Efraim. Toate drumurile puteau fi uşor dominate de pe înălţimile celor doi munţi: Ebal şi Garizim. Această parte a Palestinei totdeauna a fost o vizuină favorită a hoţilor de drumul mare.

Judecători 9:26 26. Gaal. Numele lui înseamnă „scârboşenie”.

Fraţii săi. Este vădit că nucleul celor ce au urmat pe Gaal a fost format din fraţi sau rude.

Au trecut. Aceasta poate sugera că, mai înainte, Gaal locuise dincolo de Iordan.

Judecători 9:27 27. Veselească. Ebraicul hilulim, din rădăcina halal „a lăuda”. În Levitic 19,24, hilulim este tradus „sprelaudă”. Sărbătoarea culesului viilor în Palestina, era cea mai veselă din tot anul. La canaaniţi ea era însoţită, de obicei, de ospăţ cu orgie, băutură şi veselie zgomotoasă. Acesta este felul de cules descris aici. Cu o astfel de ocazie nemulţumirea latentă faţă de stăpânirea lui Abimelec cu siguranţă că avea să iasă la iveală. Sub influenţa vinului şi a veseliei ei au devenit îndrăzneţi şi îndeajuns de nesăbuiţi spre a insulta pe Abimelec şi a vorbi pe faţă împotriva lui. Chiar în templul unde complotaseră cu Abimelec şi luaseră tezaurul lui spre a finanţa prima lui incursiune ticăloasă, ei îl blestemau acum şi au pus la cale nimicirea lui.

Judecători 9:28 28. Cine este Abimelec? În mod vădit, insultător, ca şi „Cine este David? şi Cine este fiul lui Isai?” din 1 Samuel 25:10.

Cine este Sihem? Probabil tot o reflecţie cu privire la cetate pentru a recunoaşte pe unul ca Abimelec săstăpânească peste locuitorii lui. A aparţinut Sihemului în mod natural şi tradiţional lui Abimelec?

Zebul, îngrijitorul lui. „Noi nu suntem stăpâniţi nici măcar de Abimelec”, spunea el de fapt, „ci doar de Zebul, îngrijitorul lui, care nu-i bun de nimic” După cât s-ar părea, Zebul fusese pus de Abimelec ca guvernator sau prefect al cetăţii (vezi v. 30). Gaal pregătea calea spre a uzurpa poziţia şi autoritatea lui Zebul.

Bărbaţii lui Hamor. Cu mult mai bine să faceţi ca şi conducător al vostru, un canaanit pur sânge, descendent al vechiului nostru prinţ băştinaş Hamor, stăpânul ereditar al Sihemului (vezi Geneza 33,19; Iosua24,32).

Judecători 9:29 29. Oh, dacă aş fi... (engl „Would to God”). Ebraicul mi, în mod literal, „Cine”, o exclamare idiomatică, care înseamnă: „o, dacă aş putea avea!” În realitate, cuvântul „God” nu este în textul ebraic. Traducerea KJV redă propoziţia într-o engleză idiomatică. Un alt exemplu de traducere idiomatică ce introduce numele lui Dumnezeu se află în expresia din NT „God forbid” (Romani 3,31 etc.). Textul original conţine simplu, „să nu se întâmple”.

În ceea ce priveşte metodele lui Gaal, compară cu metoda similară folosită de Absalom pentru a submina poziţia lui David (2 Samuel 15,4). Declaraţia este îndreptată împotriva lui Zebul. Gaad conchide că, dacă el ar fi guvernatorul cetăţii în locul lui Zebul, ar termina repede cu Abimelec.

Zicea. În Septuaginta este scris: „aş spune”. În conformitate cu contextul, probabil că aceasta este redarea corectă. În ebraică cele două forme sunt foarte asemănătoare, şi este posibil ca un copist să fi confundat pe una cu cealaltă. Versetul 31 sugerează că Zebul a trimis vorba în taină lui Abimelec informându-l cu privire la cele ce aveau loc. Dacă Gaal îl provocase în mod public pe Abimelec să se întâlnească, nu mai era nevoie de o misiune secretă. Dacă este reţinută traducerea „zicea”, ea poate fi interpretată ca însemnând că Gaal a vorbit lui Abimelec într-un dialog oratoric imaginar şi însufleţit. Dacă esteaşa, atunci aplauzele sihemiţilor au încurajat pe oratorul încălzit de vin în aşa măsură încât el s-a întors ca şi când s-ar fi adresat lui Abimelec, zicând cu îngâmfare, „Strânge-ţi oştirea şi ieşi”.

Judecători 9:30 30. Cârmuitorul cetăţii. Vezi cele despre v. 28

A auzit ce zicea. Trădătorii sunt adesea trădaţi la rândul lor, de către cei din propriile lor rânduri. Blestemarea unui împărat este dusă de către o pasăre a cerului (Eclesiastul 10,20). Lăudăroşenia lui Gaal cel beat a ajuns la urechile lui Zebul, care s-a mâniat din cauza aceasta, pentru că el a aflat că, ruina lui proprie avea să fie legată de aceea a lui Abimelec. Istorisirea aceasta, deşi simplă, este spusă într-un mod interesant, făcându-ne în stare să urmărim în mod clar desfăşurarea progresivă a conspiraţiei în care trădarea secretă, lăudăroşenia şi gelozia, conlucrează spre a aduce moarte pentru cetate.

Judecători 9:31 31. Pe ascuns. Ebraicul betormah. Acesta poate fi tradus fie „în taină", fie „în Tormah". Dacă acesta din urmă e corect, Abimelec locuia într-o cetate numită Tormah. Versetul 41 declară că el locuia la Arumah. Numai dacă cele două nume nu descriu aceeaşi cetate, prima traducere, "în taină", este fără îndoială corectă. Zebul a acţionat pe ascuns. El nu era destul de puternic spre a se ocupa de Gaal, astfel că el nu i s-a opus pe faţă. Dacă Gaal ar fi fost mai înţelept el ar fi putut să se ocupe mult mai subtil cu Zebul.

Judecători 9:35 35. La intrarea porţii. În timpul perioadei judecătorilor, poarta cetăţii era locul obişnuit unde autorităţile se întâlneau cu poporul. În această dimineaţă deosebită Zebul a venit la poartă pentru că se aşteptala tulburare. A venit şi Gaal, pentru că el avea de gând să supravegheze desfăşurarea evenimentelor din cetate, ca să poată împinge lucrurile spre propriile lui interese.

Judecători 9:36 36. Iată un popor care se pogoară. În timpul nopţii, forţele lui Abimelec veniseră atât de aproape de cetate cât au putut, fără ca să dea naştere la alarmare. Dimineaţa devreme, după ce porţile cetăţii au fost deschise şi mulţi oameni ieşiseră dintre zidurile acesteia la ogoarele lor, soldaţii lui Abimelec au început să înainteze către cetate. Gal, care veghea la poartă, i-a descoperit imediat şi, emoţionat, a informat cu glas tare

pe Zebul. Ne putem imagina pe acesta din urmă cum, pentru a câştiga timp pentru Abimelec, iese încet să privească, pentru ca apoi să răspundă cu viclenie şi în bătaie de joc, "Tu te agiţi degeaba! Aceasta nu este decât umbra aruncată de munţii Ebal şi Garizim". Se pare că Zebul l-a tratat ca şi când ar mai suferi încă din seara precedentă.

Judecători 9:37 37. Înălţimile ţării. În mod literal "mijlocul ţării". Probabil că acesta era numele unui deal, numit aşa pentru că se afla la jumătatea drumului dintre Iordan şi Mare.

Şi o ceată. Din toate punctele care supravegheau drumurile cetăţii au înaintat cete ale soldaţilor lui Abimelec, spre consternarea lui Gaal şi surprinderea cetăţenilor.

Stejarului (engl. "the plain"). Traducerea preferată este "stejar" (vezi cele despre v.6).

Ghicitorilor (engl. "of Meonenim"). Probabil mai corect tradus "a ghicitorilor", decât ca nume propriu. Acest stejar sacru probabil că a fost reşedinţa unei familii sau secte de ghicitori.

Judecători 9:38 38. Unde îţi este acum gura? "Gura" este folosită aici metaforic, pentru "lăudăroşenie". Ea este o mustrare pentru îndrăzneala şi obrăznicia de mai înainte a lui Gaal. Deşi se pare că Zebul încă nu este în situaţia de a se opune pe faţă lui Gaal, de teamă pentru siguranţa lui personală, totuşi prin dojenile lui în faţa celor prezenţi el îndeamnă pe Gaal să împlinească lucrul cu care se lăudase (v. 28) ieşind să lupte cu forţele luiAbimelec. Oamenii insolenţi şi îngâmfaţi adesea sunt făcuţi să-şi schimbe repede atitudinea într-un timp scurt şi să se teamă de cei pe care mai înainte i-au insultat.

Judecători 9:40 40. Au căzut morţi. (engl. "overthrown and wounded"). Mai bine "au căzut ucişi". Abimelec a câştigat,fără multă greutate, o victorie deplină. Este vădit că, acei care au urmat pe Gaal au suferit pierderi grele. Suntem lăsaţi în nesiguranţă în ceea ce priveşte motivul pentru care Zebul n-a închis porţile cetăţii pentru a tăia retragerea lui Gaal. Poate că Gaal a lăsat o gardă de bărbaţi puternici spre a păzi poarta, pentru ca el şi oamenii lui să poată găsi siguranţă înăuntrul zidurilor, dacă aveau să fie biruiţi.

Judecători 9:41 41. S-a oprit la Aruma. Adică, Abimelec s-a întors acum la Aruma acesta fiind căminul lui. El n-a încercat să atace Sihemul. Zidurile lui erau îndeajuns de puternice astfel că el a hotărât să-l ia printr-o strategie. De aceea, el s-a întors la casa lui din Aruma, ca şi când, învingându-l pe Gaal, el nu avea să forţeze cearta cu sihemiţii. Retrăgându-şi forţele, el a reuşit să-i adoarmă pe sihemiţi cu un neînţelept simţământ de siguranţă.

A izgonit pe Gaal. Nepriceperea lui Gaal de a se opune lui Abimelec l-a costat grupul lui de aderenţi din Sihem. Nici unul nu mai avea încredere în el, şi, poate, sperând că Abimelec avea să se liniştească dacă Gaal va fi izgonit, oamenii din Sihem au trecut de partea lui Zebul. Lui Gaal şi celor câţiva oameni care rămăseseră cu el, li s-a cerut să părăsească cetatea, ceea ce au şi făcut.

Judecători 9:43 43. Şi i-a bătut. După ce mulţi din bărbaţii cetăţii au ieşit la lucru în câmp, oamenii lui Abimelec i-au atacat şi i-au nimicit fără milă. Este greu de înţeles cum locuitorii din Sihem au crezut prosteşte că Abimelec avea să fie mulţumit cu alungarea lui Gaal şi nu va continua victoria lui iniţială, printr-un atac asupra cetăţii.

Judecători 9:44 44. Intrarea porţii. De data aceasta, strategia lui Abimelec a fost mai bună. De îndată ce a început atacul, el a condus una din cetele oamenilor lui la poarta cetăţii şi a ocupat-o. Prin această periculoasă ieşire el a fost în măsură să oprească pe sihemiţii din afara cetăţii să ajungă iarăşi înăuntru, sau pe cei dinlăuntru să iasă să scape pe concetăţenii lor. Nu se neagă curajul lui Abimelec.

Judecători 9:45

45. A luat-o. Locuitorii Sihemului s-au luptat aprig. Abimelec a avut nevoie de întreaga zi pentru a lărgi capul de pod de la poartă şi, în cele din urmă, să devasteze cetatea. El n-a lăsat pe nimeni sa scape. Se presupune că toată populaţia a pierit de sabie sau foc.

A presărat sare peste ea. Mânia lui Abimelec n-a fost astâmpărată până ce nu a fost dărâmată toată cetatea, edificiile şi zidurile. Apoi Abimelec a presărat sare peste ruine ca acţiune simbolică, pentru a exprima dorinţa ca ea să rămână aridă şi pentru totdeauna nelocuită (vezi Deuteronom 29:23; Psalmul 107:34). Ar fi fost greu să se pună suficientă sare acolo pentru a strica ţinutul, cel puţin pe o suprafaţă apreciabilă. Este greua se înţelege ce înseamnă textul. Acţiuni similare au fost raportate despre Asirieni, Atila şi Carol al IV-lea al Franţei. Sihem a fost iarăşi o cetate prosperă pe vremea lui Solomon (1 Regi 12,1). Împrejurimile lui au fost prea fertile şi aşezarea lui la o cruce de drumuri prea avantajoasă spre a rămâne nelocuită timp îndelungat.

Judecători 9:46 46. Turnul Sihemului. Acesta poate fi "casa lui Milo" (vezi cele despre v.6).

Cetăţuia. Ebraicul şeriah. O pivniţă subterană sau săpătură (vezi 1 Samuel 13:6, ASY unde este tradus "adăpost"). În acest caz "cetăţuia" era în legătură cu un templu.

Dumnezeului Berit. Nu este clar dacă acest templu al zeului Berit era acelaşi cu cel al lui Baal-Berit amintit mai înainte în capitolul (v. 4). Presupunerea este că ele erau identice.

În antichitate, templele erau privite ca locuri de azil. Aceasta era valabil atât la evrei (1 Regi 2,28-34), cât şi la păgâni (1 Macabei 5,43). Literatura clasică greacă abundă în ilustrări de oameni care fug la temple pentru azil politic. Locuitorii din vecinătate puteau să-i alunge din cetatea lor întărită, iar ei au ales să se ducă în templu şi să pledeze pentru îndurare. Dacă Abimelec n-ar fi fost fără milă, probabil că el ar fi putut să respecte acest obicei vechi şi să cruţe poporul . Totuşi, se pare că îndurarea era cu totul străină de natura Samuel

Judecători 9:48 48. Muntele Ţalmon. Un deal necunoscut din apropiere. Ţalmon înseamnă "umbros", nume pe care dealul l-a primit, de la pădurile dese care acopereau versanţii lui.

Judecători 9:49 49. I-au dat foc. Este vădit că cetăţuia nu a fost destinată pentru apărare. Aceasta era o pivniţă zidită înteritoriul templului în care refugiaţii intraseră, aşteptând ca Abimelec să respecte dreptul lor de azil de acolo. Căldura cea mare în curând a făcut să ia foc căptuşeala de lemn, si rezultatul a fost că toţi cei din încăperea cea adâncă au pierit, în total cam 1.000 de bărbaţi şi femei.

Profeţia lui Iotam a fost împlinită întru totul. Din împăratul-spin a ieşit un foc şi a nimicit pe oamenii din Sihem (v.20). Probabil că pe mulţi din popor nu-i privea câtuşi de puţin cearta sau punerea ca împărat a lui Abimelec. Poate că ei nu se amestecaseră cu nici una dintre părţi. Totuşi, în decursul veacurilor oamenii cuspirit turbulent au făcut ca alţii să piară împreună cu ei. Milioane de oameni nevinovaţi mai pier încă în războaie crude, duse de câţiva oameni răi.

Judecători 9:50 50. Tebeţ. Actualmente există o cetate numită Tubâş cam la 10 mile nord-est de Sihem. Mulţi cred că aceasta este cetatea amintită aici, dar identitatea este îndoielnică. După cât s-ar părea, Tebeţul a urmat Sihemul în răzvrătirea împotriva stăpânirii lui Abimelec.

Judecători 9:51 51. Acoperişul turnului. În Palestina au fost găsite turnuri de felul acesta, cu ziduri de piatră groase până la 14 picioare. Existau coridoare sau etaje în interiorul turnului cu o platformă deasupra, de pe care să-l apere. În această citadelă formidabilă s-au refugiat cetăţenii din Tebeţ după ce Abimelec străpunsese zidurile cetăţii. Amintirea frecventă a turnurilor reflectă starea de instabilitate a ţării.

Judecători 9:52

52. S-a apropiat de uşă. Abimelec a atacat turnul cu furia si curajul care îi erau caracteristice. Când apărătorii au rezistat atacurilor lui furioase, Abimelec a încercat să pună foc uşii din lemn. Dacă ar fi reuşit să ardă uşa, oamenii lui ar fi putut lua cu asalt turnul.

Judecători 9:53 53. O femeie. Chiar şi femeile ajutau la apărare. În timp ce bărbaţii aveau să folosească arcuri şi săgeţi, femeile puteau să rostogolească pietre grele asupra celor care se aventurau până aproape de temelia turnului.

Piatră de râşniţă. În mod literal, "piatră de învârtire", adică, jumătatea superioară a pietrei de râşnit, care se învârtea în timpul râşnitului spre deosebire de piatra inferioară, care rămânea nemişcată. Faptul că femeia aceasta a avut o piatră de râşniţă sugerează că turnul a putut avea în depozit cereale şi unelte pentru măcinat făină, ca măsură preventivă in cazul unui asediu.

Şi i-a sfărâmat ţeasta capului. O veche expresie englezească asupra însemnătăţii căreia au avut loc multe controverse. Textul ebraic spune: „i-a sfărâmat ţeasta". Cuvântul pentru „ţeastă" este aici gulgoleth, de la care vine numele de Golgota, locul unde a fost răstignit Isus. Chiar dacă Abimelec purta un scut greu, un astfel de obiect căzând de la o înălţime de 30 sau 40 picioare i-ar fi sfărâmat cu siguranţă ţeasta.

Judecători 9:54 54. Tânărul care-i purta armele. Conducătorii militari aveau de obicei un aghiotant sau scutier ca semn al importanţei cât şi ca purtător al greului scut şi ale suliţelor stăpânului când lupta nu era în desfăşurare. (veziJudecători 7,10; 1 Samuel 14,6; 31,4).

Ca să nu se zică de mine. Oroarea de a fi ucis de o femeie nu era limitată la evrei (vezi cap. 4,9; 5,24-27). Acelaşi simţământ este exprimat şi în literatura greacă şi romană. Probabil că Abimelec, având o aşarană de moarte, s-a mai temut şi ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor lui, care l-ar fi tratat cu insultă şi tortură.Cu toată osteneala lui de a-şi sfârşi viaţa prin alte mijloace, Abimelec tot n-a scăpat de oroarea de a fi ucis de o femeie (vezi 2 Samuel 11,21).

În clipele morţii lui, Abimelec a putut lua în considerare ceea ce gândesc oamenii despre viaţa lui, pentru că, aceasta este baza de pe care oamenii judecă, în cele din urmă, pe un om. Chiar în această zi problemele cu privire la care oamenii sunt cei mai sensibili adesea, nu sunt lucrurile de bază ale vieţii, cele care interesează cu adevărat. Aceia care în viaţă se consultă numai cu mândria şi ambiţia lor, vor muri cum autrăit, îngrijindu-se mai mult ca reputaţia lor să fie păstrată pe pământ, decât ca sufletele lor să fie salvate de la nimicire.

L-a străpuns. Primul bărbat care a cerut să exercite dreptul de împărat asupra lui Israel, şi primul împărat adevărat al lui Israel, Saul, a cerut să moară în acelaşi fel (vezi 1 Samuel 31:3,4).

Judecători 9:55 55. Fiecare acasă. De obicei, moartea unui conducător era de ajuns pentru a împrăştia şi risipi o oştire din vechime (vezi 1 Samuel 17,51).

Judecători 9:56 56. Astfel a făcut Dumnezeu. Aceste cuvinte redau morala întregului raport. Scriitorul acestei cărţi a avut un simţământ adânc că Dumnezeu controlează evenimentele istoriei, pedepsind atât crimele individuale cât şi pe cele naţionale. Ucigaşul fiilor lui Ghedeon "pe o piatră" este ucis de o piatră sfărâmându-i capul, în timp ce sihemiţii cei nelegiuiţi, care au folosit banii templului pentru a plăti asasini ai oamenilor buni, au murit arşi chiar în templul din care ei au ajutat la săvârşirea faptei. Blestemul lui Iotam se împlinise întru totul.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ.

1-6 PP 556,557.

Judecători 10:1 1. După Abimelec. Versetul nu oferă nici un indiciu care să arate dacă a existat un interval (de timp)

între moartea lui Abimelec şi slujba de judecător a lui Tola.

Să izbăvească. Cuvintele acestea sugerează că, oricât a fost de rea stăpânirea lui Abimelec, totuşi, el a făcut ceva să apere pe Israel împotriva vrăjmaşilor din afară, sau cel puţin să-i ţină în frâu.

Tola. Tola şi tatăl său, Pua, erau din seminţia lui Isahar şi purtau numele a doi fii ai lui Isahar (Geneza 46,13; Numeri 26,23). Pe vremea lui David familia lui Tola era însemnată pentru că a dat oameni de valoare (1 Cronici 7:1,2). Se pare că Tola a fost singurul judecător provenit din această seminţie.

În muntele lui Efraim. Seminţia lui Isahar locuia, de obicei, la nord de muntele Efraim, dincolo de câmpia Esdraelon. Evident că o parte din seminţie se aşezase în teritoriul care, în mod obişnuit era privit ca aparţinând lui Manase şi Efraim.

Judecători 10:2 2. A fost judecător în Israel. În afară de faptul că el a fost judecător în Israel timp de 23 de ani, nimic nu mai este relatat cu privire la guvernarea lui Tola. Este vădit că n-au fost bătălii mai însemnate cu vrăjmaşi invadatori în timpul perioadei puterii lui. A guverna bine o naţiune în timp de pace nu este mai puţin vrednic de laudă decât a duce războaie şi a învinge pe vrăjmaşi, dar, cât de bine a slujit Tola ca judecător în Israel, acest lucru nu este spus. Că el s-a temut de Domnul este arătat prin declaraţia "După moartea lui Abimelec, guvernarea judecătorilor care s-au temut de Domnul a slujit pentru un timp să înfrâneze idolatria" (PP 557).

Judecători 10:3 3. Iair. În Num 32:41 este făcută menţiunea despre un contemporan al lui Moise, care a luat unele cetăţi în Galaad şi s-a aşezat acolo. Putem presupune că Iair amintit aici în Judecători, a fost din aceeaşi seminţie.

Galaaditul. Galaad era numele dat teritoriului de la răsărit de Iordan, care se afla între capătul de sud alMării Ghenezaret şi capătul nordic al Mării Moarte.

A fost judecător în Israel. Aceste cuvinte n-au fost aplicate niciodată lui Abimelec cel crud. Despre el s-a spus doar că "stăpânise" peste Israel. Guvernarea lui Iair trebuie să fi fost educativă şi binefăcătoare ca şi aceea a celorlalţi judecători.

Judecători 10:4 4. Treizeci de fii. Aceasta dovedeşte aproape sigur că el a fost un poligam, ca Ghedeon.

Treizeci de mânji de măgari. În vremurile de dinainte de timpul lui Solomon, când israeliţii nu aveau proprii lor cai, a avea măgari era un semn al bogăţiei şi implicit al onorii şi demnităţii. Probabil că faptul acesta este raportat pentru a arăta bogatele binecuvântări ale unui om care avea 30 de fii, care, cu toţii s-au bucurat de cinstea şi distincţia de a călări ca şefi sau guvernatori.

Cetăţile lui Iair. În mod literal, "satele corturi ale lui Iair". Numele a fost dat regiunii pe timpul lui Moise, când Iair cel de pe atunci luase un număr de sate de la Og, împăratului Basanului (Numeri 32:41; Deuteronom 3:14). Între timp mai apăruseră sau fuseseră luate şi alte cetăţi; astfel că, pe vremea când era Iairjudecător în Israel el a putut să dea câte una fiecăruia din cei 30 de fii ai lui, care slujeau ca şi conducători ai acestor cetăţi.

Galaad. În mod literal, "tare" sau "aspru". El şi-a primit numele de la caracteristica crestelor muntoase. Galaadul este împărţit în două de râul Iaboc (Deuteronom 3:12; Iosua 12:2,5). Jumătatea sudică a fost cucerită de Israel de la Sihon, împăratul Amorit. (Iosua 12:2). Seminţia lui Gad s-a aşezat în partea sudică, iarjumătatea nordică a căzut lui Manase. În câte un loc termenul de Galaad este folosit în Biblie cu mare elasticitate, indicând întregul ţinut de la est de Iordan întinzându-se în nord, până la Dan (Deuteronom 34:1).

Judecători 10:6 6. Au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului. Trecuseră mulţi ani de când Ghedeon a oprit întinsa apostazie şi a sfărâmat asuprirea madianită. Acum poporul din nou s-a întors în mare măsură spre idolatrie.

Sunt enumerate şapte zeităţi păgâne ca fiind noile obiecte de cult. Acestea erau zeităţile neamurilor care se învecinau cu Israel din toate părţile. Numărul şi răspândirea descoperă faptul că erau mulţi care se întorceau la idolatrie.

Baal şi Astartee. Vezi cele despre cap. 2,11.13.

Dumnezeii Siriei. Siria (sau Aram) a fost ţara care se întindea de la Fenicia la Eufrat. Cea mai cunoscută cetate din regiune era Damasc. Zeii principali ai acelei regiuni erau Hadad, Baal, Mot şi Anat. Vechiul Testament aminteşte un zeu numit Rimmon (2 Regi 5:18).

Dumnezeii Sidomului. Adică, ai Feniciei, fiind amintită numai cetatea cea mai importantă. Zeii Fenicienilor erau cei ai Canaanului şi Siriei.

Dumnezeii Moabului. Piatra Moabită şi cartea Regilor (1 Regi 11,33 etc.) arată că această zeitate a fost zeul Chemoş.

Dumnezeii fiilor lui Amon. Unul dintre zeii Amoniţi a fost Moloh (1 Regi 11,7.33; Levitic 18,21).

Dumnezeii Filistenilor. Au fost zei canaaniţi preluaţi de filisteni, dintre care cei mai de seamă au fost Dragon şi Baal-Zebub.

Judecători 10:7 7. Fiii lui Amon. În vremea aceasta, probabil că cea mai gravă ameninţare pentru Israel a fost dinspre răsărit, unde Amoniţii erau un popor de păstori din deşertul răsăritean. Şi filistenii deveniseră puternici şi asupreau pe israeliţii din Iuda şi Dan. Samson a devenit acolo centrul opoziţiei faţă de dominaţia filisteană (cap. 13,1-5).

Judecători 10:9 9. Au trecut Iordanul. Încurajaţi de biruinţele lor asupra seminţiilor lui Galaad, Amoniţii au trecut Iordanul şi au început să facă raiduri în toată Palestina centrală unde locuiau seminţiile lui Iuda, Beniamin şi Efraim.

Judecători 10:10 10. Au strigat către Domnul. Cel puţin aceasta este vrednic de lăudat, dar admiterea de către ei a faptului că păcătuiseră şi strigătul lor după ajutor totuşi nu au fost acceptate, pentru că nu erau însoţite de adevărata pocăinţă. Totuşi, Domnul recunoaşte cea mai slabă înclinaţie a păcătosului spre Dumnezeu, şi cautăsă-l călăuzească pe păcătos spre adevărata reformă.

Judecători 10:11 11. Domnul a zis. Nu este arătat aici cum a vorbit Domnul către israeliţi, dar aceasta s-a făcut prin mijlocirea unui profet (PP 557). Sarcina soliei profetului era să aducă aminte poporului abătut nerecunoştinţa lui. În ciuda multor eliberări minunate pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei, tot nu învăţaseră că idolatria este o nebunie.

De Amoriţi. Vezi Iosua 10:5-27.

De Fiii lui Amon. Vezi cele despre Geneza 19,38.

De Filisteni. Vezi cele despre cap.3:31.

Judecători 10:12 12. Sidoniţii, Vezi pp.67-71.

Amalec. Era aliatul lui Moab (cap.3:12,13) şi al lui Madian (cap.6:3).

Maon. Nu există un raport despre eliberarea de aceste neamuri, tot aşa după cum raportul este scurt cu

privire la eliberarea de mai înainte de amoniţi, filisteni şi sidoniţi, amintiţi mai înainte. Poate că ei au fost aceiaşi cu maoniţii din 2 Cronici 26:7 şi maoniţii din 2 Cronici 20:1, RSV, şi 1 Cronici 4:41, RSV. Dacă este aşa, ei au locuit în regiunea de la sud de Marea Moartă. Scurtimea informaţiilor cu privire la unele din aceste evenimente arată că, in cartea Judecătorilor nu se redă istoria completă a vremii, ci că ea relatează episoade ale perioadei, ilustrative şi tipice ale comportamentului israeliţilor şi ale eforturilor lui Dumnezeu de a-i ajuta.

Judecători 10:13 13. Nu vă voi mai izbăvi. Această ameninţare trebuie înţeleasă în mod condiţional (Ieremia 18:7,8), aşadupă cum arată evenimentele care urmează.

Judecători 10:14 14. Ei să vă izbăvească. Această ironie trebuie să fi tăiat adânc, pentru că idolii spre a căror slujire se întorsese Israel erau zeităţile acelor naţiuni care îi asupreau pe ei. Dumnezeu vorbeşte aici cu o durere ca aceea a unui tată care stă să convingă pe un copil nepăsător, pe care nimic altceva decât o mustrare şi certare aspră îl vor mai face să cugete serios. Deşi Dumnezeu de data aceasta n-a recunoscut pe Israel, El nu l-a părăsit cu totul. El le-a trimis judecăţi tot mai severe şi mai însemnate. Din nou trebuie amintit că ameninţareacu lepădarea de aici a naţiunii lui Israel este numai în măsura în care ei nu împlineau misiunea lor divină. Uşa mântuirii personale pentru israeliţi individuali a continuat să fie deschisă. În timpul anilor de apostazie întunecată a continuat să fie o rămăşiţă care a refuzat să se închine la Baal.

Judecători 10:15 15. Ce-Ţi va plăcea. În nenorocirea lor, israeliţii ş-iau recunoscut greşeala şi au cerut Domnului să-i pedepsească cum va crede El de cuviinţă; numai să-i izbăvească de vrăjmaşii lor. Ca şi David, în vremea de mai târziu, ei au preferat să cadă în mâinile Domnului, pentru că îndurarea Lui era mare; dar cât despre cruzimea oamenilor, ei se săturaseră de ea.

Judecători 10:16 16. Au scos dumnezeii străini. Solemna mustrare accentuată a Domnului, însă amabil prezentată de către profet avusese efectul dorit. Poporul s-a întors de la căile lui şi a adus roade care arătau că pocăinţa lui era adevărată.

S-a îndurat. În mod literal, "S-a scurtat". Astăzi am spune „El a devenit dornic". Adică, El nu putea să mai suporte suferinţa lui Israel. Îndurarea Lui pentru Israel şi indignarea Lui împotriva asupritorilor lui, puse la un loc, L-au făcut să acţioneze El urma să nu mai stea departe de ei. Ori de câte ori, prin rugăciune şi pocăinţă sinceră, oamenii cheamă pe Dumnezeul lor îndurător, El, ca un tată iubitor, ascultă rugăciunea lor.

Oamenii nu dau pe faţă întotdeauna acest atribut al lui Dumnezeu în legăturile lor unii cu alţii chiar dacă mărturisesc că merg pe urmele lui Hristos. Ei continuă să nutrească mânie când alţii caută împăcare! Dacă Dumnezeu a fost mişcat de milă faţă de răzvrătitul Israel, cum pot ei rămâne neînduioşaţi de rugăminţileacelora care au aceleaşi patimi ca şi ei?! Invidia este o altă caracteristică mult prea frecventă, a multor creştinicare par pioşi. Dumnezeu, cel fără de păcat, care este infinit mult mai rău tratat, iartă, şi continuă să ierte, în timp ce acei care mărturisesc a fi copii ai lui Dumnezeu nutresc adesea rea voinţă şi ranchiună timp de ani de zile. Oamenii ar trebui să cântărească în mod solemn cererea din rugăciunea Domnului, "Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Matei 6:12).

Judecători 10:17 17. S-au strâns. În mod literal, "au fost chemaţi laolaltă", "au fost adunaţi".

Au tăbărât în Galaad. În timpul ultimilor 18 ani, amoniţii veniseră în fiecare sezon de cules, în teritoriul israelit ca să ia recoltele şi să stoarcă tributul. Fără îndoială că ei aşteptau din nou supunere umilă aşa cum ei au cerut de la popor în fiecare din anii de mai înainte.

S-au strâns. Prin acelaşi mijloc prin car a fost adusă lui Israel mustrarea divină (v. 11-14), probabil că ei au primit cuvânt din partea lui Dumnezeu că El acceptase pocăinţa lor. În orice caz, ei adunaseră acum destul curaj pentru a plănui rezistenţă.

Miţpa. În mod literal, "punct de strajă". În general cuvântul indică un turn de veghe sau punct de observare pe ziduri înalte. Probabil că cetatea este identică cu "Miţpe în Galaad" (cap. 11,29). Ea poate să fie aceeaşi Miţpa unde s-au despărţit Iacob şi Laban (Geneza 31,25.49). Unii vor identifica pe Miţpe în Galaad şiRamat (Iosua 13:26) cu Ramot în Galaad (Iosua 20,8; 1 Regi 4,13; 22,3.6). Ea era situată în teritoriul lui Gadşi era o cetate tare şi de mare importanţă.

Judecători 10:18 18. Cine este omul? Căpeteniile seminţiilor de la răsărit de Iordan au acţionat de comun acord să adunepe israeliţii înarmaţi, spre a se opune Amoniţilor, dar după ce s-au adunat, ei şi-au dat seama că aveau nevoie de un conducător care să fie priceput la luptă, curajos în bătălie şi suficient de diplomat ca să unească diferitele contingente într-o puternică forţă de luptă. În acele zile, rezultatul războaielor depindea, în general, de repeziciunea unei bătălii, şi căpeteniile au recunoscut că trebuie să aleagă cu multă grijă. În alte cazuri de criză, l-a ales Dumnezeu pe conducător, dar de data aceasta probabil că El n-a indicat o alegere, astfel că poporul a fost obligat să folosească cea mai bună judecată sfinţită a lor şi să aleagă pe unul din numărul lor. Dumnezeu a onorat alegerea lor prin aşezarea Duhului Său asupra lui (cap. 11,29). Caracterul lui poate că n-afost cel mai bun, dar având în vedere că Dumnezeu alege să lucreze prin unelte omeneşti, El este depinde în ceea ce priveşte alegerea Lui de oamenii, dacă sunt disponibili sau nu. Chiar şi astăzi Dumnezeu continuă să facă lucrarea Sa prin canale omeneşti nedesăvârşite. Dacă faptul acesta ar fi mai bine înţeles, ar fi mai puţină criticare a acelora pe care Dumnezeu i-a chemat la slujire.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ.

1-16 PP 557,558

7-10 PP 557

10-16 5T 640

11-14 PP 557

16 Ed 263; PP 558.

Judecători 11:1 1. Iefta. În mod literal, „el va deschide”. Unii cred că Numele poate să fie o prescurtare de la Iftah-El (Iosua 19,14.27), care înseamnă „Domnul va deschide”.

Curvă. Mama lui nu avea situaţia unei soţii inferioare sau a unei concubine. Ea era pur şi simplu o prostituată şi, din cauza aceasta, s-ar părea că tatăl a luat copilul în căminul lui şi l-a crescut acolo, aceasta însemnând dorinţa lui de a-l trata ca pe un fiu legitim.

Galaad născuse pe Iefta. Aici Galaad e folosit pentru o persoană. Oriunde în altă parte, unde se întâlneşte Numele în această istorisire, cu excepţia din versetul 2, el se referă la regiunea Galaadului. Manase avusese un nepot Numit Galaad, care a dat Numele său acestei regiuni (Numeri 26,29.30; Iosua 17,1; 1 Cronici 7,14-17). Dar este foarte improbabil că el a fost tatăl lui Iefta. Dacă ar fi fost el, evenimentele raportate aici cu privire la Iefta ar trebui să fie printre primele în cartea Judecătorilor. Este greu a se extinde patru generaţii peste perioada de la suirea din Egipt până la acest punct din perioada Judecătorilor. Probabil că tatăl lui Iefta a fost un alt bărbat din seminţia lui Manase, care a purtat faimosul nume al seminţiei. De asemenea, mai trebuie notat că naraţiunea se întoarce cu un număr de ani pentru a explica fundalul familiei lui Iefta.

Judecători 11:2 2. Nevasta lui Galaad. Aceasta era soţia lui legitimă, de la care a avut după aceea un număr de fii.

Au izgonit pe Iefta. După ce fiii legitimi au crescut mari, şi poate după moartea tatălui, ei l-au izgonit pe Iefta de acasă, refuzând să-i îngăduie vreo parte de moştenire, chiar dacă tatăl, aducându-l pe Iefta în cămin, pare să-şi fi arătând intenţia de a-l privi pe copil ca fiu. Atitudinea acestor fraţi probabil că era în

armonie cu legile familiei si cu tradiţiile vremii, care puteau să-şi fi găsit temei în dreapta interpretare a legii lui Moise (Deuteronom 23,2.3).

Alte femei. În mod literal „altă femeie”. Aceasta poate să însemne fie pur şi simplu o femeie care nu erasoţia legală, fie avea sensul că ea era de altă rasă.

Judecători 11:3 3. Tob. O cetate cu numele de Iş-Tob („Tob” RSV) era inclusă pe lista unor mici state arameice de la răsărit de Iordan de la care amonitii au tocmit trupe mercenare în războaiele lor cu David (2 Samuel 10,6-8)

Oameni fără căpătâi. În mod literal, „oameni goi”, adică indivizi săraci fără proprietate, slujbă sau instruire prin care să câştige existenţa, în afară de priceperea lor de luptă. Aceasta nu înseamnă in mod necesar că erau oameni fără calităţi morale, ci mai degrabă erau oameni fără succes, nemulţumiţi şi nevoiaşi.

Făceau plimbări cu el. Adică, făceau împreună incursiuni. Ei erau războinici la întâmplare într-un sens, câştigându-şi cele pentru trai tocmindu-se ca mercenar, cercetaşi sau străjeri. Ca şi David mai târziu (1 Samuel 22,1.2; 25,1-35), ei primeau daruri pentru ocrotirea de tâlhari a oamenilor bogaţi sau pentru respingerea micilor incursiuni de invadatori ai deşertului. Din acest fel de activitate, Iefta a câştigat o mare reputaţie de bravură, pricepere şi iniţiativă. Epistola către Evrei (11,32) îl aminteşte ca pe un bărbat al credinţei

Judecători 11:4 4. După câtva timp. Anii au trecut până ce incursiunile amonite in teritoriul lui Israel au dus la locul unde naratorul lăsase naraţiunea (cap. 10,18) spre a trasa fundalul lui Iefta.

Judecători 11:5 5. Bătrânii. Aceştia erau căpeteniile familiilor şi triburilor.

S-au dus să caute. Bătrânii căutaseră pe cineva care să-i conducă împotriva amoniţilor, dar nici unul dintre locuitorii Galaadului nu avea iscusinţa sau reputaţia de a câştiga încrederea bătrânilor seminţiilor pentrusarcina riscantă care-i confrunta. Ei cu toţii auziseră de isprăvile de vitejie ale lui Iefta si ale grupei lui de războinici, şi astfel alegerea unui conducător a căzut asupra lui.

Judecători 11:6 6. Căpetenie. Ebraicul guşin, de la rădăcina guaşah „a decide”, „a judeca”. Probabil că el a fost la început chemat să fie conducător în război. Ei erau gata să-i acorde puteri dictatoriale pe durata războiului. Înacest sens ei au apelat la el ca mercenar.

Judecători 11:7 7. M-aţi izgonit. Iefta nu fusese izgonit Numai din casa lui, ci evident că şi din seminţia ţi ţinutul lui, pentru că drepturile tribale şi de moştenire se considerau împreună. De aceea, izgonirea de acasă făcea din omun exilat, un peregrin fără nici un ajutor din partea oamenilor tribali care sa-l ocrotească pe el şi lucrurile ce-i aparţin.

Este vădit că bătrânii lui Israel sprijiniseră pe fraţii lui Iefta, că ei au izgonit de acasă pe Iefta, pentru căel îi învinuieşte ca fiind mai înainte însufleţiţi de ură împotriva lui şi părtaşi la expulzarea lui. El mai socotea căei l-au tratat cu nedreptate, poate nu atât in violarea literei legii, ci că ei au violat dorinţele tatălui lui. Adesea pretextul dreptului legal este o simplă acoperire a celor mai revoltătoare greşeli şi mai grave păgubiri.

Judecători 11:8 8. Ne întoarcem. Nu este sigur dacă răspunsul bătrânilor se referă la prima sau la ultima parte a declaraţiei lui Iefta. Amândouă ar avea înţeles potrivit. În primul caz ei ar fi spus, de fapt, „Da, recunoaştem că nu te-am tratat după dreptate şi din cauza aceasta noi dorim acum să îndreptăm şi să reparăm vechea greşeală”. În al doilea caz, „Întocmai aşa, dar pentru că ne aflăm în mare strâmtorare noi apelăm la tine după ajutor spre a ocroti ţara ta natală.

Fii căpetenia noastră. Ca adaos la oferta de mai înainte de a fi conducător militar (v. 6), ei oferă acum lui Iefta conducerea tuturor familiilor din Galaad atât în timp de pace cât şi în timp de război.

Judecători 11:9 9. Voi fi eu oare căpetenia voastră? Probabil că patriotismul lui Iefta nu a fost întru totul dezinteresat. Dar, în lumina experienţei lui anterioare de expulzare din seminţia lui şi pierderea părţii lui din bunurile tatălui lui, el a căutat să se asigure oarecum că făgăduinţa va fi împlinită. El a dorit să fie sigur că nu va fi nici o înţelegere greşită. A fost prudent din partea lui să încheie acum afacerea lui pentru viitor, deoarece avea de a face cu oameni faţă de care avea motive de neîncredere.

Cu toate că se poate să fi fost un element de auto-cerere în pretenţiile lui Iefta, precauţia lui de a încheia afacerea clar înainte de a trece la ofertă ar trebui să fie astăzi mai des enunţată. Creştinii dau dovadă de înţelepciune când fac ca înţelegerile, convenţiile lor, să fie clare şi explicite, în aşa fel încât să nu poată fi nici o posibilitate de îndoială sau învinuire reciprocă după aceea. Domnul este un Dumnezeu al ordinii şi clarităţii, nu al ambiguităţii.

Judecători 11:10 10. Domnul să ne audă. În mod literal, „Domnul să fie auzitorul între noi”, să ia act de convenţia noastră şi să vegheze între noi când ne vom pierde din vedere unul pe altul, pentru ca să ne ţinem cuvântul (Geneza 31,49). Acum, bătrânii Îl cheamă pe Domnul, faţă de care ei şi-au reînnoit de curând supunerea lor, să fie martor la acordul lor faţă de condiţiile lui Iefta.

Judecători 11:11 11. L-a aşezat căpetenie. Făgăduinţa bătrânilor a fost confirmată de popor, care l-a instalat cu solemnitate pe Iefta căpetenie civilă şi militară a seminţiilor de la răsărit la Iordan.

Toate cuvintele pe care le rostise. Textul acesta nu este întru totul clar. El poate să însemne că Iefta a luat un jurământ specificând condiţiile conducerii lui; sau că el a spus poporului, într-o adunare religioasă, calea pe care ei trebuiau să o urmeze pentru a-i înfrânge pe vrăjmaşii lor sau că el n-a vrut să lanseze o campanie împotriva amonitilor, fără să ceară sfat de la Domnul.

La Miţpa. Locul unde se adunaseră seminţiile spre a se pregăti să reziste înaintării Amonite (cap. 10,17).

Judecători 11:12 12. Iefta a trimes soli. Înainte de a se angaja în luptă adevărată cu amoniţii, Iefta s-a anunţat pe sine ca noul conducător al galaadiţilor, trimeţând solii împăratului vrăjmaşilor invadatori. El vorbit în numele lui Israel, ca prinţ recunoscut. În această solie, el lansează un protest formal împotriva invaziei Amonite.

Ce ai? Adică, „ce avem noi de a face unul cu altul?” Ce motiv ai să invadezi ţara noastră? Cu toate că Iefta era un bărbat viteaz, el nu avea plăcere de război, ci a preferat să-l evite prin negocieri de pace. El a vrutsă aducă disputa pe baza dreptăţii. Dacă amoniţii puteau să-l convingă că Israel le făcuse rău, el era gata să le restituie drepturile lor. Dacă nu, el era gata să susţină cauza lui Israel, chiar dacă aceasta însemna război.

Judecători 11:13 13. Pentru că Israel. Împăratul lui Amon a enunţat pricina certei lui foarte lămurit. El a pretins că tot ţinutul Galaadului dintre Amon şi Abor aparţinea în realitate amoniţilor şi a cerut supunerea lor ca singura condiţie de pace. Aceasta nu corespundea cu faptele. israeliţilor le fusese interzis să lupte împotriva moabiţilor şi amoniţilor (Deuteronom 2,9.19), aşa că ei au înconjurat Moabul; şi tot aşa evitând şi teritoriul lui Amon, care se întindea de-a lungul deşertului, ei au trecut Arnonul în teritoriul lui Sihon, împăratul amariţilor. Este adevărat, că Sihon smulsese mai înainte acest teritoriu de la Moab şi Amon (Numeri 21,21-30; Iosua 13,25), dar aceasta era o chestiune cu care israeliţii nu aveau nimic de-a face. Când ei au ocupat ţara, ea aparţinea altcuiva.

De la Amon până la Iabor. Valea adâncă şi stâncoasă a Amonului a format hotarul sudic al lui Israel, despărţind seminţia lui Ruben de Moab. Acesta este cam la 50 de mile da la Amon până la nord de râul Iabor.

Ţinutul deluros şi necultivat al acestei regiuni fusese dat seminţiilor lui Ruben şi Gad, pentru că era potrivit pentru păşunat. Această fâşie de teritoriu dintre Iordan şi deşert era cam de 20 de mile lăţime.

Judecători 11:14 14. A trimes iarăşi soli. Este spre meritul lui Iefta şi mărturiseşte despre dispoziţia lui paşnică că el încă a mai încercat să termine această controversă prin negociere şi astfel să evite vărsare de sânge zadarnică.

Judecători 11:15 15. Israel nu a pus mâna. Iefta a respins afirmaţia împăratului lui Amon. El a arătat că amoniţii şi moabiţii, care se pare că erau uniţi cu ei în pretenţiile lor împotriva lui Israel, nu aveau o pretenţie legală asupra teritoriului dintre Amon şi Iabor. Pentru a dovedi punctul lui de vedere, el a descris în amănunt ceea ceavusese loc când israeliţii au preluat acel ţinut. Ei luaseră ţinutul de la Sihon, împăratul amariţilor, şi ei nu erau dispuşi să discute cine fusese mai întâi stăpânul.

Ţara Moabului. Pe parcursul refuzului său, Iefta i-a grupat pe moabiţi si amoniţi la un loc, ca şi când arfi fost un singur popor. În vers. 24, Chemoş, care era zeul moabiţilor, este numit zeul împăratului lui Amon. Ţinând seama de aceasta, se crede că, la acea dată, împăratul lui Amon câştigase stăpânire asupra Moabului, fie prin forţa armelor, fie prin intercăsătorie, astfel că un singur împărat stăpânea peste ambele ţări. Zeitatea naţională a lui Amon era Milcom sau Maloh (vezi cele despre Levitic 18,21).

Judecători 11:16 16. A ajuns la Cadeş. Aceasta a fost regiunea în care s–au aşezat israeliţii în timpul celor 40 de ani de călătorie prin pustie (vezi Numeri 20,1; comp. cu Numeri 33,37.38; Deuteronom 1,46; 2,14). Locul acesta, numit uneori Cadeş-Barnea, n-a fost încă hotărât identificat, dar se pare că a fost undeva aproape de Ain Quedeis, în Negheb, cam la 50 de mile de sud de Beer-Şeba.

Judecători 11:17 17. Împăratul Edomului. Vezi Numeri 20,14-22; PP, p. 22-32.

Împăratul Moabului. Moise nu raportează acest incident, ci afirmă că israeliţii n-au intrat în teritoriul Moabului (Deuteronom 2:9). În Deuteronom 2,29 este o sugestie că Moab se poate să fi refuzat trecerea întocmai cum făcuse şi Edomul.

Judecători 11:19 19. Împăratul amoniţilor. Vezi Numeri 21,21-24; Deuteronom 2,24-36. Teritoriul lui Sihon era de la Arnon spre nord până la Iaboc şi de la Iordan spre răsărit până la teritoriul Amonit (vezi Judecători 11,22). Hesbonul, capitala sa, şi teritoriile înconjurătoare au aparţinut odinioară moabiţilor (Numeri 21,26). Mai târziu, Hesbonul este amintit de către scriitorii Bibliei în relaţie cu Moab şi Amon (Isaia 15,4; 16,8.9; Ieremia 48,2.34.45; 49,3). [Hesbonul, capitala, era o cetate de munte la 16 mile nord-est de capătul superior al Mării Moarte.]

La locul spre care mergem. Planul original a fost ca Israel să se aşeze cu toţii la apus de Iordan (vezi Deuteronom 2,29), dar ostilitatea lui Sihon i-a forţat pe israeliţi să-l înfrângă, pentru ca ei să poată obţine acces la Iordan spre a trece în Canaan. După ce forţele lui Sihon fuseseră înfrânte şi teritoriul lui era în mâinileisraelite, seminţiile lui Ruben şi Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au făcut o cerere specială lui Moise să li se îngăduie să se aşeze acolo (Numeri 32,1-33).

Judecători 11:20 20. Iahaţ. Probabil că cetatea aceasta era situată imediat la nord de râul Amon, pe care israeliţii se pregăteau să-l treacă spre a invada ţinutul lui Sihon. Secole mai târziu, Piatra Moabita aminteşte Iahaţ ca pe ocetate israelită.

Judecători 11:22 22. Tot ţinutul. Adică, toate hotarele lor, întregul lor teritoriu. Acesta era teritoriul pe care-l reclama acum Amon.

Judecători 11:23 23. A izgonit pe Amoniţi. Ţinutul pe care israeliţii l-au luat de la amoniţi a devenit al lor, indiferent de cine fusese stăpânul lui mai înainte. Ei nu se luptaseră împotriva amoniţilor şi nu luaseră ţinutul lor (Numeri 21,24, Deuteronom 2,37).

Tu să le stăpâneşti ţara? După legea primitivă a naţiunilor, teritoriul acesta era în mod lămurit al lui Israel. Pentru ce consideră amoniţii că ei au drept asupra lui? Întrebarea lui Iefta este o surpriză indignată.

Judecători 11:24 24. Dumnezeul tău Chemoş. Milcom era zeul naţional al amoniţilor (1 Regi 11,5.33), nu Chemoş. Chemoş era zeul moabiţilor. Folosirea lui „Chemoş” aici este explicată prin faptul că, pe acea vreme, împăratul lui Amon se poate să fi stăpânit atât peste Moab, cât şi peste Amon. Cele două neamuri erau înrudite şi ca sânge, şi ca instituţii (vezi Geneza 19,37.38; Judecători 3,12.13). Menţionarea lui Chemoş era înmod deosebit potrivită prin aceea că teritoriul în chestiune aparţinuse altădată moabiţilor, dar Chemoş nu fusese în stare să-l salveze de invadarea amoniţilor. În inscripţia de pe Piatra Moabită, Meşa, împăratul lui Moab (2 Regi 3,4.5), atribuie toate victoriile moabite bunăvoinţei lui Chemoş, şi toate înfrângerile, mâniei lui.

Iefta arată că, dacă Amon refuză să recunoască drepturile lui Israel asupra teritoriului lui, el subminează, în acelaşi timp, în principiu, propriul drept asupra ţării pe care o locuieşte.

Iefta încerca să aranjeze pacea prin diplomaţie. El nu a avut intenţia, în aceste împrejurări, să pretindă stăpânire universală pentru Dumnezeul lui Israel. Desigur, este posibil, pe de altă parte, ca, având în vedere căIefta a crescut în exil printre un popor păgân, el să nu fi înţeles pe deplin că Iehova era Dumnezeul întregului pământ.

Judecători 11:25 25. Balac. Vezi Numeri 22,1 la 24,25. Cu toate că Israel a preluat teritoriul lui Sihon, care mai înainte aparţinuse Moabului, s-ar părea că împăratul Moabului din acea vreme n-a pretins ca este al lui acest teritoriu de curând câştigat al lui Israel. El se luptase cu Israel mai degrabă din ură decât pentru faptul că a pretins ţarape care Israel o luase de la amoniţi (Iosua 24,9). De aceea, cum se poate face o reclamaţie validă sute de ani mai târziu? Foarte probabil că Împăratul moabit recunoscuse în mod lămurit dreptul de cucerire. Dacă ţara fusese în mod legitim a lui, pentru ce nu o reclamase cu mult mai înainte? Aceasta a fost un argument eficace spre a sprijini dreptatea cauzei lui Israel.

Judecători 11:26 26. Trei sute de ani. Despre cronologia acestei perioade a Judecătorilor, vezi pag. 128.

Judecători 11:27 27. Să fie astăzi judecător. Iefta încheie argumentarea lui cu un apel către Dumnezeu ca să aprobe dreptatea cauzei lui. Era o deosebire între concepţia evreilor despre Dumnezeul lor şi aceea a păgânilor despre ai lor. Evreii credeau ca Dumnezeul lor era drept şi moral. În recunoaşterea caracterului moral care erarecunoscut in Dumnezeul lor, se află unul dintre punctele de superioritate a credinţei lor faţă de aceea a vecinilor lor păgâni. Iefta afirmă că, dacă amoniţii doresc să decidă cauza prin forţa armelor, el este gata să seîncreadă în Dumnezeu spre a decide în mod just a cărui cauză este dreaptă, şi apoi să dea acelei părţi biruinţa.

Versetele scot în evidenţă diplomaţia sinceră, cinstită, fermă, şi totuşi împăciuitoare a lui Iefta. El susţinea drepturile lui Israel pe trei temeiuri: (1) dreptul cuceririi directe, nu de la amoniţi, ci de la amoriţi (vers. 15-20); (2) hotărârea lui Dumnezeu (vers. 21-24) pe care el o susţinea în mod diplomatic, sugerând că nici măcar zeitatea lor nu contestase biruinţa asupra lui Sihon; (3) posesiunea nediscutată a ţării pentru o lungă perioadă (vers 25, 26). Apoi el încheie cu un apel către Dumnezeu să aprobe dreptatea cauzei lui.

Judecători 11:28 28. N-a ascultat. După câte se pare, împăratul lui Amon nu s-a deranjat nici măcar să răspundă la argumentele lui Iefta. El s-a îngrijit numai de argumentul săbiei.

Judecători 11:29

29. Duhul Domnului. Prezenţa Duhului Sfânt este aceea care face ca slujirea lui Dumnezeu să fie eficace. Se poate să fie multă activitate, multă nelinişte, agitaţie, dar dacă munca nu este sfinţită de prezenţa şiputerea Duhului, puţin bine durabil va fi adus la îndeplinire.

A străbătut. Iefta a făcut pe rând ocolul Galaadului şi a întregului teritoriu al lui Manase, recrutând trupe în plus. El a cutreierat ţara de la un capăt la altul spre a aprinde flacăra războiului şi spre a încuraja populaţia să reziste invadatorilor amoniţi. Capitolul 12,2 lasă să se înţeleagă că şi seminţiile ebraice de la apusde Iordan au fost invitate să ia parte la război.

Judecători 11:30 30. Iefta a făcut o juruinţă. Raportul despre juruinţa lui Iefta ne confruntă cu unul dintre acele pasaje dificile ale Scripturii, unde raportul este prea scurt pentru a permite concluzii hotărâte cu privire la ceea ce s-aîntâmplat. După o interpretare, Iefta a jertfit-o într-adevăr pe fiica sa ca ardere de tot şi, făcând aşa, s-a aşezatpe sine intr-o lumină rea. Având în vedere faptul că Dumnezeu i-a dat succes în conformitate cu juruinţa, o astfel de faptă din partea sa apare deosebit de odioasă şi extrem de greu de înţeles. A doua părere, care susţine că Iefta şi-a devotat fiica pentru o viaţă celibatară, îl despovărează de vina de a o aduce ca jertfă (vezi cele despre vers. 39).

Aici, ca şi oriunde în altă parte, datoria noastră este să stabilim ceea ce zice Biblia şi să evităm încercarea de a face ca afirmaţiile ei să se armonizeze cu concepţiile noastre despre povestire. Noi trebuie să luăm Biblia aşa cum stă scris în ea şi să fim mulţumiţi să lăsăm ca chestiunea să se termine aici. Desigur că, oriunde este posibil, trebuie să dăm unui om beneficiul îndoielii şi să nu-l judecăm fără cauză cuvenită.

O juruinţă. Literatura vechilor naţiuni arată că adesea cei din vechime făceau juruinţe zeităţilor lor. Practica era obişnuită şi la evrei (vezi Geneza 28,20; 1 Samuel 1,11; 2 Samuel 15,8).

Juruinţa lui Iefta a fost făcută sub presiunea circumstanţelor, când se găsea în pragul celei mai periculoase împrejurări. Din nefericire, astfel de juruinţe ca acestea au fost făcute în vreme de pericol sau criză, când constrângerea emoţională a contribuit la pericolul de a face o făgăduinţă necugetată.

Judecători 11:31 31. Oricine va ieşi. Pe cine să aştepte Iefta să iasă pe porţile casei lui, să-l salute când se întoarce de la victorie dacă nu pe soţia lui sau pe fiica lui sau poate pe un sclav? Unii au încercat să arate că putea fi vorba de un animal, din acelea care adesea se puteau găsi în casa celor din vechime. Dar termenul ebraic pe care îl foloseşte („înaintea mea”) pare să pledeze împotriva acestei păreri. Termenul acesta este de cele mai multe orifolosit în legătura cu oameni (vezi Geneza 18:2; Exod 18,7; 2 Regi 1,6 etc.). S-a făcut şi observaţia că n-ar fi fost o juruinţă extraordinară jertfirea unui miel sau unui bou pentru o victorie atât de minunată. Astfel de jertfe aveau să fie aduse de mulţi israeliţi.

Trebuie să ne amintim că, deşi Iefta se închina Dumnezeului lui Israel, şi în această promisiune s-a unit cu El, el crescuse în ţară străină, printre neamuri păgâne. La aceste neamuri păgâne, în timp de criză, se aduceau jertfe umane. Compară cu fapta împăratului Moabului, care l-a jertfit pe fiul său cel mai mare zeului său Chemoş ca act final de disperare, spre a salva cetatea lui de israeliţii care atacau (2 Regi 3,26.27). Legea lui Moise a interzis aducerea de jertfe omeneşti (Levitic 18,21; Deuteronom 12,31 etc.), totuşi această oprelişte a fost călcată din când în când, până în zilele lui Ahaz şi Manase (2 Cronici 28,3; 33,6).

Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lui Iefta pentru ca Israel să poată fi scăpat de nimicire. Dar prezenţa Duhului nu garantează infailibilitate şi atotştiinţă. Cel care primeşte spiritul rămâne o unealtă morală,liberă şi se aşteaptă să facă progresul cuvenit în cunoştinţa şi creşterea spirituală. Iefta, în ignoranţa lui de a cunoaşte ce este drept, în mod nesăbuit a făcut o juruinţă rea. În acelaşi fel, deşi Duhul Domnului a îmbrăcat pe Ghedeon şi a lucrat prin el o mare eliberare, Duhul nu l-a împiedicat să înălţe o închinare ilegală. Naraţiunea necugetatei juruinţei a lui Iefta este relatată aşa cum sunt multe în Scriptură, fără notă sau comentariu; într-adevăr nu este nevoie nici de una, nici de alta. Singura judecată posibilă în cazul lui Iefta esteaceea a condamnării.

Închinat Domnului. După cum se pare în acelaşi sens în care Ierihonul şi locuitorii lui fuseseră închinaţi

Lui (vezi cele despre Iosua 6,15).

Şi-l voi aduce. Unii s-au străduit să traducă cu „sau” cuvântul ebraic „şi” de la începutul expresiei. Ei cred că, de fapt, Iefta a zis: „Oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea la întoarcerea mea va fi închinatîn mod exclusiv pentru slujba Domnului, dacă este o fiinţa omenească sau dacă acesta este un animal curat eu îl voi aduce ca ardere de tot.” Deoarece fiica lui a fost aceea care i-a ieşit înainte, astfel de comentatori zic că se aplică prima expresie, adică, „va fi sigur a Domnului”. Comentatorii care sunt de această părere explică declaraţia lui Iefta ca însemnând că fiica lui Iefta nu s-a căsătorit niciodată, ci s-a consacrat slujirii religioase pentru tot restul vieţii ei (vezi v. 39).

Lui. (în engl. – „I will offer it”) Unii comentatori preferă să redea pronumele tradus astfel prin „Lui”, făcând ca declaraţia să se citească „Eu îi voi aduce Lui (Dumnezeu) ca ardere de tot”. Este adevărat că pronumele ebraic, aflându-se singur, poate însemna fie „lui”, fie „îl”.

Dar, ataşat la verb, ca aici, pronumele trebuie întotdeauna înţeles ca obiect direct al verbului. Această regulă invariabilă pretinde traducerea „Eu îl voi aduce ca ardere de tot”. Ba mai mult, durerea lui Iefta (v. 35), plânsul fiicei lui (v. 37), şi impresia făcută asupra contemporanilor (v. 37, 40) cer ceva cu totul ieşit din comun, ceva mai mult decât o ardere de tot obişnuită.

Judecători 11:33 33. Aroer. În Transiordania erau două cetăţi cu acest nume, una (v. 26) pe malul nordic al Amonului şi alta la răsărit de Rabat-Amon, în teritoriul amonit (Iosua 3,25). Este greu de spus despre care cetăţi este vorba aici.

Minit. Amintit în Ezechiel 27,17 ca exportatoare de grâu, se crede că a fost aproape de Hesbon.

Abel-Cheranim (în engl. „plain of the vineyards”). Poate că este mai bine să se ia acesta ca nume propriu Abel-Cheranim. Eusebiu spune că era la 7 mile de Filadelfia, actualul Amon. De aceea poate fi identificat cu satul modern Na’ur. Alţi l-au identificat cu Khirbet es-Şuc, la sud de Amon, însă rămâne nesigur.

Judecători 11:34 34. La Miţpa. După ce a fost invitat să se întoarcă din exil spre a fi conducător în Galaad, se pare că Iefta şi-a mutat familia lui la Miţpa şi şi-a stabilit reşedinţa acolo.

Cu timpane. Era obiceiul femeilor să-i salute pe bărbaţi astfel după întoarcerea lor victorioasă din război (1 Samuel 18,6; comp. cu Exod 15,20). Este vădit că şi alte femei au însoţit-o pe fiica lui Iefta cu mici timpane.

Singurul lui copil. Textul ebraic este accentuat „ea singură era singurul copil”. Familia lui Iefta avea să se stingă in Israel, lucru pe care tot evreii îl deplângeau.

Judecători 11:35 35. El şi-a rupt hainele. Un obicei obişnuit printre iudei pentru a exprima durere extrem de mare (Geneza 37,2.9; 2 Samuel 13,19.31 etc.).

Adânc. Când Iefta a văzut-o pe fiica lui, întreaga semnificaţia a juruinţei lui nesăbuite l-a slăbit şi l-a zdrobit.

Mă tulburi. Traducerea aceasta este mult prea slabă. Cuvântul folosit aici pentru „tulburi”, 'acar, înseamnă durere neobişnuită, nelinişte sau tristeţe. Toate din viaţa lui Iefta fuseseră o succesiune de luptă şi tulburare. Acum propria fiică scumpă ajunge să fie cea care îi aduce durerea cea mai usturătoare dintre toate.

Am făcut o juruinţă (engl. „opened my mouth”). O expresie folosită spre a face o juruinţă. Pentru a deveni obligatorie, o juruinţă trebuia pronunţată (Numeri 30,2.3.7; Deuteronom 23,23).

N-o pot întoarce. La evrei erau doua tipuri de juruinţe – juruinţa simplă, neder (Levitic 27,2-27), şi „consacrarea” sau „blestemul”, cherem. Orice lucru consacrat lui Dumnezeu prin cherem nu mai era răscumpărabil, devenea „preasfânt” pentru El, şi trebuia să fie ucis (Levitic 27,28.29; vezi despre Levitic 27,2.28).

Juruinţa lui Iefta a fost un neder. Cu toată sfinţenia ei, cel care a făcut-o, dacă el făcea să aducă la îndeplinire o faptă rea (v. PP, p. 506), nu era obligat s-o păstreze. Juruinţa era împotriva poruncii exprese a legii şi de aceea nu era obligatorie. Totuşi el a considerat că era obligatorie şi, cu toate că el jurase spre propria vătămare, el n-a vrut să o schimbe.

Judecători 11:36 36. Ea i-a zis. Chinul tatălui ei, cuvintele lui hotărâte, a făcut-o pe fiică în stare, cu presimţământul rapid de femeie, să-şi dea îndată seama care era natura juruinţei. N-a mai fost nevoie ca el să-i spună.

Domnul te-a răzbunat. Înţelegând numai în mod întunecos natura lui Dumnezeu, ea a crezut că victoriaîi fusese dată din pricina juruinţei tatălui ei, şi că jertfirea ei era un preţ potrivit pentru a plăti o astfel de victorie.

Judecători 11:37 37. Lasă-mă slobodă. Aducerea la îndeplinire a juruinţelor puteau fi amânate pentru un anumit scop.

Să-mi plâng fecioria. Perspectiva de a prinde bucuria festivităţilor de căsătorie sau bucuria de a creşte copii avea să fie o experienţă deosebit de amară pentru o fată ebraică, mai ales pentru una care era unicul copil. Pentru fiica lui Iefta, aceasta urma să însemne că ea şi casa tatălui ei aveau să piardă speranţa de a se împărtăşi în viitor de gloria lui Israel.

Judecători 11:38 38. Cu tovarăşele ei. Prietenele ei pline de tinereţe, cu care ea adesea a umblat şi a visat o căsătorie viitoare, s-au unit acum cu ea, plângând trista soartă care s-a abătut asupra ei .

Judecători 11:39 39. A împlinit... juruinţa. Aceasta pare să însemne că el a adus-o ca ardere de tot în conformitate cu juruinţa lui (vezi despre vers. 31). S-a sugerat că autorul cărţilor Judecători a tras, cu fină discreţie, un văl peste tragicul act al sacrificării.

Despre părerea cealaltă, că Iefta n-a jertfit-o pe fiica lui (v. despre vers. 31), s-ar putea aminti următoarele: cam pe la 1200 d.Hr., Rabinul Kimchi, urmat de mulţi scriitori de atunci, a emis părerea că Iefta n-a sacrificat-o pe fiica lui. El spunea că cuvintele „şi-l voi aduce ca ardere de tot” (v. 32) urmau să fie puse în practică numai dacă ceea ce ieşea înaintea lui Iefta avea să fie un animal de jertfă. El a interpretat vers. 39 ca însemnând că Iefta a clădit fiicei lui o casă în care a fost despărţită de oameni pentru restul vieţii ei, în celibat sacru, pentru ca toate clipele să poată fi consacrată Domnului, şi că fecioarele lui Israel mergeau în fiecare an acolo s-o viziteze şi să-i deplângă soarta.

Împotriva acestei interpretări a lui Kimchi stă faptul că obiceiurile acelor zile nu cunoşteau nimic despre tratarea femeilor ca şi călugăriţe. Virginitatea perpetuă şi lipsa de copii erau privite ca cea mai mare nenorocire. Nu există lege, datină sau obicei, în tot V. Testament care să lase să se înţeleagă cât de cât că măcar o femeie a fost privită ca mai sfântă, mult mai a Domnului, sau mult mai pe deplin consacrată Lui decâto femeie căsătorită. Aceasta nu făcea parte din legea preoţilor sau Nazireilor. Debora şi Hulda, amândouă profetese, sunt în mod deosebit amintite ca femei căsătorite. Mai mult, dacă fiica trebuia să rămână nemăritatăîn armonie cu un astfel de obicei necunoscut, cazul n-ar fi fost atât de tragic după cum este descris aici; nici n-ar fi avut nevoie de două luni sa-şi plângă fecioria, pentru că ar fi avut la îndemână tot restul vieţii ei să facălucrul acesta. Toţi comentatorii, evrei şi creştini, până la vremea lui Kimchi, susţin înţelesul natural al textului,anume că Iefta a jertfit-o pe fiica lui ca sacrificiu pentru Domnul, lucru pe care aproape l-a făcut şi Avraam fiului său Isaac în împrejurări diferite.

Ea nu cunoscuse împreunare cu bărbat. Sau „ea nu cunoscute bărbat”. Vezi Geneza 24,16 pentru

cuvinte identice în ebraică.

S-a făcut obiceiul. Cuvintele acestea aparţin de fapt versetului următor.

Judecători 11:40 40. Să prăznuiască (în engl. „to lament”). Nota marginală din KJV redă „să vorbească cu”. Această notă marginală poate să reflecte cugetarea acelora care au crezut că fiica nu a fost jertfită, ci ţinută separat într-o izolare care nu era tulburată decât o singură dată pe an când fecioarele lui Israel puteau să vorbească cuea. Verbul ebraic tanah nu înseamnă „a vorbi cu”. Sensul de bază este „a povesti”, în ideea de a vorbi despre vreun eveniment, de aici „a comemora”, „a prăznui”. Acelaşi verb este tradus în Judecători 5,11 (engl.) „a povesti amănunţit”. Verbul ebraic se află în Biblie numai în aceste două locuri. Septuaginta îl traduce pe tanahprin „a se tângui”.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ 29,32 PP 558

Judecători 12:1 1. Spre miazănoapte. Ebraicul şafonah. Galaadul era la est şi nord-est de Efraim. Din cauza aceasta, ceimai mulţi traducători ai Bibliei redau cuvântul ca nume propriu. Era o cetate cu numele de Ţafon în valea Iordanului, de partea Galaadului, nu departe de Sucot (Iosua 13,27).

Te-ai dus. Ei n-au vrut să spună că a trecut Iordanul, ci că a mers împotriva amoniţilor.

Fără să ne fi chemat şi pe noi. Atât aici, cât şi în Judecători 8,1-3, seminţia lui Efraim este prezentată într-o lumină nefavorabilă. Ei au fost pasivi în timpul asupririi şi aroganţei când alţii luaseră iniţiativa şi au câştigat victoria. Ghedeon fusese conciliant faţă de ei şi a trecut cu vederea neobrăzarea lor, dar Iefta nu era dispus să ajungă subalternul lor. Pretinsa lor nemulţumire izvora din dorinţa lor de a fi priviţi ca seminţie israelită conducătoare. Mândria lor i-a făcut să se supere că nu avuseseră parte de gloria victoriei. Ba mai mult, ei au negat Galaadului dreptul la acţiune separată, ca acela al alegerii unui conducător.

Judecători 12:2 2. Când v-am chemat. Raportul anterior n-a menţionat un apel către seminţiile din Canaanul apusean casă ajute la alungarea asupritorilor. Naratorul a amintit numai faptele importante.

Judecători 12:3 3. Pentru ce? Bărbaţii lui Efraim au fost mai vinovaţi – dacă este posibil – decât au fost amoniţii. Este greu de spus dacă răspunsul lui Iefta a fost dat într-un spirit de conciliere. In orice caz, se pare că efraimiţii nuau fost satisfăcuţi cu raţionamentul lui, pentru că a rezultat un război civil.

Judecători 12:4 4. Toţi bărbaţii Galaadului. Cuprinzându-i, probabil, pe toţi israeliţii de la est de Iordan. Semnale de focuri şi trompete au putut transmite chemarea pentru adunare către satele seminţiilor de răsărit, într-un timp foarte scurt.

Pentru că... ziceau. În ciuda răspunsului rezonabil al lui Iefta, se pare că bărbaţii lui Efraim au precipitatconflictul prin batjocuri de neîngăduit.

Fugari ai lui Efraim. Puterea batjocurii este pierdută pentru noi, având în vedere că nu cunoaştem toateamănuntele. Se pare că se ivise gelozie amară între manasiţii care locuiau la răsărit de Iordan şi restul manasiţilor şi efraimiţilor, rudele lor apropiate din Palestina vestică. Manasiţii din răsărit îngăduiseră ca strânsele lor legături de seminţie şi de familie să lase de dorit şi au fost răspândiţi în lotul lor de pământ din ce în ce mai mult cu seminţiile de păstori ale lui Ruben şi Gad în mijlocul cărora locuiau. Pentru această despărţire de seminţie i-au batjocorit efraimiţii, numindu-i fugari, adică, resturile şi clasa de jos a rudeniilor tribale din apus.

Judecători 12:5 5. Vadurile Iordanului. Numai prin aceste vaduri puteau trece repede Efraimiţii în propriul lor teritoriu.

Fugarii lui Efraim. În ebraică, acestea sunt exact aceleaşi cuvinte cu care cu puţin timp înainte efraimiţiiîşi bătuseră joc de oamenii Galaadului – „fugarii lui Efraim”. Acum efraimiţii sunt fugari.

Eşti efraimit? Traficul era mare prin vadurile Iordanului. Scopul întrebării era spre a se face deosebire între fugari şi călători şi negustorii fără vină. Bărbaţii care cu puţin timp mai înainte se mândriseră cu seminţia lor erau acum gata să nege orice legătura cu ea în scopul de a-şi salva viaţa.

Judecători 12:6 6. Zi Şibolet. Cuvântul, probabil, a fost ales la întâmplare ca un exemplu al unui cuvânt care începe cu litera shin. Oricare alt cuvânt care începe cu acea literă putea tot aşa de bine să fie folosit. Evreii de la răsărit de Iordan au pronunţat litera iniţială ş ca în şibolet. Evreii din Canaan o redau ca sunet moale s ca în sibolet. Aceasta era una dintre acele deosebiri de dialect care s-au dezvoltat în decursul anilor. Şibolet înseamnă „râu curgător”.

Judecători 12:7 7. Zece ani (în engl. „şase ani”). Stăpânirea lui Iefta a fost cea mai scurtă dintre toţi judecătorii. Se poate ca el să fi căzut în luptă în timp ce se lupta împotriva altor vrăjmaşi ai lui Israel.

Judecători 12:8 8. Ibţan. Înţelesul acestui nume este necunoscut. În Biblie se află numai în acest loc.

Din Betleem. Deşi poate că acesta a fost Betleemul Iudeii, probabil că a fost Betleemul din seminţia lui Zabulon, actualul Beit Lahm, şapte mile la nord-vest de Nazareth (v. Iosua 19,15.16).

Ibţan, împreună cu alţi doi judecători amintiţi aici, Elon şi Abdon, şi cei doi ale căror nume sunt amintite în cap. 10,1-5, Tola şi Iair, formează o grupă de judecători despre ale căror fapte de vitejie nu este nimic raportat. Despre ei sunt date amănuntele cele mai scurte: numele lor, unde au locuit, cât au stăpânit, locul înmormântării lor. În cazul a trei dintre ei (Iair, Ibţan şi Abdon), s-a mai adăugat numele fiilor lor, şi unele evidenţe despre bogăţia lor.

Judecători 12:9 9. În afară. Ibţan avusese o politică precisă de întărire a poziţiei sale prin căsătorie. El le-a dat pe cele treizeci de fiice ale sale prin căsătorie bărbaţilor din alte seminţii şi, de asemenea, a luat fete pentru cei treizecide fii ai lui din alte seminţii decât acelea. Informaţia aceasta este dată spre a arăta că Ibţan a fost un mare bărbat cu influenţă întinsă. Mai mult, faptul ca el a trăit să-i vadă căsătoriţi pe cei şaizeci de copii ai lui, arată că el dusese o viaţă lungă şi prosperă, deşi l-a condus pe Israel numai 7 ani. Probabil că aceştia au fost ultimii ani ai vieţii lui. Se poate că el a ajuns la poziţia de judecător prin politica lui de a-şi întemeia prietenii în alte seminţii prin inter-căsătorii. Evident că, în timpul perioadei conducerii lui, a fost pace.

Judecători 12:11 11. Eblon. Numele înseamnă „un terebint”. Adesea, orientalii au primit nume de copaci. În Geneza 46:14 şi Numeri 26:26 Numele se află ca unul al familie lui Zabulon.

Judecători 12:13 13. Abdon. În mod literal, „serv”.

Lui Hilel. Care înseamnă „lăudând”. Aceasta este prima întâlnire a unui nume care mai târziu a ajuns faimos la iudei. În Biblie se află numai aici: Ultimul Hilel a fost conducătorul unei şcoli iudaice de gândire cu puţin timp înainte de vremea lui Hristos şi este socotit cel mai mare dintre toţi rabinii iudei.

Piratonitul. Piraton, conform cu vers. 15, era în ţinutul lui Efraim, aşa că putem conchide că Abdon aparţinea seminţiei lui Efraim. În 1 Cronici 8,23, un bărbat cu numele de Abdon este cuprins în seminţia lui Beniamin, dar deoarece numele era obişnuit, Abdon, care a ajuns judecător, putea tot atât de bine să fost efraimit (v. 1 Cronici 27,14). Cetatea Piraton se crede, în general, a fi moderna Far’atha, 7 mile (1,2 km) sud-vest de Sihem.

Judecători 12:14 14. Patruzeci de fii. Sunt amintiţi numai membrii familiei de parte bărbătească. Fără îndoială că el a avut şi multe fiice. Iarăşi se citează numărul mare al membrilor familiei ca dovadă a bogăţiei şi a rangului său înalt. Se demonstrează şi mult răspândita poligamie printre cei care îşi puteau îngădui femei multe.

Nepoţi. Aceştia trebuie să fi fost „nepoţi”. Textul ebraic spune în mod literal „fii ai fiilor”. Traducerea KJV foloseşte cuvântul „nephew” în înţelesul vechi al limbii engleze de nepot, a cărei folosire acum este ieşitădin uz. De aceea în acea traducere oriunde întâlnim cuvântul „nephew”, noi trebuie să-l citim „nepot” (de bunic).

Judecători 12:15 15. Muntele Amaleciţilor. Amaleciţii şi-au aşezat locuinţa lor în Negeb, în sudul Iudeii. Totuşi acest nume de cetate indică faptul că, la o vreme, ei au avansat înspre nord până la această regiune din Efraim într-oincursiune care a făcut ca numele lor să fie ataşat la acea regiune specială. Se poate ca ei să fi fost învinşi acolo, sau că s-a îngăduit ca un mic număr dintre ei să se aşeze acolo în acea regiune în vremurile de mai înainte.

Judecători 13:1 1. Am făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului. Cu privire la cronologia acestei apostazii şi a asupririi filistene, vezi p. 35, 36.

Filistenilor. Ei au fost amintiţi pe scurt mai înainte de către autorul Judecătorilor de mai multe ori (cap. 3,31; 10,7-11). Ei, întocmai ca evreii, erau invadatori şi colonişti în Palestina. Filistenii se găseau în ţară în număr limitat încă de pe vremea lui Avraam (Geneza 21,32). Dar valul cel mare de migrare în Palestina probabil că a avut loc la începutul sec. al 12-lea î.Hr. o dată cu aceea a altor seminţii ne-semitice din Asia Mică şi Insulele Egee (v. p. 27). În conformitate cu rapoartele arheologice, popoarele acestea ale Mării, aşa cum au fost numite de egipteni, au fost întoarse înapoi de la porţile Egiptului de către Ramses III cam pe la 1194 î.Hr. În cinstea succesului, respingându-i pe invadatori, Ramses III a clădit un templu mare la Teba (numit acum Mednet-Habu) şi i-a acoperit zidurile cu scene de luptă, printre ele fiind reprezentări realistice ale războinicilor filisteni. După înfrângerea Popoarelor Mării de către egipteni, parte din această migrare s-a aşezat în câmpia maritimă a Canaanului, unde au adoptat pe scară întinsă religia, obiceiurile şi limba canaaniţilor.

Evreii i-au numit pe filisteni Peliştim, iar teritoriul lor Peleşet, cuvânt care, prin evoluţia limbii a devenit„Palestina”. Filistenii s-au aşezat mai cu seamă în cele cinci cetăţi vechi ale câmpiei, Ecron, Gaza, Ascalon, Aşdod şi Eglon, care au devenit centre ale confederaţiei filistene. De acolo, filistenii s-au răspândit în Şepela, şi în cele din urmă, pe vremea lui Saul, au controlat toată Palestina de apus, înspre nord până la câmpia Esdraelonului şi Marea Galileii. De pe timpul lui Samson ei au fost provocatorii principali ai israeliţilor până ce au fost subjugaţi de David.

Pentru alte informaţii despre filisteni, originea şi istoria lor, vezi cele despre Geneza 10,14; 21,32; şi vol. 2, p. 27, 33, 34, 47.

Patruzeci de ani. S-a pus întrebarea dacă această perioadă a fost înainte de vremea lui Samson sau a inclus-o şi pe ea şi poate s-a întins până dincolo de bătălia de la Ebenezer din vremea lui Samuel (1 Samuel 7,13). Samson s-a născut în primii ani ai asupririi filistene (PP, p. 560). După unele autorităţi în materie, asuprirea aceasta a fost contemporană cu asuprirea amonită şi conducerea ca judecător a lui Iefta (v. p. 128).

Judecători 13:2 2. Ţorea. Numele înseamnă „cetatea viespilor”. Aceasta este moderna Şar’a, aşezată în Şefela, la 15 mile vest de Ierusalim. În Iosua 19,41, ca şi aici, ea este numită ca cetate a teritoriului lui Dan, dar în Iosua 15,33 ea este numită o cetate a lui Iuda. Probabil că cetatea a fost mai întâi a lui Iuda şi mai târziu atribuită luiDan (vezi despre Iosua 19,41). În general, cetatea este amintită în legătură cu Eştaol (Judecători 13,25; 18,2.8.11 etc.); concluzia este că seminţia lui Dan a fost restrânsă în mare măsură la împrejurimile acestor două cetăţi. Ţorea a fost o veche cetate canaanită, fiind amintită în Scrisorile Amarna. Apropierea ei de

Filistia i-a expus pe locuitori la influenţa filisteană.

Manoah. Numele, care înseamnă „odihnă”, poate să exprime dorinţa israeliţilor din acele zile tulburi. Elnu se mai află în altă parte a Bibliei.

Stearpă. Sterilitatea pentru o femeie ebraică era cea mai care nenorocire. Sara, Rebeca şi Rahela au fost de asemenea sterile. Aşa a fost şi Ana, mama lui Samuel şi Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul.

Judecători 13:3 3. Îngerul Domnului. Acesta a fost îngerul care se arătase lui Moise, Iosua şi altora, şi nu era altul decât Hristos (v. EGW, material suplimentar asupra vers. 2-23).

Vei rămânea însărcinată. Unii dintre cei mai mari bărbaţi ai naţiunii ebraice s-au născut din femei mai înainte sterpe. Astfel de copii au fost, într-un sens special, darul lui Dumnezeu, şi au fost daţi pentru că părinţii erau întru totul devotaţi Domnului şi aveau să-i crească în aşa fel încât să-i facă în stare pe aceşti copiisă fie unelte speciale ale Domnului spre binele poporului Său.

Judecători 13:4 4. Să nu bei nici vin. Mama trebuia să aibă o grijă deosebită să nu folosească nici un fel de vin sau altă băutură îmbătătoare făcută din struguri. Sănătatea şi caracterul acestui copil, dăruit prin providenţa directă a lui Dumnezeu, trebuiau să fie ocrotite prin obiceiurile cumpătate ale mamei din timpul sarcinii ei.

Băutură tare. V. cele despre Geneza 9,21; Numeri 6,3; 28,7; Deuteronom 14,26.

Nimic necurat. Probabil că mulţi israeliţi erau nepăsători cu privire la păzirea legilor levitice despre hrana curată şi necurată; altfel n-ar fi fost necesară nici o amintire specială despre aceasta.

Judecători 13:5 5. Briciul nu va trece. O persoană sub juruinţa nazireică nu trebuie să-şi taie părul pe timpul juruinţei. Când juruinţa expira, el trebuia să-ţi taie tot părul şi să-l prezinte la cortul întâlnirii (Numeri 6,18). Părul netuns al nazireului era semnul vizibil al consacrării lui, amintindu-i atât lui însuşi, cât şi poporului despre sacrele juruinţe pe care şi le-a asumat. Părul cel lung era astfel semnul nazireului după cum îmbrăcămintea de in era a levitului.

Închinat (în engl. „a Nazarite”). Cuvântul înseamnă „deosebit” sau „consacrat”. Probabil că aceasta este o formă prescurtată a întregului titlu „consacrat lui Dumnezeu”. Juruinţa nazireică era o juruinţă voluntară şi vremelnică, împlinită numai pentru o perioadă specificată (Numeri 6,2). Semnificaţia ei constă în consacrarea vieţii lui Dumnezeu. Manifestarea exterioară a juruinţei consta din trei lucruri: 1. Abţinerea de la orice produse ale viţei, inclusiv vinul sau fructul, proaspăt sau uscat (Numeri 6,3,4). 2. Lăsarea părului capului să crească, neatins de brici sau instrument de tăiat (Numeri 6,5). 3. Abţinerea de a se apropia de un trup mort în orice împrejurări ca să nu se pângărească (Numeri 6,6).

Juruinţa nazireică era mult preţuită de evrei (Amos 2,11; Plângeri 4,7). Samuel a fost un nazireu (1 Samuel 1,11), după cum a fost şi Ioan Botezătorul (Luca 1,15). Unii cred că poate Iosif a fost un Nazireu (vezi Geneza 49,26, unde cuvântul tradus „separat” este acelaşi cuvânt folosit despre Samson în acest verset şi despre toţi Nazireii).

Va începe să izbăvească. Deşi juruinţa de Nazireu era de obicei voluntară şi temporară, în cazul lui Samson consacrarea a fost impusă din afară asupra lui prin poruncă divină şi a început de la naşterea sa. Dumnezeu avea un plan pentru viaţa lui Samson, un plan prin care, sub conducerea lui Samson, Israel să fie eliberat de jugul filistean. Atât juruinţa, cât şi educaţia credincioasă a părinţilor trebuia să-l influenţeze pe copil să recunoască acest plan al lui Dumnezeu pentru viaţa lui şi să-l facă să se consacre pe sine spre a-l aduce la îndeplinire. În Samson, cel consacrat lui Dumnezeu, Domnul a intenţionat să pună o pildă despre puterea pe care ei puteau să o atingă spre a-i învinge pe vrăjmaşii lor prin supunere şi servire pentru Dumnezeul lor. Din nefericire, când Samson a ajuns la maturitate, el a refuzat să aducă viaţa lui în armonie cuplanul pe care îl avusese Dumnezeu pentru el. El a devenit încăpăţânat şi uşuratic din punct de vedere moral.

Slăbiciunea caracterului lui Samson l-a făcut nepotrivit pentru eliberarea completă de sub jugul filistean. Sarcina aceasta trebuia să fie lăsată pentru alţii în vremurile de mai târziu. Totuşi, prin isprăvile puterii lui, căderea definitivă era începută. Dumnezeu are un plan pentru fiecare viaţă. Totuşi un astfel de plan nu exclude libera alegere. Oamenii trebuie să aleagă dacă vor să meargă pe urmele divine sau nu. Experienţa lui Samson este o ilustrare a felului cum poate un om să zădărnicească complet înaltul destin plănuit pentru el.

Judecători 13:6 6. Un om al lui Dumnezeu. Acesta era de obicei un termen ilustrat despre profeţi. (Deuteronom 33,1; 1Samuel 2,27; 9,6-8; 1 Regi 12,22). Soţia lui Manoah probabil că nu şi-a închipuit că Vizitatorul ei a fost altcineva decât un profet, cu toate că ea a fost consternată de maiestatea înfăţişării Lui în aşa măsură încât nu a cutezat sa-I vorbească nici măcar pentru a-L întreba cum Îl cheamă şi de unde a venit. Compară cu vers. 10,unde ea din nou vorbeşte despre El ca „omul”, şi cu vers. 16, care afirmă că Manoah n-a ştiut că El era un vizitator ceresc. Un obicei oriental este acela, că atunci când se întâlneşte un străin, prima întrebare care i se pune este cu privire la nume.

Judecători 13:7 7. Ziua morţii lui. Spunând soţului ei despre solia cu privire la copil, ea a adăugat aceste cuvinte care erau subînţelese din solia îngerului către ea (vezi vers. 5).

Judecători 13:8 8. A făcut... rugăciune. Manoah s-a temut că el şi soţia lui puteau face vreo greşeala la îndeplinirea instrucţiunii, aşa că el a căutat călăuzire şi informaţii în plus. El a pus problema sa înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, cerând Domnului ca Omul lui Dumnezeu să vină înapoi şi să-i mai înveţe cu privire la creşterea acestui copil făgăduit. Cineva nu poate decât să admire credinţa lui Manoah, care a acceptat pe deplin şi a crezut cuvântul îngerului. El a admis că, în timpul dat, acest copil făgăduit le va fi dat. Credinţa lui este în contrast izbitor cu aceea a preotului Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, care a cerut un semn când i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a făgăduit un copil (Luca 1,18). Ferice de acei care nu au văzut, şi totuşi, ca şi Manoah,au crezut.

Judecători 13:9 9. Dumnezeu a ascultat. Dumnezeu a onorat rugăciunea acestui danit credincios, după cum El onorează totdeauna rugăciunilor inimilor credincioase.

Judecători 13:12 12. Cuvântul Tău. Manoah a dorit să arate încrederea sa în solia Străinului, exprimând în felul acesta nu numai dorinţa lui, ci şi credinţa lui că făgăduinţa va fi împlinită.

Ce va trebui să păzim? În mod literal, „Care va trebui să fie regula (de viaţă) pentru copil?” Rugăciuneaaceasta ar trebui să fie în inima tuturor părinţilor. Copiii lor sunt, într-un sens special, daruri de la Domnul. Răspunderea de a-i educa pe aceşti micuţi rămâne asupra taţilor şi mamelor, în aşa fel încât ei să poată îndeplini destinul plănuit în mod divin pentru ei. Creşterea copiilor în mustrarea şi învăţătura Domnului (Efeseni 6,4) este una dintre cele mai importante şi dificile sarcini ale vieţii. Lucrarea nu poate fi îndeplinită cusucces fără ajutor divin. Părinţii ar trebui să-L caute pe Domnul pentru călăuzire, pentru ca ei să poată şti cumsă-şi dirijeze copiii.

Întrebând cum să-l conducă pe copil, Manoah a vorbit la plural. Solul dăduse la început instrucţiuni pentru soţia sa, dar Manoah, în mod just, s-a privit pe sine ca fiind în legătură principală cu înţeleapta călăuzire a copilului făgăduit. Străduinţa unită a părinţilor este esenţială pentru educaţia potrivită a copiilor.

Ce va fi de făcut? În mod literal, „care va fi lucrarea lui?” Întrebările lui Manoah erau îndreptate spre confirmarea a ceea ce îngerul îi spusese soţiei lui la prima întâlnire, şi anume că acest copil urma să fie un Nazireu, cu totul consacrat slujirii lui Dumnezeu, şi că lucrarea lui avea să fie aceea de a-l elibera pe Israel.

Judecători 13:14 14. Tot ce i-am poruncit. Solul n-a răspuns la întrebarea lui Manoah mai mult decât instrucţiunile pe care le dăduse femeii la prima vizită. Domnul l-a trimes pe înger înapoi, nu pentru a da instrucţiuni în plus, ci

pentru a întări credinţa lui Manoah şi să ajute să împiedice creşterea seminţelor îndoielii în inima lui. Părinţii au fost îndemnaţi să asculte cu grijă directivele pe care le-au primit, pentru ca fiul lor să poată fi pe deplin consacrat lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care el o avea de făcut.

Judecători 13:15 15. Pregătesc un ied. Un ied era privit, în general, ca o delicatesă specială. Manoah oferise cea mai bună ospitalitate pentru Solul cel necunoscut, în efortul lui de a-l convinge pe Vizitatorul său să mai rămână câtva timp oaspetele lor, astfel ca ei să poată afla mai multe despre El, şi poate să obţină mai multe informaţii de la el.

Judecători 13:16 16. Dacă vrei să aduci o ardere e tot. Îngerul a refuzat oferta de mâncare, dar i-a sugerat lui Manoah căputea să-I ofere iedul Domnului ca ardere de tot. Este improbabil ca Manoah să fi avut de gând să aducă o jertfă Solului, pentru că raportul declară că el nu a ştiut că acesta era un înger al Domnului. Cu toate acestea, îngerii care i-au vizitat pe Avraam şi pe Lot s-au împărtăşit de hrana pământească (Geneza 18,8;19,3).

Judecători 13:17 17. Care-Ţi este numele? Manoah devenise tot mai nesigur cu privire la natura sau identitatea Solului misterios care le făcuse făgăduinţa cea importantă. Refuzul său de a mânca şi sugestia ca ei să aducă o jertfă l-au uimit pe Manoah încât el i-a pus direct întrebarea, sperând să-I afle identitatea.

Ca să-Ţi aducem slavă. Dacă cuvântul solului avea să se adeverească, Manoah şi soţia lui ar fi dorit să-ionoreze în mod deosebit, poate prin aceea de a-i da copilului numele Lui ori prin aducerea la cunoştinţă publică a puterii lui profetice sau printr-un dar. Aşa cum stăteau lucrurile, ei nici nu ştiau măcar cine era El şi în felul acesta nu puteau să nădăjduiască să-L onoreze mai târziu.

Judecători 13:18 18. Pentru ce? Iacob, după ce şi-a dat seama că acela cu care se luptase era un vizitator ceresc, îl întrebase pe Înger cum îl cheamă şi nu a primit nici un răspuns (Geneza 32,29). Din nou acest Înger (v. desprevers. 3) a refuzat să se identifice de data aceasta lui Manoah. Dimpotrivă, înaintea lui Zaharia, Gabriel şi-a descoperit identitatea (Luca 1,19).

Minunat (în engl. „secret”). Ebraicul peli'y este un adjectiv, care înseamnă „minunat”. Forma substantivală a aceluiaşi cuvânt este tradusă „minunat” în Isaia 9,6 (v. în Exod 15,11; Isaia 25,1; 29,14 etc.). Cuvântul înseamnă ceva extraordinar, inefabil, dincolo de înţelegerea omenească. Cea mai bună ilustrare a înţelesului acestui cuvânt este felul în care este folosit în Psalm 139:6: „O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca să o pot prinde”. Verbul este folosit în sensul de „înţelegere mai presus de mine” (v. Iov 42,3, Psalm 131,1; Proverbe 30,18). Probabil că, din cauza acestui sens al cuvântului,traducătorii KJV l-au redat aici ca „secret”. Ceea ce vrea să spună nu este că numele îngerului era „Secret” sau „minunat”, ci că numele Lui era peste puterea de înţelegere a lui Manoah .

Judecători 13:19 19. Îngerul (în engl.). Cuvântul acesta este adăugat, după cum este indicat prin italice, ceea ce înseamnă că nu are formă corespunzătoare în ebraică. Este posibilă o structură diferită a propoziţiei (v. mai jos).

S-a făcut o minune. În ebraică, aceasta are aceeaşi rădăcină ca a cuvântului folosit pentru a descrie numele Îngerului. Având în vedere că cuvântul este la forma participală, el poate fi mai bine aplicat la „Domnul”, făcând ca textul să se citească „a adus lui Iehova jertfă pe stâncă, singurul care face minuni” (v. Exod 15,11). Referirea pare să fie atât la minunea pe care Dumnezeu avea de gând să o facă în lucrarea naşterii copilului făgăduit cât şi la dispariţia miraculoasă a Îngerului în foc (vers. 20).

Judecători 13:20 20. Flacăra se suia. Poate că nu un foc miraculos ca acela din cap. 6,21. Îngerul a refuzat hrana, dar a sugerat o jertfă ca ardere de tot. Probabil că atunci când Manoah a adus „ jertfa”, el a procurat şi focul.

S-a suit în flacără. Minunea aceasta a fost cumpănită spre a mări credinţa celor doi în făgăduinţa naşterii copilului. Ei au trebuit să recunoască faptul că, în zilele lor, Dumnezeu mai făcea minuni.

Judecători 13:21 21. Manoah a înţeles. El se îndoise mai înainte că Vizitatorul său era un sol de la Dumnezeu. Acum el aavut o dovadă indiscutabilă.

Judecători 13:22 22. Vom muri. Vezi cele despre cap. 6,22.

Judecători 13:23 23. Ar fi vrut să ne omoare. Raţionamentul ei era logic. Manoah era cuprins de atâta groază, încât el a crezut că soarta lor va fi moartea, pentru că au privit un Înger. Soţia lui, cu perspicacitatea ei rapidă şi pătrunzătoare a înţeles repede că Domnul nu le-ar fi făgăduit un copil care să-l elibereze pe Israel, iar apoi să îi nimicească pentru că au privit la Solul prin care El trimisese solia. Deducţia ei era corectă. Dumnezeu nu lucrează pe o cale capricioasă cu poporul Său. Gândurile pe care El le are faţă de noi sunt gânduri de pace şi nu de nenorocire (Ieremia 29,11).

Judecători 13:24 24. Samson. Ebraicul Şimşon. Înţelesul cuvântului este disputat. Unii cred că este derivat din Şemeş, „soare”. Lângă Be-Şemeş era un centru al închinării la soare. Totuşi, cu greu s-ar părea probabil că soţia lui Manoah avea să-i dea fiului ei făgăduit un nume al unei zeităţi păgâne. Rădăcina cuvântului mai are şi înţelesul de „a sluji” în dialectul arameic îndeaproape înrudit. Pe de altă parte, Şimşon ar putea să fie pur şi simplu descrierea bucuriei părinţilor la naşterea lui, sau a dispoziţiei „luminoase” a lui Samson ca şi copil.

Domnul l-a binecuvântat. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt de multe feluri. Acelea la care se face aluzie aici au cuprins daruri de sănătate, tărie şi curaj.

Judecători 13:25 25. Duhul Domnului. Vezi cele despre cap. 11,29. Samson a ştiut că era consacrat lui Dumnezeu pentru o însărcinare specială. Părul lui lung şi obiceiurile de abstinenţă care îl deosebeau de restul oamenilor erau un continuu aducător aminte în privinţa aceasta. Dar eforturile şi avantajele omeneşti nu sunt suficiente prin ele însele spre a aduce la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu (AA, p. 53).

A început să-l mişte. Verbul ebraic înseamnă „a deranja”, „a nelinişti”, „a agita”. Îndemnuri de la Domnul au început să-l aţâţe, să agite mintea lui să plănuiască acţiune împotriva filistenilor. Samson s-a simţitîndemnat să exercite puterea lui neobişnuită în fapte de vitejie.

Uneori. (în engl.) Unii au crezut că Samson a folosit uneori puterea lui neobişnuită în această perioadă pentru a face fapte de vitejie pe care autorul nu le descrie, şi astfel faptele lui de vitejie de la început le descriepe scurt.

Mahane-Dan (engl. „camp of Dan”). Aceasta este un nume propriu. Uneori, el nu este tradus, ci dat ca Mahane-Dan, ca în cap. 18,12. Numele îşi are originea în migrarea seminţiei greu apăsate, care este descrisă în cap. 18 şi 19. Câmpia lui Dan, sau Mahane-Dan, era aproape de Chiriat-Iarim (cap. 18,12), la 8 mile nord de Ţorea (v. cap 18,2).

Eştaol. Aşezarea exactă a aceste cetăţi nu este cunoscută. Ea este amintită întotdeauna în legătură cu Ţorea, care a dus la presupunerea că ele erau cetăţi gemene (v. despre vers. 2). Se crede că ea estre modernulEşwa, la aproximativ 1,5 mile nord-est de Ţorea (v. despre vers. 2).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

25 PP, p. 560-562

8 PP, p. 560

4 TE, p. 90,292

CD, p. 218; DA, p. 149; MH, p. 33

PP, p. 567

MH, p. 372; TE, p. 233

ED, p. 276; MH, p. 379; PP, p. 573

12-14 PP, p. 560

13-14 AA, p. 255; CD, p. 218; MH, p. 372

14 TE, p. 90, 269

21,22 1T , p. 410

2V PP, p. 562

Judecători 14:1 1. S-a pregătit. Altitudinea Ţoreii este de 1170 de picioare, în timp ce aceea a Timnei este de numai 800 de picioare. Opusul „s-a suit” este folosit pentru călătoria de întoarcere.

Timna. Probabil Tell el- Baţâshi, la aproximativ 4 1/2 mile (7,2 Km) sud vest de Ţorea (Zorah). Cetatea a fost dată seminţiei lui Dan (Iosua 19,43). Ea era atunci sub stăpânirea filistenilor necredincioşi.

O femeie. Cuvântul la care ne-am putea aştepta aici este „fată” sau „fecioară” (Geneza. 24,14.16), în loc de femeie. Ultimul termen poate să indice că noua cunoştinţă a lui Samson a putut să fie o văduvă sau o divorţată, totuşi tânără, căci altfel expresia este folosită spre a arăta dispreţ faţă de ea (Judecători 16,4). Multe dintre incidentele din viaţa lui Samson au fost centrate în jurul relaţiilor lui cu femei. Deşi puternic fizic,el a fost slab din punct de vedere moral şi din cel al autocontrolului. Contactul de timpuriu cu idolatrii dărâmase citadela sufletului său.

Filistenilor. Evreilor le fusese interzis să aibă căsătorii mixte cu locuitorii băştinaşi ai ţării (Exod 34,16; Deuteronom 7,3.4).

Judecători 14:2 2. A spus... tatălui său. După cum se şi cuvenea, Samson i-a consultat pe părinţii lui cu privire la dorinţa lui de a se căsători. Totuşi la aceasta l-a putut îndemna mai mult faptul că era obiceiul ca părinţii să aranjeze amănuntele căsătoriei decât respectul lui faţă de dorinţele lor.

Judecători 14:3 3. Nu este? Sau simplu: „nu există?” Părinţii lui Samson au obiectat faţă de propunerea lui şi l-au îndemnat să ia o soţie dintre evreice, mai degrabă decât de la filistenii păgâni. O astfel de căsătorie trebuie să fi fost deosebit de detestabilă pentru Manoah şi soţia lui, pentru că ei ştiau că Samson fusese chemat să facă olucrare specială pentru Dumnezeu. Este datoria părinţilor temători de Dumnezeu de a-i împiedica pe copiii lorsă încheie căsătorie cu cei de altă credinţă. Lor le revine răspunderea de a statornici principii religioase în timpul când copiii lor sunt încă tineri, care îi va conduce să facă mai uşor alegerea cea bună.

Ia-mi-o. În ebraică, cuvântul „pe ea” este neaccentuat. Samson înlătură obiecţiile părinţilor săi. El nu admite nici o piedică pentru înclinaţiile sale. El a refuzat atât sfatul divin, cât şi pe cel părintesc.

Este o nenorocire faptul că atât de mulţi tineri nu se simt obligaţi să cântărească cu grijă sfaturile părinţilor săi atunci când plănuiesc să se căsătorească. Pe de altă parte, părinţii pot fi în pericolul de a fi prea

categorici în refuzul lor. Dumnezeu pledează pe lângă oameni să urmeze calea cea dreaptă, dar nu împiedică alegerea contrară. Tot aşa este pusă o limită drepturile părinţilor de a controla voinţa copiilor lor după ce copiii au ajuns la vârsta răspunderilor.

Căci îmi place. În mod literal, „ea este dreaptă în ochii mei”. Patima lui l-a orbit faţă de nepotrivirea ei de a-i deveni tovarăşă de viaţă lui, care urma să devină un conducător în Israel. O persoană înţeleaptă şi temătoare de Dumnezeu va recunoaşte că există alte criterii importante de luat în seamă, ca atitudini de bază, convingeri religioase, idealuri.

Judecători 14:4 4. De la Domnul. Chiar în această căsătorie nefericită Dumnezeu conducea cursul evenimentelor pentruînaintarea planurilor Lui. El face ca slăbiciunea şi judecata sărăcăcioasă a oamenilor să contribuie la lauda Lui.

Căuta. (În engl. fără „Samson”). Subiectul propoziţiei probabil că este „Dumnezeu”, deşi unii cred că „el” se referă la Samson.

Un prilej. În mod literal, „o întâlnire”, adică, o ocazie de a provoca ostilităţi. Se poate că Samson neglijase să ia asupra sa sarcina vieţii sale când a venit timpul potrivit, şi era necesar vreun eveniment spre a-l aţâţa la activitate. Dumnezeu a folosit incidentele în legătură cu căsătoria ca „un prilej”.

Stăpâneau. Vezi cap. 10,7; 13,1.

Judecători 14:5 5. Tatăl său. Este vădit că părinţii lui Samson se supuseseră voinţei insistente a fiului lor, şi deşi şi-au dat seama cu durere de consecinţele fatale ale unei astfel de căsătorii, ei l-au însoţit la Timna să facă aranjamentele căsătoriei cuvenite.

Un leu tânăr. Ebraicul chefir indică un leu în floarea tinereţii. Există un cuvânt, gur, care se referă la un pui de leu, necrescut încă suficient. Pe vremuri, leii erau obişnuiţi în deşertul de la sud de Iudeea şi în valea Iordanului, dar au dispărut de pe vremea Cruciadelor.

Judecători 14:6 6. Duhul Domnului. Duhul împarte diferite daruri şi îndemnări (Exod 31,2-5; 1 Cronici 12). Darul special al lui Samson s-a descoperit în puterea lui supraomenească.

L-a sfâşiat. Prin puterea lui supranaturală, Samson a nimicit animalul fără nimic în mână, poate izbindu-l pe pământ sau sfâşiindu-i picioarele dinapoi, cum zugrăvesc vechile picturi babiloniene ca făcând Enkidu, eroul lor mitologic. David (1 Samuel 17,34-37) şi Benaia (2 Samuel 23,20) au realizat aceleaşi isprăvi de vitejie.

Se sfâşie un ied. Adică, tot aşa de uşor cum poate un om obişnuit să sfâşie un ied. Este vorba despre uşurinţa cu care Samson a făcut isprava, nu despre felul în care a făcut-o.

Fără să aibă ceva în mână. Samson nu se afla la vânătoare, şi deci era neînarmat. În afară de aceasta, filistenii duceau politica de a-i obliga pe evrei să umble neînarmaţi, oprindu-i pe evrei să lucreze ca fierari (1 Samuel 13,19-22).

N-a spus tatălui său. Această reţinere poate să arate că, cel puţin la data aceasta, era liber de orice lăudăroşenie.

Judecători 14:7 7. S-a pogorât. Nu este făcută nici o menţiune despre participarea părinţilor lui la aranjamente. Unii au crezut că, deşi ei plecaseră cu Samson, probabil că au refuzat să meargă până la capăt cu partea lor de lucru.

Judecători 14:8 8. După câtva timp. Nu este nimic raportat cât timp a trecut între vizita din versetul de mai sus şi

această călătorie spre a încheia căsătoria. O logodnă putea să dureze un an.

În trupul. În mod natural, albinele evită orice descompunere şi putrefacţie. Evident că şacalii şi vulturii au despuiat carnea de pe oase şi căldura le-a uscat. A mai rămas doar scheletul. În golul format de coaste, un roi de albine îşi clădiseră cuibul. Herodot spune cum craniul unui vrăjmaş, pe care poporul din Amathus îl fixase deasupra porţii cetăţii lor, a servit ca stup pentru albine.

Judecători 14:9 9. În mână. Ceea ce Samson ducea în mână erau faguri de miere, pe care îi mânca în timp ce mergea (1 Samuel 14,29). Fără îndoială că aceasta a fost călcarea juruinţei de nazireu a lui Samson, pentru faptul că mierea luată din schelet o făcea necurată, iar hrana necurată era interzisă. (cap. 13,17). La tatăl său. În mod evident, părinţii au consimţit să meargă la nuntă, deşi prezenţa lor nu este amintită acolo. Samson s-a abătut din cale să vadă leul.

Judecători 14:10 10. Un ospăţ. În mod literal, „o băutură” sau „ocazie de băut”. Termenul era folosit pentru ospeţe, pentru că băutura era una dintre atracţiile principale. Acest ospăţ de băutură avea să ţină timp de şapte zile (v.12). Ca Nazireu, Samson nu avea voie să bea băuturi tari. Totuşi el făcuse primul pas unindu-se cu lumea, şi, ca de obicei, a fost mai uşor pentru el să facă încă unul. Se pare că, în toate privinţele, în afară de părul lui netuns, el a privit în mod uşuratic juruinţele lui.

Judecători 14:11 11. Cum l-au văzut. Motivul pentru care a fost adăugată această clauză este oarecum obscur. Poate că aceasta înseamnă „când ei au văzut ce persoană puternică era el.” Unele dintre traducerile greceşti redau „pentru că s-au temut de el”. Cele două redări ar fi foarte asemănătoare în ebraică.

Treizeci de tovarăşi. Fără îndoială că aceşti tovarăşi aveau să fie asistenţă la nuntă, dar, probabil, că în realitate ei se aflau acolo pentru apărare, pentru că filistenii cunoşteau ostilitatea ebraică faţă de asuprire. De obicei, mirele îşi procura nuntaşii, dar în acest caz Samson era într-o cetate străină, căsătorindu-se spre dezamăgirea poporului său; astfel că filistenii i-au făcut rost de nuntaşi. Prezenţi erau destui, au crezut ei, astfel că, dacă puternicul mire Evreu avea să încerce să facă tulburare, ei puteau să-l supună. Pe de altă parte, cei 30 de tovarăşi poate că au fost aduşi ca o gardă personală pentru serbarea de nuntă.

Judecători 14:12 12. O ghicitoare. Folosirea ghicitorilor la serbări este un vechi şi favorit amuzament. Adesea erau oferite sume mari pentru soluţia lor. Aceasta întotdeauna se adăuga la veselia şi interesul ocaziei.

Treizeci. Fără îndoială, pentru că erau prezente 30 de persoane (v. 11).

Cămăşi. Mai bine „îmbrăcăminte de in”. Se crede că erau mari bucăţi dreptunghiulare de in fin, care puteau fi purtate ca îmbrăcăminte exterioară în timpul zilei sau ca învelitoare pentru dormit în timpul nopţii. La această îmbrăcăminte se face referire în Proverbe 31,24 şi Isaia 3,23. Alţii le socotesc a fi îmbrăcăminte pentru dedesupt.

Haine de schimb. Acestea erau haine de sărbătoare sau rufărie (v. Geneza 45,22).

Judecători 14:13 13. Să-mi daţi. Oferta lui Samson era destul de frumoasă. Dacă avea să piardă, el trebuia să facă rost de treizeci de seturi de haine. Dacă aveau să piardă ei, trebuiau să-i facă rost numai de unul pentru fiecare.

Judecători 14:14 14. Ce se mănâncă. Ebraicul ma'acal, „hrană”. „Mâncare” în engleza veche înseamnă pur şi simplu „hrană”. Ghicitoarea era pusă în formă poetică ebraică. Aşa a fost şi replica dată de Samson. (v. 18).

Judecători 14:15 15. În ziua a şaptea. Septuaginta spune: „în ziua a patra”. Aceasta corespunde cu ultima parte din vers.

14 (în engl.), care declară că „trei zile n-au putut dezlega ghicitoarea”.

Să ne dezlege. Ei au vrut ca Samson să o dezlege prin soţia lui, care trebuia să obţină informaţia şi apoisă le-o spună lor.

Altfel te vom arde. Filistenii erau brutali şi perfizi chiar faţă de propriul neam. Decât să piardă un rămăşag, mai degrabă au obligat-o pe femeie prin ameninţare să-i ajute. Aceasta nu a fost o ameninţare fără rost, pentru că mai târziu ei chiar au ars-o pe ea şi pe tatăl ei (cap. 15,6).

Judecători 14:16 16. Plângea lângă el. Ghicitoarea lui Samson avusese efectul de a face din sărbătoarea de nuntă nu o ocazie de bucurie, ci de tristeţe. Mireasa care plângea şi se agita şi oaspeţii posomorâţi aveau să-i slujească drept avertizare lui Samson că aceste căsătorii ale filistenilor aduceau durere şi întristare în urma lor.

Să ţi-o dezleg ţie? Samson îi spune că nu le-o dezlegase nici măcar părinţilor lui şi că lipsa lui de bunăvoinţă faţă de ea, pe care o cunoscuse doar de puţin timp, nu era o dovadă de lipsă de iubire.

Judecători 14:17 17. Şapte zile. Poate că aici ar trebui să primim redarea marginală, „restul din cele şapte zile”, pentru că după vers. 14 nu se făcuse presiune asupra ei decât după trei zile. Această redare marginală se întemeiază pe faptul că, în ebraică, parte dintr-o perioadă poate reprezenta întregul. Pe de altă parte, manuscrisele şi traducerile sunt de acord cu redarea „şapte” şi afirmaţia poate fi destinată să fie generală, arătând starea emoţională a soţiei lui pe toată durata serbării. Probabil că ea însăşi pledase de la început să-i fie îngăduit să pătrundă în taină. De fapt, nuntaşii poate că au recurs imediat la strategia de a obţine informaţia prin ea, şi când aceasta nu a apărut în câteva zile au recurs la ameninţarea raportată în vers. 15.

Îl necăjea. În mod literal, „ea l-a îndemnat în mod insistent”. El a învins leul, dar această femeie filisteancă era prea mult pentru el.

Judecători 14:18 18. Înainte de. Pentru a mări triumful lor, filistenii au aşteptat până în ultimul moment înainte ca ei să descopere taina pe care ei o storseseră de la el prin soţia lui. Răspunsul lor, ca şi ghicitoarea, este în formă poetică.

Arat. Samson şi-a dat seama imediat de trădarea soţiei lui, şi dovedeşte aceasta citând proverbul poetical aratului cu juncana altei persoane. Ei nu folosiseră propria iscusinţă spre a afla răspunsul la ghicitoare, ci aflaseră taina de la cineva apropiat lui şi care îi aparţinea lui. Afirmaţia este o aserţiune că, dacă ei ar fi acţionat în mod corect, el ar fi câştigat prinsoarea.

Judecători 14:19 19. Duhul Domnului. Domnul căuta să-l stârnească pe Samson, aşa încât el avea să se apuce de lucrarea la care fusese chemat de la naşterea sa.

Ascalon. Cetatea aceasta era la o depărtare de 24 mile, un drum de 7 sau 8 ore pe jos.

A ucis treizeci de oameni. Poate că el i-a surprins la un fel de sărbătoare din timpul nopţii, şi astfel a putut să procure de pe cadavrele lor hainele de sărbătoare necesare spre a-şi plăti rămăşagul.

Eram aprins de mânie. El era mânios atât pe filisteni, cât şi pe soţia lui, care se dovedise trădătoare faţăde el în timpul serbării de nuntă. Din cauza aceasta, el nu avea să stea la ea, ci s-a întors la casa tatălui său.

Judecători 14:20 20. Unuia dintre tovarăşii lui. Probabil ca acesta a fost cel mai de seamă dintre cei 30 prezenţi, cel care a stat cel mai aproape de el, cel numit „prietenul mirelui” în Ioan 3,29. La trădarea ei, femeia a mai adăugat infidelitatea. Se poate ca ea să nu fi avut nici o iubire pentru Samson.

Astfel au fost rezultatele unei căi în directă călcare a poruncilor exprese ale lui Dumnezeu. Dacă Samson ar fi profitat de experienţa sa şi ar fi îngăduit ca goliciunea şi dezamăgirea păcatului să-l facă să cauteo cale mai bună, Dumnezeu l-ar mai fi putut încă accepta şi îngădui să-l conducă pe Israel la triumf deplin împotriva filistenilor. Totuşi Dumnezeu a continuat să lucreze prin Samson în măsura în care el însuşi a îngăduit să fie folosit.

Experienţa lui Samson arată că Dumnezeu nu leapădă de îndată pe slujitorii săi când ei cad în păcat. El poate să mai continue să binecuvânteze eforturile lor, chiar dacă ei trăiesc în dispreţ conştient faţă de unele cerinţe specifice ale lui Dumnezeu. Având în vedere că nici unul nu este fără greşeală, Dumnezeu nu ar putea folosi unelte omeneşti în lucrarea Lui, dacă El ar putea binecuvânta numai eforturile celor fără de păcat. Deoarece aceasta este adevărat, nimeni să nu interpreteze binecuvântările cerului ca o dovadă că Dumnezeu aprobă toate faptele lui.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-20 PP, p. 562-564

1-3 PP, p. 562

5,6,14 PP, p. 564

10-20 PP, p. 563

Judecători 15:1 1. Seceratul grâului. În acea regiune, seceratul grâului era de la jumătatea lunii mai la jumătatea lui iunie. Vremea este amintită din cauza incidentului relatat în vers. 4, 5 cu privire la arderea grânelor coapte.

Un ied. Un ied putea să fie un cadou obişnuit la astfel de ocazii (Geneza 38,17).

Odaia. Adică sectorul femeilor. Deşi era acum soţia altui bărbat, femeia aceasta mai era încă în casa tatălui ei.

Judecători 15:2 2. O urăşti. Tatăl a insistat, spunându-i că el gândea că Samson nu voia să mai aibă de-a face cu femeia aceasta după ce l-a trădat, aşa că el a dat-o unui alt bărbat. Tatăl a tras concluzia rezonabilă că, întrucât Samson plecase mânios şi nu se mai întorsese, a părăsit-o.

Sora cea tânără. Pentru că tatăl luase zestrea, i-a oferit acum lui Samson o fiică mai tânără. El cunoşteaprea bine puterea lui Samson şi, cu îngrijorare şi teamă, a căutat să iasă din această situaţie grea. El se temea de ceea ce avea să facă Samson în schimb pentru nedreptatea ce i s-a făcut.

Judecători 15:3 3. Le-a zis. În mod literal „lor”. Deşi Samson vorbea cu tatăl, este posibil ca şi alţii să fi fost în odaie, poate chiar femeile puteau să audă glasul lor în apartamentele lor şi puteau să discute aprins situaţia.

Nu voi fi vinovat. Propoziţia aceasta poate fi tradusă: „De data aceasta voi fi nevinovat faţă de filisteni”. Acesta a fost un moment important în viaţa lui. În mod obişnuit, el ar fi putut aplica o pedeapsă fricosului tată sau soţiei trădătoare. Dar probabil că Samson a crezut că ei au făcut faţă de el aşa cum au făcutdin cauza presiunii filistenilor, care la rândul lor îl urau pentru că era israelit. În acesta caz, el s-a hotărât să pătrundă la rădăcina necazului lovind în tirania filisteană în general. Filistenii provocaseră tulburarea. În această situaţia, Samson s-a socotit nevinovat, angajându-se de acum de-a binelea în luptă.

Judecători 15:4 4. Vulpi. Ebraicul Şu'alim. Folosit tot pentru şacali, deoarece vulpile nu se hrănesc cu trupuri moarte, se crede că în Psalm 63,7 este vorba despre şacali. Probabil că au fost şacali ceea ce a prins Samson, pentru că ei trăiesc în haite şi sunt mai uşor de prins decât vulpile.

Pe acea vreme a anului, în mod expres declarată a fi vreme a secerişului (vers. 1), care vine la sfârşitul unui lung anotimp, câmpurile avea să fie uscate ca iasca. Probabil că Samson şi-a adus la îndeplinire planul său în timpul nopţii când lucrarea sa avea să treacă neobservată şi când nimeni nu avea să fie la îndemână să stingă flăcările.

Judecători 15:5 5. Grădinile de măslini (în engl. „vineyards and olives”). Viţa de vie joasă şi trunchiurile uscate ale măslinilor aveau să ardă uşor. Probabil că Samson nu şi-a dat seama pe deplin de extinderea pe care o va lua aprinderea căruia îi dăduse drumul. După ce focul a trecut, mile de câmp înnegrit a fost tot ceea ce a mai rămas unde cu o zi mai înainte erau recolte bogate.

Judecători 15:6 6. Li s-a răspuns. Probabil de către timniţi sau, din cele ce urmează, se poate să fi fost chiar evreii înşişicare le-au dat informaţia că Samson pusese focul. El nu a trebuit să lupte numai cu filistenii de unul singur, ci a trebuit să facă faţă şi letargiei şi opoziţiei pe faţă a propriului neam care era gata să conlucreze mai degrabă cu filistenii decât să se unească cu el în luptă pentru a scutura jugul străin.

Au ars-o pe ea. Deşi filistenii şi-au vărsat mânia asupra femeii şi familiei ei a cărei purtare adusese toatenecazurile acestea prin această faptă, ei au mai intenţionat să-l insulte şi pe Samson. Ei au nimicit-o prin represalii sălbatice pe femeia la care odată el se gândise atât de mult şi la care sperase să se mai întoarcă.

Judecători 15:7 7. Aşa faceţi? De fapt, Samson a zis: „Dacă aveţi de gând să faceţi aşa (răzbunându-vă în mod laş pe o femeie fără apărare), şi eu mă voi răzbuna pe voi.

Judecători 15:8 8. Pe spate şi pe pântece. Originea acestei figuri de stil (de vorbire) este obscură. Ea era o expresie proverbială pentru „în mod complet”, sau „peste tot”. Nu ni se spune ce fel de grup de filisteni a bătut Samson, dar, după toată probabilitatea, a fost al celor care i-au ars pe soţia lui şi pe tatăl ei.

Crăpătura (în engl. top). În mod literal „crăpătură” sau „fisură” (Isaia 2,21; 57,5). Probabil că locul era o peşteră inaccesibilă intr-o stâncă mare. O astfel de aşezare lămureşte expresia „s-a pogorât” din acest versetşi pe aceea din vers 13 „l-au scos”.

Etam. Locul acestei peşteri este necunoscut. În Biblie sunt amintite cu acelaşi nume două locuri: 1. Chirbet el Col, sud-vest de Betleem, nu departe de Tekoa (2 Cronici 11,6), de asemenea lângă 'Ain 'Atan 2. un loc neidentificat în partea de sud a lui Iuda, în distribuirea tribală a lui Simeon (1 Cronici 4,32). Totuşi peştera menţionată nu a identificat fiecare dintre aceste locuri.

Judecători 15:9 9. Au tăbărât în Iuda. Samson era din seminţia lui Dan, dar această seminţie îşi primise moştenirea ei în interiorul seminţiei lui Iuda. Filistenii s-au suit în ordin de bătaie împotriva evreilor să se răzbune pentru teribila pagubă pe care le-o pricinuise Samson.

Lehi. În mod literal „falcă”. Probabil că locul nu a purtat acest nume, decât după evenimentele pe care autorul stă să le istorisească. Aşezarea lui Lehi este necunoscută. Aceia care aşază Etamul aproape de Betleem preferă o aşezare aproape de acolo, dar aceia care pun Etamul aproape de Ţorea favorizează o aşezare în Wadi es-Sarar în apropiere de Ţorea şi Timna.

Judecători 15:10 10. Pentru ce v-aţi suit? Seminţia lui Iuda evident că trăia în servitute mulţumită. Din cauza aceasta pare că şi-a exprimat mirarea că sunt invadaţi de filisteni. La urma urmei, Samson nu era din seminţia lor şi ei nu dăduseră pe faţă nici un resentiment împotriva filistenilor.

Să-l legăm pe Samson. După câte se pare filistenii nu plănuiseră un război împotriva tuturor evreilor.

Ei îl căutau numai pe Samson. Dar evident că ei aduseseră destui oameni cu ei ca să se apere faţă de orice atac prin surprindere.

Judecători 15:11 11. Trei mii. Bărbaţii lui Iuda cunoşteau puterea lui Samson şi poate că din cauza aceasta au venit cu astfel de forţe să-l înconjoare spre a împiedica evadarea lui. Tocmai de aceea ei nu ar fi îndrăznit să se apropiede el dacă nu s-ar fi simţit siguri că el nu avea să le facă rău concetăţenilor lui.

Nu ştii? Bărbaţii lui Iuda i-au reproşat lui Samson pentru că s-a răzvrătit împotriva stăpânirii filistene şi pentru că i-a expus la pericol ascunzându-se înăuntrul hotarelor lor.

Reproşul acesta şi faptul că erau gata să-l predea filistenilor constituie dovada tristului declin la care ajunsese Iuda. Altădată atât de puternici în luptă, ei se aflau acum fără putere în decădere morală. Pierderea religiei lor era însoţită de o pierdere a patriotismului lui. Ce nu ar fi putut face aceşti trei mii alături de Samson, dacă ei ar fi fost ca cei trei sute ai lui Ghedeon?

Judecători 15:12 12. Juraţi-mi. Samson nu se temea de filisteni, el a crezut că Dumnezeu avea să îl ajute împotriva lor când va veni vremea. El era însă bănuitor faţă de propriile rude şi a cerut un jurământ să nu-i facă rău, ca să nu fie constrâns să-i nimicească el pe ei.

Judecători 15:13 13. Două funii noi. Cap 16,11. Ei aveau nevoie de funiile cele mai tari posibile, pentru că ei cunoşteau imensa lui putere.

Judecători 15:14 14. Să strige de bucurie înaintea lui. În mod literal, „au strigat de bucurie (în timp ce au ieşit) să-l întâmpine”. Când ştirea a ajuns în tabăra filisteană că vrăjmaşul lor era legat şi chiar acum era târât de către rudele lui laşe în tabăra lui, ei au mers cu bucurie sălbatica înaintea lui, atât de nerăbdători erau să se răzbune.

Judecători 15:15 15. Falcă de măgar neuscată. Aceasta a fost mai degrabă o falcă „jilavă”, sau „proaspătă” de la un animal care murise de curând. Deci nu era nici prea fragilă spre a se rupe uşor. Când Samson a rupt funiile care îl legau, probabil că el s-a uitat grăbit într-o parte şi alta după vreo armă. Înainte ca vrăjmaşii lui să fi încetat cu strigătele lor de exaltare, el se afla printre ei dând lovituri mortale. Filistenii au fugit în panică, dar înainte ca ei să fi putut câştiga siguranţă în câmp deschis, 1000 dintre ei căzuseră în faţa puterii irezistibile a lui Samson.

Judecători 15:16 16. Şi Samson a zis. Măcelul a fost atât de neobişnuit, încât Samson a celebrat-o cu o poezie a victoriei. În formă de vers, poezia ar apare după cum urmează:

„Cu o falcă de măgar,

Grămezi peste grămezi,

Cu o falcă de măgar

Ucis-am o mie de oameni.

Poezia mai prezintă şi un interesant joc de cuvinte în ebraică, ce par de netradus în engleză. Sunetele pentru „măgar” şi „grămadă” sunt identice. Cuplul este transliterat astfel ca să poată fi ilustrat efectul:

Bilchi hachchamn

Chamor chamoratayim

Bilchi hachchamor

Hikkiti ‘eleph ‘ish

Judecători 15:17 17. Ramat-Lehi. Ceea ce înseamnă „dealul fălcii”.

Judecători 15:18 18. Foarte sete. În această regiune, căldura ajunge intensă, mai ales în timpul secerişului, iar apa este puţină. Evident că eforturile lui Samson l-au extenuat aproape complet. Probabil că el s-a temut că filistenii sevor regrupa sau vor primi întăriri şi după puţin timp îl vor ataca. Dacă ei aveau să-l găsească în situaţia de acum, el nu avea să fie în stare să le reziste. În aceste împrejurări, Dumnezeu încerca să-l înveţe pe Samson că, despărţit de ajutorul divin, el nu-l putea elibera pe Israel. Această mare victorie se datora ajutorului lui Dumnezeu. Samson nu putea nici măcar să plece de pe câmpul de bătaie prin propria putere, şi ar fi pierit dacă Dumnezeu nu i-ar fi venit în ajutor. A strigat către Domnul. Când a fost în mare dificultate, Samson a recurs la rugăciune. Numai aici în această vreme de criză şi într-o situaţie similară pe vremea morţii lui (cap. 16:28), este raportat că Samson s-arugat lui Dumnezeu. De fiecare dată, Domnul a răspuns la rugăciunea lui. Ce tragedie că viaţa lui de rugăciune a lăsat atât de mult de dorit! El ar fi putut să fie un puternic conducător spiritual, dacă ar fi avut mai multă înclinaţie spirituală. Dar numai când s-a temut de moarte era gata – atât cât ne este raportat – să-L cheme pe Dumnezeu, iar rezultatul a fost că el a rămas un pigmeu spiritual. Este un lucru bun să-L chemi pe Dumnezeu în timp de necaz, dar este regretabil că atât de mulţi Îl nesocotesc în restul zilelor lor.

Judecători 15:19 19. A despicat crăpătura. Ebraicul macteş, „mojar". Aceasta poate că era o depresiune circulară în pământ, care se asemăna cu forma mojarului. În ebraică, cuvântul are articolul hotărât; de aceea trebuie să-l traducem „locul crăpăturii”.

Din Lehi (engl. „in the jaw"). Ebraicul balechi. În mod literal, fie „în falcă", fie „în Lehi". La prima citire a textului din KJV, cineva ar putea să creadă că locul crăpăturii pe care a făcut-o Dumnezeu a fost în falca pe care o folosise Samson ca armă. Mulţi au interpretat în acest fel acest text. Este vădit că traducătorii KJV l-au interpretat în acest fel. Totuşi la încheierea versetului este făcută afirmaţia că „locul crăpăturii" este „la Lehi (Galleechi)". Deoarece această expresie ebraică este identică cu aceea care este tradusă mai înainte înverset „în falcă" (în rom. „din Lehi"), alegerea traducerii trebuie să fie hotărâtă de context. Se pare mult mai rezonabil a adopta interpretarea care foloseşte numele propriu. Atunci propoziţia tradusă ar fi: „Dumnezeu a despicat crăpătura locului (sau mojarului) care era în Lehi".

Pentru cazuri similare de aprovizionare miraculoasă cu apă în caz de mare lipsă vezi Geneza 21,18.19; Exod 17,6; Isaia 41,17.18.

A ieşit apă din ea. Dumnezeu a făcut o minune făcând o fisură în crăpătura întăriturii care era acolo, în aşa fel încât din ea a ţâşnit un izvor. Apa din acest izvor l-a reînviorat pe Samson, astfel că a fost în stare să seîntoarcă de îndată acasă.

En-Hacore. În mod literal, „izvorul celui ce cheamă". Samson a dat izvorului acest nume pentru că el a ţâşnit când, în marea lui nevoie, el L-a chemat pe Domnul pentru apă.

Judecători 15:20 20. A fost... judecător în Israel. Samson n-a stăpânit peste toate cele 12 seminţii, ci, după cum se pare numai peste evreii din această regiune. Probabil că poporul i-a acordat acele de vagi prerogative pe care erau dispuşi să le dea unui erou militar.

Pe vremea. Aceasta pare să însemne perioada de 40 de ani de asuprire filisteană (vezi p. 128).

Douăzeci de ani. Evident că această perioadă de 20 de ani ai conducerii lui Samson asupra evreilor

sudici a fost aproape de sfârşitul celor 40 de ani de asuprire filisteană, pentru că Samson s-a născut în primii ani ai asupririi (PP, p. 560). Faptul că evreii nu s-au unit cu Samson în revolta împotriva filistenilor, ci au rămas supuşi faţă de ei, sugerează că stăpânirea lui poate să fi fost limitată strict la mica lui localitate (vezi cap. 16,31).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-20 PP, p. 563-565

8,15,20 PP, p. 564

Judecători 16:1 1. Gaza. Aceasta era cea mai sudică dintre cetăţile filistene şi cea mai mare dintre ele. Ea era un centru important pentru că drumurile de caravane din deşert se uneau aici cu şoseaua principală de la Egipt. Ea era aşezată cam la 30 mile de regiunea celorlalte aventuri ale lui Samson. Samson s-a încrezut în puterea lui cea mare, care a inspirat filistenilor atâta teamă, şi s-a aventurat chiar în inima teritoriului vrăjmaş.

O curvă. Se pare că Samson ajunsese complet lipsit de principii morale. În mod continuu el a îngăduit dorinţelor lui impulsive să triumfe asupra lui. Un pas greşit duce la următorul pas. Samson făcuse prima lui greşeală în alegerea legăturilor lui rele din tinereţea lui. Rezultatul a fost tragica lui căsătorie cu femeia filisteancă. Acum el a căzut şi mai jos pe scara morală.

Judecători 16:2 2. S-a spus. Cuvintele acestea au fost adăugate de traducători, dar evident că e corect aşa. Le conţin toate versiunile vechi.

Samson a venit aici. Îndrăzneala lui Samson l-a putut face să-şi dea puţină osteneală să-şi ascundă identitatea sau prezenţa sa. Filistenii erau nerăbdători să se răzbune şi n-au mai pierdut timp să facă planuri pentru a-l prinde pe acela care conducea opoziţia faţă de ei printre evrei.

L-au înconjurat. Poate că ei n-au ştiut în care casă se află. În orice caz, porţile acelei cetăţi puternic întărite erau închise, şi filistenii s-au socotit siguri de prada lor.

Judecători 16:3 3. Pe la miezul nopţii s-a sculat. Mustrat de conştiinţă (PP, p. 565) Samson s-a sculat la miezul nopţii. Probabil că el a bănuit că fusese recunoscut şi a dorit să plece în timp ce străzile erau goale. El a găsit porţile încuiate. Zidurile cetăţii erau prea înalte pentru a le escalada. Oare va interveni Dumnezeu să-l scape, în ciudamarelui păcat pe care-l comisese?

A apucat porţile. Dumnezeu nu-l lepădase încă pe Samson. Dacă paznicii dormeau sau se îndepărtaserăpentru un moment, ori dacă au opus chiar şi o oarecare rezistenţă, nu se spune. Samson a apucat bara care era zăvorâtă de stâlpii porţii şi, exercitându-şi minunata lui putere, a dezrădăcinat stâlpii.

Le-a scos. Textul ebraic spune în realitate „le-a tras în sus".

Le-a dus. Samson a dus totul într-o singură bucată, uşile şi cadrul întreg.

În faţa Hebronului. Hebronul este cam la 38 de mile de Gaza. Totuşi, nu se spune că Samson a mers cuporţile şi zăvoarele pe umeri tot drumul până la Hebron. El doar le-a pus pe un deal de pe drumul către Hebron.

Judecători 16:4 4. Valea Lorec. Valea în care era aşezată Ţorea, căminul lui Samson. Se crede că valea este modernul Wadi eş-Şarâr, în care se află ruine numite Surik, despre care se crede că este anticul Sorec. Cetatea Sorec era cam la 2 mile de Ţorea.

Dalila. În general se crede că a fost o femeie filisteancă, dar nu se spune aşa. Judecând după mita ce i-a fost oferită ei, unii cred că ea n-a fost o filisteancă, pentru că, dacă ar fi fost de naţionalitatea aceasta, probabilcă ei ar fi folosit împotriva ei ameninţările în loc de corupţie, ca şi în cazul soţiei lui Samson (cap. 14,15).

Judecători 16:5 5. Domnitorii Filistenilor. Probabil că toţi cei cinci conducători filisteni de seamă (vezi cele despre cap. 3,3) uniţi în acest efort de a face prin corupţie ceea ce nu reuşiseră prin forţa armelor.

De unde-i vine puterea lui cea mare! Chiar dacă Samson trebuie să fi fost mare la fizic, filistenii au recunoscut că puterea lui era mult mai mare decât se putea aştepta numai de la mărimea fizică. Probabil că ei şi-au închipuit că el poseda vreun farmec magic care constituia taina puterii lui. Poate că uneori Samson s-a mai lăudat că există o sursă secretă a puterii lui.

Să-l legăm. Filistenii îl urau prea mult pe Samson pentru a-l omorî. Nenorocirea lui şi bucuria lor ar fi fost de prea scurtă durată. Ei doreau să-l ţină în lanţuri, să-l ia în râs şi să-şi bată joc de el.

O mie o sută. După obiceiul vremii, piesele acestea ar fi argint nebătut, fiecare cântărind un siclu. Un siclu de argint ar avea valoarea de cel puţin 21 de cenţi, poate chiar până la 42 de cenţi dacă a fost folosit siclul cel greu. Pe temeiul a 21 de cenţi fiecare domnitor trebuia să-i plătească Dalilei o sumă egală cu cel puţin 231 de dolari. La valoarea din acea epocă a banilor, aceasta era o mită enorm de mare, astfel arătând câtde arzătoare era dorinţa filistenilor de a-l prinde pe Samson. Cei 5.500 de sicli plătiţi Dalilei ar fi echivalentul preţului a 275 de sclavi, la preţul plătit pentru Iosif (Geneza 37,28).

Judecători 16:6 6. Cu ce ar trebui să fii legat. Probabil că Samson a avut unele bănuieli asupra motivelor Dalilei; de aceea el a încercat s-o înşele prin declararea falsă a tainei puterii lui.

Judecători 16:7 7. Şapte. Unii credeau că numărul acesta are o putere deosebită. Se poate observa că părul lui Samson,ultima dovadă a consacrării lui pentru Dumnezeu, a fost împărţit în şapte şuviţe (v. 13). Poate că el îşi trădasedeja în mod inconştient o parte a tainei lui.

Noi (în engl „green"). Ebraicul lach, „umed", „proaspăt", „verde", înţelesul depinzând de obiectul la care este aplicat.

Funii. Exacta însemnătate a acestui cuvânt ebraic este nesigură. El este folosit pentru corzi de arc şi corzi de cort. Probabil că el se referă la corzi făcute din intestine sau vine de animale.

Ca orice alt om. Adică, neavând putere mai mare decât media omului de aceeaşi dimensiune.

Judecători 16:8 8. Ea l-a legat. Fără îndoială că Dalila susţinea între timp că e vorba de o glumă, acţionând ca şi când n-ar avea nici o semnificaţie răufăcătoare.

Judecători 16:9 9. Oameni stăteau la pândă. Textul ebraic foloseşte aici singularul, dar probabil în sens colectiv ca în Judecători 20,37; Iosua 8,14. Unii se îndoiesc că Dalila ar fi putut să ascundă mai mult decât un spion, fără caSamson să-şi dea seama, dar aceasta este îndoielnic.

Filistenii sunt asupra ta, Samson. Nu este spus că oamenii au ieşit din ascunzătoare când a avut loc acest strigăt, dar cel puţin împrejurările erau de aşa natură încât Samson avea cea mai clară dovadă că filistenii erau în legătură cu Dalila (vezi PP, p. 566).

Câlţi. Partea slabă şi frântă a fuiorului, care de obicei se aruncă din cauza slăbiciunii lor.

Judecători 16:10

10. Dalila a zis. Nu trebuie să concludem în mod necesar că Dalila a făcut a doua ei încercare imediat. Probabil că ea a aşteptat câteva zile până aveau să se liniştească bănuielile lui Samson. Cu toate acestea la ceea ce s-a gândit ea a fost următorul moment oportun, ea plângându-se de lipsa lui de amabilitate în refuzul de a-i spune taina lui.

Judecători 16:11 11. Funii noi. Acestea fuseseră încercate deja de alţii, dar nu reuşiseră (cap. 15,13.14). Din nou, prin specificarea de funii care nu fuseseră niciodată folosite sau destinate unui alt scop, Samson din nou a putut face legătura cu taina lui, consacrarea lui pentru Dumnezeu ca Nazireu.

Dalila a crezut că, prin această nouă descoperire, Samson nu o mai înşelase. Ea l-a legat în mod vicleandin nou, dar Samson a rupt funiile ca şi cum ar fi fost doar nişte fire de aţă. Prin decepţiile acestea, poate că Samson a sperat să o descurajeze pe Dalila de a-l mai chestiona. Dar având mereu în mintea ei mita cea imensă, ea nu avea să cedeze aşa uşor. Şi Samson, a cărui putere colosală l-a făcut prea confident, se distra tot mai mult în braţele fermecătoarei femei.

Judecători 16:13 13. În urzeala ţesăturii. Cu o lipsă de seriozitate şi nerozie de necrezut, Samson merge până în pragul adevăratei taine şi suferă ca părul lui să fie ţesut în războiul de ţesut al Dalilei. Fără îndoială că ea l-a linguşit lăudându-i puterea bărbătească, şi, dând pe faţă curiozitatea unei amorezate, întreba în mod insidios mereu şi mereu de taina puterii lui. Samson a indus-o în eroare sugerându-i că, dacă ea ar ţese părul lui în urzeala ţesăturii, poate folosindu-l ca bătătură, el n-ar mai avea puterea să se libereze.

Judecători 16:14 14. Le-a pironit cu un cui de lemn. În mod literal „ea l-a bătut cu ţăruşul". Aceasta pare să fi fost expresia tehnică pentru operaţiunea de ţesătură care bate bătătura strâns în urzeală. Faptul că acest ţăruş a fost suveica ţesătoarei se deduce în mod evident din expresia „cuiul de lemn" care urmează.

A smuls (în engl. „went away"). Verbul ebraic folosit aici la bază înseamnă „a smulge", ca în versetul 3.Cuvântul era folosit de obicei pentru smulgerea ţăruşilor de cort, de la folosirea căruia acesta a luat sensul de „a pleca". În context se potrivesc aici ambele sensuri. În orice caz, în eforturile lui Samson de a se elibera pe sine de războiul în care era prins bine părul lui, el a rupt în bucăţi războiul şi probabil că a ieşit mânios cu ţesătura sau pânza neterminată încă în părul lui şi cu suveica şi părţi din război agăţate de el.

Judecători 16:15 15. Ea i-a zis. Din nou se poate să fi trecut câtva timp. Dacă incidentul de mai înainte pricinuise o înstrăinare trecătoare, acum Samson era gata să se întoarcă la Dalila. Fără îndoială că ea a mai continuat gluma ei că nu avea nici un motiv ascuns în aflarea secretului lui, ci a folosit eşecul ei în descoperirea acelui secret ca mijloc de a-i reproşa lipsa lui de iubire faţă de ea. „În loc să mă iubeşti cum mărturiseşti că faci”, a stăruit ea, „tu îţi baţi joc de mine". Şi astfel ea a continuat să diminueze rezistenţa lui în a-i descoperi adevărulcu privire la marea lui putere.

Judecători 16:17 17. Şi i-a zis. Naraţiunea lasă impresia unei stupidităţi din partea lui Samson aproape de necrezut. El putea oricând să pună capăt chestionării din partea Dalilei, părăsind-o şi întorcându-se acasă la el. Dar greşeala cea mare a lui Samson n-a fost atât de mult stupiditatea cât patima senzuală. Învăţătura morală principală a întâmplării constă în ruina şi ruşinea adusă asupra lui de slăbiciunea senzuală, şi felul în care, pas cu pas, aceasta l-a făcut să-şi piardă minunatul dar al puterii supranaturale. De trei ori, el îşi dovedise puterea cea mare. Acum, pentru a patra oară, el îşi dovedeşte enorma lui nebunie. Dumnezeu plănuise pentru el un destin nobil, dar slăbiciunea de a pune satisfacţia sexuală la loc de frunte în cugetarea lui a stricat planul lui Dumnezeu privind viaţa lui şi până la urmă l-a dus la un sfârşit fără glorie.

Judecători 16:18 18. Dalila văzând. Samson nu mersese atât de departe ca să fie în stare să descopere marea taină fără vreun simţământ de teamă şi ruşine. Dalila imediat a ghicit că în cele din urmă şi-a descoperit secretul astfel că imediat a trimis după domnitorii filistenilor, ştiind că acum va putea să-l predea pe Samson şi să-şi

primească mult dorita răsplată.

Judecători 16:19 19. Să-l slăbească (engl. „afflict him”). Adică, necăjindu-l şi pricinuindu-i durere.

Judecători 16:20 20. Mă voi scutura. Expresia pare să sugereze „mă voi libera”. Din cauza acestei expresii, mulţi cred căDalila, pe lângă faptul că i-a tăiat părul l-a mai şi legat pe Samson. Totuşi textul nu este clar în privinţa aceasta. Filistenii ar fi dorit să aibă vreo dovadă că într-adevăr puterea lui a pierit, mai înainte de a se aventurasă-l înfrunte, dar reacţia lui la necăjelile Dalilei (v. 19) a furnizat această probă.

Domnul se depărtase. Samson călcase de multe ori juruinţa lui de nazireu prin folosirea vinului (PP, p. 565) şi pângărindu-se în alte feluri, dar, în general, prin păstrarea părului lung, el a arătat cel puţin un oarecare interes în ceea ce priveşte păstrarea consacrării lui în slujba lui Dumnezeu. În părul însuşi nu exista nici o virtute, dar, deoarece acesta era semnul credincioşiei lui faţă de Dumnezeu, sacrificarea lui pentru capriciile unei femei nelegitime a făcut ca Dumnezeu să retragă darul puterii supranaturale. Dumnezeu suferise îndelung nebunia lui Samson, dar acum prin faptul că el a călcat juruinţa în toate privinţele, Domnul şi-a retras binecuvântarea şi ocrotirea.

Judecători 16:21 21. I-au scos ochii. O pedeapsă potrivită. Dorinţa nesfântă a lui Samson de a privi asupra frumuseţii femeilor nesfinte îl ademenise de la o experienţă nesfinţită la alta, şi în cele din urmă a devenit cauza imediată a prinderii lui de către filisteni.

Filistenii au ales să-i cruţe viaţa lui Samson, evident pentru a întreţine vanitatea lor, în marea lor realizare. Totuşi ei s-au temut că vreodată enorma putere a lui Samson s-ar putea întoarce. Pentru a fi siguri în astfel de eventualitate, ei i-au scos ochii, probabil arzându-i cu un fier cald sau înţepându-i cu un instrumentascuţit. În antichitate erau folosite ambele metode.

Râşniţă. Ei l-au pus să învârtească la o râşniţă grea, probabil ca cea la care învârtea de obicei un bou sau un măgar.

Judecători 16:22 22. Iarăşi să crească. Samson a recunoscut nebunia lui descoperindu-şi taina şi îngăduind să-i fie tăiat părul. El şi-a reînnoit consacrarea sa faţă de Dumnezeu. Din cauza acestei hotărâri, Dumnezeu a început să-i redea puterea.

Judecători 16:23 23. O mare jertfă. De obicei, aceasta era însoţită de o mare sărbătoare sau celebrare.

Dagon. Nu se cunosc multe despre această zeitate. Au fost date diferite explicaţii cu privire la înţelesul acestui nume. Unii l-au derivat din cuvântul ebraic şi canaanit dagon, care înseamnă „grâne”. Dacă este aşa, Dagon ar fi unul dintre multele zeităţi agricole din Palestina. Dar numele mai poate fi o derivare a cuvântului dag, „peşte”. Ambele explicaţii sunt vechi. Faptul că au fost dezgropate monede în cetatea filisteană Ascalon cu chipul unei zeităţi reprezentată ca jumătate om şi jumătate peşte ne face să acceptăm ultima explicaţie (veziPP, p. 567). În 1 Samuel 5,4 sunt făcute referiri la capul şi mâinile lui Dagon.

Dumnezeul nostru ne-a dat. Cele mai vechi neamuri au atribuit victoriile lor celor mai puternice zeităţi naţionale ale lor.

Judecători 16:24 24. Când l-a văzut poporul. Este posibil ca Samson să fi fost pus la vedere la moară, unde măcina grâne. Probabil că aveau loc excursii prin închisoare ca toţi să-l poată vedea de aproape pe vrăjmaşul atât de urât de ei.

Zicând. Cuvintele care urmează sunt în formă de aliteraţie de patru linii, fiecare terminându-se în

ebraică cu rimă.

Judecători 16:25 25. Chemaţi pe Samson. Adică, aduceţi-l din închisoarea lui în sala de adunare care făcea parte din templu, unde întreaga adunare putea să-l vadă deodată.

Ca să ne desfăteze. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că el avea să acţioneze ca un bufon, ci că apariţia puternicului lor vrăjmaş, acum orb şi în lanţuri, avea să dea naştere la râs şi veselie.

Judecători 16:26 26. Stâlpii. Casa la care se referă, probabil că a fost un portal cu acoperişul orizontal sau o sală susţinută de coloane care făcea parte componentă a templului.

Judecători 16:27 27. Domnitorii filistenilor. Aceştia erau conducătorii celor cinci districte filistene care o mituiseră pe Dalila să-l trădeze pe Samson (vezi cele despre v. 5).

Pe acoperiş. Probabil că aceste 3 000 de persoane au căutat un loc avantajos pe acoperiş, în aşa fel încât să poată observa mai bine manifestaţia când Samson era înghiontit şi chinuit înaintea mulţimii. Această greutate mare cu siguranţă că avea să pricinuiască prăbuşirea dacă erau îndepărtate mai multe coloane.

În ebraică, cuvintele „bărbaţi şi femei” din prima propoziţie se deosebesc de cele din a doua. Deosebirea poate să constea în clase, cei de la etajul principal reprezentând nobilimea care stătea cu „domnitorii”, iar cei de pe acoperiş forma poporul de rând.

Judecători 16:28 28. Doamne, Dumnezeule... Dumnezeule. Samson a folosit succesiv trei nume diferite pentru Dumnezeu: „Adonai, Yahweh şi Elohim” (vezi vol. I, p. 35, 170). Aceasta este a doua oară când autorul aminteşte rugăciunea lui Samson. Nu trebuie să tragem concluzia că acestea au fost singurele ocazii în care el s-a rugat, dar, dacă rugăciunea ar fi fost mai mult un obicei al vieţii lui, el ar fi putut să fie cruţat de această ruşine şi umilire, şi viaţa lui ar fi putut îndeplini marele destin plănuit de Dumnezeu pentru el.

De data aceasta... să-mi răzbun. Unii traduc acest pasaj astfel încât să redea ideea, „ca să pot fi răzbunat pentru cei doi ochi ai mei”. Ei ajung apoi la concluzia că Samson a murit cu o expresie de satisfacţie necruţătoare pe buzele lui, continuând astfel cu predispoziţia lui zeflemitoare de mai înainte. Conform cu această traducere, chiar dacă el a anticipat marea catastrofă pricinuind prăbuşirea acoperişului, aceasta n-ar fi ispăşit pierderea vederii lui, ci ar fi fost suficient pentru un ochi.

Cu toate că această traducere este posibilă, cea care este redată în text, sau cea mai literală redată în LXX, în Vulgata şi în Siriacă, „Vreau să cer o recompensă” merge tot atât de bine şi pare să se potrivească mai bine cu contextul. Având în vedere că experienţele amare ale umilinţei l-au condus pe Samson la pocăinţă, se pare mult mai probabil că el a murit într-o dispoziţie serioasă – căutând să răscumpere, în ultimele momente ale vieţii lui, ocaziile pierdute de el. Batjocurile care îi atribuiau victoria filistenilor zeităţii păgâne Dagon poate că au trezit sufletul lui să răzbune Numele Dumnezeului lui Israel asupra căruia el însuşi adusese astfel de dezonoare.

Judecători 16:30 30. Să mor. Textul ebraic înseamnă „să moară sufletul meu” (vezi n. Marginală). Adesea „suflet” este folosit în sensul de persoană (Geneza 12,13; 27,25; 1 Samuel 18,1; Psalm 25,20 etc.). Samson spunea: „Să mor eu (însumi)”. Cel care moare este individul însuşi, nu numai corpul lui. Indicarea „suflet” atrage atenţia laom ca la o „persoană” sau „individ” unic.

S-a plecat. Se pare că Samson a îmbrăţişat cei doi stâlpi din mijloc şi i-a tras împreună năpustindu-se asupra lor cu toată greutatea lui în adaos la tragerea braţelor lui. În felul acesta, el a putut fie să-i disloce de lasprijinul lor de sus sau de jos, fie să-i frângă de la mijloc. Lipsit de cei doi stâlpi centrali, acoperişul avea să searcuiască deteriorând ceilalţi stâlpi, forţându-i pe perpendiculară să cedeze, strivind mulţimea adunată

dedesubt şi rănindu-i de moarte pe cei de pe acoperiş.

Cei pe care i-a prăpădit. Acesta a fost punctul culminant al luptei lui Samson împotriva filistenilor. La moartea lui, el a ucis mai mulţi filisteni şi mai mari (pentru că printre ei au fost conducătorii) decât ucisese în viaţa lui.

Judecători 16:31 31. Fraţii lui. Aceasta este singura indicaţie că Samson avea fraţi. Aceasta se poate referi la rudele lui cele mai apropiate, cu toate că, la fel ca Ana, Manoah şi soţia lui se poate să mai fi avut copii după naşterea lui Samson. Ei, şi poate că restul rudelor lui Samson din partea tatălui lui, au venit la Gaza, când au auzit de moartea lui, şi i-au luat trupul înapoi în cetatea lui în care locuise, unde l-au înmormântat în locul de îngropăciune al tatălui său. Manoah şi soţia lui se poate să fi decedat deja, pentru că, în total, activitatea lui deopoziţie faţă de filisteni a durat 20 de ani (vezi cap. 15,20). Pentru că nu se uniseră cu el în conflictele lui cu filistenii, rudelor lui li s-a îngăduit să ia trupul pentru înmormântare.

Pune în contrast atitudinea filisteană în legătură cu trupul lui Saul (1 Samuel 31,10-13).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-31 PP, p. 565-568;

1-6, 15 PP, p. 565;

16-22 PP, p. 566;

23-26, 28-31 PP, p. 567.

Judecători 17:1 1. Muntele lui Efraim. Vezi cele despre cap. 2,9 şi 3,27. Locul exact al domiciliului lui Mica este lăsat nedefinit. Se înţelege că el era undeva de-a lungul drumului care trece prin regiunea muntoasă centrală a Palestinei din teritoriul lui Efraim.

Mica. Ebraicul micayehn. Această formă ebraică se află numai aici şi în versetul 4. În altă parte din această istorisire este folosită forma prescurtată, mikah. Forma întreagă a numelui înseamnă, „cel care este asemenea lui Dumnezeu (Iehova)”, în timp ce forma prescurtată înseamnă numai „cel care este asemenea”.

Începând cu cap. 17, restul cărţii Judecătorilor este compus din două apendice la istoria capitolelor precedente. Până la punctul acesta al naraţiunii din cartea Judecătorilor, evenimentele s-au concentrat asupra apostaziei, asupririi şi eliberării. Restul de 5 capitole conţin raportul a două evenimente care s-au întâmplat în perioada de mai înainte a Judecătorilor. Ele sunt relatate pentru a arăta starea ilegală a treburilor în această perioadă.

Capitolele 17 şi 18 redau evenimente din viaţa lui Mica şi arată migrarea unei părţi a seminţiei lui Dan din teritoriul atribuit ei între mare şi hotarul sudic al lui Efraim înspre secţiunea nordică a Palestinei mărginaşecu teritoriul lui Neftali. Naraţiunea se împarte în trei părţi: (1) originea idolatriei lui Mica (cap. 17,1-6), (2) cum a devenit un levit renegat preotul acestui cult idolatru (cap. 17,7-13), (3) cum s-a ajuns ca chipul să fie transferat la Dan împreună cu migrarea unei părţi a acestei seminţii. Evenimentele descrise aici probabil că au avut loc în timpul bătrânilor care au urmat lui Iosua (cap. 2,6-10; vezi cele despre cap. 18,29).

Judecători 17:2 2. O mie o sută. Pentru o evaluare vezi cele despre cap. 16,5.

Îl luasem. Adică l-am furat.

Blestemat. Când mama, care după cât s-ar părea era o văduvă bogată, locuind împreună cu fiul ei, a descoperit că argintul fusese furat, ea a pronunţat un blestem teribil asupra banilor şi asupra aceluia care îi

luase, nebănuind nicidecum că hoţul era propriul fiu. Aruncând blestem asupra banilor, ea poate că a amintit, ca în v. 3, că ea îi pusese deoparte pentru a face un idol, interzicând astfel folosirea lor pentru alte întrebuinţări. Atunci, conform superstiţiei, hoţul nu-i mai putea folosi fără a suferi represalii din partea zeităţii astfel invocate.

În auzul urechilor mele. Mica a auzit blestemul teribil împotriva hoţului şi poate că s-a tulburat de îndată. În vremurile acelea puterea unui blestem se credea a fi foarte mare şi reală.

Eu îl luasem. Mărturisirea lui Mica poate că a fost făcută în speranţa de a-şi linişti conştiinţa şi de a evita efectul anticipat al blestemului.

Binecuvântat să fie. Oamenii din vechime credeau că un blestem nu putea fi retras. Mama lui Mica poate că a crezut că evită efectele lui neutralizându-l printr-o binecuvântare.

Judecători 17:3 3. Închin. Vehemenţa blestemului ei se datora faptului că banii furaţi fuseseră făgăduiţi „Domnului”. Totuşi nu este întru totul lămurit dacă ea a zis: „Acum l-am închinat”, ca mulţumire pentru regăsire, sau „l-amînchinat înainte de a fi furat”. Sunt posibile ambele sensuri.

Domnului. În mod literal, „lui Iehova (Iahweh)”. În felul acesta, mama aceasta şi fiul ei erau închinătoriai Dumnezeului evreilor. Dar închinarea lor ajunsese degradată, cum ajunsese şi aceea a altor israeliţi, până acolo că ei au făcut Domnului chipuri cioplite prin călcarea directă a poruncii a doua.

Un chip cioplit. Nu este clar dacă pesel (chip cioplit) şi massekah (chip turnat) reprezintă două chipuri diferite sau un chip de argint împodobit cu ornamente sculptate. Adesea un chip era tăiat sau cioplit dintr-un metal de rând şi apoi acoperit pe deasupra cu un metal mai preţios. Un astfel de chip al unei zeităţi a fost descoperit în cetea Meghido şi Palestina şi se află acum în muzeul Institutului Oriental al Universităţii din Chicago. Că se intenţiona, totuşi, două chipuri apare lămurit în cap. 18,17, unde cele două cuvinte sunt astfel despărţite încât al doilea cu greu poate fi o explicaţie a celui dintâi. Totuşi, în versetul 30, este amintit din nounumai unul singur.

Judecători 17:5 5. Casă a lui Dumnezeu. Textul ebraic poate fi tradus „o casă a lui Dumnezeu” (vezi cap. 18,31). Aceasta înseamnă că Mica a construit un altar particular sau sanctuar.

Efod. Pentru descrierea efodului, vezi Judecători 8,27; Exod 28,6. Efodul era purtat de preot când întreba pe Dumnezeu.

Terafimi. Aceştia erau idoli de familie (Geneza 31,19.34 – ebraicul terafim etc., vezi Geneza 31,19). Ei mai erau folosiţi şi ca unelte de oracole (Ezechiel 21,21; Zaharia 10,2). Unii dintre ei păreau a fi în formă de om (1 Samuel 19,12-17).

A sfinţit. Expresia ebraică tradusă astfel înseamnă „umplut mâna”. Expresia îşi poate avea originea în obiceiul de a umple mâinile noilor preoţi consacraţi cu părţi ale jertfei.

Unul din fiii lui. Mica apostaziase atât de mult încât nu numai că el a făcut un chip şi un sanctuar particular, ci de fapt a instalat pe unul dintre fiii lui ca preot al sanctuarului. Fiecare dintre aceste fapte erau o călcare directă a prescripţiilor Legii lui Moise.

Judecători 17:6 6. Nu era împărat. Şi nici vreo formă recunoscută de guvernare naţională. Credincioşia faţă de Împăratul lor nevăzut ar fi procurat lui Israel unitate naţională şi siguranţă împotriva invaziei şi servituţii faţă de vecinii lor păgâni.

Ce-i plăcea. Stăpânea anarhia. Puterea era dreptatea, şi pe oameni îi conduceau mai degrabă capriciile decât instrucţiunile legilor lui Dumnezeu. Israeliţii fuseseră avertizaţi să nu fie conduşi de o astfel de filozofie

a vieţii (Deuteronom 12,8). Autorul a introdus aceste cuvinte în naraţiunea lui pentru a arăta cât de multe încălcări neînfrânate sau nepedepsite ale legii mozaice puteau să aibă loc. Expresia aceasta pare să facă dovadă că autorul a scris cartea Judecătorilor în timpul domniei unui împărat puternic, care a suprimat ilegalitatea în diferite părţi ale împărăţiei lui.

Judecători 17:7 7. Un tânăr. Oricât s-ar părea de ciudat, acest levit renegat probabil că a fost nepotul lui Moise (vezi cele despre cap. 18,30).

Levit. Cum a putut fi un levit şi totodată din familia lui Iuda, raportul nu spune. Se poate că mama lui afost dintr-o seminţie, iar tatăl său din alta. Betleemul lui Iuda se poate să fi fost un centru pentru leviţi pe aceavreme (vezi v. 8, cap. 19,1.18), deşi localitatea nu este amintită ca cetate levitică în lista din Iosua 21,4-41).

Locuia. Cuvântul ebraic indică o locuire temporară.

Judecători 17:8 8. Să caute. Din cauza apostaziei răspândite israeliţii nu întreţineau pe leviţi cu zecimea lor, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Având în vedere că leviţilor nu li s-a atribuit teritoriu ca şi celorlalte seminţii, ei nu puteau, ca ceilalţi, să se întreţină singuri pentru terenurile lor. Levitul acesta peregrina primprejur evident pentru a căuta o slujbă şi vreun loc de locuit.

Judecători 17:10 10. Tată. Acesta era un titlu de respect dat profeţilor şi altor slujbaşi distinşi (Geneza 45,8; 2 Regi 2,12; 5,13; 6,21 etc.)

Zece sicli. Numerarul real plătit în fiecare an era mic, dar Mica i-a mai oferit, în plus, hrană şi haine precum şi locuinţa lui.

Judecători 17:12 12. Sfinţit. Instalându-l pe acest levit în slujba de preot, probabil că Mica l-a îndepărtat pe fiul său din postul de preot (vezi v. 5).

Judecători 17:13 13. Fiindcă am. Mica a privit-o ca pe o întâmplare fericită că el a fost în stare să întâlnească un levit, unul care probabil că era instruit pentru lucrarea sanctuarului, spre a face slujba la altarul lui. El îl instalase pe fiul său numai de nevoie, dar acum era bucuros că avea un profesionist, cel puţin unul care la început a fost chemat în serviciul sanctuarului, care îndeplinea slujba. Aceasta i-a dat asigurarea că drept rezultat al slujirii levitului, Iehova avea să-l facă prosper în tot ceea ce face. Mica este doar de compătimit în dorinţa lui după binecuvântarea lui Dumnezeu. Este vădit că el, fără să-şi dea seama, călca poruncile lui Dumnezeu în privinţa metodei de a se închina.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ.

6 1 T, p. 316.

Judecători 18:1 1. Nu era împărat în Israel. Probabil că autorul doreşte să explice că acţiunea ilegală a daniţilor a putut să aibă loc numai pentru că nu exista împărat suveran pentru a păstra legalitatea şi ordinea.

Până în ziua aceea. Teritoriul atribuit al lui Dan era ţara de jos dintre mare şi munţi, dar daniţii n-au fost în stare să-l ia de la locuitorii băştinaşi. Ei au fost obligaţi de canaaniţi să se întoarcă în ţinutul muntos (cap. 1,34).

Judecători 18:2 2. Din familiile lor. Adică, din tribul sau seminţia lor.

Dintre ei toţi (în engl. „from theie coasts”). Mai bine „din frontirele lor”, adică din toate părţile teritoriului sau aşezării lor. Se pare că a fost o delegaţie care reprezenta toate părţile seminţiei lor.

Din Ţorea. Vezi cap. 13,2; 25.

Să iscodească. Ei n-au văzut nici o perspectivă de a putea cuceri teritoriul atribuit lor; de aceea ei au trimis pe unii din seminţia lor să caute un loc unde s-ar putea stabili cu uşurinţă. Făcând aşa, ei au mers împotriva planului de la început al lui Dumnezeu, care le dăduse moştenirea lor în mijlocul moştenirii lui Iuda.Încrederea în Dumnezeu avea să-i facă în stare să izgonească pe locuitorii ţării. Migrarea spre nord era o recunoaştere publică a lipsei lor de bunăvoinţă de a urma planul lui Dumnezeu.

Au rămas... acolo. Au obţinut o găzduire peste noapte acolo.

Judecători 18:3 3. Au cunoscut glasul. Aceasta poate să însemne fie că ei îl cunoscuseră pe levit mai înainte de a veni încasa lui Mica şi au recunoscut glasul lui, fie că l-au recunoscut pe levit după felul cum vorbea, în timp ce făcea slujba în capela particulară. Dacă era nepotul lui Moise (vezi cele despre v. 30), levitul poate să fi fost bine cunoscut.

Judecători 18:5 5. Întreabă. Aflând că Levitul avea obiecte pentru consultarea zeităţii, un efod şi terafimi, iscoadele danite au cerut ca el să-L întrebe pe Domnul dacă călătoria lor de cercetare se va dovedi plină de succes.

Judecători 18:6 6. Sub privirea Domnului. Cu alte cuvinte, călătoria voastră este sub privegherea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. Cuvântul pentru „Domnul” folosit aici este Yahweh (Iehova). Levitul practica închinarea la Dumnezeul evreilor în forme de închinare oprite de legea mozaică.

Judecători 18:7 7. Lais. Numit Leşem în Iosua 19,47. După ce daniţii l-au luat, numele lui a fost schimbat în Dan (Judecători 18,29). Sub acest nume, el a fost adesea amintit în Vechiul Testament în expresia „de la Dan pânăla Beer-Şeba”. El era cea mai nordică aşezare a lui Israel (Judecători 20,1; 1 Samuel 3,20; 2 Samuel 3,10 etc.). El era aproape de poalele muntelui Hermon în vecinătatea izvoarelor râului Iordan. Era cam la 30 de mile de Tir la apus şi la peste 40 de mile de Damasc înspre nord-est.

Fără grijă. Ebraicul beţach „în siguranţă” sau „siguri”. Locuitorii Laişului erau atât de izolaţi de neamurile turbulente, încât este vădit că nu şi-au clădit ziduri mari pentru ocrotire, nici nu-şi apăraseră cetea punând străjeri.

În felul sidoniţilor. Sidonienii nu erau un popor căruia să-i placă războiul, ci s-au devotat comerţului.

Departe de. În mile reale nu erau prea departe, dar între ei se afla un lanţ de munţi.

Nici o legătură. Erau mulţumiţi să locuiască departe, izolaţi, să trăiască o viaţă independentă.

Judecători 18:9 9. Foarte bună. Compară cu Numeri 14,7; Iosua 2,23.24. Iscoadele au adus un raport unanim cu privire la posibilitatea de migrare spre Laiş şi au îndemnat la acţiune imediată.

Judecători 18:11 11. Şase sute de oameni. N-a migrat întreaga seminţie, ci poate că numai membri cei mai întreprinzătorişi cei care nu aveau pământ convenabil. Având în vedere că cei 600 de oameni şi-au luat cu ei familiile (v. 21),probabil că grupa toată număra între 1500-2000 de oameni.

Judecători 18:12 12. Chiriat-Iearim. Care înseamnă „cetatea pădurilor”. De pe vremea lui Eusebiu (sec. al V-lea d.Hr.) a

fost identificată cu Tell el-Azhar, aproape de modernul Karyat el-Inab, la 8 mile (12,8 km) de Ierusalim pe drumul spre Iafa. Chiriat-Iearim a fost la început una dintre cetăţile gabaoniţilor (Iosua 9,17). Pe vremea lui Samuel el a fost locuit mai ales de oameni din seminţia lui Iuda.

Mahane-Dan. Adică „tabăra lui Dan” (vezi cap. 13,25).

Judecători 18:13 13. Casa lui Mica. Probabil Bet-Mica, ca nume propriu. Poate că în jurul casei şi sanctuarului lui Mica s-a dezvoltat o aşezare şi satul a ajuns să fie cunoscut ca Bet-Mica. Daniţii migratori au tăbărât, în drumul lor spre nord, prin apropiere.

Judecători 18:14 14. Casele acestea. Termenul ar putea fi echivalent cu „satul acesta”.

Vedeţi. Adică, vedeţi ce aveţi de făcut pentru a obţine efodul, terafimii şi chipul cioplit în posesia Daniţilor. Din cele ce urmează era vădit că au hotărât ca o grupă să se angajeze în conversaţii cu levitul, în timp ce alţii aveau să se strecoare în altar şi să-şi însuşească în folosul lor obiectele religioase.

Judecători 18:15 15. L-au întrebat de sănătate. În mod literal, „l-au întrebat de sănătate” (engl. „saluted”). O construcţie asemănătoare se întâlneşte în 2 Samuel 11,7, unde David a întrebat cum mergea războiul.

Judecători 18:16 16. Intrarea porţii. Evident că exista un zid protector în jurul micului sat, cel puţin în jurul casei şi altarului lui Mica. Grosul grupei daniţilor s-au angajat cu levitul în discuţie la poartă (v. 17).

Judecători 18:17 17. Cei cinci oameni. Între timp, cele cinci iscoade care fuseseră în casă mai înainte şi cunoşteau locul de jur-împrejur s-au strecurat neobservate şi au furat obiectele religioase din altarul lui Mica.

Judecători 18:18 18. Ce faceţi? Când cei cinci oameni s-au întors la poartă cu obiectele de cult, preotul a strigat uimit: „Ce faceţi?”

Judecători 18:19 19. La gură. Punerea degetului pe buze este unul dintre gesturile cele mai universale (vezi Iov 21,5; 29,9; Proverbe 30,32).

Judecători 18:20 20. S-a bucurat. Perfidia acestui levit este vrednică de notat. În primul rând, el a trădat închinarea curată specificată în Legea lui Moise ca să slujească înaintea idolului lui Mica de dragul banilor ce i s-au oferit. Acum el îl părăseşte pe binefăcătorul lui, care-l tratase ca pe un fiu (cap. 17,11), şi-i însoţeşte cu bucurie pe cei care luaseră ceea ce nu le aparţinea. Trebuie să reţinem că nici unul dintre personajele naraţiunii n-au fost deloc exemple. Mica însuşi era un hoţ. Levitul era un mercenar. Daniţii erau piraţi ilegali.

Unit cu (în engl. „in the midst”). După cât s-ar părea pentru ascundere şi ocrotire.

Judecători 18:21 21. Copiii. Că aceasta a fost o migrare regulată cuprinzând femei şi copii este scos la iveală numai pe această cale incidentală.

Calabalâcurile. Adică, bagaje, unelte de gospodărie, efecte etc.

Înaintea lor. De asemenea, este clar că femeile şi copiii au fost puşi în faţa oamenilor înarmaţi, deoarecedaniţii se pare că s-au aşteptat la urmărire. Femeile nu sunt amintite, deşi este foarte sigur că erau prezente (vezi Geneza 34,29; 2 Cronici 20,13).

Judecători 18:22 22. În casele. Furtul chipurilor era privit ca o pierdere a satului întreg, nu numai a lui Mica.

S-au strâns. În mod literal, „chemaţi afară”, adică au fost chemaţi la arme.

Judecători 18:23 23. S-au întors. Probabil că fără să oprească marşul lor.

Judecători 18:24 24. Dumnezeii mei. Mica nu şovăie să numească chipurile şi terafimii ca dumnezei ai lui. Deşi mărturisea a fi un închinător al lui Iehova (vezi cap. 17,2.3), el păstra mult din concepţia păgână despre zeităţi.

Pe care mi-i făcusem. Expresia este înfiorătoare venind de pe buzele unui israelit.

Să-mi spuneţi. Mica era supărat pentru pretenţia nevinovăţiei lor şi încercarea lor de a înlătura chestiunea ca şi când ar fi fost o glumă. Evident că forţa daniţilor a fost mai mare cu mult decât aceea a lui Mica, altfel daniţii n-ar fi acţionat cu astfel de obrăznicie (vezi v. 26).

Judecători 18:25 25. Oameni amărâţi. În mod literal, „oameni cu amărăciunea sufletului”, adică oameni cu înclinaţii crude şi temperament iute. De fapt, daniţii au spus: „Lăsaţi-ne în pace cu plângerile voastre ca să nu-i provocaţi pe oamenii cu temperament iute dintre noi să vă atace”. Vezi 2 Samuel 17,8, unde temperamentul lui David şi al însoţitorilor lui a fost comparat cu o ursoaică căreia i s-au luat puii.

Judecători 18:27 27. Liniştit şi în pace. Raportul dat de iscoade a fost (adevărat) corect. Daniţii nemiloşi i-au surprins peoamenii din Lais, care au fost nepregătiţi pentru rezistenţă. Cetatea a fost luată şi arsă până în temelii.

Judecători 18:28 28. Departe de Sidon. Nefericita colonie era prea departe de Sidon, care probabil că era cetatea-mamă,spre a obţine vreun ajutor, şi, având în vedere că locuitorii Laisului după cât se pare nu făcuseră nici o ligă cu nici una din seminţiile sau cetăţile arameice, nu au existat forţe prietene spre a le veni în ajutor.

Valea. Probabil depresiunea prin care curg apele Iordanului superior pe la poalele celor mai de jos şesuri ale Libanului, la nord de lacul Hule.

Bet-Rahob. Care înseamnă „casa uliţii”. Un mic sat cu oameni de limbă arameică, conform cu cele din 2 Samuel 10,6.8.

Au zidit cetatea. Pe ruinele înnegrite ale Laisului, daniţii au clădit din nou cetatea. Acesta era obiceiul în vremurile din vechime. Cetăţile erau clădite lângă izvoare de apă şi pe cele mai înalte puncte care corespund scopurilor de ocrotire. Prin urmare, au fost alese aceleaşi locuri pentru cetăţi succesive.

Judecători 18:29 29. Dan. Ei au numit noua lor cetate de căpetenie după numele seminţiei lor, care, la rândul ei, a fost numită după Dan, pe care l-a născut lui Iacob, Bilha, roaba Rahelei.

Cetatea lui Dan din nord este amintită în cântarea Deborei (cap. 5,17). Aceasta arată clar că migraţiunea descrisă în cap. 17 şi 18 a avut loc în cele mai timpurii vremuri ale Judecătorilor. Probabil că ea a avut loc pe vremea bătrânilor care au urmat după Iosua, înainte de slujba de judecător a lui Otniel. Migrarea aceasta şi idolatria descrisă în legătură cu ea au fost zugrăvite de autorul judecătorilor ca o ilustrare a apostaziei şi ilegalităţii epocii care a dat naştere la invazii şi asupriri succesive.

Judecători 18:30

30. Ionatan. Aceasta este prima dată când i se dă numele Levitului care l-a slujit mai întâi pe Mica apoi pe seminţia lui Dan.

Moise (în engl. „Manase”). Unele dintre manuscrisele LXX şi Vulgata redau „Moise”, în loc de „Manase”. Este adevărat că Gherşon era fiul lui Moise, afară de cazul că se referă la altul, iar nu al lui Manase(Exod 2,22; 18,3). În ebraică, (neţinând seama de punctele vocalelor) singura deosebire dintre cuvintele Moise şi Manase este că cuvântul pentru Moise nu are litera n. Este interesant de observat că în manuscrisele şi Bibliile ebraice, editate de către masoreţi, litera n este inserată în nume într-un fel foarte curios, fiind „suspendată” deasupra rândului, arătând cu putere că a fost, probabil, adăugată mai târziu.

Biblia ebraică prezintă şi alte cazuri de litere „suspendate” (Psalm 80,14; Iov 38,13.15). Rabini şi învăţaţi evrei din vechime, precum şi învăţaţi moderni, atât iudei, cât şi ne-iudei afirmă că această literă a fost introdusă în numele lui Moise de către rabini sau scribi spre a-l schimba în Manase şi astfel să cruţe reputaţia lui Moise, descoperind faptul că nepotul lui a fost un preot renegat al renumitului idol din sanctuarul de la Dan. Talmudul spune că Ionatan a fost nepotul lui Moise, dar pentru că el a făcut faptele lui Manase, împăratul de mai târziu al lui Iuda, Scriptura îl repartizează la familia lui Manase.

Din întâmplare, dacă aşa cum evident se pare, Ionatan a fost nepotul lui Moise, marea antichitate a evenimentului din cap. 18 este susţinută de faptul că levitul care l-a slujit pe Mica a fost despărţit de Moise numai de o singură generaţie.

Robirii. Probabil că aceasta se referă la o transportare neraportată a seminţiilor nordice de către vreo putere străină, cum ar fi statele arameice învecinate cu Siria. Aceasta s-ar putea referi cu greu la ducerea în captivitate a seminţiilor nordice de către Asiria pe vremea lui Tiglat-Pileser, pentru că versetul următor în descrierea aceleiaşi perioade spune că perioada a fost „în tot timpul cât a fost casa lui Dumnezeu la Silo” (vezi 1 Samuel 1,24).

Judecători 19:1 1. Pe vremea. Naraţiunea raportează în cap. 19 la 21 evenimente din istoria timpurie a seminţiei lui Beniamin (vezi cap. 20,28).

Nu era împărat în Israel. Din nou autorul prefaţează istorioara lui din vremea fără legi şi lupta dintre seminţii cu explicaţia că astfel de lucruri au fost posibile din cauză că nu era împărat în Israel care să ţină legea şi ordinea. Starea de linişte care există într-o ţară unde legea este respectată şi obligatorie nu este întotdeauna apreciată cum ar trebui să fie.

Ţiitoare. Ea putea fi o soţie inferioară, lipsindu-i până şi situaţia obişnuită de a doua soţie, şi totuşi nu era o chestiune trecătoare, ci, după cât se pare, o legătură obişnuită, de durată, aşa cum este arătat de faptul că, deşi infidelitatea ei faţă de el era privită ca vrednică de condamnat, mai târziu, soţul a căutat să se împace.

Betleemul lui Iuda. Levitul din întâmplarea anterioară avusese şi el legături în Betleem (vezi cap. 17,7).

Judecători 19:2 2. Nu i-a fost credincioasă. Unele dintre manuscrisele Septuagintei şi Latine redau „era mâniată pe el”. Targum-urile iudaice susţin şi ele această redare. Ideea aceasta s-a socotit a fi mai potrivită în context, pentru că atunci când levitul s-a dus după ea, el n-a certat-o, ci a vorbit amabil cu ea pentru a o împăca. Cu toate acestea, considerentele acestea nu par să prezinte un temei suficient pentru abaterea de la redarea textului ebraic.

Judecători 19:3 3. Să-i vorbească inimii. În mod literal, „să vorbească inimii ei”.

Ea l-a adus. Este vădit că propunerea lui a fost plină de succes, pentru că a adus pe soţul ei în casă.

L-a primit cu bucurie. Ospitalitatea nerăbdătoare a tatălui ţiitoarei arată că despărţirea probabil că a

fost privită ca o ruşine pentru familie. Tatăl a fost în aparenţă cel care a cerut scuze şi a dovedit în mod lămurit bucuria lui la împăcare insistând ca levitul să petreacă mai multe zile de vizită cu familia.

Judecători 19:4 4. L-a ţinut. Tatăl fetei l-a îndemnat insistent pe levit să stea timp mai îndelungat decât acesta a dorit. Ospitalitatea exagerată a socrului, fără îndoială că a urmărit să facă o bună impresie asupra levitului. Este lămurit că el nu dorea ca perechea să se mai certe din nou. El a făcut tot ce a putut spre a întări legătura lor.

Judecători 19:5 5. Să prinzi la inimă. Redarea marginală „să-ţi întăreşti inima”, probabil că este mai corectă. Cuvântul tradus aici „mângâi” (în engl.) înseamnă „a propti”, „a susţine”, „a suporta”, iar în legătură cu inima poate să însemne „a reînviora (trupul) cu hrană”.

Judecători 19:9 9. Bucată. Din nou socrul i-a îndemnat să-şi mai amâne puţin plecarea până va putea să mai pregătească altă mâncare. Evident că şi aceasta a fost o serbare mare pe care socrul nu s-a grăbit s-o pregătească şi în timpul căreia s-a vorbit mult pe îndelete.

Judecători 19:10 10. N-a vrut să mai rămână. Levitul, probabil că şi-a dat seama că a doua zi va fi tot atât de greu să se desprindă, cum fusese şi în cele două zile de mai înainte, aşa că a refuzat curtenitor invitaţia şi a pornit în călătoria lui spre casă la această oră nepotrivită. Rezultatele au fost dezastruoase aşa cum arată cele ce urmează.

Perseverenţa cu care, după trei zile, socrul a îndemnat pe levit să rămână, chiar dacă acesta din urmă era nerăbdător să plece, era o formă de politeţe obişnuită în ţările Orientului, dar în realitate contrară celei maibune forme de ospitalitate. Tot atât se poate obiecta şi gazdei care grăbeşte pe oaspetele care ar dori să stea. Autorul Judecătorilor contrastează ospitalitatea exagerată a socrului cu lipsa totală a aceleia pe care levitul a experimentat-o curând la Ghibea. Cât despre levit, experienţa lui a fost aceea a multor suflete slabe şi şovăielnice, mai întâi, întârziere care nu era necesară, şi apoi grabă exagerată.

Iebus. Acesta era numele vechi al Ierusalimului, pe vremea aceasta o cetate a iebusiţilor (vezi 1 Cronici11,4.5; vezi Judecători 1,21). Cetatea este numită Iebus în Iosua 18,16.28. Şi numele de Ierusalim este vechi, găsindu-se în textele egiptene ale sec. 19 şi 18 î.Hr. şi în scrisorile domnitorilor canaaniţi (tăbliţele Amarna), scrise cam pe la 1400 î.Hr, ca Urusalim.

Judecători 19:11 11. Mult spre seară. Călătoria de la Betleem până la Ierusalim, o distanţă de vreo 5 mile, avea să necesite cam două ore.

Judecători 19:12 12. Străină. În conformitate cu această declaraţie, Ierusalimul era stăpânit încă de iebusiţi. Levitul s-a temut că în Ierusalim drepturile ospitalităţii puteau fi călcate, iar el să fie prădat. De aceea, el s-a grăbit înainte, deşi căderea serii sosise peste ei, cu dorinţa de a ajunge într-o aşezare israelită, în care să rămână peste noapte. A fi prins de căderea nopţii în câmp deschis era în acele zile extrem de periculos. Incidentul arată că între israeliţi şi iebusiţi exista o ostilitate care mocnea.

Ghibea. Cetatea aceasta, pentru a cărei destinaţie se hotărâse levitul, se afla dincolo de Ierusalim cam la3,5 (5,6 km) mile, pe drumul care ducea spre nord. Aceasta este Ghibea, aceea care a devenit mai târziu loculde naştere al lui Saul şi cetatea unde el şi-a stabilit capitala politică a regatului lui. Poziţia este cunoscută acum ca Tell el-Ful.

Judecători 19:13 13. Rama. Cetatea aceasta se afla la 4 mile dincolo de Ghibea. Cu alte ocazii, cele două cetăţi sunt amintite împreună (Isaia 10,29; Osea 5,8). Poate că levitul ştia că Ghibea nu avea o reputaţie bună, şi că ar fi mai bine să continue spre Rama dacă era posibil.

Judecători 19:14 14. Este a lui Beniamin. Aceasta este menţionat pentru a arăta clar că aceasta nu era Ghibea lui Iuda (Iosua 15,57) sau Ghibea din regiunea muntoasă a lui Efraim (Iosua 24,33, unde cuvântul ebraic pentru „muntos” este gib’ah).

Judecători 19:15 15. S-au îndreptat. Satul se afla la o parte de şoseaua principală.

În piaţa (în engl, „in a street”). În mod literal, „locul cel larg”. Acesta era obişnuitul loc liber al fiecărei cetăţi, de obicei lângă poartă, care era folosit ca loc de piaţă, unde negustorii şi agricultorii prezentau mărfurile lor. În cetăţi mici ca Ghibea, probabil că nu erau hanuri, iar călătorii depindeau de ospitalitatea locuitorilor. Levitul şi cei împreună cu el au luat loc în piaţă, nădăjduind ca cineva să le ofere adăpost peste noapte.

Nimeni. Deşi mulţi dintre locuitori trebuie să-i fi observat stând acolo în timp ce se lăsa întunericul, niciunul n-a fost binevoitor să-şi ia răspunderea ospitalităţii care, după obiceiul vechi, era cea dintâi datorie a Orientului (vezi Iov 31,32; Matei 25,35). Chiar dacă unii ar fi fost gata să dea ocrotirea căminului lor celor trei călători, probabil că ei s-au temut că o astfel de faptă putea să provoace necaz pentru ei din partea vecinilor lor stricaţi. De aceeaşi lipsă de consideraţie aveau să aibă parte şi îngerii la Sodoma pentru ospitalitatea lui Lot (Geneza 19,1-3).

Judecători 19:16 16. Din muntele lui Efraim. Singura persoană care a arătat interes faţă de călători n-a fost un băştinaş localnic. El a fost un bătrân care venise din aceeaşi regiune ca şi levitul, totuşi el şi-a arătat interesul său ospitalier înainte de a fi aflat faptul acesta. El era un simplu călător, un localnic vremelnic la Ghibea. Acest lucru este amintit de către autor spre a pune în contrast lipsa de ospitalitate din partea locuitorilor beniamiţi cu prezenţa acesteia din partea vremelnicului locuitor efraimit.

Judecători 19:17 17. Încotro mergi. În mod prietenos, băştinaşii pun aceleaşi întrebări străinilor din Palestina.

Judecători 19:18 18. Casa Domnului. Evident că levitul s-a referit la Silo, unde se aflau chivotul şi cortul întâlnirii. Silo era în Efraim, poate foarte aproape de casa Levitului, şi acolo a dorit să meargă poate spre a aduce un dar de mulţumire Domnului pentru venirea înapoi a soţiei lui, sau pentru a aduce o jertfă pentru păcat pentru ea sau pentru ei amândoi, sau chiar pentru a îndeplini obişnuitele lui slujbe levitice.

Septuaginta redă expresia: „la casa Domnului” ca „la casa mea”. În sprijinul acestei redări este înţelesulcontextului care arată că levitul era pe drumul lui spre casă. Pe de altă parte, în mintea Levitului, foarte uşor puteau fi amândouă obiectivele.

Judecători 19:19 19. Nu ducem lipsă. Levitul avea pentru el şi cei împreună cu el hrană din belşug cât şi pentru animalelesale. Tot ceea ce el cerea era adăpost şi ocrotirea care o însoţea.

Judecători 19:20 20. Toate nevoile. Bătrânul a insistat curtenitor să procure atât hrană, cât şi găzduire pentru străini.

Judecători 19:21 21. A dat nutreţ. Îngrijindu-se mai întâi pentru animale, ei au dat dovadă de atitudinea lor umană.

Judecători 19:22 22. Fii ai lui Belial. În mod literal, „fii ai nedemnităţii”. Expresia a fost folosită spre a descrie indivizi nedemni, răi, josnici, nelegali, canalii abominabile. În vremurile de mai târziu, cuvântul Belial a ajuns să fie folosit ca nume propriu, un sinonim pentru Satana (2 Corinteni 6,15), dar este îndoielnic dacă el avea aceeaşi

semnificaţie aici. Deci cuvântul ar fi trebuit poate să fie tradus, iar nu scris ca nume propriu.

Au înconjurat casa. Asemănarea dintre aceasta şi tot atât de dezgustătoarea naraţiune din Geneza 19,8 este strânsă. Oamenii aceştia erau mai răi decât brutele. Pofta carnală nenaturală şi infamia lor au fost reamintite cu oroare timp de secole (vezi Osea 9,9; 10,9).

Judecători 19:23 23. Nu faceţi un lucru aşa de rău. A viola dreptul de ospitalitate şi protecţie al vecinului lor era în sine însuşi o crimă odioasă. În ţările Orientului era o regulă statornică că, dacă îi era oferită ospitalitatea unui drumeţ, acesta era salvat de orice rău.

Mişelia. Cuvântul acesta era des folosit pentru călcarea legilor naturii, mai ales de natură sexuală (Geneza 34,7; Deuteronom 22,21; 2 Samuel 13,12).

Judecători 19:24 24. Am o fată. Asemănarea dintre versetul acesta şi Geneza 19,8 este remarcabilă. Ca şi Lot, a cărui experienţă fără îndoială că el o cunoştea, bătrânul s-a oferit s-o jertfească pe fiica lui patimii acestor brute josnice, decât oaspetele său să fie tratat în acest fel ruşinos. Deşi apreciem dorinţa lui de a păstra codul ospitalităţii, totuşi natura ofertei lui ne umple de groază. Aceasta reflectă vechea apreciere neînsemnată a sexului feminin. Omul trebuie judecat, cel puţin în parte, prin concepţiile vremii în care a trăit el (vezi Geneza 19,8).

Judecători 19:25 25. Şi-a luat ţiitoarea. Verbul ebraic tradus „luat” este chazaq. El înseamnă „a apuca” sau „a lua cu forţa”. Soţul a apucat-o pe femeia fără apărare şi a forţat-o să iasă afară. În mod natural, ţiitoarea avea să se opună unei fapte atât de ruşinoase. O astfel de laşitate din partea levitului era nespus de condamnabilă.

Se lumina de ziuă. Când s-a apropiat lumina zilei, oamenii cei răi au plecat pe furiş, ca să nu li se cunoască identitatea.

Judecători 19:26 26. La uşă. Cu ultima ei răsuflare ea s-a întors la casa unde era cel ce ar fi trebuit să fie protectorul ei, dar care o părăsise în vreme de nevoie. Ea a avut putere să se mai târască până la uşă, dar probabil că n-a avut destulă putere să bată pentru a fi primită. Afară, la uşă, ea a căzut moartă.

Judecători 19:27 27. Pe prag. Mâinile ei erau pe prag ca şi când ar fi fost întinse înspre soţul ei într-o ultimă agonie dupăajutor.

Judecători 19:28 28. Haidem să mergem. După o astfel de experienţă, levitul i-a vorbit, după cât se pare, cu o astfel de nepăsare încât suntem şocaţi, şi suntem pregătiţi să aşteptăm aproape orice de la el. Poate că nu este de mirare că sărmana femeie fugise de prima dată de la el.

Judecători 19:29 29. A tăiat-o. Cu siguranţă că ar fi fost o cale mai puţin înspăimântătoare spre a aduna laolaltă seminţiile spre a executa judecarea oamenilor răi din Ghibea, dar, la data aceasta, caracterul levitului a devenitdestul de limpede pentru noi spre a nu fi prea surprinşi de odioasa lui metodă de a înştiinţa seminţiile.

Mădular cu mădular. (în engl. „together with her bones”). Cuvântul „împreună cu” a fost adăugat de traducători. Este mai bine a-l omite, şi a traduce simplu, „în conformitate cu oasele ei”. Ideea este aceea că unele bucăţi erau mai mari, unele mai mici, proporţional cu încheieturile care aveau să permită împărţirea trupului.

Ţinut (engl. „coasts”). Adică, „hotare”.

Judecători 19:30 30. Aşa ceva. Levitul a făcut socoteala corectă. Istorisirea faptei a trezit indignarea morală a tuturor evreilor din Palestina. Ei au recunoscut că aceasta era o faptă atât de scârboasă încât chiar timpuri nestatornice şi lipsa unei conduceri autoritare centrale nu puteau să servească drept scuză să treacă nepedepsită.

Judecători 20:1 1. Au ieşit. Adică, au ieşit pregătiţi pentru luptă (vezi cap. 2,15 etc.)

Ca un singur om. Aceasta a fost o adunare spontană, rezultatul serioasei lor discuţii unul cu altul asupra problemei.

De la Dan până la Beer-Şeba. Adică, de la cea mai nordică aşezare a evreilor, cetatea lui Dan (vezi cap.18), până la Beer-Şeba, cea mai sudică aşezare israelită la marginea Negebului în sudul lui Iuda. Expresia se întâlneşte în Biblie de şapte ori (Judecători 20,1, 1 Samuel 3,20; 2 Samuel 3,10; 17,11; 24,2.15; 1 Regi 4,25),şi o dată cu Beer-Şeba până la Dan (1 Cronici 21,2).

Ţara Galaadului. Expresia aceasta pare a-i cuprinde pe toţi evreii de la răsărit de Iordan (vezi cap. 5,17; 11,5.6 etc.). Toate aşezările ebraice au trimis delegaţi, cu excepţia cetăţii Iabes din Galaad (cap. 21,8.10).

Înaintea Domnului. Prin aceasta nu se înţelege în mod necesar că ei au adus chivotul sau cortul întâlnirii acolo, nici că Miţpa era Silo, unde era aşezat chivotul. David a fost făcut împărat la Hebron, „înaintea Domnului” (2 Samuel 5,3), şi totuşi acolo nu era nici un chivot. Expresia poate să însemne că ei s-au adunat să discute împreună ce cale de acţiune să ia şi ei au cerut lui Dumnezeu să-i călăuzească în deliberarea lor (vezi Iosua 24,2; vezi şi Judecători 20,27).

Miţpa. Aşezarea aceasta este adesea identificată cu dealul Nebi Şamwil, la 4 mile şi jumătate nord-vest de Ierusalim şi numai la 2 mile de Ghibea, scena crimei. Muntele este cam de 3000 de picioare înălţime. Mai probabilă este identificarea cu Tell en-Naşbeh, 7,5 mile (12 km) nord de Ierusalim. Miţpa din Beniamin a servit în alte timpuri ca loc de adunare a seminţiilor (1 Samuel 7,5-17; 10,17). Aceasta a fost prima mare adunare a tuturor evreilor de după vremea lui Iosua.

Judecători 20:2 2. Căpeteniile. În mod literal, „colţuri” sau „pietre de colţ”. Bărbaţii care erau stâlpii, căpeteniile seminţiilor, toţi au venit la Miţpa.

Judecători 20:3 3. Beniamin au auzit. Ştirea că israeliţii se adunau să pedepsească crima poate să fi ajuns la beniamiţii din Ghibea de îndată ce numărul israeliţilor s-a mărit au început să sosească la Miţpa primele grupe sau chiar înainte de a ajunge ei acolo. Se mai poate ca beniamiţii să fi primit aceeaşi citaţie ca şi celelalte seminţii (vezi cap. 19,29).

Spuneţi. Cuvintele au fost adresate levitului. Când numărul israeliţilor s-a mărit, devenind mulţime, ei i-au cerut levitului să le prezinte o descriere directă a crimei de care s-au făcut vinovaţi bărbaţii din Ghibea.

Judecători 20:5 5. Să mă omoare. Deşi capitolul precedent n-a indicat această ameninţare, probabil că ar fi urmat după aducerea la îndeplinire a intenţiei raportată în cap. 19,22.

Judecători 20:8 8. Tot poporul s-a sculat. După ce levitul a repovestit întâmplarea actului de violenţă, toată adunarea s-a unit în protest şi au fost de acord ca nici unul dintre ei să nu se întoarcă la căminele lor până ce nu va fi răzbunat.

Judecători 20:9

9. Să mergem. Hotărârea lor a fost să meargă la luptă în rânduri de bătaie împotriva cetăţii Ghibea şi săceară predarea vinovaţilor.

Judecători 20:10 10. Zece oameni din o sută. Pentru un număr aşa de mare de oameni tăbărâţi într-un singur loc, a fost greu să se procure hrană destulă. O zecime din toată oştirea, probabil aleasă prin vot, i-a fost destinată sarcinasă meargă să adune hrană pentru oştirea adunată. În felul acesta, un om trebuia să procure hrană pentru nouă oameni de pe front.

Judecători 20:11 11. Uniţi ca un singur om. În mod literal „uniţi împreună ca un club (societate)”. Este remarcabil faptul că a putut fi realizată o unanimitate aşa de mare având în vedere interesele divergente ale diferitelor seminţii ebraice.

Judecători 20:12 12. Toate familiile. Înainte de a recurge la forţă, adunarea a mustrat seminţia lui Beniamin, îndemnând-o să recunoască enormitatea păcatului comis şi să-i predea pe oamenii vinovaţi ca să poată fi omorâţi. Aceasta a fost o poziţie bună. Acei care erau vinovaţi ar fi trebuit să plătească pedeapsa pentru faptele lor rele.

Judecători 20:13 13. Să curăţim răul. Păcatul comis a fost aşa de grav încât cerea pedeapsa cu moartea. Numai în felul acesta seminţiile puteau fi libere de vinovăţie (vezi Deuteronom 13,5; 17,7; 19,19-21).

N-au vrut să asculte. Seminţia lui Beniamin a preferat război civil în locul predării criminalilor lor. Mândria tribală şi solidaritatea au slujit în acest caz să susţină şi să apere bărbaţi de felul celor mai răi.

Judecători 20:14 14. S-au strâns. Seminţia lui Beniamin a dat pe faţă un teribil curaj, dar acesta era pentru o cauză rea.

Judecători 20:15 15. Douăzeci şi şase de mii de oameni. Numărul acesta era mai mic decât cel de la recensământul făcut la sfârşitul celor 40 de ani de şedere în pustie (Numeri 26,41), cu mai mult de o treime. Aceeaşi descreştere este arătată şi în alte seminţii (vezi despre Judecători 20,17).

Judecători 20:16 16. Şapte sute. Aceşti pricepuţi trăgători de elită cu praştia probabil că erau tot aşa ca şi cei 700 de oameni de primă calitate, care, conform cu versetul precedent, au reprezentat Ghibea în oştirea lui Beniamin. Nu ar fi probabil ca două grupe diferite de 700 de oameni să fie menţionate împreună, şi cu toate acestea posibilitatea unei astfel de coincidenţe nu este cu nici un chip exclusă.

Un fir de păr. Expresia aceasta înseamnă exactitate foarte mare. În secolele de mai târziu, beniamiţii erau cunoscuţi ca fiind iscusiţi în folosirea praştiei (1 Cronici 12,2). În istoria laică se raportează că oamenii au devenit atât de pricepuţi în această artă, încât pietrele pe care le azvârleau veneau cu atâta forţă ca şi când ar fi fost catapultate şi străpungeau scuturi şi căşti.

Greş. Ebraicul chata. Cuvântul acesta este acela care din totalul lor în aproape mai mult de 200 de locuri este tradus „a păcătui". Sensul lui de bază este a greşi ţinta şi, atunci când este folosit pentru ideea de păcat, el descrie faptul când cineva greşeşte semnul pe care îl are Dumnezeu pentru poporul Său – semnul desăvârşirii hotărâte în legea lui Dumnezeu.

Judecători 20:17 17. Patru sute de mii. Populaţia israelită era în declin. În primul an după ieşirea din Egipt se spune că oamenii de război numărau 603 550, incluzând 34 500 din Beniamin (Numeri 1,46.47). În anul al 40-lea după Exod se spune că ei numărau 601 730, incluzând 46 000 de beniamiţi (Numeri 26,51.41).

Judecători 20:18 18. S-au sculat. Mult mai probabil că conducătorii oştirii adunate au plecat la Silo să întrebe înaintea chivotului despre planul lor de procedură. Este greu să se socotească că toată oştirea de 400 000 de oameni urma să mărşăluiască 20 de mile până la cortul întâlnirii ca să întrebe pe Domnul. Probabil că avea să meargă numai o delegaţie.

Betel (în engl. „Casa lui Dumnezeu"). Ebraicul beth'-el. Dacă cuvântul acesta este lăsat netradus, expresia va fi: „s-au suit la Betel", şi acesta este felul în care este redat în traducerile moderne. Totuşi, este poate mai bine a traduce cuvântul decât a-l folosi ca nume propriu, indicând cetatea Betel din apropiere, pentru că, pe vremea aceea, cortul întâlnirii era la Silo, cam la 10 mile nord de Betel şi 20 de mile nord de Miţpa, unde tăbărâse oştirea. Este vădit că ei au mers la Silo, unde era cortul întâlnirii, ca să ceară sfat de la Dumnezeu (vezi cap. 21.2,4,12). Cu toate acestea, există posibilitatea ca chivotul să fi fost mutat pentru o vreme de la Silo, ca şi pentru cuvântarea de rămas bun a lui Iosua la Sihem (Iosua 24,1; PP, p. 523).

Cine din noi? O oştire atât de mare nu putea să manevreze uşor în jurul micului deal pe care era aşezatăGhibea. Ei hotărâseră să atace deocamdată numai o singură seminţie.

Iuda. Seminţia aceasta era renumită ca fiind agresivă. Ei păstrează o poziţie pre-eminentă de la începutul cărţii (cap. 1,1.2).

Judecători 20:19 19. Au pornit. Evident că de la Miţpa unde era tăbărât grosul oştirii.

Judecători 20:21 21. Au ieşit. Întreaga oştire a lui Beniamin, 26.700 puternici, se adunaseră în Ghibea şi împrejurul ei. Curajoşi, ei au ieşit dintre ziduri şi au înaintat pe deal în jos asupra oştirii lui Iuda.

Au culcat la pământ. Adică, au căzut ucişi la pământ.

Douăzeci şi două de mii. Aceasta înseamnă că beniamiţii au ucis aproape fiecare câte un om. Nu se spune nimic despre pierderile beniamite. Desigur că trebuie să fi fost unele.

Judecători 20:22 22. S-au îmbărbătat. Unii au sugerat că v. 22 ar trebui să urmeze versetului 23 spre a avea un înţeles bun şi că vreun vechi copist a inversat din nebăgare de seamă ordinea acestor două versete. Totuşi naraţiunea se poate înţelege şi din evenimentele care au loc aşa cum este redată secvenţa.

Judecători 20:23 23. S-au suit. Se pare că seminţiile aliate au trimis o altă delegaţie la Silo să ceară instrucţiuni de la Domnul.

Au plâns. Înfrângerea lui Israel a făcut ca poporul să se umilească înaintea Domnului şi să recunoască mai deplin dependenţa lor de El. Poate că ei au avut nevoie să înveţe lecţia că „Cine dintre voi este fără păcat,să arunce cel dintâi cu piatra în ea" (Ioan 8,7). Mulţi dintre acei care au fost atât de mâniaţi de crima bărbaţilor din Ghibea probabil că erau vinovaţi cu păcate asemănătoare. De exemplu, la Sinai şi la Baal-Peor, tot Israelul căzuse în abominabile forme de idolatrie.

Fratele meu. Israeliţii nu s-au simţit bine, înţelegând că se angajaseră într-un război fraticid. Simţământul lor de mânie a început să se domolească faţă de bărbaţii lui Beniamin. Totuşi Domnul i-a instruit să continue atacul. Şi oamenii lui Beniamin trebuiau smeriţi şi aduşi la o recunoaştere a vinovăţiei lor.

Judecători 20:26 26. Au postit. Pentru a doua oară, oştirea lui Israel suferise pierderi dezastruoase prin mâna sfidătoare a beniamiţilor. Ei au fost uimiţi, buimăciţi şi descurajaţi. Domnul le recomandase să atace, totuşi ei suferiseră pierderi grele. Spre a încerca să găsească răspuns la eşecul lor, ei au postit şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Acesta este primul loc din Biblie unde se întâlneşte cuvântul „post", deşi, fără îndoială, practica a

început mult mai devreme.

Judecători 20:27 27. Chivotul legământului. Singura menţiune făcută despre chivot în cartea Judecătorilor. Se presupunecă întrebările pe care israeliţii le-au pus mai înainte Domnului (vers. 18,23) fuseseră făcute înaintea chivotului.

Acolo. Se crede că se referă la Silo, iar nu la Betel, după cum susţin mulţi. Cortul întâlnirii, împreună cu chivotul, a rămas la Silo de pe vremea când l-a întins acolo Iosua (Iosua 18,1), până ce chivotul a fost capturat de către filisteni (1 Samuel 4,10.11) la sfârşitul slujbei de Judecător a lui Eli (vezi Judecători 18,30). Despre cortul întâlnirii ca fiind la Silo vezi Iosua 22,12; 1 Samuel 1,3; 2,14; 3,21; 4,3. Pentru posibila mutare a chivotului în vreun loc vremelnic, vezi cele despre Judecători 20,18.

Judecători 20:28 28. Fineas. În conformitate cu Iosua 22,12.13, Fineas a fost preot al cortului întâlnirii din Silo pe vremea lui Iosua. Amintirea numelui său în acest text plasează, în felul acesta, incidentul privind pe levit şi ţiitoarea lui în timpul vieţii primei generaţii a israeliţilor din Palestina. Acesta sprijină punctul de vedere spus mai înainte (vezi Judecători 18,29.30; 19.1) că cele două întâmplări descrise în ultimele cinci capitole ale Judecătorilor au avut loc cu mulţi ani înainte de alte evenimente descrise în carte. Este interesant de notat că, în naraţiunea despre migrarea Daniţilor, probabilul nepot al lui Moise joacă un rol de seamă, în timp ce în întâmplarea cu levitul este amintit nepotul lui Aaron.

Mâine îi voi da. Israeliţilor nu le-a fost îngăduit să câştige victoria decât după o perioadă de pregătire. Eşecurile reale i-au dus la post şi rugăciune şi la serioasă cercetare a cauzei eşecului lor. Întârzierea a fost ocazie pentru Dumnezeu de a arăta spre propriile lor defecte de caracter pe care trebuiau să le îndrepte tot atât cât şi greşelile celorlalţi, de care ei erau atât de puternic preocupaţi. Israeliţii erau mult prea gata să se apuce de lucrarea de corectare a fraţilor lor fără să-şi dea seama de propriile lor defecte.

Judecători 20:29 29. La pândă. În primele două lupte de mai înainte forţele israeliţilor fuseseră peste măsură de încrezătoare în sine pentru că socoteau că pricina lor era dreaptă şi pentru că greutatea numărului era de partea lor. Dar astfel de avantaje nu exclud nevoia de pregătire atentă, multă rugăciune şi strategie prudentă.

Judecători 20:31 31. Au fost traşi departe. Oştirea israelită a simulat retragerea, făcându-i astfel pe beniamiţi să-i urmărească. Făcând aşa, ariergarda şi flancurile beniamiţilor au fost expuse trupelor israelite care stăteau la pândă.

Drumurile cele mari. Direcţia de retragere simulată a oştirii israelite a fost de-alungul a două drumuri mari, una îndreptându-se înspre nord către Betel şi Silo, cealaltă ducând la cetatea numită Ghibea. Ultima, pentru a se deosebi de Ghibea, unde beaniamiţii îşi aveau baza lor, a fost numită „Ghibea din câmpie”. Ghibeaera un nume obişnuit care înseamnă „deal”. Ultimul sat se pare că n-a fost aşezat pe un deal, după cum ar sugera numele lui, ci în câmpie.

Judecători 20:33 33. La Baal-Tamar. În mod literal, „Baal-ul palmierului”. Aşezarea exactă nu este cunoscută, dar trebuie să fi fost în vecinătate de Ghibea. În afară de oamenii staţionaţi la pândă aproape de Ghibea, o altă parte a oştirii israelite se afla aproape de această aşezare necunoscută. Când beniamiţii urmăreau oştirea în retragere a lui Israel, lor li s-au opus pe neaşteptate aceste forţe proaspete; şi în acelaşi timp cei ascunşi la pândă aproape de Ghibea au atacat oştirea lui Beniamin la ariergardă. Se pare că oştirea lui Israel fusese împărţită în trei părţi.

Judecători 20:34 34. Zece mii de oameni aleşi. Evident că aceasta a fost grupa celor ce au format pânda şi care se pare că a atacat chiar Ghibea.

Nu-şi închipuiau. Cu toate că beniamiţii au recunoscut că aveau să aibă o luptă grea, totuşi fiecare,

greu angajat în partea lui de front, n-a observat că forţele lor au fost complet încercuite şi astfel condamnate la nimicire.

Cu acest verset şi cel care urmează, autorul întrerupe descrierea amănunţită a luptei pentru a arăta rezultatul ei final, pentru a uşura neliniştea cititorului.

Judecători 20:36 36. Astfel (în engl. „so”). După ce a descris mersul principal al luptei, autorul se întoarce acum şi adaugă alte amănunte. Versetul 36 până la sfârşitul capitolului ar putea fi foarte bine adăugat la versetul 33 caastfel să redea un raport legat al luptei, dar autorul a introdus versetele 34 şi 35 ca o explicaţie parantetică, casă-l informeze, după cât s-ar părea, pe cititor asupra rezultatului luptei. Apoi cu versetul 36, el a rezumat raportul amănunţit.

Judecători 20:37 37. Toată cetatea. Cei 10 000 de oameni care formaseră ambuscada (v. 34) au reuşit să pună mâna pe Ghibea şi apoi să-i pună foc. Ei au făcut aceasta ca semn pentru camarazii lor că ambuscada a avut succes şi că acum era timpul ca ei să se întoarcă din fuga lor simulată şi să angajeze în luptă forţa principală a beniamiţilor care îi urmăriseră.

Judecători 20:39 39. Atunci bărbaţii lui Israel. Se pare că îi dă un sens mai bun includerea primei părţi a versetului 39 la ultima parte a versetului 38 ca o descriere a planului asupra căruia au căzut de acord israeliţii. Cele două clauze pot fi atunci înţelese ca spunând: „Aveau să facă să se înalţe din cetate un fum gros şi atunci bărbaţii lui Israel aveau să se întoarcă în luptă”. Făcând cunoscut planul, autorul cărţii ia raportul secvenţei evenimentelor prin cuvintele: „Beniamiţii le omorâseră”. El descrie apoi cum proiectul a fost adus la îndeplinire exact cum a fost plănuit (vers 40,41). Beniamiţii au văzut fumul cetăţii lor urcându-se în urma lor şi, cam în acelaşi timp, forţele israelite, care până aici fugiseră, deodată s-au întors din fuga lor şi au început să opună rezistenţă puternică. Atunci, oamenii lui Beniamin au recunoscut că au fost înşelaţi şi că au fost prinşi între forţele israelite cu slabă şansă de scăpare.

Judecători 20:42 42. Pustie. Evident că „pustia Bet-Aven” (Iosua 18,12), la răsărit de Ghibea, care coboară din regiunilemuntoase ale văii Iordanului. Regiunea este descrisă în Iosua 16,1 ca „pustia care se ridică de la Ierihon la Betel prin munte”.

Cei ce ieşiseră. Unele dintre versiunile antice redau aici „Cei ce ieşiseră din cetate (adică, oamenii care capturaseră Ghibea) i-au culcat la pământ, căci îi prinseseră la mijloc”.

Aceasta ar însemna că cei 10 000 de israeliţi, după ce au ars Ghibea, au interceptat pe beniamiţii care au încercat să fugă în pustie. Înţelesul versiunii engleze probabil că ar fi că beniamiţii au fugit spre cetăţile lor şi au fost urmăriţi şi ucişi în cetăţile lor.

Judecători 20:43 43. Să se odihnească. Ebraicul menuchah, care înseamnă „odihnă”. Septuaginta traduce cuvântul acestaprin apo Noua, „de la Nua”, ca şi când ar fi un nume propriu. Înţelesul (textului) ebraic poate fi că oriunde căutau unii dintre beniamiţi refugiu, oamenii lui Israel îi descopereau şi îi ucideau.

Judecători 20:44 44. Optsprezece mii. Numărul acesta probabil că îi reprezintă pe cei ucişi în lupta de la început. Restul de 25 100 (v. 35) au fost prinşi şi ucişi când fugeau spre pustiu (v. 45).

Judecători 20:45 45. Stânca Rimon. Considerat prăpăstios, muntele calcaros, vizibil din toate părţile, cam la 3 mile şi jumătate este de Betel şi 8 mile nord-est de Ghibea. Un sat în acel loc este cunoscut astăzi ca Rammun.

Ghideom. O cetate necunoscută.

Judecători 20:47 47. La stânca Rimon. Singurii soldaţi din toată oştirea beniamită care scăpaseră au fost 600 de oameni care s-au ascuns în peşterile calcaroase din muntele Rimon.

Judecători 20:48 48. Tot ce au găsit. Acest măcel fără discriminare al ne-combatanţilor, fără a se mai aminti acela al oştirii înfrânte şi fugare, a fost întru totul nejustificat. Păcatul oamenilor din Ghibea trebuia să fie pedepsit pentru că el a fost mare. Totuşi, când rezistenţa efectivă a oştirii lui Beniamin a fost nimicită, sarcina oştirii israelite era încheiată. Criminalii făptaşi ar fi putut apoi să fie prinşi şi pedepsiţi. Cetatea lor Ghibea se afla deja în ruine. Ar fi trebuie să fie îndeajuns. Nu exista nici o scuză pentru nemiloasa exterminare a întregii seminţii, nici pentru arderea cetăţilor ei. Dar, în fierbinţeala luptei, se pare că lucrează în oameni o patimă neraţională, care îi conduce la acţiuni pe care ei nu le-ar săvârşi în momentele lor rezonabile. În astfel de momente, oamenii adesea nu mai sunt stăpâni pe ei; raţiunea nu mai conduce şi glasul conştiinţei nu mai este (ascultat) auzit. Aceasta avea să fie adevărat mai ales atunci când erau fără un conducător de seamă de la careoştirea să poată aştepta instrucţiuni şi care să poată exercita controlul. Mândria rănită a oştirii israelite, făcând-o să o usture prin cele două înfrângeri pricinuite de către un adversar mult mai mic, a făcut-o să comită un rău mai mare, măsurat ca extindere, decât păcatul pe care israeliţii au căutat să-l pedepsească.

Judecători 21:1 1. Juraseră. În raportul anterior n-a fost făcută nici o menţiune despre acest jurământ. Este vădit că seminţiile l-au făcut curând după ce s-au adunat pentru prima dată la Miţpa, înainte de a începe ostilităţile pe faţă. Cei din vechime priveau jurământul ca inviolabil (vezi cap. 11,30; 17,1.2).

Deşi astfel de jurăminte nu puteau fi călcate sau retrase, israeliţii, mai ales în vremurile de mai târziu, augăsit multe căi de a păzi litera unui jurământ dar a călca spiritual prin şmecherie sau altfel de evaziune. Totuşi,nimeni nu este obligat să-şi ţină cuvântul mărturiei lui dacă acesta cere să săvârşească o faptă rea.

Să nu-şi dea fata. Probabil că jurământul a fost făcut sub blestem ca în Fapte 23,14. Acţiunea beniamiţilor de a sprijini pe oamenii cei răi din Ghibea au trezit mânia israeliţilor în aşa măsură încât ei s-au legat să nu-şi facă căsătorii mixte cu beniamiţii, întocmai după cum li se poruncise de Domnul să nu facă căsătorii mixte cu cele şapte neamuri păgâne din Canaan (Deuteronom 7,1-4).

Judecători 21:2 2. Betel (în engl. „house of God”). Poate că Silo. Unii cred că cuvintele ar trebui iarăşi traduse ca numeproprii „Betel” (vezi despre cap. 20,18.27).

Au vărsat multe lacrimi. După ce mânia lor aprigă a trecut, poporul a recunsocut că merseseră prea departe cu răzbunarea lor asupra uneia dintre seminţiile lor. Cu cât mai bine ar fi fost dacă plânsul lor ar fi avut loc mai devreme, înainte ca fapta să fi fost făcută.

Judecători 21:3 3. Pentru ce? Întrebarea aceasta înseamnă că israeliţii L-au învinuit pe Dumnezeu aducând seminţia lui Beniamin la o nimicire adevărată (vezi v. 15). Seminţiile adunate ar fi trebuit să ştie că mânia lor şi dorinţa lorde răzbunare care au luat naştere din cauza celor două înfrângeri ale lor de către oştirea lui Beniamin, a fost adevărata cauză a nimicirii aproape complete a seminţiei.

Judecători 21:4 4. Au zidit acolo un altar. Această afirmaţie a fost adusă ca dovadă că israeliţii se adunaseră la Betel în loc de Silo, pentru că la Silo trebuia să fi existat deja un altar în legătură cu cortul întâlnirii. Pe de altă parte, acei care cred că referirea este la Silo înţeleg că textul vrea să spună că poporul a clădit un altar nou la Silo, fie că cel vechi era în paragină, fie că era nevoie de altul spre a face faţă unui număr aşa de mare de jertfe careau fost aduse (vezi cap. 20,18.27; 21.2).

Judecători 21:5 5. Nu s-a suit. După ce întreaga luptă trecuse, israeliţii au început o cercetare să se asigure dacă

întreaga naţiune răspunsese la chemarea de a lua parte la războiul împotriva lui Beniamin. Când oştirea se adunase pentru prima dată, seminţiile făcuseră un jurământ împotriva oricărei părţi a israeliţilor care a refuzat să sprijine antrepriza. Probabil că au fost necesare măsuri extreme spre a obliga cooperarea.

Judecători 21:8 8. Iabes din Galaad. Identificat cu Tell el-Meqbereh şi Tell Abu Kharaz, cam la 9 mile şi jumătate spre sud şi est de Betshan în Wadi el-Yabis la răsărit de Iordan. Se pare că între seminţia lui Beniamin şi cetatea Iabes din Galaad a existat o legătură de rudenie prin alianţă. Afinitatea aceasta pare să fi continuat chiar după ce cetatea a fost nimicită şi reclădită. Saul, care a aparţinut seminţiei lui Beniamin, a făcut prima lui faptă de vitejie scăpând Iabesul din Galaad de amoriţi (1 Samuel 11,3-15). Pe vremea morţii lui Saul, locuitorii din Iabesul din Galaad şi-au plătit înapoi datoria lor salvând trupul lui Saul de a fi expus public pe zidurile Bet-Sanului (1 Samuel 31,8-13).

Judecători 21:10 10. Douăsprezece mii. Metoda aceasta de a înrola o oştire reprezentativă a întregului grup fusese folosită mai înainte (Numeri 31,1-6).

Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul săbiei. Adoptarea acestui mijloc de a obţine soţii pentru cei 600 de supravieţuitori ai seminţiei lui Beniamin care se ascunseseră în peşterile muntelui Rimon ne ajută să înţelegem lumina spirituală mărginită a acelor vremuri. Astfel de măsuri crude în numele religiei sunt revoltătoare şi trebuie înţelese în lumina vremurilor în care au avut loc.

Judecători 21:11 11. Orice femeie. Fiecare locuitor trebuia nimicit, cu singura excepţie a fetelor fecioare. Ceilalţi membriai familiei nu erau în realitate mai vinovaţi decât aceste fete. Întreaga procedare nemiloasă, deşi adusă la îndeplinire sub aspectul împlinirii unui jurământ sfânt faţă de Domnul, n-a fost decât un mijloc brutal de a împiedica dispariţia seminţiei lui Beniamin.

Judecători 21:12 12. Patru sute. Le lipseau încă două sute spre a avea destule pentru cei 600 de beniamiţi care mai erau în viaţă în peşteri.

Silo. Vezi cele despre versetele 2, 4; cap. 20,18. Tabăra s-a putut muta la Silo la scurt timp după încheierea ostilităţilor cu Beniamin.

Judecători 21:15 15. Domnul făcuse o spărtură. Spărtura sau golul în cercul lanţului celor 12 seminţii fusese făcută în realitate de israeliţii înşişi în excesul lor iraţional de a pedepsi fapta nebunească a unor beniamiţi. Dacă ei ar fi acţionat în tot timpul în spiritul adevăratei iubiri frăţeşti, ei ar fi putut să aducă la îndeplinire finalul dorit fără măcelărirea lipsită de sens şi atrocităţile pe care le-au săvârşit.

Judecători 21:16 16. Cum să facem? Bătrânii ştiau că aceşti oameni se vor căsători din necesitate cu soţii canaanite. Sprea evita această calamitate, ei au folosit mijloace ocolite pentru a ţine litera jurământului lor chiar dacă călcau spiritul lui. În loc să înlăture cu curaj jurământul lor în primul rând şi să îngăduie beniamiţilor să se căsătorească (cu femei) din celelalte seminţii, ei au fost mânaţi de credinţa lor greşită că un jurământ este întotdeauna de necălcat, să săvârşească măcelărirea de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi.

Judecători 21:17 17. Moştenirea. Probabil că aceasta nu se referă la proprietate, avere reală, deşi unii au sugerat că bătrânii au sfătuit oştirea victorioasă să nu împartă teritoriul lui Beniamin între ei. Ei au înţeles că trebuia să fie o succesiune familiară pentru restul beniamiţilor.

Judecători 21:19 19. O sărbătoare. În timpul anului erau trei sărbători la care fiecare israelit de parte bărbătească trebuia să ia parte (Exod 23,17). Având în vedere că pe vremea aceasta cortul întâlnirii era aşezat la Silo, adunările

acestea urmau să se ţină acolo. Este îndoielnic dacă în acele vremuri nestabile a existat o încercare pe scară largă de a urma ritualul prescris. Din 1 Samuel 1,3 este evident că nici chiar familiile evlavioase n-au luat întotdeauna parte la toate cele trei sărbători.

Care este la miazănoapte. Autorul Judecătorilor face o descriere atentă a aşezării lui Silo. Faptul că autorul socoteşte necesar să explice cititorilor lui aşezarea lui Silo i-a făcut pe mulţi să fixeze data pentru scrierea Judecătorilor mulţi ani după ce filistenii au distrus Silo la sfârşitul slujbei de judecător a lui Eli. Se pare că autorul i-a considerat pe oamenii zilelor lui ca necunoscători ai poziţiei cetăţii. Totuşi, pe de altă parte, este adevărat că Silo a fost amintit de multe ori mai înainte de către autorul Judecătorilor fără nici o încercare de a explica poziţia lui.

Lebona. Cetatea este numită acum Lubban. Ea este la 3 mile (5 km) nord-vest de Silo.

Judecători 21:21 21. Fetele din Silo. La aceste sărbători fusese poruncit să vină numai partea bărbătească (Exod 23,17; Deuteronom 16,16). Uneori bărbaţii erau însoţiţi de soţiile şi fiicele lor, dar majoritatea femeilor prezente aveau să fie acelea care locuiau în Silo sau în apropiere.

Să joace. La sărbătorile secerişului erau prevăzute atât ocazii sociale, cât şi slujbe religioase (PP 540).

Judecători 21:22 22. Fraţii. În vechime, fraţii unei fete care era răpită erau acei care în primul rând cereau despăgubire pentru maltratarea ei (vezi Geneza 34,7-31; 2 Samuel 13,20-38).

Atunci aţi fi vinovaţi. Bătrânii lui Israel au făgăduit să-i potolească pe părinţii şi fraţii fetelor răpite prin două motivări: prima – sfatul bătrânilor căzuse de acord că bărbaţii lui Beniamin trebuiau să aibă de undeva soţii; iar a doua – jurământul nu avea să fie călcat de către părinţi, pentru că fiicele lor nu au fost date în căsătorie, ci fuseseră luate cu forţa.

Judecători 21:24 24. Au plecat. După ce serbarea a trecut şi beniamiţii supravieţuitori îşi asiguraseră soţii, oştirea a fost lăsată la vatră. Trupele trebuie să fi fost plecate de acasă de cel puţin 5 sau 6 luni, pentru că cei 600 de bărbaţiai lui Beniamin se ascunseseră la Rimon timp de 4 luni (cap. 20,47).

Judecători 21:25 25. Nu era împărat în Israel. Declaraţia face o tranziţie corespunzătoare cărţii lui Samuel, care descrie începutul monarhiei.