Jude Deveraux Cantecul de Catifea

8/9/2019 Jude Deveraux Cantecul de Catifea

1/174

CÂNTECUL DE CATIFEAJUDE DEVERAUX

CAPITOLUL 1Micul cătun Moreton era înconjurat de un zid înalt de piatră,care,în luminadimineţii,arunca o umbră alungită peste casele înghesuite pe care le împrejmuia.Uliţe bătătorite legau clădirile între ele, pornind ca nişte raze din centrul satului,unde se aflau biserica şi judecătoria vopsită în alb.Acum,în lumina slabă adimineţii,câțiva câini se întindeau leneşi,femei cu ochii somnoroşi mergeauagale spre fântâna din mijlocul satului,iar patru bărbaţi cu topoare pe umăraşteptau ca paznicii să deschidă porţile mari de stejar din zidul de piatră. În interiorul unei case simple,cu două etaje,zugrăvită în alb,Alyxandria Blackett pândea încordată scâr țâitul porţilor .Auzindu-l,îşi luă repede pantofii moi din


2/174

piele şi porni învâr ful picioarelor spre scările care,din păcate,se aflau chiar înfaţa dormitorului tatălui ei.Se trezise cu mult înainte de răsăritul soarelui şi seîmbrăcase cu o rochie simplă,din lână aspră.Astăzi însă nu îşi mai privise trupulfirav cu dezgust.Toată viaţa ei aşteptase să crească,să se înalţe puţin şi,maiales,să se mai împlinească.Dar la vâr sta de douăzeci de ani ştia deja că nu vaavea niciodată forme pline şi rotunde de femeie.Cel puţin,se gândi ea oftând,nuavea nevoie de corset.Intrând în camera tatălui ei,îi aruncă o privire grăbită,asigurându-se că dormea încă; îşi ridică poalele rochiei delână şi coborî scara,ocolind cele patru trepte care ştia ea că scâr țâiau îngrozitor.Odată ajunsă jos,nu îndrăzni să deschidă oblonul.Zgomotul l-ar fi putut trezi petatăl ei,care,mai alea acum,avea mare nevoie de odihnă.Trecând pe lângă masaacoperită cu niştehârtii,cer neală şi testamentul pe jumătate terminat pe care îlscria tatăl ei,se îndreptă spre peretele din fundul camerei,privind cu drag la celedouă instrumente muzicale atârnate într-un cui.Când se gândi la muzica ei,toategândurile de autocom pătimire pentru felul în care o crease Dumnezeu dispărurăca prin farmec.Deja în mintea ei prindea contur o melodie nouă,duioasă,cu unritm legănat.Era evident un cântec de dragoste.- Nu te poţi hotărî? se auzi vocea tatălui ei.Îl zări acolo,la picioarele scărilor .Alergă spre el,îl luă de mijloc şi îl ajută să se aşeze la masă.În ciudaîntunericului din cameră,îi putea vedea cearcănele albastre din jurul ochilor. -Trebuia să mai stai în pat.Ai destul timp la dis poziţie,chiar şi fără să te scoli cunoaptea în cap.Prinzând-o de mână,tatăl lezâm bi ochilor frumoşi ai fiicei sale.Ştia foarte bine cam cegândea ea despre faţa-i de spiriduş,cu ochi violeţi,cunasul mic şicâr n şi gura frumos conturată-o tot auzise plângându-se de propria-iînfăţişare,dar cu toate acestea,o iubea nespus de mult.-Hai,spuse el,împingând-o uşor ,du-te,alege-ţi un instrument şi pleacă înainte săvină cineva care să-ţi ceară uncântec pentru vreo iubită. -Poate că în dimineaţa asta ar trebui să stau cu tine,şopti ea,cu o expresie ce îitrăda îngrijorarea,în ultimul an,avusese în trei rânduri dureri cumplite de inimă. -Alyx! o ameninţă el,nu fi neascultătoare,ia-ţi lucrurile şi pleacă! -Prea bine,stă pâne,spuse ea zâmbind.Cu o mişcare grăbită,luă citera din cui,lăsând psalterionul la locul lui.Apoi,întorcându-se,îl privi din nou:Eşti sigur că n-ai nevoie de mine? Nu trebuie neapărat să plec în dimineaţa asta. Părând a nu lua în seamă cele spuse de ea,tatăl îi dădu caseta cu ustensilele descris,în care se aflau un pupitru muzical,un toc,cerneală şihârtie.-Mai bine să te ştiu compunând muzică,decâtsă stai acasă şi să vezi de un bătrân bolnav,o avertiză el.Vino aici,lângă mine! Şi,cu un gest familiar,începu


3/174

să-i împletească părul într -o coadă groasă.Avea părul lung,des şi foarte drept,deo culoare care până şi tatălui ei i se părea deosebit de ciudată.Era ca şi cum uncopil ar fi aruncat de-a valma toate culorile posibile de păr pe capul tinereifemei.Erau şuviţe aurii,de un galben strălucitor ,roşcate,cu reflexe arămii,castaniişi-Alyx ar fi putut să jur e-chiar cenuşii.După ce bătrânul îi împleti coada,fata îşi puse pelerina pe umeri,legându-şi gluga sub bărbie. -Nu te înfofoli atât de tare, pentru că,mai târziu,o să-ţi fie cald,îi spuse bătrânul pe un ton voit sever,întorcând-o cu faţa spre el.Acum du-teşi,când te întorci,vreau să aud ceva frumos. -Am să mă străduiesc,îl asigură earâzând,după care ieşi din casă,închizând uşaîn urma ei.Din dreptul casei lor,situată chiar în capătul zidului ce împrejmuiacătunul,în partea opusă porţilor mari,Alyx putea vedea aproape tot şi pe oameniicare începuseră să forfotească, pregătindu-se pentru o nouă zi.Între casa lor şialeea care mergea de-a lungul zidului nu erau decâtcâțiva metri.Case din lemnşi piatră,case din cărămidă,cu stucaturi,se înşirau unalângă alta,de la cea maimare,a primarului,şi până la cele mai mici ale meşteşugarilor şi ale avocaţilor ,aşa cum era tatăl ei.O adiere de vânt făcu să zăngăne firmele prăvăliilor. -Bună dimineaţa,îi spuse lui Alyx o femeie ce mătura pietrişul din faţa casei.Pregăteşti azi ceva pentru biserică? Aruncându-şi citera pe umăr ,ea îi făcuvecinei un semn cu mâna.-Da...şi nu.Totul! Apoi râse,grăbindu-se spre poartă.Se opri însă brusc,cât pe cesă dea peste o căruţă.Dintr-o singură privire,îşi dădu seama că John Thorpeîncercase,în mod vădit,să o răstoarne. -Hei,micuţă Alyx,n-ai un cuvânt bun şi pentru mine? scrâșni el,în timp ce fata sedădea la o parte din calea lui. -Alyx,strigă o voce din spatele căruţei.Doamna Burbage deşerta oalele de noapteîntr-unui din butoaiele din căruţă.Poţi intra şi la noi o clipă? Una din fetele meleare nevoie de ajutorul tău.E atâtde îndurerată,mititica,şi m-am gândit că un noucântec de dragoste i-ar face bine.-Hei,şi mie mi-ar face bine,râse John din căruţă.Am şi eu nevoie de uncântec dedragoste,zise el ostentativ,frecându-şi locul unde,cu două seri în urmă,Alyx îidăduse un pumncând el încercase să o sărute.-Pentru tine,John,îi spuse ea pe un ton batjocoritor,voi scrie un cântec la fel dedulce ca şi „mierea” din butoaiele tale.Râsul bărbatului acoperi aproaperăspunsul pe care Alyx i-l dădu doamnei Burbage,că avea să treacă pe la ea dupăliturghia de seară.Fata alergăgâfâind spre poartă.Peste câteva clipe,poarta aveasă se închidă,iar ea va rămâne prizoniera acestui zid de piatră şi nu-şi va mai


4/174

putea compune muzica,stând afară,singură,în libertate.-Ai întârziat,Alyx,îi spuse paznicul,şi nu uita decântecul ăla frumos pentrucopilul meu bolnav,strigă el după ea,în vreme ce Alyx alerga deja spre livezilede dincolo de zid.Ajunse în sfâr şit la copacul ei preferat,un măr nu prea înalt,şi,cu un zâmbet fericit,deschise pupitrul şi se pregăti să pună pe note melodia pecare o fredona în minte.Stând jos,rezemată de trunchiul copacului,îşi luă citeraîn poală şi începu să exerseze melodia ce o obseda încă de dimineaţă.Absorbităcu totul de muzică şi de versuri şi preocupată să punăcântecul pe note,nici nu-şidădu seama de timpul care trecuse.Când se opri să se mai odihnească,aveaumerii înţepeniţi şi o dureau degetele.Dar scrisese douăcântece şi începuse şi un psalm pentru biserică. Întinzându-se mulţumită,îşi puse citera alături,se ridică în picioare şi,cu o mână pe o creangă joasă şi desfrunzită a mărului, privi în depărtare,peste câmpulsemănat,spre păşunile îngrădite ale contelui. Nu! Nu se va mai gândi la contele care alungase atâtde mulţi fermieri de pe pământurile lor mărindu-le arenda,apoi îngrădind întreaga suprafaţă şitransformând-o în păşune pentru oile lui.Gândeşte-te la ceva plăcut,îşi porunciea,întorcând privirea în altă par te.Şi,fireşte,ce altceva putea fi mai frumos înviaţă în afară de muzică? încă de pecând era copil,îi treceau prin minte tot felulde melodii.În timp ce preotul rostea,cu glas monoton,o rugăciune în limbalatină,ea compunea în minte un cântec pentru corulde băieţi.La sărbătoareasecerişului,hoinărise de una singură, preocupată de melodiile pe care numai ea le putea auzi.Tatăl ei,văduv de câțiva ani,înnebunise aproape,căutându-şi peste totcopilul pierdut.Într-o zi,pe când avea zece ani,s-a dus la fântână să scoată apă.Un trubadur aflatîn trecere prin oraş stătea pe o bancă,alături de o femeietânără,iar lângă fântână,nepăzită,se afla lăuta lui.Alyx nu mai pusese niciodatămâna pe un instrumentmuzical,dar auzise şi văzuse destule,încâtsă ştie cum secântă din lăută.În câtevaminute,reuşi să redea una din sutele de melodii pe care le fredona îngând.Era deja la al patrulea cântec când îşi dădu seama că trubadurul se aflalângăea,uitând până şi detânăra căreia îi şoptise vorbe dulci.Şi,fără să rostească vreuncuvânt,ci doar limbajul muzicii,el îi arătase cum să ţină degetele pe coarde.Durerea provocată de coardele ce-i tăiau degetele mici şi plă pânde aproape cănici nu conta,în comparaţie cu imensa bucurie a muzicii. Trei ore mai târziu,atunci când tatăl ei,cu un aer resemnat, porni să o caute,o găsiînconjurată de jumătate dintre locuitorii oraşului,toţi şoptind că era o adevăratăminune.Preotul,sesizându-i talentul înnăscut,o duse la biserică şi o aşeză în faţa


5/174

icoanelor.După câteva minute de gândire,Alyx începu săcânte,la început mai prost,un magnificat,un imn de slavă înălţat bisericii şi lui Dumnezeu,şoptindversurile şi acompaniindu-se la lăută. Tatăl ei răsuflă uşurat lagândul că,de fapt,Alyx nu era o aiurită; mintea ei eraînsă,uneori,atât de plină de muzică,încâtnici nu mai răspundea la întrebări.Dupăaceastă zi memorabilă, preotul începu să se ocupe de pregătirea fetei,spunând cădarul ei era de la Dumnezeu şi că el,ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ,vaavea grijă de ea. Nu a fost nevoie să adauge că tatăl ei,ca avocat,era departe deevlavia lui Dumnezeu şi,cu câto influenţa mai puţin,cu atât era mai bine.Au urmat patru ani de pregătire temeinică,timp în care preotul a reuşit să oînveţe pe Alyx săcânte la aproape toate instrumentele,la cele cu clape,la corn,lacele de coarde-cu sau fără arcuş-la tobe,clopote şi chiar la marea orgă tubulară pe care preotul o cumpărase cu contribuţia enoriaşilor , pentru Domnul (şi pentruel şi Alyx,şopteau unii). Când preotul fu sigur că fata ştia săcânte foarte bine,trimise după un călugărfranciscan,care o învăţă cum să compună muzica,să pună totul pe note,cântecele,baladele,imnurile religioase,litaniile.Pentru că Alyx nu făcea decât să cânte la diverse instrumente şi să compunămelodii,de-abia când împlini cincisprezece ani,oamenii îşi dădură seama câ fata putea săcânte şi din gură.Călugărul,care era pe punctul de a se întoarce lamănăstirea lui, pentru că Alyx învăţase tot ce ştiuse el să-i arate,intră într -o zi,dis-de-dimineaţă,în biserică şi auzi,venind parcă din toate părţile,o voce atât de puternică,încât îi tremurară până şi nasturii sutanei.Când îşi dădu seama că acelsunet divin era de fapt un psalm cântat de micuţa lui elevă,călugărul căzu îngenunchi,mulţumindu-i lui Dumnezeu că îi scosese în caleun asemenea copil binecuvântat.Când Alyx îl văzu pe bătrânul călugăr în genunchi,cu o cruce în mână şi cu ochiiîn lacrimi,se opri din cântat şi alergă spre el,de teamă ca nu cumva să i se fifăcut rău sau,şi mai grav,să-l fi jignit cu cântecul ei,care se auzea într-adevărfoarte tare.La scurt timp după această întâmplare,vocea şi talentul ei fiind din ceîn ce mai preţuite,fata începu să alcătuiască mici grupuri corale,din care făceau parte aproape toţi locuitorii oraşului. Când Alyx împlini douăzeci de ani,îşi dădu seama,dezamăgită,că în zadarsperase să mai crească,să se mai împlinească şi eacât de cât.Rămăsese mică şidreaptă ca o scândură şi,în timp ce alte fete de vâr sta ei se măritau şi aveaucopii,ea trebuia să se mulţumească să compunăcântece deleagăn.Dar,la urmaurmelor,ce drept avea să fie nemulţumită,se întreba tot ea,sprijinindu-se de


6/174

trunchiul mărului.Faptul că tinerii o tratau cu mult respect-cu excepţia lui JohnThorpe,care,adesea,mirosea a ceea ce căra în butoaie-nu era în nici un caz unmotiv de nemulţumire sau de supărare.Când împlinise şaisprezece ani şi aveavâr sta măritişului-nu era bătrână ca acum- patru bărbaţi o ceruseră de nevastă,însă preotul îi spusese că muzica ei era un dar de la Dumnezeu şi că ea,Alyx,avea cu totul altă menire decât să satisfacă poftele trupeşti ale unui bărbat.Drept pentru care nu îi permisese să se mărite.Cu timpul,Alyx se resemnacu acest gând,dar, pe măsură ce îmbătrânea,se simţea din ce în ce mai singură.Iubea muzica-mai ales cea pe care o compusese pentru biserică-dar uneori...Aşase întâm plase cu doi ani în urmă,vara,când,după ce băuse patru pahare de vintare la nunta fiicei primarului,îşi luase citera,se urcase pe masă şicântase omelodie foarte deocheată, pe care o compunea pe măsură ce o interpreta.Fireştecă preotul ar fi oprit-o,dar de vreme ce el băuse mai mult vin decât toţi ceilalţimeseni şi se tăvălea derâs,tlnându-se cu mâinile de burtă,auzind cântecelul camfără perdea,n-avu cine să o oprească.În seara aceea de neuitat,Alyx se simţisealături de toţi locuitorii cătunului,oameni pe care îi cunoştea de o viaţă; nu maiera un simplu obiect, pus acolo din dispoziţia preotului,ca de exemplu o bucatădin craniul'Sfântului Petru,ce inspira veneraţie,dar pe care nimeni nu avea voiesă o atingă.Acum,aşa cum făcea întotdeauna,se concentra asupra muzicii,rămasăsingura ei mângâiere.Trăgând aer în piept şi dozându-şi respiraţia aşa cumfusese învăţată,începu săcânte o baladă despre singurătatea vieţii unei tinerefemei,aflată în căutarea unei iubiri adevărate. -Sunt aici,micuţă pasărecântătoare,se auzi o voce de bărbat în spatele ei. Concentrată asupracântecului ei-şi,mai ales, pentru că avea o voce puternică,ceacoperise acel sunet-Alyx nu îi văzuse pe tinerii care se apropiau călare.Erautrei,toţi înalţi, puternici şi sănătoşi,aşa cum numai nişte nobili puteau fi; aveaufeţele îmbujorate şi privirile tulburi,urmare a ceea ce fata bănui că fusese onoapte de chef.Hainele lor,din catifea fină şi căptuşite cu blană,pe care sclipeadin loc în loc câte o nestemată,erau ceva ce Alyx nu văzuse decât în altarul bisericii.Îi privea uimită şi nici nu se mişcă atuncicând bărbatul cel blonddescăleca. -Hei,iobago,i se adresă el,iar Alyx îi simţi respiraţia urât mirositoare,chiar nu-ţicunoşti propriul stă pân? Dă-mi voie să mă prezint.Pagnell,viitor conte deWaldenham.Numele acesta o făcu să tresară,dezgustată.Marea,lacoma şiurâcioasa familie Waldenham le lua ţăranilor până şi ultimul bănuţ.Iar când numai aveau bani,aceştia erau alungaţi de pe pământurile lor,lăsaţi să moarăcutreierând prin ţară şi cerşind o bucată de pâine.Alyx voia tocmai să deschidă


7/174

gura pentru a-i spune acelui tânăr respingător ceea ce credea despre el,cândacesta o înşfăcă,iar gura lui hidoasă o acoperi pe a ei,aproape sufocând-o.-Târ fă,şuieră el în momentul în care Alyx îl muşcă de limbă.Las' că te învăţ eucine e stă pânul aici.Cu o mişcare bruscă,îi smulse pelerina,sfâșiindu-i rochia şidescoperindu-i umărul mic şi vulnerabil şi pieptul plat.-Aruncăm înapoi peştele ăsta mic şi sfrijit? le strigă el peste umăr celorlalţidoi,care tocmai descălecau.Referirea la lipsa unor forme,care să o facă şi pe eacât de câtatrăgătoare,transformă spaima lui Alyx în mânie.Deşi, prin naştere,îiera inferioară acestui om,totuşi,graţie talentului ei,nimeni nu o mai trata ca pe o persoană de rang inferior .Cu o mişcare neaşteptată,Alyx îşi ridică rochia şi îllovi cu piciorul pe Pagnell exact între picioare.Lovise cu sete,cu ura...În clipaurmătoare,se dezlăntui iadul pe pflmânt.Pagnell se încovoie de durere,în timp ce prietenii lui încercau disperaţi să audă ce le spunea,fiind încă mult prea beţi,să-şidea seama ce se întâm pla cu adevărat.Alyx începu să alerge,neştiind sigurîncotro mergea,sau în ce direcţie.Plamânii antrenaţi timp de ani de zile pr inexerciţii de respiraţie o ajutau să fugă fără să obosească.Alergă pestecâmpurilegoale,împiedicându-se de două ori din cauza rochiei lungi. În dreptul celui de-al doilea gard-ura ţarcurile pentru oi-se opri,se rezemă de unstâlp,în vreme ce lacrimi amare îi şiroiau pe obraji.Dar,chiar şi printre lacrimi,îi putea vedea pe cei trei călăreţi cercetând zona în căutarea ei. -Pe aici! se auzi o voce din stânga ei.Pe aici! Ridicându-şi privirea,zări un bărbatmai în vâr stă,calare,îmbrăcat în haine la fel de scumpe şi de fine ca şi ale luiPagnell.Cu o privire de animal hăituit,începu din nou să alerge,speriată de acestnou urmăritor.Încetul cu încetul,acesta o ajunse din urmă,mergând cu calul la pas,în urma ei.-Băieţii nu vor să-ţi facă nici un rău,îi spuse el.Sunt doar bine dispuşi şi au băutceva mai mult noaptea trecută.Dacă vii cu mine,am să te ascund undeva,să tescap de ei.Alyx nu ştia dacă să aibă încredere în acel om.Dacă avea să o dea pemâna celor trei tineri nobili, beţi şi desf rânaţi? -Vino,fetiţo! îi spuse el.Nuvreau să ţi se întâm ple ceva rău. Fără să mai stea pegânduri,Alyx apucămâna ce i se întindea.Bărbatul o ridicăuşor ,ca pe un fulg,o aşeză în şa,în faţa lui,şi o porni în galop,îndreptându-se spreliziera pădurii. -Pădurea regelui,se miră Alyx,ţinându-se bine în şa.Oamenii de rând nu aveauvoie să intre în pădurea regelui.Alyx văzuse o mulţime de oameni s pânzuraţi pentru că îndrăzniseră să prindă iepuri în pădurea regelui. -De data asta mă îndoiesc că Henry va avea ceva împotrivă,spuse bărbatul.


8/174

Odată intraţi în pădure,el o ajută să coboare din şa.-Acum du-te şi ascunde-te.Şi nu te arăta până ce soarele nu e sus pe cer .Aşteaptă până o să vezi și alţi şerbi ducându-se la treburile lor şi atunci să te întorci şi tula zidurile tale.Tresărindcând îl auzi numind-o pe ea,femeie liberă,şerb,încuviinţă şi fugi în pădure. Amiaza veni cu greu şi în timp ce stătea la pândă în pădurea întunecoasă şirece,cu rochia sfâșiată şi fără pelerină,îşi imagina îngrozită ce s-ar fi pututîntâmpla dacă ar fi căzut înmâinile nobililor.Probabil că anii petrecuţi alături de preot şi de călugăr o făcuseră să creadă că nobilii nu aveau nici un drept nn sefolosească de oamenii din sat după bunul lor plac.Ea avea dreptul la linişte şi lafericire,avea dre ptul să stea sub un copac şi săcânte,iar Dumnezeu nu dădusenimănui puterea de a le răpi colorlalţi acest drept. După numai o oră,din cauza supărării,nu mai simțea parcă nici frigul.Ştia,fireşte,că mânia i se trăgea,în parte,şi de la o întâm plare petrecută cu un anîn urmă,vara.Pr eotul aranjase ca Alyx şi corul de băieţi săcânte în capelacontelui,tatăl lui Pagnell.Săptămâni în şir au muncit,Alyx încercând tot timpulsă-şi desăvâr şească muzica şi repetând pâna la epuizare.Când,în cele din urmă,cântară,contele,un grăsan bolnav de gută,spuse cu voce ture că lui îi plăceaufemeile mai plinuţe,iar preotul să o aducă înapoi pe Alyx doar atuncicând eal-ar fi putut„distra” undeva,în afara bisericii.Şi plecă înainte ca slujba să setermine.Când soarele ajunse chiar deasupra capului,Alyx se târî până lamarginea pădurii şi rămase multă vreme acolo,cercetând cu privirea întreagaregiune şi încer când să vadă dacă nu era pe acolo cineva care să semene cu unnobil.Îşi croi drum până la mărul ei,care acum nu mai era al ei pentru că îiamintea de prea multe întâm plări neplăcute.Şi tot acolo,avu un şoc îngrozitor ,zărindu-şi citera zăcând în iarbă,făcută ţăndări,zdrobită,fireşte,de copitelecailor.Lacrimi fierbinţi demânie,de ură,de ciudă şi de neputinţă îi şiroiau peobraji.-Cum au putut? strigă ea,îngenunchind şi adunând bucăţelele de lemn.Când îşiumplu poala însă înţelese că gestul era absolut inutil şi,cu toată puterea,începu săarunce cu bucăţile de lemn în pom. Cu ochii uscaţi şi cu umerii drepţi,o porni spre oraşul ei,înconjurat de un zid de piatră,unde avea să se simtă în siguranţă.Reuşi să-şi înăbuşemânia,dar de uitatn-avea să uite prea curând.


9/174

CAPITOLUL 2În marea cameră a castelului, pereţii erau acoperiţi de tapiserii strălucitoare,iar înspaţiile rămase libere se aflau tot felul de arme.Mobila masivă era zgâr iată de tăişul săbiilor şi al topoarelor.La masa cea mare stăteau trei tineri cu ochiiîncercănaţi de prea puţin somn şi de prea multă băutură. -Hai,că te-a dus de nas puştoaica,Pagnell,zise unul dintre tineri,umplându-şicupa cu vin şi udându-şi mânecile murdare.Te-a lovit şi apoi a dispărut ca onălucă.Doar ai auzit-o cântând. Nu era o voce omenească,ci una care teademeneşte şicând te duci spre ea...Se opri şi îşi lovi palma cu pumnul,râzândzgomotos.Pagnell împinse cu piciorul scaunul prietenului său,trântindu-l la pământ cu scaun cu tot.-E doar o fiinţă omenească şi atât,mormăi el,şi nu merită atenţia mea. -Ochi frumoşi,spuse celălalttânăr .Şi vocea aceea,închipuie-ţi cum ar striga dacăai face dragoste cu ea.Chiar că ţi s-ar zbâr li părul pe picioare.Primul bărbatrâse,ridicându-şi scaunul. -Ce romantic! Am s-o pun să-mi cânte un cântec despre cam ce ar vrea să-i fac.-Tăceţi odată,amândoi,mormăi Pagnell,golindu-şi paharul.Vă spun eu că e ofiinţă omenească şi nimic mai mult.Cei doi tăcură,neîndrăznind să îl maicontrazică.Când prin cameră trecu o servitoaretânără,Pagnell o apucă demână. -În oraş,e o fată care ştie săcânte.Cine e? Servitoarea se răsuci,încercând săscape din strânsoarea aceea dureroasă. -E Alyx,şoptiea.-Nu te mai suci atât,că să ştii că-ţi rupmâna,îi porunci el.Spune-mi exact undelocuieşte această Alyx acolo în oraşul ăla nenorocit. O oră maitârziu,în noaptea întunecată,Pagnell şi acoliţii lui se aflau în afarazidurilor orăşelului Moreton,aruncând nişte f rânghii cu câr lige de oţel spre partea de sus a zidului.După trei încercăricâr ligele se prinseră de zid,frânghiileatârnând la pământ.Cu mai puţină îndemânare decâtdacă ar fi fost treji,cei treise căţărară pe f rânghii până sus,pe zid,oprindu-se pentru a trage câr ligele şifrânghiile şi a le coborî din nou,în spatele zidului, pe aleea îngustă ce străjuiacasele înghesuite.Pagnell ridică braţul,făcându-le semn să-l urmeze; treceauacum cu toţii,în linişte, prin faţa caselor,căutând tăbliţele străzilor ce atârnaudeasupra clădirilor tăcute. -O vrăjitoare! murmură el supărat.Am să le arăt eu că nu e aşa de grozavă pecâto laudă ei.La urma urmelor nu e decâto muieruşcă oarecare,fiica unui avocat,scursura pământului.Se opri în faţa casei lui Alyx,furișându-se pe sub oblonulîncuiat.


10/174

O lovitură puternică,un sunet scurt și oblonul se deschise,iar Pagnell se strecurăînăuntru.La etaj,tatăl lui Alyx zăcea întins,cu mâinile strânse pe piept,din cauzadurerilor de inimă.Auzind oblonul deschizându-se,tresări nevenindu-i să-și creadă urechilor ,în oraş nu mai fuseseră hoţi de ani de zile.Aprinzând repede o lumânare,o porni în jos po scări. -Ce faceţi aici,tâlharilor? întrebă el,în timp ce Pagnell îşi ajuta prietenul să intre pe fereastră.Au fost ultimele lui cuvinte.Cât ai clipi,Pagnell străbătu camera,îlapucă pe bătrân de păr şi îi tăie gâtul cu un pumnal.Fără să mai privească măcaro dată trupul neînsufleţit,se alătură prietenilor săi şi o porniră cu toţii în sus,pescări. Alyx nu putea dormi din cauza întâmplărilor prin care trecuse în ziua aceea.Defiecare datăcând închidea ochii,îl vedea pe Pagnell,îi simţea mirosul oribil şilimba în gura ei. Nu îi spusese tatălui ei prin ce trecuse,nevrând să-l mâhnească,dar, pentru prima oară,se întâm pla să segândească şi la altceva în afară demuzică.Era atât de absorbită degândurile ei,încât,la început,nici nu auzizgomotele de la parter.De-abia când auzi vocea supărată a tatălui ei şi bufniturace a urmat,îşi dădu seama că se întâmpla ceva.

Hoţii ,îşi spuse ea,dând lao parte pătura delână şi sărind din pat.Îşi trase repedeo rochie peste trupul gol.De ce ar vrea cineva să-i jefuiască? Erau prea săraci pentru a fi jefuiţi.Cureaua din Lyon ,îşi spuse ea,probabil au aflat de ea.Îndreptându-se spre un dulăpior din perete,ridică fundul dublu şi scoase de acolosingurul lucru de preţ pe care îl avea-o curea de aur-cu care îşi strânse talia.Zgomotul din camera tatălui ei o făcu să tresară; apoi auzi nişte paşiîndreptându-se spre camera ei.Apucând un taburet şi un sfeşnic greu,se aşeză la pândă,după uşă.Uşa se deschise foarte încet şicând Alyx zări foarte clar un capstrăin,ridică sfeşnicul şi lovi cu toată puterea.La picioarele ei zăcea Pagnell,carereuşi să o privească o clipă înainte de a leşina. Vâzându-l pe nobilul celtrufaş în umila ei casă,își reaminti întâm plărileîngrozitoare din după-amiaza aceea.Ceea ce se petrecea acum nu era un simplu jaf.Unde era tatăl ei? Se auzeau tot mai mulţi paşi grei ur când scările,ceea ce otrezi brusc la realitate.Aruncând în jur priviri disperate,îşi dădu seama căfereastra era singura ei salvare.Alergând într-acolo,nu se gândi cât de sus eradecâtdupă e sari.În cădere,se lovi de pământ,apoi se rostogoli spre zid,unde zăcu preţ de unminut-care i se păru înspăimântător de lung-aproape fără suflare.Dar n-aveatimp de pierdut,nu putea să zacă acolo la nesfâr şit.Încercă să se concentreze.Şchiopătând din cauza durerii de la piciorul stâng,se târî spre o latura a casei,


11/174

unde era un oblon deschis.La lumina lunii nu putea vedea mare lucru,dar lângătrupul tatălui ei se afla un sfeşnic răsturnat cu o lumânare încă ar zând; flacăralumânării îi fu de ajuns ca sa vadă clar tăietura de lagâtul lui şi capul zăcându-iîntr-o baltă desânge.Uluită,se îndepărtă de fereastră şi o luă la fugă,cât maideparte de casă.Nu-i păsanici de aerul rece de afară,nici de frigul ce pătrundea prin rochia rarăde lână. Nu-i mai păsa nici de Pagnell,nici de ceea ce voia el să-i facă şi nici de ceea ce îiluase din casă, pentru că deja îi luase totul.Tatăl ei,singurul om care o iubise nudoar pentru că era o muziciană,era mort.Ce îi putea lua Pagnell mai mult decâtasta?Fără să ştie prea bine încotro mergea,sfâr şi prin a cădea în genunchi în faţa bisericii,cu mâinile împreunate; începu să se roage ca sufletul tatălui ei să fie primit în rai cu toată cinstea ce i se cuvenea. Poate şi datorită anilor de antrenament,Alyx ajunsese să se poată concentra atâtde profund-sau poate era şi din cauza suferinţei cumplite prin care trecea-,încâtnu auzea nici zarva din jurul ei şi nu vedea nici flăcările ce-i mistuiau casa,trans-formând în cenuşă trupul neînsufleţit al tatălui ei.Teama permanentă de incendiuîi scosese pe oameni din casele lor; în spaima lor,nici nu o văzuseră pe Alyxstând ghemuită în uşa bisericii. Când se lumină de ziuă, porţile oraşului se deschiseră şi în spatele lor se aflauşase cavaleri în armură,purtând însemnele contelui de Waldenham.Copitelearmăsarilor se afundau în pământul moale,iar cavalerii loveau la întâmplare,cusăbiile,tot ce le ieşea în cale,croindu-şi drum prin oraş.Femeile îşi fereau copiiidin calea cailor periculoşi,ţinându-i strâns lângă ele şi urmărindu-i peînspăimântătorii cavaleri cu coifuri pe cap,răscolind oraşul. Cavalerii se oprirălângă ruinele fumegânde ale casei lui Alyx,iar comandantullor scoase un pergament din oblâncul şeii şi îl bătu în cuie pe unul din stâlpii pe jumătate carbonizaţi.Fără să-şi ridice vizeta coifului, privi din înaltul şeii lamulţimea înspăimântată.Cu o mişcare iute,apucă lancea şi străpunse uncâine,aruncându-l apoi în cenuşă. -Citiţi şi luaţi aminte,tună el,cu o voce care zgudui zidurile oraşului. Fără a-i mai luaîn seamă pe bieţii orăşeni înspăimântaţi,cei şase dădură pintenicailor şi ieşiră în goană din oraş,ridicând în urma lor tot colbul uliţelor. Trecură câteva clipe bune până când oamenii,rămaşi cu gurile căscate şi privindînmărmuriţi în urma fioroşilor cavaleri,îşi reveniră şi se uitară lahâr tia prinsă pestâlp,iar preotul,care ştia să citească,făcu un pas înainte.Oamenii aşteptau înlinişte să le spună ce scria pe pergament.Când,în cele din urmă,se întoarse spreei,era alb ca varul.


12/174

-Alyx,începu el rar,Alyxandria Blackett este acuzată de erezie,vrăjitorie şi hoţie.Contele de Waldenham spune că fata s-a folosit de vocea-i satanică pentru a-iademeni fiul şicând acesta a încercat să-i reziste,ea a profanat biserica.Întrucâttânărul continua să-i reziste,vrăjitoarea l-a paralizat cu puterile ei malefice şi l-a jefuit.Vreme de o clipă,rămaseră toţi cu respiraţia tăiată.Să fie vocea lui Alyxdată de diavol? Era într-a-devăr uimitor de talentată,însă numai Dumnezeu ar fi putut să îi dea un asemenea dar . Nu şi-a folosit ea vocea pentru a-l proslăvi peDumnezeu?Fuseseră,fireşte,şi câteva cântece compuse de ea care erau departe de a semănacu o litanie sau cu un psalm,poate...Ridicându-şi privirile,o zăriră pe Alyxstrăbătând terenul dintre casa ei şi biserică şi împiedicându-se de o bucată de pământ smulsă de copitele cailor .Cu priviri mirate-sau chiar bănuitoare-ei sedădură la o parte,lăsând-o să treacă.Alyx se opri tăcută,privind la ceea ce mairămăsese din casa ei. -Vino,copila mea,spuse preotul încet,luând-o pe după umeri şi împingând-o uşorînspre casa parohială.Odată ajunşi înăuntru, bătrânul preot începu să îndesegrăbit pâine şi brânză într -un sac de pânză. -Alyx,trebuie să pleci de aici. -Tata...spuse ea încet.-Ştiu,i-am văzut trupul cuprins de flăcări.Săr manul de el...era deja mort.Îţi promit că am să mă rog în douăzeci şi cinci de liturghii pentru sufletul lui.Acumtrebuie să avem grijă de tine.Văzând că Alyx nu era atentă la ce îi spunea el, preotul o scutură cu putere. -Alyx,trebuie să mă asculţi!Şi îi povesti despre înştiinţarea privind arestarea ei. -S-a pus o recompensă pe capul tău,vie sau moartă. -O recompensă? şopti ea.Şi cât valorează?-Alyx,tu eşti o fată deosebită,dar,dintr-un motiv oarecare,l-ai supărat peconte.Eu unul n-am pomenit nimănui de recompensă,dar curând vor afla şi nu tevor cruţa.Se va găsi poate o jigodie de om care să te denunţe ca să punămâna perecompensă.-Foarte bine,să mă prindă şi gata.Sunt nevinovată,aşa că regele... Preotul râse zgomotos,în timp ce îi punea pe umeri o pelerină grea, prea lungă pentru ea.-Te vor găsi vinovată şi te vor s pânzura cu siguranţă.Acum pleacă şi aşteaptă-măla marginea pădurii regelui.Am să vin la noapte şi sper să născocesc un plan pecare să îl putem folosi.Acum du-te,Alyx...grăbeşte-te! Şi ai grijă să nu te vadăcineva.Am să vin la noapte să-ţi aduc un instrument şi ceva mai multămâncare.


13/174

Poate vom găsi o posibilitate să-ţi câștigi existenţa. Înainte ca Alyx să apuce să mai spună ceva,preotul o împinse afară din casa parohială.Fata plecă ţinându-şi traista cumâncare pe umăr ,în vreme ce cumâinile îşi ridica poalele pelerinei prea lungi.Porni în grabă spre poartă,fără săîncerce să se aacundă,dar, pentru că oamenii erau încă strânşi în faţa ruinelorcasei lui Alyx,nimeni nu o văzu.Ajunsă în pădure,se aşeză sub un copac,Obosiră şi îndurerată,neputând înţelege sau crede ceea ce se întâmplase înultimele două zile.Trecu o oră,timp în care nu avu înaintea ochilor decâtimaginea tatălui ei mort,amintindu-şi de viaţa lor împreună,în căsuţa lor ,şi decâtă grijă avusese de ea.În cele din urmă,după o noapte de rugăciuni şi odimineaţă îngrozitoare,începu să plângă; şi plânse şi plânse,stând ghemuită pe pământul rece,înfăşurată în pelerina-i largă,până se mai linişti.După untimp,muşchii obosiţi i se destinseră şi fata adormi,tremurând încă sub faldurile pelerinei.Se trezi cu puţin înainte de asfinţitul soarelui;o dureau muşchii şi piciorul stângdin cauza săriturii,iar capul îi zvâcnea.Îşi trase încet gluga de pefaţă şi văzu un bărbat stând pe un buştean,nu departe de locul unde se aflaea.Speriată,căută cu privirea un loc pe unde să poată fugi. - Nu trebuie să fugi de mine,îi spuse el încet.Alyxîl recunoscu după voce.Eraservitorul lui Pagnell,cel care,cu o zi în urmă,o ajutase să scape detânărul nobil. -Ai venit pentru recompensă? îl întrebă ea pe un ton aproape batjocoritor .Poatecă am să le spun că la început m-ai ajutat. Nu cred că stă pânuluitău i-ar plăcea săaudă asta.Spre surprinderea ei,omul chicoti.-Nu te teme de mine,copilă,îi spuse el.Preotul şi cu mine am stat mult de vorbăîn timp ce tudormeai şi ne-am gândit cum să te ajutăm.Dacă vrei să ne asculţi,cred că te vom putea ascunde destul de bine,astfel ca nimeni să nu te găsească. Alyx încuviinţă şi îl privi,aşteptând să continue.În timp ce omul vorbea,ochiifetei se măriră într -un amestec de groază şi de teamă; perspectiva unor noiaventuri o înspăimânta.Servitorul avea un frate,care fusese cândva soldat îngarda regală,dar,având ghinionul să scape cu viaţă din toate bătăliile şi să ajungăla o vâr sta respectabilă,regele îl concediase fără să îi asigure nici un mijloc desubzistenţă.Vreme de doi ani colindase singur,aproape muritor de foame,pânăcând intră într -o bandă de proscrişi şi oameni fără căpătâi,care îşi făceau veaculîntr-o pădure mare,aflată la nord de cătunul Moreton.Alyx rămase tăcută ovreme.-Cu alte cuvinte,îmi propui să intru şi eu în banda aceea,nu-i aşa? îl întrebăea,nevenindu-i să-şi creadă urechilor .Ca...proscris?!Servitorul îi înţelese indignarea.Preotul lăudase din plin virtuţile fetei.


14/174

-Şi da şi nu,răspunse el.O fatătânără ca tine n-ar fi în siguranţă în banda aceea.Pentru că,deşi acum au un conducător şisunt ceva mai buni creştini şi maidisciplinaţi,o făptură ca tine n-ar rezista,totuşi,multă vreme,printre ei.Alyx oftă ceva mai liniştită şizâmbi.-Şi,în afară de asta,continuă el,nimeni n-ar ezita să te dea pemâna contelui, pentru recompensă. -Dar eu ştiu să cânt.Poate că cineva m-ar putea angaja...El o opri cu un gest.- Numai nobilii îşi pot permite să aibă propriii lor muzicieni sau poate vreunnegustor bogat,dar şi aşa,o fată singură,lipsită de apărare... Dezamăgită,Alyx ridică din umeri.Exista oare vreun loc unde să se poată simţi şiea în siguranţă? Văzând-o atâtde speriată lagândul că, pur şi simplu,nu avea unde să se ascundă,omul continuă: -Dacă ai deveni băiat,te-ai putea ascunde printre proscrişi.Cu părul tuns şiîmbrăcată în haine bărbăteşti,poate şi cu o legătură strânsă peste piept,s-ar puteafoarte bine să nu fii recunoscută.Preotul zice că îţi poţi schimba vocea după plac,iar înfăţişarea ta poate fi la fel de bine şi a unui băiat şi a unei fete. Alyx nu ştia dacă sărâdă sau să plângă la auzul acelor cuvinte.Într-adevăr ,Alyxnu era ceea ce se cheamă o frumuseţe clasică,cu buze cărnoase şi ochi mari,albaştri,dar îi plăcea măcar să îşi închipuie... -Ei,haide,chicoti servitorul,doar n-o să arăţi toată viaţa ca acum.Când o să maicreşti,o să te împlineşti şi ai să fii frumoasă ca o doamnă. -Am douăzeci de ani,îi spuse ea.Servitorul îşi drese glasul,stânjenit:-Atunci ar trebui să fii recunoscătoare pentru felul în care arăţi.Şi acum,hai sămergem, pentru că se întunecă.Ţi-am adus nişte haine bărbăteşti şi,când o să fiigata, plecăm.Vreau să mă întorc înainte de a mi se simţi lipsa.Contele vreaîntotdeauna să ştie unde îisunt servitorii.Gândul că bietul om ar putea avea greutăţi din cauza ei o făcu să se mişte mairepede,luând lucrurile împăturite pe care i le adusese.Atingându-le,ezită doar oclipă,după care se duse în spatele unui copac,să se schimbe.Fetei nu-i trebuirădecât câteva secunde pentru a se descotorosi de rochia pe care o purta,dar cuhainele bărbăteşti nu era prea obişnuită.Pantalonii,confecţionaţi dintr -o pânzădeasă de bumbac îi veneau până în talie,unde trebui să îi lege strâns cu o curea.Urmă apoi o cămaşă de corp şi Alyx oftă dezgustată,văzând că nu-i trebuia decâto fâșie foarte îngustă de pânză care să-i acopere pieptul.Urmă o altă cămaşă,subţire şi moale,apoi una mai groasă,din lână,cu mâneci largi,iar pe deasupra,un pieptar lung din lână groasă,brodat cu fir auriu,care îi venea până sub fund.Nu


15/174

purtase niciodată haine atât de scumpe şi simţea parcă vindecându-se locurile încare o rosese rochia ei aspră delână.Şi mai era şi libertatea de mişcare pe careţi-o dau hainele bărbăteşti,îşi spuse ea ridicând pe rând câte un picior.Se încălţă cu nişte cizme înalte până la genunchi, pe care le legă peste glezne,luăapoi cureaua ei deaur şi şi-o prinse în talie,ascunzând-o sub pieptar,şi cămaşa delână.În sfâr şit,după ce se legă în talie cu o eşarfă brodată,se îndreptă spre loculunde o aştepta servitorul contelui. -Aşa! spuse el,măsurând-o din cap până-n picioare şi încruntându-se când îi zăricoapsele,care erau atât de fine,încâtnu prea arătau a coapse de băiat.Şi acum părul,spuse el,scoțând o foarfecă dintr -un săculeţ pe care îl avea prins la brâu.Alyx făcu un pas înapoi,cu mâna pe părul lung şi drept,pe care nu îl tunseseniciodată. -Haide,o îndemnă el.Se face târziu.E doar păr ,fetiţo.O să crească din nou.Mai bine să-l tai acum decâtsă ardă odată cu capul pe un rug de vrăjitoare. Curajoasă,Alyx se întoarse cu spatele la el,lăsându-l să o tundă.În mod cu totulsurprinzător , pe măsură ce servitorul îi tăia părul,fata îşi simţea capul din ce în cemai uşor ,iar de arătat,nu arăta deloc rău. -Uite-lcum se ondulează,spuse bărbatul,încercând să o îmbărbăteze şi s-o facăsă mai uite situaţia groaznică în care se afla.Când termină,o întoar se cu faţa spreel şi,văzând buclele ce-iîncadrau acum faţa mică,de spiriduş,dădu din capaprobator.Îşi spuse că părul scurt şi hainele bărbăteşti îi veneau mai bine decâtrochia urâtă delână pe care o purtase până atunci. -De ce? îl întrebă ea,fixându-l cu privirea.Eşti în slujba omului care mi-a ucistatăl şi,cu toate astea,mă ajuţi atât de mult.-Îl ştiu pe băiat încă decând era copil şi am avut grijă de el.A avut întotdeaunatot ce şi-a dorit,iar tatăl lui l-a învăţat să ia şi ceea ce nu poate avea.Am încercatcâteodată să-l aduc pe calea cea bună,să-i îndrept greşelile.Tu eşti gata? Era clarcă nu voia să mai discute despre asta. O urcă pe cal,în spatele lui,şi o porniră spre nord,mergând numai pe lângă liziera pădurii.Tot drumul,el o învăţă cum trebuie să se poarte,pentru a-şi putea păstrasecretul.Trebuia să meargă ca un băiat,cu umerii traşi spre spate şi cu paşi mari. Nu trebuia să plângă sau sărâdă prosteşte,trebuia să înjure,să nu se spele preades,să se scarpine şi să scuipe,să nu îi fie teamă de muncă,să şterpelească,dar să ştie şicând să fie cinstită,să nu-i pese de murdărie şi să nu se teamă de păianjeni.Din cauza glasului monoton cu care o dădăcea,Alyx aproape căadormi,ceea ce o costă încă o prelegere despre lipsa de rezistenţă a fetelor .Când ajunserăla locul unde se ascundeau proscrişii,el îi dădu fetei un pumnal,cu


16/174

care să se apere,sfătuind-o să înveţe să-l foloseascăcât mai bine.Odată intraţi în pădurea întunecoasă şi ameninţătoare, bărbatul tăcu,iar Alyx îlsimţi încordat şi neliniştit.Mâinile ei,cu care ţineau strâns marginea şeii,sealbiseră la încheieturi.Se auzi,foarte încet,strigătul unei păsări de noapte.Servitorul îi răspunse.După o vreme se auzi alt strigăt.Servitorul îi răspunse.Apoi,se auzi alt strigăt.Servitorul răspunse din nou,după care opri calul şi o ajută pe Alyx să descalece. -Rămânem aici peste noapte,spuse el aproape în şoaptă.Or să vrea să ştie cinesuntem înainte de a ne lăsa să intrăm în tabăra lor .Vino, băiete,spuse el ceva maitare.Hai să ne culcăm.Alyx nu putea dormi; stătea nemişcată sub pătura pe carei-o dăduse servitorul şi revăzu cu ochii minţii tot ceea ce se întâmplase: dintr-uncapriciu al unui nobil,ea se afla acum singură,într-o pădure rece şiînspăimântătoare,iar bietul ei tată nu se mai afla printre cei vii.Tot gândindu-se,simţi cummânia lua treptat locul spaimei şi al tristeţii.Va ieşi cu bine dinaceastă încercare şi,într-o bună zi,se va răzbuna,într-un fel sau altul, pe Pagnell şi pe toţi cei de teapa lui.Cum se lumină de ziuă,cei doi o porniră din nou,călare,totmai adânc în inima pădurii.

CAPITOLUL 3După un drum lung,în vârful picioarelor, prin păienjenişul copacilor şi tufişurilor ,fără să meargă pe o potecă anume,Alyx începu să audă şoapte,în majoritate bărbăteşti. -Aud nişte bărbaţi vorbind în şoaptă,spuse ea.Servitorul îi aruncă o privireneîncrezătoare peste umăr , pentru că tot ceea ce auzea ea era doarvântul.După ovreme,însă,auzi şi el şoaptele acelea înfricoşătoare. Deodată,arbuştii se răriră şi în faţa lor se ivi tabăra,câteva cortur i şi adăposturi.Un bărbat cu părul cărunt şi cu o cicatrice adâncă ce-i brăzda obrazul şigâtul,coborând de la frunte şi continuând până sub guler ,prinse frâiele cailor.-Aţi avut vreun necaz venind încoace,frate? întrebă omul cu cicatrice,iar cândfratele lui dădu din cap în semn că nu,îşi întoarse privirea spre Alyx.Ăsta e băiatul? Alyx îşi ţinu respiraţia în timp ce bătrânul o măsură din cap până-n picioare,deteamă ca acesta să nu-şi dea seama că e femeie; însă deja omul nu o mai băga înseamă. -Raine te aşteaptă,i se adresă omul cu cicatrice fratelui său.Du-i băiatul,iar euam să te conduc călare până la ieşirea din pădure,să-mi spui şi mie ultimelenoutăţi.


17/174

Servitorul încuviinţă şi îşimână calul în direcţia arătată de către fratele său. -Nici nu i-atrecut prin cap că nusunt băiat,şopti Alex, pe jumătate mulţumită,pe jumătate jignită.Şi cine e Raine? -E conducătorul acestui grup de proscrişi.E aici doar de câteva săptămâni,dar pemulţi dintre ei a reuşit să-i mai disciplineze.Dacă vrei să rămâi aici,va trebui să-lasculţi, pentru că altminteri are să te goneascăcâtai zice peşte. -Regele proscrişilor ,spuse ea,un pic visătoare.Trebuie să fie foarte fioros.Sper cănu e un...criminal,nu-i aşa? şopti ea. Servitorul se uită la earâzând,dar se opri brusc,urmărindu-i privirea mirată. În faţa lor , pe un scăunel,stătea omul care,fără îndoială,era temutul conducător algrupului.Îşi scosese cămaşa şi,cu o piatră,îşi ascuţea sabia.Era un bărbat binefăcut,musculos,cu pieptul acoperit de păr negru şi des.Prin pantalonii negri cucare era îmbrăcat i se ghiceau coapsele puternice.Pe Alyx o miră faptul că omulstătea fără cămaşă,deşi erau în plină lună ianuarie şi în pădure era frig,dar şi maimult o miră văzând că acesta chiar transpirase. Avea un profil frumos,nasul fin, părul negru,ondulat la ceafă,ochi pătrunzători şiadânci sub sprâncenele negre şi groase; gura frumoasă avea un aer sever , poate şidatorită încordării şi atenţiei cu care îşi ascuţea sabia. O clipă,inima fetei aproape că încetă să mai bată. Nu văzuse niciodată unasemenea bărbat frumos şi puternic,din care forţa izvora asemenea sudorii de petrupul său.Oamenii spuneau adesea despre Alyx că forţa i-o dădea tocmai voceaei dumnezeiască,iar ea se întreba acum dacă era cumva asemănătoare puteriiacestui bărbat,al cărui trup părea învăluit într -o aură magnifică. -Închide gura,fetiţo,şopti servitorul.Vrei să te dai de gol? Maiestatea sa n-o să seuite niciodată la un băieţandru căzut în extaz la picioarele lui. -Maiestatea sa? întrebă Alyx,sugrumată de emoţie.Maiestate,şopti ea,dar se treziimediat la realitate.Nu,nu forţa izvora din acest om,ci sentimentul că toată lumeaîi aparţinea.Generaţii de oameni ca Pagnell fuseseră necesare pentru a da naştereunui individ ca acela din faţa ei,arogant,mândru,convins că toţi cei din jurul luinu erau decâtnişte simpli servitori,hotărât să ia tot ce poftea,chiar şi viaţa unulavocat bătrân şi bolnav care nu avusese altă vină decât că ieşise în calea unuinetrebnic,tot de teapa lui-Alyx se afla aici,într-o pădure rece şi neprimitoare înloc să fie acasă alături de bunul ei părinte tocmai din cauza unor oameni ca acelacare stătea acum în faţa ei, pe un scăunel,aşteptând ca alții să vină la el. Bărbatul se întoarse şi îi privi cu ochii lui albaştri şi serioşi cărora nu le scă panimic.Arată ca un rege aşezat pe tr onul său,îşi spuse Alyx şi,într-adevăr ,scăunelul era parcă un tron,iar el,regele care îşi aştepta supușii să se apropie.


18/174

Deci acesta era motivul pentru care trebuise să se îmbrace ca un băiat.Acest bărbat,ce se purta ca un suveran,pretinzându-letuturor să se închine şi să se plece în faţa lui,avea să-şi pună picioarele încălţate cu pantofi împodobiţi cu pietre preţioase pe spinarea lor .El era conducătorul acestui grup de proscrişi şicriminali.Oare cum ajunsese la această onoare,cel puţin dubioasă? Fără îndoialăcă datorită credinţei în superioritatea înnăscută a nobilimii; acest bărbat aveagraţie sorgintei sale,dreptul să-i comande,iar ei proştii cum numai criminalii potfi,nu puneau deloc la îndoială autoritatea lui,umilindu-se fără urmă dedemnitate.-Acesta este Raine Montgomery,spuse servitorul,neînțelegând de ce ochii feteicăpătaseră o expresie aspră şi tăioasă,cu totul alta decât blândeţea de pânăatunci.Regele l-a declarat trădător. -Şi cred că merită din plin acest nume,aruncă ea dispreţuitoare,privindu-l peRaine în timp ce se îndreptau spre el,atraşi parcă de forţa acestuia. Servitorul se uită la ea mirat. -Pe vremuri era unul din favoriţii regelui Henry.Lordul Raine conducea armataregelui în Ţara Galilorcând a aflat că sora lui fusese luată prizonieră de lordulRoger Chatworth şi... -O simplă ceartă între ei,spuse ea sec.Şi fără îndoială că mulţi tineri nevinovaţiau fost omorâți pentru a satisface nevoia de sânge a acestor nobili.-Nimeni n-a fost omorât,răspunse servitorul,mirat la culme de atitudinea ei.Lordul Roger a ameninţat că o va ucide pe sora lordului Raine,aşa că acesta dinurmă s-a retras,dar regele Henry l-a declarat trădător pentru că s-a folosit deoamenii lui într-o chestiune personală. -Nobili! mârâi Alyx.Regele Henry a avut dreptate,fireşte,să-l declare trădător .Îşimerită numele pentru că s-a folosit de vitejii soldaţi ai regelui pentru propria-irăzbunare.Şi acum se ascunde în pădure,folosindu-se de o mână de bandiţi,careîl ascultă orbeşte.Spune-mi,te rog,îi omoară după bunul lui plac sau semulţumeşte doar să-i vadă servindu-i cina în farfurii de argint?Servitorul râse,înţelegând în cele din urmă cauza ostilităţii ei faţă de lordulRaine.Se pare că singurii nobili pe care îi cunoscuse până atunci Alyx fuseserăPagnell şi tatăl lui.Folosindu-i pe ei drept criteriu de apreciere,avea toatemotivele să îl dispreţuiască pe lordul Raine. -Hai,vino şi stai jos,spuse Raine,luând frâiele şi privind în sus,la bărbatul obositde pe cal.Primul gând al lui Alyx fu acela că Raine ştia săcânte.Orice bărbat cuo voce atâtde gravă şi de amplă ştie săcânte.Dar,în clipa următoare,redeveniaspră şi înverşunată,uitându-şi momentul de slăbiciune.


19/174

-Vino aici, băiete,să te vedem mai bine,zise Raine.Pari cam firav.Crezi c-ai puteamunci o zi întreagă? Alyx nu mai călărise de multă vreme şi acum o dureau pulpele,iar picioarele îiamorţiseră.Când încercă să coboare de pe cal,bravând puţin,picioarele refuzarăsă o asculte,iar stângul,care încă o mai durea decândsărise pe fereastra casei,sefrânse sub ea.Raine puse mâna pe umărul ei,dar trupul fetei reacţionă imediat înfaţa acestui om care întruchipa tot ceea ce ura ea mai mult pe lume. -Ia mâna de pe mine! mârâi ea,observând privirea mirată de pe chipul luifrumos,înainte de a se prinde cu mâinile de şa,ca să nu cadă.Calul sări în lături,iar Alyx se împiedică,reuşind cu greu să descalece.-Acum,dacă ai terminat,spuse Raine cu o voce care curgea parcă pelângă ea,camierea, poate o să aflăm şi noicâte ceva despre tine.-Asta-i tot ce trebuie să ştii despre mine,nobile,şuieră ea,scoțând pumnalui şiîndreptându-l spre el,în ciuda convingerii lui Raine că ea era un nimic,în timp ceel era un dar al lui Dumnezeu pe pământ.Uimit de ostilitatea băiatului,Raine fuluat prin sur prindere în faţa micului pumnal îndreptat spre el şi de-abia avu timpsă sară în lături.Pumnalul nu îl înjunghie în inimă,dar îi zgâr ie braţul. Înmărmurită,Alyx stătea nemişcată,holbându-se la firicelul de sânge ce se prelingea pe braţul gol al băr batului. Niciodată în viaţa ei nu făcuse vreun răucuiva.Dar nu avu prea mult timp să segândească lacât fusese de nechibzuită;înainte chiar de a încerca să-şi ceară scuze sau să scoată o vorbă,RaineMontgomery o apucă de turul pantalonilor şi de guler şi o trânti cu nasul în pământ,la o distanţă apreciabilă de locul unde se aflau.Ar fi trebuit să-şi ţinăgura închisă, pentru că,aşa,dinţii ei acţionară ca o greblă,adunând la întâmplarefrunze, pietricele şi pământ.-Aşa-ţi trebuie,diavole! Să te înveţi minte să mai arunci cu pumnalul,spuseRaine,de undeva din spatele ei.Sprijinindu-se în mâini,Alyx se ridică şi scuipătot pământul din gură,crispându-se din cauza durerii din picior.Se uită laRaine,aşa cum stătea în picioare,destul de departe de ea.Între ei sefăcuse ocărare destul de adâncă,măturată de trupul lui Alyx.Şi,ceea ce văzu o înfurie şimai tare,Raine Montgomery,acest nobil ticălos,era acum înconjurat de omulţime de femei şi de bărbaţi cu mutre suspecte,care rân jeau arătându-şi dinţii putrezi şi negri şi care păreau a se bucura de suferinţa ei.Raine râdea cel mai taredintre toţi,ceea ce pe Alyx o înfurie la culme.-Vino,îi spuse omul care o adusese aici,apropiindu-se de ea şi ajutând-o să seridice.Te sfătuiesc să-ţi ţii gura,altfel,ai să rămâifără limbă. Alyx vru să spună ceva,dar se opri să-şi scoată un beţişor din gură.


20/174

Omul profită de ocazie pentru a-i spune ceva lui Raine,în timp ce degetele i seînfipseră în braţul lui Alyx,în semn de avertisment.Trebui să ţipe pentru aacoperi râsul răguşit şi nestă pânit al mulţimii. -Vă rog eu să-l iertaţi pe băiat.Ieri,un nobil i-a ucis tatăl şi i-a dat foc la casă.Are,după cum vedeţi,un motiv întemeiat să-l urască şi mi-e teamă că ura lui serăsf rânge acum asupra tuturor celor de rangul dumneavoastră. Raine încetă să mairâdă,deveni sobru şi o privi pe Alyx cu simpatie,ceea ce pefată o făcu să se crispeze şi să privească în altă parte.Nu avea nevoie de mila lui.-Cine a făcut asta? întrebă Raine,oarecum îngrijorat.-Fiul contelui de Waldenham.Scuipând scârbit,Raine se schimbă la faţă,pe chipcitindu-i-se dispreţul şi furia. -Pagnell,mârâi el.Individul ăsta nu merită titlul de nobil.Vino cu mine, băiete!Am să-ţi arăt că nu toţisuntem croiţi după acelaşi tipar .Am nevoie de un scutierşi cred că tu ai fi foarte potrivit pentru slujba asta.Ce zici?Din doi paşi,fu lângă ea,punându-i, prieteneşte,o mână pe umăr. -Să nu mă atingi,şuieră ea,trăgându-se într-o parte.N-am nevoie de mila ta şi nicin-am de gând să te slugăresc.Sunt... bărbat şi pot să-mi port singur de grijă. Am să muncesc şi eu să-micâștig singur pâinea.-Să mă slugăreşti? întrebă Rainezâm bind şi atunci în obraji îi apărură gropiţe.Mă tem, băiete,spuse el măsurând-o din cap până în picioare,că n-ai nici cea maivagă idee despre ce înseamnă munca.Ai mai degrabă picioare şimâini de fată.-Cum îndrăzneşti să mă insulţi astfel? strigă ea,temându-se să nu se dea de gol şiducându-şi mâna la şold,să caute pumnalul,dar nu găsi decât teaca goală. -Încă o greşeală,spuse Raine.L-ai aruncat pe jos.Şi încet,cu mişcări lente,scoasemicul pumnal din centura pantalonilor-pantalonii aceia atât de strâmţi, prevăzuţicu un petic triunghiular care îi acoperea bărbăţia.Am să te învăţ cum să-ţi păstrezi armele asupra ta şi să nu le mai aruncicât colo.Îşi plimbă degetul pedeasupra lamei.Trebuie ascuţit. -A fost suficient de ascuţit să-ţi zgârie pielea,spuse ea sigură de sine şizâmbi, bucuroasă că putuse să-i plătească pentru înfumurarea lui.Amintindu-şi de ranasângerândă,Raine se uită întâi la braţu-i gol şi apoi din nou la Alyx.-Vino cu mine,scutierule,şi pansează-mi rana,zise el sec,întorcându-i spatele,caşi cum s-ar fi aşteptat chiar ca ea să-l urmeze.Alyx îşi spuse că n-avea să rămână în tabăra aceea,la mila şi toanele acestuiRaine care o atrăgea deja,deşi o înf uriase cu purtarea-i arogantă şi autoritară.Şinu îi plăceau nici oamenii murdari şi lacomi,care se holbau la ea,înconjurând-oşi urmărind-o cu privirile lor hulpave,de parcă ar fi făcut parte dintr -un spectacol


21/174

pus în scenă pentru amuzamentul lor.Se întoarse spre servitorul care o aduseseaici:- Nu vreau să rămân aici.Am să-mi încerc norocul în altă parte,spuse ea,întorcându-se spre calul înşeuat. -Şi nici nu ştii cum să te supui unui ordin,se auzi vocea lui Raine din spateleei.Şi,în clipa următoare,mâna lui mare şi puternică o apucă degât.N-am să las euca frica ta de mine să mă împiedice să am un scutier bun. -Dă-mi drumul,strigă ea,în timp ce Raine o împingea înainte. Nu vreau să rămânaici.N-am să stau aici,să ştii. -Află că îmi eşti dator pentru căm-ai rănit,şi asta fără ca eu să-ţi fi făcut vreunrău.Şi acum intră acolo,spuse el,împingând-o în interiorul unui cort mare de pânză.Deşi o durea tot corpul din cauza căzăturii,dar mai ales piciorul drept,Alyx nu scoase nici un sunet; se sprijini de unul din stâlpii cortului,încercând săse ţină pe picioare. -Blanche! urlă Raine în deschizătura cortului.Adu-mi nişte apă caldă şi niştecârpe...dar vezi să fie curate.Stai jos, băiete,spuse el întorcându-se spre ea şicercetând-o cu privirea.Văd că te-ai lovit la picior.Scoate-ţi pantalonii să-ţi vădrana.-Nu,strigă ea,făcând,îngrozită,câțiva paşi îna poi.El o privi intrigat.-Te temi de mine sau...,zâmbi el,ţi-e ruşine? Ieşind din cort,Raine continuă:-La urma urmelor, poate ai dreptate să-ţi fie ruşine.Dacă aş avea nişte picioare caale tale şi mie mi-ar fi ruşine.Dar,nu-ţi face griji,o să mai punem noi ceva carne pe tine.Ah,da,Blanche,pune-o acolo şi du-te.-Dar nu vreţi să vă pansez rana? Alyx îşi luă privirea de la propriile-i picioare,spunându-şi că,poate,nu erau atâtde urâte,pentru a o vedea pe femeia care vorbise.Sensibilitatea ce-o căpătase lasunete şi în special la voci o făcuse să-şi ridice repede privirea.Tonul tânguitor,de cerşeală,de umilinţă,însoţit,oarecum,şi de o nuanţă de obrăznicie,îi irită auzul.Văzu o femeie durdulie,cu părul blond,murdar,şi care părea a-l mânca din ochi pe Raine.Dezgustată,Alyx privi în altă parte. -Rana are să mi-o panseze băiatul. -Ba poţi să fii sigur că n-am să o fac,spuse Alyx cu înverşunare.Să o facă femeiaasta,doar e treabă de femeie,iar ea pare de-a dreptul încântată să o facă.Zâmbindîn sinea ei,Alyx îşi spuse că i-ar plăcea să fie bărbat şi să nu trebuiască să facătoate acele treburi ingrate şi niciodată răsplătite ale unei femei.Cu o mişcare bruscă şi neaşteptată,Raine se întinse şi o apucă pe Alyx de coapsă cumâna luimare,trăgând-o spre el.Alyx se dezechilibră şi ateriza în fund,lângă el.


22/174

-Ei, băiete,după cum văd eu,ai nevoie nu numai de ceva muşchi,dar şi demaniere.Du-te acum,Blanche,i se adresă el femeii ce se holba la ei.Cândrămaseră singuri,se întoarse spre Alyx: voi fi ceva mai îngăduitor în primelezile, pentru că tu nu ai trăit până acum printre nobili; dar dacă nu te îndrepţi,săştii că am să-ţi trag o mamă de bătaie să te înveţi minte.Hei,curăţă-mi şi leagă-mi rana,că se răceşte apa.Fără prea multă tragere de inimă,Alyx se ridică,frecându-şi fundul şi şchiopătând.Când se apropie de Raine,acesta îşi întinsespre ea braţul musculos şi plin desânge de la umăr până la cot.Atingându-l,Alyxîşi dădu seama cât de reci erau mâinile ei,câtde caldă era pielea lui şicât deadâncă îi era tăietura. Nu se prea simţea în largul ei lagândul că,fără să-şi deaseama,îi făcuse atâta rău,şi tocmai unui asemenea om... -E prima oară că ai rănit pe cineva,nu-i aşa? o întrebă el blând.Faţa lui era foarteaproape de a ei,iar vocea duioasă şi prietenoasă.Fata încuviinţă încet,evitând să-iîntâlnească privirea deoarece,amintindu-şi de viaţa pe care o dusese până cudouă zile în urmă,simţi un nod îngât şi lacrimi în ochi. -Cum te-ai lovit la picior? întrebă el.Clipind des,dar impunându-şi să nu plângă,Alyx îl privi în ochi.-Fugind de unul ca tine,izbucni ea.-Băiete,zâmbi el,iar gropiţele din obraji apărură din nou,nu lăsa pe nimeni să tesperie.Ţine capul sus,indiferent ce se întâm plă.Alyx clăticâr pa plină desânge şiîi spălă tot braţul. -Vrei să-ţi spun caresunt îndatoririle unui scutier?-Întrucât n-am avut niciodată privilegiul de a avea servitori,mi-e teamă că nu prea ştiu cam ce ar trebui să facă un scutier pentru stă pânul...lui,fusese cât pe cesă spună al „ei”.Drept răspuns,Raine râse zgomotos.-Trebuie să-mi cureţi armura,să ai grijă de calul meu,să mă ajuţi după puteriletale şi...spuse el clipind amuzat...să mă dădăceşti.Crezi că ai să poţi să faci toateastea?-Doar atât? întrebă ea cu ironie în glas. -Un scutier adevărat ar trebui să înveţe primele noţiuni care să îl ajute să devinăcavaler:cum să mânuiască o sabie,o lance şi alte arme,să scrie scrisorilestă pânului său şi,din când în când,să ducă mesaje importante.Eu însă nu îţi pretind chiar atât de mult, pentru că...Alyx îl întrerupse: -Pentru că nu aparţin clasei tale sociale şi deci nu poţi crede că am avut atâtaminte,încâtsă învăţ carte?! Tatăl meu a fost avocat şi pun pariu că ştiu să scriu şisă citesc mai bine decâtmulţi dintre nobilii tăi...şi dacă vrei să ştii,o pot face în


23/174

latină,franceză şi engleză.Raine făcucâteva exerciţii cu braţul rănit,strângând pumnul şi încor dând muşchii,zâm bind uşor şi,aparent,deloc ofensat de acuzaţiileei.În cele dinurmă,o privi din nou.-Eşti încă preatânăr să te antrenezi din greu,spuse el,dar asta n-are nimic de-aface cu obâr şia ta.Câtdespre scris şi citit,mai mult ca sigur că eşti mai bun decâtmine, pentru că eu nu ştiu să citesc decât numele celor din familia mea.Bine! ziseel,ridicându-se.Văd că ai omână foarte uşoară.Poate că Rosamund o să aibănevoie de ajutorul tău. -Asta cine mai e? Tot vreuna din femeile tale? rânji Alyx,arătând în direcţia încare plecase Blanche.-Eşti gelos? întrebă el şi,înainte ca Alyx să apuce să-i răspundă că nu era geloasă pe nici o femeie,Raine adăugă: iar tu vei fi tratat ca o femeie până or să-ţi deatuleiele şi o să mai pui ceva carne pe tine.Şi,privind-o mai atent,continuă: arăţidestul de bine,doar dacă n-ai să te alegi cu vreo cicatrice pe câm pul de luptă.Femeilor le plac bărbaţii frumoşi. -Aşa ca tine,spuse ea,şi mai bine şi-ar fi muşcat limba decât să fi deschis gura. -Mă descurc,răspunse el amuzat.Acum am o treabă pentru tine.Armura astatrebuie curăţată şi apoi lustruită,să nu ruginească,zise el,punând în faţa ei,claie peste grămadă, bucăţi de armură, părţi din spate şi din faţă,ce alcătuiau împreunăun scut imens, bun să acopere braţele şi picioarele unui uriaş.Deasupra întreguluimorman,se afla coiful.Stă până pe sine şi arogantă,Alyx le luă pe toate în braţe,dar în clipa următoare ar fi căzut pe spate dacă Raine n-ar fi fost acolo să o prindă. -Trebuie să recunosc că e un pic prea grea pentru un băietan ca tine. -Băietan,pufni ea,încercând să-şi regăsească echilibrul.Dacă tu n-ai fi mare cât o pereche de boi înhămaţi la jug,nici armura n-ar fi atâtde uriaşă. -Obrăznicia asta a ta chiar că ar cere palme şi te-aş sfătui să înveţi să mărespecţi.Şi,mai înainte ca fata să-i poată răspunde,el o împinse afară din cort. -E un pârâu ceva mai încolo,spre nord,spuse el,punând câteva cârpe pestearmura murdară de noroi.Spal-o bine şi vino cu ea înapoi.Şi dacă găsesc osingură gaură în ea,să ştii că-ţi fac cinci găuri în nădragi.Ne-am înţeles? Alyx de-abia putu încuviinţa, preocupată fiind să-şi ţină echilibrul sub greutateaarmurii şi între bându-se cum oare avea să ajungă cu bine până la pârâu.Porniîncet,cu paşi rari,ducându-şi povara.O dureau deja braţele şi trebuia să întoarcăîncet capul când la stânga,când la dreapta, pe după imensul morman de fier,săvadă pe unde merge.Corpul o durea îngrozitor,iar ochii i se umpluseră delacrimi,când,în sfâr şit,zări pârâul.Vru să dea drumul armurii,dar,amintindu-şi de


24/174

ameninţarea lui Raine,îndoi picioarele,se lăsă pe vine şi,cu mare atenţie,puse joscele şaptezeci de livre de metal.Apoi se aşeză şi eacâteva clipe să-şi tragărăsuflarea;braţele parcă i se întinseseră şi se întreba dacă aveau să mai fievreodată ca la început.Când îşi mai reveni,deşi o durea în continuare tot corpul,îşi cufundămâinile în apa rece şi curată a pârâului.Dupăcâteva minute se uită din nou la grămada de fier şi oftă.Asta era treabă defemeie,cam ca spălatul vaselor ,nu-i aşa? Of tând încă o dată,luă câr pa şi începusă frece crusta de noroi,transpiraţie şi rugină ce acoperea armura.Într-o oră,reuşi să scoată murdăria de pe armură şi să o pună pe ea. Niciodată înviaţa ei nu i se întâm plase să transpire atât de mult şi fiecare strop de sudoarefăcea ca murdăria să i se lipească de piele.Îşi scoase tunica,luă ocâr pă curată şiîncepu să se şteargă de murdărie,apoi o lăsă pe o piatră să se usuce,în timp ce ease spăla pemâini şi pe faţă.Când termină şi întinsemâna după ocâr pă uscată,cineva aflat în spatele ei i-o dădu.Şter gându-se repede pe faţă,Alyx deschiseochii şi văzu un bărbat cu adevărat frumos.Părul negru,ondulat,îi încadra perfectfaţa osoasă.Ochii negri,calzi,străluceau sub genele lungi.Alyx clipi de două ori,să se asigure că îngerul acela negru se afla aievea acolo,lângă ea; dar ,în uimireaei,nu văzu sabia îndreptată spre ea.

CAPITOLUL 4-Cine eşti? o întrebă frumosul înger negru.Alyx,neobişnuită cu pericolele,nureacţionă la vederea săbiei,ci la muzicalitatea vocii lui.Simţise că Raine,cuvocea lui gravă,ar fi putut cânta,dar de data aceasta era sigură că bărbatul dinfaţa ei ştia săcânte.-Sunt noul scutier al lui Raine,spuse ea încet,încercând să îşi îngroaşe vocea. El o privi mirat,incapabil să scoată vreun cuvânt,apoi,cu o mişcare lentă,îşi băgăsabia în teacă,neluându-şi însă ochii de la „tân ărul scutier ”.-E ceva ciudat cu vocea ta.Ai încercat vreodată săcânţi? -Puţin,spuse ea,dar lumina din ochi o trăda.Fără să scoată o vorbă, bărbatul dusemâna la spate,spre tolba cu săgeţi,scoțând de acolo un fluier.Începu săcânte omelodie simplă,obişnuită,pe care Alyx o cunoştea foarte bine.Fata închise ochiitimp de câteva clipe,lăsând melodia să plutească în juru-i.Ultimele două zilefuseseră cele mai lungi pe care le trăise de zece ani încoace,de când luase lăutatrubadurului,zile lipsite de muzică.Pătrunsă de muzica ce o învălui,Alyx începuşi ea săcânte.După doarcâteva minute,tânărul se opri dincântat,făcând ochiimari.Dar,la un semn al lui Alyx,începu din nou săcânte.Cu deplină bucurie şirâzând sincer,omul îşi duse din nou fluierul la gură.Vreme de câteva clipe,Alyx


25/174

ascultă melodia,iar dorinţa de a compune fu mult prea mare pentru a şi-o puteastă pâni.În faţa ei se afla un bărbat care ştia săcânte.Uitându-se în jur după cevace ar fi putut produce un sunet mai deosebit,văzulângă ea un buştean găurit.Continuând să cânte şi fără să piardă vreo notă,apucă acea parte din armură ceacoperă în mod obişnuit spatele şi o puselângă buştean.Găsi imediat două beţe,se opri o clipă dincântat şi încercă să descopere noi sunete,lovind pe rândarmura şi buşteanul.Când,în sfâr şit,reuşi,începu să fredoneze o melodie nouă,care chiar atunci prindea contur.Tânărul o privi fascinat,iar când ea începu săcânte acel cântec nou,el o acompanie din fluier,la început mai încet,până prinsemelodia şi ritmul.Iar când,din proprie iniţiativă,modifică puţin linia melodică,Alyx râse,urmându-l cu uşurinţă.Între ei se stabili un fel decompetiţie: Alyxurmărea o melodie şi bărbatul alta; cu toate acestea,reuşeau să se completezereciproc,în perfectă armonie. Iar când tânărul puse fluierul jos şi începu săcânte din gură,unindu-şi vocea cucea a lui Alyx,veni rândul ei să rămână cu gura căscată,încât pierdu şi un ton dinmelodie; dar se vedea că uimirea ei îl bucura nespus.Stând jos, pe pământ,faţă înfaţă,cu genunchii îndoiţi,îşi împreunarăvocile într-un singur glas înălţat sprecer.Se opriră în cele din urmă şi totul în jurul lor nu era acum decât tăcere,ca şicând vântul şi păsările ar fi încremenit ascultând minunata lor muzică.Cumâinile împreunate,cei doi se priviră cu un amestec de dragoste,mirare,nedumerire şi plăcere. -Jocelin Laing,spuse în cele din urmă frumosultânăr ,rupând tăcerea. -Alyx...ander Blackett,răspunse ea,încurcându-se la numele bărbătesc. Jocelin îşi ridică sprâncenele şi vru să spună ceva,dar vocea lui Raine îl opri.-Joss,văd că ai făcut cunoştinţă cu noul meu scutier.Vinovată,Alyx dădu drumulmâinilor lui Jocelin şi vru să se ridice,dar căzu imediat din cauza piciorului careo durea.Raine o prinse de braţ.-Dacă voi doi vreţi să vă distraţi,eu n-am nimic împotrivă,dar,mai întâi,curăţaţi-mi armura şi aduceţi-mi-o înapoi,ne-am înţeles? Joss,ai vânat ceva?Jocelin se uită ruşinat la Raine; cu corpu-i zvelt şi cu umerii înguşti, părea ominiatură pelângă statura masivă a lui Raine. -Am vânat patru iepuri lângă pârâu.-Iepuri,mârâi Raine.O să mă duc şi eu maitârziu, poate prind o căprioară,două,dar acum, băiete,întoarce-te în tabără şi oblojeşte-ţi piciorul.Şchiop,n-aisă-mi fii de nici un ajutor.Resemnată,Alyx strânse bucăţile de armură,iar Jocelini le puse în braţe,împreună cu tunica udă.Fata îl urmă pe Raine înapoi întabără,întrebându-se cât anume din cântecul ei auzise„maiestatea sa”,însă,chiar


26/174

dacă îl auzise sau nu,Raine nu comentă în nici un fel,până când intrară în cort şiel îi arătă lui Alyx unde să pună armura.-Acum scoate-ţi pantalonii,să văd ce ai la picior. -Piciorul meu se vindecă încet,spuse ea,rămânând pe loc.Cu ochii pe jumătate închişi,Raine făcu un pas înainte. -Poate ar trebui să înţelegi că,în tabăra asta,fiecare trebuie să îşi poarte singur degrijă. Noi nu avem timp să ne ocupăm de oamenii bolnavi.Dezbracă-te până măduc să o chem pe Rosamund,spuse el,punându-şi o cămaşă şi o tunică delânăînainte să iasă din cort.Alyx îşi scoase imediat pantalonii strâmţi şi luă o eşarfă pe care şi-o legă în jurul taliei,peste centura de Lyon, bine ascunsă sub haine,formând astfel un brâu.Coapsa îi era expusă vederii,iar Alyx îşi spuse că nuarăta deloc rău.Îşi dădu seama că acum avea să arate ca o femeie.Ei bine,oftăea,era plăcut să constate că măcar o parte a trupului ei,şi această parte nu erafaţa,era atâtde atrăgătoare şi nu putea aparţine decât unei femei.Un zgomot slab o făcu să tresară şi să-şi ridice privirea; văzu atunci profilulcelei mai frumoase femei de pe pământ.Genele lungi,aproape ireale,ce îiumbreau ochii verzi,nasul delicat,gura frumos conturată şi buzele fine,trăsăturide o frumuseţe clasică,puteau fi râvnite de orice femeie din lume.Iar în spatele eiera Raine. Nici nu era de mirare că nu-l băga în seamă petânăru-i scutier.Înconjurat de asemenea frumuseţi,cum s-ar mai putea uita la o fiinţă ştearsă şiurâtă ca ea? -Ea e Rosamund, pricepută să tămăduiască orice rană,spuse Raine cu o blândeţeşi o bunăvoinţă care o mirară nespus pe Alyx.De ce oare nu i se adresa şi ei peun astfel de ton?În clipa următoare,Rosamund se întoarse,iar lui Alyx îi scăpă fără să vrea unstrigăt de uimire: tot obrazul stâng al lui Rosamund era acoperit cu un semnadânc,în formă de căpşună,semnul diavolului.Alyx ridică imediatmâna să-şifacă semnul crucii,sperând astfel să îndepărteze puterea diavolului; uitându-se laRaine,îl surprinse privind-o ameninţător cu ochii lui albaştri. -Dacă nu vrei,nu te ating...începu Rosamund, perfect conştientă de repulsia pecare o stârnea în jurul ei.-Ba da...fireşte,spuse Alyx,ezitând la început,apoi prinzând curaj.N-am nimic la picior,numai că omul ăstacât un munte nu mă crede.Mirată,Rosamund se uită laRaine.-Băiatul ăsta n-a învăţat încă să se poarte,mârâiel ameninţător .Păru mulţumit căAlyx o trata pe Rosamund cu respect şi se îndepărtă de ele,dar şi asta omâhnioarecum pe Alyx.


27/174

Rosamund îi apucă piciorul încet,îl ridică,îl mişcă la stânga şi la dreapta,fără săvadă vreo rană. -Numele meu e Raine Montgomery,spuse el,cu spatele la ele.Prefer să mi sespună pe nume decâtsă fiu asemănat cu...un munte.-Şi trebuie neapărat să pun înaintea numelui „maiestatea voastră ” sau„înălţimeavoastră” ? Ştia că depăşise măsura,habar n-avea cum reacţiona lamânie,dar eraîncă furioasă pentru faptul că el o obligase să rămână în tabără. -E suficient doar Raine,spuse el,privind-o zâmbitor.Consider că regulile decomportament din înalta societate nu-şi au rostul într -un loc ca ăsta; eu cum să-ţispun ţie? Când să răspundă,Rosamund îi trase piciorul atât de tare,încât,fără săvrea,ţipă de durere şi sări în sus.Încercând să-şi stă pânească lacrimile,strânse dindinţi şi spuse: -Alyxander Blackett.-Ce are băiatul? o întrebă Raine pe Rosamund. -O întindere de muşchi şi nu avem altceva de făcut decât să-i legăm strâns piciorul şi să-l lăsăm să se vindece de la sine.Nu e nevoie de nici un leac,poatedoar de un calmant pentru la noapte.Raine nu dădu nici o atenţie privirii luiAlyx,care părea a-i spune„Vezi, ce ţi -am spus eu? ” şi dădu la o parte pânza ceînlocuia uşa cortului,lăsând-o pe Rosamund să treacă.Alyx se îmbrăcă repede,întimp ce Raine stătea încă întors cu spatele,apoi,pe un ton ce se voia cât maifiresc cu putinţă,spuse:-E o femeie frumoasă.Încercă să nu-şi trădeze interesul cu care aştepta răspunsullui Raine.-Ea nu e de aceeaşi părere,iar eu ştiu,din proprie experienţă,că femeile trebuiemai întâisă creadă căsuntfrumoase şi apoi să fie cu adevărat. -Şi fără îndoială că ai o experienţă foarte bogată în ceea ce priveşte femeile... Raine zâmbi,ridicând din sprâncene.-Ei,gata cu vorba! Treci la treabă! Şi ia-ţi cu tine şi trupul ăla slăbănog. Încercând să nu pară jignită de comentariile făcute la adresa corpului ei,Alyx îlurmă afară,alergând pe lângă Raine,care parcă înghiţea pământul cu paşii luimari.Fără să se oprească,luă la întâmplare o pâine mare,neagră,de pe un cuptorde cărămidă,o rupse în două şi îi dădu o bucată lui Alyx,care se uită oarecummirată la el şi la pâine.Bucata aceea depăşea cu mult raţia ei zilnică. În timp ce mâncau,Raine o conduse prin tabăra proscrişilor .Adăposturile eraudestul de şubrede şi nu păreau făcute să dureze prea mult,iar mirosurile ce pluteau în jur erau de-a dreptul dezgustătoare.Mai mult ca sigur că nu aveaucanalizare aşa cum era în oraşul ei împrejmuit de ziduri.


28/174


29/174

ajunse lângă oamenii care renunţaseră la săbii şi îşi cărau acum pumni cunemiluita.Raine îi apucă de turul zdrenţelor pe care le purtau în chip de pantaloni şi îi scutură ca pe nişte bieţicâini,după care îi despărţi. -Oamenii de onoare nu se bat cu pumnii,urlă el.Atâta vreme câtvă aflaţi subcomanda mea,vă veţi lupta ca nişte oameni onorabili,nu ca ultimele scursuri,ceea ce de altfel şisunteţi.Dacă mai încălcaţi o singură dată regula asta,veţi fi pedepsiţi.Şi acum,treceţi înapoi la treabă. Tăcută şi oarecum mirată de cruzimea lui Raine,Alyx stătu o vreme nemişcatăca o stană de piatră,până când el se apropie din nou de ea.Vocea acestui bărbattrecea de la tonul dulce şi blând cu care i se adresase lui Rosamund la acestmuget înspăimântător. -Şi acum,spuse el pe tonul rece cu care i se adresa ei,lungeşte-te pe pământ cufaţa în jos şi ridică-ţi corpul,ajutându-te numai de braţe. Alyx habar n-avea ce voia el să spună; văzând-o cum îl priveşte nedumerită,Raine oftă din rărunchi,îşi scoase cămaşa şi tunica,se trânti la pământ cu faţa în jos şi începu să-şi ridice corpul,sprijinindu-se numai în braţe. Nu părea delocgreu,aşa că Alyx încercă şi ea.La prima încercare reuşi să-şi ridice numai jumătatea de sus a corpului,iar la a doua, braţele se îndreptară pe jumătate,apoicedară,iar fata căzu. -N-ai putere deloc,spuse Raine,ridicând-o de turul pantalonilor.Încordează-ţimuşchii! Fă şi tu ceva cu braţele alea anemice!Alyx se rostogoli pe o parte şiapoi se ridică. -Nu-i chiar aşa uşor cum pare,spuse ea,frecându-şi şi scuturându-şi braţele. -Ba bine că nu,pufni el dispr eţuitor ,trântindu-se din nou la pământ, pe burtă.Urcă-te în spatele meu!Lui Alyx îi trebuirăcâteva clipe până să priceapă ce voise el să spună.Să se urce pe masa aceea de carne goală,transpirată şi bronzată? Trebui vrând-nevrând să-l încalece.Sprijinindu-se numai într-o mână,el începusă-şi ridice corpul şi să-l coboare,cu Alyx călare în spatele lui.Dar aceastădemonstraţie de forţă era ultimul lucru care o interesa pe fată. Nu stătuseniciodată atât de aproape de un bărbat străin şi în nici un caz într -o asemenea poziţie.Simţi că-i transpiră pulpele sau poate că sudoarea lui îi umezea pantalonii.Muşchii bărbatului se încordau în timp ce-şi sălta propriul corp,odatăcu cel al lui Alyx,pulsând între coapsele ei şi învăluind-o într-o dogoare plăcută.Atingând pielea bărbatului,mâinile ei păreau a prinde viaţă.Muşchii şi pielea lui cântau parcă pe trupul ei o melodie pe care nu o mai auzise pânăatunci.


30/174

-Gata! spuse Raine,întorcându-se pe o parte şi trântind-o pe pământ,în praf.Într-o zi când o să fii şi tu bărbat în toată firea,ai să poţi face la fel. Stând jos şi privindu-i trupul asudat,cu pielea netedă şi înfier bântată,se gândi căultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să fie bărbat. În spatele lui Raine apăru apoi Jocelin,care o privea grav,citindu-i parcăgândurile.Ruşinată,Alyx îi ocoli privirea.-Cred că ţi-ai redus scutierul la tăcere,i se adresă Jocelin lui Raine.Uiţi că nu toţioamenii suntobişnuiţi cu forţa ta fizică. -Tu n-ai altceva mai bun de făcut decât să-ţi pierzi timpul? îl întrebă Rainesever.Şi de ce mă rog eşti aşa de vesel astăzi? N-ai cumva destulă treabă defăcut? Jocelin trecu repede cu vederea replica aceea batjocoritoare.-Eram doar curios,asta-i tot.Mă duceam să mă antrenez la trasul cu arcul. Şi spunând acestea,se îndreptă spre cele două ţinte de la capătul terenului deantrenament.-Şi tu ai degând să prinzi rădăcini acolo? îşi întrebă Raine scutierul.După ce seridică,”maiestatea sa ” luă o sabie lungă de la unul din oamenii care treceau peacolo şi i-o dădu lui Alyx. -A pucămânerul cu ambele mâini şi atacă-mă. - Nu vreau să rănesc pe nimeni,spuse ea.Nici lui Pagnell n-am vrut să-i fac răucând...-Acum închipuie-ţi că eu aş fi Pagnell,o îndemnă el,tocmai ca s-o provoace.Atacă-mă sau te atac eu pe tine.Durerea vie şi adâncă o făcu să ridice sabia grea,repezindu-se asupra lui.Când sabia fu foarte aproape de pieptul lui,Raine sări înlături,ferindu-se.Fata porni din nou la atac,dar nu reuşi nici acum să-l atingă,încercă să-l surprindă,dar,orice ar fi făcut,nu-l putea lovi.Gâfâind din cauza efortului prea mare,ea se opri,sprijinindu-se în sa bie; braţele odureau şi îi tremurau; în schimb,Raine continua să o priveascăzâm bitor şiarogant.-Îţi mai dau o şansă.Eu o să stau perfect nemişcat,iar tu mă vei ataca cu sabia. -Asta trebuie să fie vreo şmecherie,spuse ea sceptică,în vreme ce Raine râdea înhohote.-Nu-i nici o şmecherie,însă tu trebuie să ridici sabia deasupra capului şi să o laşisă cadă drept în jos.Dacă poţi face asta,mă vei lovi cu siguranţă. -Nu pot lovi pe nimeni...să curgăsânge...Raine începu să o provoace: -Gândeşte-te la toate oile mele,la bieţii ţărani pe care i-am lăsat să moară defoame,la lăcomia mea,gândeşte-te la...Alyx ridică sabia cu intenţia de a-l lovi înmoalele capului;dar în momentul în care o săltă,începură să o doară braţele.Fiind


31/174

deja foarte obosită şi slăbită,muşchii nu o mai ascultau şi,timp de câtevasecunde,o adevărată luptă se dădu între ea şi bucata de oţel,care,până la urmă,o birui.Surâsul dispreţuitor de pe faţa lui Raine o înfurie şi mai tare.-Eşti mai slab decât toţi băieţii pe care i-am întâlnit până acum.Ce făceai înaintesă vii în tabără? Alyx refuză să răspundă la întrebare şi începu să rotească sabiaîn faţa ei. -Ridic-o deasupra capului şi las-o jos.Şi să faci tot aşa până mă întorc.Dacă vădcă te laşi petân jeală,să ştii că îţi dublez antrenamentul,spuse el îndepăr tându-se.Fata ridică sabia şi o lăsă în jos,iar şi iar ,până când nu-şi mai simţi braţele dedurere.-Las' că ai să înveţi cu timpul,spuse o voce în spatele ei.Era soldatul cu cicatrice,fratele omului care o adusese aici.-A plecat fratele tău? Voiam să-i mulţumesc,deşi nusunt sigur că ăsta e cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla.- Nu era nevoie să-i mulţumeşti,răspunse el aspru,şi ai face mai bine să nu te opreşti, pentru că lordul Raine se uită încoace.Străduindu-se să-şi biruie durerea,Alyx îşi reluă exerciţiul; dupăcâteva minute,Raine se întoarse şi îi arătă cum săţină sabia la o lungime de braţ,ridicând-o şi coborând-o de câteva ori.După o vreme,carefetei i se păru o veşnicie,Raine îi luă sabia şi o porniră înapoispre tabără.Simţindu-se vlăguită ca după o tortură cumplită şi îndelungată,Alyxîl urmă în tăcere. -Adu mâncarea,Blanche,spuse el peste umăr ,în timp ce se îndreptau spre cort.Recunoscătoare,Alyx se aşeză pe un scăunel,în timp ce Raine începu să ascutăvârful unei lance.Stând cu capul rezemat de stâlpul cortului,Alyx aproapeadormise,când Blanche intră în cort aducând castroane pline de tocană,lapte bătut amestecat cu linte,pâine neagră şi două căni pline cu vin fiert cu mirodenii. Când Alyx ridică lingura de lemn, braţul începu să-i zvâcnească,protestând parcăfaţă de caznele la care fusese supus nu cu multă vreme în urmă. -Eşti prea molâu,mârâiRaine cu gura plină.Vor trebui să treacă lunide zile pânăsă te mai întremezi şi tu.Alyx îşi spuse în sinea ei că o săptămână întreagă deasemenea torturi avea să o ucidă de-a dreptul.Mâncă cât putu ea de mult,defapt,era atâtde obosită,încât nici nu-şi mai dădea seama ce şicât mânca şiadormi.DarRaine o apucă de braţ şi o trezi. -Hei,ziua e încă în toi,spuse el râzând,văzând-o câtera de obosită.În tabără enevoie de mâncare,iar noi trebuie să o aducem. -Mâncare? mârâi ea.Lasă-i să moară de foame,iar pe mine lasă-mă să dorm. -Să moară de foame? Ăştia s-ar ucide între ei pentru puţinămâncare şi numai cei


32/174

puternici ar supravieţui.Iar tu,spuse el,apucând-o de braţ,nu vei supravieţui maimult de o oră.Aşa că hai să mergem săvânăm ceva,ca să supravieţuim şi noi şiei.Smulgându-se din strânsoarea lui,Alyx făcu câțiva paşi mai încolo. Prostul! îşispuse ea.Cum nu- şi dădea seama că scutierul lui era fată ? Fără să mai spună uncuvânt,Raine ieşi din cort,iar Alyx fugi după el până la marginea taberei,acolounde erau ţinuţi caii.Tot drumul văzu oameni odihnindu-se nepăsători,nu caRaine,care parcă nu putea sta locului. -Crezi că ai să poţi călări? o întrebă el,sceptic şi resemnat. -Nu,şopti ea. -Ce Dumnezeu ai făcut înainte de a veni aici? o întrebă el din nou.N-am maiîntâlnit niciodată un băiat care să nu poată călări. -Iar eu n-am mai întâlnit niciodată un om care să ştie atât de puţine lucruridespre cei din afara lumii lui.Oare ţi-ai petrecut toată viaţa pe un tron de aur ,sauluptându-te cu sabia ori călărind? Aruncând şaua pe cal,Raine îi răspunse: -Ai o limbă tare ascuţită,la ascultă,dacă n-am fi noi cei care ne antrenăm pentruluptă,cine v-ar mai apăra în timp de război? -Regele,fireşte,răspunse ea cu îngâmfare.-Henry? întrebă Raine,cu un picior pe scara şeii.Şi pe el cine crezi că îl apără?Pe cine crezi că cheamă atuncicând e atacat,dacă nu pe nobilii lui?-Dă-mi mâna,spuse el şi o trase în sus,pe cal,în spatele lui.Înainte ca Alyx să maiapuce să răspundă ceva,o şi porniră în goană.

CAPITOLUL 5După vreo două ore de hurducături pe spatele osos alcalului,Alyx aveaîncheieturile albe de cât strânsese şaua.Când Raine opri calul,Alyx fu cât pe cesă cadă din şa. -Ţine-te bine,urlă el,apucând-o de partea care îi veni mai la îndemână şi care seîntâmpla a fi tocmai piciorul care o durea.Fata ţipă de dur ere.-Taci,îi porunci el.Uite acolo,printre copaci,vezi?Şter gându-şi lacrimile cumâneca,ea văzu o familie de porci mistreţi,ce îşi croiaudrum printre tufişuri.Animalele se opriră,îi priviră cu ochii lor mici şi răi şiîncepură să sforăie,dezvelindu-şi colţii lungi şi ascuţiţi. -Ţine-te strâns de mine,strigă Raine,dându-i bice calului şi pornind în urmărireacelui mai mare dintre porci cu lancea pregătită.Strânge calul cu genunchii,îispuse el fetei,care rămăsese cu gura căscată şi cu răsuflarea tăiată în timp ce porcul începea să-i atace.Animalul era de-a dreptul uriaş,în comparaţie cu


33/174

picioarele subţiri ale calului.Deodată Raine se lăsă pe o parte,călărind paralel cu pământul.Alyx,care se ţinea de el,fu şi ea nevoită să se lase într -o parte.Clătinându-se,gata-gata să cadă,fata se prinse cu toată puterea de Raine,în timpce acesta înfigea lancea în spinarea animalului furios.Acesta scoase un urletînfiorător ,prevestitor de moarte,iar Alyx îşi ascunse faţa în spatele lat al bărbatului. -Dă-mi drumul,strigă el,scuturând lancea pentru a desprinde porcul ce rămăseseînfipt în ea şi desfăcând degetele fetei,încleştate pe pieptul lui.Era cât pe ce sămă răstorni de pe cal.Acum ţine-te bine de şa...cu toată puterea,ai înţeles? Şi înclipa următoare o porni,spintecând pădurea,evitând crengile joase ale copacilorşi trunchiurile ce-i ieşeau în cale,în urmărirea altui porc.Alţi doi mistreţi furădoborâți la fel de uşor ca şi primul.Din când în când se oprea să desprindădegetele fetei,care îi stân jeneau mişcările,dar,spre bucuria lui Alyx,nu mai făcunici un comentariu în privinţa lipsei ei de curaj.Eliberându-se încă o dată dinstrânsoarea ei,descăleca,luă nişte curele de piele care erau prinse de şa şi,apropiindu-se cu grijă de animale,le legă picioarele. -Descălecă şi tu,îi spuse el,ceva mai liniştit.Picioarele ei,neobişnuite cu atâtaefort,cedară şi fata trebui să se ţină strâns de şa,să nu cadă. Fără să o bage în seamă,Raine legă porcii la spatele calului.Trebui apoi să-lliniştească,deoarece acesta începuse să se ridice în două picioare,întărâtat demirosul de sânge din jur.-Ţine calul şi vino după mine,îi spuse el,întorcându-se cu spatele la ea şi luând-oînainte.După ce se uită îngrozită la armăsarul cu ochii negri şi sălbatic,cuurechile trase spre spate şi transpirat de atâta alergătură,Alyx înghiţi în sec şi,speriată,vru să apuce f râiele,dar calul făcu un pas într -o parte,iar Alyx sări şi ea�

Jude Deveraux Cantecul de Catifea

Documents

Transcript of Jude Deveraux Cantecul de Catifea