Joi, 23 septembrie 2021 Istoria lumii. Evul Mediu (I)
1
Societate Joi, 23 septembrie 2021 12 Rubrică inaugurată de ziarul Crișana din 12 august a. c., de- dicată elevilor din învățământul preuniversitar, tuturor cititori- lor preocupați de instrucția și educația tinerei generații. Pri- ma recenzie din Istoria lumii a apărut joi, 2 septembrie, și pre- zintă Antichitatea. Pentru cei care vor să țină evidența, după Evul Mediu va urma, în ordine istorică, Renașterea și celelalte curente din istoria culturală a lumii. Măreția și dezvoltarea marilor imperii, monarhiile în geneal au fost urmate în evoluția lor isto- rică de o inevitabilă decădere și dispariție. Cauzele principale erau dorința de îmbogățire, abuzul de putere, orgoliul, inechitățile soci- ale. Așa s-a întâmplat și cu Impe- riul roman, amenințat în același timp de migrațiunea popoarelor sau năvălirile barbare. Volumul 12 din cele încă 10 dedicate Evu- lui Mediu din Istoria lumii este intitulat Vin barbarii și face trece- rea de la antichitatea clasică, echi- librată, valoroasă la ceea ce istori- cul umanist italian Flavio Biondo (1388-1463) numea Evul Mediu și care a durat aproape 1000 de ani, de la decăderea Imperiului Roman de Apus (476 e. n) până în seco- lele XIV-XV, considerate moder - ne. Și astăzi modern nu înseamnă numai ceva nou, de actualitate, ci și ceea ce a urmat după Evul Me- diu. În acest sens se apreciază că Dante, de exemplu, a fost ultimul mare poet al Evului Mediu și tot- odată primul poet al timpurilor moderne. Există încă prejudecata că Evul mediu a fost o perioadă de barbarie și întuneric, ceea ce este numai în parte adevărat, fiindcă omenirea a evoluat și evoluează, în ciuda oricăror obstacole, spre progres și civilizație. Evul Mediu a fost, după cum corect se apreci- ază, un ev al migrațiunii popoare- lor, războinic, dar și religios, un ev al constituirii națiunilor, al cruci- adelor pentru apărarea Sfântului Mormânt. Vorbind despre invazia barba- rilor, trebuie făcută precizarea că migrațiunea popoarelor a început cu mult timp înainte de Evul Me- diu, încă din Antichitate. Printre cele mai vechi triburi cunoscute de istorie care din cauza frigului și a foamei au migrat spre sud au fost celții, originari din ținuturile nordice, scandinave (Norvegia, Suedia, Danemarca). Era normal ca triburile scandinave să fi mi- grat întâi în ținuturile mai apro- piate: Anglia, Scoția , Irlanda, de unde s-au extins apoi în toată Europa. Încă din secolul I î. e. n, Iulius Cezar în Commentarii de bello gallico (Însemnări despre războiul cu galii) relatează des- pre felul cum l-a învins pe Ver - gingetorix, conducătorul galilor, cum îi numeau romanii pe celți. În același secol romanii subjugă Britania, Anglia propri-zisă, până la începutul secolului V e. n, când a început invazia triburilor ger - manice: anglii și saxonii. Britanii sau briții erau un popor de origine celtică. După ocuparea Britaniei de către anglo-saxoni numeroși locuitori au trecut prin strâmtoa- rea Calais din Marea Mânecii în nordul Franței, numind regiunea aceasta, în amintirea țării pără- site Mica Britanie sau Bretania, provincia Bretagne de astăzi din nordul Franței. Primii migratori cunoscuți de romani proveneau din triburi germanice: goții, vandalii, anglii, saxonii, francii. Între timp, din motive asemănătoare, politice, economice, sociale, demografice, climatice în Europa au năvălit și alte popoare precum hunii, avarii, slavii, turcii, tătarii, ungurii. Hunii erau triburi mongolice din centrul Asiei. Ungurii de origine ugro-fi- nică nu trebuie confundați cu hu- nii, numai fiindcă au ocupat când- va același teritoriu, Panonia de pe cursul mijlociu al Dunării și au preferat numele Attila al celebru- lui rege hun, decedat în 453. Când ungurii, în secolul IX, după slavi, ocupă teritoriul de azi al Ungariei, hunii dispăruseră deja de mult de pe scena istoriei. În secolul V e.n, o ramură a triburilor de origine celtică, vizigoții, pătrund până la Roma. Imperiul fiind mare și greu de condus, împăratul Dioclețian (284-305) împarte teritoriul între doi, apoi între patru ierarhi sau conducători. În 306 Constantin cel Mare mută capitala în Bizanț, o veche provincie grecească de la Răsăritul Imperiului și impune creștinismul ca religie oficială a Imperiului Roman prin Edictul de la Milan din 313. Constantin cel Mare construiește o nouă capita- lă cu numele său Constantinopol, actualul Istambul. Etimologiștii susțin că numele celui mai mare oraș din Turcia de astăzi este de fapt traducerea expresiei grecești Is ten Polin- merg spre oraș, spre urbe, cetate sau polis. După cum am mai remarcat și în prezentarea Romei antice, ultimul împărat Te- odosiu I (379-395), spaniol de ori- gine, restabilește unitatea politică a Imperiului Roman. După moar - tea sa Imperiul se împarte între cei doi fii: Arcadiu a primit Impe- riul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Honoriu- Im- periul Roman de Apus cu capitala la Ravenna. În anul 476, ultimul împărat al Romei, Romulus Au- gustulus, un copil de 12 ani, este detronat de Odoacru, șeful gărzii sale, care trimite la Constantino- pol semnele demnității monarhi- ce. Acest moment este considerat ca dată de sfârșit a Imperiului Ro- man și a societății sclavagiste. Imperiul bizantin (volumul 13), care a urmat, prelungește avataru- rile Imperiului roman de-a lungul întregului Ev Mediu, aproape încă 1000 de ani, până în epoca mo- dernă, secolele XIV-XV. Sfârșitul avea să vină tot din partea unor triburi, turcești de data aceasta, provenite din Asia Centrală, care constituiți într-un stat otoman, în 1453 cuceresc capitala Imperiului roman de Răsărit, Constantinopo- lul, dându-i numele de Istambul. Destrămarea Imperiului Roman a fost grăbită și de apariția unei noi religii monoteiste și expan- siunii islamului (volumul 14). În limba arabă aslama înseamnă a se supune, iar adepții islamismului se numesc mahomedani sau mu- sulmani, de la muslim- participiul activ al verbului aslama- cel care se supune lui Allah, Dumneze- ul arabilor. Arabii (de la numele unuia dintre cei doi fii ai legenda- rului Kahtan, Jarob) sunt un grup de popoare care trăiesc în țări din Orientul Apropiat și nordul Africii, între continentul Africa și Asia. Încă din secolul VII ara- bii cotropesc Siria, Mesopotamia, Egiptul, Persia, formând marele califat arab, ce își întindea stăpâ- nirea de la Oceanul Atlantic până la India și China. Întemeietorul islamismului a fost Muhammad, născut într-o familie de negus- tori din Meca către anul 570 după Hristos. Doica copilului rămas orfan se numea Halima (Răbda- re), întâlnit și în titlul povestirilor arabe din 1001 de nopți. Multe din revelațiile acestui profet sau apos- tol al lui Allah aveau să constituie teologia Coranului, cartea sfântă a arabilor. O încercare de refacere sau re- constituire a Imperiului roman creștin i-a aparținut lui Carol cel Mare, regele francilor (în tradu- cere cei liberi, cei curajoși) , că- ruia i se dedică întreg volumul 15. Primele popoare migratoare cunoscute de romani au fost ga- lii (cum îi numeau romanii pe celți, iar ținuturile ocupate de aceștia Galia) și triburile germa- nice. Dintre popoarele germanice cele mai importante au fost goții, francii, vandalii, anglo-saxonii, normanzii, burgunzii. La sfârșitul secolului V și începutul secolu- lui VI francii, uniune de triburi a germanilor apuseni, au cucerit aproape toată Galia și au format statul feudal franc sub conducerea lui Clovis (481-511), cu reședința la Paris. O consolidare deosebită a cunoscut statul franc în timpul lui Carol cel Mare (768-814), care a creat Imperiul carolingian și o întreagă cultură sau „renaștere ca- rolingiană”. În anul 800 papa l-a încoronat pe Carol cel Mare, pe când acesta se afla la Roma, cu co- roana Imperiului Roman de Apus, crezând că acest imperiu fusese restaurat. În realitate, imperiul lui Carol cel Mare era un stat ce se dezvolta pe baze noi, feudale, un stat feudal timpuriu, în timp ce Imperiul Roman fusese un stat sclavagist. După moartea lui Ca- rol cel Mare, urmașii au purtat numeroase lupte pentru domnie. În cele din urmă, cei trei nepoți ai lui Carol cel Mare au încheiat Tratatul de la Verdun (843) prin care au împărțit imperiul între ei. Această împărțire a stat la baza celor trei state naționale care mai târziu s-au numit Franța, Germa- nia, Italia. (Va urma) n Prof. univ. dr. Paul MAghERu Vreau să știu... Istoria lumii. Evul Mediu (I) Carol cel Mare Alaric, regele vizigoților Constantin cel Mare
Transcript of Joi, 23 septembrie 2021 Istoria lumii. Evul Mediu (I)
Societate Joi, 23 septembrie 202112
Rubrică inaugurată de ziarul Crișana din 12 august a. c., de-dicată elevilor din învățământul preuniversitar, tuturor cititori-lor preocupați de instrucția și educația tinerei generații. Pri-ma recenzie din Istoria lumii a apărut joi, 2 septembrie, și pre-zintă Antichitatea. Pentru cei care vor să țină evidența, după Evul Mediu va urma, în ordine istorică, Renașterea și celelalte curente din istoria culturală a lumii.
Măreția și dezvoltarea marilor imperii, monarhiile în geneal au fost urmate în evoluția lor isto-rică de o inevitabilă decădere și dispariție. Cauzele principale erau dorința de îmbogățire, abuzul de putere, orgoliul, inechitățile soci-ale. Așa s-a întâmplat și cu Impe-riul roman, amenințat în același timp de migrațiunea popoarelor sau năvălirile barbare. Volumul 12 din cele încă 10 dedicate Evu-lui Mediu din Istoria lumii este intitulat Vin barbarii și face trece-rea de la antichitatea clasică, echi-librată, valoroasă la ceea ce istori-cul umanist italian Flavio Biondo (1388-1463) numea Evul Mediu și care a durat aproape 1000 de ani, de la decăderea Imperiului Roman de Apus (476 e. n) până în seco-lele XIV-XV, considerate moder-ne. Și astăzi modern nu înseamnă numai ceva nou, de actualitate, ci și ceea ce a urmat după Evul Me-diu. În acest sens se apreciază că Dante, de exemplu, a fost ultimul mare poet al Evului Mediu și tot-odată primul poet al timpurilor moderne. Există încă prejudecata că Evul mediu a fost o perioadă de barbarie și întuneric, ceea ce este numai în parte adevărat, fiindcă omenirea a evoluat și evoluează, în ciuda oricăror obstacole, spre progres și civilizație. Evul Mediu a fost, după cum corect se apreci-ază, un ev al migrațiunii popoare-lor, războinic, dar și religios, un ev al constituirii națiunilor, al cruci-adelor pentru apărarea Sfântului Mormânt.
Vorbind despre invazia barba-rilor, trebuie făcută precizarea că migrațiunea popoarelor a început cu mult timp înainte de Evul Me-diu, încă din Antichitate. Printre cele mai vechi triburi cunoscute de istorie care din cauza frigului și a foamei au migrat spre sud au fost celții, originari din ținuturile nordice, scandinave (Norvegia, Suedia, Danemarca). Era normal ca triburile scandinave să fi mi-grat întâi în ținuturile mai apro-piate: Anglia, Scoția , Irlanda, de unde s-au extins apoi în toată Europa. Încă din secolul I î. e. n, Iulius Cezar în Commentarii de bello gallico (Însemnări despre războiul cu galii) relatează des-pre felul cum l-a învins pe Ver-gingetorix, conducătorul galilor,
cum îi numeau romanii pe celți. În același secol romanii subjugă Britania, Anglia propri-zisă, până la începutul secolului V e. n, când a început invazia triburilor ger-manice: anglii și saxonii. Britanii sau briții erau un popor de origine celtică. După ocuparea Britaniei de către anglo-saxoni numeroși locuitori au trecut prin strâmtoa-rea Calais din Marea Mânecii în nordul Franței, numind regiunea aceasta, în amintirea țării pără-site Mica Britanie sau Bretania, provincia Bretagne de astăzi din nordul Franței.
Primii migratori cunoscuți de romani proveneau din triburi germanice: goții, vandalii, anglii, saxonii, francii. Între timp, din motive asemănătoare, politice, economice, sociale, demografice, climatice în Europa au năvălit și alte popoare precum hunii, avarii, slavii, turcii, tătarii, ungurii. Hunii erau triburi mongolice din centrul Asiei. Ungurii de origine ugro-fi-nică nu trebuie confundați cu hu-nii, numai fiindcă au ocupat când-va același teritoriu, Panonia de pe cursul mijlociu al Dunării și au preferat numele Attila al celebru-lui rege hun, decedat în 453. Când ungurii, în secolul IX, după slavi, ocupă teritoriul de azi al Ungariei, hunii dispăruseră deja de mult de pe scena istoriei. În secolul V e.n, o ramură a triburilor de origine celtică, vizigoții, pătrund până la Roma. Imperiul fiind mare și greu de condus, împăratul Dioclețian (284-305) împarte teritoriul între doi, apoi între patru ierarhi sau conducători. În 306 Constantin cel Mare mută capitala în Bizanț, o veche provincie grecească de la Răsăritul Imperiului și impune creștinismul ca religie oficială a Imperiului Roman prin Edictul de la Milan din 313. Constantin cel Mare construiește o nouă capita-lă cu numele său Constantinopol, actualul Istambul. Etimologiștii susțin că numele celui mai mare oraș din Turcia de astăzi este de fapt traducerea expresiei grecești Is ten Polin- merg spre oraș, spre urbe, cetate sau polis. După cum am mai remarcat și în prezentarea Romei antice, ultimul împărat Te-odosiu I (379-395), spaniol de ori-gine, restabilește unitatea politică a Imperiului Roman. După moar-tea sa Imperiul se împarte între cei doi fii: Arcadiu a primit Impe-riul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Honoriu- Im-periul Roman de Apus cu capitala la Ravenna. În anul 476, ultimul împărat al Romei, Romulus Au-gustulus, un copil de 12 ani, este detronat de Odoacru, șeful gărzii sale, care trimite la Constantino-pol semnele demnității monarhi-ce. Acest moment este considerat ca dată de sfârșit a Imperiului Ro-man și a societății sclavagiste.
Imperiul bizantin (volumul 13),
care a urmat, prelungește avataru-rile Imperiului roman de-a lungul întregului Ev Mediu, aproape încă 1000 de ani, până în epoca mo-dernă, secolele XIV-XV. Sfârșitul avea să vină tot din partea unor triburi, turcești de data aceasta, provenite din Asia Centrală, care constituiți într-un stat otoman, în 1453 cuceresc capitala Imperiului roman de Răsărit, Constantinopo-lul, dându-i numele de Istambul.
Destrămarea Imperiului Roman a fost grăbită și de apariția unei noi religii monoteiste și expan-siunii islamului (volumul 14). În limba arabă aslama înseamnă a se supune, iar adepții islamismului se numesc mahomedani sau mu-sulmani, de la muslim- participiul activ al verbului aslama- cel care se supune lui Allah, Dumneze-ul arabilor. Arabii (de la numele unuia dintre cei doi fii ai legenda-rului Kahtan, Jarob) sunt un grup de popoare care trăiesc în țări din Orientul Apropiat și nordul Africii, între continentul Africa și Asia. Încă din secolul VII ara-bii cotropesc Siria, Mesopotamia, Egiptul, Persia, formând marele califat arab, ce își întindea stăpâ-nirea de la Oceanul Atlantic până la India și China. Întemeietorul islamismului a fost Muhammad, născut într-o familie de negus-tori din Meca către anul 570 după Hristos. Doica copilului rămas orfan se numea Halima (Răbda-re), întâlnit și în titlul povestirilor arabe din 1001 de nopți. Multe din revelațiile acestui profet sau apos-tol al lui Allah aveau să constituie teologia Coranului, cartea sfântă a arabilor.
O încercare de refacere sau re-constituire a Imperiului roman creștin i-a aparținut lui Carol cel Mare, regele francilor (în tradu-cere cei liberi, cei curajoși), că-ruia i se dedică întreg volumul 15. Primele popoare migratoare cunoscute de romani au fost ga-lii (cum îi numeau romanii pe celți, iar ținuturile ocupate de aceștia Galia) și triburile germa-nice. Dintre popoarele germanice cele mai importante au fost goții, francii, vandalii, anglo-saxonii, normanzii, burgunzii. La sfârșitul secolului V și începutul secolu-lui VI francii, uniune de triburi a germanilor apuseni, au cucerit aproape toată Galia și au format statul feudal franc sub conducerea lui Clovis (481-511), cu reședința la Paris. O consolidare deosebită a cunoscut statul franc în timpul lui Carol cel Mare (768-814), care a creat Imperiul carolingian și o întreagă cultură sau „renaștere ca-rolingiană”. În anul 800 papa l-a încoronat pe Carol cel Mare, pe când acesta se afla la Roma, cu co-roana Imperiului Roman de Apus, crezând că acest imperiu fusese restaurat. În realitate, imperiul lui Carol cel Mare era un stat ce
se dezvolta pe baze noi, feudale, un stat feudal timpuriu, în timp ce Imperiul Roman fusese un stat sclavagist. După moartea lui Ca-rol cel Mare, urmașii au purtat numeroase lupte pentru domnie. În cele din urmă, cei trei nepoți ai lui Carol cel Mare au încheiat
Tratatul de la Verdun (843) prin care au împărțit imperiul între ei. Această împărțire a stat la baza celor trei state naționale care mai târziu s-au numit Franța, Germa-nia, Italia. (Va urma)
n Prof. univ. dr. Paul MAghERu
Vreau să știu...
Istoria lumii. Evul Mediu (I)
Carol cel Mare
Alaric, regele vizigoților
Constantin cel Mare
