Evul Mediu

Europa în 1328.

Imagine medievală prezentând Carol cel Mare cu papii Ghelasie I și Grigore cel Mare.

Evul Mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă între Antichitatea târzie și Renaștere, aproximativ de la

500 e.n. până la 1500 e.n. Tradițional, în Europa, Evul Mediu cuprinde perioada dintre căderea Imperiului

Roman de Apus (476) și, cucerirea Constantinopolului(1453), sau explorarea Americii de către Cristofor

Columb (1492).

Evul Mediu constituie o sinteză între Antichitate și creștinism și reprezintă o perioadă de mari transformări în

plan politic, economic, cultural și social. Acest interval de timp este caracterizat de migrația popoarelor,

de etnogeneza popoarelor europene și, în fine, deconstituirea statelor feudale, care stau la

baza Europei moderne.

În Evul Mediu, în Europa au apărut state noi în urma destrămării Imperiului Roman, printre

care Anglia, Franța, Germania, Ungaria,Spania, Portugalia. Deasemenea au mai apărut și alte state noi,

ca Polonia, Rusia, Danemarca, Suedia etc.

Cuprins

  [ascunde] 

1 Etimologie

2 Periodizare

3 Ordinea socialǎ

4 Centralizare

5 Economie și societate

o 5.1 Agricultura

o 5.2 Demografia

o 5.3 Transportul și comerțul

o 5.4 Societatea

6 Cultura

o 6.1 Literatura

o 6.2 Arta

7 Biserica

o 7.1 Evanghelizarea

o 7.2 Monahismul

o 7.3 Reforma Gregorianǎ

8 Bibliografie

9 Legături externe

10 Vezi și

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Noțiunea „Evul Mediu” derivă din limba latină (MEDIVM AEVVM) și provine din filologia umanistă a Renașterii,

unde definea sub forma media latinitas intervalul de timp cuprins între împăratul roman Constantin cel

Mare (306-337) și cel francez Carol cel Mare (768-814). Denumirea a fost preluată, începând cusecolul al

XVIII-lea, în literatura și în istoriografia occidentală, având inițial sensul peiorativ de „Evul Mediu întunecat”

caracterizat prin, cruzimile inchiziției cu arderea pe rug a vrăjitoarelor și ereticilor, o perioadă

de obscurantism, iadul fiind în picturi reprezentat ca un loc de groază.

Reabilitarea noțiunii și includerea sa în circuitul științific se petrec abia în secolul al XIX-lea, în epoca

romantismului, atunci când Evul Mediu devine o perioadă idealizată în literatură și în artă.

Periodizare[modificare | modificare sursă]

Cronologia Evului Mediu are o valoare prevalent orientativă, fiind disputată și în prezent în literatura istorică. În

consecință, reperele în funcție de care este fixată cronologia Evului Mediu sunt variate. Această epocă istorică

cuprinde, într-un sens general, perioada de timp scursă între data căderii Imperiului Roman de Apus (anul 476)

și data ocupării de către turci a Constantinopolului(1453), capitala Imperiului Bizantin. Limita superioară de

datare a Evului Mediu este fixată uneori de Renaștere, în secolele XIV-XV, iar alteori chiar de Revoluția

franceză (1789-1799), atunci când s-ar termina epoca feudală.

În Europa occidentală, Evul mediu durează circa un mileniu și este divizat în mai multe faze în conformitate cu

evoluțiile pe plan politic, social și cultural.

395  - 476: Evul Mediu Timpuriu, etapă care începe cu divizarea Imperiului Roman în Imperiul Roman de

Apus și Imperiul Roman de Răsărit și se încheie cu sfârșitul Imperiului Roman de Apus. Această etapă de

tranziție este marcată de pătrunderea pe teritoriul fostului Imperiu Roman a populațiilor barbare de origine

germanică. Acestea își constituie regate proprii: regatul franc (înGermania de astăzi), vizigot (pe

teritoriul Spaniei actuale) și herul (în Italia de azi).

476 - 800: A doua etapă cuprinsă între căderea Romei și apariția primelor regate barbare. Are loc

aculturația popoarelor germanice, prin care acestea asimilează modelele culturale de tradiție romană:

conceptul de imperiu, creștinismul, conceptul urban, cel de cultură scrisă și prin care apare cultura

germanică.

Această etapă se poate diviza în mai multe faze:

1. Sfârșitul secolului al V-lea - secolul al VI-lea: se creează regatele germanice suverane: vandalii în

Africa, saxonii în Marea Britanie, ostrogoții și longobarzii în peninsula Italică, francii –Galia. Pe lângă

procese de cucerire și consolidare statală, are loc și întărirea pozițiilor bisericii creștine romane prin

creștinarea majorității acestor popoare, evanghelizarea satelor, dezvoltarea monahismului.

2. secolele VI - VIII. Criza de autoritate în statele germanice conduce la anarhie feudală și fărâmițare

teritorială. Imperiul Bizantin suferă în Occident o serie de pierderi teritoriale (624 –Spania, 568 –750

– Italia, 698 – Africa). Creștinismul continuă întărirea pozițiilor: papii se aliază cu regii franci și are loc

evanghelizarea Britaniei. Pe plan social, are loc o ruralizare excesivă, extinderea economiei naturale

în detrimentul celei monetare, iar pe teritoriile Germaniei și Franței se dezvoltă forme autarhice.

3. sfârșitul secolului al VIII-lea. Apar formele de bază ale societății feudale occidentale, nu numai în plan

economic, social și cultural, ci și printr-un sistem de drept specific. Apare o nouă putere, cea arabă,

care schimbă raportul de forțe în Mediterana și care constituie un pericol care determină apariția unor

state puternic consolidate, cum este imperiul lui Carol cel Mare. În ceea ce privește religia, primatul

papalității se afirmă tot mai mult, ca și puterea seculară a acesteia și apar premisele Marii

Schisme creștine.

800 - 1024: etapa dinastiilor Carolingiană și Ottoniană (saxonă). Apar structuri teritoriale statale cu

tendințe de centralizare și un sistem de raporturi juridice feudale: piramida feudală, feude, beneficii, alodii.

Pe plan spiritual, se continuă evanghelizarea satelor, evoluția monahismului și încep pelerinajele, factor de

dinamizare a societății medievale. Se acutizează conflictul dintreBiserica Catolică și cea bizantină. În

finalul acestei etape, apar două mare forțe ostile: slavii din apus și normanzii, care constituie o amenințare

pentru Imperiul Carolingian.

1024 - 1453, etapă al cărui început este marcat de sfârșitul dinastiei ottoniene și se încheie cu Căderea

Constantinopolului. Apar mari orașe medievale, carcaterizate printr-o puternică concentrare a populației și

statut complet diferit de lumea rurală: prezența fortificațiilor, activități comerciale bazate

pe monedă (apar băncile), artizanale. În artă apar romanicul și goticul. În plan religios, se

desăvârșește Marea Schismă și începe mișcarea cruciadelor.

După alți autori, periodizarea cuprinde:

476 - 1000: Evul Mediu timpuriu;

1000 - 1300: Evul Mediu feudal;

1300 - 1500: Evul Mediu târziu.

Ordinea socialǎ[modificare | modificare sursă]

Acest articol este suspect de violarea drepturilor de autor.Cel puțin o parte apreciabilă din text a fost găsită la:http://istoriesicultura.ro/evul-mediu-istoria-unei-epoci.html

Materialul copiat (sau întreaga pagină) se va șterge dacă în termen de 7 zile nu se aduc justificări pentru copiere. Dacă sunteți titularul drepturilor de autor pentru materialul copiat, vă rugăm să urmați îndrumările pentru autori.

Cleric-Cavaler-Lucrator (Oratores-Belatores-Laboratores)

Juramantul cavalerului Ronald catre Carol cel Mare

Societatea medievală era puternic ierarhizată, iar în fruntea ei se aflau nobilimea și clerul. Majoritatea

populației, de la cei mai umili cerșetori până la cei mai bogați negustori, formau starea a treia. Ierarhizarea era

justificată prin mentalitatea potrivit căreia fiecare stare, la fel că și membrele unui corp, avea sarcinile proprii pe

care trebuia să le execute pentru binele tuturor. Crearea grupurilor sociale ,a stărilor, a influențat și alte

aspecte ale vieții, meșteșugarii formând ghilde, iar credincioșii confrerii religioase. În acest mod s-a manifestat

nu doar nevoia de siguranță și apartenență socială, ci și de a găsi un loc în ordinea divină. Întrucât agricultura

a fost cel mai important factor economic în Evul Mediu, ordinea socială a fost legată indisolubil de deținerea de

terenuri. Cei care aveau pământ, se bucurau de putere și influența. Feudalismul care a apărut în Franța la

începutul Evului Mediu, a devenit sistemul caracteristic pentru această epocă. Fieful era închiriat de către

senior vasalului sau . După moartea acestuia din urmă, pământul revenea la stăpânul sau inițial, cu toate că în

timp, ajunsese să fie moștenit de către urmașii vasalului. Dacă se obținea transmiterea pe bază ereditară a

fiefului, vasalul devenea tot mai puțin dependent de seniorul său, iar descendenții lui aveau bune șanse să își

mărească autonomia în timp. Odată cu instituirea învestiturii s-a creat și o relație de natură socială. Vasalul îi

datora seniorului credința și slujire, mai ales în caz de război, iar seniorul se obligă la rândul sau să îi ofere

loialitate și protecție. În vârful acestei piramide feudele se afla regele, care îi domina pe toți, de la prinți și

înaltul cler, până la negustori și țărani.

Utilizarea sistemului relațiilor de vasalitate, considerat la început un mijloc de bună guvernare, a condus sub

urmașii lui Carol cel Mare la destrămarea imperiului și formarea unor numeroase centre de putere la nivel local.

Regii stăpîneau doar cu numele teritoriul statului, puterea reală fiind exercitată de diferiții nobili feudali locali

(principi, duci, comiți, marchizi, baroni, castelani etc.). Acest fenomen de fărâmițare feudală a fost adesea

întovărășit de anarhia ce caracteriza slăbirea puterii centrale a monarhului, în Franța secolelor IX-XI, în

Germania în secolele XIII-XV etc. Fărâmițarea feudală a făcut ca titlul monarhic în Occident să fie mai mult

nominal, autoritatea regelui asupra teritoriului regatului să fie proporțională cu resursele pe care i le punea la

dispoziție domeniul funciar stăpînit în nume propriu.

Carol cel Mare

Curtea Regala a regelui Alfonso X

Regele își datorează autoritatea pe care o are pentru că teoretic, este suzeranul tuturor marilor seniori ai

regatului și nu poate fi vasalul nimănui. Bazîndu-se pe sistemul relațiilor de vasalitate și pe atribuțiile de mare

senior pe care regele le are pe domeniul său personal, această etapă din evoluția statului medieval este

numită monarhia seniorialǎ.

Monarhia era o instituție care garanta menținerea unității țării în fața pericolelor externe dar și interne,

reprezentate de o excesivă fărâmițare a autorității. Regele era superior celorlalți mari seniori din cuprinsul

regatului prin ungere, ceremonie cu caracter religios care subliniază faptul că deținea autoritatea de la

divinitate.

Curtea regală cuprindea persoane care inițial asigurau serviciul personal al regelui, dar care treptat au primit

atribuții definite. Crearea unor servicii specializate, care să asigure gestionarea finanțelor, împărțirea dreptății,

buna administrare prin intermediul cancelariei, era semnul maturizării statale.

Regele si Curtea Regala

Armata engleza

Armata cuprinde trupele membrilor curții regale, la care se adaugă oastea vasalilor regali, pe care aceștia

trebuie să o pună la dispoziția suveranului în virtutea obligației lor de a-i da ajutor (auxilium) în caz de nevoie.

O astfel de oaste era indisciplinată, marii feudali refuzînd adesea să se supună unei conduceri unice. Era și

instabilă, deoarece, la expirarea termenului pentru care erau obligați prin jurământ să-și urmeze la luptă

seniorul, vasalii se puteau retrage din campanie fără să fie învinuiți de trădare.

Nesiguranța provocată de războaiele dintre nobilii feudali a determinat grupurile sociale care nu se puteau

apăra singure, precum clericii și orășenii, să sprijine restabilirea autorității monarhice și eliminarea fărâmițării,

punându-i la dispoziție bani, ostași, specialiști știutori de carte. A contribuit la creșterea puterii regale și

dezvoltarea economică, înflorirea comerțului și a orașelor, care au creat condițiile exercitării autorității pe o

scară mai largă decât înainte. Schimbările în tehnica și organizarea militară, care au făcut să scadă rolul

cavaleriei nobiliare în favoarea pedestrașilor înarmați cu arcuri, arbalete și apoi cu arme de foc, au contribuit la

reducerea rolului militar al nobilimii. În același timp însă, regalitea, care dispunea de resurse mai importante, își

forma armate mai moderne, alcătuite din profesioniști. Monarhia, deși consolidată, nu putea rezolva singură

toate problemele guvernării, astfel încât a fost necesară colaborarea cu reprezentanții stărilor sociale

privilegiate (clerul, nobilimea, orășenii bogați).

Cortes Catalanas

Parlamentul englez

Aceștia au constituit adunări reprezentative, cunoscute sub diferite denumiri: State Generale în Franța,

Parlament în Anglia, Cortesuri în Peninsula Iberică. În secolele XIII-XV, datorită colaborării dintre autoritatea

monarhică și aceste adunări ale reprezentanților stărilor privilegiate, statul medieval din anumite zone ale

Europei este considerat monarhie a stărilor.

Centralizare[modificare | modificare sursă]

Senesal francez in fata regelui

Liga sfintei curti vehmice

Magna Carta

Centralizarea statală, procesul prin care sunt eliminate centrele locale de putere în favoarea unei unice puteri a

monarhului, s-a desfășurat între sec. XI-XIII în condiții diferite în diferitele regiuni ale Europei care au reușit să

depășească starea de fărâmițare. Centralizarea, care presupunea pe de o parte unificarea întregului teritoriu al

țării în jurul domeniului stăpînit direct de rege, iar pe de altă parte, stabilirea acelorași instituții în tot regatul, a

beneficiat și de argumentele teoretice aduse de legiști. Aceștia erau oameni cu pregătire în domeniul dreptului,

care, în momentul în care în Occident reîncep să se folosească legile scrise, de origine romană, în defavoarea

legiuirilor nescrise, cutumiare, argumentează superioritatea regelui asupra principilor teritoriali și faptul că

deasupra lui nu există o altă autoritate.

Creșterea puterii monarhice în direcția centralizării nu a fost posibilă în Germania și Italia, unde condițiile

interne au condus la menținerea fărâmițării politice, predominând principatele și orașele-state. Tendința care se

constată în țări precum Franța, Anglia, Spania, Portugalia este de întărire a puterii regale în detrimentul celei a

marilor feudali. O contribuție importantă a avut-o stabilirea unor impozite percepute de pe teritoriul întregului

regat. La început cu caracter extraordinar, impuse de nevoia purtării războaielor, taxele devin permanente și

regulate, punând astfel la dispoziția regalității sume incomparabil mai mari decât cele de care dispuneau

principii teritoriali.

Impunerea acestor contribuții s-a făcut cu ajutorul instituțiilor reprezentative care îi reuneau pe delegații stărilor

privilegiate. Numite State Generale în Franța, Cortesuri în Peninsula Iberică, Parlament în Anglia, aceste

adunări ale stărilor generale au susținut regalitatea în procesul de centralizare prin aprobarea impozitelor, dar

au încercat, mai ales în condiții de criză, să împartă cu puterea centrală guvernarea statului. Eșuat în Franța și

Peninsula Iberică, acest deziderat a devenit realitate în cazul Angliei.

În afara acestor instituții reprezentative care acționau la scara întregii țări, existau și adunări ale stărilor

provinciale,constituite la nivel local, și care își asumau unele atribuții privitoare la gestionarea treburilor locale.

Curia regală se specializează din ce în ce mai mult, apar funcții bine definite, atribuite unor dregători care au

atribuții legate de serviciul personal al monarhului, dar și privitoare la tezaur, cancelarie, armată, etc. Se

conturează un consiliu regal, în care intră nobili, reprezentanți ai clerului, legiști care contribuie la dezbaterea și

luarea hotărârilor importante în politica internă și externă a țării.

Pentru o mai bună administrare a teritoriului, regalitatea apelează la o serie de organe locale, menite să

asigure autoritatea regelui în teritoriu: prepoziți, balivi, seneșali în Franța, șerifi în comitatele engleze,

coregidori în Spania.În general atribuțiile acestor reprezentanți locali erau complexe: militare, administrative,

fiscale, judiciare. Tribunalele regale sunt alte instituții importante în procesul întăririi puterii centrale. Dacă în

perioada monarhiei feudale sau senioriale, împărțirea dreptății era un drept al fiecărui senior local, în monarhiei

stărilor, exercitarea justiției este concentrată în mâinile reprezentanților regelui. În Franța, din secolul al XIII-lea,

în urma specializării curiei regale apare Parlamentul, instanță supremă de justiție.

Alături de acesta, din secolul al XV-lea, existau și parlamente provinciale, cu aceleași atribuții. În Anglia,

tribunalele regale își extind competențele la scara întregii țări încă din secolul al XII-lea, paralel cu elaborarea

unui drept comun, care să nu mai țină seama de diferitele cutume locale. Condițiile politice diferite au făcut ca

procesul de centralizare să aibă caracteristici aparte în diferitele state ale Europei. În Franța, centralizarea, pe

lîngă aspectul instituțional, a avut o importantă componentă teritorială, fiind nevoie de unificare la domeniul

regal a teritoriilor controlate de mari nobili, și de asemenea punându-se problema eliberării unor părți ale

teritoriului francez care erau stăpînite de englezi (mai ales în cadrul Războiului de 100 de ani, dar și anterior).

Deoarece Anglia fusese cucerită de normanzi de la anglo-saxoni în 1066 iar regele Wilhelm Cuceritorul își

asumase dreptul de a împărți pământul unor vasali direcți, aici nu au avut loc fenomene de fărâmițare atît de

puternice precum în Franța, astfel că aspectul principal al centralizării a fost cel instituțional. În Peninsula

Iberică, prin cucerirea arabă s-a introdus o linie de demarcație între teritoriile creștine și cele stăpînite de Islam,

ceea ce a făcut ca aici eliberarea de sub stăpînirea arabă și unificarea instituțională să meargă în paralel.

Economie și societate[modificare | modificare sursă]

Taran cu plugul

Tarani la seceris

Monk sneaking a drink

Agricultura[modificare | modificare sursă]

Răcirea climei între sec. V-X a dus la modificări ale vegetației, pădurile și mlaștinile predominând spațiul

european. Pădurile predomina, iar terenurile cultivabile sunt tot mai puține. Orașele române și ogoarele sunt

abandonate de pe urma marilor migrații, colapsului instituțiilor romane, anarhiei și foametei, locuitorii acestora

refugiindu-se în păduri, întemeind noi sate, ferme izolate sau aglomerări rurale mici, care aveau în centru

parorhia. Erau construite numai case din lemn, oamenii locuind cu animalele sub același acoperiș într-o

singură încăpere. Până în sec. VIII, nobilii încă mai utilizau sclavi care să le lucreze pământurile, care ulterior,

au fost înzestrați cu gospodarii proprii. Alimentele de bază erau cerealele și legumele (ceapă, mazăre, varză,

napi, usturoi) și fructe (mere). În zonă mediteraneană erau cultivate citricele și măslinele. Pentru carne și lapte

erau crescute bovinele, caprinele și ovinele. Porcii erau extrem de apreciați de germanici, folosind grăsimi

animale pentru preparare. Datorită semnificații religioase, cultură viței-de-vie era practicată în nordul Europei.

Băuturi precum berea și hidromelul erau printre preferințele germanicilor.

În lipsa îngrășămintelor, solul era repede epuizat după câțiva ani, astfel, multe păduri erau defrișate, recoltele

și randamentele erau scăzute, oamenii aflându-se frecvent sub amenințarea foametei. Erau cunoscute și

tehnici rudimentare precum plugul de lemn cu brǎzdarul de fier utilizat în zonele mediteranene. Pentru

măcinarea cerealelor erau utilizate râșnite de mână sau mori de apa.

Între sec. VII-VIII, în perioada carolingiană, clima își revine, efectele ciumei lui Iustinian se diminuează, situația

politică se stabilizeaza, iar economia se ameliorează. Are loc o creștere demografică lentă, dar sigură în spațiul

apusean. Apariția unor unelte de fier îmbunătățite contribuie la defrișări în masă ce vor duce la extinderea

așezărilor și noi tehnici de înjugare a animalelor, fiind lucrate suprafețe mai mari de teren . Apare asolamentul

trienal , pământul întregii comunități fiind împărțită în trei : pe o parte erau semănate cerealele de toamnă

precum grâu sau secară, pe o parte erau semănate cerealele de primăvară pentru hrană animalelor, ca orz

sau ovăz, iar o parte era lăsată în pârloagă, obținându-se două recolte. Caii erau utilizați la scară mare la

muncile agricole. Pe plan militar, caii sunt potcoviți, apare scărița de șa.

Demografia[modificare | modificare sursă]

Natalitatea era extrem de crescută, fiind 40 de nou născuți la 1000 de locuitori. Fetele se căsătoreau timpuriu

din perioada adolescenței, iar metodele contraceptive lipseau sau erau interzise de biserică. Mortalitatea

infantilă era ridicată (1 din trei copii nu apucau vârstă adolescenței), media de viață era extrem de scăzută la

20-30 de ani, la 40 de ani, oamenii fiind considerați "bătrâni". Oamenii care trăiau în zone supraaglomerate cu

resurse puține se deplasau în zone cu condiții mai bune.

În ciuda natalității ridicate, demografia se afla în regres. De la 50 milioane de locuitori, Europa numără 30 de

milioane în sec. V-VI. Foametea, războaiele, sărăcia, nesiguranța, migrațiile și epidemiile au contribuit la

scăderea populației.

Transportul și comerțul[modificare | modificare sursă]

Drumurile romane au încetat să mai fie întreținute, oamenii au încetat să mai construiască structuri din beton

sau apeducte. Pentru transport, erau utilizați caii care trăgeau șarete cu 2 roți sau boii care trăgeau care mari

cu patru roți cu o viteză ce atingea abia 3 km/h. Deseori, râurile și fluviile erau utilizate pentru transportul

mărfurilor . Comerul tot mai diminuat din bazinul mediteranean a continuat să fie menținut între Europa

apuseană și Imperiul Bizantin prin intermediul negustorilor orientali până la invazia arabilor. Circulația

monetară se reduce, doar în Franța și insulele britanice fiind fabricate monede noi.

Societatea[modificare | modificare sursă]

Datorită ruralizării, decăderii orașelor și colapsul sistemului economic, pământul devine cea mai sigură sursă

de bogăție. Regii germanici, precum merovingienii, făceau danii în pământuri apropiaților pentru a le câștiga

loialitatea și a-și menține autoritatea asupra lor. Însă, treptat, regii își pierd autoritatea, domnind doar cu

numele, adevărată putere deținând-o nobilii locali. Țăranii intrau în slujbă acestora, devenind vasali, care le

ofereau servicii, obligațiuni militare și supunere, iar seniorii le asigurau mijloacele de subzistență și securitatea.

Treptat, vasalii primeau gospodarii proprii. Vasalii îngenuncheau în față seniorilor și depuneau jurământul de

loialitate și supunere. Pământul pe care îl primea (feudul) trebuia lucrat și era transmis ereditar. Acesta nu

trebuia să prejudicieze bunurile, familia sau onoarea și să nu-l trădeze. La rândul sau, seniorul trebuia să nu-l

neindreptateasca sau să atenteze la familia sau viață sa. Descendenții aristocraților și senatorilor preiau funcții

ecleziastice, în timp ce germanicii preiau funcții militare, dar după înrudiri și schimburi reciproce de cultură, se

întrepătrund. Tot mai mulți țărani, datorită insecurității, preferă să lucreze ca șerbi pe domeniile celor puternici,

numărul țăranilor dependenți fiind în continuă creștere. Structura domeniului era împărțit în pământul exploatat

pentru profitul integral al proprietarului și în gospodăriile țăranilor dependenți. Țăranii aveau datoria de-a munci

sau a-l plăți pe proprietar cu o parte din recoltele obținute și nu puțeau exploata pădurile și pășunile decât cu

voia proprietarului. Sunt fabricate noi monede: în Imperiul Carolingian era dinarul. Doar pe domeniile regale

erau fabricate produsele meșteșugărești. Marele domeniu aparținea ecleziasticilor sau aristocrației laice care

beneficia de imunitate în fața regelui. După o perioadă nu foarte înfloritoare, stabilitatea dispare după declinul

autorității carolingiene și în urmă unui nou val de invazii- vikingii. Apar primele castele și fortificații cu rol

defensiv, care devin un instrument de putere al marilor nobili .

Cultura[modificare | modificare sursă]

Literatura[modificare | modificare sursă]

Cultura apuseană era predominant religioasă. Cărturari precum Sfântul Augustin compuneau opere teologice ,

istorice și filosofice. Ieronim traducea Biblia, Viețile Sfinților scrisă de Atanasie din Alexandria sau Cronica lui

Eusebiu de Cezareea într-o latină vulgară mai simplă și ușor de înțeles, accesibilă tuturor . A pus bazele

hagiografiei, specific literaturii creștine. S-au remarcat scriitori creștini ca Tertullian sau Lactanius. Sfântul

Hilariu de Poitiers a creat poezia crestia latină, a compus imnuri religoioase inspirate după cele grecești.

Amrozie al Milanului a scris poezii liturgice, simple, adecvate cântării în biserică. Prudentius a scris imnuri,

polemici și epopee creștine prin care ilustra conflictul dintre vicii și virtuți. Paulinus din Nola și Nicetas din

Remesiana au ilustrat poezia creștină. Boethius a realizat traduceri și comentarii ale operelor lui Aristotel.

Cassidor a adaptat învățământul creștin noilor condiții, a scris despre istoria goților. Papa Grigore cel Mare a

scris lucrări pastorale și teologice. Grigore de Tours a scris opere religioase și despre istoria francilor. Isidor de

Sevilla a scris lucrări de istorie despre istoria goților , vandalilor și suabi. Bedă Venerabilul a scris lucrări

științifice, de gramatică, hagiografii și l-a avut că avut că discipol chiar pe Alcuin care va fi principalul artizan al

Renașterii Carolingiene. Școlile publice au dispărut, însă sunt înființate școli lângă centrele episcopale sau

lângă mânăstiri, care aveau că scop educarea clerului. Biserica monopoliza cultural, iar cei mai mulți cărturari

și funcționari știutori de carte de la curtea regală erau recrutați din rândul clerului.Educația de bază consta în

cunoașterea gramaticii și limbii latine, retorica și dialectica. Se putea învață și aritmetica, astrologia, geometria

și muzica. Biblia era considerată a fi sursă absolută de cunoaștere. Papirusurile au fost înlocuite cu codexurile,

care erau mai maniabile și mai rezistente, dar mai scumpe, ilustrând caracterul elitist al accesului la cultură.

Cărțile erau copiate manual în atelierele bisericești și îmbogățeau bibliotecile monahale. Glorificarea divinității

se făcea prin împodobirea cărților cu miniaturi, inițiale elaborate, scriere de aur sau argint sau prin ferecături

prețioase. Latină era limbă de comunicare cea mai vorbită în Europa apuseană, fiind preluată de liderii

germanici, utilizată în administrație și în biserică. Se remarca filosofi precum Ioannes Scottus Eurigena, călugăr

irlandez, cunoscător al limbii grecești, ceea ce i-a facilitat contactul cu operele din acest spațiu cultural, devenit

din ce în ce mai străin occidentalilor.Viețile de sfinți reprezintă un domeniu al creației foarte bine reprezentat.

Apare teatrul liturgic ce se naște pe baza cântecelor dialogate ce însoțeau slujba bisericească, la care se

adaugă joc de scenă și costume. Primele astfel de reprezentații erau inspirate de miracolele ce întovărășeau

viața sfinților sau a profeților.Apar scrieri despre vietile sfintilor în proză rimată. Literatura laică este

reprezentată de creații epice în latină sau în limbile vorbite ca Beowulf anglo-saxon, poemul epic latin

Waltharius, în care se reamintesc vremurile lui Attila.

Arta[modificare | modificare sursă]

Bisericile din secolul al V-lea preluau planul și numele basilicii imperiale, cel mai de seamă monument public

din perioada anterioară. Basilica creștină era o constructie rectangulară, împărțită prin coloane în mai multe

nave, și având o absidă în partea unde se găsea altarul. Acoperișul era realizat din șarpantă, ceea ce limitează

dimensiunile edificiilor, în funcție de lungimea lemnului disponibil pentru grinzi. Sub Constantin și urmașii săi,

construcția de basilici se răspândește pe întreg cuprinsul imperiului. Se cristalizeaza si planul in forma de

cruce. Decorul era somptuos, realizat prin intermediul sculpturilor sau al mozaicurilor. La Ravenna s-au păstrat

astfel de construcții decorate cu mozaicuri din vremea lui Teodoric și mai ales din timpul restaurației bizantine

(San Apollinare Nuovo, Baptisteriul arienilor, Baptisteriul catolicilor, etc). S-au păstrat din această epocă și

unele, foarte puține, construcții cu caracter laic, precum mausoleul Gallei Placidia sau Mausoleul lui Teodoric,

tot la Ravenna. În secolul al VI-lea apare ca element constructiv deosebit de însemnat cupola zidită din piatră,

care permite sporirea dimensiunilor edificiului. Sfânta Sofia, ridicată de Iustinian la Constantinopol, reprezintă

modelul pentru multe construcții realizate ulterior în Orient, dar și în Occident. De exemplu, capela palatină de

la Aachen preia modelul octogonal al unor construcții italiene de epocă bizantină, pe care arhitecții epocii

carolingiene le considerau antice. Artele decorative sunt reprezentate în primele secole creștine mai ales de

arta funerară, din catacombe sau de pe sarcofage. În Evul Mediu apar noi specii artistice: orfevrăria, obiectele

de sticlă, miniaturile manuscriselor etc. Pictura medievală dobândește și dezvoltă modalități ca: fresca,

icoanele, vitraliile. Muzica începe să dobândească fundamentare teoretică prin apariția notelor muzicale, a

portativului. În cadrul Bisericii Catolice se dezvoltă muzica gregoriană ca are ca origine muzica primilor creștini

din Imperiul Roman de Apus. În paralel cu muzica religioasă, evoluează și cea laică, interpretată de trubaduri,

truveri francezi și acei Minnesänger germani.În perioada carolingiană, cele mai remarcabile realizări artistice

ajunse până la noi sunt cele din domeniul miniaturii. Manuscrisele carolingiene sunt împodobite cu splendide

miniaturi, reprezentând de regulă scene biblice, dar și suverani franci și apropiați ai acestora. Influența

irlandeză s-a manifestat prin decorul floral extrem de exuberant care reprezintă chenarul acestor miniaturi sau

chiar al paginilor scrise. Epoca ottoniană se individualizează în plan artistic mai ales prin constituirea unui nou

stil arhitectural, și anume romanicul. Revenirea ideologiei ottoniene la sursele romane și carolingiene a

influențat crearea unei arte care, afirmând revenirea la tradiție, era de fapt prima cu adevărat originală a evului

mediu. Arhitectura se caracterizează prin simplitatea și monumentalitatea construcțiilor, care păstrează planul

basilical și acoperișul în șarpantă, la început, pentru a folosi apoi din ce în ce mai frecvent bolta de piatră.

Aceasta permite creșterea dimensiunilor edificiilor, însă acestea rămân întunecate datorită dificultăților de a

asigura iluminarea (ferestrele sunt mici străpungeri în zidurile masive). Decorul romanic este sobru, pictura în

frescă înlocuiește treptat mozaicul, iar sculptura monumentală, care dispăruse din vremea lui Iustinian,

reîncepe să decoreze construcțiile. Construcțiile romanice păstrate sunt în principal cu caracter religios, de

aceea și sculptura tratează o iconografie creștină, cu teme și motive strict controlate de către clerici, doritori să

folosească imaginile în piatră pentru instruirea și impresionarea credincioșilor. Un rol important în difuzarea

artei romanice l-a avut ordinul de la Cluny, care prin răspândirea sa în întreaga Europă a contribuit la

impunerea noului program artistic în secolele XI-XII.

Biserica[modificare | modificare sursă]

Evanghelizarea[modificare | modificare sursă]

Persecuțiile împotrivă creștinilor s-au încheiat în sec. IV în timpul domniei lui Constantin I. Succesorul sau,

Teodosie I, a oficializat creștinismul că religie imperială de stat. Dezvoltarea bisericii creștine s-a realizat în

strânsă legătură cu puterea politică. Roma a fost considerată Sfântul Scaun, sau sediul puterii și reședința

papei, conducătorul bisericii. Pe treapta de autoritate inferioară papei se află episcopii. Conciliile bisericești sau

întâlnirile episcopale, au dictat teologia creștină prin punerea de acord asupra crezurilor-expresii ale credinței.

Imperiul Roman s-a divizat în 395 , după care s-a separat Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă

Bizantină. Biserici autonome au apărut și în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord. Sfântul Patrick răspândește

creștinismul în Irlanda, iar Sfântul Augustin îi convertește pe saxoni. Răspândirea creștinismului în diferite țări

și întemeierea de mânăstiri sunt atribuite călugărilor pelerini. Botezul regelui franc Clovis la Rheims în 489

marchează momentul răspândirii în întreagă Europa. În Africa de Nord și în Spania, influența creștinismului se

confruntă cu extinderea islamului. În secolul V, episcopii erau aleși dintre clerici, dar și dintre laicii care și-au

dovedit abilitățile admninistrative.Carol Martel, majordom al regatului francilor a efectuat secularizări ale

pământurilor Bisericii pentru a putea oferi beneficii soldaților săi . Carol cel Mare a numit frecvent în fruntea

mănăstirilor laici care aveau mai degrabă rolul de a gestiona resursele acestora, și care reușesc frecvent să le

restaureze bogăția și chiar să facă noi achiziții de pământuri. Pe de altă parte, încă de la instaurarea dinastiei

carolingiene, în 751, se inaugurează colaborarea cu papalitatea. În schimbul recunoașterii sale ca rege, Pepin

cel Scund dăruiește episcopului de la Roma o serie de pământuri care vor constitui nucleul statului papal.

Primind în anul 800 coroana din mâinile papei, Carol cel Mare își asumă și funcția imperială de apărător al

Bisericii și responsabil de expansiunea creștinismului pe tot teritoriul statului său. El folosește creștinismul ca

un mijloc de guvernare a imperiului, care fiind atât de eterogen din punct de vedere etnic și cultural, avea

nevoie de un element de unitate. De aceea monarhii carolingieni încearcă să impună o organizare unitară

Bisericii din statul lor Fiul său, Ludovic cel Pios, impune ca în toate mănăstirile de pe cuprinsul imperiului să fie

urmată doar regula benedictină, iar clerul secular să se organizeze în capitluri de canonici, unde să ducă o

viață comunitară asemănătoare cu cea a călugărilor.

Monahismul[modificare | modificare sursă]

În primele două secole de creștinism, creștinii trăiau în izolare, în insule sau în deșerturi îndepărtate,

petrecându-și timpul în rugăciune. În 269, un pustnic egiptean-Anton din Teba- a adunat laolaltă mulți eremiți,

formând o comunitate-prima mânăstire. S-au întemeiat mânăstiri de călugări și calugărițe. Unele comunități

monahale erau legate prin reguli comune-cea mai celebră era Regula Sfântului Benedict. Au fondat mănăstirea

Monte Cassino în Italia în 529. Călugării din ordinul benedictian munceau, se rugau și participau la ceremonii

religioase în grup. În secolul X au apărut și alte ordine religioase-clunizienii din Franța care urmau reguli stricte

de sărăcie și castitate că reacție la corupția crescută din sânul Bisericii. Ordinul cistercian, fondat în 1115 era și

mai sever-călugării petreceau tot timpul în rugăciune și împărtășanii, în timp ce frații mireni făceau muncile

grele. Francis de Assisi a fondat în 1209 ordinul fraciscanilor, iar Papă, pentru a-și spori puterea, a fondat în

1216, ordinul dominicianilor. Viața într-o mânăstire însemna rugăciune, somn și muncă. Fiecare călugăr priea

mâncare, locuința și haine, iar comunitatea îi întreținea până la moarte. Mănăstirile aveau biblioteci cu lucrări

clasice și biblice, copiate de mână. Călugărul Bedă Venerabilul a scris o Istorie a Angliei. Unii călugări

rămâneau în mânăstiri, alții deveneau preoți parohi, alții deveneau funcționari regali sau episcopali. Mănăstirile

ofereau și adăpost pelerinilor și drumeților. Se purta de grijă săracilor și bolnavilor, li se dedicau rugăciuni și li

se administrau medicamente din ierburi cultivate în grădinile mânăstirilor. Mănăstirile semănau cu satele, în

centru aflându-se abația sau biserică. Existau bucătarii ,grajduri, locuințe și grădini, precum și o bibliotecă și un

spital. Mănăstirile primeau animale, bani, terenuri pentru întreținerea bisericii și clerului de la autorități. Erau

conduse de abate , dar putea interveni și episcopii în caz de nereguli.

Reforma Gregorianǎ[modificare | modificare sursă]

În 909, ducele de Guillaume de Acvitania a ctitorit mănăstirea benedictină la Cluny care era scoasă de sub

orice autoritate laică, punând-o sub patronajul Romei, pentru a menține slujbe pentru sufletele celor din familia

donatorului. Călugării își alegeau singuri abatele. Se adăposteau de intervențiile principilor locali și episcopilor

apropiați lor. Papalitatea era suficient de depărtată pentru ca dependența să nu irite, dar nici suficient de

prestigioasă pentru că drepturile mănăstirii să fie respectate. Călugării plecați de la Cluny reformează după

același model și alte mânăstiri care devin dependente de mănăstirea de la Cluny. Apar zeci de mânăstiri

clunisiene, în care călugării se roagă zi și noapte pentru sufletul morților , duc o viață în acord cu exigențele

creștine și promovează drepturile Sfântului Scaun. Apare o marca ce separe domeniul laic de cel ecleziastic.

Reforma este declanșată în secolul XI. S-a impus ideea că papă era arbitrul în problemele de credința și în

neînțelegerile din rândul bisericii. Teoretic, deținea autoritatea supremă în societate creștină, îi încorona pe

împărați, deși rămânea supus împăraților și regilor puternici . Se dorea o papalitate independentă de laici, și în

anul 1059, papa Nicolae al ÎI-lea decreteaza ca alegerea papei se realizeaza de catre colegiul cardinalilor, � � �impiedicandu-i, teoretic, pe imparati sa-și impuna proprii candidați. O alta condiție era realizarea unei purificari � � � � �morale a clerului, care sa se conformeze idealului creștin primitiv. De aceea se duce o lupta indelungata și � �dificila pentru a combate simonia, vanzarea și cumpararea funcțiilor bisericești. Papalitatea impune etichetarea �acesteia drept erezie, intrucat presupunea ca laicii sunt cei care dispun de funcțiile bisericești, care de fapt ar fi�

aparținut doar domeniului spiritual. O alta direcție a fost lupta impotriva nicolaismului, adica a casatoriei � � � �preoților. Celibatul preoțesc se legă tot de ideea de model pe care clerul trebuia sa ii ofere celorlați creștini, dar

avea și rostul de a nu permite transmiterea ereditara a bunurilor bisericești. Toate aceste revendicari de natura � �morala duc la impunerea unui climat reformator, care a culminat in timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea.�