jkraaal I I I . Nr. ©»7»8 lunienlulieo&u^usl 1 9 3 7

9 C U P R I N S U L : C. SUDEŢEANU : Conducătorul şi raporturile sale cu mediul social. FLORICA CIURA : Mâna ta. VICTOR ILIEŞ1U : Portret . I. C H . SEVEREANU i Omar Khayyám şi catrenele lui. NICOLAS GĂGESCU : Coordonate psiho-fizice. ION MOLDOVEANU : Cântec pentru vis nespus. lOAN I. O L T E A N U : Preludiu. LEONTIN BRUDAŞCU: Plecarea spre via(ă,T -„ \ \ VALER1U CÂRDU : Rugă de Moţ. ION TH. ILEA : întoarcere.

—- BARBU ZEVEDEI : Ivirea minciunei. » j SILVIU LAZÄR : Balada celor douăzeci de ani. / v / PAVEL BUTAN : Catrenă tristă. x ^ * fití^^y^ I. AL. MAXIM i O lecţie de ştiinţe naturale. PETRU SFETCA : Zori. GEORGE TODORAN : Locuri natale. VASILE NEGREA : Dimităr Adjarschi : Foame. A L . IACOBESCU : Al . Puskin : Cele din urmă flori. ION ARDARU < Al. Kibedi : Deslegarea. EUGEN CIUCA i Dictatorul.

Î N S E M N Ă R I : I. CH. SEVEREANU : (Ion Codrin. — Un nou sculptor. — O lămu­

rire şi o scrisoare) . — G. TODORAN, (Lucian Blaga la Aca­demie). — AL. POPESCU, (Literatură şi pornografie).

C R O N I C I : Cronica plastică : V. C. CHEATRÄ, (Scurt bilanţ plastic). Cronica dramatică : FAUSTIN, (Retrospectivă). — I. MOLDOVEANU,

(Triptic românesc) . Cronica literară : Recenzii reviste: I. E . NAGHIU, (Revista de peda­

gogie. — Raze de lumină). — I. V. ARANCUTEANU, (Szép­halom). — Recenzii cărţi : I. AL. MAXIM, (Prof. I. Simio-nescu : Ţara noastră, oameni, locuri, lucruri).— I. E . NA GHIU, (Dr. I. Todoran : Problema cauzalităţii în argumentul c o s ­mologic).— TRAIAN MORARIU, (I . Petrovici: Schopenhauer).

Tipografia „C as i l « » n » A n e a s c Cluj

F R E Ä i f l Ä T i J i . Ş C O A L E I Revistă de Cultură Generală a î n v ă ţ ă t o r i l o r din judeţul Cîuj

COMITETUL FONDATOR :

Dordai Augustin, Chintoanu Vasile, Popescu Damian, Găgescu Nicolae Moldovan Vasile, Călugăru Vasile, Tăuţan Dumitru, Racoţi Gheorghe Mihoc Eronim, Marin D. Nicolae, Balarda Nicolae, Pop Simion, Oros-foian Silviu, Ciociu Pavel, Onişor Gheorghe, Vasu Dumitru, Trifu Va­

sile, Matei Simion, Mureşan loan, Mitrea Aurel, Pleşa Gheorghe, şi Dăneţ loan

Administrator : Damian Popescu

Corespondenţa pt. redacţie: Şcoala primară Nr. 18 str. Vânătorilor Telefon: 1613.

Corespondenţa pt. administraţie: D. Popescu Strada AmurgmNr. 17.

Revista apare la 1 ale fiecărei luni *

Abonamentul 120 Iei anual. Pentru autorităţi şi comitetele şcolare 150 Iei anual

* Oricine primeşte un număr, dacă nu-1 înapoiază în timp de 1 0 zile,

se consideră abonat »

Primim schimb de reviste şi cărţi pentru recenzii *

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază *

Rugăm colaboratorii revistei noastre să trimeată manuscrisele între 1—15 ale fiecărei luni la Redacţia : „Freamătul Şcoalei", Şcoala primară de Stat No.

18, Str. Vânătorilor Cluj.

FREAMĂTUL ŞCOALEI

DIRECTOR. REDACTOR:

V A S I L E C H I N T O A N U NFÎCOLAE G Ä G E S C U

G r u p a r e a revistei:

Zevedeiu B a r b u Vasi le Câ lugâru _ And re i C iobanul V. Copi lu Cheat râ <̂ Dumi t ru Isac Nico lae Mar in T ra ian Mora r iu Ion Moldoveanu Pet re Nis tor A lexand ru Popescu George Racoviţâ I. Ch. Severeanu G e o r g e T o d o r a n ^ A lexandru T o h ă n e a n u

ANUL III. NR. 6 — 7 - 8 . IUNIE—IULIE—AUGUST 1937.

E u g e n C í u c a : Dic tatorul

Conducătorul şi raporturile sale cu mediul social

Prot. C. Sudeţeanti

Problema aceasta ne oferă delà început două date corela­tive — Conducătorul şi mediul social, cum se exercită influenţa conducătorului asupra mediului social şi care sunt căile de in­teracţiune a acestor doi factori.

Importanţa problemei nu scapă nimănui, căci ea domină toată istoria.

Evoluţia socială a omenirii nu este decât o desfăşurare suc­cesivă a acestor raporturi, în care s'au găsit conducătorul şi me­diul social.

Istoria scrisă a veacurilor trecute din antichitatea greacă a fost o desfăşurare narativă (ca istorie narativă) aceea a acţiuni­lor, prin care personagiile istorice urmăreau mersul evenimen­telor, pe care istoria le înregistra; de aceea istoria, până în vea­curile mai apropiate de noi, n'a fost decât naraţiune, căci omu­lui i-a plăcut totdeauna să asculte povestea trecutului aşa cum copilul ascultă fermecat ce-a fost odată.

Dair cât tirtip omenirea a fost, sub acest aspect în faza acea­sta a copilăriei — şi ea a durat multe- veacuri — istoria a înre­gistrat (încă odată) numai raporturile personagiilor impresio­nante — depe primul plan, cu evenimentele acestea considerate însă — şi aci este punctul principal al chestiunii — ca foi rupte din cartea omenirii, purtate de capriciul soartei — ideia de lege — de raport necesar în domeniul vieţii sociale era încă departe de a-şi fi făcut drumul. Era o soartă a omenirii şi chiar filosof ia istoriei nu caută decât să descifreze taina acestei soarte, care conducea omenirea.

Când însă s'a ajuns la concepţia înlănţuirii istorice, prin care societăţile omeneşti îşi desfăşoară viaţa lor, cursul istoriei n'a mai fost privit ca o apariţie de tablouri fără şir, oi evenementele s'au încadrat într'un fond, pe care se proectează oarecum nece­sar. Concepţia aceasta a apărut târziu — abia în veacul XVIII şi în plină luimină, cu veacul XIX. Atunci s'a vorbit prima dată de acţiunea mediului — mediul social — termenul a fost întrebuin­ţat târziu de Comte şi prin H. Taine, era menit la o carieră ce­lebră.

Prin urmare, nu de evenemente este vorba ca mai înainte, ci de mediul social, problema este alta de-acum conducă­torul (ceeace era personagiul istoric — omul mare chiar) este privit în raporturile sale nu cu evenementele, ci cu mediul so­cial, în care trăeşte.

Astfel pusă problema, ea devine o problemă de sociologie şi de psihologie socială în primul rând.

Problema aceasta a conducătorului ar putea fi examinată sub trei aspecte principale: 1) aspectul istoric; 2) aspectul psiho-genetic (psiho-geneza conducătorului) şi al treilea aspect este acela al studiului raporturilor sale cu mediul social. Pentru noi problema se delimitează la cel din urmă aspect, al doilea aspect se elimină delà sine, iar primul aspect — cel istoric — deşi intră mai puţin în cadrul temei noastre, totuşi sub unghiul de vedere al apariţiei conducătorului pe planul istoriei poate arunca o vie lumină asupra subiectului nostru şi aduce o contribuţie largă la punerea problemei (problematica).

Să vedem atunci, delà început, cum apare conducătorul (ceeace numim un şef) pe arena istoriei. Vom înţelege mai bine caracterele esenţiale ale conducătorului în raport cu mediul so­cial. . .

A pune problema în acest chip, înseamnă a vedea apariţia însăşi a puterii în societate în sensul de aparţinere sau deferire a acestei puteri unui om, învestit cu această putere...

Apariţia conducătorului înseamnă delimitarea raporturilor între conducători şi conduşi — de dominare şi de supunere.

Acest proces s'a petrecut printr'o evoluţie înceată, care în diferenţiarea societăţii primitive, a dus la diferenţierea treptată,

aceasta ne arată lămurit cum a apărut puterea în ordinea socială, adică atributul de dominare recunoscut unui om de către cei, care se supun lui.

Cercetările mai nouă din Şcoala sociologică franceză îm­preună cu acele ale lui Frazer, marele etnolog englez din şcoala antropologică engleză, aduc aci o contribuţie decizivă...

Ce reiese din toate aceste cercetări? Reiese pe scurt că şe­ful sau conducătorul de oameni a apărut la aurora istoriei ca o concluzie logică şi necesară a unui lung proces de evoluţie, prin care puterea cu atributele de dominare trece din starea difuză în tot grupul primitiv (în speţă clanul totemic) la starea de personi­ficare, adică de asumare a puterii şi autorităţii într'o persoană proeminentă, în care mediul social ajunge la personificare.

Se pot aduce dovezile istorice ale acestei evoluţii şi procesul acesta a fost studiat cu toată amploarea.

El a fost reconstituit după datele istorice într'o lucrare atât de cunoscută (din 1923) scrisă în colaborare de un sociolog şi un istoric, Davy şi Moret (profesor la Collège de France).

După Moret monarhia egipteană era o enigmă chiar la înce­putul veacului acestuia. Dar enigma sfinxului a fost smulsă, am putea zice, prin săpăturile arheologilor, mai ales Petrie, Aimel-mieau şi Morgan, care au arătat că regalitatea egipteană — când apare — reprezintă o forţă de origine totemică şi datorează aces­tei origini religioase autoritatea şi prestigiul. Cum spune Moret, această orgolioasă monarhie egipteană, care se campa la porţile istoriei şi ascundea sub profilul ei impozant întinderea trecutu­lui, nu a fost o apariţie bruscă, o mutaţie bruscă. Faraonul, cu toată concentrarea de putere asumată în persoana lui — rezu­mat secular al unei stări sociale totemice anterioare, apare isto­riei ca cea mai formidabilă forţă morală, care a fost vreodată concepută...

Dacă adăugăm studiile lui Frazer, care desprind originile magice ale regalităţii (în lucrarea sa Originile magice ale rega­lităţii Creanga de aur-Totemism şi Exogamie) rezultă că la ori­gine şeful şi magicianul erau cumulaţi în aceeaşi persoană.

Dacă adoptăm această definiţie a magiei lui Essertier: Ma­gia este arta de a aduce invizibilul a se pune în slujba dorinţei (formele inferioare ale explicaţiei) atunci şeful sau conducătorul

apare spontan în ordinea mistică, a reprezentărilor mistice, în care irăeşte grupul primitiv, fără să deosebească ordinea acea­sta de ordinea naturală. . .

Iar Levy-Bruhl, în studiile sale celebre (Funcţiunile men­tale în societăţile inferioare şi Mentalitatea primitivă) a pus în lu­mină virtutea mistică a persoanei şefului. Cu alte cuvinte ma­gicianul, care proteja grupul împotriva forţelor şi le făcea fa­vorabile (le aducea în slujba dorinţei), fiind acela care deţinea puterea în ordinea mistică, trebuia să fie cu necesitate şeful în ordinea terestră.

Dovezile deci toate se strâng, pe laturea etnografică şi pe laturea sociologică a existenţei unui şef, unui conducător care emerge în chip spontan din mediul său şi e înfăşurat sau drapat în prestigiul — cu toată autoritatea ce decurge de aci — confe­rit de reprezentările colective -— mistice ale grupului primitiv; grupul se recunoaşte acum în şeful său după cum odinioară se recunoştea in totemul său — n'a fost deci decât un transfert de autoritate.

Şi am văzut ce era Faraonul, cea mai mare forţă morală din istorie.

Dacă mai e nevoie, ne referim la studiul clasic al lui H-Berr: Sinteza în istorie şi care scrie toate prefeţele studiilor din evoluţia umanităţii — el schiţează de asemeni — însă pe plan teoretic apariţia şefului sau conducătorului ea agent social şi ea inventator social. După el, a trebuit să se ajungă ca un in­divid, în starea de indiîerenţiare originară să manifeste o apti­tudine deosebită în a incarna sentimentul colectiv sau a realiza voinţa colectivă. Conducătorul (le meneur) se deosebeşte de mulţime numai prin gradul şi nu natura activităţii sale, el co­operează mai mult. — De aci perspectivele asupra psihologiei mulţimilor cu Sighele-Le Bon, Tarde, Rossi şi criminaliştii ita* lieni. — Puterea, spune precis H. Berr, se naşte în acelaş timp din participarea la conştiinţa colectivă şi dintr'un început de di­ferenţiere individuală. Iată până acum un punct câştigat. Dar de ce? Când noi n'am înfăţişat decât un moment al problemei — acela al apariţiei originare a şefului în societatea primitivă şi raporturile lui cu mediul.

Prin aceasta însă suntem foarte aproape, mai aproape de-

F R E A M Ă T U L ŞCOAU3

cât am crede, de miezai tesăşi *l problemei. De ce? Fau t e simplu.

Noi aveau să desprindem mportariie in var® se găsesc cei doi termem corelativi — eondscätorial şi medial săa -— ţsrift w> mare raporturile de dominare şi de supunere de o parte şi d» alte, — coadwcători şi supaşi ascultători, Aci stă toată pr&b\mai~

Pentru naturalism — concepţia dominantă până de curând în sodohfie, orice supunere la om se reduce la teamă sau inte­res; de fapt însă noi ne închinăm spontan în faţa fiinţei, care ne impttne.

Orice explicare asociaţionisiă ar falsifica realitatea auten­tică a sentimentului, care este o dată ultimă, indecompozabilă.

Autoritatea este o dată spirituală, care exprimă experienţa imediată a fiinţei superioare. Punctul acesta de vedere contra naturalismului şî asociaţionismului este strălucit reprezentat de către Vierkandt (în Ştiinţa societăţii) — profesor la Berlin.

Dacă este aşa, nu ne rămâne decât să luăm fatal ini faţă aceşti doi factori corelativi să se confrunte ei însăşi — conducă­tori şhmediu.

Este vorba atunci numai să desprindem calităţile unuia şi ale altuia — şi mai ales ale primului.

Delà început trelbue să ne înţelegem. Eu nu înţeleg prin conducător un domnitor, un stăpân, ci un

conducător, este vorba, după distincţia esenţială din limba ger­mană — între Führerschaft şi Herrschaft {Hitler) opoziţia acea­sta e bine caracterizată de Oppenheimer (în sistemul său de so­ciologie).

(Faptul e caracteristic pentru Germania actuală şi Schma-lenbach, un discipol a lui Toimies) complectează pe Toimies cu noţiunea şi conceptul de ligă, care e deosebit de comunitate (tâ­năra Germanie, naţional socialistă — inspirate de aci).

Atunci încă odată, care sunt calităţile sau trăsăturile esen­ţiale ale conducătorului.

Dacă, aşa culm am văzut, ele emerg din mediu, răsar spon­tan, el este o persoană esenţial dinamică, tinzând să afirme pro­pria sa persoană (acesta e şi punctul de, vedere al dlui Goangă în cursul de psihologie socială).

Dacă este dinamic, el apare mai ales în momente de criză,

când situaţii grele cer cheltuială superioară de energie (vezi şi dl Motru).

Dar ceeace mai ales caracterizează pe conducător, — în ra­porturile cu mediul, — pe şeful adevărat este prestigiul. Am vă­zut că prestigiul la origine e de ordine exclusiv religios, el este prin esenţă de natura autorităţii morale, iar la origină religie şi morală sunt unul şi acelaş lucru.

Prestigiul nu se 'datorează atât calităţilor personale ale şe­fului, ci sugestiei (ermetismul şefilor mari).

Ce sunt toate insignele şi formele sacramentale? Am arătat şi noi într'o lucrare cum prestigiul dă, conferă gloria...

Fenomenul acesta al conducerei a fost studiat mai ales la Anglo-americani (Dougall) leader.

Putem distinge mai multe tipuri de conducători, aşa cum Spranger distinge tipurile de viaţă. In rom. Dl. Popa, Psihologia conducătorului, dă trei tipuri, intelectual, social şi executiv.

Dacă s'ar mai pune chestiunea interacţiunii dintre conducă­tor şi mediul social, e destul numai să amintim că fiecare epocă îşi chiamă omul său (apelul eroului).

Un fenomen din cele mai interesante e dictatura (v. Bain-ville).

Ea este reabilitarea integrală a ordinei. Ce cred? cred că lumea aceasta este în derută şi retragerea

ei precipitată spre a ocupa noui poziţii pentru elaborări vii­toare, cine întârziază chiamă dictatura. Ce să facem? e datoria noastră să pregătim elitele sociale, din care se vor desprinde conducătorii.

Altfel fenomenul dictaturii poate fi fosolitor, însă să nu ui­tăm, cum spune Sighele, că cine poate tot, îndrăsneşte tot.

Mâna ta Mâna ta crescută din viori, Ca îngerii 'ndoielilor din ape, Aren ea stavile , să nu-i scape Cântecul trezirilor grele din zori.

Sau se risipeşte'n slavă, blândă Ca mlădierile iederii spre cer. Mâna ta a fost a unui truver Şi noaptea adormea pe ea plăpândă.

Mâna ta jucăuşe ca delirul Şi palidă ca buzele de 'ndrăgostit, Oare pe unde şi-a risipit Pacea ei odihnitoare ca mirul?

Mână albă, ce din inimi creşti spre nori Ca o binecuvântare, mână mică, Eşti ca un cuib uşor de rândunică In care gândurile mele-aruncă flori.

Oftatul meu rotund ca o alună Ţi-1 vreau pe gene ca o vorbă bună. In ochii tăi de şoapte şi lumini Vin zările albastre să le-anini. Şi ţi-am zis „lia", cu literă mică, Pentru făptura-ţi jucăuşe de pitică Şi pentru imaginea ta de păpuşe sglobie, Ce mă umple de 'ndoială, micuţă „lie". . .

Florica Ciur a

Portret

Un poet al vinului şi al nimicniciei omeneşti: Omar Khayyâm din Naishapur

de: 1. Ch. Severeanu

Acum patru ani, pe când erajn redactor la revista „Hype­rion" a regretatului C. Argintarii, întâmplarea a făcut să-mi cadă în mână, din biblioteca publicaţiei mai sus amintite, o cărţulie: „Edward Fitzgerald: Rubaiyatele lui Omar Khayyán — édifia anului 1859 — din englezeşte de Alexandru Viţianu" Coperta mai purta data tipăririi (1923), tipografia (Constanţa: Tip. „Al­bania") şi preţul ( 10 lei).

Priveam nedumerit. Aproape toate numele mi-erau necu­noscute. Doar de Edward Fitzgerald parcă dădusem odată într'o enciclopedie: Un poet englez ş i . . . Şi atât. Memoria îmi refuza alte date, alte detalii.

Cântăream cele 30 de pagini în mână, murmurând: — Omar Khayyam, Omar Khayyâm! Ce nume!.. . Turc?

Nu-nu! Intr'adevăr, nu putea fi Turc: Prèa era deschis, lângă nu­

mele acela strein, cuvântul pe care nu-1 înţelegeam: Rubaiyate", — pentru a fi Turc. Armean, poate. Oriental, desigur...

Când am răsfoit placheta şi-am dat peste cele zece rânduri, ale traducătorului, care ţineau locul prefaţei, im'am trezit zâm­bind:

— Persian! Oare ce-a putut scrie un poet persian acum o mie de ani? Şi încă un poet persian „astronom"!

Şi-am început să citesc- Deci o sforţare. Dar o sforţare care în curând s'a transformat în vârtej de plăcere, căci unda versu­lui mă fura ca o ispită şi sfătoşenia lui mă ţinea încordat ca o primejdie. Ceiace citeam era o bijuterie: De mâhniri şi surâsuri,

de revolte şi nepăsări, de filosofie şi glumă. Şi când am isprăvii, instinctiv mi-a răsărit în minte epitaful cu care se încheie car­tea unui alt poet, antipod geografic, de timp şi de gândire cu pri­mul,, deşi sufletele lor slujeau la acelaş altar al frumosului (al adevărului poate) ? — inscripţia cărţii lui Walt Witman:

^Camarade, asia. nu este o carte, Cine o atinge, a atins un om".

Intr'adevăr, ceiace ţineam în mână era un suflet omenesc. Poate mai mult: însăşi omul; oanul cu necazurile şi bucuriile lui, şi cu înzestrările lui Pria isvorul cuvintelor sufletul meu ţâşnea artezian şi catrenele erau arcade peste timp pentru a mă întâl­ni în ele cu Omar Khayyám, care în enciclopedii e un nume şi o dată (iar ediţiile traducătorului englez n'am avut nici posibili­tatea nici timpul să le caut), aşa că amănunte asupra lui am cu­noscut puţine; de fapt ele erau rezumate de traducătorul român în scurta introducer e a volumului:

„Omar Khayyán, poet şi astronom al Persiei a trăit în Kho-raşsari la Naishapur (433—.512 al Hegirei).

Din cele peşte 500 de rubaiyáte {caterene) despre care ştim c ă au rămas delà el şi orânduite după şirul alfabetic al rimelor, s'a inspirat Edward Fitzgerald, eruditul poet englez, dând pa­tru ediţii succesive ale capodoperei sale, din care prima (1859), cea mai concisă, îmi pare în acelaş timp şi cea mai selecţionată şi unitară.

Socotit de unii drept mistic transcendental, de alţii epicu-rian «materialist, versul filosofic şi vechiu de-o mie de ani al orientalului cernut prin simţirea rafinată a englezului din secolul trecut şi în acelaş timp printr'un potrivit amestec, a dat sinteza complexului care-i însăşi unitatea din noi. —- Al. V."

Scurt, clar. S'a spus poate tot ceiace se putea spune: Ca in­formaţii şi definiţie. Dar nu ea creaţie şi uaghiu istoric: Valoare şi influenţă. Nici rolul nostru nu-i de-a diseca valoarea poetului persian, mai ales că nici spaţiul nu ne permite. Dar cititorii vor vedea singuri asemănarea dintre versurile de alături şi dintre unii poeţi mari de-ai noştriL Nu ne gândim la o acuză. Aserţiu­nea noastră e cel mult o aluzie la calea firească a maeştrilor cari

utilizează, acelaş material şi aceleaşi instrumente spre acelaş scop.

Sunt in acest poem strofe cari pot fi plaste în mijlocul poe­ziilor celor mai mari clasici de-ai noştri, fără să le stingherească sensul câtuşi de puţin. E o curgere ideologică atât de firească, încât ai crede că sunt rupte din aceiaş bucată.

Deşi într'o altă ordine de idei, ne permitem o observaţie, — mai mult ca un reflex pădureţ al timpului de faţă: Omar Khayyam face încă odată dovada, că un poet poate fi numai atunci mare, când creşte pe lugeri fireşti; cu alte cuvinte, când creează pe elemente fireşti rasei sale, naţiei sale. E greu să să­deşti flori noui pe un import care de obiceiu ajunge până la tine cadavru.

Abia în anul acesta mi-am putut completa întrucâtva cu­noştinţele despre Omar Khayyam: Mulţumită unei conferinţe ţinută de dl. Pamfil Şeicaru la Huşi, aproape sub aceiaş îmbina­re de cuvinte a primei părţi din titlul acestor rânduri, şi repro­dusă în ziarul d-sale, „Curentul", în numărul din 8 Aprilie.

Cităm: „Omar Khayyám s'a născut la Korassam pela anul 1040 al erei creştine. Studiul matematicei şi al astronomiei l-au atras;, în curând devenind, unul din cei mai mari savanţi ai epocii sale.

A compus diferite opere ştiinţifice, Table astronomice, o Me­todă de extragere a rădăcinilor pătrate şi cubice, o Demon­straţie de probleme algebrice şi un Tratat asupra câtorva dificul­tăţi asupra definiţiilor lui Euclid. Aceste din urmă două lucrări au ajuns până la noi. Ca director al observatorului din Merv, în 1074, a întreprins şi realizat reforma calendarului musulman.

Ca să onoreze meşteşugul care 1-a avut tatăl său, şi-a dat numele de Khayyam (fabricant de corturi).

A murit la Nichapour, în vârstă de 85 ani. Omar Khayyám a devenit nemuritor prin cele 170 de catre­

ne pe cari, în mod neglijent, le-a dăruit posterităţii". Şi în alt loc: „Toate poeziile lui Omar Khayyám sunt scrise

sub formă de catrene, în care primul vers rimează cu cel de-al

doilea şi cu cel de-al patrulea, iar cel de-al treilea are rimă li­beră".

Din aceste două prezentări (ale dlor Al. Viţianu şi Pamfil Şeicaru) observăm două contradicţii: Asupra vârstei poetului şi asupra numărului de catrene ce le-a dat omenirii. Care este însă adevărul, nici până astăzi nu ştiu. . .

Iar informaţia privitoare la felul de construcţie al catrenei lui Omar Khayyám, mi-a sosit prea târziu ca să mai pot schimba prelucrarea.

Şi-acum, încă vre-o câteva amănunte pe care suntem datori să le dăm: In româneşte Omar Khayyám a mai fost tradus, de către Al. T. Stamatiad. Nu cunosc personal nici cartea, nici au­torul, cum nu cunosc nici pe Al. Viţianu. Poate că acesta din urmă va lua cunoştinţă de versurile pe care le public alături, chiar din rândurile acestei cărţulii.

Tot din conferinţa dlui Papifil Şeicaru ştiu că in prezent mai lucrează la o traducere a lui Omar Khayyám, poetul V. Cio-câlteu: O traducere în versuri şi destul de îndepărtată de origi­nal, pe care însă directorul „Curentului" o prezintă ca o reali­zare minunată, ce-a reuşit să păstreze profunzimea şi parfumul poeziei lui Omar Khayyám.

Cartea lui Al. Viţianu e tradusă în proză sau dacă vreţi, în versuri albe, — ceiace-i o garanţie că s'a condus fidel după ori­ginalul englezesc. Ţinându-mă de asemenea credincios traducerii româneşti (ca sens, ba chiar şi în îmbinarea cuvintelor, ceiace mi-a îngreunat întrucâtva lucrarea) singurul meu merit e de a fi versificat traducerea românească, — dacă aceasta e un merit.

Asistăm astfel la o a treia transformare a originalului.

Catrenele Iui Omar Khayyán Lui Omar Khayyán

Cercetător neobosit al lumii, ce'n tinereşti cătai sglobiu zăvorul vieţii, doar cu cheia'nţelepciunii, convinsu-te-ai apoi că doar ulciorul

cu vin, e deslegarea 'ntreagă-a firii, a' cărei porţi în veşnică-alternare se duc spre-a se'nnoda cu-alt pornirii instincte cerbicioase şi avare.

Şi odihnindu-ţi gura peste vasul ce'n pântecu-i adânc strângea licoarea eternă purtătoare de sfânt har,

celui ce pe-aproape-1 ducea pasul strigat-ai „Călătorule, e ora să verşi peste mormântu-mi un pahar!".

/. Ch. S.

Rubaíyate

Sculaţi când dimineaţa in tolba nopţii-aruneă Semnal de sbor spre stele: o piatră nepătată1) . Căci prins-a Vânătorul din zarea mpurpurată Subt mrejile luminei geamia de luncă.

i) In Orient pornirile după popasurile din deşert se anunţau prin a n i n ' c a r e a unei pietre într'o cupă. Aici O m a r Khayyán întrebuinţează acest obicei pe un plan cosmic, accentuând în ultimile versuri ale strofei, puterea divină (Vânătorul) c a r e conduce toate.

Visând, pe când afară abia mijea de zittă, Un strigăt în taverna închisă s'auzi: — Sculaţi şi umpleţi iarăş paharele, eopfi, Să nu sece licoarea vieţii de sub piuă.

Şi când cocoşii ziua prelung o trâmbiţară: — Ei, hai, deschideţi uşa, fu glasul ridicat, Doar ştiţi puţina vreme ce-o-avem aici de stat Şi că plecaţi odată nu ne întoarcem iară. . .

Reînviind vechi doruri, acuma, anul nou Se lasă'n sihăstria puterilor ce-1 mână Spre ţărmul ce 'rafloreşte sub a lui Moise mână 2). Când sufletul Mesiei3) e-al ţărnelor ecou.

Iram 2), ce-i drept, plecat-a cu-a rozelor caleaşca Şi Iasmshid*) dispărut-a cu cupa-i inelată 5) ; Dar Vinul ne dă încă rubinu-i fără pată Şi lângă ape jerbe mai pot să înflorească.

Vin. roşu! cântă mierla în trÜu-i de narcoză Când calcă dimineaţa pe-al treptelor senin. Şirşi chiue Pehlevi6),, refrenul: „Vin, vin, vini ' Ca feţele de ceară să prindă flori de roză.

A pocăinţei glugă arunc'o: Nu ţi-e dragă. Ci, haide, umpleţi cupa cu-a*l primăverii foe! Să ştii că vremea nare îa sfeor decât un loc Restrâns; şi-acuma iat'o: Şi-antins aripa 'ntreagă!

Priveşte-te pe tine: Cu ziua te trezeşti^ Dar roadele-ţi de vise eu zorii'n tină cad. Zâmbeşte: Reînvie- viteazul Kaikobad 7) Şi Jamshyd 8) : E vechiu vinul şi iară-s noui poveşti . .

2 ) Exodul C a p . IV. 6 . 3 ) Suflarea lui Isus era considerată ca tămăduitoare. *) Celebră grădină plantată de regele Schedad. 5 ) Cupă cu 7 inele simbolizând cele 7 ceruri , 7 planete, e tc . a ) V e c h e a sanscrită, a epopeielor. 7 — 8 ) Regi persani.

Lipseşte-te de toate ! . . . Cu vrâstnicul Kayyám9) Nu poate sta în cumpeni nici Kaikhosru 1 0), ci hai (II poţi lăsa pe Rustum 1 9), dar nu pe Hátim Ta i 1 1 ) Să-ţi dau înţelepciunea ulcelelor ce am.

Să poposim o clipă pe-acest smălţat răzor Care hotărniceşte câmpia de pustie, Unde însetoşarea de tron la milă 'mbie Şi unde nu există nici domn, nici servitor.

Aici, sub crengi, cu o bucată doar de pâine, Un şip de vin, o carte de poesü, şi Tu 1 2 ) Să cânţi mereu alături, imensul deşert nu Va mai fi o groază, ci setea mea de mâine 1 3).

„— Ce dulce-i, gândesc unii, domnia'n largi hotare!..." Şi alţii: „Ce splendoare e raiul ce-o să vie!.. ." Tu cheltueşte-ţi banii: Ei nu sunt pe vecie Căci nu isunt fraţi cu toba ce bate'n depărtare 1 4),

„Iată — grăeşte roza spre florile luminii — Mă nasc zâmbind în lume şi'n hohot vreau să mor. Din prima legănare ştiu taina pungilor, Rup baieri de imătasă şi-arunc comori grădinii".

Nădejdea lumii noastre, pe care-adese-o'nhamă, Se săvârşeşte iute — comoară sau cenuşe: Pe-a timpurilor feţe-i vioaie jucăuşe Şi dup'o scăpărare de-o clipă ea se sfarmă.

Şi-acei aleşi prin sine şi-acei pierduţi prin sine, Cari aruncă Bobul în ţămă sau în vânt, Nicicând nu se preschimbă în aur din pământ, încât pot mai departe dormi: nu-i fură nime!

9 ) E o aluzie — iponie şi adevăr totodată însăşi la adresa lui, a poetului. 1 0 ) Rustum i Un fel de Hercule al Perşilor. 1 1 ) Tipul generozităţii din Orient. 1 2 ) Adică iubita poetului.

1 3 ) Moartea , neantul. 1 4 ) E o construcţie după un mult întrebuinţat proverb persan ! „Sunetul

c a r e vine din depărtare e dulce".

1 5 ) Persepolis, palat legendar ai cărui ziditor ar fi fost Jamshid. 1 6 ) Rege sassanian, suppanumit gur (măgar sălbatec), pentru faima cu

care»l vâna.

Iar în seraiu'acesta — gândeşte-te o clipă — (La care ziua, noaptea, sunt alternânde porţi), Sultan după sultan, cu pompe şi escorţi, Au poposit o oră plecând apoi în pripă. . .

Pe unde odată faimă a fost Jamshyd molatec 1 5) Cresc încâlcite ierburi pe-a' templelor ruine Şi trec azi peste Bahrain 1 6) tot felul de jivine, Iar gurul tropoteşte nepăsător, sălbatec.

Ades mă bate gândul că nicăiri nu este 0 roză mai aprinsă ca'n Îocul unde cezari Au sângerat subt glia deschisă de barbari... Şi în iacint grădina de ei îmi povesteşte. . .

Şi-această iarbă grasă, a cărei gingaş verde îmbracă guri de râuri, pe care stăm, în puf, Ah, pipăi-o, departe de spaimă şi năduf, Căci cine ştie-odată ce buze-o să desinierde!...

Ah, draga mea, mai toarnă şi umple-mi cupa ce Pe Azi îl preafereşte părerilor de rău, Căci Mâine? — pot fi rege; sau floare; sau părău Ce-şi taie drum în jghiabul de secoli şi de pace.

Nu vezi, din noi câţi alţii, de vers şi visuri fraţi Au fost sdrobiţi în pumul puternicului dor . . . E drept, golit-au Cupa şi ei la rândul lor Şi-apoi în spre odihna de veci au fost chemaţi.

Şi noi care petrecem cu vin şi zări senine Pe locul lor — beteală cu flori de vară, noui — Va trebui odată să plângem doar în ploi. Culcuşului de tină dând lacrimile l ine . . .

Dar să cătăm acuma să fim, o, cât mai imult Tovarăşi Veseliei!... 'Nainte de-a fi colb! . . . Căci fi-va Vremea'n care subt praf voi zace orb Fără de Vin şi Margini şi fără Cânt s'ascult!...

La fel acelor care se pregătesc de Azi, Ca şi acelor care privesc în spre un Mâine, Răspuns le dă doar noaptea cu glas de 'ntunecime: „Nebuni, răsplata voastră-i subt linişte de brazi!"

Şi sfinţii şi 'nţelepţii, cu mintea lor pornită Să irosească'n vorbe vre-un tâlc din astă lume, Căzut-au pildă vie dispreţelor postume, Căci gura li-este astăzi cu praf pecetluită.

Ah, lasă-le pe toate!. . . Cu vrâsnicul Kayyám Vino, că doar un lucru e sigur: Viaţa trece! Ce-i floarea şi 'nţeleptul? Nimic.. . Dar vinul rece E totul! Şi tovarăş te fac la bairam.

Să crezi, văzut-am multe de când am fost eu june Şi la 'nţelept şi hoge putui ca să ascult Polemici mari, aprinse, dar inutil tumult, — Căci nimeri doar Uşa prin care-intrai în lume.

Insă muncit-am aprig: Sămânţa 'nţelepciunii — Târziu, văzut-am singur — în van o semănai, Căci după oboseală doar iată ce aflai: „In trecere-s ca apa prin degetele lumii".

Trezitu-m'am în lume: de ce? — fără să ştiu; Şi nici măcar: de unde? Venit-am ca o apă: Cu voie, fără voie; iar paşii mi-i îndreaptă (Dar încotro?) doar vântul ce suflă a pustiu.

Cum, fără să vreau însumi, svârlit aici: de unde? (O cupă! încă una! Problemele-s prostii!... Ci'n vin să'nec amarul mai marea mârşevii:) Şi fără să vreau singur svârlit de-aicea: unde?

. . . Mă ridicai din ţărnă prin şapte porţi cereşti De m'aşezai în Turnul-de-fildeş ( . . . nostim turn!...) Şi-am deslegat şarade pe tronul lui Saturn 1 7 ) ; Rămas-a însă nodul vieţii omeneşti.

O uşă-a cărei Cheie nu s'a găsit nicicând... O vorbă auzit-am de tine şi de mine, Apoi pe neaşteptate căzu o 'ntunecime Şi'n aerul ca ceara se stinse orice gând.

Dar Cerului atuncia cu aprigă voinţă Strigai: „Ce Lampă are Destinu'n pumnul său De poate să ne poarte'n potecile din hău?" Şi Cerul 'mi răspunse: „O oarbă conştiinţă".

Din simplă întâmplare găsi acest ulcior De lut şi gură'n gură ulciorul mi-a şoptit: „Să bei toată viaţa! Căci mort eşti praf şi mi t . . . " Şi cunoscut-am astfel un leac fermecător.

Gândesc că vasul care vorbitu-mi-a'n măsuri Atât de mari, pe vremea-i cu toate s'a 'mbibat: Va fi trăit şi câte săruturi n'o fi dat Dac'a putut s'ajunsă la-aşa învăţături!...

Căci într'o seară-odată, privind pe un poet Al formelor, când huma şi-o frământa febril, Am auzit cum lutul plângând ca un copil I-a zis: „Mă doare! Frate, încet, cât mai încet "

Ah, umpleţi cupa iarăş! La ce să tot repeţi Că timpul fuge 'ntruna spre neatinsu-i port? Când Ziua nu-i sfârşită, dar Eri de mult e mort S'avem necaz pe Astăzi cel dulce? Nu! Ci be ţ i . . .

O clipă-i totul: Vieaţa (ce'n nimiciri loveşte Zadarnic), într'o clipă o poţi gusta râzând;

1 7 ) Stăpânul cerului al 7«lea.

Dar stelele apus-au cu-o oră mai curând Şi Caravana pleacă spre Neant — cuin se grăbeşte!...

Cât timp şi cât timp oare în nesfârşita goană Mai vrei să lupţi zadarnic cu morile de vânt? De ce să plângi ridicol pământul din pământ Când poţi ca să te bucuri de-ameţitoarea Poamă?

Amicii mei de Vinuri, de Cânt şi Poesie, Să ştiţi, la mine'n casă făcut-am nuntă nouă: Svârlit-am raţiunea ce-am frânt-o, sterp, în două Şi pe a Viei fică am luat-o de soţie.

Căci „E" şi „Nu-i" cu rigla şi linia pătrund; Dar fără ele este acel: „CÂND SUS — CÂND JOS". . . . Din tot ce cunoscut-am pe lume mai frumos E Vinul, că în a l t e . . . eu n'am mai fost profund18).

Curând . . . într'o tavernă strivită'n pârgul Toamnei S'a strecurat un înger ducând un vas pe umăr, Din care-apoi îmi dete să... gust (sunt mulţi ca număr!), Dar eu sorbi cu sete: Şi-era rubinul Poamei . . . 1 9 ) .

Da, Poama! Poama care cu legile-i perfecte Transformă'n aur plumbul vieţii scurte, reci; Da, Poama, care'n cursul de secole spre veci, Ar împăca şi cearta din zecile de secte 2 0 ).

însăşi Mahmud Sultanul, viteaz ca nimeni altu', Cu hoarda lui de negrii rătăcitori şi răi, A 'mprăştiat cenuşa stupidelor văpăi Prin spada-i fermecată în vinul idolatru.

Treci peste marea ceartă ce stăpâneşte'n lume, Iar pe savant îl lasă cu mine să discute!

1 8 ) Persiflări la propriile«i ocupaţii bachice şi ştiinţifice, — căci era astronom.

1 9 ) Azraêl , îngerul morţii. *>) Aluzie la cele 72 religii c a r e ar împărţii lumea.

F R B A M A T U L Ş C O A L E I 263

Nu-ţi scutura corola durerii tale mute, Ci bate-ţi joc de viaţă, trecându-o prin glume.

Căci sus şi jos, în juru-ţi în tine şi afară Nu este decât filmul de magică lanternă,2 1) Rulat într'o cutie cu soarele drept pernă Ca'n cercul lui de raze să fim năluci de ceară.

Când pier în veşnicie toţi, toate, orişicine, Făcând să cânte frica în fibrele-ţi întinse, Tu cercetează-ţi vasul cu vin de-apusuri ninse Şi vei zâmbi genunei ca steaua'n apă line.

Cât timp râul acesta cu flori, va fi o oază, Porneşte-te cu 01MAR9) şi vinu-ţi va fi şea! Iar când al morţii înger veni-va ca să-ţi dea Noaptea licoarei sale, vei soarbe-o fără groază.

Un şah din zi şi noapte e-a lumii veşnicie In care Soarta joacă pe oameni simple piese: Ii mişcă şi-i doboară — trăit-ai? N'o să-ţi pese! — Să-i reaşeze iarăş în marea ei cutie.

Vezi, mingea nu întreabă: „Unde? Când? Cum?" — [Ci-aleargă

Spre stânga sau spre dreapta după cum e lovită; Şi-Acel care te-aruncă din zarea-i aurită Se joacă; căci El ştie să joaee'n casa-i largă!

. . . Mişcată, mâna scrie, şi'n sbateri de reptilă Se mişcă mai departe, căci nici geniul tău, nici Evlavia-ţi aprinsă nu poate şterge-aiei, — Cum lacrimile-ţi toate-s o ploaie inutilă.. .

2 1 ) Oricât ar părea de modern versul acesta (sau mai bine elementele lui componente t film, lanternă, etc.) el există în traducerea albă a d-lui Viţianu probabil deci şi în original sau în echivalentul lui englez — ceiace ar permite unele concluzii destul de Interesante asupra culturei persiene contimporane lui Omar Khayyâm şi chiar asupra cunoştinţelor acestuia.

Şi-acest Ulcior (subt care trăim şi ne sfârşim), întors deasupra noastră şi cărui-i spunem Cer, Nu-şi mai întinde braţul albastru cătră El, Căci El cum vrea se mişcă, nu cum noi ne'nvârthn.

Cu 'ntâiul lut al Târnei s'a şi făcut plămada Şi primului şi celui mâi de pe urmă Om, Căci meşteşugul Soartei e prins într'un atom Statornic curm e vântul şi'n fugă ca zăpada.

Iţi spun aceste toate din clipa când din loc Predestinat, Mushtari şi Parvin 2 2) s'aruncară In glodul meu de suflet setos — ca steaua'n vară — Croind pe cer şi'n mine cărările de foc.

Lăsat-o Vinul tijă, însă de-această turlă Fiinţa mea-i legată; sufiul23) iată, râde, Pe când putea să ştie că din metale hâde Se poate scoate-o Cheie la Uşa'n care urlă.

Eu nu ştiu şi bună: „Lumîna-adevărată" Poate să mă consume'n Iubire sau Mânie; Dar în tavernă-a face un licăr ca să fie Mai mult decât în templul corolelor, bogată.

0 , Tu, acela care cu gropi şi curse mute Umplutu-mi-ai cărarea pe care o încerc, De ce mai pui tăria destinului în cerc Când îmi condamni plăcerea păcatelor făcute?

Ci, dac'ai făcut Omul din huma cea mai proastă Şi'n paradis crescut-ai pe Şarpe, pentru toate Păcatele ce Omul în lume şi le scoate Tu iartă-1 şi primeşte, în schimb, iertarea noastră.

!) Pleiadele şi jupiter. ') Cleric mahomedan.

K Ü Z A — N Á M A

Dar mai ascultă: într'o 'nserare, cea din urmă De Ramazan 2 4), când luna nu se'nălţase încă, La olar în prăvălie şi'n liniştea-i adâncă Stam singur, împrejuru-imi cu oalele drept turmă.

Şi lucru straniu: Intre poporul de argilă Mulţi erau muţi, dar alţii puteau vorbi uşor, Căci de odată unul strigă nerăbdător: „Olarul, Vasul, cine-s? Grăiţi, fie-vă milă!.,."

Atuncia spuse altul: „Desigur nu 'nzadar M'a scos din huma 'nchisă Olarul, — şi mi-a dat O Formă, căci Acela ce astfel m'a 'ntrupat Nu poate-avea în suflet cruzime de barbar!"

Un alt, grai la rându-i: „Ce? Niciun certăreţ N'ar sparge Cana care-i stinsese setea vie; Şi-Acel ce din iubire şi pură fantezie Făcutu-m'a, —- cu mine să bată în pereţi?"

In noaptea 'ntinsă nimeni nu-şi mai deschise gura; Un vas, târziu vorbit-o din formele-i stângace: „Ei rând de mine pentrucă-s strâmb; dar n'am ce face Dac'a greşit Olarul în luptă cu natura!..."

„Se spune, rosti unul, de-o inimă de câine Cu fum de iad pe faţă: Crâşmarul fără minte . . . Şi pomenesc judeţul de vec i . . . O, ce cuvinte, Când El e bun tovarăş şi totul va fi bine!..."

Mai glăsui şi-un altul cu un prelung oftat: „O, umpleţi-m'odată, amici, cât mai curând Cu sucul drag şi dulce, să simt reînviind Argila-mi ce de-arşiţă ca piatra s'a uscat!"

') Sărbătoare mahomedană precedată de un post lung şi sever.

In şezătoare'n care bolnave-erau de sete, Crai Nou pândit de toate se arătă deodată2 5) Şi vasele ţipară 'ngrozite: „Frate! Tată! Cureaua Purtătorul şi-o lasă pe ndelete!"

Cu Poama, risîpita-mi viaţă daţi-mi iar, Cu ea spălaţi-mi trupul din care-o fi să plec, In giulgiu de foi de viţe aş vrea să mă ferec, Iar sufletul din struguri să-mi fie suav far.

Şi 'nvesmântat cu-o astfel de mreaj ă şi parfum, Cenuşa mea svârliţi-o în aier şi poeme, încât drept-credinciosul în trecerea-i alene Să nu cadă surpriza neclarului pe drum 2 8).

E drept iubiţii idoli -— o spun acum, când plec — Făcutu-m'au adesea a râsetelor hrană, Mi-au înecat onoarea într'o înfimă cană Şi mi-au vândut, glumeţii, renumele pe-un cântec.

Jurai şi pocăinţă, — în câte dimnieţi? Dar fost-am treaz eu, oare, atuncia când jurai? . . . Şi-apoi, apoi venit-a năbădiosul Mai Şi auzita-mi pocăinţa o rupse în bucăţi.

De vinul aspru care în cupa lui râzând Şiret, îmi schimbă haina onoarei cu-a greşelii — Mă 'ntreb cu totuşi: Oare ce cumpără Vierii Mai bun, chiar pe 'nzecirea cu care ei îl vând?

Vai, Primăvara asta cu roze, pe vecie Va 'nchide-o Tinereţei poveste trecătoare, Fără să-mi spună unde-aş putea găsi-o, oare, Privighetoarea care cânta . . . Ah, cine ştie?

2 5 ) Ramazanul nu i»a sfârşit decât la apariţia Craiului Nou. Purtătorul e auzit probabil îndreptându«se spre beciu

s*) E iarăş o ironie îasăşi la adresa lui : Musulmanilor fnndu»le interzise băuturile, O m a r Khayyam socoteşte c ă dacă a r fi îngropat, lutul lui ar da o atât de puternică mireasmă de vin, încât cel c a r e nu»i obijnuit cu acesta s 'ar îmbăta îndată ce i«ar trece pe lângă mormânt.

Ah, Dragoste şi Soartă! — de-am conspira 'mpreună Ca să cuprindem Vremea din Suflet şi Cetăţi, I-am sfărâma scheletul în mii şi mii bucăţi Şi l-am reface iarăşi vieţilor cunună.

Tu, Lună-a desifătării aprinse, n'ai declin, Chiar luna când se suie în ceruri arcular: De câte ori în urmă mă va căta'n zadar Intre grădini la braţul ulcelelor cu vin?

Şi când, chiar tu iubito, vei merge rar, frumos, Printre convivii veseli, cu iarba laolaltă, De pasul te va duce pe-acolo unde-odată Stam eu, te rog, întoarce-un pahar cu gura'n jos,

I. Ch. Severeanu

Coordonate psího'-fízíce de: N. Găgescu

Viaţa, sub toate formele ei de manifestare, a format din cele mai îndepărtate timpuri şi până astăzi o problemă esenţială cu rezonanţe din ce în ce mai puternice, cu cât ne ridicăm pe scara de gândire umană.

Cursul ei se înalţă şi se coboară, în variate valuri, care se lovesc şi se înfrâng pentru ca apoi totul să se topească în liniştea morţii; acest sbucium, această clocotire nu poate să treacă prin conştiinţa cuiva fără să lase un semn de întrebare asupra aces­tui fenomen.

Felul însă, cum a fost privită această problemă în decursul vremii, oglindeşte stadiul de gândire al timpului, care ori era pătruns de anumite prejudecăţi cu un caracter mistic din care decurgea explicarea acestei probleme, ori se pierdea în explicaţii filosofice, căutând să pătrundă taina acestui fenomen, neglijând tocmai ce era mai esenţial, viaţa însăşi.

Cert este faptul că toţi şi-au dat seama despre acest curs al vieţii; iar acest curs este trăit prin intuiţia diferenţei de poten­ţial, care face ca viaţa să-şi continue cursul ei. Această diferenţă necontenită de potenţial ne exprimă forme mai mult sau mai pu­ţin accentuate de desechilibru al vieţii organice în general, pre­cum şi al vieţii spirtuale în ceeace priveşte omul. In orice caz viaţa se caracterizează printr'un continuu desechilibru, cu ten­dinţa către echilibru, care în viaţa organică se confundă cu satis­facerea trebuinţelor, iar în viaţa spirtuală cu trăirea armonică.

Accentuăm însă că un echilibru perfect pentru viaţă este tot aşa de ideal ca şi pendulul matematic pentru fizică. In rea­litate faptele se petrec cu totul altfel, deoarece viaţa pe lăngă că este complexă şi variată, ea depinde în mare parte de situaţiile complexe şi variate ale mediului, care îi dau o continuă devenire. Ori, un perfect echilibru în această complexitate este iluzoriu.

însăşi trăirile noastre sunt într'o continuă devenire: Ceeace trăim astăzi cu intensitate, nu mai putem trăi mâine cu aceeaşi intensitate. Situaţiile ori cât am crede noi că rămân aceleaşi, sunt într'o continuă schimbare; iar organismul va căuta şi el să se adapteze acestor situaţii noi.

Ecuaţia care descrie situaţia interioară a organismului în

timpul adaptării este ecuaţia stării staţionare K. I.: — , care d. X

a fost adaptată de Selig Hecht1) în The nature of the Photore­ceptor Process.

In această ecuaţie sunt 2 variabile: Intensitatea stimulentu­lui care poate fi intern sau extern şi X : concentrarea produselor de descompunere P. şi A. produse de substanţă senzitivă S. Din aceste 2 variabile I se schimlbă independent. In acelaşi timp se schimbă şi concentrările S. P. A. Diând o valoare lui I. ecuaţia este determinată. Urmează deci că adaptarea este un fenomen necontrolat de organism; este în funcţie de stimulentul, care face ca organismul să acţioneze ca un tampon, schimbând cantităţile variabile ale turburării mediului în turburări organice constante, care constituie impulsul pentru efectul dat.

La prima vedere s'ar părea că organismul nu reacţionează de cât fiind îmboldit de anumiţi stimulenţi.

In cazul acesta s'ar desprinde o concluzie, care ne-ar duce la pasivitatea organismului; iar acţiunile şi reacţiunile se dato-resc stimulenţilor. Pentru a evita asemenea concluzii eronate, accentuăm că aceşti stimulenţi, care determină adaptarea orga­nismului, nu sunt numai situaţii externe ci dimpotrivă sunt un complex de situaţii externe şi interne. Cele externe sunt deter­minate de mediul extern; pe când cele interne sunt determinate de chimismul intern, de anumite trebuinţe organice sau spiri­tuale.

Ecuaţia aceasta exprimă exact starea de continuu desechi-libru al organismului şi. în acelaşi timp cursul vieţii; deoarece orice adaus lui I. aduce în acelaşi timp o schimbare lui S. Şi cum situaţiile — stimulenţii noştri — interni şi externi nu pot avea o stare staţionară ci dimpotrivă o continuă mişcare — de­venire, — aceasta are repercursiuni asupra concentrărilor X.

' ) The hponndations of experimental psychologie.

Când concentrările X nu se mai fac, organismul a ajuns la echilibru, care în acest caz este forma staţionară a ecuaţiei şi care se confundă cu moartea.

Iată deci coordonatele psiho-fizice ale vieţii. In accepţia acestei analize, viaţa psiho-fizică nu mai apare ca o entitate în sine şi fără nici o explicaţie. Dimpotrivă desprindem acea inter­ferenţă dintre organismul uman şi mediu, care se sprijină pe existenţa unei înlănţuiri de acţiuni şi reacţiuni, prin care indivi­dul se poate adapta la mediu şi pe care de multeori îl poate chiar transforma, ca să poată satisface trebuinţele organice şi spirituale.

Iar acel desechilibru continuu face ca viaţa psihică să se caracterizeze prin activitate, datorită pe de o parte configuraţiei dinamice de dispoziţii native individuale, iar pe de altă parte da­torită mediului fizic şi social, care stimulează organismul în acti­vităţile sale.

In sensul acesta definită viaţa psihică, cercetările ştinţifice s'au îndreptat cu mai multă siguranţă spre ea, căutând s'o stu­dieze ca o realitate în strânsă dependenţă de mediu.

Nu mai puţin au contribuit la aceasta şi metodele obiective ale ştinţelor pozitive, care au influenţat ştiinţele biologice; în consecinţă şi psihologia, accentuând tot mai mult pozitivarea ei.

In felul acesta psihologia a ajuns la o concepţie unitară despre realitatea vieţii psihice. Mai mult încă, în acest domeniu s'a ajuns la concluzia că individul, această realitate, se prezintă sub o formă foarte complexă şi variată, dar cu toate acestea viaţa lui funcţională şi psihică este într'o strânsă dependenţă, dând astfel unitate vieţii.

Aceleaşi coordonate, care ne precizează interdependenţa dintre organism şi mediu stabilesc acelaşi fapt între aspectul funcţional şi aspectul psihic individual. Acest sistem de coordo­nate cuprinde viaţa în toate sensurile.

Rămâne însă deschisă problema dacă şi intre diferitele aspecte ale comportamentului există acelaşi sistem de coordo­nare. La aceasta se va ajunge numai atunci când psihologia va dispune de metode ştinţifice tot aşa de precise ca acelea, care i-au stat la dispoziţie în cercetările, pe care le-a făcut pe latura comportamentului cognitiv.

Cântec pentru vis nespus Sclipirea stelelor în sufletul meu Aduce svom de ţărână, greu. De câte ori întind braţele spre azur Ca să prind în faşă visul pur

Cad fulgerate cu grele bătăi. Le-asculţi ecourile'n lung de văi? . . . Cineva din 'nălţimi sau adâncuri mă cheamă Pământul, sau cerul mi-e mamă?

Departe, oglinzile albe de vis Cântec de copil au închis. Inchise-s legendele, întoarcerile, stemele, Cum nu pot să scrie poemele.

Cântarea se leagănă tristă. Visul tău, chemarea mea pesimistă Cad ostenite şi fără alean Ca o stea în ocean.

Ion Moldoveana

Preludiu Rugina toamnei a sosit în cartier Şi am văzut-o spânzurată sus, Cum tremura cu clipele de ieri Şi se 'nchina cu anii ce s'au dus. Subt cerul presimţirilor bolnave Din cartierul trist şi 'ndoilat, Preludiul unui cânt cu tonuri grave In gândul meu adânc m'a sărutat.

: ! loan 7. Olteanu

Plecarea spre viaţă1) de: Leontin Brudaşcu.

Apa îi răcori trupul înfierbântat şi-i potoli febra gândurilor. Pluti o bucată de vreme pe spate, răstignit pe platoşa valurilor, cu oehii'n ochii cerului, ca pe-o aripă de vis, fără svon lăuntric şi cu viaţa adunată pumn dincolo de pragul cufundării . . .

— Aşa trebuie să fie plecarea spre moarte, despică liniştea fulgerul unui gând. Senzaţia veşniciei e-o clipă de uitare rosto­golită până în adâncuri.. . Ah, ce prostie!...

Şi râse spumos, ca un copil, înălţimilor albastre. Se opri însă încruntat, sfredelind cu privirea desişul răchitelor: Simţise, o privire, care-i frigea pătimaş goliciunea. Bănui pe acelaş curios spectator care-1 spionase şi ieri şi alaltăieri şi poate în fiecare seară decând se refugia în ascunzişul acestui colţ, să rămână sin­gur cu trupul şi |cu sufletul lui.

Hotărât să cravaşeze obrazul cu atâta lipsă de pudicitate, sări sprinten pe mal, dar după câţiva paşi se oprii stânjenit. In momentul acela Petre Timoceanu se simţi sub umiditatea costu­mului de baie mai gol decât faţă'n faţă cu el însuşi: Rezemată de trunchiul unui plop, o femeie îl privea zâmbind, fără nicio jenă caracteristică în astfel de împrejurări. Era înaltă, brună, cu ochii migdalaţi şi cu gura tăiată în sânge cald. Privirile se încrucişară: A ei, lăcomie şi batjocură; a lui, mânis şi dispreţ. Un moment fu tentat să-i asvârle în faţă un cuvânt biciuitor. Dar răsgândmdu-se, se mulţumi să-i întoarcă şi să plece.

Femeia îl urmări cu reastâmpărnl privirilor. Ii plăcea de­sigur tinereţea aceasta sfidătoare în mers s-velt, căci glasul ră-isună pripit:

—• Domnule . . . Petre scrâşni ciudos, dar nu se opri; nici nu-i răspunse.

l ) Din volumul în ms. „Viaţa şi Moartea în pielea goală".

Svârlindu-se grăbit în valuri, dispăru ca o arătare de halucinat. Răceala apei fu o completă liniştire.

Zărind pe Valentin Brădeanu pe malul celălalt, Petre se bucură sincer. Innotă drept cătră el, cu mişcări largi şi mă-dioase de sportiv încercat. Crescând pe covorul pestriţ al ma­lului, înalt, şiruind tot, glumi cu un ton de adâncă seriozitate:

—• Vă rog să mă iertaţi !. . . Valentin sări drept în picioare, radios: — Te-aşteptam. Am fost la Cluj . . . Victorie, mă bavarezule,

victorie! Dar, te rog, îmbracă-te . . . N'am poftă să etalez în faţa eclatantei tale goliciuni, importantele biruinţe ale creerului, ale talentului...

Spontaneitatea cu accente de ironie, îi era caracteristică acestui tânăr brunet, bine legat, cu mâini puternice, păroase, meşter de înflorituri pe fluerul alb al slovei. Avea, mai ales, un subtil gust şi foarte puternică viziune scenetică.

Petre Timoceanu, bănui despre ce fel de biruinţă avea să-i vorbească, dar se prefăcu că nu-1 pricepe, pentru a-i lăsa celui­lalt plăcerea spovedaniei, întreagă. De aceia se pregăti să-î asculte cu dreaptă împărtăşanie de bucurie.

Folosind o tehnică nouă, Valentin Brădeanu terminase în Martie o piesă de un dramatism intens „Monstrul", pe care isbutise s'o citească cunoscutului critic dramatic Alexandru I. Matei, chiar în dimineaţa acea.

— A rămas entusiasmat, mă! Entusiasmat. Mi-a permis că o vâră neapărat în repertoriu viitoarei stagiuni delà Naţional!

Petre sublinie cu un imperceptibil surâs acest plebeian fel de exprimare, obişnuit de altfel celuilalt. Ii plăcea chiar glasul dur şi echivocul vocabularului.

Felicitându-1, îi spuse, nu fără o uşoară tremurare în voce: — Mă bucură ! Nu-ţi poţi închipui cât mă bucură... Valentin îi mulţumi cu sclipirea întunerecului din ochi. In

aceiaş clipă însă, simţindu-şi sufletul încloăcit în flăcările în­verşunării, privi drept înainte, cu buzele în tăişul dinţilor, apoi şueră aspru:

— Dacă n'ar fi păcătoasa asta de viaţă cu puimnul amenin­ţător în crucea ochilor şi obezitatea putredă a oamenilor dea-curmezişul avântului, drumul nostru ar fi neted şi drept şi-ar

innota în lumină de luceferi. Dar pretutindeni în ţara asta de basm, la Cluj ca şi la Bucureşti, la Iaşi ca şi la Satu-Mare, pe­riferia aşterne pernă de humă tinereţii noastre. Incătuşerile sunt metalice. Dacă nu te naşti cu stemă şi cu cariera fixată'n embrion, cuminecarea vieţii îţi arde măruntaele şi te faci vier-tme. Spune-mi, îi strigă el încruntat şi duşmănos lui Petre, câţi nu sunt ca tine: Plecaţi în fiecare vară să muncească în fabrici, în şantiere sau în subsolurile palatelor? Câţi nu sunt ca tine, cari porniţi pe calea înfăptuirilor mari, pentru cucerirea unui petec de hârtie, a unei diplome, se sleiesc pentru o bucată de pâine?

Petre îl asculta tăcut. Şi în el clocotea aceiaş revoltă.. . Sigur, la toamnă se va întoarce la facultate extenuat.. . Va urma regulat cursurile, va fi cel mai conştiincios student şi împărţin-du-şi viaţa între casă şi clinică, îşi va uimi din nou profesorii cu perspicacitatea extraordinară şi sângele-i rece. Degetele lui încleştate pe forceps ori pe bisturiu, nu vor juca tremânde ca pe un gât de vioară, ci vor porni sigure să caute moartea în viaţa întinsă şi scoţând-o afară s'o asvârle ca pe-o sdreanţă.

Aşa va munci un an întreg. Surd, încruntat, cu patimă. Pe urtmă îşi va susţine teza, va obţine diploma de doctor, va fi fe­licitat şi profesorii îi vor prezice un viitor strălucit. Ha! ha! ha! . . . Un viitor strălucit! Dar mai poate fi un viitor într'un petec de hârtie ca ori care altul?.. .

Şi întorcându-şi capul scuipă greţos, pe cineva nevăzut în îaţă, în timp ce Valentin continua din ce în ce mai ridicat:

— Dar simt că se apropie ceasul evadării.. . Amintirile celor douăzeci şi cinci de ani le voi sdrobi nepăsător în pumnii hotărârii. Tinereţea mea n'are nevoie de falsul corsaj al actua­lităţii. De altfel nu mai cred în nimeni şi în nimic. Nici nu mă interesează. Mă am pe mine şi am destul!

. . . Paradoxism, vei zice. Filosofie ieftină, negativă, ego­centrism bolnav... Nu! De-o sută, de-o (mie de ori nu! Uci-gându-mi trecutul, voi renaşte pentru singura lozincă a timpu­rilor: încercarea. Şi încercarea celui care perseverează nu poate fi decât isbândă.

Nu vezi cât de luminoasă, de obrasnică, ne cheamă de pre­tutindeni viaţa? Dar trebuie s'o cucerim!

Rugă de Moţ

Din toată ţara vin chemări de rugăciune Pentru plinirea gândurilor verzi şi sfinte Stăpân eşti Doamne peste slavă şi minune Şi peste visuri înflorite eşti părinte.

Coboară ochii Tăi de dincolo de veac Să vezi cum creşte buruiană'n ţarini româneşti Cum cresc împortiviri fără de leac In ţara mea cu zare din poveşti.

Pământul nostru, Doamne, dintru început A fost sfinţit de umbra Crucii Tale Şi'n faţa vremilor sfânt scut Slăvit în ctitorii voevodale.

Alături de băieşii din Roşia Montană La Ţebea, Craiul Munţilor mai plânge.. . Holoangarii în legătura lor de hrană Au doruri azi, iar lacrimile-s sânge . . .

Prin munţi şi văi, la Zlatna şi Abrud, Pe toate drumurile, Doamne, foamea strigă. Se tânguie un Moţ cu straiul ud Că nu mai are'n traistă mămăligă.

Intinde-Ţi mâna Ta blagoslovită Şi 'mparte bunătăţile din slavă, Să-şi aibă bucătura lor de pită Şi Moţul mic şi mama lui bolnavă.

Te vor cânta din tulnice toţi Moţii Şi vor lăsa, drept testament, cuvinte Să te slăvească mâine strănepoţi Când vor ciopli cuibare şi fluerile sfinte.

Din neam în neam, pe doniţele scrise Vor creşte rugăciuni pădurile de brad. Vor ridica, sărmanii, troiţe mari de vise Băieşi delà Baia şi fraţii lor din Brad.

Valeria Câr du

întoarcere

Prietene, în duhul prins în suflet românesc s'a desfăcut legenda de odinioară şi în grădina ta poate lipsesc trandafiri cu flăeările'n primăvară. Şi totuşi sunt câţiva ce'mpart inima rniea răvăşită pe drumuri de cântec valah. E seară. Undeva pe cer mijeşti-o stea . . . Şi tu, prietene, cu-o vorbă, ce nici muzica lui Bach n'a putut să verse cândva darul apelor pe câmpia vieţii în sbucium, culeasă din noroi, aduci curaju'nchis în stâncile Munţilor Apuseni. Domniţa, o graoafă între doi trandafiri ai primăverilor furişate'n linişte de fag şi brad, trăeşte'n susurări de cântec pe-al Ardealului vad.

Ion Th. Ilea

Ivirea minciunii de: Zevedeiu Barba

Sunt mai multe puncte de vedere din care poate fi privită minciuna. Din acest motiv minciunii i s'a dat sensuri diferite şi chiar extinderi neobişnuite. Cel mai larg şî în acelaşi timp vag punct de vedere este cel logic sau epistemologic. In cazul acesta problema se pune în felul următor: O afirmaţie formală a spi­ritului omenesc corespunde ea unei realităţi —• cu alte cuvinte — dacă ceeace ştim şi afirmăm noi prin conceptele noastre fie exprimate plastic (artă} fie exprimate raţional (ştiinţă, filozo­fie), acopere o realitate, sau prin ele transformăm radical reali­tate pe care pretindem că o cunoaştem, aşa că ele sunt pure ficţiuni. O anumită filozofie, urmând acest punct de vedere, a dat "nu sens larg minciunii susţinând că omul pretutindeni se înşală pe sine atunci când crede că cunoaşte realitatea ade­vărată; că omul trăeşte într'o minciună eternă. In felul acesta arta este o minciună, pentrucă vorbeşte omului de ceeace nu este caşi cum ar fi, ştiinţa şi filozofia la rândul lor, fac acelaşi lucru (alsobismul).

Este un alt punct de vedere prin care este privită minciuna şi anume punctul de vedere etic. Pe când în minciuna logică, omul se înşală pe sine, sau înşală pe altul fără ca să vrea, de multe ori fără ca să-şi deie seama, în minciuna etică se pune accentul tocmai pe conşiinţa actului. Omul în acest caz acopere o realitate pe care o cunoaşte cu intenţia de a induce în eroare. El cunoaşte scopul pe care-1 urmăreşte (ex. lauda).

Punctul de vedere care ne interesează şi anume psihologic pare a fi un intermediar între primele două. O Lipmann susţine că psihologia consideră atât punctul de vedere logic, în care avem o ţminciună necesară din cauza subiectivismului nostru, cât şi punctul de vedere etic în care avem o minciună conştientă şi

voită. Lucrul pare natural ca psihologia să se ocupe atât de pri­mul punct de vedere, arătând formele şi cauzele prin care omul, este supus în mod necesar înşălării, cât şi de al doilea, ară­tând care este procesul, sau mai bine spus, care sunt condiţiile determinante ale înşelării voite.

Teza obişnuită susţine că atunci când omul, din cauza con­diţiilor sale interioare, este determinat să afirme ceva ceeace nu corespunde unei realităţi nu mai avem o minciună propriu zisă, ci o eroare. Minciuna intervine numai în al doilea caz, când omul transformă în mod conştient şi voit realitatea. Acest fapt se pare că împarte prea radical manifestările despre care vor­bim în eroare şi în minciună, deaceea deşi este vorba de aceleaşi consideraţii psihologice, vom adopta un alt punct de vedere care pare mai larg.

In sensul acesta există termenul generic minciună şi care în înţelesul său cel mai obişnuit este transformarea unei reali­tăţi care are ca rezultat inducerea în eroare. Această transfor­mare a realităţii poate fi de două feluri: conştientă şi incon­ştientă. Când un copil spune mamei sale că a luat notă mare la şcoală, deşi a luat secundă, ştiind că prin acest fapt el va fi lău­dat, sau va primi o altă răsplată, nu incape îndoială că această transformare a realităţii este conştientă deoarece copilul neagă o realitate pe care o cunoaşte şi negând îşi dă seama. Insă când un fluture, care îşi face ouăle asemănătoare mugurelui de floare pe care aceste ouă sunt depuse, aşa încât acest ouă, cars consti­tue o hrană predilectă a insectelor, înşală aceste insecte prin fap­tul că le confundă cu mugurii, lucrurile se schimbă. Aceasta transformare a realităţii nu poate fi conştientă deşi se pare că în mod natural fluturele, despre care este vorba, minte insectele prin acest gest. In primul caz copilul minte cu anumite intenţie, ca prin acoprirea realităţii să scape de pedeapsă şi să obţină laudă, în al doilea caz nu putem presupune o intenţie anumită în gestul fluturelui cel mult dacă putem presupune o intenţie a naturii ca prin minciună să asigure perpetuarea speciei, lucru care e foarte ipotetic şi care dealtfel nu intră în domeniul psihologic.

Considerând aceste două exemple putem spune deci că avem două feluri de minciună, una intenţională-conşiientă şi alta rte-intenţională-incoştientăf sensul intenţiei rămâne numai la un pro-

ces conştient). Deosebirea esenţială dintre aceste două categorii de minciună constă în fapul următor: In minciuna intenţională-conştientă, mincinosul în momentul minciuni, îşi dă seama de deosebirea dintre starea adevărată de fapte şi starea pe care o intenţionează minţind; când nu-şi dă seama de starea reală a faptelor şi afirmă ceva care nu este în concordanţă cu aceasta, avem o eroare sau în cazul cel mai rău o minciună neintenţionalâ-inconştientă, Termenul de minciună neintenţională-inconştientă este cu mult mai larg decât termenul eroare sau greşală aşa cum este întrebuinţat în mod obişnuit. In minciuna inconştientă se cuprind şi manifestările cari nu se pot numi eroare. Ex. Sunt unele transformări sau chiar ficţiuni pe care un individ le spune la început conştient de valoarea lor fictivă, pe urmă, printr'un proces de auto-sugestie, el însuşi crede în realitatea spuseloi sale. Cazurile patologice de isterie, arată în mod suficient acest lucru. Chiar şi cazurile de mitomanie arată că indivizii în mo­mentul când crează a ficţiune au un proces de trecere delà sta­rea conştientă a ficţiunii până la credinţa neclintită în realitatea spuselor lor. De multe ori se întâmplă ca indivizii să aibă intermi­tent sau parţial conştiinţa minciunii lor. Aceste manifestări nu se pot incadra întru totul în conceptul de eroare, deaceea am socotit mai potrivit acest termen de minciună inconştientă-neintenţio-nală care cuprinde şi eroarea propriuzisă şi fazele caracteristice (provenite din stări patologice, printr'un proces puternic de auto-sugestie) precum şi cazurile de trecere înspre minciuna conştientă.

Ceeace este important însă e că deosebire a dintre aceste două feluri de minciună nu este imuabilă, din contră sunt unele cazuri când o minciună conştientă trece la o minciună inconştientă. Aceasta se face în mod obişnuit prin repetiţiei Ex, Dacă copilul mai sus amintit spune în câteva luni dearândul aproape în fie­care zi ori decâteori a primit o notă mică, că a primit notă mare, acest fapt se automatizează încât spune fără să-şi dea seama notă mare în locul notei mici, fără să aibă în conştiinţa imediată intenţia acestei minciuni. Pe de altă parte însuşi procesul de in-tentïonalizarei poate face adeseori trecere delà minciuna con­ştientă la cea inconştientă. Sunt unele cazuri în care intenţia este foarte vădită, iar altele în care este foarte ştearsă, încât se apro-

pie de polul inconştiinţii. In felul acesta intenţia se poate bucura delà un minimum de luminozitate conştientă, până la un maxi­mum de luminozitate, după împrejurări. In decursul expunerii noastre, vom arăta cazuri de acest gen.

In cele ce urmează vom arăta prin cazuri concrete, culese de observatori, felul cum se manifestă minciuna la copii, înce­pând delà primele ei forme, până mai târziu, când ia forma obiş­nuită, care este observată şi în lumea maturului.

Minciuna neintenţională-inconştientă

Fără îndoială acest fel de minciună se întâlneşte foarte des la copil, mai ales ţinând seama de natura sa cu anult mai des ex­pusă erorii decât a maturului. In Cap. I. despre Lumea copilu­lui, am arătat că un act psihic, un lucru sau un gest poate avea în lumea copilului cu totul altă semnificaţie decât în lumea ma­turului şi că de multe ori aceste acte considerate de dinafară, adică prin lumea maturului, pot fi considerate ca tentative de minciună sau minciuni în bună regulă. In discuţiile acestui sub­capitol vom arăta toate acele manifestări prin care copilul fără ca să ştie şi să vrea falsifică realitatea, adeseori inducând în eroare pe alţii.

Există o afirmaţie că încă din primele zile uneori chiar săptămâni, copilul întrebuinţează plânsul pentru a induce în eroare. De multe ori copilul întrebuinţează plânsul nu numai când are o durere sau o neplăcere, ci şi atunci când doreşte ca mama-sa să vină la el sau să fie mângâiat. Acest lucru poate să fie adevărat, însă trebue amintit că plânsul numai pentru matur însemnează o^durere sau o nelinişte puternică, în lumea copilului el înseamnă cu mult mai mult. In primul timp al vieţii sale, el nu are nici un alt mijloc de a se face cunoscut, sau de a comunica, decât plânsul. El plânge când îl doare ceva, plânge când i-e foame, plânge când doreşte ceva şi aşa mai departe. Dacă el plânge când doreşte pe mama sa şi plânsul pentru ma­tur, înseamnă expresia unei dureri, aceasta el nu o face cu intenţia de a induce în eroare, ci pur şi simplu îşi exprimă di­rect prin mijlocul redus al lacrimilor o dorinţă. Maturul evi­dent că este înşelat fiindcă pentru el plânsul are o altă semni­ficaţie decât pentru copil. Este în acest caz ceva analog cu

ceeace se întâmplă mai târziu cu limbajul. Ex. Când un copilul spune, privind farfuria cu supă fierbinte: „în supa asta este multă vară" nimeni nu ia cuvântul vară în semnificaţia lui obiş* nuită pentrucă atunci am presupune, ceeace este absurd, că se găseşte în copil o intenţie de a spune un neadevăr şi prin aceasta o minciună. Adevărul este că în limbajul copilului vară, acopere cu totul alt conţinut decât la matur. In cazul acesta el înseamnă fierbinte şi este folosit pentrucă termenul adevărat îi lipseşte şi nicidecum cu intenţia de a falsifica o realitate.

Plânsul şi lacrimile înseamnă în unele Cazuri o minciună şi anume în cazurile isterice, atunci când copilul întrebuinţează lacrimile, în dese rânduri leşinul, cu intenţia vădită de a obţine lucrul dorit. Aceste cazuri intră însă în latura patologică â min­ciunii.

Felul de a induce în eroare, fără ca să intenţioneze aceasta, este foarte frecvent la copil şi provine dintr'o lipsă de înţele­gere a manifestărilor sale din partea maturului, sau în sens general, dintr'o incompetenţă a lumii maturului cu lumea copi­lului. In direcţia aceasta este aproape întreg limbajul copilului. Copilul luând cuvintele delà matur, în multe cazuri le dă ô semnificaţie deosebită, provenită din propria lui experienţă. In cele mai multe cazuri, copilul dispunând de cuvinte mai pu­ţine dă acestora un sens cu mult mai larg decât îl au ele la ma­tur. J . Piaget aminteşte Cazul unui copil care semnifică prin cuvântul „viaţă" şi soarele şi luna. Sunt alte cazuri când se în­tâmplă tocmai invers; când are pentru unul şi acelaşi lucru mai multe cuvinte întrebuinţându-le în diferite ocazii. In tot cazul, limbajul copilului nu este structuralizat aşa cum este al maturului, după cum însăşi experienţa sa nu este astfel struc-tuajizată. De aici vin de multe ori induceri în eroare prin simplul fapt că un matur nu ştie ce spune un copil. Acestor feluri de minciuni nu li se poate atribui un caracter de intenţionali­tate din partea copilului.

Există însă alte manifestări caracteristice prin care copilul falsifică realitatea în mod involuntar şi inconştient. Cauzele acestor falsificări, care pot induce de multe ori în eroare, sunt multiple şi izvorăsc din însăşi natura intimă a copilului. Una dintre principalele cauze din care copilul falsifică realitatea

este neputinţa lui de a reţine datele experienţii aşa cum le-a perceput. Aici se ridică problema amintirii, foarte des discutată. Copilul ţine Imai puţin minte şi mai ales transformă radical ceeace a fost depus ca experienţă trecută în sufletul său. Co­pilul la un an abia reţine pentru o zi un lucru, după aceea sau îl uită sau îl denaturează de nerecunoscut. W. Stern găseşte prima amintire corectă la un an an şi şapte luni, când fetiţa lui, Hilda, îşi aminteşte o doamnă după 2 zile delà despărţire. Toate amintirile însă din aceasta vârstă şi de mai târziu sunt vagi şi generale, conţinând adevărul numai în substanţă. Ele sunt, în cele mai dese rânduri, după un timp mai îndelungat, supuse falsificărilor. Stern crede că prima cauză din care copilul falsi­fică amintirile răsare din însuşi psihicul haotic al copilului. Copilul neavând un fel de structuralizare întorioară amestecă amintirile întreolaltă; confundă datele memoriei cu ale imagi­naţiei, încât iese la iveală falsificarea. Una dintre cele mai in­teresante probleme în aceasta fază este localizarea în timp şi spaţiu. Copilul adeseori combină ceeace a fost trăit diferit în timp şi spaţiu şi adeseori descompune ceeace a fost trăit uni­tar. 1 Acest amestec duce la cele mai multe falsificări din par­tea copilului. Un copil de 5 ani, fiind întrebat de mamă sa: „ţii minte când ai fost la mare?" a răspuns: „Da, îmi aduc aminte că am fost cu trenul şi că era noapte şi că în gară la Constanţa am adormit pe fereastră" (aceasta s'a întâmplat după 1, V% ani, delà data căltoriei). De fapt copilul a fost noaptea în gară la Constanţa, însă nu acolo a dormit pe fereastră, ci în casa buni­cului său la o dată mai veche cu V2 an decât călătoria. In felul acesta copilul combină diferitele sale experienţe scoţând ceva nou, care nu corespunde realităţii.

O altă cauză din care copilul falsifică realitatea este că el nu vorbeşte după constatare, ci mai mult după dorinţă. Dacă pentru matur conceptul de realitate* pare cu atât mai pur cu cât este mai deslegat de stările subiective, pentru copil realitatea

*) W . Stern plasează posibilitatea de a-şi aminti spaţiul pe la 3 1/2 — 4 ani. La aceasta epocă , copilul poate indica locul unde s'a petrecut un lucrul o a r e c a r e trăit de el. Cu timpul este cu totul mai greu şi putinţa de localizare se desvoltă mai târziu. La întrebarea! „când sa întâmplat un lucru?* copilul adeseori răspunse spaţial „acolo*.

întotdeauna este impregnată de dorinţele, gândurile şi intenţiile sale. Pentru copil se poate aplica fără rezervă maxima realis­mului: „Quae volumus ea credimus liberter-'. De aceea el spune şi lucruri pe care le doreşte sub aceeaşi rubrică cu lucrurile pe care le-a constatat. Copilul lui Stern, întorcându-se delà o plimbare, spune acasă că a văzut pe stradă pe Ana şi (Maria, două prietene, cari în acel timp lipseau din oraş.

In aceasta epocă fantezia este nestânjenită în psihicul co­pilului, producând desele confuziuni între diferitele conţinuturi ale vieţii psihice şi în acelaşi timp între datele interioare şi cele exterioare ale experienţii. Copilul amestecă jocul cu realitatea, trecutul cu prezentul şi cu viitorul, dorinţa cu percepţia, dând un aspect caracteristic vieţii sale psihice. Din aceste condiţii răsare fabulaţia proces prin care copilul simte o adevărată plă­cere întrupându-şi dorinţele şi intenţiile cu caracter de reali­tate, uneori în adevărate poveşti ticluite. Stern aminteşte cazul fetiţei sale, Eva de 3 ani şi 5 luni, care atunci când mamă sa po­vestea despre cutia unde păstra cusăturile sora sa cea mai mare, afirmă: „Şi eu am o cutie pe care mi-a dat-o bunica". Aceasta afirmaţie a susţinut-o cu toată stăruinţa celorlalţi de a arăta că nu-i adevărat.1 Lindner vorbeşte dspre „plăcerea de a fabula" care se găseşte la copii în aceasta epocă şi pe care el o observă la copilul său în etate numai de 2 ani şi 6 luni. El crede că eceasta fabulaţie „nu are alt scop decât de a exersa noile cuvinte învăţate". Natural că aceasta este părere unilate­rală, fiindcă fabulaţia are rolul substanţial, de a manifesta destul de evident dorinţele, interesele şi întreagă directiva interioară a copilului. Fenomenul fabulaţiei adeseori ajută la crearea unei adevărate lumi pe care copilul o vrea şi în care se refugiază din lumea maturului de multe ori neprielnică, prea pozitivă, prea rigidă, ca într'o masă mai încăpătoare şi mai ospitalieră. Goethe în aceasta epocă a copilăriei, care a durat la el destul de mult, deseori fermeca prietenii spunând astfel de poveşti fan­tastice. Duprat 2 povesteşte despre un băiat care fabrica astfel

!) Cl. W . Stern Erinnerung, Aussage und Lüge, Leipzig, R. Bartta , 1922 pg. 104 .

2 ) G. L. Duprat, 10 Mansonge, Paris , Alcan. 1903.

de poveşti, aşa numai „din aier" şi care simţea o adevărată ne­cesitatea pentru aceasta. Examinând mai mulţi copii, Duprat ajunge la concluzia că „un mare număr dintre copii au o ima­ginaţie atât de vie încât se joacă cu minciuni inofensive".

In strânsă legătură cu aceasta amintim alt aspect al min­ciunii şi anume autominciuna. Acest aspect a fost numit astfel deoarece copilul se înşală pe sine însuşi inconştient oridecâteori se identifică cu altul fie acela lucru, sau fiinţă. Mai dese sunt aceste cazuri în joc, când copilul se simte când matur, când leu, când pasăre, când pisică, sau câine. Aceasta transpunere merge în unele cazuri până la identificare completă. Copilul lui Scu-pin susţinea cu multă convingere într'un joc că el este Lotte (sora sa), iar Lotte este Bubi (el). Aceasta identificare se face adeseori la fetiţe cu păpuşa lor şi devine destul de explicabilă dacă ne gândim la caracterul de difuzitate a eului copilului în lumea esterioară, despre care am vorbit în cap. precedent.

Există o altă cauză din care copiii falsifică realitatea şi care se leagă strâns de cele amintite până aici şi anume perspectiva afectivă prin care copilul priveşte datele experienţei. Acest lucru l-am tratat în capitolul precedent, aici este destul să amintim, că în baza anumitor afecte, copilul transformă realitatea în con­formitate cu ele. Ex. o situaţie înfricoşătoare, este văzută de copil cu mult mai mare şi mai importantă decât este. In aceasta direcţie trebue să amintim că afectele în psihicul copilului se deslănţuesc cu mult mai nestăpânite decât la matur. Acest fapt duce la o altă caracteristică a copilului cauză care poate fi destul de serioasă pentru falsificarea realităţii; duce la impresionabili-tate. Din cauza impresionaibilităţii, copilul este cu mult mai supus sugestiei, lucru care are o importanţă considerabilă pentru problema care o discutăm aici. 0 institutoare din Breslau po­vesteşte cum, venind într'o dimineaţă la şcoală, a găsit pe toate fetiţele afară din clasă speriate. întrebate fiind ce s'a întâmplat, ele au răspuns că le este frică de un om negru, care s'a ascuns după sobă. Numai după ce le-a dus pe fiecare lângă sobă ară-tându-le că nu e nimic au putut fi liniştite. Mai târziu institu-toarea a aflat că una dintre fetiţe, ca să sperie pe celălalte, a spus

că un ora negru a intrat după sobă. De aici a venit toată spaima fetiţelor, provocată în întregime pe cale de sugestie.1

Cercetările experimentale asupra problemei mărturiei la copil arată că în cele mai dese cazuri depoziţia copiilor este foarte uşor şi foarte des denaturată de o întrebare sugestivă care li se pune. Este destul să se pună o întrebare ca aceasta: ,a fost a ş a . . . ? " ca el să răspundă influenţat de aceasta întrebare. J . Piaget arată cazuri în care copiii nu sunt influenţaţi numai de întrebări directe, ci chiar de impresia pe care le-o face mi­mica sau anumite gesturi ale experimentatorului. Un copil care a răspuns într'un fel la întrebare, văzând un gest de nemulţumi­re pe faţa experimentatorului, a schimbat imediat răspunsul, deşi răspunsul dintâi era mai corect.

Stmt unele cazuri de sugestie în care se poate vedea o uşoară intenţie şi conştiinţă din partea copilului înspre a falsifica o rea­litate, deci înspre minciună. Cazurile însă nu pot pune în evi­denţă netăgăduită intenţia şi de aceea ele adeseori rămân într'o discuţie neterminată. Prin aceste cazuri trecem la un nou aspect al minciunii şi anume la pseudominciună. Stern susţină că aceasta minciună este caracteristică copilului, având aparenţa unei min­ciuni şi totuşi neputându-se descoperi o intenţie lămurită de-a înşela în conştiinţa copilului, Cazurile cele mai frecvente de acest fel de minciună, se nasc pe urma unei sugestii pe care o pro­voacă întrebările maturilor. Primul caz observat de Stern este al unui copil de 2 y2 ani. Aceasta pişcând pe fratele său iar mama întrebându-1 ,,Ce-ai făcut? Vezi că i-ai făcut rău!" copi­lul a răspuns: „nu". Stern susţine că aceasta nu înseamnă min­ciună propriuzisă pentrucă prin acel „nu" el nu a încercat să nege un adevăr, falsificând realitatea, ci a voit să spună: „nu am voit să-i fac rău". Cazul cred că merită mai multă discute.

Un lucru rămâne stabilit şi anume că e aproape imposibil să ştim ceeace s'a petrecut în interiorul copilului când a spus acest „nu". Aceasta de fapt este greutatea întregei psihologii de a intra în latura interioară de conştiinţă a unui fenomen psihic, cu alte cuvinte, de a considera fenomenul psihologic propriu zis,

1 ) Caz «luat din Gorphe „La Critique du témoignage* Paris, Dolloz 1924 pag. 129.

direct, nu numai prin presupuneri din manifestările sale externe. Cu toate acestea nu putem afirma în mod hotărât că aici este vorba de un proces cu totul inconştient şi că nu poate fi vorba de o intenţie oarecare a copilului de a înşela. Cazului i se poate da şi o altă interpretare. Nu se poate exclude faptul că acest copil putea să ştie că nu e bine să fac răul fratelui, fiindcă se supără părinţii (aceasta este o înţelegere foarte concretă, care vine după 2—3 pedepse aplicate de părinţi copilului când a, făcut rău fratelui). Dar să admitem că aceasta nu o ştia, mai rămâne totuşi încă o lăture foarte importantă a fenomenului. Copilul, văzând supărarea mamei, a încercat dintr'odată să în­lăture aceasta situaţie neplăcută. Aceasta înseamnă că el trebuia să perceapă situaţia neplăcută şi în a doua linie, trebuia să gă­sească un mijloc prin care să înlăture aceasta situaţie. Este evi­dent că acest proces nu s'a petrecut printr'o deliberare lungă şi perfect conştientă în toate punctele sale, asemenea unui calcul bine înlănţuit, totuşi sunt unele elemente care pot admite o in­tenţie destul de ştearsă a copilului de a ascunde o realitate cu un scop pe care-1 cunoştea: înlăturarea unei situaţii neplăcute. Este în acest caz ceva analog cu cazul ivit mai târziu când copi­lul, făcând un lucru rău, când vede pe mamă sa că-i arată nue-luşa, arată cu degetul în spre pisică spunând: „pisica", adică pi­sica a făcut. Este o reacţiune care conţine mult din reacţiunea instinctului dar e prea complexă ca să fie explicată numai prin instinct. In aceste cazuri este de presupus şi un mic calcul prin care copilul acopere o realitate (neagă fapta), afirmând alta, pre­văzând întrucâtva efectul. Deci prezenţa unei intenţii nu poate fi negată întru totul în aceste cazuri. In sensul acesta trebue să revnim la ceeace spusesem în partea întâiu a capitolului, că poate fi vorba de o intenţie vagă, care să se bucure de' un mini­mum de luminozitate conştientă, şi care în dese rânduri nu se vede, precum poate fi vorba de o intenţie care să se bucure de un maximum de luminozitate conştientă, în cazurile când copilul săvârşeşte o minciună cu mult calcul. Un al doilea caz de pseu-dominiciună este observat de Stern la 3 ani. El întrebă copilul: „ai văzut cele două păsări pe sus?" Copilul, privind în sus şi nă-zuindu-se să descopere spune: „da", deşi nu era nici o pasăre. Natural fondul acestei minciuni este întrebarea sugestivă pe care a pus-o tatăl, însă nu-i mai puţin adevărat că acest copil putea

să răspundă „da" şi cu un anumit scop despre care poate îşi da destul de vag seama. Copilul crede că prin aceasta afirmaţie se poate arăta capabil, fiind că ceeace vede tatăl său vede şi el. Aceasta este o tendinţă foarte frecventă la copii.1

Fr. Baumgarten afirmă, după datele culese de ea, că prin anul al 14-lea începe minciuna în baza întrebărilor sugestive care este şi după ea, o pseudominciună. Aceasta minciună provine din cauza unor afecte puternice. De multe ori copilul cuprins de frică spune instinctiv un neadevăr ca să scape. De ex. copilul lui Scupin, care pierzând cheile delà uşe, la ameninţările maiméi, spune că le-a dus câinele. Pe urmă fiind întrebat pe un ton blând recunoaşte că el le-a pierdut. Aproape toţi cercetătorii în aceasta direcţie spun despre aceste manifestări întâmplate în majoritate în prima copilărie (0—3 ani) că nu sunt minciuni, ci mai mult greşeli provenite din cauze independente de voinţa şi intenţia copilului. Stern crede că aceasta minciună copilărească este pro­dusul fanteziei în mare parte. Falsificând fără un scop imediat copilul, în aceasta epocă, este asemenea poetului care falsifică numai dè dragul de a falsifica, creindu-şi lumea dorinţelor sale. Fr. Baungarten crede deasemeni că prin aceste manifestări copi­lul mai mult greşeşte decât minte, şi că în pritmii 5 ani copilul nu spune nici o vorbă adevărată şi nici una mincinoasă ci numai vor­beşte. (Jean Paul). Cauzele cele mai însemnate a acestor erori după Fr. Baungarten sunt: nedesvoltarea simţurilor, neputinţa ochiului şi a urechii de a prinde nuanţe, neputinţa impresiilor de a se reproduce exact, iluziile memoriei, sugestibilitatea, lipsa de simţ critic şi altele. Aceeaşi autoare crede că aceste cauze scad pe măsură ce se desvoltă judecata prin care capilul poate stabili un raport obiectiv între el şi lucruri şi între un lucru şi altul.1)

Karl Reininger ocupându-se de minciună la copil şi ado-

In acest caz natural că din punct de vedere etic aceasta reacţiune nu este o minciună, deoarace copilul este lipsit de'răspunderi, gestul său fiind determinat de ceva exter ior (întrebările tatălui).

x ) Credinţa c ă numai imaginaţia, c a expresie tipică a dorinţelor şi direcţi" velor interioare, transformă datele lumii exter ioare şi că raţiunea desvoltându» se antagonist cu ea ar diminua aceasta transformare, este falsă. Şi raţiunea transformă datele lumii exter ioare , însă după alte legi. Aceasta transformare este logică îmbrăcând caracteru l de constanţă, de prevedere şi util.

lescent 2 nici nu tratează acest fel de minciună. Dacă minciuna, spune el, înseamnă o prezentare falsă a lucrurilor, atunci pri­mele .manifestări ale copilului, cu tendinţa de a descrie şi a reprezenta lucrurile sunt minciuni, pentru că ele nu sunt repre­zentări, ci traducere unor stări subiective pe care le transpune în lucruri. Minciuna adevărată apare numai atunci când se în­trebuinţează o prezentare greşită a lucrurilor, urmărind un anumit scop. In cazul acesta copilul trebuie să cunoască gân­direa cauzală şi finală, lucru care se întâmplă numai la jumă­tatea a doua a anului 3 şi aceasta nu înseamnă încă că se poate folosi de ea.

Prinurmare toţi aceşti autori vreau să scutească prima co­pilărie de adevărata minciună prin care copilul induce în eroare în mod voit şi conştient. Priviţi mai de aproape, adeseori la ei se vede o confuziune a planului psihologic al minciunii cu pla­nul etic. Este foarte adevărat că aceste prime minciuni sunt promovate şi ajutate de condiţii exterioare, cum este sugestia şi că în cazul acesta copilului nu i se poate atribui responsa­bilitatea falsificării (element etic) însă nu-i mai puţin adevă­rat că adeseori aceste minciuni sunt înzestrate cu o intenţie, un scop prin care copilul transformă realitatea. Scopul de multe ori este general şi nelegat de situaţii momentale cum este tendinţa de afirmare, fie evitând anumite situaţii neplă­cute (cazul copilului lui Scupin cu cheile), sau căutând o si­tuaţie privilegiată (cazul lui Stern cu cele două păsări) aceste cazuri însă sunt discutabile şi de acea le damftournai ca nişte intermediare între minciuna conştientă şi cea inconştientă.

Minciuna internaţională-conştientă.

E foarte greu să se fixeze o epocă când apare acest fel de minciună. In prima lini*. în aceasta direcţie sunt foarte pu­ţine cazuri observate şi chiar cele observate sunt supuse discu­ţiei după cum am văzut mai sus, prin însăşi greutatea de a ob­serva mecanismul adevăratei minciuni. Ca să fie o minciună conştientă trebue ca cel care o săvârşeşte să falsifice o reali­tate dându-şi seama de adevărata stare a lucrurilor. Se mai cere apoi ca aceasta falsificare să aibă un scop, fie chiar nu-

mai acela de a induce în eroare fără nimic altceva. Toate aceste caracteristice nu se pot observa decât dupăce se analizează minciuna, analiză care este cu atât mai anevoioasă cu cât eo-pilul este mai mic. In ceeace priveşte etatea, la care apare minciuna conştientă, datele sunt destul de diferite şi mai di­ferite sunt interpretările lor. Insă un lucru rămâne indiscuta­bil, că predispoziţii şi chiar uneori încercări pentru astfel de minciuni se găsesc destul de timpuriu. Un caz interesant care apare la o vârstă destul de redusă îl relatează Scupin asupra copilului său de 11 3 / 4 luni. Copilul avea obiceiul să bage hâr­tie în gură. Matmă-sa ori de câte ori îl vedea îl făcea să arunce hârtia, arătându-se nemulţumită. într'o zi mamă-sa privind în altă parte, copilul luă o hârtie şi o îndreptă către gură. Tocmai atunci mamă-sa îşi întoarse privirea către el. Copilul simţindu-se observat, schimbă direcţia mâinii în care ţinea hârtia, prefă-cându-se că se joacă cu ea pe la £>chi şi urechi. Poate acest gest a fost făcut în mare parte instinctiv, însă nu se poate nega din el o anumită tendinţă a copilului de a ascunde un lucru dându-i o altă aparenţă, fapt care 1-a determinat pe Scupin să numească aceasta reacţiune prima minciună.

Ament susţine că la un an şi 9 luni copila sa, primind bă­taie delà mamă-sa în timpul zilei şi fiind întrebată seara de tatăl său: „ai primit bătaie", ea spune „nu". Acest caz poate fi discutat, dacă este o minciună intenţională, fiindcă nu se cunosc mai amănunţit împrejurările, dacă de fapt fetiţa a urmărit un scop, negând un adevăr. Stern găseşte însă ceva mai târziu, ca­zuri mai caracteristice. Fetiţa sa Eva de 1 an^şi 11 luni făcând un lucru rău pune vina pe fratele ei. Aici cazul pare mai con­cludent. Copila neagă conştient o realitate, având intenţia să scape de pedeapsă. Caz analog relatează Scupin la etatea de 2 ani şi 11 luni, când copilul vine din balcon cu o bucată de ten­cuială ruptă din perete. La întrebările mamei sale, spune că au venit păsările din cer şi au rupt tencuiala. Când minciuna devine un fenomen indiscutabil ne arată Stern la copilul său de 3 ani şi 4 luni. Copilul când a făcutj ceva rău fiind întrebat aspru minte că nu a făcut el, pe urmă fiind luat mai frumos recunoaşte că a făcut el totul. Aici apar toate caracteristicele minciunii con­ştiente. Mai întâi copilul prezintă un lucru fals, cunoscând ade-

vărata realitate, în a doua linii această prezentare urmăreşte un scopi scăparea de pedeapsă, pe care copilul o prevede. Din exemplele de mai sus reese în prima linie, că nu se poate indica o epocă fixă în care să apară minciuna conştientă. Cazurile arată că această epocă este fluctuantă, între 2—4 ani. Dealtfel acest lucru pare a fi natural, deoarece toate formele de mani­festare se ivesc astfel. In a doua linie reese că ivirea minciunii depinde şi de stadiul de manifestare a psihicului copilului. S'a văzut că primele minciuni se ivesc în legătură cu trebuinţa de conservare, fie că tinde să înlăture situaţiile ameninţătoare, fie că tinde pur şi simplu să se afirme, căutând situaţii favorabile. Insă reacţiunea între aceste cazuri nu este simplă, cum este reac­ţiunea instinctivă. In minciună se cere şi o anumită elaborare pe plan mintal, o anumită inhibiţie (acoperirea realităţii) şi toto­dată o anumită putere de prevedere. Intre stimulent şi reacţiune este drumul, mai lung decât în reacţiunea instinctivă. In sensul acesta are dreptate K. Reininger când condiţionează ivirea min­ciunii de putinţa de a folosi gândirea cauzală şi finală, numai că aceasta epocă o fixează numai la 4 ani. Poate că până la 4 ani copilul să nu folosească gândirea cauzală şi finală (la acea­sta epocă), cele mai multe întrebări pe care le pune copilul sunt ,,de ce şi pentru ce", în forma în care ea se manifestă la maturi, însă aceasta nu-1 împiedecă ca el să aplice acest gen de gândire în mod rudimentar încă înainte de aceasta epocă. Primele min­ciuni analizate mai sus, arată că încă de timpuriu copilul poate lucra reprezentându-şi un anumit scop.

După data de 4 ani minciuna intră deadreptul în stăpânirea copilului. Ea devine un mijloc folosit cu isteţime pentru ca să-1 scoată din anumite încurcături. Inteligenţa în aceasta epocă nu poate decât să ajute minciuna. Orice situaţie care prezintă o ameninţare, îi pune abilitatea de a minţi în joc cu scopul de a scăpa. Un vas spart, o dulceaţă furată, o eşire fără permisie din casăţ toate îl pun pe copil, ştiind că-1 aşteaptă pedeapsa, în situaţii de a găsi mijloace ca să inducă în eroare părinţii sau fraţii, La început minciunile sunt simple, ticluite fără mult calcul. Ex. când este ameninţat neagă repede faptul făcut, sau pune vina pe altcineva, pe pisică, sau câine, pe un frate sau o altă persoană din apropiere. Aceste minciuni au caracterul de spon­taneitate şi sunt o replică imediată la nişte situaţii constrângă-

toare. Pe urmă minciunile devin cu mult calcul, cu multă imagi­naţie şi adeseori cu multă ingeniositate. Ele sunt adevărate creaţii. Când copilul vrea să lesă la joc şi mama nu-1 lasă, atunci el minte că merge la o rudă, la un prieten că are gând să facă un lucru cutare sau cutare. Acest gen de minciună este foarte cunoscut şi nu mai stăruim cu exemple. Ceeace este important însă este faptul că prin aceasta copilul îşi însuşeşte minciuna ca mijloc de viaţă, satisfăcându-şi adeseori prin ea nu numai ten­dinţele organice de conservare, dar chiar şi dorinţele cele mai ascunse şi curioase. Sunt unii copii cari in această epocă, mint că sunt bolnavi ca să fie mângâiaţi, alţii ca să scape de anumite însărcinări. In aceasta epocă se înregistreaeză şi isteria ca o minciună patologică provenită «din dorinţa de a obţine anumite lucruri care pe cale normală nu ar fi obţinute. Credinţa acestor copii este că printr'un leşin înmoaie inma părinţilor.

Un lucru interesant este că la aceasta epocă se înregistrează încă foarte de timpuriu şi ivirea glumei ca o manifestare foarte apropiată de minciună. Sunt foarte dese cazuri când copilul, in­duce în eroare cu astfel de glume chiar şi pe maturi. Cele mai frec­vente cazuri sunt acele în care copilul chiamă pe mama sau pe un alt membru al familiei/spunând că are să-i arate ceva, şi pe urmă râde de el, fiindcă nu-i arată nimic. La început toate aceste manifestări pot fi reduse la imitaţii, însă cu timpul copilul se foloseşte de ele în mod ingenios creindu-şi singur împrejurările. Din glumă, sau alături de glumă se naşte un fel de minciună, care se observă în anumite cazuri la copil şi anume minciuna pentru minciună, sau dorinţa de tachinare, din care copilul îşi face o adevărată plăcere inducând pe altul în eroare. Acest lucru se întâmplă mai ales în jocurile în grup ale copiilor, unde adeseori se observă cum râd unii de alţii minţindu-se.

Pe la vârsta de 5—6 ani se iveşte un fenomen semnalat în mod mai precis de W. Stern care merită să fie amintit şi anume o dorinţă nestăvilită după adevăr. Aceasta tendinţă a fost nu­mită fanatismul adevărului (Wahrheisfanatismus). Mulţi psiho­logi contestă acest fenomen ca ceva universal, totuşi se poate observa la această epocă la o bună parte din copii o tendinţă continuă de a spune lucrurile corect, de a se corija pe sine şi pe alţii, când spun ceva inexact. Această perioadă de rigorism al

adevărului îl face pe copil să fie încontinuu atent la ceeace spune el şi la ceeace spun alţii. Stern crede că fanatismul adevărului, este o tendinţă naturală. Se poate susţine însă că în aceasta epocă educaţia ar fi isbucnit într'o formă tumultuoasă. Este lucru ştiut că atunci când copilul începe să prindă şi să înţeleagă ceva face la fiecare pas caz de acest lucru. In aceasta privinţă încă de timpuriu i se spune neîncetat, să spună numai adevărul, nu­mai ceeace este sigur, să nu adauge delà el faptele lucru care se imprimă adeseori cu bătaie. Se poate presupune că în epoca delà 5—6 ani aceste năzuinţe ale maturului au prins rădăcini în sufletul copilului aplicându-le cu multă rigurozitate.

Oricum i s'ar da explicare acestui fenomen, rămâne un lucru recunoscut de mulţi psihologi, şi anume că minciuna are o pe­rioadă de schimbare uneori chiar de diminuare in această epocă. W. Stern pretinde că această epocă este legată chiar şi de des-voltarea unei atitudini critce din partea copilului. In sensul acesta minciuna, inconştientă, cu toate formele ei începe să se împuţineze considerabil, schimbând întrucâtva desvoltarea ma­nifestărilor minciunii în general.

Balada celor douăzeci de ani

Cuprinde-mă în suflet şi în braţe strâns, Când noaptea va veni spre noi în sbor Şi dă lumină'n jocul tău de sân şi de picior Gândurilor care poartă'n gene de fir de plâns. Infăşură-mă 'ntreg în val de foc păgân Doar îmi voi mai căli şi rostul meu de lut, Fermecat cu apă de isvor neînceput De vrăjitorul alb cât cerul de bătrân, Iubito, să n'ai teamă de descântecul lui, Care din ani fără număr ne-a'mbătat, Ci vino'n clipele de veac ce ne-a lăsat, Balada celor douăzeci de ani să-mi spui. Când te'nchîni măriri sfântului păcat Şi gândurilor care poartă'n gene fir de plâns, Aprinde-le lumini în jocul tău de sân şi de picior. . . Ah, iată vine noaptea cu tăcere'n sbor . . . Cuprinde-mă, cuprinde-mă în suflet şi în braţe strâns.

Silviu Lazăr

Catrenă tristă

Atât de singur sunt, că-mi pare Că un imens pustiu mă înconjoară. Un gol simt inima cum mi-o'nfioară Şi simt din ochi cum clipe cad arare . . .

Pavel Butan

Pe marginea unor lecţii de Ştiinţele Naturale

de: 7. Al. Maxim.

Termenul de Ştiinţe Naturale are două înţelesuri, unul mai larg şi altul mai restrâns. In sensul mai cuprinzător noţiunea se acopere complet, în înţelesul adevărat de ştiinţe ale naturii, cu­prinzând în sine întregul convoi de discipline ce stabilesc rapor­turile cauzale ale fenomenelor naturale, sau numai felul de pre­zentare al acestora. Ştiinţele naturale, în această accepţiune, descriu fapte de observaţie acolo unde mijloacele de investigaţie nu au ajuns să imlbine complect lanţul cauzei şi al efectului, deci în câmpul lor de cercetare cade tot ceeace ne înconjoară şi se situiază în afară de manifestaţiunile noastre. Ştiinţele Naturale au ca punct central de origine, de eradiare, pământul şi prin el întregul sistem astral din care face parte, natura, cu toate fazele şi produsele ei de evoluţie. In acest complex se încadrează, ca un derivat al ei şi omul, căruia îi urmăreşte numai părţile ce cad sub influenţa legilor naturale.

Tot ceeace a produs omul prin facultatea sa superioară, inteligenţa, se grupează în mănunchiul al doilea de ştiinţă, al căror pe centru de emisiune este el.

In măsura, în care -n domeniul naturii obsrevaţiile s'au îm­bogăţit, cercetările înmulţindu-se din ce în ce, bagajul cunoştin­ţelor a crescut atât de vertiginos şi a devenit aşa de mare, încât orientarea în cuprinsul lui era greoaie, — în acelaş ritm cunoş­tinţele au început să se grupeze în jurul anumitor principii, în cari se încadrau mai de aproape.

Cercul noţiunii de Şt. Naturale, net trasat la început se sub­ţiază şi diluiază, pe măsură ce individualitatea disciplinelor ia din ce în ce aspecte mai conturate. Firul cercului comun, ce le

lega, se întinde tot mai mult, iar atunci, când diferitele discipline îşi îmbracă complect haina metodologiei lor proprii, se declară majore, independente, devenind ştiinţe separate. In faţa unităţi­lor, aşa de strâns închegate, firul cercului comun nu mai e văzut. Aşa par azi desfăcute din mănunchiul frăţesc: fizica, chimia, mi­neralogia. Numele strămoşesc au ajuns azi să-1 poarte doar câ­teva din disciplinele ce îmbrăţişază în cercetările lor fenomenele şi legile naturale, cari se apropie mai mult de noi, şi pe cari, într'adevăr, sensul laic al cuvântului „natură", îl acopere mai mult.

Astfel s'a ajuns azi, ca, sub Şt. Naturale să se înţeleagă phyto- şi zoobiologia, natura vie, iar dintre cele abiotice, natu­ra moartă, geologia; aşa dar eticheta actuală de „ştiinţe naturale", pusă în fruntea acestor ştiinţi are mai mult un tâlc istoric şi tra­diţional.

In cele ce urmează, vom încerca să expunem câteva consi-deraţiuni asupra felului de predere a Şt. Naturale în înţelesul mai îngust al lor, cuprinzând ştiinţele trecute în programa şco­lară: zoologia, botanica şi geologia.

învăţarea fiecărui obiect în şcoală are un scop determinat, care trebuie să fie urmărit; scop, ce este înrtuchipat de rolul pe care ştinţa respectivă poate să-1 aibă şi e necesar să-1 realizeze in educaţie, atât în vederea câştigării unei culturi generale, cât şi în ce priveşte celelalte laturi sufleteşti.

A măsurat cu acest ţel, fiecare lecţie, pe lângă rostul ei indi­vidual, de a da şi clarifica anumite noţiuni, ce e drept, parţiale isolate, — însă cari totdeauna trebuie să fie unitare, — mai are tendinţa, ca aceste unităţi mici să fie coordonate astfel, încât, din împletirea lor să reeasă şi să fie ajuns scopul primordial, pe care şi l'a fixat înainte educatorul. Aşi putea zice, fiecare lecţie trebuie să fie câte o cărămidă (care, individual luată este o uni­tate), cari, prin aşezarea lor după un plan şi un scop înainte de­terminat, ne dau un edificiu armonic.

Privite sub acest unghiu, Ştiinţele Naturale, ca discipline, fac parte din cadrul ştiinţelor concrete, pe lângă rostul de a ne face cunoscute diferitele fiinţe: animale, sau plante; ca unităţi singuratice, cu anumite caractere specifice şi a căror recunoaşte­re se fixează prin intuiţie şi observaţie — deci noţiuni de cui-

tură generală — au ca scop ultim, de a arăta manifestarea şi pre­dominarea legilor biologice şi fizice in mod unitar asupra între-gei naturi; corelaţia strânsă între cause şi efecte, acţiune şi reac-ţiune. O reprivire asupra lecţiunilor şi noţiunilor parcurse tre­buie să evidenţieze, că toate se îmbină în aceste legi şi toate pot fi prinse şi adunate în cercul principiilor generale.

Din acestea reesă, că Şt. Naturale se adresează de o parte obseraţiei, iar de altă parte judecăţii. Rolul lor educativ este deci dublu (pe lângă multele ocazii în cari se poate face apel şi desvolta afectivitatea), dar ceeace predomină aici şi ce lipseşte altor ştinţi, (cel puţin într'un grad aşa de mare) este desvoltarea spiritului de observaţie.

Rezumând putem spune: a) că o lecţie de Şt. Naturale tre­buie să fie nu numai unitară, ci şi esenţială, dându-ne posibili­tatea cunoaşterii tuturor notelor caracteristice a tipului prezen­tat, b) Fixarea notelor specifice a fiecărui tip să se facă prin o bună intuiţie, c) Să se arate că însuşirile specified a tipurilor sunt efectele anumitor cauze şi prin aceasta anticiparea legilor generale.

Să analizăm pe rând aceste note anunţate, şi să vedem, cum putem ajunge la realizarea lor.

a) Sub esenţialul unei lecţiuni, sau mai bine zis a subiectului de predare, înţeleg să se conducă elevii la intuirea tuturor carac­terelor specifice a subiectului. Anume, să se reliefeze plin com­paraţie şi contrast, ce este aici nou şi special faţă de alte subiecte învăţate. De exemplu: la o lecţie de zoologie despre „Cal", nu trebuie descris calul în amănunte, aceasta ar fi o banalitate, căci doar toţi elevii îl cunosc — o astfel de lecţie e plictisitoare chiar când se dă descrierea cea mai complectă. Acest fapt am putut să-1 observ şi urmăresc la lecţiunile mele. Elevii chemaţi să con­tribuie la astfel de descrieri a unor animale cunoscute, răspun­deau bine, dar plictisiţi. De pe faţa lor se putea citi aerul de ba­nalitate cu care primeau întrebarea. Adesea i-am auzit comen­tând în feliul acesta (şi pe drept cuvânt) : acestea sunt fleacuri, ce ne mai pisează cu ele? O iastfel de lecţie, ce contribuie la reflexii de feliul acesta, nu este esenţială, pentrucă nu s'a spus numai acea ce a trebuit să se spună. Dacă se pun faţă în faţă picioarele calului cu ale boului, structura gurei şi feliul lui de

digestie, în opoziţie cu a boului, interesul şi atenţia sunt deştep­tate imediat, tocmai prin aceste note distinctive, ce isbesc între asemănările numeroase ce există. In îeliul acesta calul se întipă­reşte în minte ca ceva deosbit. La botanică nu trebuie reamintit pentru fiecare plantă că are rădăcini, tulpină, etc, notele acestea le văd elevii în materialul de intuiţie, le ştiu chiar de mai înainte, trebuie reliefat prin ei, ceea ce e specific, dinstinctiv. Atunci, când nu s'a făcut acest lucru, toate plantele învăţate se uniformi­zează într'o plantă şablon şi se confundă în mintea elevului. Este interesant de urmărit acest fapt la răspunsurile din timpul repetiţiilor generale. Fiecare elev, care este întrebat, răspunde în mod şablonie: Planta X are rădăcină, plus un atribut pe care-1 tâlcuieşte, sau ce i-a rămas în minte din cele învăţate, apoi tulpină, etc. —• când e vorba de specii, cari se aseamănă puţin, nu ştiu să înşire dosebirile. Nu ştiu, nu fiindcă nu li s'ar fi spus, doar ei în conlucrare cu profesorul le-au enumerat pe toate, ci din cauza că nu s'au accentuat, din motivul că atenţia le-a fost cheltuită — difuzată — cu banalităţi şi caracterele distinctive s'au strecurat nereîiefate, pe lângă celelalte multe note asemănă­toare.

Aceste observaţii se referă nu numai la lecţiile făcute în mod euristic, ci şi asupra acelora făcute în mod expositiv de profesor.

In cele enumerate mai sus găsim explicaţia, de ce unele lecţii de Şt. Naturale, — cari, prin faptul că se adresează în mare mă­sură şi simţurilor, nu obosesc aşa de mult, ci sunt chiar recrea­tive, după lecţii abstracte, — totuşi plictisesc şi sunt adormitoare.

h) Fixarea notelor specifice a materialului de învăţat nece­sită o bună intuiţie. Aici se pune mezul problemei de predare la Şt, Naturale: materialul demonstrativ.

In descrierile monfologice şi rareori anatomice, la cari se mărginesc după program, — şi foarte corect, — Botnaica şi Zoologia în clasele inferioare, profesorul trebuie să aibă înainte întotdeauna materialul demonstrativ, care poate fi sub formă de planşe, material de muzeu, material viu excursii şi colecţii indi­viduale.

Planşele şi desenele aduc reale servicii, îndeosebi pentru acele forme, ce nu le avem la îndemână. Importanţa lor didac­tică este mai mare când ne reprezintă nu numai animalele sau

plantele singuratice, ci şi mediul în care trăiesc ele. Un leu pre­zentat în savanele Sudanului, sau la marginea Saharei, cu nisi­pul galben ruginiu, ne ajută nu numai la descrierea animalului în ansamblu, ci trecând la explicarea cauzelor, chiar când raţio­namentele sunt mai grele, se poate stabili relaţia între culoarea pustiului şi culoarea blănei leului, apoi a feliului lui de a vâna.

Planşele au însă desavantajul că nu pot să redea mărimile reale, chiar atunci, când au termeni de comparaţie. Simţul mă­surării şi comparaţiei nu este încă destul de bine desvoltat în deosebi la elevii mici, aşa că aprecierile sunt de cele mai multe ori eronate, iar cifrele date de profesor sunt vagi. In astfel de cazuri e bine să se facă comparaţia cu; animale pe cari ei le cu­nosc foarte bine. Interpretarea tablourilor trebuie să fie făcută de elevi, însă, sub conducerea şi dirijarea profesorului. Tablourile trebuie să rămână în clasă cât mai mult timp. Se obiecţionază împotriva acestui fapt, că ele distrează elevii. Atenţia lor, ce e drept, este atrasă asupra lor, în primele zile după expunere, după aceea nu mai atrag, decât pe cei mai) meditativi, ceialalţi le neglijează. Această neglijare a lor formează o altă obiecţiune, ce se aduce împotriva plasării planşelor pe pereţii clasei. Se spune că ele, după un timp oarecare, nu mai sunt băgate în seamă, iar elevii nici nu mai ştiu de prezenţa lor, pe când, dacă ele se aduc numai la lecţia respectivă, prin noutatea lor fixează atenţia întregei clase. Afirmaţiunea din urmă este perfect înte­meiată. Materialul nemaivăzut, captivează prin însăşi noutatea sa, de aici un mic desavantaj, ascultarea lecţiunii precedente nu este urmărită cu toată atenţia, fiindcă toţi privesc noutatea adusă în clasă. Apoi, chiar dacă se aduce materialul numai în momentul predării, elevii nu urmăresc îndeaproape descriera făcută, ci se ocupă cu ceeace-i izbeşte pe ei mai mult, aşa, că pierd firul expunerii. Dar acestea sunt, de fapt, cum am spus, mici desavantagii, faţă de avantajul mare, că noutatea fixează dintr'odată atenţia elevilor. In ce priveşte obiecţiunea că plan­şele nu mai sunt văzute după un timp în clasă, nu e întru totul adevărată. Nu odată au venit la mine elevi, cari mi-au cerut desluşiri asupra unor amănunte, ce erau figurate pe planşe. Iar în anchetele făcute de mine asupra acestei chestiuni, întrebând elevii de anumite amănunte din lecţiunile învăţate, ce erau dese-

nate pe planşe, dar asupra cărora eu nu le-am atras atenţia, am găsit întotdeauna elevi cari le-au văzut (ce e diept, mai pu-ţiini, cam în jurul cifrei de 2 5 % ) . Intrebându-i asupra timpului când le-au observat, unii mi-au spus: la ora de dirigenţie, alţii în pauză, alţii la oarele de muzică, alţii înainte de începerea lecţiunilorj deci în timpul când atenţia lor era liberă şi privirea putea să se plimbe în voie pe pereţi. Dacă sunt touşi elevi, cari văd amănuntele pe planşe, iar de altă parte planşele nu distrag elevii prin vrezenţa lor, găsesc că ele sunt de un folos real să rămână în clasă, chiar dacă ele nu sunt văzute apoi, decât de un sfert din elevi. In ce priveşte faptul, că ele aduse numai la lecţia concentrează atenţia, se poate urma calea mijlocie. Se aduc la lecţie şi se lasă in clasă după aceea, atât timp, cât spaţiul clasei permite. Cred că aceasta este soluţia cea mai bună, satis­făcând şi condiţia noutăţii, şi pe aceea de-a lăsa să instruiască mai dep%rte, îndeosebi pe elevii mai meditativi.

Planşele nu e bine să fie mute, nici chiar indicate prin nu­mere; trebuie ca dedesubt, sau deasupra chipului animalului, sau plantei să-i fie scris numele. Aon observat elevi în timpul pau­zei, distrăgându-se privind aceste ablouri, chiar discutând şi fă­când comentarii asupra lor. Unii, numai intuind aceste tablouri, primesc imbolduri şi se interesează singuri de unele probleme, pe cari tablourile văzute le reprezintă. Nu odată se întâmplă, că merg acasă şi întreabă chiar pe părinţi, cum se explică şi cu­tare şi cutare tablou. Astfel de multe ori am observat ia liceu, cum elevi mai mici interpretau planşele; aşa doi elevi, privind pe coridor tabloul unui vulcan, explicau cum de iese gaze şi se observă schinteieri, fulgerări, cari erau figurate toate pe tablou; unul din ei a dat eplicarea: a trăsnit în munte şi acuma arde. Iată un imbold, care intervine aici, „curiozitatea", care este pro­vocată de planşe şi care trebuie canalizată şi folosită în direcţie bună, jcăci nici o altă disciplină nu poate uza atât de mult de acest instinct, ca şi ştiinţele naturale şi geografia, prin noutatea şi uşurinţa de pricepere a lucrurilor ce le predă.

Dat fiind, că planşele ne prezintă subiectele în plan, ar fi, poate, binevenite schiopticoanele, la cari reprezentarea se face în spaţiu, dând prin aceasta imaginea complectă şi mai aproape de real a obiectului.

Proiecfiunile luminoase. (Diapozitive), prin faptul că ne reprezintă formele mult mărite, şi dau posibilitatea observării detaliilor delà distanţă, sunt superioare în această privinţă plan­şelor, defectul lor e, că proecţia e legată de o durată mică de timp, astfel în timpul scurt cât se proiectează, se observă mai mult caracterele superficiale.

Filmele cinematografice, prezentându-ne fenomenele în mer­sul lor dinamic, în acţiune, sunt cele mai intuitive, aţâţând cu­riozitatea şi potenţând atenţia. Fiecare capitol de zoologie, sau botanică, trebuie să fie recapitulat printr'un film, care să ne arate, ,ide ex. culturile de ceai, orez, cafea, etc., sau momente din aspectele vieţii, în diferitele medii, ca viaţa în pădurile tropi­cale, etc.

Rezumând puteim spune: planşele au o valoare în predarea Şt, Naturale şi sunt chiar pedagogice, atunci când sunt însoţite de o interpretare justă, — iar atunci, când se poate face o pro-iecţiune spaţială a lor, sau când reprezintă fenomenele în succe­siunea lor dinamică, filmele suplinesc, sau chiar întregesc mate­rialul de muzeu de multe ori lipsă, sau greu de procurat, rău con­servat şi pregătit.

In lumina celor expuse se poate judeca rolul mare a figuri­lor din cărţile didactice. Aceste trebuie să fie clare şi foarte preg­nante, redând întotdeauna un moment dinamic al subiectului ce-1 reprezintă. De multe ori elevul, în vederea lecţiunii, acasă este nevoit să recurgă la ele. Din acest punct de vedere, acelea care au o valoare mai mare pedagogică, sunt mai ales acele în culori. In privinţa aceasta păcătuiesc aşa de mult cărţile noastre didactice; în cari se poate ceti sub o pată neagră o numjre oarecare. Ce poate înţelege bietul elev din ea? — Apoi, autorii manualelor şcolare ar trebui să ştie şi să cunoască mijloacele demonstrative, pe cari le posed multe din şcoalei e noastre. In multe cazuri, chiar profesorul cel mai zelos, trebuie să recurgă la carte. Atunci, când mijloacele nu permit o tipărire estetică, pe hârtie bună, ar trebui să nu se comită păcatul barem împotriva planşelor şi figurilor, cari s'ar putea imprima pe o hârtie aparte.

In timpul din urmă se observă o ameliorare în privinţa acea­sta, datorită unei dispoziţii foarte cuminţi şi pedagogice a Minis­terului Educaţiei Naţionale. Acesta, văzând halul în care se pre-

zintau manualele didactice, tipărite uneori pe maculatură ordi­nară, a dat ordin să nu se mai aprobe decât acelea, cari se pre­zintă în bune condiţiuni de execuţie tehnică.

Materialul de muzeu. Dacă planşele, atunci, când sunt bine executate şi în deosebi cele în culori, ne pot ajuta la intuirea ma­terialului, elevii păstrând adesea imaginea clară a elementelor învăţate, materialul de muzeu, prin faptul că se apropie mai mult de realitate, intensifică intuiţia, desvoltând curiozitatea şi, pr:'n aceasta, fixarea mai bine în memorie a subiectului prezent. Ma­terialele de muzeu, fie plante, animale, s a u eşantioane de roci, fosile, trezesc întotdeauna interesul şi sunt observate cu multă atenţie. Atârnă de dibăcia profesorului, de a face ca elevii să pună greutatea pe notele speciale, care vor rămâne şi v o r servi ca puncte luminoase în recunoaşterea lui de mai târziu, în viaţă. Atunci, când materialul este dat elevilor pentru observare, iar profesorul continuă expunerea lecţiei, anunţând şafelonic des­crierea lui, elevii nu v o r fixa nici odată c e e a ce ar fi trebuit să reţină. Li se v a întipări în minte, poate, conturul, culoarea, forma, eticheta, v o r recunoaşte altă dată ,,acelaş" eşantion, însă atunci când material identic le va fi prezentat în alt eşantion, nu îl v o r recunoaşte, s a u îl v o r identifica c u greu. Rezultatul acestui fel de intuiţie am avut ocazia să-1 verific de foarte multe ori. Am putut observa, că atunci, când li s'a prezentat elevilor un eşan­tion rocă, i s a u fosilă, în felul c u m se obişnuieşte, trecând pro­fesorul cu el pe dinaintea elevilor în mod fugitiv, s a u înmâ-nându-se eşantionul delà elev la elev, însă în z o r , s a u chiar dacă îl pot vedea mai mult timp, dacă nu se stăruie asupra specificului, lăsând în urmă comunul, rezultatul intuiţiei e foarte slab. Aşa, după o intuiţie făcută în genul de mai sus, cu o descriere c o m ­

plectă şi amănunţită a unor roci, elevii duşi în excursie, când s'au găsit blocuri enorme din acel eşantion, nu au recunoscut nici unul. Am lăsat elevii cu semnul întrebării pus şi în lecţia urmă­toare le-am adus iar eşantionul, pe care îl prezintasem înainte, — l'au recunoscut cu toţii. Acest fapt ne arată clar, că elevii nu au recunoscut caracteristicele rocei respective, ci numai forma eşantionului şi alte note individuale a obiectului de muzeu. Dacă intuiţia s'ar fi făcut bine, fixându-se notele specifice ale rocei respective, atunci, de sigur că a r fi fost recunoscută.

Cum s a r fi putut face o intuiţie bună a materialului? Dacă fiecare elev ar fi avut câte un eşantion, dacă profesorul accentua ceeace trebuia observat, lăsând că tot ce este secundar să fie observat de elevi. Se ştie, că atunci, când se caută a reţine, mai multe note ce se aseamănă, nu se reţine nimic Se poate realiza acest deziderat? E foarte greu, ca muzeul unei şcoli să aibă câte 50 eşantioane din fiecare rocă.plantă, sau animal. Totuşi se poate ajuta cel puţin în parte, prin vitrinele de clasă la Anatomie, Geo­logie, Mineralogie şi Paleontologie. Aceste vitrine trebuie să fie dulapuri de sticlă, construite astfel, ca obiectul aşezat în ele să poată fi privit cât mai bine şi observat în toate detaliile lui. Pro­fesorul va căuta, conform programei, să expuie în aceste vitrine, trimestrial, formele aşezate şi clasate conform ordinei în care le va trata, astfel ca elevii să aibă în tot timpul la îndemână şi în imediata apropiere a lor, aceste piese. — Când se priveşte un lucru de mai multe ori şi într'o perioadă de timp mai lungă, se încearcă a se descoperi la acel lucru părţi neobservate mai îna­inte. — De altcum elevii, după explicarea materialului în clasă, vor căuta, când vor fi nedumeriţi de unele chestiuni, să le des-lege şi singuri, înaintea vitrinei.

Rezumând putem spune, că materialul de muzeu are o va­loare superioară, întrucât el ne prezintă realitatea, prin noutatea lui atrage interesul, iar prin aceasta, intuiţia se intensifică.

Materalul viu. Şt. Naturale studiază viaţa nu numai static, ci în toate manifestările ei, în mod dinamic. Pentru a reda aceste manifestări, profesorului nu îi stă la îndemână, decât expunerea orală. O planşă, un animal împăiat, poate reprezenta un moment din viaţa animalului, dar restul trebuie să fie complectat, pornind delà punctul de reper pe care îl avem. Materialul viu ne ajută mult în deslegarea acestei probleme, deşi nici el nu are toate avantajele, totuşi e superior celorlalte. O Viorea, o Floarea Paş-telui,, atunci, când e vie, când îşi are toate notele ei, ne redă rea­litatea. O plantă presată de herbar este o mumie, un cadavru conservat şi atunci nu putem cere elevilor intuirea a ceea ce nu este, arătându-le una şi explicându-le alta. Elevii vor recu­noaşte o Anemonă de herbar, dar foarte rar una de pădure. In mintea lor încă nu s'au putut face toate abstracţiile, ei primesc încă de-a gata senzaţiile, percepţiile* aşa, cum le sunt date, —

numai din ceeace observă ei direct şi formează raţionamentele. Este greşit, deci, ca prezentându-le un subiect mort, să le cerem descrierea şi felul de a fi al unei fiinţe vii. — Materialul viu are avantajul, că atunci, când îl putem procura, este în cantitate ma­re, aşa că fiecare elev poate avea un eşantion, iar profesorul, în mod analitic, prin elevi, poate reliefa toate caracterele lui. In acest caz suntem siguri de întipărirea lui durabilă, intuiţia pu-tându-se face prin toate simţurile.

Materialul viu, adus în clasă, nu reprezintă nici el „adevă­ratul natural", descrierea mediului, condiţiile de trai rămân şi de data asta pe socoteala expunerii abstracte a profesorului. Redarea fidelă şi concretă a materialului, observarea lui în me­diul real, se poate face numai prin excursii. Printr'o excursie la Pădure, la Fanaţi, Râu, Baltă, sau Râpă, se pot face lecţii de Şt. Naturale în înţelesul strict al cuvântului natural. O Floare de Paşti, privită la ea acasă, în pădure, ne lasă destăinuit întreg felul ei de viaţă, vieţuirea ei în societate, pâlcurile ce înveselesc pădurea încă tristă, cu copacii desfrunziţi. Prin câteva întrebări logic puse se poate închega întreaga, ei viaţă, — de ce apar aşa de curând? — pentru a avea lumină îndestulătoare, căci mai târziu le va fi răpită de cei ce acum abea se trezesc din somnul lung al iernei.In acest caz mediul rămâne gravat în mintea lor, aşa cum este, nefăţărit, neschimbat. înlănţuirea legilor biologi­ce, cari vin ca un corolar, să planeze asupra descrierilor izolate, se pot arăta aici, în mijlocul naturii, într'o concretizare puternică. Importanţa excursiilor o poate judeca*) orice profesor, sau pe­dagog, în timpul reîntoarcerii spre casă delà excursie, a auzit, de sigur, din gura elevilor „azi ami învăţat mai mult decât în în­treg anul". Aceste vorbe, spuse în mod sincer, ne înfăţişează adevărul şi nu au lipsă de nici un comentar.

Grădinile botanice şcolare, cari din lipsa de mijloace nu pot fi construite şi îngrijite conform cerinţelor, nu au prea mare rost — a cultiva în ele plante ce se găsesc la un km. depărtare de şcoală, este timp pierdut degeaba — rolul lor ar fi mare, când s'ar putea cultiva în ele plante streine şi exotice. Banii cari ar fi destinaţi pentru o astfel de instituţie s'ar întrebuinţa cu mai mult succes Ia facerea excursiilor mai îndepărtate.

Colecţiile elevilor. Nimic nu este mai util şi mai eficace, pen-

tru cunoaşterea şi pătrunderea Şt. Naturale, ca şi colecţiile in­dividuale ale elevilor. Prin confecţionarea lor, atunci, când acea­sta se face sub directa şi vigilenta supraveghere a profesorului, elevul se apropie mai mult de natură.

Adunarea pieselor din locul lor de origine, ajută la recu­noaşterea condiţiilor de mediu, în care trăieşte fiinţa, plantă, sau animal (obicinuit animale mici şi uşor conservabile, insecte sau conchilie de moluşte) ; dacă sunt roci, surprind rolul lor asu­pra aspectului morfologic al regiunii; iar dacă sunt fosile, îşi re-constituie un mic tablou din viaţa geologică a regiunii.

Pregătirea pentru păstrarea şi conservarea lor, le desvoltă într'un grad foarte înalt spiritul de observaţie, căci munca acea­sta migăloasă îi face, chiar fără să vreie, să vadă toate amănun­tele de organizare a unei forme, sau eşantioane. îndeletnicirile de genul acesta sporesc îndemânarea manuală a elevilor şi con­tribuie într'o măsură foarte largă la desvoltarea sentimentului estetic.

Etichetarea, .gruparea şi sistematizarea colecţiunilor, con­tribuie într'un grad foarte mare la sintetizarea de ordin siste­matic. Atunci, când mai multe forme sunt puse alături, reies clar atât notele distinctive, cât şi cele comune, caracterele domi­nante, cât şi cele secundare, sau accesorii, din recunoaşterea lor se ajunge la o catalogare şi ordonare a materialului în ierarhia sistemului. De aici potenţarea raţionamentului şi spiritului de sin­teză, la care duce implicit sistematizarea. Un herbar adunat cu ochii deschişi, ordonat, şi etichetat, cuprinzând familiile cerute de programă, înseamnă stăpânirea tuturor cunoştinţelor de bo­tanică elementară.

Dat fiind rolul covârşitor, pe care colecţiile le au la întipări-rea cunoştinţelor, asupra lor trebuie stăruit cât mai mult, iar în­tocmirea lor, trebuie cerută şi impusă cu toată atenţia. In mod obişnuit se fac colecţii la Botanică şi de insecte la Zoologie. Eu am întocmit cu elevii colecţii de minerale, roci şi fosile din regiu­nea şcolii. Colecţiile de acest gen trebuiesc ridicate la acelaş grad de importanţă ca şi celelalte. Rezultatele obţinute în urma lor, sunt aceleaşi, caşi la Botanică, aşi putea afirma, că intensifică mai mult spiritul de observaţie. O plantă atrage întotdeauna prin portul ei, dar unei pietre i se dă, obicinuit, cu piciorul. Co-

lecţiile de roci insuflă elevului dragoste pentru armonia mine­rală şi-1 fac, ca la vederea unei pietre să se oprească şi să o pri­vească mai cu luare aminte, să-i recunoască gruparea şi să-i de­termine felul ei.

Elevii mei colecţionează 'şi determină cu multă însufleţire rocile din jurul Clujului, sau pe acele, pe cari le, găsesc în bo-lovănişul Someşului, ce să mai spun de fosile, pentru cari au un adevărat cult. Lădiţele lor, cu sertare etajate, le procură o ade­vărată mândrie, când le prezintă.

Câte întrebări nu provoacă colecţiile individuale m sufle­tele elevilor, câte noţiuni nu li se lămuresc şi concretizează prin ele. De nesfârşit sunt discuţiile cu elevii, a căror întrebări, puse în legătură cu materialul adunat, sunt aşa de numeroase, variate şi interesante. Răspunsul la aceste întrebări, aduce atâta înve-derare, atâtea clarificări în cunoştinţele lor, iar chestiunilor puse de mine, în legătură cu locul de origine a materialului, ei le răs­pund cu redarea atâtor amănunte asupra felului de viaţă a pie­selor biologice, cât şi asupra morfologiei terenului, de unde au adunat eşantieanele petrografice.

c) Legătura între organizarea diferitelor forme de viaţă, şi mediul în care trăiesc, precum şi diferitele prinicipii de ordin general ale fenomenelor naturii, deci sinteza, trebuie să fie, după cum am spus, scopul ultim al lecţiunilor de Şt. Naturale. Pentru realizarea acestui deziderat, nici' unei lecţiuni de Şt. Naturale nu-i permis să-i lipsească „generalizarea", care trebuie condusă în aşa fel, ca să reliefeze caracterul de ordin general, ce-1 întru­chipează forma, sau materialul studiat; iar atunci, când delà un mânunchin de lecţiuni am trecut la o altă lecţiune, care nu are caracteristicul comun al tuturor celorlalte lecţiuni parcurse, se învederează prin contrast caracterul comun al tipurilor învă­ţate, trasându-se şi conturându-se acum mai tranşant unitatea sistematică ce le îngrădeşte.

Dacă o parte a generalizării urmăreşte consecvent reţinerea notelor generale, prin ele clasarea în sistem, iar prin sistem le­găturile filogenetice, adecă evoluţia, o altă parte a ei va arăta principiile biologice ce le exemplifică forma studiată, adaptarea, armonizarea cu mediul înconjurător (homochromie, parazitism, corelaţie) şi, prin aceasta se ajunge tot la evoluţie.

Legătura armonică între alcătuirea unui animal, sau a unei (plante şi împrejurările în cari trăiesc, o reliefează elevii înşişi, dacă se plasează fiinţa în mediul ei natural. Până şi cel mai slab elev, întrebat la generalizarea lecţiunii, constată potriveala de organizare între fiinţa studiată şi împrejurările de trai, enume­rând organele la cari legătura cu mediul se arată mai limpede.

Acelaş e cazul şi la ştiinţele abiotice, — Geologie, Genera­lizarea trebuie să urmărească cum fenomenul tratat se înca­drează şi mărturiseşte singur legile generale fizice.

Din cele expuse putem formula următoarea concluzie: O lecţiune de Şt. Naturale va fi complectă şi esenţială, când mate­rialul intuit se va putea recunoaşte; intuirea făcându-se prin planşe, materiale de muzeu în timpul iernii, care apoi se racor­dează cu excursiile făcute în timpul primăverii, iar corolarul intuiţiei îl dau colecţiile individuale. Prin aceasta se desvoltâ spiritul de observaţie, iar prin încadrarea lor în mănunchiul le­gilor biologice generale, inteligenţa, priceperea naturii.

Sidef blând se desface'n gigantice foi ţâşnind din creste şi-aruncă zărilor vestminte noi. Când e lumină şi veste şi tovarăş mărilor, se joacă pe-albastrele căi cu gheme de purpură şi'n perle de rouă aprinde văpăi . . . Şi ziua s'arată şi murmură svârlindu-şi uimirea prin trâmbiţi curate; iar genele-aşa sărutate

îsi scutură calm nălucirea

Petru Sfetea

Locuri natale Vă port sâmbrie 'n cântecul curat Şi din lumini vă cresc în fiecare seară, Pe struna gândului pentru vioară Acord de linişte în crez săpat.

Pumn de lapte dulce 'n dimineaţă Când s'adapă rugăciunile din rodul verii Ora deniei v'o culc în leagănul tăcerii, Peste ploile de zile, spic de viaţă.

Cuib de lege, basm cu soc la brâu Pe cărare de baladă scrisă 'n trişcă Vânt de vreme, taina 'n dungă mişcă Printre frunzele de bucurie de la râu.

Slovă lângă slovă — vis şi trup Cu azurul colindat în mână, Anii vi-i culeg şi cerul din ţărână Pâinea dragostei cu voi s'o rup.

George Todoran

Zori

T R A D U C E R I

DIN LITERATURA BULGARĂ:

Dimíter Adjarschí: Foame

— Pâine! — Aşteptaţi dragii mei! — Pâine! Tată! Pâine!

Trei copii mici scâncesc şi strâng puternic în jurul tatălui lor. Dar el sade ca înlănţuit şi priveşte tâmpit prin geamurile murdare. Afară, prin ploaia deasă se zărea, ca şi un spic de grâu doborît la pământ, răcoroasa seară de toamnă. Toată ziua umbla Petru Verdinov pe străzile capitalei să capete de lucru. Dar în tot locul era refuzat. Unii îl priveau cu deamănuntul şi ca muţi, cu scârbă îşi întorceau capul, iar alţii îl amăgeau îndemnându-1 să mai aştepte puţin.

— După două trei luni poate, o să avem nevoie, dar acum... — Copiii rabdă foame şi . . . pentru asta, dacă se poate

cumva . . . mai degrabă. — Dacă te grăbeşti, să-ţi fie de bine ! . . .

Ei, aceştia cari dau de lucru ! Ii cunoaşte el. Au inimă de piatră. A văzut el cu cât sânge rece înainte cu două săptămâni i-au zis: „De mâine eşti scos din lucru, fabrica trece prin zile grele de criză". Ştie el prin ce fel de criză trece fabrica, dar. . . Nu cunoaşte în deajuns pe toţi lucrătorii? Dar ce să faci, dacă nu te lasă frica asta de rob . . . Copiii din nou scânciră şi—í rupseră gândurile.

— Pâine! . . . Dă-ne mă, tată! Se desmetici. îşi strânge cu desnădejde fruntea şi se întoarce necăjit :

— Nerăbdători mai sunteţi, dragii mei. . . Mai aşteptaţi încă puţin . . . Tata o să vă dea pâine, dar voi prea vă grăbiţi.. . Aşa e că prea se grăbesc, mamă?

El îşi întoarse faţa spre femeia lui bolnavă care era culcată pe o laviţă de stejar în colţul apropiat al camerii. S'apropie câţiva paşi şi întreabă şoptind:

Dar acum? — Nu. . . ştiu — răspunse în şoaptă bolnava, mai mergi

iară, poate că o să găseş t i . . . — Unde acum, isbucni necăjit Verdinov şi trânti uşa după el! ?

S'a oprit înaintea porţii. Se ívíau grămezi de murdării, uliţi pline de noroaele cari sunt întotdeauna nelipsite cartierelor mărginaşe ale marilor oraşe. Undeva departe, o roată mare luminată de nenumărate lămpi electrice, tremura încontinu în mreaja de ploaie şi prin întunecatul fond al nopţii, care cu încetul venea ca o veste de moarte.

Verdinov grăbi pasul. întâlni câţiva trecători. Necunoscuţi. Cu capetele aplecate,

cu feţele supte treceau tăcuţi, reci şi serioşi, — fiecare ducându-şi propriile griji. El îi privi şi plecă mai departe. Cum ar fi vrut să se oprească aceşti oameni plini de griji! Să-1 întrebe unde merge şi dece să grăbeşte?

Adevărat este, că el şi ai lui suferă de foame? O să le povestească că e fără de lucru, copiii lui mor de foame iar femeia-i este bolnavă de moarte în pat. Poate o să-1 înţeleagă. Cineva dintre ei l-ar ajuta, i-ar da ceva. Cine ştie? E posibil, trebuie să se găsească un milos în clipele grele prin care trece un om fără lucru. Sunt foarte mulţi oameni fără lucru; mii şi milioane sunt ca e l . . .

S'a oprit. întoarce capul, rămase aşa câteva minute şi ca şi dus de-o mână nevăzută, făcu câţiva paşi înainte. Zări pe trotouarul luminat, vitrine cu ferestre mari şi feeric decorate. Un zgomot înăbuşit de automobil, sirene, tropot de cal îl lovi în faţă, el încet se lasă înaintea uşii, unui mare restaurant.

îşi dete seama că puterile îl părăsesc. Răzimă capul de geamul rece şi privi cu indiferenţă globul luminat al apropiatului stâlp electric.

Pe urmă ochii i-se închiseră, iar el alunecă pe pământul rece . . . Deodată cineva începu să-1 scuture şi trei lovituri grele îi căzură îpe spinare. Verdinov cască ochii. In apropierea lui, într'o poziţie caraghioasă se distingea figura unui sergent solid.

Legitimaţia! Aici nu e locul de dormit! Să te cari din ochii mei !

«Păzitorul ordinei publice" pe sub mustăţile-i negre începu să zâmbească binevoitor îşi schimbă tonul şi—í înapoie legitimaţia.

Dar Verdinov după ce s'a sculat încetinel fără pic de vlagă, începu sä—şi tragă după el, prin noroiul pavajului, bocancii săi ciuruiţi.

Nu-şi dete seama cum a ajuns la micu-i bordeiu. Deschise usor usa si intră în recea si întunecata odaie. II întâm-pină necruţător un miros de mortăciune. Se apropie de patul de lemn şi începu a bolborosi:

— Dormi femeie ? . . . Eu m'am întors, dar tot nimic 3 Dar tu . . . Mai bine te simţi acum ? . . .

Nu primi nici un răspuns. Puse dosul mâinii pe fruntea femeii sale. Deodată un fior şi o sudoare rece trecu prin tot corpul său.

Rămase împietrit. — Ce clipe grele . . . Prin sticla micei ferestruici, blânde şi monoton, bătea ca'n-

tr'o tobă, picurii ploii de toamnă.

Trd. de Vasile Negrea

DIN LITERATURA RUSĂ

Alexie Puskin: „Cele din urmă flori"

E mândră 'ntâia floare în raze'nvesmântată, Dar cele de pe urmă îmi sunt mai scumpe mie, Căci sufletul s'aprinde şi simte cum re'nvie Tot ce'n nădejdea-i visul ar fi dorit vre-odată. De-aceia despărţirea e poate-o mângâiere Mai mare decât pururi visata revedere.

Trd. de Al. Iacobescu

DIN LITERATURA MAGHIARĂ :

Alexandru Kíbedí: „Noi trei suntem deslegarea"

Nu fug şi nu refac chiar dacă-i rău: ăsta-i secretul sufletului meu.

Nu disperez, nu şovăiesc deloc: visul mi-este frate sí mi-e foc. >

Dar sărutul nu mă'nşală, nu mi-e boală : nu mă mai atrage nicio poală.

Femeile delături pot rămâne: pe câmpul meu de luptă nu-s stăpâne.

înaintez mereu pe această pistă : şi-ajung la ţelul meu, — de el există.

Pe câmpul noutăţii şi lupta-i fericire: m'aşteaptâ viitorul la'ntâlnire.

De-aceia Domnul, eu şi viaţa-i toată zarea: Căci numai noi trei suntem în lume deslgarea.

Trd. de Ion Ardaru

Î N S E M N Ă R I

Am urmărit „Pagini iliterare", pe cât mi-a fost posibil, cu destulă atenţie. Revista turdeană mi-a plăcut întotdeauna. De­là început şi până azi, ea nu şi-a desminţit altitudinea. Şi-a ur­mat drumul cum a crezut că-i mai bine şi şi-a fixat o conduită fără surle şi trâmbiţe şi fără afişeri de program. Iar dacă a fă-cut-o cândva, gestul n'a fost nici mândrie, nici aroganţă, ci o des­tăinuire sinceră, ba chiar mai mult, o descărcare a îndoielilor ei în mijlocul atâtor încrucişări de drumuri. „Cuvinte pentru fla­căra sfântă", sunt într'adevăr cuvinte pentru flacăra sfântă: Vâl­vătăile de cele mai multe ori iluzorii „ale focului de comoară" spre care tindem cu toţii.

Poate singurul păcat este, că revista asta ardeleană a fost de multe ori — deşi mult mai puţin ca altele — răspântia con-deilor neardeleneşti...

In ultimii doi ani, s'a vorbit mult despre ea. Dar discuţia n'a fost întotdeauna sinceră pe atât cât trebuia. Privirea căuta mai întâi semnătura şi apoi rândurile de deasupra ei. Iar când iscălitura era nouă, deşi producţia bună, redactorii celorlalte publicaţii au preferat să tacă decât să se hazardeze în vre-o apre­ciere. Iată ce va face subiectul acestei însemnări: Relevarea unui scriitor.

In ultimul ei număr, cel din Mai, alături de obişnuiţii revis­tei, găsim încă un nume, probabil un pseudonim: Ion Codrin, pe care l-am mai întâlnit de câteva ori în „Pagini".

Din curiozitate am căutat în celelalte reviste şi publicaţii vre-o apreciere asupra lui. N'am găsit nici una. Iar dacă a fost pomenit undeva, sunt sigur că a fost trecut la gloata celor mulţi, pentru a însemna im colaborator în plus. Şi tocmai aicia stă gre-şala. Căci Ion Codrin nu-i un simplu nume, ci, cum spuneam mai în sus, e un adevărat prozator. Iar din materialul pe care-1 folo­seşte, din legarea firească şi odihnitoare a frazelor curăţate de false ornamente, bănuiesc că-i mai în vârstă. La prima lectură a celor două schiţe ale lui Ion Codrin pe cari le cunosc (Spoveda­nia şi înmormântare), oricui i s'ar părea că subt acest pseudonim s'ar putea ascunde sau Ion Agârbiceanu, sau Mihail Sadoveanu. Acelaş material, acelaş clasicism aş putea zice. Dar la o mai atentă citire, vedem că sub armonia frazelor imaginile sunt prea

proaspăte pentru a fi a primului şi în ele musteşte preaadevăra-tul suflet ardelenesc pentru a fi a celui din urmă.

Schiţele lui Ion Codrin sunt scurte: cel mult patru-cinci pa­gini. Dar cât material e îngrădit în ele! Şi epicul frazelor e sfâ­şiat acolo unde trebuie, de o intonaţie lirică nefirească nici unuia din autorii de mai sus. Deşi-i trecut prin condeiul omului cult, scrisul lui Ion Codrin e de aceiaş factură cu floricelele sonore şi vioiciunea cântecului şi versului popular şi cu sfătoşenia ţără­nească, — manifestări întotdeauna proaspete, surori cu inima şi cu veşnicia.

Deaceia salutăm în Ion Codrin un adevărat şi nou prozator ardelean,

* * *

Eugen Ciuca? Cine a mai auzit de el? Cine dintre cei chemaţi ca să cunoască arta ştie că Eugen Ciuca e un sculptor clujan? Nimeni, sau aproape nimeni... Şi totuşi Eugen Ciuca lucrează: Surd, cu patimă, când goana după o bucată de pâine se opreşte câteva clipe locului, ca să-şi svârle dalta amărăciunii în piatra tare. Acolo în atelierul lui proptit în Dealul Stelei, Eu­gen Ciuca poposeşte în fiecare Sâmbătă seara ca să-şi înmoaie febra degetelor în lutul umed, care într'o bună zi va întrupa de­săvârşirea; căci Eugen Ciuca e încă tânăr: N'are în el numai ta­lentul şi în faţă speranţa, ci şi perspectiva anilor pe care-i do­rim plini de rodnicie.

Sculptura pe care o reprezintă clişeul nostru, îi aparţine. Şi figura pătrată, şi energia a stăpânitorului de mase, n'a ieşit din forma pietrei, ci din voinţa şi viziunea cioplitorului: Prima în­mugurire a unui artist de mai târziu.

* *

Toate revistele (şi mai ales cele ardelene), ne obişnuiseră până de curând cu unghiul privirii lor care începea — după cum credeau ele — delà egal în sus. Sub încrezuta lor perspectivă n'au privit niciodată; sau aproape niciodată. Şi când au făcut'o, căutătura lor a fost sau aroganţă svârlită peste umăr, sau zâmbet de îngăduinţă. Rareori înţelegere . . .

Iată însă că cea mai zăvorâtă dintre aceste publicaţii, ,,Gând Românesc" şi-a dat uşile'n lături atât de brusc şi cu atâta gene­rozitate, încât ne-a uluit. Pentru prima dată cred, în Ardeal, o revistă a ieşit din făgaşul gulerului său scrobit de închipuiri şi-a aruncat o privire deschisă în jurul ei. Aproape că s'a mirat: „Cum, mai sunt şi alte manifestări afară de noi şi de cele trei-patru publicaţii asemănătoare?"...

Deşi prietenos, acest întâiul pas a fost făcut cu stângul...

In numărul de Paşte al publicaţiei mai sus amintite, Gabriel Ţepelea vorbind de pagina literară a ziarelor din Ardeal, (sau mai precis de pagina literară a ,,Patriei" şi „Naţiunei Române" din Cluj şi-a „Ecoului" din Arad), face câteva greşeli dintre care una mi-se pare intenţionat.

Mai întâi, spune G. Ţ., toate aceste pagini publică prea multe poezii şi prea puţine recenzii.

Să judecăm însă ceva mai temeinic această aserţiune. In ge­neral ziarele care au pagină literară, o au odată pe săptămână: Sâmbăta sau Dumineca. Ori chiar cu toată eflorescenta literară din ultimul timp, nu putem spune că apar mai mult de 50 de cărţi acceptabile pe an, deci cam una pe săptămână. Astfel că, cu toată bunăvoinţa, redactorul paginei literare nu va putea da săptămânal mai mult de recenzia unei singure cărţi şi-a două-trei reviste lunar. Şi-apoi să nu uităm că această pagină revine deobiceiu redactorilor obişnuiţi a unei gazete, deci în sarcina unor oameni cari — ori cât de mică sau mare ar fi publicaţia la care lucrează — trebuie s'o alimenteze zilnic cu cel puţin două coloa­ne material. Astfel că preocupările care trec dincolo de cotidian, în mod firesc suferă.

Vorbind apoi de „Ecoul", G. Ţ. spune (citez din memorie)^ „Tot o pagină literară îngrijită avea şi Ecoul", condus de I. Ch. Severeanu şi Florica Ciura".

Mai întâi „Ecoul" nu avea o pagină literară săptămânală, ci „aproape" o pagină literară, dar zilnic. Iar G. Ţ. trebuia să ac­centueze tocmai pentru noutatea lui acest lucru, căci îl ştia bine, deoarece produciţile dsale publicate „zilnic" în gazeta arădană şi-au găsit ecoul tocmai în presa capitalei. Iar acest ziar nu nu­mai „avea" o pagină literară, ci o are şi astăzi, dacă nu chiar zil­nic, dar cel puţin mai mult de patru ori lunar. Pe urmă „Ecoul" literar nu era condus de Florica Ciura, cum este acum, ci doar de subsemnatul, care în momentul când am iscălit angajamentul de şef-redactor al cotidianului arădan, am pus condiţia unei pa­gini literare, pe care am şi înfiinţat-o şi menţinut-o atâta timp cât am avut acea conducere. Această precizare o fac nu pentru a ajunge la dictonul „luadă-mă gură!" — cât pentru a nu se da ulterior naştere la pretenţii şi compromisuri1).

x ) Tot din acelaş motive sunt silit să fac şi mărturisirea următoare T încă delà început la acel cotidian, atât cât am fost şe i -redactor (Octomvrie 1936 — Ianuarie 1927) . Cât şi după aceia, am fost silit să iscălesc articole, însemnări sau producţii literare şi cu diferite pseudonime (Ion Ardaru , Cornel Iorgulescu, Dinu Frâua , Const. I. Bărbat, Paul Iustin etc . ) , precum şi sub ini« ţiale (mari sau mici S I. Ch. S.; ies), sau să nu iscălesc deloc, c u m au fost acele bucăţi de pe pagina întâia cu text cursiv pe două coloane (a 6«a şi a 7«a), aceste din urmă însă numai până la plecarea mea .

Vorbind mai departe de paginile literare ale ziarelor, G. T. aminteşte gruparea „Patriei" şi a „Naţiunei Române", dar uită s'o amintească şi pe acela deia „Ecoul", unde pe lângă autori consacraţi (Al. T. Stamatiad, Emil Isac, I. C. Delaturda, Petre Belu, etc.), sau mai tineri (Florica Ciura, Vlaicu Bârna, Ion Th. Ilea, George Popa, Petre Adrian, etc.) şi pe lângă întreaga ple­iadă a celor şi mai tineri poeţi şi scriitori ardeleni şi în special clujenii (Valeria Car du, Mihail Axente, N. Rusu, I. Vlasiu, V. C. Cheatră, Silviu Lazăr, C. S. Anderco, I. V. Mesaroş, V. Strava, I. Moldovan, I. Olteanu, V. Ilieşiu, G. Todoran, etc.), sau ară-dani (P. Bortoş, A. Miclea, I. Pogana, I. Ţucra, etc.), s'au rele­vat ca şi d-sa, nume noui, ca: Pavel Butan, P. Sfetca, P. Banu, Fane George Pajişte, E. Beoca, etc. Oare Gabriel Ţepelea nu-i cunoaşte pe aceştia din scris? Posibil... Dar cum vine atunci să califice drept „îngrijită" pagina literară zilnică a „Ecoului"? — căci nu-i lucru de glumă să spui despre o publicaţie un asemenea lucru, dar să treci peste gruparea ei, poate cea mai mare dintre toate ziarele ardelene . . .

Şi fiindcă G. Ţepelea a tăcut când ar fi trebuit să vorbească despre adevăratul neajuns al acestor ziare, trebuie s'o fa­cem noi.

Bune sau rele, paginile literare ale ziarelor sunt mai mult sau mai puţin munca unui om, care adună material şi caută! să-1 armonizeze pentru a nu da loc la stridenţe şi contradicţii. Bune sau rele, aceste pagini trebuesc girate de cel care le conduce, prin numele lui pe frontispiciul paginei. Din trilogia ziarelor amintite mai sus, singur cotidianul arădan a înţeles acest lucru. Astăzi, ori de câte ori „Ecoul" literar apare, el poartă indicaţia că e îngrijit de Florica Ciura. De ce oare celelalte ziare cu pa­gină literară nu fac acelaş lucru? Sau directorii celor două coti­diene clujene cred c'o pot gira ei? De cred cumva acest lucru nu nutmai se înşaiă, dar frustează pe acei cărora le revine meritul, de o răsplată morală.

Iată de ce pe lângă o rectificare şi o lămurire, socotesc aceste rânduri ca o scrisoare deschisă celor doi directori ai zia­relor clujene.

/. Ch. Sewreanu

Omul tăcerilor grele şi întruparea istoriei ardeleneşti, poe­tul Lucian Blaga, a urcat mai ieri sfios treptele Academiei, pen­tru a aduce elogiul său statului românesc.

Noi am vrea în aceste câteva şire să-i culegem măcar o scân­teie din mirarea şi elanul „Poemelor luminii", o frântură de vers din înţelepciunea care începea să-şi caute rostul prin „Paşii pro­fetului", iar din „Lauda somnului", lămurirea din ce în ce mai aspră ce avea să ducă marile dureri româneşti la „Cumpăna

apelor", ca să le adape cu duh de legendă şi pace; să încercăm a ne scoborâ cu poetul pe drumul istoriei plămădită din revoltă şi hrănită cu lacrimi, ca să colindăm pe cărările pieselor sale până în miezul poemului dramatic „Avram Iancu", pentru a ne învălui şi noi măcar o clipă în sbuciumul marilor întrebări cu grai de piatră: naşterea, moartea, Ţara şi adevărul. Iar de aici să păşim sfioşi pe „Orizont şi stil", unde un poet mare şi tăcut ca sufletul poporului său slujeşte de 20 de ani cu atâta rodnicie, pentrucă pe drumul metafizic al unei credinţe aşa de fructuoase, sufletul românesc n'a atins nicicând o suveranitate mai deplină decât în „fenomenul Blaga", cum îl numeşte pe drept cuvânt Grigore Popa într'un alt loc.

Lucian Blaga a crescut zi de zi, hrănindu-se cu tot ce e mai pur din plaiurile noastre. Azi nu mai poate fi găsit întreg decât printre şirele „Spaţiului Mioritic", care-i o realitate, o prezenţă românească. Ea s'a plăsmuit imensă şi pură ca o boltă deasupra creştetelor noastre, Deaceea domină şi robeşte.

Dar ce este Lucian Blaga, ce înseamnă această polivalenţă creatoare pentru răbojul vremii, ne-a spus-o însuşi cuvântul său delà Academie.

Cum fiecare an pentru fruntea naţionalismului românesc apasă greutăţi tot mai aspre „invitarea la integrarea în istorie şi autohton" revine ca o poruncă. Deaceia gestul lui Lucian Blaga, care, în momentul când ţara şi Suveranul l-au chemat la datorie, a ţinut să privească de unde-a plecat, ia transfigurarea unui simbol.

George Todoran.

Fiindcă aproape toate revistele literare se ocupă insistent de penetraţia pornografiei în lumea literilor şi cum am urmărit pe cât ne-a fost posibil desbatèrea acestei chestiuni, fără să gă­sim vre-o justificare a ponografiei în literatură, se impune ca şi noi să inserăm, fără pretenţii, câteva opinii în legătură cu acest fapt.

E drept, pornografia o găsim în literatură din cele mai vechi • singură, aflându-i rădăcina chiar în vechiul testament, după cum afirmă pare-mi-se dl. Ion Sângeorgiu în coloanele „Curentului" şi nu avem decât să amintim viaţa lui Lot, pentru a vedea cum poporul iudeu ajunsese până la incest. In mod firesc nu se pu­tea ca Grecia antică, care era dătătoare de ton întregului dome­niu artistic, să nu atingă măcar trangenţial pornografia. Dar într'un mod atât de subtil, încât nu ştiu dacă astăzi un scriitor mai este în stare de aşa ceva. Ea păşeşte de asemenea în ritm cu „Renaşterea". Apoi se scurge un destul de îndelungat timp până când acest nesuferit musafir să-şi arate capul la iveală.

Astăzi însă a luat un avânt neobişnuit, inundând aproape pe deantregul literatura.

Vedem astfel că toate schimbările de orientare o readuc pe primul plan, căci e foarte uşor să se pescuiască în apă tur­bure. Mai ales când totul se face cu un ţel anumit. De aceia ea e dusă la extrem de gurile oamenilor demagogi şi merge mâna în mână cu evoluţia ideilor politice. Când democraţia trece li­mita şi omul se simte liber în toate domeniile, atunci acest cu­rent otrăvitor ce atentează la moralitatea unui popor, înfloreşte în voie. Ea se deosebeşte de celălalte curente prin faptul că se adresează mai ales simţurilor, devenind astfel o literatură ce nu mai face apel la funcţiune asufleteşti. Dar atunci poate fi artă, după cum strigă apărătorii ei? Evident că nu. Pe dată ce sufletul nu tresare şi nu vibrează, însemnează că acea operă nu se impune ca artă, fie ea înfăţişată într'un mod cât se poate de artistic. Asistam astfel la paradoxul unui autor artist, dar care nu face artă. Căci ne mai existând sublimul care ne ridică în sferi intelectuale, ea nu se poate încadra în artă, dl. loan Agâr­biceanu, în coloanele unui ziar când a privit această problemă prin prisma funcţiilor sufleteşti a avut o mare şi perfectă drep­tate scoţând în evidenţă adevăr. Iar dl. N. Iorga socotind-o pe drept cuvânt ca o distrugătoare a moralei şi a tot ce e mai sfânt în viaţa unui popor şi mai cu seamă în a celui românesc, brusc şi proaspăt mărit politiceşte, a condamnat-o delà început.

Un domn afirma undeva, că un scriitor poate s'o vâre atât de subtil într'o bucată, încât cetitorul nici să nu simtă. Are mare dreptate, dar cu deosebire că atunci cetitorii se recrutează numai din oamenii de o cultură destul de superioară cu o anumită mo­rală ce nu se mai alterează atât de uşor, ceiace nu-i cazul tine­retului. Alţi domni, când unii din scriitori nu au fost puşi la index şi s'au luat măsuri contra lor, aducându-se într'o şedinţă de pro­test s'a lăsat la o parte consecinţele funeste ale pornografiei şi s'au ocupat numai de libertatea scrisului. Liber e oricine să scrie, dar să respecte în scrisul său anumite norme, pentru a nu de­veni vătămător societăţii.

Publicul de multe ori nu-şi dă seama de pericolul cărţilor ce conţin scene pornografice. Fiind dominat de simţuri şi instinc­te, cere autorilor cărţi de felul acesta, iar editorii se grăbesc să-i alimenteze cu această pseudo-literatură, dornici de câştig.

Unii apărători ai acestei literaturi aduc învinuiri chiar clasicilor noştrii că ar avea în scrierile lor scene ce aţâţă simţurile. Afirmaţiile lor ne miră foarte mult, fiindcă idila şi eroticul, nu-şi tot una cu pornografia. Dragostea e ceva sublim şi descrierea ei formează o adevărată artă, fiindcă face apel numai la funcţiile sufleteşti, dar nu animalitatea căreia nu avem de ce să-i înălţăm imnuri, fiind o funcţie fiziologică ca

ori care alta. Sexualitatea de care se face atâta uz în literatură, mergându-se până acolo că editorii refuză tipărirea manuscrise­lor prezentate de autori, dacă nu au nici o pagină de violare, trebue să rămâne o problemă combătută din punct de vedere cu scop educativ, iar nu de perversitate şi distructiv. Căci nu e admisă şi de dorit mergerea spre animalitate, ci înălţarea spiri­tului. Iar dacă în adevăr lumea se îndreaptă către acest gen de literatură, înseamnă că potenţialitatea omului a scăzut, că e nevoie de excitante aşa cum ne-a arătat un scriitor de-al nostru într'un articol din „Vremea" unde redă reclama cărţilor unui scriitor francez.

Am afirmat mai sus că pornografia e un curent internaţional cu scopuri subversive, injectat mai cu seamă de agenţii comunis­mului recrutaţi din neamul semit, lucru ce se poate constata şi din uşurinţa cu care anumite edituri cer şi preferă numai romane pline de senzualitate, punându-se în serviciul oamenilor ce doresc dărâmarea familiei, a tineretului, a statului şi a ori­cărei aşezări ce le-ar împiedeca realizarea planurilor.

Reacţiunea presei şi a oamenilor de bine, ce simt româneşte $i creştineşte, e de bun augur. Glasul şi scrisul dlui Iorga care a fost în stare să ne aducă acum câţiva ani curentul semănăto-rist, a reuşit şi de data asta să sgâlţie pe cei ce căzuseră în somnul letargic al pornografiei, determinând chiar intervenţia statului.

O bună parte din vină în ceeace priveşte răspândirea acestor cărţi o poartă atât publicul cititor care e insuficient pregătit, cât şi scriitorii de astăzi cari n'au încercat aşa cum trebuie culturali­zarea acestui public.

Al. Popescu

C R O N I C I

CRONICA PLASTICA

Scurt bilanţ plastic.

Expoziţiile de pictură din anul acesta, n'au fost prea multe. Totuşi faţă de diletantismul care a pus stăpânire pe năpăstuita pro­fesiune artistică, prezenţa unor talente ca : Hübner, N. Brana, Traian-Bilţiu-Dîncuş, în năvala expoziţiilor fără rost, constituesc cu drept cuvânt un eveniment.

Scopul acestui scurt bilanţ, nu e de a reedita toate discu­ţiile şi problemele cari s'au pus cu această ocazie. Ne vom opri la câteva nume, cari prin tehnica pe care o stăpânesc, au ma­nifestat o personalitate artistică.

Trecând peste expoziţia d-lui Trucyusky, pe care-1 vedem tot atât de siropos şi superficial ca şi 'n cromolitografii, vom face un popas lângă pânzele lui Carol Hübner.

Expoziţia lui Carol Hübner, departe de neastâmpărul liniei gonace după sensaţionalul stilului, se menţine in redarea clasică a formelor. Compoziţie, portrete şi flori. Lucrările lui Hübner, aduc o notă nouă printr'o profundă analiză a temei de ansam­blu şi prin bogăţia unui colorit în care nuanţele îşi găsesc cea mai fericită armonizare.

Compoziţia e stăpânită cu mână de maestru ; din fiecare pânză se desprinde un profund spirit umanitarist. Mizeria umană şi drama socială, sunt subiectele preferate ale pictorului C. Hüb­ner, în a cărui lucrări îşi găsesc o zguduitoare înfăţişare, delà originala concepţie a răstignirii lui Christos, până la macabrul convoi al şomerilor.

Spre deosebire de temele compoziţionale, portretele lui Hübner, fac o fericită eşire din acest funest dramatism : Feţe lu­minate de seninul tinereţei, primăverii şi mulţumirii unei vieţi ridicate deasupra mizeriilor cotidiene ; portrete de femei în in­terior de lux şi pompă de îmbrăcăminte. Ţărăncuţele şi ţăranii

in port pitoresc şi fericit cadru de înfăţişare in natură, pot sluji în mod elocvent drept preţioase piese etnografice ale pitores­cului local.

Pe plan mei jos, se situează natura moartă şi florile, unde lipseşte acea puternică analiză de stări sufleteşti întâlnită in com­poziţii şi portrete.

In pictorul C. Hubner, găsim un talent înzestrat cu bogate resurse de exteriorizare sufletească şi un coloraturist de migălos studiu. Faptul că expoziţia a avut un slab succes în Cluj, se da-toreşte în primul rând, modestiei şi lipsei de publicitate a pic­torului prea idealist şi prea puţin dedublat.

Poate că dintre toate artele pictura trebuie să fie cea mai puţin cerebrală şi mai mult umană. Talentatul pictor N. Brana se pare că se apropie mai mult de această formulă. încercarea temerară a pictorului Nie. Brana, de a ilustra lumina din rugă­ciuni, din chipurile sfinţilor, printr'o armonizare largă într'un şuvoinic cromatism, impresionează adânc. Rareori plastica a în­gemănat mai multă sensibilitate şi mai mult tragism decât pân­zele lui Brana. E o panoramă stranie. Sfinţii lui Brana apar une­ori într'o înălţare profetică, alteori într'o înălţare profană.

Chiar ţăranii, culegătoarele de lemne, cosaşii sau păcurarii apar într'o lumină nouă, tulburătoare, sacră şi totuşi grea de realitate, până la completa eliminare a refleului mistic, chiar şi din icoanele cu sfinţi. Tratate primitivist, aceste compoziţii „laice" nu sunt nici transpuneri simbolice, nici ancorări în legendă, ci mai degrabă imagini triste, grele de frământări, expresii dina­mice. Pânzele lui Brana nu descriu, ci fixează fragmente de vieaţă, etape de gândire, afirmate cu aleasă sensibilitate. Cres­cute din peisagiul românesc, tablourile lui Brana mustesc de emoţii şi sensibilitate autohtonă. Că tema româneasca a fost fe­ricit prinsă de N. Brana, o dovedeşte alegerea care a făcut-o comitetul de selecţie, pentru expoziţia mondială de artă plastică, în tabloul „Culegătorul de lemne". In faza de creaţie la care a ajuns pictorul Brana, nu ne mai îndoim de preţioasele opere, pe care le aşteptăm.

Despre pictura dlui Traian Bilţiu-Dincuş, s'a scris puţin. Ne vin în minte câteva aprecieri pe care i le-a făcut presa din Ca­pitală, cu ocazia unei expoziţii din sala Mozart. Cu aceste apre­cieri am intrat în sala de sticlă a prefecturii unde, maramureşa-nul Traian Bilţiu, a expus rodul unei munci încordate. I s'a adus

învinuirea acestui pictor, că sufere de ornamentaţie şi decor. Ultima expoziţie deschisă la Cluj, ne-a desvăluit cu totul altceva. Tablourile dlui T. Bilţiu, sunt scăldate de lumină. Culoarea este senină şi odihnitoare. Peisajul serafic, portretul calm şi compo­ziţia — de ce ne-am feri s'o spunem? — umoristică. „Nuntaţă­rănească" pânza cea mai mare, vrea să fie un moment etno­grafic, şi-i păcat. Dlui T. Bilţiu nu i-a reuşit să ne prezinte această scenă în toată amploarea ei. Chipurile lucrate migălos, sunt prea puţin studiate psihologiceşte ; par împietrite, surprinse în atitudini neverosimile. Făcând abstracţie de aceste scăderi, dl Traian Bilţiu-Dincuşi, stăpâneşte culoarea cu virtuozitate. Adân­cind analiza psihologică în compoziţie, ne-ar putea da opere de amploare.

Dacă la Hübner, am descifrat năzuinţe spre o studiere nouă a personagiilor, la Brana ineditul compoziţiei şi la T. Bilţiu-Din-cuş, predilecţia spre pânze şi compoziţii de amploare, la dl Cor­nel Codreanu nu găsim nici o tendinţă neobişnuită. Tablourile dlui C. Codreanu sunt gâtuite de banal. Culoarea minoră, com­poziţia ridicolă, peisagiul fad. Am văzut la cinematograf, uneori reclame mai izbutite. M'a înspăimântat gratuitatea aprecierilor pe care i le-a adus multe din ziarele locale. Am fi totuşi ne­drepţi, dacă n'am recunoaşte şi-o latură pozitivă în strădaniile dlui Codreanu : înclinarea spre miniatură şi umoristic, exploatată mai intens, ar putea duce la realizări necesare, puse în slujba şcoalei. Şi n'ar fi o scădere, coborârea artistului în cărţile de ce­tire şi abecedar.

In concluzie, anul acesta — deşi nu prea bogat în expo­ziţii — ne-a adus totuşi câteva talente reale, caracterizate prin-tr'o înaltă tensiune spirituală, care le-a situat pe poziţii de creaţii individuale, şi delà cari aşteptăm opere definitive.

V. Copilu-Chiatră

CRONICA DRAMATICĂ

Retrospectivă Cluj, Iunie IÇJ7

S'ar părea, poate, curios, în ochii unora, — să se vorbea­scă despre teatru pe calea presei la câteva săptămâni după închiderea stagiunii.

Mai mult decât oriunde, publicul clujan — şi înţelegem aici toţi cei ce se interesează oarecum de existenţa unui teatru la Cluj — a fost obişnuit cu o aşa zisă cronică dramatică, în care se discutau actorii delà Cluj în raport cu piesa jucată cu cel mult 3 seri înainte. — Şi-aşa această cronică, a început să—şi restrângă tot mai mult cercul de interesare până a ajuns — în cele din urmă — să fie adulmecată eclusiv de profesionişti. Actorul îşi caută înregistrate efectele la gazetă, asemenea foot-balistului. Cine a stârnit aplauzele sau a iritat plictiseala? Cine a marcat goalul, sau dezavuat formaţie ? Iată preocupări de egală importanţă spirituală, pentru presa noastră cotidiană. (Excepţiile întăresc regula).

De sigur că în această ordine de consideraţii, discuţia noas­tră apare delà 'nceput caducă.

Lumea trăeşte mai mult din convenienţe, — decât din a-devăruri. Şi ca să nu fiu prea filosof, voiu mărturisi lectura re­centă a lucrării d-lui Camil Petrescu „Teze şi antiteze".

„Mioara" lui C. Petrescu pe vremuri a căzut la Bucureşti. Criticii piesei, cari s'au dovedit mai mult duşmanii autorului, au explotat cazul, au sfârticat mioara (să-mi ierte dl. C. P. ima­ginea) — şi i-au zvârlit vulgar, autorului, bucăţile în faţă.

A sângerat dl. Camil Petrescu, s'a frământat şi s'a lamen­tat omeneşte, prea mult omeneşte. Dar peste acestea s'a ridicat gândul amar şi biciuitor de lucid al omului de spirit : — „Ca să-şi asigure existenţa, animalele iau aspetcul mediul în care trăiesc. Priviţi acum în societate : Oamenii mimează tot ce le poate asi­gura o existenţă materială şi socială: mimează vitejia, bunătatea, loialitatea, mimează iubirea, abstinenţa, inteligenţa" . . . Când virginătatea era la modă fetele se imbrăcau în alb, azi chiar virginele îşi dau aparenţe de sportive: Moda e forma mi-metizmului social.

Cu aceasta lozincă putem întră în Teatrul din Cluj. Se ştie că teatrul din Cluj e o instituţie (culturală 1) de sfat.

In bugetul ţării e înscrisă o considerabilă cifră pentru Teatrul din Cluj. — Grija zilei de mâne, e o noţiune „teatrală" la mem­brii instituţiei din Cluj. — (Voiu aminti numai că însuşi proiec­tul de vânzare al biletelor) şi când se vând toate (?) e deficitar alcătuit, faţă de regie).

Şi cu toate acestea, Teatrul Naţional din Cluj a fost şi con-

tinuă să fie un fel de sucursală de provincie, un fel de debuşeu al fiasco-urilor teatrelor din Bucureşti.

Ar rămâne un truism etern banalizat această constatare, dacă n'ar fi vorba despre un om de cultura şi spiritul actualului director, dl. Victor Papilian.

Activitatea literară dramatică a Dlui Papilian ne-a asigurat că pentru D-sa teatrul nu este numai o formă, o modalitate de distracţie, ci o formulă ce o poţi de multe ori fericit aplica pe terenul cunoaşterii omeneşti. — Trecând peste etapa Pirandello, B. Shaw. (a nu se confunda 3) mă gândesc la acel titan al litera­turii dramatice: Eugen O'Neill.

Este parcă un blestem asupra omului ca să alerge vecinie după ceva nou. Şi goana aceasta după nou a pus cununa premiului Nobel pe fruntea isteţului italian, Pirandello— pentruca toată administraţia crescută în entuziasm faţă de acesta să se întoarcă blând la picioarele celui frământat de veşnicile probleme în­cercate de clasici, — Eugen O'Neill. — (Mourning becomes Electra). . .

Cineva zicea că delà Aristot încoace nu s'a spus nimic nou Omul are impresia că merge înainte, când de fapt se'ntoar-

ce la locul de unde a plecat. Din Bordeaux mergând înainte spre New-York ajungi la Bucureşti 3 Expresia geometrică a omului e cercul. Coordonatele câmpului de activitate omenească se'nchid în aceiaşi linie : cercul. Delà cerc înainte începe magia ; delà linia cercului înăuntru, cunoaşterea.

Şi aici începe domeniul în care dl. Papilian e vrednic de încredere noastră.

Totuşi dl Papilian n'a făcut aproape nimic din toate acestea. — încercările sunt atât de anemice, încât nu ni s'ar putea afir­ma răutate, dacă nu le-am sesiza. înţelegerea însă e deplină pentru dl Papilian: e supra ocupat. — Din păcate rolul de di­rector al treatrului i-a revenit după un prea lung drum în viaţă, când preocupările multiple îi lasă prea puţine ore libere pentru teatru. Zic prea puţine, deoarece nimeni sau aproape nimeni nu-1 ajută. Pentru prea puţini teatrul e o preocupare de ordin spi­ritual.

Grija unanimă bugetarilor delà Teatrul Naţional-Cluj e să aibă public, ceva public în sală. Se zice că de aceia plăteşte statul ca să se facă operă de culturalizare (apropos: Bichonel, Coleopterele, Duduca Sevastiţa). Şi fiindcă publicul bun nu vine

la teatru trebue să dai piese care le înţelege publicul care vine. Astfel confundându-se scopul cu mijlocul, Teatrul din Cluj con­tinuă să fie o hală de vechituri şi surogate, unde te duci de multe ori din obligaţie aşa cum ai intra — de ploaie — la moşi, ca, apoi, — din atenţie pentru vecinul de bancă, sau tristeţa ac ­triţei cu obrajii de făină, să rămâi până la sfârşit.

Mă gândesc, în special la două spectacole din cursul sta­giunii: „Bachantele" şi „Dama cu camelii".

Primul a fost o monstruozitate. Scena părea când o ha­vră în care toţi strigă, după cum îi taie capul — când un inte­rior de vodevil.

Cum de nu s'a gândit regisorul la proporţie şi armonie Bachantele au fost scrise pentru teatrul (amfiteatru) imens, în liber, nu pentru o scenă mică şi pauperă, cum e cea a noastră. Trebuia dar totul redus proporţional până la miniatură, salvând astfel esenţa de frumos al spectacolului.

„Dama cu Camelii", dramă etern actuală şi frumoasă, a fost teatralizată sterilizată de emotivitate estetică, jucându-se numai pentru pupilele lacrimogene ale bucâtăreselor. Această piesă nu se poate juca cu orice distribuţie 5 asemenea lui Hamlet, Haí-delbergul de altă dată, Trandafirii roşii, Melo, etc.

Distribuţia, iată criza cea mai acută în teatru. Se dau rolurile după acelaş criteriu după care se dau delegaţiile de an­chetă la Adm. Financiară : Cine e mai vechiu şi mai aproape de şeful. — Şi atunci se întâmplă ceiace s'a petrecut cu „Cra­iul Munţilor" unde singurul rol vrednic de prezenţa publicului a fost acel jucat de dl Sireteanu : mocanul, un personagiu secun­dar. — D-sa printr'o singură privire 'n sus, pieptiş, în contra năpastei a ştiut să strângă pumnii tuturora din sală, — şi printr'o singură intonaţie de jale să ne unească sufletele cu toată dure­rea si suferinţa românului.

Este adevărat, s'ar putea să fie numai o coincidenţă. Spectatorul nu e pretenţios. E în majoritatea cazurilor mul­

ţumit dacă actorul îi face lectura piesei, socotind că e mai co­mod să o asculte din fotoliu, decât s'o urmărească literă de li­teră sub lumina obositoare a abatjourului. Aceasta nu e o figură de stil ci mărturisirea majorităţii spectatorilor de elită.

Ba ceva mai mult, un spectator clujan e încântat dacă în parcursul unei piese descopere un singur personagiu sau moment chiar, înălţător. — Am dat mai sus exemplul Sireteanu, dar mai

avem şi altele şi aiei iar îmi vine în minte dl Camil Petrescu. D-sa spunea — tratând într'un articol din 1925 (publicat

în Teze şi antiteze şi semnat la „nota" — pt. conformitate în 1936) despre „teatrele de pretutindeni şi îndeosebi din provincie că e suficient ca Demetriade să joace Hamlet la Bucureşti pt. ca D-l Zaharia Bârsan să stârnească „cu seninătate" căscatul celor cari au avut „nefericita inspiraţie să-şi petreacă o seară plictisitoare la teatru", (sici) — Nu l-am văzut pe Demetriade în Hamlet. Trebuie să fi fost superb, ca şi în Zefir.

Pot afirma cu siguranţă că nici dl Camil Petrescu nu l'a văzut pe dl Z. Bârsan în Hamlet,

Nu vreau să-1 supravalorific pe dl Z. Bârsan lui A. De-metrici în Hamlet, dar scena înmormântării Ofeliei nu pot crede că a jucat-o cineva asemenea dlui Z. Bârsan.

Când Hamlet, ofilit sufleteşte după întoarcerea din Engli-tera aude vaetele lui Laert pe mormântul Ofeliei, simte zgâriată şi brutalizată rana ce mocnea sub crustă în sufletul său. Dintr'o pornire de supraom, estet şi etician, Hamlet înlătură pe Laert de pe mormântul Ofeliei. — Regina : (la gălăgia ce se produce). — Ce este Hamlet? ce 'nseamnă.asta ? H: „O iubeam pe Ofelia, o iubeam! 1". Este partea cea mai omenească, copleşitoare a zbuciumatului Hamlet. Şi aceasta dl Zaharia Bârsan o întrupează magnific.

Cu vocea dsale vulcanică, copleşeşte. E o descărcare su­fletească asemenea hohotului de plâns, dar concentrată intr'o singură şi simultană expresie. — Acest moment este de o in­tensitate şi de o puritate de expresie aşa de înaltă, încât întregul spectacol, oricum ar fi în restul lui, — se învredniceşte prin aceasta (şi să nu se scape din vedere că replica e grozav de susceptibilă de banalizare). — Prin acest moment singur deja dl Zaharia Bârsan 1-a legitimat pe Hamlet.

Iată, dar cum un spectacol poate deveni un fenomen spi­ritual, — în mod cu totul nepreparat.

Argumentaţia în genul de mai sus e cea mai puternică replică celor ce găsesc în teatru o sală de lectură comodă.

Am putea aminti în cursul stagiunii trecute pe dl Neamţu Oto-iel în Constructorul Solnes, dar intenţia noastră — de astă-dată este numai de a trasa liniile în mare, de a marca o in­tenţie.

Desigur cazurile amintite sunt rare.

In majoritatea cazurilor spectacolul din fiecare seară se reduce la un simplu prilej de sugestie.

Acţiunea se desfăşoară, afară, pe stradă, acasă prin discuţii, studii şi experienţe.

Acesta este terenul unde activează publicul pe care-1 caută defetiştii bugetivori delà Naţional şi acest public nu va reveni înaintea cortinei roşii de catifea, decât când drumul lor spre frumos şi cunoaştere va duce pe acolo.

De aceia în cadreje acestei reviste vom face în mare parte cronica acelui teatru şi pentru acel public fără bilet, dar cu sufletul şi mintea deschise spre formula de viaţă .• TEATRU

Vom lăsa pe seama cronicarilor cotídíaní inventarul stră­nuturilor, suspinelor şi toaletelor de fiecare seară.

Vom reţine dacă va fi cazul punctele de sugestie, de ple­care şi suntem siguri că pe aceasta cale vom îndeplini în acelaş timp cel mai util rol al teatrului din Cluj, de care încă nu ne-am desprins nădejdile.

* * *

P. S. Privit din urmă, repertoriul stagiunei trecute, pare o planturoasă matronă provincială, care a plecat cu acel „Triptic românesc" — scufiţă — într'o vilegiatură din care am dori să nu se mai întoarcă.

Faustin

Triptic românesc :

Leonard Divartus : Logodna lui Niculită. Leon tin Brudaşcu : Casa cu fraţi.

Coca Farago : întâmplarea.

Teatrul Naţional din Cluj şi-a închis stagiunea printr'un in­teresant şi răsunător triptic dinamatic. Realizările se datoresc dşoarei Coca Farago şi d-lor L. Divarius şi L. Brudaşcu, toate nume tinere, cari îşi au cuvântul lor de spus în fizionomia litera­turii actuale. De când d. V. Papilian stă în fruntea acestei in­stituţii, s'a încercat o autohtonizare vădită a repertoriului, punctul culminat a acestei tendinţe, înregistrându-se prin punerea în seamă a acestui triptic de nume româneşti şi pe deasupra şi tinere.

Exceptând pe Blaga, despre sărăcia literaturii noastre dra­matice s'a vorbit adesea, iar recent s'a făcut o constatarea, că şi noua generaţie de scriitori se defineşte prin o totală lipsă de aderenţă faţă de acest fel de realizări. Incontestabil, — după cum s'a spus — una din cauzele acestei lacune o constitue lipsa unei scene care să favorizeze şi să faciliteze asemenea opere, suficient de dificile când e vorba şă-şi promoveze o existenţă. In această privinţă, poezia, proza şi chiar artele plastice se găsesc favorizate. Iată dece fapta dlui Papílían constitue un act de cu­raj, care nu a fost suficient aplaudat, iar intenţia, indiferent de realizare artistică, trebueste felicitată.

* * »

D. Divarius ne era cunoscut ca poet. Din versurile-i de un clasiciam subtil nu am fi putut bănui pe scriitorul dramatic. Insă exercitarea profesiunei de actor şi familiarizarea în tainele dramei, au exercitat-o influenţă pe care intuiţia poetului, prevăzut cu un remarcabil spirit de observaţie, nu putea să o refuze.

Logodna lui Niculiţă este o comedie de moravuri aplicate societăţii burgheze actuale şi în care spiritul de observaţie, pă­trunderea psihologică şi realizarea artistică îşi dau mâna, echi-librându-se. Şarja dlui Divarius trădează pe omul de teatru, la care rutina artistică îl mână spre o economie de gesturi, cuvinte, scene şi exploatarea acestora în continuarea fizionomiei de desă­vârşită unitate a lucrării. Avem impresie că între cele trei lucrări reprezentate simultan la premieră, comedia Dlui Divarius se situiază la mijloc, în adevăratul omenesc şi singură rămâne pe propriu-i domeniu, celelalte două asumându-şi rolul de-a încălca alte hotare decât ale dramei propriu zise.

D. Leontin Brudaşcu este un vizionar, muncit de mult tumult. Logodna sa cu drama este organică şi fatală. Iată dece teatrul în cariera sa îl găsim ca ceva predestinat. Nu trebueste uitat că se găseşte la întâia sa lucrare oferită publicului. Aşa că multe din criticele cari i s'au adus sunt inerente oricărui debut, altele inerente tinereţii în general, iar altele inerente unui suflet de o foarte interesantă şi inegală armură sufletească. Mai am însă şi impresia că toate aceste critici n'au fost destul de obiective.

Drama Casa cu fraţi este o frescă ancorată în psihologicul uman. O sondare în imperiul autonom al instinctelor. Conflictul

dintre această lume cu nebănuite amprente şi formele cristalizate uniform ale civilizaţiei, este inevitabil. De aici, desnodământul de o putere dramatică nebănuită. însemnarea faptică, prin alegerea unei epoci îndepărtate din istoria autohtonă — cea a Cumanilor şi prelungind şirul acestor descendenţi până în actual, ni-1 pre­zintă pe Dl Brudaşcu drept un poet, dublat de un suflet în care marile întrebări ale existenţei îşi dau întâlnire. Desigur, există în această lucrare mult romantism. Există apoi un realism coborînd parcă din Shakespare, Dostoievscky şi Gorki. Există o risipă de material nu în deajuns de strunit. Pe deasupra acestora însă Casa cu fraţi, prin materialul de psihologie umană ce reprezintă, prin forţa de autentic dramatism pe care o include este o realizare mare. Iar pe dl Brudaşcu îl aşteptam cu daruri matur cristalizate.

Dşoara Coca iarago este nume întâlnit destul de des în publicistica ultimilor ani. Prin ereditate şi dsa, cu toate că încearcă şi proza literară — roman — iar acum mai nou, teatru, e menită a rămâne prin excelenţă o poetă de o mare subtilatate. întâmplarea este o bucata literară de o admirabilă şi aristo­crată ţinută artistică. Teatrul în această bucată a fost numai un pretext. In realitate sunt o serie de monoloage alăturate, sub formă de confensiune, al căror obiectiv este aceiaş prăpastie şi subtil suflet uman. Şi ca să ilustrez mai bine această afirmaţie, fie-mi iertat de-a întrebuinţa o imagine o confratelui I. Ch. Se-vereanu, pe care acesta a lăsat-o să cadă odată cu cortina: „Este înnot-voinicesc literar, prin paradox în apele năclăioase ale sentimentului, unde fiecare vâslitură de braţ e un monolog şi care din întâmplare a ieşit din filele unei cărţi de confe­siune pentru a se hazarda pe scenă".

Fiind pătrundere psihologică într'o impecabila haină a cu­vintelor, această lucrare departe de a constitui un nod dramatic, rămâne ca o realizare literară propriu zisă .-Aşa cum am cunos-cut-o pe poéta Coca Faragó.

Ion Moldoveana

CRONICA LITERARĂ: RECENZII R e v i s t e .

Revista de pedagogie" (Cernăuţi, anul VIII, caetul î) : Sub conducerea d-lui prof. univ. C. Narly, apare în capitala Bucovinei o revistă de pedagogie pe care am putea-o numi cea mai bună din întreaga ţară. Fiecare caet aduce studii impor­tante şi cronici bogate.

In ultimul număr, care începe cu o traducere de J. Scrőter „Ordinea de studiu a Societăţii lui Isus", importantă pentru cu­noaşterea pedagogiei iezuite şi sfârşeşte cu un eseu al colabo­ratorului nostru Al. Tohăneanu „învăţământul destinului integrat în ansamblul materiilor şcolare şi rolul său ca factor al educa­ţiilor naţionale", remarcăm interesantele marginali despre studiul sintetic publicat în „Revue internationale de sociologie" şi apă­rut zilele trecute şi în extras, sub titlul de „Essai sociologique „sur la libarte humaine".

„Raze de lumină" (Bucureşti, anul 8, nr. 3—4): Deşi revista studenţitor facultăţii de teologie din Bucureşti împlineşte un mare gol în publicistica noastră — de unde trebuinţa ca această revistă să fie cât mai răspândită — din aceste ultime nu­mere nu putem reţine decât două miezoase studii: „Credinţa şi raţiunea ca mobile de acţiune" de d. Şerban Ionescu, şi „La jeun-neuse chrétienne et la probleme de la paix" al părintelui Emí­lián Vasilescu.

Iosif E. Naghiu

„Szephalom" (anul I, nr. 1—2, ß—4): Delà unire încoace s'au făcut mai multe încercări de apropiere culturală între noi şi celelalte naţionalităţi cu care conveţuim. Toate aceste încer­cări au eşuat, deoarece se frângeau în încăpăţârarea minoritară, alimentată de şovinism şi de haut-parleurul revizionismului buda" pestan.

Acum două luni s'a produs un fapt îmbucurător : Pentru prima dată în Ardeal această încercare de apropiere pe teren literar a pornit din partea minoritarilor, sau mai bine zis a unui minoritar : Cunoscutul poet ungur Kíbedi Sándor a scos o re­vistă numită „Szephalom" (Colina frumoasă) şi care pare destin nată tălmăcirii scriitorilor noştri în limba maghiară. La chemarea

lui Kibedi Şandor pentru adâncirea acestui făgaş, scriitorii noştri au răspuns cu un elan care face cinste şi acelui care a lansat apelul şi acelor care au răspuns acestuia.

Primele numere ale revistei, pe lângă traducerea câtorva lucrări reprezentative din clasicii noştri, „Puiul" de Al. Brătescu-Voineşti şi „O făclie de Paşte" a lui I. Luca Caragiale, mai cu­prind şi traducerile câtorva poezii din tinerii lirici români arde­leni, pe cari îi notăm în ordinea prezentării revistei: I. Ch. Se-vereanu, C. S. Anderco, V. Strava sí V. Iliesiu.

In numerile mai recent apărute şi cari se prezintă în ace­leaşi condiţi ca şi primele, găsim traduceri din Lucian Blaga, Emil Giurgica, Radu Gyr, Leonard Divarius, Corneliu Albu, loan Olteanu, etc.

Revista mai publică deasemenea numeroase articole în tra­ducere, precum şi crochiuri asupra întregii noastre mişcări cul­turale.

Deşi Kibedi Sandor are o reputaţie de traducător bine sta­bilită prin tălmăcirea în ungureşte a operilor lui Mihail Emi-nescu şi Aron Cotruş, în aceste noui traduceri el s'a îndepărtat oarecum de original, isbutind totuşi să creeze în limba maghiară poezii bine închegate.

Din nefericire se pare că şi această curajioasă şi sinceră în­cercare de apropiere culturală, e menită să dispară; atât din cauza nepăsării oficialităţi noastre, cât şi din cauza vechei încă­păţânări a publicului maghiar contra a tot ce - i românesc, după cum pe dreptul a remarcat d. I. Ch. Severeanu în „Universul" din 9 Mai a anului acesta, când semnalase apariţia revistei.

Ion A. Arancuteanu )

Prof. I. Simionescu: „Ţara noastră, oameni locuri şi lucruri'. Atunci când se va încerca odată şi la noi să se arate cum au fost împărtăşite realizările secolului ai XX., „secolul ştiinţei", şi marelui public românesc, cum, smulse din cercul îngust al specia­liştilor, au fost dozate şi prezentate pentru priceperea tuturor, evidenţa va cuprinde pentru început un singur nume: Prof. I. Simionescu.

Acestui nume, titlu de capitol unic în istoria răspândirii

*) C u un indice general : locuri, persoane. 459 ; 249 figuri în text ; 5 hărţi în atară de text şi 22 de planşe. Ediţia Fundaţiilor pentru literatură şi . A r t ă * Regele Caral II. Bucureşti, 1937.

ştiinţii la noi, va trebuii să i se adauge următorul atribuţi „dască­lul ştiinţei". Intr'adevăr, tot ce s'a făcut la noi în acest domeniu, dacă nu şi-a găsit realizarea prin pana sa, a pornit din îndemnul său şi s'a înjghebat sub îndrumarea sa pricepută.

Datorită însuşirilor sale de „mare dascăl" de-a simplifica în sinteze generale procesele, cele mai variate, de-a contura în linii de schiţă fenomenele cele mai complexe, lăsând în umbră, sau radiind amănuntul, trasând firul luminos al esenţialului, apoi, datorită darului său de povestitor, grăind răspicat româ­neşte, Prof. Simionescu a reuşit să facă înţelese atâtea din pro­gresele ştiinţei române şi universale.

A desvăluit cu stilul său întraripat crâmpeie din trecutul pământului ţării noastre, a prins în plastica imaginilor sale colo­rate toate colţurile din „frumosul" pământului românesc, şi câte nu ne-a povestit în graiul său curgător şi limpede, din viaţa plan­telor şi animalelor. Fără şurubele aşa numiţilor „termeni teh­nici" ne-a făcut să cunoaştem atâtea din înfăptuirile mult înşu­rubate ale tehnicei moderne.

Strădania pe acest drum a Prof. Simionescu ducea fără de nici o abatere către o mare întruchipare, aceea de-a prezenta lumii româneşti icoana „Ţării". Atunci, când o viaţă întreagă ai adunat materialul unei construcţii, când ai selecţionat toate elementele, când ai rânduit şi triat toate piesele, fără să vrei, ţi se impune încadrarea şi încopcierea lor în cnostrucţia totalitară. Aşa s'a individualizat „Ţara Noastră" a dlui Prof. Simionescu, mai mult impusă, decât căutată, deşi D-Sa ne spune în „Lămu­rire", că ea a pornit delà notele de curs din timpul când D-Sa suplinea catedra de Geografie la Universitatea din Iaşi. Noi sun­tem convinşi că ea s'ar ii închegat şi fără acestea! note, căci o evadare din cercul activităţii din trecut, nu era posibilă.

Cine altul putea oare să ne prezinte chipul ţării în multiplele lui aspecte, decât Dnul Prof. I. Simionescu, un adânc cunoscă­tor al trecutului geologic al ţării, al florei şi faunei ei, un îndră­gostit al frumuseţilor ei naturale, un sensibil înregistrator al tu­turor eforturilor naţiei sale, pe teren cultural şi economic. Unul, care a bătătorit toate drumurile ţinuturilor româneşti, dacă nu şi cărările colnicelor de dealuri şi plaiurilor de munte. Să reve­nim la carte. In cele 500 de pagini autorul înfăţişază peisajul ţării îmbinat în jurul axului carpatin, într'o armonie plastică, cum rareori întâlnim în alte părţi ale globului. Din fiecare rând al acelor 32 capitole, emană spiritul ştiinţific de tratare — în­lănţuirea dintre cauze şi efecte. împletirea naturală dintre pă­mânt şi om se evidenţiază la fiecare pas, iar din activitatea po­porului român şi produsele muncii lui transpiră armonia gliei pe care-şi duce viaţa.

Grija pe care o pune Dnul Prof. Simionescu în tratarea ma-

terialuíui, nu se arată numai în expunerea clară şi precisă a fap­telor, ci şi în documentarea lor, fiecare capitol este însoţit de o listă a literaturii ştiinţifice consultate.

Capitolul I. e consacrat cercetărilor geografi, cari au studiat regiunile noastre. Intre cei dintâi este Dimitrie Cantemir cu a sâ „Descriptio Moldáviáé", un precursor în ale geografiei, nu numai la noi, ci în întreagă Europa. Apoi polonezul L. Sawicki şi în deosebi marele geograf francez Dnul Prof. Em. de Mar-tonne, cel mai adânc cunoscător al pământului românesc, căruia i se datoresc primele cercetări riguros ştiinţifice asupra morfolo­giei ţări. Tot Dsale i se datoreşte însuflarea dragostei pentru studiul ţării noastre la o serie de elevi ai Dsale, români şi streini. Cea mai distinsă figură dintre elevii Dsale a fost aceea a profe­sorului Vâlsan, căruia-i datorăm cea mai frumoasă lucrare de sinteză geografică asupra unui ţinut românesc ,,Câmpia Română".

Plasarea ţării în cadrul continentului european e clar ară­tată prin schiţe, forma ei apropiată de aceea a unui cerc, cu hotarele în mare parte naturale, e desenată ca cea mai fericită realizare de configuraţie. In icoana generală a ţării ni se prezintă variaţii ale reliefului şi întinderea lui atât în profile, schiţe, cât şi printr'o prezentare grafică dintre cele mai sugestive. In cele câteva figuri ale acestui capitol se deapănă imaginea României, arătată în cea mai fericită îmbinare ale elementelor naturale. Iar pentru încheiere citează cuvintele unui diplomat străin asupra ţării. ,,Cu zid chinezesc de v'ar încercuii, şi habr n'aveţi. Re­zistenţa ese asigurată pentru multă vreme prin rodnicia şi va­riaţia belşugului ţării, mai plin decât ori unde".

înfăţişarea actuală a ţării e rezultatul trecutului geologic al ei. Aceste fapte le găsim înşiruite în mod succesiv, reliefând le­gătura intimă în trecut şi prezentul geografic.

Munţilor, înfăţişării lor, împarţirei lor în unităţi, evoluţiilor, în general întregii lor fizionomii, autorul le dă o importanţă deo­sebită, fiindcă, ei sunt elementele unghiulare în plămădirea nea­mului şi firii româneşti. întregul complex al muntelui e redat ca pitoresc, floră, faună, element uman cu toate amănuntele ştiinţifice. Iată din multe câteva cuvinte cari zugrăvesc aşa de plastic ca relief şi viaţă omenească Munţii Apuseni. ,,Insulă mun­toasă cu contur circular, cu un diametru de 140—160 km., o imensă boltă, cu porfirul larg, rotunjit, închide spre Apus Ar­dealul". Iar în altă parte: „Insulă ca formă, a rămas insulă cu­rat românească spre graniţa de Vest, refugiu chiar al ortodoxis­mului şi al curăţeniei etnice, cu prea puţine împestriţături străine".

(Pag. 75, 78), Sau Munţii Dobrogei: „Din munţi odinioară străvechi, lanţ de importanţa sistemului alpin actual, n'a rămas decât ciotul muntos delà Macin, Sunt cei mai vechi munţi din ţară.

Impestriţarea paginilor cu atâtea date, schiţe, şi figuri, te convinge de igrija ştiinţifică a expunerii.

Regunile de dealuri cu lumea satelor ce le învârstează le găsim redate cu specificul lor orografic, cât şi cu elementele bio­logice. Delà deal se coboară la şesuri, cu ogoarele lor rodnice^ cu satele mai concentrate şi cu monotonia lor aparentă. Şi aici autorul urmăreşte împărţirea în unităţi a şesurilor, după carac­terele lor evolutive şi amănutele morfologice.

Cel mai captivant capitol e acela al „Depresiunilor", unde ne sunt redate cu toate notele de caracterizare geografică, re­giunile joase, incadrate în ramuri muntoase. Unitatea geografică a depresiunilor a fost prinsă instinctual de ţăranul român, care, pentru a le arăta specificul, le-a botezat cu numele de „ţări". Aici autorul în câteva cuvinte reuşeşte să ne dea o caracteristică a fiecărei regiuni, îmbinând orögraful cu umanul. Aşa Ţara Fă­găraşului e redată cu întreg specificul omenesc şi natural. „Pă­mântul întreg este sărăcăcios; fierul plugului răscoleşte numai prundiş şi bolovăniş. Apele iuţi din munţi au dezgolit uneori substratul hleios, dând loc la mlaştini... Cârdurile numeroase de bivoli, ce înlocuiesc boii, dau o înfăţişare originală şesului în­tins, abia valurat pe unele locuri de resturile teraselor, sau ale conurilor de dejecţie, contrast izbitor cu zidul munţilor ce se ri­dică aproape brusc".

Ca o consecinţă a poziţiei ţării pe glob, a orografului ei va­riat, avem clima cu multiplele ei nuanţe, toate aspectele ei sunt redate însoţite de curbe, figuri şi cifre documentare.

Apele curgătoare sunt urmărite pas cu pas, atât în evoluţia lor, cât şi descrise în tot lungul drumului ce-1 străbat până la Dunăre, căci, ca apartinenţă, apele noastre sunt danubiene în majoritate, după cum relieful este carpatic.

Lacurilor autorul le consacră descrieri mai fugitive, şi e ex­plicabil, deoarece ele, prin întinderea lor redusă nu au pentru noi importanţa celorlalte elemente geografice. In schimb Marea Neagră e redată cu toate elementele oceanografice, stăruind în deosebi asupra malului românesc şi influenţelor pe care Marea le-a avut atât asupra chipului litoralului şi regiunii mărginaşe, cât şi asupra populaţiei.

Descrierea plantelor cari crese în cuprinsul ţării, este pusă în strânsă legătură cu ocupaţia locuitorilor, iar răspândirea lor e arătată în funcţie de climă.

Astfel e cazul şi în ce priveşte viaţa animală. Răspândirea lor în diferitele regiuni ale ţării e pusă sub dependenţa factorilor de climă, vegetaţie şi orografici, stăruind în deosebi asupra repartiţiei acelor forme, cari au venit la noi din alte părţi. Se arată cum ţara noastră pentru multe forme e loc de întâlnire, aici ajung să se amestece elemente din fauna Ponto-Caspică cu cele din Baltică şi Mediterană.

După Înfăţişarea sistematiră şi amănunţită a cadtului na­tural, este expus omul. Putem urmări aici toate variaţiunile notelor geografice şi biologice, ca densitate, creşterea, natalita­tea, mişcări pastorale, emigrări. Toate fenomenele acestea sunt redate prin cifre şi reprezentál i clare. In urma consideraţiunilor generale asupra elementului uman, autorul ne prezintă poporul românesc ca o grefare naturală pe solul carpatin, iar în fiziono­mia şi manifestările lui ne arată cu toată puterea argumentaţiei ştiinţifice oglindirea ţării sale.

In fondul etnic românesc al ţării s'au strceurat şi infiltrat în cursul vremurilor şi alte neamuri. Cum a decurs acest proces e demonstrat de autor ca fiind numai în parte natural, în generai vârîrea populaţiei minoritare în compactul românesc s'a făcut din consideraţii politice. Faptul acesta se evidenţiază în răsle-ţirea elementelor străine şi aşezarea izolată a satelor şi nuclee­lor lor în massa românească.

Aşezămintele omeneşti, sate şi oraşe sunt prezentate în si­tuaţia şi organizarea lor, tipuri de sate,, oraşe, felul de locuinţe, ca ieşite şi adaptate întru totul mediului geografic. Altele sunt condiţiile de aşezare, materialul de clădire, nevoile economice la şes, munte, del, acestea au impus structura satului, unde se îmbină natura, omul şi lucrările lui.

înfăţişat odată satul, autorul ne lămureşte ocupaţia funda­mentală a săteanului, agricultura; cum se face, cari sunt condi­ţiile ei de desvoltare, plecând totdeauna delà elementul geogra­fic, natura solului, redându-ne răspândirea zonelor de sol în cu­prinsul ţării. Intensitatea şi variaţia muncilor, agricole este ilu­strată în schiţe grafice şi multe cifre statistice.

O atenţie deosebită este acordată pădurilor şi exploatărilor lor, cari făcându-se fără nici un sistem, duc la un dezechilibru economic şi geografic. „Rămân munţii pleşuvi. Puhoaiele pun stă­pânire pe locul pădurilor, sălbătăcind ţinuturi întregi. înfăţişa­rea Vrancei e o jale. Munţii moşnenilor din Dorna au ajuns nu­mai stânci ca şi cei din regiunea Lotrului".

Agricultura e strâns legată de creşterea vitelor. In rându­rile dedicate acestei ocupaţii, autorul ne arată echilibrul care exista odată între vite şi cadrul geografic, păşunile delà dealuri şi munte, păstoritul. Azi, cu intensificarea agriculturii, cu defri­şarea fără cruţare a pădurilor, echilibrul s'a rupt, armonizarea trebuie realizată de conducerea agricolă a ţării.

Bogăţiile minerale ale ţării sunt relatate cu răspândirea lor regională, şi explicată geneza lor; iar exploatarea lor se oglindeşte în grafice, schiţe şi cifre. Din acest capitol s'a omis bo­găţia apelor minerale şi variaţia lor; o expunere mai amplă a sta­ţiunilor şi surselor balneare din ţară.

In raport direct cu bogăţiile subsolului e descrisă industria mare pe cale de formare şi mica industrie. Comerţul ţării, atât cel extern, cât şi cel intern este cuprins în numeroase tabele

cifrice, cât şi in grafice. Căile de comunicaţie se îndeasă şi lun­gesc an de an, ca o consecinţă firească a intensificării vieţii eco­nomice, multe din ele au fost, altele necesită încă a fi amenajate noilor condiţii ale ţării. Alături de reţeau căilor de comunicaţie, numeroase cifre şi grafice ne pun în curent cu transporturile efectuate şi cu capacitatea noastră de locomoţiune.

încheierea părţii economice nu se putea face fără să se arate finanţele ţării, cum au evoluat, greutăţile ce apasă asupra cetă­ţenilor, pagini şi coloane de cifre, în expresii procentuale, oglin­desc gospodăria ţării. Sunt amnitite ceva mai fugar şi institu­ţiile financiare particulare, situaţia lor prezentă şi evoluţia lor istorică.

Gospodăria ţării, administraţia e tratată sumar, amintin-du-se numai unităţile şi ogranele administrative. In cuprinsul acestui capitol e expusă sănătatea publică, ce s'a făcut şi cât mai e de realizat în acest domeniu. Acum, când, datorită comu­nicaţiilor repezi, contactul dintre sat şi furnicăria oraşului e mai frecvent, multe din cătunele cele mai îndepărtate sunt con­taminate de atâtea boli (tuberculoză, sifilis, alcoolism). Păcat că acestui capitol, care azi ar trebui să formeze o problemă de stat, nu i s'a dat o întindere şi o documentare mai mare. Ar fi fost desigur interesant de cunoscut, în strânsă legătură cu să­nătatea publică, ravagiile alcoolismului la noi. Cultele sunt amin­tite tot în capitolul acesta, dar numai în treacăt, cu organizaţia lor bisericească.

Viaţa culturală este expusă în dependenţă, de condiţiile geografice, cari la rândul lor au influenţat asupra istoriei nea­mului. In lumina acestor factori, eforturile pe terenul cultural ale naţiunii româneşti din secolul trecut, realizările strălucite din timpurile din urmă, sunt pe deplin înţelese, ca şi întârzierile din veacurile de mai 'nainte. Expunerile de aici sunt grupate în jurul următoarelor titluri; învăţământul (şc. sup., şc. secundare, şc. primare, cultura mulţimii), Instituţiile şi fundaţiile culturale, Evo­luţia literară, Arta, în care se subliniază în deosebi arta ţără­nească, care în multe privinţe a ajuns la concretizări de neîntre­cut, apoi Cercetările ştiinţifice, înregistrând înfăptuirile din toate domeniile ştiinţelor.

Ultimul capitol e dedicat femeii române — zugrăvindu-i por­tretul fizic şi sufletesc, arătând hărnicia-i neîntrecută, spiritul gospodăresc, sensibilitatea-i artistică şi îndârjirea ei în păstrarea graiului, curajul şi vitejia de a-şi apăra demnitatea şi petecul de moşie.

In încheiere autorul face o privire retrospectivă asupra icoa­nei ţării, care arată cea mai desăvârşită armonie între locuri, oa­meni şi lucruri. Se reamintesc înfăptuirile mări şi grabnice, reali­zate de poporul nostru într'un timp aşa de scurt, tot atâtea ele­mente, cari ne pot procura suportul şi încrederea în viitor.

Desigur că străbătând paginile acestei cărţi, care-ţi înfăţi-

şează tabloul ţării sub toate aspectele, concluzia autorului ţi se impune, Dar când ai închis-o şi priveşti în jur, scrutând ziua de azi, o amărăciune te cuprinde, o întrebare te obsedează. De ce atâta desmăţ acolo, unde elementele firii s'au încununat în simfo­nia cea mai perfectă, acolo, unde aurul lanurilor de grâu contras­tează cu negru! păcurii, unde cirezile de vite se pierd în negura codrilor,, unde adâncul munţilor sclipeşte de comori, unde coar­nele plugului sunt ţinute şi greul muncilor e făcut de un element uman, aşa de echilibrat sufleteşte, ţăranul român. — Răspunsul îl găsim în fiecare pagină a cărţii, îl spune autorul ei la început, e „belşugul" — „o ţară de belşug". Belşugul, bogăţiile dospesc putreziciunea, închid viermele desfrâului, iar descompunerea la care duce procesul de putrefacţie se realizează sigur, conform le­gilor naturale.

Avem o nădejde, pe care ne-o arată tot cartea, şi care ne inspiră încrederea — neamul nostru sărac, ţăranul român, care n'a gustat din belşugul ţării, şi, ca atare este neatins de flagelul desfrâului.

întors cu ochii peste cartea închisă, ai în faţă, în colţul stâng al copertei chipul „Ţării", care într'adevăr îţi poate insufla mân­dria şi credinţa în viitor. Spicele de grâu, în faţa veselă şi senină a ţărancei cu copilul în braţe, cu sufletul lor curat, ca şi cămaşa ce-o poartă, întruchipează superioritatea noastră de rasă şi neam. Cu adevărat o imagine mai cuprinzătoare nu s'ar fi putut găsi pentru coperta acestei cărţi.

loan Al. Maxim.

Dr. Isidor Todoran: „Problema cauzalităţii în argumentul cos­mologic".

Subiectul pe care-1 tratează această carte, face parte din ma­rea problemă metafizică a dovedirii existenţei lui Dumnezeu. In evul mediu, inteligenţa umană avea pe primul plan al preocupări­lor ei, găsirea argumentelor, pentru a dovedi cu raţiunea existen­ţa lui Dumnezeu. Intr'un timp, erudiţia teologică nota în analele ei, nu mai puţin de 5000 de argumente.

Azi, toate argumentele raţionale (prin raţionale înţelegem ar­gumentele pe cari le deducem în mod logic, cu ajutorul minţii noastre, fără de a face apel la autoritatea Sfintei Scripturi) le îm-părţim în trei: 1) argumentul istoric, 2) argumentul ontologic, 3) argumentul cosmologic.

Primul, se bazează pe universalitatea ideii de Dumnezeu şi pe mărturisirea Lui, de către toate spiritele geniale ale omenirii din cele mai vechi timpuri până azi (Socrate, Platon, Aristotel, Moisi, Profeţii, Pascal, Kant, etc.). Argumentul cosmologic e cel mai puternic şi se împarte în: 1) argumentul cosmologic macrocos-mic şi 2) argumentul cosmologic microcosmic. Ambele se pot sub-împărţi în nenumărate alte argumente.

In legătură cu argumentul cosmologic se pun şi două proble­me filosofice, cari preocupă aproape pe toţi marii cugetători: pro­blema cauzalităţii şi problema finalităţii.

Lucrarea păr. Dr. I, Todoran se ocupă cu problema cauzali­tăţii, în cadrul argumentului cosmologic.

Putem afirma, că în această operă se tratează două probleme importante — 1) cauzalitatea, 2) aplicarea cauzalităţii la argu-emntarea existenţei lui Dumnezeu. Cauzalitatea e legătura dintre cauză şi efect, iar cauza, după Mössen e o existenţă care face necesară o altă existenţă. In om, există ideea de cauzalitate, dar de unde provine? Din experienţă? Din raţiune? Iată întrebări cari au preocupat multe pe cugetători.

Dupăee precizează ce e principiul cauzalităţii şi legea cau­zalităţii, precum şi raporturile ei cu principiul raţiunii suficiente, trece la istoricul problemei, căci „Istoria unei probleme este in­teresantă şi utilă atât prin ceeace conservă cât şi prin ceeace eli­mină" (p, 24),

Primul filosof, care se ocupă detailat de problema cauzalită­ţii, e Nicolaus de Autrecourt (evul mediu) ; tratează apoi această problemă la 'Malebranche, John Locke, David Hume, Maine de Biran, Jonh Stuart Mill, şi la Kant.

Cugetătorii amintiţi, au tratat problema cauzalităţii nepreocu­paţi din motive de ordin prcatic. In mentalitatea prelogică sau he-terologică, problema cauzalităţii e rezolvată de magie. Aceasta e concluzia şcoalei sociologice franceze, elaborată cu multă eru­diţie, dar care totuşi e susceptibilă de mult scepticism. Mai întâi, noţiunea de „prelogic" e ceva foarte artificial. Din punct de ve­dere teologic nu se poate admite. Omul nu a evoluat de la prelo-gic la logic. Istoria omenirii e degradaţionism de la starea primor­dială, şi apoi iar tendinţă de a ajunge acolo,

înafară de importanţa istorică, o problemă filosofică trebue să aibă şi o importanţă intrinsecă. Problema cauzalităţii are va­loare reală numai în cadrul unei teorii a cunoaşterii „care re­cunoaşte existenţa unei ordini reale a lucrurilor, ordine inde­pendentă de conştiinţă şi care admite şi posibilitatea cunoaşterii ordinii reale, adică a lumii obiective",

Dupăee dovedeşte existenţa lumii externe şi posibilitatea de a o cunoaşte cu ajutorul minţii noastre, încearcă fundamentarea principiului cauzalităţii. Ca prolegomenă la această fundamen­tare, găsim 2 chestiuni filosofice: 1) Principiul cauzaltăţii, jude­cată sintetică, 2) Fundamentarea inductivă dacă nu e cumva ju­decată inductivă). Ajutorul pledează pentru formularea a 2-a.

După aceste precizări filosofice de o rară pătrundere a pro­blemei, păr. Isidor Todoran, trece la a doua mare problemă a lucrării — aplicarea principiului cauzalităţii în argumentul cosmo­logic.

Ca prolegomenă la această problemă, serveşte un capitol întitulat: „Raţional şi iraţional în cunoaşterea religioasă". — Ca-

pitolul acesta, e foarte necesar mai ales azi, când sub influenţa lui Schleiermacher şi a teologiei protestante liberale, se susţine că religia ar fi sentiment şi se reeditează sub mii de forme acel „ — Pectus facit theologum —". Combate cu mult şi teoria intui­ţionismului religios al lui Bergson.

Marginal, pomenesc că în contra tuturor acestor teorii mo­derne, e bine să cităm ceeace spune Sf. Pavel — Fides vestra rationalio sequi". —

Problema cauzalităţii, aplicată la argumentul cosmologic, a fost atacată mai ales începând delà Dvid Hume. Atacurile au însă foarte multe puncte de minoră rezistentă. „Principiul cauzalităţii poate fi aplicat în explicarea totalităţii lumii, nu numai dacă ea este devenită, adică numai aşa se poate zice că lumea are o cau­ză, dacă are un început, apare necesitatea existenţei unei cauze producătoare a acesteia" (p. 157).

In cadrul argumentului cosmologic, principiul cauzalităţii se transformă în argument pentru existenţa lui Dumnezeu, din care rezultă argumentul mişcării, a contingenţei şi cel antropo­logic.

Studiind argumentul cauzalităţii, ajungem la o cauză primă. Cauza primă absolută a universului, e Dumnezeu, guvernator şi susţinător al tuturor lucrurilor.

Opera păr. dr. Isidor Todoran, alături de „Epicleza Euha-ristică" a P. S Episcop Nicolae Popovici şi de studiile păr. dr. Dumitru Stăniloae, sunt cele mai alese creaţii ale teologie specu­lative din Ardealul ortodox al ultimului deceniu.

Ion Petrovici: „Schopenhauer"1). De câte ori apare un nou volum cu proaspăt aşternut de gânduri al d-lui Petrovici, de atâ­tea ori consider această apariţie ca un trofeu nou câştigat de ra­ţiune, ca o victorie în plus a spiritului. Privită această biruinţă pe planul spiritualităţii româneşti contemporane, ea dobândeşte o o semnificaţie cu totul deosebită. In peisagiul cultural româ­nesc, filosofia pare a-şi neglija virtuţile ei proprii, a se înde­părta de rosturile ei adevărate. Pentru o parte din intelectualii noştri de azi, filosofia nu este nici germene creator de valoarea ce se numeşte adevăr, nu e nici forţa spirituală ci realizează armo­nia şi ierarhia elementelor culturale şi nu e nici orientare globală şi îndrumare permanentă a destinului unei naţiuni spre piscurile culturii. Aşa numitul „misticism românesc", conştient alambicat din resturi de gândire importantă, cultivă în intenţiunile lui mai mult sau mai puţin explicite, valori de ordin secund, anume : va­lori gregare şi politice. Filosofia este speculată. Forţa ei de sin­teză şi abstracţiune, precum şi cea de argumentare dialectică, e pusă în serviciul unor valori şi idealuri străine de rosturile ei in-

J ) „Biblioteca pentru toţi", — Alcalay.

time. De aici apoi, prevestirea în însăşi substanţa ei a acestei for­me superioare de cultură.

— Odată cu darurile raţiunii cari împrumută personalităţii sale prestigiul ei imens, pentru ca apoi să i-1 restitue acesteia cu impresionantă dobândă, D-l Petrovici aduce şi întreţine în cultu­ra noastră spiritul filosofic adevărat. Trezirea sentimentului de gravitate vis-à-vis de marile probleme ale existenţei şi de a fi făcut să se întrezărească importanta covârşitoare a valorii adevărului, este în mare parte opera D-lui Petrovici. Necesitatea cu care se impun conştiinţei omeneşti probleme, justifică existenţa noţiu-nei de adevăr. Iar înţelegerea raţionalistă a acestui concept este justificată de faptul, o clipă neîndoielnic nu sunt posibile proble­me decât prin şi pentru gândire. Raţionalismul D-lui Petrovici se desprinde limpede tocmai din recunoaşterea ca absolut necesară a conceptului inteligibit de adevăr, fie în sensul lui epistemologic ca valoare a cunoştinţei, fie în cel metafizic ca fond ultim al lu­crărilor. Fidelitatea naţionalistă a Dlui Petrovici nu este faţă de metodă şi mai puţin faţă de sistem. Ea e faţă de gândire în ge­neral. Raţionalismul dlui Petrovici, nu însemnează decât afirma-marea drepturilor raţiunii — elementul intrinsec al gândirei — drepturi, de a susţine numai ca efortul filosofic explicativ şi de a hotărî, tot numai ea, valoarea lui ca adevăr.

Spiritul filosofic ce dl. Petrovici aduce, reiesă din această cuprindere a adevărului. Mai exact: este însăşi această cuprin­dere. Spiritul filosofic renaşte în momentul în care inteligenţa descopere şi recunoaşte sensul şi grava importanţă ce-o închide noţiunea de adevăr. Ea îşi dă seama atunci, că adevărata ei che­mare este de a interveni cu cheia ei în mod permanent şi întot­deauna urgent pentru a-i pătrunde în miez.

Şi într'adevăr, dl. Petrovici, prin întreaga sa activitate filo­sofică n'a făcut altceva decât să creeze în conştiinţa româneasca o „tensiune" filosofică permanentă, motivată de urgenţa cu care apăreau scrierile Dsale filosofice. Fie că este vorba de monogra­fii magistrale, ale gânditorilor, fie de studii de o personală adân­cire şi contribuţie filosofică, fie de conferinţele dsale sculptura­le, din toate acestea se desprinde cultul pentru valoarea sublimă a adevărului. (Pe acest plan de judecată nu importă dacă valoa­rea lui este ahsolută sau relativă; în orice caz, este bunul nostru spiritual cel mai preţios). Din operele dlui Petrovici, filosof ia apare în toată splendoarea ei: efort raţional al minţii de a des­coperi în dosul înfăţişărilor multiple ale realităţii, sensul ei adânc şi unitar. E problema adevărului filosofic. Scânteia filosofică numai atunci se naşte, când această preocupare, deşi recunoscută ca dezinteresată şi absolut gratuită, se impune totuş obsedantă şi chinuitoare pentru o conştiinţă. Şi amnarul raţionalismului dlui Petrovici scapără des aceste scântei. Domnia sa ne-a deprins să-î aşteptăm slova filosofică şi să-i anticipăm cu oarecare exacti­tate chiar apariţia — fapt care nu exclude totuş surpriza spiritua-

lă. Tâlcul acestei „aşteptări nerăbdătoare" este, cred, acela că niciodată dl. Petrovici nu şi-a dezamăgit cititorii. A rămas în substanţa personalităţii sale pe deasupra oricăror compromisuri acelaş slujitor al valorilor pure. Pseudo-filosofia noastră ce nu urmăreşte decât aservirea valorilor spirituale ţintelor nespiritua­le, şi-a găsit în dl. Petrovici un adversar puternic. Dsa, pe ba-rioadele raţionalismului, salvează spiritul. Scrierile dlui Petro­vici, nu trebuiesc socotite ca etape parţiale, premergătoare a unui viitor sistem. La lumina consideraţiilor de mai sus, ele trebuesc valorificate ca momente spirituale în sine.

După apariţia volumului: „Viaţa şi opera lui Kant" pe care iubitorii de filosofie au ştiut să-1 aprecieze ca un adevărat eveni­ment cultural, dl. Petrovici dă la iveală o nouă scriere filosofică, despre Schopenhauer. Deşi numele părintelui pesimismului era familiarizat în viaţa noastră culturală delà Eminescu încoace, to-tuş, la noi nu i-s'a conturat adevărata fizionomie a gândirii lui. Este opera dlui Petrovici de a-ne fi descoperit comoara de gân­dire a unui Schopenhauer veritabil şi integral. Pentru tânăra noa­stră mişcare filosofică cunoaşterea în profunzime a celor mal străluciţi reprezentanţi ai gândirei, este o condiţie indispensabilă de propăşire. Diletantismul în filosofie mai mult, decât oriunde, este dezastruos. O alterează. Schiţând biografia lui Schopenhauer, dl. Petrovici îi conturează profilul spiritual autentic în linii sim­ple fără însă a neglija amănuntul semnificativ. înainte de a întră în expunerea amănunţită şi sistematică a filosofiei lui, Dl. Pe­trovici încadrează pe Schopenhauer în marele curent filosofic pornit delà Kant desprinzând astfel liniile originale ale siste­mului său. Schopenhauer se recunoaşte adevăratul continuator al filosofiei lui Kant, întreruptă şi alterată în substanţa ei de „fantasmele" romanticilor: Fichte, Schelling şi Hegel. Dar spre deosebire de Kant care admitea existenţa lucrului în sine dar ne­ga categoric posibilitatea minţii de a-1 cunoaşte, dat fiind ca­racterul subiectiv al cunoştinţei, Schopenhauer, admiţând şi el lucrul în sine, recunoaşte totuşi spiritului puteri de a-1 pătrunde. Dar metoda nu va fi raţiunea goală de orice conţinut, ci intuiţie, facultatea de a pătrunde direct în miezul lucrurilor, a realităţii, Pentru a cunoaşte ce este realitatea în sine, ea va trebui privită în faţă pentru a pătrunde obiectul direct- Metafizica lui Schopen­hauer nu e posibilă decât prin experienţă. Procesul de cunoaşte­re a lucrului în sine prin intuiţie şi relevarea fondului adânc al existenţei, constitue filosof ia lui Schopenhauer conţinută în opera: „Lumea ca voinţă şi reprezentare". Dl. Petrovici urmăreşte sis­tematic gândirea şi ea sistematică a lui Schopenhauer. Punctul de mânecare al filosofiei sale este ideea-temelîe a întregului său sis­tem că: Lumea este reprezentarea mea. Dl. Petrovici lămureşte această afirmaţie fundamentală: „E vorba de ideea Kantiană ex­trem de importantă, că lumea înconjurătoare nu există aevea în

felul în care noi o credem şi o vedem. Lumea exterioară nu are o fiinţare independentă ci este în strânsă atârnare de conştiinţa subiectului percepător..." Prin aceasta, Schopenhauer respinge idealismul extrem alui Fichte cât şi materialismul. In susţinerea acestei idei îi vin în ajutor argumentele despre idealitatea forme­lor apriorice. Schopenhauer şterge distincţia Kantiană dintre sensibilitate şi inteligenţă şi reduce totodată categoriile la trei: spaţiul, timpul şi cauzalitatea, cari singure organizează lumea ex­terioară. Dar spre deosebire de Kant care o clipă măcar nu s'a gândit că lumea exterioară ar fi o creaţie fantomatică a subiectu­lui (la el lumea exterioară deşi fenomenală, avea un caracter de realitate consistentă, datorită factorului materie şi a organizării ei de către categorii), Schopenhauer, influenţat de filosof ia bu­distă, distruge obiectivitatea în sens Kantian a realităţii consi­derând-o ca o iluzie, un simplu vis. Totuş după Schopenhauer lumea nu este în întregime reprezentare. In cunoştinţă, materia este un element străin şi independent de formele subiectivităţii. In dosul lumei ca fenomen sau reprezentare se ascunde absolu­tul, lucrul în sinet sau realitatea ce există înafară de formele noastre mintale. Kant a pus bariere de nepătruns între cele două lumi. După Schopenhauer, se poate evada în absolut printr'o uşită tainică descoperită de el şi pe care Kant nici n'a bănuit-o.

Pentru Schopenhauer noi nu suntem numai subiect ci în ace­laş timp obiect de reprezentare. Atunci lucrul în sine este ascuns în noi. Absolutul este voinţa, o impulsiune oarbă pe care o desco­perim ca esenţă a fiinţei noastre atunci când ne sondăm cu intui­ţia adâncurile sufletului. Odată descoperită în noi voinţa, Scho­penhauer extinde tuturor lucrurilor ca formând esenţa lor as­cunsă. In lumea însufleţită această impulsiune este voinţă de a trăi, aşa de vizibilă în instinctul de conservare. Inteligenţa însăşi, nu este autonomă; este instrumentul voinţei de a trăi. Dl. Petro­vici compară voluntarismul lui Schopenhauer cu acela a lui Fichte şi Kant pentru a-i contura celui dintâi mai bine fizionomia. „Za Fichte caşi la Kant, avem de a face cu un dinamism luminat de o finalitate. Voinţa în aceste sisteme are1 ţeluri mortale, urmăreşte realizarea idealurilor de ordin etic". Pe când la Schopenhauer: „Voinţa este o forţă oarbă, întunecată, fără de nici un sens precis, fără de nici o raţiune — un elemnet agitat şi demonic". Din acest pan-demonism rezultă pesimismul lui Schopenhauer. Viaţa şi în general existenţa nare nici un rost, este o frământare sterilă şi absurdă în însăşi substanţa ei. Ca mijloc de evadare din acea­stă lume lamentabilă Schopenhauer preconizează contemplaţia estetică. Inteligenţa se smulge o clipă din cătuşele voinţei de a trăi. Individualităţi dispare. Conştiinţa este umplută de imaginea intuitivă a lucrului care e idea platonică, forma generală şi eter­nă a lucrurilor. In actul acesta pur subiectul s'a contopit cu obiectul, cu idea platonică sau obiectivarea imediată a voinţei. Reproducerea ideilor platonice constitue arta, apanagiul geniilor.

Morala lui Schopenhauer se întemeiază pe milă şi ascetism sever. Ascetismul dus la extrem prin înăbuşirea instinctului de viaţă, distruge voinţa de a trăi. Eliberarea totală a omenirei de calvarul acestei vieţi se va realiza atunci când prin suprimarea de tot a voinţei, ea nu se va mai incarna în vre-o fiinţă. Va fi in­trarea în Nirvana. Morala lui Schopenhauer este inspirată din fi-losofia budistă a renunţării.

Dl, Petrovici a răscolit adâncurile filosofiei lui Schopenhauer luminându-i conţinutul într'adevăr genial. Cu spiritul dsale pătrunzător a scos în relief aspectele de necontestată valoare fi­losofică din opera lui Schopenhauer, încercând acolo unde tre­buia justificarea punctelor ei de minoră rezistenţă. Dar în acelaş timp i-a sesizat inconsecvenţele şi contradicţiunile, dl. Petrovici a ştiut deşi într'un volum condensat ca pagini, să pună în evi­denţă mult din bogăţia şi frumuseţea de gândire, risipită în toată opera lui Schopenhauer. Delà început până la sfârşit Schopen­hauer a dlui Petrovici te captivează prin: pătrundere filosofică adâncă întotdeauna realizată viu şi pitoresc, prin claritate, şi sis­tem în expunere, însfârşit, prin eleganţă în gândire şi expresie.

Schopenhauer a dlui Petrovici, vine să umple un gol simţit în cultura noastră filosofică.

Troian Morariu.

S'A PRIMIT LA REDACŢIE : Lanuri, Anul IV Nr. 1, 2, 3-1937 (Mediaş). Gândirea, Anul XVI, Nr. 6, 6-1937 (Bucureşti). Familia, Seria III, Anul IV, Nr. 5-1937 (Oradea). Luceafărul, Anul IV, Nr. 5-6-1937 (Sibiu). Eu şi Europa, Anul II, Nr. 5-6-1937 )Deva). Orientări, Anul VI, Nr. 5-1937 (Moineşti-Bacau). Ogorul Şcoalei, Anul III, Nr. 9-10-1937 (Turda) Vatra, Anul III, Nr. 5-1937 (Năsăud) Răsai Soare, Anul VI, Nr. 9-Í0-1937 (Blaj). Minerul, Anul II, Nr. 5-1937 (Tic-Colonie Cluj). învăţătorul Bănăţean, Anul I, Nr. 6, 7, 8, 9 şi 10-1937 (Lugoj). Front literar, Anul II, Nr. 1-3-1937 (Braşov).' România Eroică, Anul I, Nr. 12-1937 (Cluj).