Universitatea din Zurich

Sistemul Jertfelor

în

Vechiul Legământ

Cuprins

Introducerea ……………………………………………………..2

I. Jertfa de ispăşire……………………………………………….3

II. Jertfele pentru vină…………………………………………...5

III. Arderea de tot………………………………………………..6

IV. Jertfa de mâncare……………………………………………7

Concluzii………………………………………………………...10

Bibliografia…………...…………………………………………11

1

Introducere

Încă de la începutul istoriei omeniri, putem vedea în cartea Genezei, cum primi

oameni şi-au ratat menirea pentru care au fost creaţi de către Dumnezeu, acea de al

recunoaşte pe El ca Dumnezeu suveran şi de ai aduce Lui toata slava şi lauda,

răzvrătinduse împotriva Lui prin păcat. Iar prin această răzvrătire relaţia dintre Dumnezeu

şi oameni s-a schimbat radical.1 Iar acesta răzvrătire a primilor oameni este moştenită de

fiecare om în parte, fiecare om fiind de la Adam încoace depravat total.2 Prin păcatul lor

au dispreţuit toate atributele sfinte a lui Dumnezeu. Acesta face atât de îngrozitoare

căderea omului.

Aici ajungem la necesitatea jertfelor, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru păcătos.

Pe o parte stă Dumnezeu care a fost dezonorat de oameni, de cealaltă parte stau oameni

care au devenit păcătoşi pierduţi. Dumnezeu care este Dragoste dar în acelaşi timp şi

Dreptate şi Sfinţenie, nu putea să-şi exercite Dragostea Sa fata de oameni nesocotind

Sfinţenia şi Dreptatea Lui.3 Iar pentru a satisface Dreptatea şi Sfinţenia Lui Dumnezeu

era nevoie ca păcatul sa fie pedepsit, iar pedeapsa păcatului este moartea. Cineva trebuia

să plătească această plată şi pentru că nu era nimeni care să o poată plăti a plătito însuşi

Dumnezeu, prin faptul ca la împlinirea vremi a trimes pe Fiul Său ca sa fie jertfa care

avea să plătească o data pentru totdeauna plata păcatului. Şi pentru aduce la împlinire

planul de răscumpărare Dumnezeu a ales un popor prin care avea sa vină Fiul Său în

lume şi anume poporul care avea să se nască din Avraam, poporul Israel. Iar acestui

popor Dumnezeu ia dat o Lege şi un sistem de jertfe, jertfe care îndreptau privirea spre

măreaţa jertfă de la Calvar a însuşi Dumnezeului întrupat. Sângele acestor jertfe doar

acoperea problema păcatului până avea să fi adusă jertfa supremă o dată pentru

totdeauna. Prin aceste jertfe omul putea din nou să intre în relaţie cu Dumnezeu. Iar

aceste jertfe acoperea întreaga necesitate a omului, iertarea păcatelor şi închinarea în faţa

unui Dumnezeu: jertfele de ispăşire şi vină, arderile de tot şi jertfele de mâncare.4

1 Heijkoop H.L, Slava Lui Hristos în jerfe, CBV, pag 42 Flozd H. Barackman, Teologie Creştină Practică , Multimedia, Arad 2003, pag 3003 Heijkoop H.L, Slava Lui Hristos în jerfe, CBV, pag 7-84 Heijkoop H.L, Slava Lui Hristos în jerfe, CBV, pag 26

2

I. Jertfa de ispăşire

( Levetic 4:1-35)

La toate celelalte jertfe, pentru toţi deopotrivă, există un singur set de porunci. În

cazul jertfei de ispăşire sau a jertfei de păcat, Dumnezeu împarte poporul în patru

categorii: Preotul care a primit ungerea; adunarea lui Israel(ca personaj colectiv);

căpetenie; cineva din poporul de rând. Diferenţierea între aceste patru categorii de

oameni se face atât prin mărimea jertfei cât şi prin modul în care se aducea jertfa şi prin

cea ce se făcea cu trupul animalului şi cu sângele lui.5

1. Preotul şi adunarea

Între primele doua categorii nu există diferenţe esenţiale în cea ce priveşte felul jertfei şi

modul în care acesta era adusă. Fie că era preotul care a primit ungerea, fie că era toată

adunarea lui Israel trebuia adus ca jertfa de ispăşire un viţel fără cusur. Să aducă viţelul la

uşa cortului întâlniri înaintea Domnului, să-şi pună mâna pe capul viţelului ( preotul sau

bărbaţi adunări) şi să-l înjunghie înaintea Domnului. Preotul care a primit ungerea,

trebuia să ia sângele viţelului, şi să-l aducă în cortul întâlniri, unde să-şi moaie degetul în

sânge şi să stropească de şapte ori înaintea Domnului în faţa perdelei ce despărţea sfântu

locaş. Apoi preotul ungea coarnele altarului pentru tămâiere, iar sângele rămas era vărsat

la picioarele altarului pentru arderile de tot ce se afla la uşa cortului Întâlniri. Iar pe urmă

preotul „să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire, şi anume: grăsimea care

acopere măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de ele, cei doi rărunchi, şi grăsimea de pe

ei, de pe coapse, şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rărunchi. Preotul să ia

aceste părţi, cum se iau de la viţelul adus ca jertfă de mulţămire, şi să le ardă pe altarul

pentru arderile de tot.”(Lev 4:8-10) Iar ce rămânea din viţel trebuia scos afară din tabără,

într-un loc curat şi trebuia ars cu lemne de foc.

În cele două cazuri, sângele jertfei se ducea în cortul Întâlnirii şi se stropea înaintea

perdelei dinlăuntru. Ori de câte ori păcătuia adunarea sau ori de câte ori acesta se încărca cu

vinovăţie din pricina păcatelor preotului care a primit ungerea, însăşi existenţa poporului lui

Dumnezeu era în pericol. Problema trebuia rezolvata direct cu Dumnezeu. Altfel Dumnezeu

5 Henry W. Soltau, The Tabernacle The Priesthood and the Offering, Kregel Publications, Grand Rapids Michigan 1972, pag 363

3

ar fi fost obligat să împlinească ceea ce fusese gata să facă la Sinai din pricina viţelului de

aur: să nimicească întreaga adunare. 6

În ziua de Yom Kippur preotul care a primit ungerea (marele preot) intra în prezenţa lui

Dumnezeu şi făcea curăţirea pentru întregul popor. După cum printr-unul singur iertarea

venea pentru toţi, tot aşa prin acelaşi singur om moartea trecea asupra tuturor. Sfera

responsabilităţii trebuia să fie pe măsura sferei harului. În baza acestei legi a putut face

Isus curăţirea păcatelor tuturor.

2. O căpetenie sau cineva din poporul de rând

Dacă preotul şi întreaga adunare trebuia sa aducă un viţel cea dea doua categorie

trebuia sa aducă un Ţap fără cusur. Dar în cazul acesta Ţapul trebuia înjunghiat în locul

unde se înjunghia arderile de tot şi nu în faţa uşi cortului ca şi la jertfele pentru preoţi şi

întreaga adunare. Cu sângele ţapului preotul ungea coarnele altarului pentru arderi de tot (

cel aflat în faţa cortului) iar sângele ce rămânea se vărsa la picioarele aceluiaşi altar. Iar

grăsimea s-o ardă pe altar, cum a ars grăsimea de la jertfa de mulţumire.

În cele din urmă două cazuri, modul de aducere a sângelui jertfei era diferit, pentru că

adunarea continua să rămână adunarea lui Dumnezeu, chiar dacă a păcătuit o căpetenie

sau cineva din poporul de rând, în cazul în care persoana în cauză nu şi-ar fi ispăşit

păcatul pe calea substituţiei oferi te de Dumnezeu, acea persoană ar fi trebuit să fie tăiată

afară din mijlocul adunării, în timp ce adunarea ar fi continuat să existe ca popor al lui

Dumnezeu.7

Jertfe de ispăşire specifice

În continuarea capitolului 5 din careta Levetic, Scriptura enumeră câteva cazuri

concrete şi felul cum se aplicau poruncile de mai sus.

În primele 5 verset ne sunt enumerate câteva vinovăţii specifice: ascunderea adevărului,

atingerea de un lucru necurat, facerea unei juruinţe negândite. Fiind pus sub jurământ

ca martor ...

Dacă cineva se făcea vinovat de aceste păcate trebuia să mărturisească păcatul,

apoi să ducă Domnului jertfa de vină. Iar Dumnezeu din dragoste pentru poporul Său,

6 Vern S. Poythress, The Shadowof Chist in the Law of Moses, Presbyterian and Reformed Publishing Companz, pag457 William Brown, The Tabernacle, Hendrickson Publishers, 2002, pag 124

4

pentru cei ce nu aveau avuţi şi nu îşi permiteau o capră fără cusur sau doi porumbei

permite ca jertfă de ispăşire chiar şi o jertfă de mâncare şi anume a zecea parte dintr-o

efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea şi să n-

adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire ... S-o aducă la preot, şi preotul să ia din

ea un pumn plin, ca aducere aminte, şi s-o ardă pe altar ... Astfel va face preotul pentru

omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut fată de unul din aceste lucruri, şi i se va

ierta.8

II. Jertfele pentru vină

( Levetic 5:14-6:7)

În cazul jertfelor pentru păcat, păcătuirea era „Împotriva vreuneia din poruncile

Domnului”(Lev 4:2). În cazul jertfei pentru vină, păcătuirea celui în cauză era „faţa de

lucrurile Închinate Domnului”(Lev 5:15).

Acest tip de jertfă se aducea după legea jertfei de ispăşire.

1. Vina Înşelări Sfântului Locaş

Cel în cază se făcea vinovat de necinstirea lui Dumnezeu prin neaducerea la Cortul

Întâlniri a darului care, de drept, se cuvenea Domnului. Cel mai bun exemplu este întâiul

născut din copiii şi din cirezile şi turmele fiecărui israelit care conform Exod 13:2,12 erau

a Domnului. Oricine încălca această poruncă cu ştiinţă sau fără ştiinţă se făcea vinovat şi

trebuia să aducă Domnului o jertfă de vină.9

2. Vina păgubiri semenului

Tot în aceiaşi secţiune întră şi păcatul împotriva aproapelui. Dar ce este aici important

să observăm este faptul ca Dumnezeu spune lui Moise: „Când va păcătui cineva şi va

săvârşi o nelegiuire faţă de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui ...”

(Lev 6:2). Deci omul nu păcătuieşte atât faţă de aproape cât faţă de Dumnezeu însuşi. O

astfel de jertfă se aducea pentru păcat. Iar păcatul este întotdeauna săvârşit, în primul

rând, împotriva lui Dumnezeu, abia pe urmă împotriva semenului. De aceea israelitul era

obligat să vină înaintea Domnului cu un berbece, ca jertfă pentru vină, "şi preotul va face

pentru el ispăşire înaintea Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care s-a

făcut vinovat"

8 William Brown, The Tabernacle, Hendrickson Publishers, 2002, pag 1259 The JPS Torah Commentarz EXODUS, Jerusalem 1991, pag 65

5

Aici este interesant faptul că iertarea era mai întâi oferită de Dumnezeu şi doar după acea

despăgubea pe cel păgubit.10

III. Arderea de tot

( Levetic 1:1-17)

Arderea de tot era un dar de bună voie adus lui Dumnezeu. Iar aceste jertfe după

afirmaţiile lui Wilfred M. Hopkins nu erau aduse pentru păcate ci pentru PĂCAT ,

pentru acea înclinaţie păcătoasă pe care noi o numim păcatul originar sau păcatul

strămoşesc. Acea răzvrătire adâncă din noi împotriva lui Dumnezeu, acea decădere

morală înnăscută în noi.11

Ca acestă jertfă să fie primită era necesar să îndeplinească toate condiţiile

poruncite de Dumnezeu: fie un dar de bună voie; să fie din cireadă (vite); din turmă (oi);

sau din păsări; să fie de parte bărbătească fără cusur; să fie pregătit de cel care îl aduce ca

dar Domnului. Animalul sau păsările de jertfă să fie aduse la uşa Cortului Întâlniri,

Israelitul trebuia să-şi pună mâna pe capul dobitocului, animalul trebuia înjunghiat şi

pregătit de către acesta, iar preotul stropea altarul de jur împrejur cu sângele jertfei iar

trupul animalului era aşezat pe altar şi ars. Dacă se respectau aceste condiţii „Aceasta [şi

numai aceasta] este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut

Domnului”.12

Funcţia arderi de tot în lumina detaliilor

Ştim din cartea Exod că toate lucrurile materiale care mediau relaţia dintre

Yahweh şi Israel purtau în sine un mesaj pe care poporul trebuia să-l înţeleagă şi să-l

trăiască în viaţa de zi cu zi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cartea Levitic.13 Prin jertfele

descrise, Dumnezeu doreşte să comunice celor din poporul Său adevăruri despre Sine,

despre ei înşişi şi despre relaţia lor cu EI, relaţie în care Îi invitase Domnul pe fiecare

dintre ei. Şi după cum spuneam la început, această jertfă nu era o jertfă pentru păcate ci

pentru păcat(păcatul strămoşesc). Prin acesta înţelegem că cel care îşi aducea arderea de

10 William Brown, The Tabernacle, Hendrickson Publishers, 2002, pag 125

11 Wilfred Hopkins, The Tabernlcle and its Teaching. p. 108.

12 Vern S. Poythress, The Shadowof Chist in the Law of Moses, Presbyterian and Reformed Publishing Companz, pag 4813 The JPS Torah Commentarz EXODUS, Jerusalem 1991, pag 195

6

tot înaintea Domnului părea să fie într-o relaţie buna cu Dumnezeu. De acea venea de

bună voie, venea să celebreze această relaţie. Dar nici un om nu poate intra în prezenţa

Dumnezeului Sfânt fără jertfă de ispăşire. Iată de ce una din funcţiile arderi de tot este şi

ispăşirea. Israelitul trebuia să pună mâinile pe capul animalului cea ce simboliza

transferul păcătoşeniei lui animalului, făcând astfel posibilă intrarea acestuia în prezenţa

lui Dumnezeu.

Ca să înţelegem semnificaţia arderii de tot, trebuie să observăm că valoarea jertfei

nu putea creşte cu nimic. Cerinţele privind valoarea jertfei erau fixate de Dumnezeu şi se

puteau ajusta Între limite clare, dar nu în sus, ci numai în jos. Cel care aducea o ardere de

tot trebuia s-o aducă din cireadă. Dacă însă nu avea un viţel, putea s-o aducă din turmă.

Dacă nu avea nici turmă din care să ia jertfa, putea să aducă două turturele sau doi pui de

porumbel. Aceasta subliniază faptul că jertfa nu era menită să câştige favorul lui

Dumnezeu - aşa cum era cazul, de pildă, în toate religiile păgâne. Deşi adusă Înaintea lui

Dumnezeu, jertfa trebuia să lucreze ceva"în om", "nu în Dumnezeu",·adică, în ultimă

instanţă, ea era un dar din partea lui Dumnezeu pentru om şi nu un dar din partea omului

pentru Dumnezeu.

Jertfa era adusă nu în vederea câştigării unui favor, ci era un răspuns la marele

favor pe care Dumnezeu l-a făcut poporului şi de fapt, fiecărui israelit în parte, prin faptul

că l-a chemat la o relaţie personală cu Sine. În relegile păgâne ce înconjurau Israelul cu

cât era o jertfă mai scumpă cu atât era mai primită şi primeai favoruri mai mari din partea

zeităţi, dar la Dumnezeu era altfel, atât timp cât jertfa se încadra în cerinţele Lui era

primită la fel, fie ca era vite, oi sau păsări.14

IV. Jertfa de mâncare

(Levetic 2:1-16)

Şi jertfele de mâncare ca şi arderile de tot erau daruri de bunăvoie. Acestea

trebuiau să fie din floarea faini, amestecată cu untdelemn şi tămâie şi să fie necoaptă.

Dacă se aducea o jertfă de mâncare coaptă, ea putea fi coaptă în cuptor, în tigaie sau pe

grătar, iar în acest caz jertfa trebuia să fie frământată cu untdelemn, să fie nedospită, fără

14 Alfred Edersheim, The Temple, WM. B. Publishing Companz, Grand Rapids Michigan 1990, pag 126

7

aluat sau miere şi întotdeauna să fie cu sare (sarea "este semnul legământului

Dumnezeului tău"- 2:13). Preotul trebuia să ardă o parte ca aducere aminte şi trebuia să

păstreze restul ca un lucru prea sfânt. Dacă jertfa de mâncare era din cele dintâi roade, ea

trebuia să fie din boabe noi, o parte din boabe trebuiau prăjite, iar cealaltă parte, pisate şi

amestecate cu untdelemn şi tămâie.15

Ca prin toate jertfele şi prin acesta Dumnezeu a vrut să transmită un mesaj

israeliţilor prin elementele acesteia. Este important să reţinem că floarea făinii putea fi

adusă şi ca jertfă pentru ispăşirea păcatelor, atunci când cineva era din cale afară de sărac.

Dar la acesta precizează să nu pui untdelemn pe ea şi nici să nu o amesteci cu tămâie.

Prin acesta înţelegem ca undelemnul şi tămâia aveau semnificaţi speciale. Este suficient

să întoarcem doar câteva pagini în Levitic şi vom vedea că untdelemnul este semnul

punerii deoparte pentru Dumnezeu, semnul Împuternicirii divine. Atât Aaron şi fiii săi,

cât şi Întregul cort au fost sfinţiţi prin ungere cu untdelemn (Lev. 8:1-13). Iar atunci când

Nadab şi Abihu au murit înaintea Domnului pentru păcatul lor, Moise i-a spus lui Aaron:

"Voi să nu ieşiţi din uşa cortului întâlnirii, ca să nu muriţi; căci untdelemnul ungerii

Domnului este peste voi" (Lev. 10:7, s.n.). Această împuternicire specială, simbolizată

prin ungerea cu untdelemn, o făcea de fapt Duhul lui Dumnezeu. În Întreaga Scriptură,

untdelemnul este simbolul prezenţei Duhului Sfânt. însă atunci când în sărăcia lui

israelitul aducea ca jertfă pentru păcat "a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii", el nu

avea voie să adauge untdelemn. Iar lipsa untdelemnului arăta că, prin păcat, legământul a

fost călcat şi deci relaţia cu Dumnezeu era ruptă. Deci prezenţa undelemnului în jertfa de

mâncare era atât o celebrare a prezenţei lui Dumnezeu şi a legământului în care

Dumnezeu îl invitase pe cel ce aducea, cât şi o specială punere deoparte a acestuia pentru

Dumnezeu. Acest adevăr este subliniat şi de prezenţa sării care nu trebuia să lipsească de

pe jertfa de mâncare, sare care era semnul Legământului Dumnezeu tău.16

Tămâia, în schimb, este strâns legată de slujba celui care a fost uns în preoţie şi,

deci, acceptat în prezenta lui Dumnezeu. Nu la întâmplare, altarul pentru tămâie este

aşezat imediat în fata chivotului, dincoace de perdeaua din lăuntru. În Biblie, tămâia mai

este menţionată alături de rugăciunea celor din poporul lui Dumnezeu, aşa cum vedem în

15 William Brown, The Tabernacle, Hendrickson Publishers, 2002, pag 12116 Andrew Jukes, The Law of the Offering, Kregel Publications, pag 85

8

cartea Apocalipsei, atunci când Ioan este dus în prezenţa lui Dumnezeu, în acel cort

ceresc după al cărui chip a fost făcut cortul Întâlnirii din pustie (Apocalipsa 8:1-4.s.n.)

Deci untdelemnul, tămâia şi sarea sunt legate de celebrarea prezentei lui

Dumnezeu, precum şi de libertatea intrării noastre în prezenţa Lui şi de consacrarea

noastră în slujba Lui.17

17 Andrew Jukes, The Law of the Offering, Kregel Publications, pag 88

9

Concluzii

În prezenţa Dumnezeu de trei ori Sfânt nu poate intra nici un om afara de omul

Isus Hristos, fără o jertfă de ispăşire. Toţi oameni suntem păcătoşi şi decăzuţi, iar păcatul

nu poate sta în prezenţa lui Dumnezeu şi noi oameni nu putem face absolut nimic pentru

a rezolva problema păcatului din viaţa noastră. Primi oameni au încercat, dar o simplă

haină din frunze de smochin nu poate rezolva şi nici măcar ascunde problema păcatului.

De acea Dumnezeu însuşi sa ocupat de această problemă trimiţând pe propriul Său Fiu,

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat să fie jertfa de ispăşire pentru păcatele

oamenilor. Iar jertfele Vechiului Legământ pe care Dumnezeu la încheiat cu poporul din

care avea să se nască Fiul Său arătau spre jertfa finala de la calvar, ce sa dus o dată pentru

totdeauna după cum spune Scriptura în Evrei 9:10-14.

Jertfa de ispăşire şi cea de vină ne arată faptul că avem un Dumnezeu în faţa

căruia nu te poţi înfăţişa oricum şi că dacă vrem să intrăm în prezenţa Lui trebuie să fim

sfinţi ca El, dar această sfinţire noi nu o putem dobândi prin noi înşine şi de acea a fost

nevoie să vină Hristos so dobândească în locul nostru ca apoi să-neo impute şi nouă. Şi la

fel cum israelitul prin punerea mâinilor pe capul animalului transfera vinovăţia lui

dobitocului aşa şi noi prin pocăinţă şi credinţă trebuie să ne transferăm vinovăţia noastră

asupra lui Hristos cel ce a ispăşito pe cruce.

Arderea de tot ne arată că Dumnezeu doreşte să comunice celor din poporul Său

adevăruri despre Sine, despre ei înşişi şi despre relaţia lor cu EI, relaţie în care Îi invitase

Domnul pe fiecare dintre ei. Faptul că noi nu avem cu ce să-l îmbunăm pe Dumnezeu,

pentru că noi nu avem nimic săi oferim. Chiar şi prin darul nostru El ne aduce aminte că

ce avem, avem tot de la El prin bunătatea Lui ce şi-o arată faţă de noi.

Prin jertfa de mâncare Dumnezeu aducea aminte poporului Său în vechime de

legământul la care îi invitase pe fiecare din ei şi de ungerea specială pe care o aveau ca

popor ales, iar tămâia simboliza acceptarea lor în prezenţa Dumnezeu sfânt.

10

Bibliografie

Barackman Flozd H., Teologie Creştină Practică , Multimedia, Arad 2003

Brown William, The Tabernacle, Hendrickson Publishers, 2002

Edersheim Alfred, The Temple, WM. B. Publishing Companz, Grand Rapids Michigan

1990

Heijkoop H.L, Slava Lui Hristos în jerfe, CBV

Hopkins Wilfred, The Tabernlcle and its Teaching

Jukes Andrew, The Law of the Offering, Kregel Publications

Poythress Vern S., The Shadowof Chist in the Law of Moses, Presbyterian and Reformed

Publishing Companz

Soltau Henry W., The Tabernacle The Priesthood and the Offering, Kregel Publications,

Grand Rapids Michigan 1972

The JPS Torah Commentarz EXODUS, Jerusalem 1991

11