IULIA FEIER · Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României AnGhel ION-NICOLAE Iulia Feier...

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României AnGhel ION-NICOLAE Iulia Feier și alte povestiri din memorie / Ion Nicolae Anghel. - Timișoara : Brumar, 2016

ISBN 978-606-726-065-6

821.X.Y

Director: Loredana TîrzioruEditor: Robert ȘerbanIlustrație copertă: Mirii de la Turnul Eiffel de Marc ChagallPaginare: Larisa Pleșca

Editura BrumaR300050 Timișoara, str. A. Popovici 6tel.: 00 744 787 959e-mail: [email protected]

Ion Nicolae Anghel

IULIA FEIERsi alte

povestiri din memorie

Motto1: Poezia vine din memorie şi uitare.Jorge Luis Borges

Motto2: Cultura înseamnă ceea ce reţii, după ce ai uitat tot ce-ai învăţat.

Saint–Marc Girardin

Nota autorului: Aceste povestiri fac parte din romanul

ANOTIMPUL GRIVANILOR — romanul Estului (1400 pagini, în curs de definitivare).

6 77

Iulia Feier

S-ajungă-n mica poieniţă din mijlocul Parcului, în centrul căreia îşi înalţă ramurile spre cer arborele sacru, arborele chinezesc Ginkgo biloba.

Să privească fascinat pomul şi să se-apropie. Şi să perceapă totul ca pe-o mîntuire şi ca pe-o salvare, cum a perceput locul şi altădată. Şi cum l-au perceput, mai demult, poate, şi alte personaje din Anotimpul grivanilor, domnul Medoia, editorul, în mod sigur. Cînd se-ntîlnea cu Antoniade, profesorul, şi-n plimbă- rile lor peripatetice îşi spuneau ce nu-şi puteau spune decît singuri, ei-între-ei. Ori cînd se-ntîlnea redactorul cu fata din burgul transilvan în perimetrul ăsta sacru, unde şi-a consumat iubirea lor o seamă de secvenţe nemuritoare, pe care Izdrăilă o să le evoce, fiindcă duc în ele o aură de sfinţenie şi-un halou de tristeţe indefinibilă şi crede c-ar fi păcat să se piardă şi să nu mai rămînă nimica!

O să vină lîngă Ginkgo biloba şi-o să-şi lipească tîmpla de coaja copacului şi-o să treacă-n copac şi copacul o să treacă în el, exact ca-n Nichita, poetul, şi-o să simtă cum tensiunile dinlăuntrul său scad şi se disipează şi cum aerul devine imponderabil. Şi-n mod neaşteptat o să-şi dea seama că ce se petrece s-a mai petrecut! Ca-n episodul cu Antoniade şi ca-n episodul cu fata din burgul ardelean…

8 99

facă public mesajul; domnul Medoia — ca să n-ajungă să comunice! Prea se lipise de celălalt şi-i ducea bila să evite încă un risc! Îi doreau inofensivi pe toată linia.

Li se pusese gînd rău şi se simţeau încolţiţi şi de- veniseră temători, fiindcă deveniseră « ţinte ». Cu toate astea, hotărîseră să reziste izolării şi pîndei!

Realizau că « pînda » asta a lor făcea parte dintr-o « pîndă mai mare », ce cuprinsese oraşele şi satele ţării, insinuîndu-se, vicleană şi-apăsătoare, peste tot. Era o impresie puternică şi copleşitoare şi ştiau că nu se vor elibera lesne de ea. Pînă şi aerul de deasupra capului îl simţeau cum vibrează, impregnat de valul comun al suspiciunii!

Pămîntul pe care stăteau ei aici, pămîntul pe care stătea România însăşi nu le mai inspira nici o sigu- ranţă; era ca şi cum ar fi trăit pe o groapă! Legaţi între ei de complexa reţea a bănuielii şi-a fricii! Obsedaţi de ideea unei primejdii iminente. Venite de aproape şi de departe, nu se ştia de unde. Spioni oficiali şi spioni voluntari, delatori interesaţi şi dezinteresaţi, zeloşi din prostie, turnători de bunăvoie şi racolatori, acţionînd subteran şi acţionînd direct. Deghizaţi sau pe faţă. În scurte din piele şi cu ochelari fumurii ori pur şi simplu anonimi. Violîndu-ţi corespondenţa şi supraveghin- du-ţi telefonul, ascultîndu-te de alături ori de la dis- tanţă. Profesionişti. Gata să-şi chinuie neuronii şi să născocească microreceptoare minuscule, pe care să le plaseze şi într-un ac cu gămălie! Pe care să ţi-l înfigă, cu dexteritate, în reverul sacoului! Să nu le scape nimica!

Solicitînd, apoi, lista cu cei incomozi de la directorii de înteprinderi şi secretarii de partid. Şi obţinînd listele ălea. Întocmind dosare. După aia, chemîndu-te la Cadre

8 9

„Profesorul şi redactorul“ o să-nceapă să-şi depene amintirile Ticu Izdrăilă, personajul paricid din roman, sortit să-şi scoată autorul din carte şi să-ncheie povestea, „Profesorul şi redactorul“, să-şi aducă aminte, „soseau surescitaţi şi bîntuiţi de gînduri sumbre şi se-aşezau pe băncuţa de la rădăcina arborelui sacru şi vorbeau ore în şir, pînă se limpezeau şi uitau de pericole şi ce conta, pînă la urmă, conta numai discuţia.

Antoniade arăta obosit şi deprimat sufleteşte, do- borît de-agresivitatea şi primitivizmul lumii de-atuncea şi doborît de laşitatea şi-oportunizmul colegilor. Poseda toate atributele unei personalităţi polivalente — medic psihiatru şi antropolog, iubitor de muzică şi interpret, cărturar subtil şi autor de cărţi, ghid ispititor în lumea artelor plastice şi poet… —, însă gîndea atipic, liber şi ne-ncovoiat. Şi detesta mediocritatea oriş’unde se ivea, cum osîndea şi discursul « defectivilor de in- teligenţă » oficiali şi apozi. Astea nu puteau să-l facă iubit.

Pentru « micimanii » Puterii era nu doar incomod, ci incontrolabil şi-abia aşteptau ocazia să-l dea la o parte, iar timpu’ o să lucre-n favoarea lor. La exact şaiş’cinci de ani o să-l bage în pensie şi-o să-i ia şi con- ducerea Clinicii. Mai departe, putea să « con-vibreze » cu « avariatul psihic » după pofta inimii! Şi să fie « co-nebun » cu « nebunul », cu suferindul mintal. Ideea lui. Nu îl opreau. Nu mai reprezenta Clinica; se reprezenta pe sine.

Ei se spălaseră frumuşel pe lăbi: îl trăseseră pe-o linie moartă. « Izolarea » le reuşise, iar Profesorului nu-i rămînea decît să trăiască izolarea la modul atroce, cum avea s-o trăiască! Cum avea s-o trăiască şi redactorul. Antoniade — « izolat » ca să nu mai comunice şi să nu-şi

Solicitînd, apoi, lista cu cei incomozi de la directorii de întreprinderi şi secretarii de partid. Şi obţinînd listele ălea. Întocmind dosare. După aia, chemîndu-te la Cadre

10 1110 11

şi şoptindu-ţi imnul Securităţii: Vino cu mine! Şi-n toată vremea asta, teama grozavă să ţi se lipească de faţă şi un singur distih să-ţi umble bezmetic prin deblă. Să intuieşti că nu mai există scăpare şi să rosteşti, profe- tic, o dată cu Poetul:

Ne aşteaptă-un viitorCu ţigări la vorbitor!

Să te temi de cuvinte! De încărcătura lor explozivă!Să nu te mai angajezi nici măcar în discuţii ca nu

cumva, prin co-atingere, să tragi concluzii politice! Să tragi concluzii politicoase.

Să-ţi priveşti cu neîncredere aproapele şi să vezi în fieştecare cunoscut ori coleg de serviciu un delator posibil. Şi fieştecare imprudenţă turnată-n urechea de-alături să-ţi albească chipul şi buzele!

Sîngele să ţi se scurgă din ele dintr-o dată!S-amuşinezi pericolul la tot pasul şi să nu ştii cînd

te înhaţă!Spaima primitivă să te înşface de beregată!Să-ţi coboare în pîntec şi să scurme fără cruţare!Să trăieşti, da’ să nu trăieşti liber, ci bolnav de frică

şi-nşurubat în temeri. Într-o stare de tensiune continuă şi istovitoare. Şi de vinovată tăcere…

Asta era atuncea atmosfera da’ ei, în pofida stării generalizate de suspiciune şi-abuz, şi-au propus să reziste. Să se sustragă izolării deprimante şi pîndei. Şi chiar să trăiască normal, într-o vreme-n care nu se mai trăia normal.

Se-ntîlneau unde puteau: la Profesor acasă, acasă la redactor, la concertele Filarmonicii, prin parcurile oraşului…

Asta era atuncea atmosfera, da’ ei, în pofida stării generalizate de suspiciune şi-abuz, şi-au propus să reziste. Să se sustragă izolării deprimante şi pîndei. Şi chiar să trăiască normal, într-o vreme-n care nu se mai trăia normal.

Se-ntîlneau unde puteau: la Profesor acasă, acasă la redactor, la concertele Filarmonicii, prin parcurile oraşului…

11

Antoniade-şi găsise « auditorul » ideal în domnul Medoia: îşi alina-n cîteva fraze ori în cîteva minute de- cepţia existenţială, după care se-adîncea-n meditaţie. Revenea la obsesii mai vechi, aduse şi-altă dată-n dezbatere şi-abandonate dintr-o pricină sau alta. Acum redeschidea discuţia cu şi mai mult aplomb, schimba unghiul de-abordare a temei şi dezvelea aspecte, la care nu te-ar fi dus bila! Făcea observaţii neaşteptate şi formula memorabil şi-şi transforma partenerul în- tr-un companion de idei avid să primească informaţia nouă şi să-l urmeze. Clipele de solitudine şi insolitudine, de siguranţă şi nesiguranţă, ezitările faţă de cuvînt şi neliniştea şi grija în alegerea celei mai sugestive vocabule se succedau, pînă cînd gîndul Profesorului exploda în formulări briliante…

Asta se întîmpla.Îi reţinea trembolenţa vocii impregnată de-amă-

răciune iar răspunsurile, timbrate afectiv, luau adesea turnura unor « iniţieri » în substanţa miraculoasă a tris- teţii ori în substanţa miraculoasă a muzicii, a picturii, a iubirii sau a plecării senine, aproape ceremonioase, în lumea de dincolo…

Trăiau aşa, « conectaţi » la fluxul ideilor şi nu mai receptau atîta de tiranic izolarea din jur.

« Aparatul » Puterii nu i-a zdrobit şi nu i-a anihilat, cum nu i-a zdrobit şi nu i-a anihilat nici pe alţii.

Uneori împingeau acţiunile ălora în zona deriziunii şi se mai despresurau de teama, care ar fi putut să-i ţină ostatici. Îşi învingeau frica!

Povestea Antoniade cu haz o-ntîmplare de la începuturi, cînd nu lucrau cu « profesionişti » nici ăia. Fusese o-ncurcătură, ceva nebulos la Facultate, nici el

12 1313

în tot atîtea « argumente » pentru comunicare. Şi n-au mai fost singuri.

Alteori, Profesorul să se creadă mai aproape de moarte decît de viaţă şi discursul lui să capete note gravissime, aproape sufocante.

Să nu se mai ambaleze-n dezbateri curente şi să-ncheie « cearta » cu contemporanii. Să nu mai facă disociaţii de idei, după alte disociaţii de idei, pe teme variate şi-ndrăgite de spiritul său şi să fie doar ca un havuz, din care să ţîşnească tristeţea, tristeţea fără in- grediente, tristeţea în stare pură. Redactorul să-i şadă alături şi-,n liniştea de-o să se instaleze, să sesizeze momentul cînd « fisura » o să se işte în celălalt şi prin « fanta » aia să eşapeze tensiunile şi-ncrîncenările, ce-l măcinaseră fără răgaz. Şi să-l cuprindă calmu’.

Să nu ştie nici dînşii dac-obosiseră să provoace Fiara sau obosiseră!

Să se perinde din alee-n alee ori s-o apuce pe-o cîte-o scurtătură, pînă o să dea de Ginkgo biloba.

Să-ncremenească cu ochii pe arbore şi s-adaste secaţi de mîhnire.

Să fie martorii muţi la priveliştea dezolantă a copacului sacru. Parte din frunze să atîrne îngălbenite pe ramuri, cele mai multe să deseneze însă pe lut o per- fectă coroană galbenă. Apoi, la intervale nemăsurate, noi inimioare în formă de evantai să se desprindă şi să se lase antrenate în aceeaşi cădere domoală peste covorul gros de cîteva degete.

Antoniade să rămînă în urmă, cîţiva paşi. Să stea nemişcat, ca şi cum ar fi fost « plantat » acolo de cînd lumea şi ca şi cum ar fi făcut parte din peisaj.

Să se perinde din alee-n alee ori s-o apuce pe cîte-o scurtătură, pînă o să dea de Ginkgo biloba.

Să-ncremenească cu ochii pe arbore şi s-adaste secaţi de mîhnire.

Să fie martorii muţi la priveliştea dezolantă a copacului sacru. Parte din frunze să atîrne îngălbenite pe ramuri, cele mai multe să deseneze însă pe lut o per- fectă coroană galbenă. Apoi, la intervale nemăsurate, noi inimioare în formă de evantai să se desprindă şi să se lase antrenate în aceeaşi cădere domoală peste covorul gros de cîteva degete.

Antoniade să rămînă în urmă, cîţiva paşi. Să stea nemişcat, ca şi cum ar fi fost « plantat » acolo de cînd lumea şi ca şi cum ar fi făcut parte din peisaj.

12 13

n-a reuşit să îi dea de capăt, da’ s-a trezit cu « băieţii » dimineaţa, acasă. Nu se luminase de ziuă, cînd s-a auzit soneria şi l-au anunţat că trebuie să-i urmeze imediat.

Era-n pijama şi nu ştia ce să facă şi ăia s-au supă- rat că nu ştia ce să facă şi trage de timp!

« Luaţi-vă pantalonii şi o haină şi să mergem, că ne grăbim! » l-au zorit, iar Profesorul, buimăcit de situa- ţie, « Da’ mai întîi pot să mă spăl pe dinţi? » a-ntrebat şi unul din ei: « Nu. N-aveţi voie să puneţi nimica în gură! »

« De ce? Doar n-am de gînd să mă sinucid! N-am pentru ce. » « Nu se ştie! » şi « Fără spălat pe dinţi! » a ho- tărît individul.

« Da’ pe mîini pot? » « Pe mîini puteţi. »« Deci pe mîini am voie, mă lasă Partidul! » şi-apoi

« Pot să mă spăl pe mîini de Partid? » a-ntrebat sau a zis exclusiv pentru sine.

« Puteţi! » i-a-ngăduit, fără să-şi dea seama ce zice, cel de al doilea. Şi « Puteţi, numa’ un singur minut! » l-a somat şi era cu ochii pe dînsul, să nu care cumva să bage o chestie-n gură!…

Atuncea l-au pus în libertate după o oră jumate, cînd a venit Colonelul. Fusese o greşeală, s-au scuzat, şi i-au dat drumul. Fusese, însă, şi ca un avertizment, n-avea să-l uite, chiar dacă acum se-amuzau, încercînd să-şi înfrîngă teama şi să se salveze.

Şi s-au salvat, fiindcă au existat întîlnirile şi-a existat comunicarea-ntre dînşii şi comunicarea cu un număr restrîns de lucizi, pe urmă c-un număr de lucizi tot mai mare, iar frazele, ideile, gîndurile rostite-ntre ei şi transmutate-n Cartea cu Antoniade au spart izolarea. S-au transformat, toate, în pofida vremii în care trăiau,

14 1515

Pe urmă, aparent fără legătură, fiindcă redactorul nu-i vorbise încă despre fata din burgul transilvan, studentă în urbe la noi, o să-şi surprindă partenerul mai tînăr încă o dată. O s-apese măestru pe clapele sufletului şi « Copacul ăsta e mai vechi decît dragostea! » o să sune propoziţia, iar domnul Medoia o să se simtă incendiat.

Profesorul o să-şi sprijine braţul pe-o creangă şi celălalt o să-l urmărească cu sufletu-n gît. O să vrea s-audă şi completarea şi completarea o să urmeze. « Pe o curbă a evoluţiei botanice » o s-adauge cu vocea-i pierită, abia audibilă, « Pe o curbă a evoluţiei botanice, Ginkgo e cel mai vechi; vine imediat după epoca ferigi- lor. E mult mai vechi decît dragostea!… »

O să-ntîrzie cîteva momente transfigurat şi tăcut, apoi, cu totul imprevizibil şi c-o notă de gelozie jucată în glas sau de reproş amical, o să-i dea sfatul: « Aici s-o aduci pe fata asta superbissimă, pe care o ascunzi de mine! Ginkgo o să devină altarul vostru în aer liber, să ştii! » Atîta o să-i mai zică, după care o să-i facă semn să-l urmeze şi-o să se-ndrepte înspre ieşirea din Parc.

Să treacă mai puţin de o săptămînă, iar ei să se ivească pe-aleile Parcului, asortaţi la ţinută. Ea într-o scurtă gălbuie din piele de căprioară, c-o bluză din mă- tase şi-o fustă pepit şi-o geantă elegantă atîrnîndu-i pe umărul drept şi pantofi cu tocuri înalte. El — într-o haină din piele de culoarea coniacului, pantaloni bej deschis şi cu adidaşi în picioare.

Să-şi ţină braţul pe umerii fetei şi să-i urmărească, dintr-o parte, ochii dilataţi de fericire şi strălucitori, buzele frumos desenate şi senzuale, nările delicate şi dinţii superbi. Apoi să-şi retragă mîna şi să-i prindă-n

Ce-o să iubească cititorul o să fie chipu-i spirituali- zat şi oboseala de veche civilizaţie, pe care o s-o emane încontinuu. Şi ochii vulneraţi şi pe jumătate închişi sur- volînd tablou-ndelung, de parcă ar fi survolat o vamă a sensibilităţii şi-a morţii!

Cînd o să-l prindă de braţ pe domnul Medoia şi-o să-l îndemne să se-apropie de arbore, o să i se-audă vocea catifelată şi uşor evanescentă şi-ntr-un fel se- nină şi confesivă şi-o să-nţelegem că prezenţa asta a lor o să fie ca un dar şi ca o binecuvîntare primite de Sus, fiindcă doar o « binecuvîntare » mai leagă astăzi atît de perfect destine de alte destine şi le face să reziste la căderile omului!

O să-i fascineze cromatica şi moliciunea covorului, iar Antoniade o să lase cuvintele să-i alunece extaziate şi moi şi-o să-l facă pe celălalt părtaş la propria-i bucurie.

« Sînt locuri care te salvează de singurătate şi de moarte şi care induc în tine o dispoziţie harică » o să spună. Şi: « E de parcă prezenţa lui Dumnezeu îţi întîr- zie o vreme deasupra capului, iar bunătatea şi lumina divină se varsă în tine neîntrerupt şi te abstrag de la cotidianul dezlînat şi flecar. Şi de parcă îţi potenţează dimensiunea oblativă a fiinţei instantaneu şi te trans- formă într-un dăruitor total şi harismatic, pentru cei- lalţi pămînteni. Aşa-i şi aicea, sub coronamentul lui Ginkgo biloba » o să conchidă. « Poţi zăbovi ceasuri de-a rîndul, pînă cînd orologiul Catedralei o să bată, în noapte, ora două sau trei, poate mai mult şi ce-o să te pătrundă o să fie numai dumnezeirea! Îţi dai seama că pentru o trăire atîta de extatică merita să te naşti şi merita să descoperi arborele sacru? » o să întrebe ori să pună concluzia pe-un ton admirativ.

16 1717

« obiectivul » ei. Dar ceva o lovise: în cîteva rînduri îi măgulise vanitatea şi se simţise o.k., chiar se-mpurpu- rase de plăcere şi citise şi-o umbră de invidie în ochii vară-si.

Fusese avertizată că-i un intelectual rasat şi te- meinic, dar c-o să fie şi manierat, nu se-aşteptase! Poa- te că asta era şansa ei, visase pentru cîteva secunde, să-ntîlnească partenerul inteligent şi apt de iubire şi capabil să-i ofere garanţia unei iubiri adevărate şi s-o protejeze! Să-i dea protecţia după care tînjise, iar ea să se dezvolte alături şi să lase petalele bobocului să se desfacă firesc şi să-nflorească-n toată splendoarea!

Culant să fie domnul Medoia şi-acum. Să ştie ce-i place şi să-i laude exact ce ştie că-i place: frumuseţea şi dezinvoltura şi « Semeni c-o actriţă franceză, care ne-a vizitat ţara! » şi « Eşti ca şi ea: enigmatică şi imperială şi rupi multe gîturi, cînd păşeşti pe cărare! » Şi « Uită-te la ăia, pe lîngă care am trecut! » să îi ceară şi « Stau tot cu gîturile sucite în direcţia pe unde-am trecut. Nu-ş dac-o să-şi revină-n următoarele douăş’ patru de ore! »

« Ai, mă, termină! » să-l certe, da’ să adore să intre în joc. « Ştiu că ai mult umor, însă-ncetează! Că mă-nfumu- rez şi mi-o iau în cap: devin încrezută. Asta vrei? Nu-s obişnuită cu-atîta răsfăţ. »

« Nu, nu te răsfăţ şi n-aş vrea să te-ngîmfi. Dar mă gîndesc că ne-am putea alege c-un profit. O să ne dăm pe lîngă ai tăi şi-o să-i rugăm să ne livreze reţeta! »

« Haida–de! » să izbucnească amuzată. Apoi « Nego- ciezi tu cu ei şi, dacă nu reuşeşti, apelezi la serviciile lui Antoniade. Nu cred să daţi greş… »

Ea să se relaxeze şi să lovească cu picioru-n frunzele de pe alee şi să se-arate-ncîntată de spectacolul policrom al Parcului în octombrie, cu coroanele teilor

16 17

bătaia privirii tot corpul: sînii ţuguiaţi şi-explozivi, ur- cînd şi coborînd ritmic în mers, mîinile prelungi şi delicate, gambele zvelte şi înalte. Şi perişorii blonzii de pe buza de sus. Aia niţeluş răsfrîntă şi obraznică. Şi pufuleţii, pe care o să simtă nevoia să-i umezească cu gura, cînd o s-o sărute.

Să meargă în paralel. S-o admire şi să nu se mai sature!

« Acum ştiu că Dumnezeu mă iubeşte! » să zică şi « Mai mult decît să fim împreună în clipa asta, nu mi-aş dori! » s-o flateze, iar ei să-i joace satisfacţia pe chip şi să se apere formal.

« Ai, mă, nici aşa! » să spună pe un ton răsfăţat, lungind de cuvinte şi « Mulţumesc! » s-adauge, dar s-aştepte să-i mai zică şi altele.

Să se-oprească, din mers, în alee şi să se uite înda- toritoare spre bărbatul matur şi-atrăgător de alături şi cu numai şapte ani peste ea, şi instruit şi şi niţeluş răzvrătit şi de nepătruns cumva şi viril. Viril prin vi- rilitatea gîndirii! Şi să-şi aducă aminte că ce reţinuse, cu trei săptămîni în urmă, cînd i-l prezentase Marina, erau trăsăturile lui regulate şi ochii sihăstriţi, mistuiţi de tristeţi şi doruri nedesluşite, şi gîndirea elevată şi densă şi ritualul ideilor, la care ai fi zis că are lipici. Şi-aproape frumuseţea! Frumuseţea aia ce venea din interior, emana din voce şi-i prelungea blînd şi gesturile şi « legăturile » cu ceilalţi care, pricepeai curînd, erau « legături intelectuale », « alianţe » nu-« ncîrdăşiri »! E ce-i creaseră reputaţia profesională şi exercitaseră asupra minţii ei, încă de la-nceput, o fascinaţie irezis- tibilă. La prea mult, însă, nu sperase: i se păruse inaccesibil. Şi nici mai tîrziu, cînd « Ai dat lovitura! » şi « Ai pus mîna pe bărbatul cel mai rîvnit din oraş! » o să-i spună Marina, ea n-o să se-nflacăre. Nu fusese

« obiectivul » ei. Dar ceva o lovise: în cîteva rînduri îi măgulise vanitatea şi se simţise o.k., chiar se-mpurpu- rase de plăcere şi citise şi-o umbră de invidie în ochii vară-sii.

18 1919

fiinţe fluide, sortite să trăiască magia transmutării în celălalt.

Să existe şi să nu mai existe.Să difuzeze, magic, unul în altul dincolo de cuvinte,

iar vorbirea să cedeze locul tăcerii.Atîta să mai poată distinge privirea: doar buze

invizibile desfătîndu-se cu buze invizibile şi trupuri invizibile unindu-se-n desfătări invizibile. Şi-apoteoza unirii elective şi-a concordanţei erotice a două fiinţe pereche! Şi peste toate să se-aştearnă unda melanco- lică a nemuririi, care ajunge pînă la noi şi curge mai departe în nemurirea lumii…

Să iasă din seria pămînteană şi să se elibereze provizoriu de jugul speciei, prin iubire.

Să-şi piardă luciditatea, temporar, şi să cadă-n prăpastia afectivă.

Dumnezeu să ocupe tot cerul şi substanţa harică să se verse în ei şi să-i îmbibe. Să impregneze pînă şi spaţiul din jur. Între ei să nu mai fie posibilă nici o ruptură, iar transferul emoţional să fie total. Tymusul să curgă în tymus şi Centaurul să-năbuşă Tauru-n placentă şi să-şi afirme supremaţia.

Să fie unici în Parc şi poate unici în tot universul, numai ei-înde-ei, cum au fost toată vremea, fără să ştie, şi să ardă necontenit!

S-arate aidoma unor tuburi scrumite lăuntric, care se sprijină şi se-mbucă; să-şi menţină verticalitatea şi să aibă legitimitate în ochii lui Dumnezeu. Lumina de origine divină să le lumineze corpurile, pînă la epidermă! Să strălucească şi să-mprăştie lumină!

Să fie înnebunitor de frumoşi, ca două subiectivi- tăţi diferite topite-n transsubiectivitatea lumii!

18 19

şi-ale duzilor şi-ale vişinilor îngălbenite şi-ngălbenit şi solul de dedesubt şi cu stejarii arşi de primele brume şi cu platanii fildeşii însoţind-o senioriali şi protectori, iar printr-o spărtură să descopere aria galbenă şi « Ginkgo biloba! » să spună uimită şi « Ginkgo biloba! » să-i confirme el, iar ea să-nceapă s-alerge.

Să stea cu picioarele-ngropate-n covorul gros şi să-şi ducă mîinile adunate căuş şi pline cu inimioare la faţă şi să le miroasă. Şi « Miroase a Ginkgo! » s-anunţe, cu toate că n-o să ştie exact a ce-o să miroasă şi « Alex, nu credeam să existe atîta frumuseţe-ntr-un loc! » să mai zică entuziasmată, iar el să se-apropie fericit şi năpădit de-un val de căldură lăuntrică şi să simtă nevoia s-o protejeze-n continuare, da’ să-i vadă şi ochii galvanizaţi de iubire şi trupul pulsîndu-i prin deschizătura scurtei din piele de căprioară şi sînii ţuguiaţi şi liberi sub bluza uşoară zbătîndu-se nebuneşte, după alergătură, şi să-i bănuie şi sfîrcurile închise la culoare, aşteptînd să fie umezite şi excitate.

S-o aibă înaintea lui, cu garda coborîtă şi să se apropie de ea, fără să scoată o vorbă. Să se apropie, pînă cînd fata o să-nceapă să se retragă de-a-ndoa- selea, lăsînd să-i curgă frunzele de Ginkgo din mîini şi-ajungînd la trunchiul arborelui sacru şi aşteptînd atingerea, crucificată pe arbore.

El o să se oprească din mers şi-o să şi-o-ntipă- rească-n memorie, aşa cum era şi-o să fie mereu: lipită de coajă şi transfigurată. Inviolabilă şi de neatins.

Să-i ceară din priviri încuviinţarea de-a o atinge, iar ea să-i îngăduie cu ochii plini de recunoştinţă, că-i cere încuviinţarea.

Să ştie că are loc nu o atingere şi-o co-atingere pătimaşă şi plină de promisiuni, ci o anihilare a indivi- dualităţii lor trecătoare. Topirea şi contopirea a două

20 2121

şi-ncîlcit. Şi să observe şi şuviţa ce-i căzuse de pe frunte. Astea să-i agreseze lui simţul estetic.

Să-l disconforteze şi să iasă din abandonul fiinţei.S-o privească cu luare aminte, ca şi cum ar privi

un chip adormit, luminat de-o misterioasă lumină lăun- trică. Expresia feţei ei, transfigurată şi fericită şi ima- terială cumva, să-l determine să-ntindă mîna.

Să-nlăture frunza-ngălbenită şi să-i împingă la loc şuviţa rebelă. Apoi să-i mîngîie obrazul cu infinită tandreţe, iar fata să geamă uşor, ca-ntr-un vis fericit. Apoi să deschidă ochii.

Un timp să tacă amîndoi şi să se caute exclusiv din priviri. După aceea fata să nu mai reziste şi să i se cuibărească la piept. Şi-n momentele ce-or să urmeze, starea aia de dulce spaimă ori de-ncremenire o s-o părăsească şi-o să-şi îndepărteze marginile scurtei din piele de căprioară şi-o să-l primească.

S-adaste-nlănţuiţi pe covorul de inimi îngălbenite şi sub acoperămîntul arborelui sacru, nutriţi de iubirea năvălnică ce i-a lovit şi i-a transformat în parteneri unici şi neasemeni. Şi numai asemenea lor. Aicea-n « altarul natural », unde se-aflau, şi-n care trăiseră co- nectaţi la veşnicia naturii şi la veşnicia lumii, iar sufle- tele lor, muritoare şi nemuritoare, difuzaseră nesfîrşit.

Acum să nu le mai pese de judecata lumii, căci trecuseră proba iubirii totale.

Să stea strînşi într-înşii şi sprijiniţi de arborele sacru şi să nu mai ţină seama de uitături străine.

Să se simtă sudaţi pe vecie.Ca o jumătate de sferă îmbucată etern în cealaltă

jumătate de sferă! Ori ca şi cum ar fi pus laolaltă ăle două suflete de rătăcesc neconsolate, de cînd s-a spart androginul! Şi ca şi cum ar fi refăcut unitatea dintîi!

20 21

Să reprezinte momentul de-ncremenire a speciei în interiorul speciei şi să fie clipa cînd specia a atins apogeul!

Răgazul ieşirii din serie să dureze cît o să dureze combustia erotică şi cît magnetizm o să pună Înaltul în ei. Sau cît timp o să vrea Înaltul să dureze. După aia să-şi piardă harul şi să re-cadă în serie. Să re- vină la condiţia umană dintotdeauna; să redevină oameni.

Să fi fost unici nişte secunde ori nişte minute şi să nu mai fie.

Să vămuie la ei Taurul, Calul negru al lui Platon şi să-i revendice şi Centaurul, cînd şi cînd. În clipele de-apoteoză maximă a sufletului inefabil şi nemuritor. În rest, instinctul suveran şi bezmetic şi-etern să-şi reintre în drepturi şi să prelungească firul vieţii imemo- riale. S-amestece sacru şi profan şi s-aştearnă profan peste sacru, da’ să nu se simtă pîngăriţi; mai degrabă să se purifice. Să aibă sentimentul c-a bătut ceasul reîntoarcerii fieştecăruia la fieştecare, la condiţia lui dintîi şi să-şi revină în fire.

Erosul şi magnetizmul erotic îi smulsese din serie şi trăiseră absolutul iubirii; sexul şi-acuplarea necontrolată să-i împingă-ndărăt.

O să-i avem lîngă noi. Da’ nu-nfrînţi, schimono- siţi la boi şi-năcriţi, cum şi i-ar imagina « teoreticii » expiraţi şi uscaţi. Ci cumva relaxaţi, trecuţi prin focul iubirii şi maturizaţi. Pregătiţi să-i dea Taurului ce e al Taurului, da’ şi să se salveze-n Centaur.

Să stea, fascinaţi, la o palmă unul de celălalt, iar ductul perfect al iubirii să-i aducă tot mai aproape.

Să observe o frunză aurie de Ginkgo biloba-n lină cădere, pînă o să poposească în părul ei, puţin ciufulit

22 2323

Să-l prindă de braţ şi să-l tragă pe bancă. Să se-aşeze şi să-şi reazeme capul de umărul lui şi să continue:

« Nu-ş dacă eram pregătită pentru ce-avea să urmeze, dar poate eram. Nu ştiu. Nu-mi amintesc să-mi fi acordat vreo importanţă deosebită la vară-mea, pe mini-verandă, şi numai ea: că n-ai existat decît pentru mine şi ţi-am căzut cu tronc! Ei, ce să zic? Mai mult m-amuza!

Dar s-au legat toate şi-a lucrat în favoarea mea şi Destinul. Că m-ai invitat la concert şi Başkirov, pia- nistul, a interpretat ca un posedat Numărul unu de Ceaikovski şi-am părăsit Filarmonica entuziasmaţi, iar eu am avut încă un motiv să mă bucur, că-ţi plă- cea muzica mare şi dădusem de-un meloman. Şi tot atunci l-am cunoscut pe Antoniade şi-a doua zi ne-a invitat la Clinică. Cred că voia să ştie cu cine umbli şi dacă umbli cu cine trebuie. N-am ce să-i reproşez.

Devenisem niţeluş superstiţioasă şi m-am pregătit pentru-ntîlnirea aia, de parcă mă-ntîlneam cu Destinul şi nu voiam să ratez întîlnirea cu Destinul. Nu a fost cazul. Şi mi-am dat seama că ţine la tine enorm, iar cînd am aflat că pregătiţi împreună o carte, am amuţit! Părea că timpul încremenise deodată şi pe pămînt rămăsesem numai noi doi şi mă uitam răpusă la tine şi-am simţit cum o gheară nevăzută îmi strînge stomacul şi mi-am zis că ăsta e semnul şi că eşti alesul şi singurul care-o să mă scape de gheară! De emoţie, m-au trecut năduşelile, iar inima a început să-mi bată nebuneşte. Totul era-ncărcat c-un sentiment de fatali- tate, care venea peste mine ca un datum ori ca un tsunami şi mă popula ne-ncetat! Şi mi s-a părut o nesă- buinţă să-n-cerc să contramandez o iubire ireveribilă!

22 23

Parcul să fie acelaşi şi arborele sacru tot acelaşi şi banca, pe care o să se-aşeze, şi covorul galben de sub tălpile lor aceleaşi şi numai liniştea o să devină, de la o vreme, mai consistentă şi mai blîndă. Clipa o să se dilate nemărginit, iar ei o să simtă văpaia interioară cum le umple corpurile cu iubire şi c-un noian de bună- tate şi generozitate şi cum încep să se dizolve şi dez- articuleze îndeolaltă şi cum se eliberează de limitările trupurilor şi scapă şi de gravitaţie şi ies în afara lumii, uniţi ei-înde-ei, şi cum ating veşnicia!

Şi să fie o nouă ieşire din serie şi nu cum s-a spus c-o să se-ntîmple doar rar. O să se-ntîmple, dacă o să fie pregătiţi deopotrivă pentru o iubire pămînteană şi nepămînteană.

Oamenilor să li se pară iarăşi de-o frumuseţe in- credibilă şi fără fisură şi să desluşească într-înşii Fiii luminii şi mai mult decît Fiii luminii! Fiii luminii şi Copiii Domnului! Figurile lor transfigurate să-i farme- ce-ncontinuu, iar lor să nu le mai rămînă decît să con- serve amintirea asta fabuloasă-n amintirea comună. Şi să le ducă povestea iubirii mai departe.

Să se desprindă cu greu din îmbrăţişarea bărba- tului şi, cu ochii ăia inteligenţi şi strălucitori, şi puţin schizofreni şi-umeziţi de fericire, să-l privească cu gratitudine-n ochi şi « Alex, dragul meu », să-i spună, « ce-ai făcut tu să se petreacă cu mine-n trei săptămîni, nu mi s-a-ntîmplat în douăş’ de ani, de cînd m-am născut! Pentru asta nu-s sigură c-o să reuşesc să te răsplă- tesc vreodată-ndestul, dar am să-ncerc. » Şi « Nu mi-e ruşine să recunosc că, la-nceput, eram doar confuză şi nu-mi făceam nici o iluzie, mai ales că Marina te pla- sase într-o categorie inaccesibilă. Ce iluzie să-mi fac? Nici nu mă cunoşteai… » buinţă să-ncerc să contramandez o iubire ireversibilă!

24 2525

solitudinii şi-a bunătăţii nesfîrşite, deschisă de colindul lui Franz Gruber şi nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie!

Cînd a terminat, ne-a promis c-o să ne ofere şi-alte reprize muzicale-,n alte zile, iar mie nu-mi venea să cred că, după revelaţia Başkirov, aveam parte de revelaţia numită Antoniade!

Încă mai trăiam euforic, cînd a venit întrebarea dacă fac muzică şi parc-am simţit cum mi se pune un nod în gît şi-am devenit cuviincioasă. Şi „Am încercat“ am răspuns şi „În copilărie. Am chinuit clavirul nişte ani, însă fără succese notabile. Mă limitam la Für Elise, la Stille Nacht, la Valurile Dunării, la puţin Chopin şi la puţin Strauss, ca toţi începătorii. N-am dovedit o dotare deosebită şi n-am dat randament. Am rămas însă o mare consumatoare de muzică, ceea ce nu-i rău.“

„Nu-i rău deloc.“ şi „Dimpotrivă!“ a confirmat.Apoi „Ce facultate ai ales să faci?“ s-a interesat.„Politehnica.“„Politehnica?!“ a făcut, nevenindu-i să creadă. Şi

„Nu m-aş fi gîndit!“ a zis şi-a tăcut.„Nu mai sînt sigură nici eu, dac-am ales bine“ am

spus, însă parcă mai mult mă scuzam pentru opţiunea asta a mea. „Ai mei au făcut atîtea pentru mine şi eu atîtea să nu le înşel aşteptările! Au început cu clavirul şi-au băgat meditaţii în mine încă de mică şi acum vorbesc franceza şi spaniola curent, că germana o ştiu din familie. Şi-am fost bună şi la mate. Asta explică faptul că sînt studentă unde sînt studentă, însă Alex crede că nu-i Politehnica de mine şi mi s-ar potrivi mai mult o carieră de traducătoare.“

Ascultase cu răbdare şi-am observat că se luminează dintr-o dată la faţă.

24 25

Am redus din vanităţi şi pretenţii şi-aşteptam, smerită, să mi se decidă soarta.

Îmi făceam de lucru cu şalul de la gît, ca să-mi maschez crisparea, însă eram toată doar ochi şi urechi.

Ca şi ţie, Profesorului îi plăcea ritualul ideilor şi s-a dovedit la fel de discret, fiindcă exact cînd m-aşteptam să mă descoasă şi să se informeze ce e cu mine, nu m-a descusut. Ne-a răsfăţat, în schimb, c-un scurt concert de chitară clasică.

A-ntins partitura direct pe birou şi-a adus chitara Hauser, aşa-i zicea Profu’. Fusese construită cu mai bine de jumătate de veac în urmă de cel mai mare luthier de chitare din Europa Centrală, de Hermann Hauser, münchenezul, avea să ne informeze. Apoi a luat instrumentul şi-a-ndepărtat puţin scaunul de birou şi s-au auzit primele sunete. Şi „Doamne!“ nu m-am putut abţine. „Are un sunet nemaipomenit!“ şi „Stille Nacht!“ am recunoscut colindul şi „Franz Gruber!“ am adăugat şi dînsul s-a oprit şi aproape îi dăduseră lacrimile. Şi „Bravo!“ mi-a zis şi „Vino să te sărut!“ şi „Nu m-aşteptam ca Alex să se asocieze decît cu o fiinţă specială!“

Atîta a spus şi-am zvîcnit către Antoniade, să-l sărut ori să mă sărute.

Din clipa aia m-am simţit integrată-n cercul vostru şi egală cu voi. Nu-mi explic cum s-a putut întîmpla! Cred că magicianul eşti tu şi magician e şi-Antoniade, iar eu numai stau lîngă voi şi mă umplu de har. Şi n-o să-mi fie atîta de uşor să vă confirm aşteptările, dar o să mă străduiesc să vă confirm aşteptările.

Pe urmă m-am aşezat la locul meu şi Profesorul a luat instrumentul şi-a cîntat „Stille Nacht“ pînă la capăt şi noi eram unicii ascultători pe plaja aia a

26 2727

N-am avut răgazul să-mi prelungesc minutul de desfătare mentală, că mi s-a adresat iarăşi Profesorul.

„Ei, ce spui, batem palma?“ m-a provocat amical şi-a încercat să-mi smulgă acordul. N-a aşteptat însă răspunsul şi-a vrut să se asigure şi de acceptul tău mai întîi. Şi „Ce spui, maestre, achiesezi la propu- nere?“ te-a consultat.

„E lucrul la care mă gîndesc de cînd am cunoscut-o şi nu găseam soluţia şi soluţia-i exact asta: o luăm în echipă“ ai zis, iar mie-mi venea să ţîşnesc de pe scaun, să ajung în spatele fotoliului pe care şedeai, să-mi încolăcesc braţele în jurul gîtului tău şi să te sărut. Dar în loc să fac ce-aş fi dorit să fac, m-a pişcat niţeluş teama de ce urma eu să fac şi-am devenit mai prudentă.

„Mă, voi îmi doriţi binele, ştiu, numai că nu-s sigură c-o să fac faţă…“ am încercat să fiu realistă.

„O să faci!“ ai spus tu foarte decis şi „la potenţia- lul pe care-l ai, nu se pune problema!“

„Sigur?“ am mai tatonat, nu întru totul convinsă şi „O să m-ajuţi?“ mai mult te-am rugat.

„Doamne, ce întrebare?!“ te-ai mirat şi m-ai montat pozitiv.

Profesorul ne asculta numai şi mustăcea satisfăcut. Cred că se bucura pentru noi şi nu m-am mai putut stăpîni. Am venit în spatele tău şi te-am îmbrăţişat şi mi-am lăsat capul să se odihnească pe creştetul tău cîteva clipe şi „Mulţumesc!“ am rostit şi „O să mă descurc.“, am acceptat, „Şi nu oricum, fiindcă vreau să vă mîndriţi cu mine!“ Şi „De-acum parcă m-am limpezit la minte şi mă socotesc inclusă-n programul vostru şi nu mai sînt doar pe post de chibiţ. O să-mi retrag dosarul de la Facultă şi-o să cer de lucru. Nu-mi place să şomez!“

26 27

„Ar fi ideal, mai ales că vorbeşti trei limbi din start. Ai putea să lucrezi într-un studiou de radio sau de televiziune ori într-o redacţie de editură, ca Jacqueline Bouvier, înainte de a-l cunoaşte pe John şi de-a deveni Jacqueline Kennedy, adică Prima Doamnă a Americii. Aţi fi colegi de redacţie, nu numai parteneri de viaţă.“ Şi „Tu o să-i traduci romanele şi-o să semnaţi amîndoi pe fila aceleiaşi cărţi şi n-o să vă mai despartă nimic, pentru că o să fiţi totdeauna alături. Un scriitor şi-o traducătoare de succes! Ce-aţi putea să vă doriţi mai mult?“ întreba şi ne urmărea reacţiile şi era mulţumit de ce citea pe chipurile noastre.

Eu mă aflam înaintea voastră şi-n ochii mei nu se putea citi, probabil, decît bucurie şi recunoştinţă, dar mă cuprinsese şi niţică ciudă. Ce-aveaţi cu mine şi ce-atîta grabă? mă-ntrebam. Nici nu-mi cunoşteam bine colegii de Facultă şi voi vă uneaţi forţele să mă daţi afară de la Politehnică! Mă flatariseaţi cu argumente şi cuvinte meşteşugite şi-mi hotăraţi destinul. Şi vă dovedeaţi al naibii de convingători ori eu mă dove- deam prea crudă să vă ţin piept şi deja mă consolasem c-o să cedez, cînd l-am auzit din nou pe Profesor:

„Şi ca să nu pierzi vremea pînă o să intri la o facultate de profil, pentru că o să-ţi trebuiască şi-o patalama oficială, te luăm traducătoare la Cartea noastră. Te băgăm în echipă. O să-ţi deschizi c.v.-ul cu noi.“ a zis şi-,n timp ce vorbea, m-am gîndit că nimica nu vine la-ntîmplare şi ce se petrece cu mine se petrece după un scenariu riguros, întocmit de-o Putere de dincolo de noi, iar nouă nu ne rămîne decît să fim actori într-o piesă şi să sperăm într-o piesă bună. Şi c-o să ne surîdă norocul şi-o să nimerim într-o distribuţie de elită. Cum mă simţeam eu, flancată de tine şi de Antoniade.

cu noi“ a zis şi-,n timp ce vorbea, m-am gîndit că nimica nu vine la-ntîmplare şi ce se petrece cu mine se petrece după un scenariu riguros, întocmit de-o Putere de dincolo de noi, iar nouă nu ne rămîne decît să fim actori într-o piesă şi să sperăm într-o piesă bună. Şi c-o să ne surîdă norocul şi-o să nimerim într-o distribuţie de elită. Cum mă simţeam eu, flancată de tine şi de Antoniade.

28 2928 29

Antoniade m-a privit din nou cu interes, poate surprins de cît de hotărîtă eram. Trecuse însă mai bine de-un ceas şi jumătate sau două, de cînd ne aflam la el şi el se afla la Clinică de la zece dimineaţa şi oboseala îi înmuiase trăsăturile feţei şi ne-am propus să n-o mai lungim. Şi exact atunci „Mi-ar plăcea ca evenimentele să se deruleze după planul de-l punem la cale, iar eu să fiu custodele din umbră al fericirii voastre.“ a adăugat cu glasu-i ostenit şi moale şi ne-am dat seama cît de total şi definitiv ne iubeşte, cum puţină lume iubeşte total şi definitiv.

Părea că-l epuizase convorbirea cu noi şi pleoapele i se-nchideau cînd şi cînd şi tu ai dat semnalul de retragere.

„O să vă lăsăm să vă odihniţi.“ i-ai zis cu delicateţe şi-ai eliberat canapeaua, pe care urma să se-ntindă. Ţi-a mulţumit c-o mişcare a capului, apoi ne-a condus pînă la uşă. Dar tot nu ne-am despărţit, de parcă mai rămăsese un rest, ceva de spus sau ceva de completat, n-aveam idee ce, cînd a formulat întrebarea. Aşteptam s-o pună la început, însă nu o pusese.

„Ştiu de la Alex că vii dintr-un burg transilvan“ şi „Cum e oraşul tău?“ a încercat să afle abia acum.

„E un oraş care se crede grozav!“ am spus cu trufie ori cu trufia burgului care se crede grozav, însă l-am văzut zîmbind cu condescendenţă şi m-am temperat.

Şi „Ai tăi cum sînt?“ a revenit după un moment de tăcere.

„O, ai mei sînt ca nişte sfinţi!“ m-am ambalat iar prosteşte, ca şi cum uitasem cu cine vorbeam. Şi „Nu le-aş putea reproşa niciodată nimic. M-au avut doar pe mine şi nu trăiesc decît pentru mine şi…“

„Da, te-au crescut frumos!“ a spus şi nu-ş dacă admirativ ori a vrut doar să-mi întrerupă debitul

Antoniade m-a privit din nou cu interes, poate surprins de cît de hotărîtă eram. Trecuse însă mai bine de-un ceas şi jumătate sau două, de cînd ne aflam la el şi el se afla la Clinică de la zece dimineaţa şi oboseala îi înmuiase trăsăturile feţei şi ne-am propus să n-o mai lungim. Şi exact atunci „Mi-ar plăcea ca evenimentele să se deruleze după planul de-l punem la cale, iar eu să fiu custodele din umbră al fericirii voastre“ a adăugat cu glasu-i ostenit şi moale şi ne-am dat seama cît de total şi definitiv ne iubeşte, cum puţină lume iubeşte total şi definitiv.

Părea că-l epuizase convorbirea cu noi şi pleoapele i se-nchideau cînd şi cînd şi tu ai dat semnalul de retragere.

„O să vă lăsăm să vă odihniţi“ i-ai zis cu delicateţe

verbal. „Te-au crescut frumos, însă ce voiam să aflu e cu ce se ocupă?“

„Sînt medici.“„Medici?“ a zis într-un fel oarecum surprins. Şi

„Amîndoi?“„Amîndoi.“ Şi „V-au citit cărţile şi tata e fan-Anto-

niade“ l-am informat.„Fan-Antoniade?“ a reluat şi s-a-nviorat instanta-

neu. Apoi „Mă, voi sînteţi grozavi, să-mi spuneţi ce-mi spuneţi.“ Şi „Iulia“, mi s-a adresat, „tu o să fii zîna noastră bună şi-o să ne-ajuţi să traversăm cu folos existenţa şi să ne împlinim destinele.“

Senzaţia, pe care am avut-o, e c-ar fi dorit să mai stăm de vorbă, să nu plecăm tocmai atunci, cînd îi adusesem vestea că numărul admiratorilor lui este mare. Dar tu nu te-ai prins şi l-ai îmbrăţişat, ca pentru despărţire, şi te-a-mbrăţişat şi el şi m-a-mbrăţişat şi pe mine şi „Să ai grijă de Alex, te rog, că te merită!“ mi-a şoptit. După aia, c-o voce ceva mai tare: „Şi să-i aduci şi pe-ai tăi să-i cunosc, cînd sosesc în oraş! Vreau să văd şi eu cum arată nişte sfinţi, care-au pus atîta frumuseţe şi inteligenţă într-o singură fiinţă!“ m-a mai flatat o dată, apoi a tras uşa şi-a rămas înăuntru.

Am părăsit Clinica şi-n sinea mea mă făleam al naibii cu tine, însă eram cu gîndul şi la Profesor. Şi „Oh, Antoniade!“ mi-am zis, copleşită de gratitudine, fiindcă se pricepuse să-mi citească în suflet şi s-aprindă încrederea-n mine şi-mi doream ca premoniţia lui să se împlinească. Asta legată de noi… »

Să fi vorbit fata şi să se trezească. Să iasă ca dintr-o pasă magnetică şi să-şi revină şi să recepteze de- zolarea şi tristeţea din jur, da’ şi frumuseţea tabloului,

30 3131

greierilor şi hu-hu-itul monoton al turturelelor şi apa rîului a curs tot monotonă la vale, iar ei au trecut, ca şi noi, pe aceleaşi alei şi nu-ş dac-au mai dat de Ginkgo şi dacă şi-au spus ei-între-ei vorbele alea emoţio- nante, care s-aprindă pagina, ori au rostit numai replici comune, fiindcă s-au lăsat ocupaţi exclusiv de gîndul unirii comune şi-au dăinuit împreună, cît au dăinuit. Şi cît o să dăinuim, poate, toţi. Prin progenituri şi prin gesturi. Prin amintiri şi cuvinte. »

Să se desprindă din îmbrăţişare şi să păşească pe covorul auriu şi să fie ea, aia de adineauri, şi să nu mai fie tot aia!

Să se bucure ca o adolescentă.Să-nceapă să selecteze frunzele ăle mai mari şi mai

bine conservate de pe pămînt şi să le aducă pe bancă.« O să le pun la presat şi-o să le folosesc drept

semne de carte şi Ginkgo o să fie cu mine şi peste un an! Şi peste o groază de ani! » să anunţe.

Să deschidă poşeta şi să le aşeze cu grijă înăuntru. Apoi să mai deschidă un compartiment şi să explodeze:

« Alex, uite ce am eu aici! Recviemul de toamnă, exemplarul cu scrisu’ olograf al Profesorului! Mi l-a-nmînat la despărţire, la Clinică. „E darul meu pentru tine!“ mi-a spus. „E finalul apoteotic al arborelui sacru, care moare ca să se nască încă o dată, cum am trece noi dintr-o viaţă în altă viaţă şi dintr-o materie-n alta, fără să dispărem cu totul. C-am stat la poalele Pomului şi Pomul şi-a mutat sacralitatea în noi, iar sufletul nostru pieritor nici nu mai e atîta de pieritor! Ne topim în anonimatul uitării, însă rămîne speranţa c-o să re-înviem, aidoma lui Ginkgo biloba!“ Nu-ş dacă a înţeles Iulia, ce trebuia să-nţeleagă! De-aia o să-ţi citesc iar poemul cu destinul misteriosului arbore trecut în metaforă » să anunţe şi să-l citească:

30 31

care o s-atingă apogeul: cu arborele sacru golit de veş- mîntul auriu şi cu ultimele frunze plutind agale prin lumina mierie a înserării, cu covorul de inimioare-ngăl- benite căptuşind pămîntul de dedesubt, cu aleile şi cărările dintre ele pictate multicolor de alte frunze şi cu ei doi pe banca de sub Ginkgo, singuri în singurăta- tea de neimaginat vreodată a Parcului, da’ adăstînd locului ca vrăjiţi şi deşirînd ghemu’ iubirii.

Să revină la realitate, fără să revină cu totul. Să se uite electrizată la domnul Medoia, da’ şi-ndurerată. Să trăiască sentimentul desfacerii definitive a fiinţei, al lichefierii moleculelor şi atomilor, din care sîntem fă- cuţi şi să devină o pastă lichidă şi să treacă-n cealaltă pastă lichidă, de o să fie redactorul…

Melancolia să plutească-n văzduh şi să n-o tulbure nici funigeii toamnei, iar ea să aibă gustul neantizării şi-al aneantizării deopotrivă, al entropiei şi-al negen- tropiei! Să-l ţină mai departe în braţe pe băiat, acolo pe scîndurile băncii, şi să-i simtă căldura trupului şi-arsura aia să inducă nişte viaţă în ea şi nişte eternitate. Şi « Doamne, cîtă tristeţe şi cîtă fericire pot încă- pea într-o piele! » să zică şi « Te rog salvează-l pe Alex al meu şi salvează-mă şi pe mine şi lasă-ne să refacem unitatea, cum au refăcut-o atîţia! Fiindcă ne-am debarasat de vanităţi şi trufii şi ştim că nu sîntem singurii care au stat sub acoperămîntul lui Ginkgo biloba şi s-au pătruns de sacralitate şi alţii şi starea harică a picurat şi-ntr-înşii la fel şi nu au fost unici, decît dacă Tu ai decis să fie unici, în nişte clipe. După aia, nu au mai fost. Ori au fost, dacă te-ai îndurat să le acorzi o şansă în plus.

Încolo, au trăit în seria umană, repartizată în lume înfiorător de asemenea şi le-a ţiuit în timpane ţiuitul

care o s-atingă apogeul: cu arborele sacru golit de veş- mîntul auriu şi cu ultimele frunze plutind agale prin lumina mierie a înserării, cu covorul de inimioare-ngăl- benite căptuşind pămîntul de dedesubt, cu aleile şi cărările dintre ele pictate multicolor de alte frunze şi cu ei doi pe banca de sub Ginkgo, singuri în singurăta- tea de neimaginat vreodată a Parcului, da’ adăstînd locului ca vrăjiţi şi deşirînd ghemu’ iubirii.

Să revină la realitate, fără să revină cu totul. Să se uite electrizată la domnul Medoia, da’ şi-ndurerată. Să trăiască sentimentul desfacerii definitive a fiinţei, al lichefierii moleculelor şi atomilor din care sîntem fă- cuţi şi să devină o pastă lichidă şi să treacă-n cealaltă pastă lichidă, de o să fie redactorul…

32 3333

« Te-am rugat să fii mai econom cu superlativele, cînd e vorba de mine, pentru că nu ţin s-o iau razna! »

« Nici n-o s-o iei. Îi urmez numai sfatul lui Antoniade să te-ncurajez şi să am grijă de tine! De parcă era nevoie să mi-o mai spună! »

« Uf, mă, tu şi-Antoniade! Îmi purtaţi de grijă şi nu mai sfîrşiţi cu elogiile: că Iulia Feier şi Iulia Feier!… »

« Iu-lia Fe-ier! » să-i psalmodieze redactorul numele şi s-o cuprindă în braţe. Şi s-o sărute.

« Treaba voastră! » şi « Să nu m-acuzaţi că mă-ngîmf, dup-atîta cătat în coarne! Şi că nu îmi ţin gura! » să continue să se apere, însă să-i facă bine comentariul celuilalt şi să dorească să-l audă şi de-acilea-nainte.

« Să ştii că nici nu mi-o ţin! » să-l provoace ori să-l testeze, c-un aer ghiduş. « M-am lăudat lui vară-mea şi m-am lăudat şi la ai mei, la telefon. C-am fost la Filarmonică şi-am ascultat un pianist fabulos, pe Başkirov. Şi le-am povestit şi de întîlnirea cu Anto- niade. Şi tata:

— L-ai cunoscut pe-Antoniade?— L-am cunoscut.— Da’ Antoniade e mare, tăticule! a zis inflamat.— E mare, însă Alex o să fie mai mare! am vrut să-i

mai tai din elan ori să-l necăjesc, nu ştiu ce mi-a venit.— Alex? a rămas agăţat de cuvînt.— Alex, colaboratorul lui Antoniade. Şi nu este

doctor, e redactor într-o editură.Şi-am prins prilejul şi le-am vorbit despre tine.

Despre noi. Puţin, însă cred că i-am luat maul! Nu se mai întîmplase niciodată să-i vorbesc de-un bărbat.

— Şi-i place de tine? a-ntrebat strangulat de emoţie.— Tu ce crezi? i-am întors-o şi l-am lăsat să tragă

concluzia.

32 33

Mii de mii de inimi au bătutritmul lent spre oamenii de lut,Ginkgo cu veşmînt de aur şi-a pierdutîncă o dată fiinţa-n lin mormînt —recviem de toamnă-n grav descînt;Somn de somn în apele întoarsecimitir de zei nălbiţi de oase —Ginkgo doarme-n ceaţă meditînddespre nimeni, despre adevărul sfînt.

Ea să fie-n mijlocul ariei galbene şi să etaleze foaia aia despăturită ca pe-un trofeu.

« Antoniade, cînd vrea, ştie să facă daruri! » s-apre- cieze. Şi « Mamă! », o să se alinte, « de-acum Recviemul este al meu! » o să se răsfeţe mai departe.

El o să-i vină alături şi-or să citească iarăşi poemul pacific şi-nsingurat şi liniştea şi solitudinea ălea o să-i sudeze şi-or să fie siguri că pentru totdeauna. O să se bucure pentru bucuria ei şi o s-o laude c-a-nceput deja să pună deoparte dovezile trecerii lor pe pămînt.

« Cu timpul, dovezile astea o să se-nmulţească », o s-o asigure, « şi-o să le strîngi într-o carte şi cartea o să aibă pe copertă o autoare şi autoarea o să fie Iulia Feier. Oamenii o să te iubească şi-o să-ţi fie recunoscă- tori şi ţie, nu numai lui Antoniade, cînd o să citească despre Ginkgo biloba şi-o să se pornească pelerina- jul, ca la un templu ori ca la un mauzoleu, c-o să-şi do-rească să-i ude şi pe ei ploaia sacralităţii şi să simtă gustul veşniciei şi ei. Şi Iulia Feier o să fie un nume şi-un reper şi-o să scotocească prin biblioteci să-ţi gă- sească volumul şi să se informeze… »

« Mă, ce mă lauzi atîta! » o să se răzvrătească de formă, fiindcă o să-i placă ce o s-audă.

34 3535

cale pe unul ca el!“ Şi „Nu vreau să-l pierd!“ am spus şi m-a podidit plînsul.

„Iulia, linişteşte-te, ce Dumnezeu!“ a ridicat tonul şi „Nu o să-l pierzi!“ Şi „O s-avem doi copii şi-o să vă iubim la fel, numai el să-şi dea seama peste ce oameni a dat!“

„O să-şi dea seama!“ i-am spus, printre lacrimi.„În privinţa cealaltă“, a ţinut să-mi risipească ne-

dumerirea, „să ştii c-aşa a fost şi cu mine şi tata. Şi eu l-am simţit mişcîndu-mi-se-n pîntece şi nu-mi explicam de ce şi senzaţia asta a durat pînă te-ai născut tu. Pe urmă am fost noi pentru noi şi-am trăit pentru tine. Cît despre băiat, să nu-ţi faci probleme! Poate să fie un om bun, da’ să-i porţi grija!…“ Mă, după Antoniade, şi maică-mea; să am grijă de tine! »

El să treacă peste mica ei ciudă ori peste observa- ţia ei răutăcioasă, ca şi cum nu i-ar fi ajuns la urechi! Şi:

« Ai vorbit tu toate treburile astea cu Mama? »« Am vorbit, că ea ştie cum este. »« Ştie? »« Mă, ce e cu tine? Doar nu crezi că pe mine m-a

adus barza! »Să rîdă şi să fie ca un armistiţiu, încheiat între ei.Redactorului să nu i se pară-ndeajuns şi să insiste:

« Şi despre mine ce i-ai mai spus? »« I-am spus destule, cît să priceapă. În week-end,

cînd o să vină amîndoi în oraş, o să constate că sînt fericită şi-o să ştie c-am ales bine. Şi-o să-i ducem şi la Antoniade. O să-ţi facă Profu’ un promotion straşnic! O să-i dea pe spate! Numai cu abandonul Facultăţii nu cred c-o să fie de-acord. Nu acum. Eventual la vară, după ce-o să treacă un an. Între timp o să te cunoască

34 35

— Bine, tăticule! Atunci, în week-end, venim să-l cunoaştem.

Mă, săracii! Se tem să nu-i sucească cineva capul fetei lor cuminţi şi deştepte. Şi frumoase. C-a smuls multe interjecţii şi-a tăiat multe respiraţii în douăj’ de ani! Şi acum să-i sucească un necunoscut minţile! Ar fi prea de tot!…

Aici a intervenit maică-mea, care-asculta la alt aparat, montat în derivaţie. C-aşa vorbim noi: toţi trei deodată.

L-a rugat să-i aducă un pahar cu apă şi el a-nţeles şi am rămas singure. Şi ne-am spus totul, pe scurt. Că mama-i cea mai bună prietenă a mea şi-i şi-o psiho- loagă fină. N-am schimbat mai mult de zece–unsprezece fraze şi-a intuit exact cum s-a-ntîmplat. Ce s-a petrecut cu mine, cînd mă uitam la tine şi te-ascultam, la Antoniade-n birou, şi-am simţit gheara aia cum îmi strînge stomacul şi care pentru Iulia ei a fost semnul şi-a ştiut că-i Destinul. Şi s-a fleşcăit dintr-o dată şi a fost gata. Ce a urmat a venit de la sine. Şi „După ce am făcut-o, nu s-a gătat“ i-am spus. „Îi ca şi cum Alex ar fi rămas în mine şi-l simt şi acum cum zvîcneşte, cînd şi cînd, şi-naintează tot mai adînc şi-şi cere drepturile, iar eu mă bucur să îl primesc, că nu mai simt gheara! Şi cred c-o să zvîcnească în mine, cît o să fim. Şi percep difuz cum totul se preface şi se schimbă-năuntrul meu şi Iulia ta nu mai e doar Iulia ta şi e şi Iulia lui!“

Şi, deodată, panicată şi pe neaşteptate, „Sper că n-a fost brutal?“ m-a-ntrebat şi „O, nu, dimpotrivă. Adică m-a durut puţin, dar mi-a şi plăcut. Aproape că n-am simţit violenţa deflorării“ am asigurat-o. Şi „Mama, Alex e-un om de-o cultură impresionantă şi-i atît de atent, cum n-am sperat să-mi scoată norocul în

36 3737

aştepte confirmarea şi « O să fii cel mai iubit bărbat din oraş! » să adauge: « Şi-o să te invidieze toţi masculii! » şi « Ştiu eu de ce. » şi « După ce facem nunta, de casă o să mă ocup eu cu mama, dacă n-o să locuim în altă parte… »

« În altă parte, unde? »« O să vedem! » o să facă pe misterioasa şi-o să se

lipească fierbinte de el şi el o să-i sărute nesăţios bu-zele senzuale şi moi şi-o să-ntîrze cu buza de sus între buze, aia uşor răsfrîntă şi cu perişorii blonzii, şi-o să-i umezească perişorii îndelung.

« Mă, lasă-mi buza în pace, ce ai cu ea? » o să-l mus- tre ori o să lase impresia că-l mustră. Şi « Mă doare! » şi « Am făcut deja băşicuţe şi-o să se umfle! Asta-ţi do- reşti? » Şi « Nu-mi mai înmuia nici pufuleţul de pe lobii urechilor! Ştii că mă taie emoţiile şi mă excit extraordinar şi simt şi crampe-n stomac şi nu mă mai stăpînesc! Aşa ceva putem să facem acasă, nu-n Parc. Ne vede lumea şi te compromit! » şi « Mai bine să ne aşezăm pe bancă » să-i propună şi să se reaşeze pe bancă.

Să-i apuce mîinile între mîinile ei şi degetele să li se-mpletească şi fluidul miraculos al afectivităţii să treacă nestingherit dintr-unul în altul şi să nu mai ştie nici unul de el şi să fie ca două făpturi transfigurate de o imensă iubire şi să emane spiritualitate şi pace şi bunătate şi trăsăturile astea să-i scoată pe protago- nişti din cadrul real şi să-i plaseze-ntr-un tablou absolut.

Cînd o să-şi mai revină, să treacă la alte teme şi cititorul nu trebuie să uite că personajul Iulia Feier n-are decît douăj’ de ani şi nu-i cazul s-o dea pe filosofeli ori să taie buricele la idei. Are cine s-o facă. Izdrăilă crede că sînt prea mulţi experţi. De-aia rămîn ideile cu buricele netăiate!

36 37

mai bine şi poate o să aranjezi lansarea cărţii voastre la ei în oraş şi-o să se mîndrească cu tine. Şi, dacă o să mă ştie într-o echipă cu voi, cred c-o să se mîndrească şi cu mine. O să se-mpace mai uşor cu ideea. În tot cazul, la telefon am fost diplomată şi nu le-am spus un cuvînt. Nici nu vreau să mă gîndesc cît de şocaţi o să fie! »

Apoi o s-o dea pe umor şi-o să şarjeze cu haz:« Poate că n-o să mă mai primească nici acasă! O să

ajung pe drumuri! » o să-şi plîngă de milă şi-o s-aştepte să intre în joc şi domnul Medoia. O să intre.

« N-o să ajungi pe drumuri. O să te cer în căsătorie şi o să te iau la mine acasă. »

« O să mă iei? » o să mimeze uimirea şi « Mă! » o să se răsfeţe şi-o să aştepte răspunsul.

« Tu ce crezi? »« A, ştiu, mă încerci. Zici ce i-am zis eu lui tata: Tu ce

crezi? Acum nu i-aş mai zice. » « La telefon, îţi dai seama », o s-adauge, « n-am mers în amănunte cu discuţiile. Şi, pentru că revenise şi tata, m-am gîndit să-i mai ung cu ceva la inimă şi-am adus vorba iar de-Antoniade şi de poemul olograf, primit în dar de la el şi m-au rugat să-l citesc şi le-am citit Recviemul… Şi „Tăticule,“, mi-a spus, „ştiam că-i un mare vindecător de suflete şi-un mare savant, dar că e şi poet, asta e ceva nou!“ s-a mirat şi-a insistat să le citesc Recviemul… încă o dată şi să fac o copie xerox şi pentru ei, că originalul îmi aparţine. Le-am citit şi a fost bine… »

Ei să se afle tot pe covorul de frunze, şi ea să facă doar cîţiva paşi, apoi se se întoarcă la băiat şi să-şi înlănţuie braţele în jurul gîtului lui şi « Alex, iubitule, ai spus că mă vrei de mireasă? » să-l întrebe şi să nu mai

aştepte confirmarea şi « O să fii cel mai iubit bărbat din oraş! » să adauge. « Şi-o să te invidieze toţi masculii! » şi « Ştiu eu de ce. » Şi « După ce facem nunta, de casă o să mă ocup eu cu mama, dacă n-o să locuim în altă parte… »

38 3939

şi nici nu cred c-ascultai. Eram singurul ascultător şi receptam singur poliloghia Marinei despre Pasăre şi pe urmă n-aveam s-o mai ascult nici eu, pentru că in- tuiam că Vincenţiu o să scrie puţină literatură şi-o să dea multă celuloză! Cum o să dea mulţi din generaţia lui şi şi mai mulţi dintre ucenici!

Şi-am început să te studiez.Te culcuşiseşi în fotoliul de răchită şi te etalai ca

o promisiune frumoasă şi inaccesibilă ori ca o felină cu pedigriu, pulsînd cu discreţie şi imună la vorbăraia comună. Şi m-am trezit că te invidiez, fiindcă ştiai limbajul tăcerii! Lucru rar.

Marina turuia despre Pasăre, idolul lor, iar eu n-aveam ochi decît pentru tine şi cădeam în tine, fără s-aud căderea!

Vară-ta-l lăuda pe Vincenţiu şi mă lăuda şi pe mine, că mă lăudase Vincenţiu şi-a continuat să feti- şizeze la noi, pînă şi-a dat seama că fără nici un efect. Ea avea un idol de susţinut şi de dezvelit o emoţie, iar eu mă gîndeam cît de ciudaţi sînt oamenii! Şi cei mai ciudaţi eram noi.

Nu ne văzusem pînă atunci, însă mi se părea că ne cunoaştem de-o eternitate, de parcă ne născusem odată amîndoi, în acelaşi oraş şi pe-aceeaşi stradă, şi copilărisem împreună, după care plecasem în lume şi-acum ne adusese Destinul laolaltă şi nu trebuia de- cît să ratificăm Destinul!

Continuam să mă prăbuşesc în tine, fără s-aud că- derea, şi te priveam cu emoţie şi realizam că mă-ndră- gostesc dintr-o dată, aşa cum vine dragostea, dintr-o dată şi fără preaviz şi lumea-i spune coup de foudre, ca să-i spună cumva. Şi nu-mi puteam explica ce se petrece cu mine pentru că, pe măsură ce mă prindea

38 39

Ea să fie orbitor de frumoasă şi s-o ajute inteli- genţa şi cultura şi bunul simţ primite de-acasă, da’ să-ncerce şi-ncercările vîrstei. S-o pălească iubirea şi să-şi propună să verifice certitudinile iubirii. Ori mă- car să se-amăgească, deşi n-o să-i convină să se-amă- gească.

Uneori să nu fie sigură pe ce-ntreabă, totuşi să se răsfeţe şi să-ntrebe.

Să recurgă la mici şiretlicuri ca să obţină răspunsurile, pe care o să dorească să le obţină.

Să « moşească » adevărul, cum o să se priceapă ea să « moşească » adevărul.

Să se dea pe lîngă domnul Medoia şi să aibă lipici şi să-l întrebe, ca-ntr-o joacă, sau să i se vîre pe sub piele, ca-ntr-o joacă şi « Alex, te rog eu mult », să-l ispi- tească, « spune-mi cînd m-ai luat tu prima dată în seamă şi cînd te-ai îndrăgostit prima dată de mine, că singură mi-e imposibil să fixez clipa! » Şi « Vreau să aud de la tine! », să insiste şi să se lipească afectuoasă de el, « că ce zice vară-mea c-atuncea şi că la ea pe mini-veranda cu vitralii, zice vară-mea. » « Eu am fost sinceră şi-am recunoscut că la Antoniade, cînd am simţit crampele alea-n stomac şi-am ştiut c-o să fiu a ta şi-o să fii al meu şi m-am mărturisit. » să continue. Şi « Acum e rîndul tău! » să spună şi ochii să-i stăruie avizi asupra lui, da’ parcă şi niţeluş vicleni.

Să se uite la ea ca la o mică perversă şi să se-amuze, însă să nu o refuze. Să-şi aducă aminte.

« Şedeam pe mini-veranda cu vitralii multicolore şi Marina vorbea despre Pasăre, proful ei de engleză, că- ruia eu tocmai îi publicasem o carte, iar tu nu te băgai în discuţie şi ascultai de formă. Nu te interesa subiectul

ta şi-o să fii al meu şi m-am mărturisit » să continue. Şi« Acum e rîndul tău! » să spună şi ochii să-i stăruie avizi asupra lui, da’ parcă şi niţeluş vicleni.

Să se uite la ea ca la o mică perversă şi să se-amuze, însă să nu o refuze. Să-şi aducă aminte.

« Şedeam pe mini-veranda cu vitralii multicolore şi Marina vorbea despre Pasăre, proful ei de engleză, că- ruia eu tocmai îi publicasem o carte, iar tu nu te băgai în discuţie şi ascultai de formă. Nu te interesa subiectul

40 4141

Pe mini-verandă se instalase o tăcere stînjenitoare, cred că-ţi aduci aminte. Marina obosise să ducă discuţia de una singură şi-,n ce mă priveşte, devenisem de mult o decepţie. Voi v-aşteptaţi s-auziţi de la mine o grămadă de lucruri inteligente, doar eram editorul lui Pasăre şi Pasăre îmi făcuse promotion pe unde putuse, însă eu continuam să cad în tine, fără s-aud căderea şi nu-mi era gîndul decît la tine! Aproape amuţisem.

Atunci ai venit cu propunerea şi-a fost de parcă ţi-ar fi ieşit un înger din gură!

„Alex, poate-ar fi bine să facem nişte paşi împre- ună şi s-o lăsăm pe Marina, că trebuie să mai treacă şi pe la şcoală!“ te-am auzit şi „Slavă Domnului“, mi-am zis, „că există-,n toate situaţiile, cîte-o ieşire!“

Ţin minte c-am umblat multă vreme pe străzi şi ne-am spus o grămadă de nimicuri dar, cînd ţi-am atins mîna cu mîna, fără să-mi fi propus şi fără osten- taţie, am luat foc amîndoi. Ne-am oprit locului şi-nţepe- nisem în faţa ta şi parcă făceam eforturi de-o veşnicie s-articulez cuvintele, care refuzau să se lase rostite şi refuzau s-ajungă la tine!

Tu mă priveai strălucitoare şi nedumerită. Desco- pereai că bărbatul puternic şi rîvnit în oraş, despre care-ţi vorbise vară-ta, putea să fie şi vulnerabil şi disperat şi cred că ţi s-a făcut şi puţină milă. Mi-ai prins mîinile în mîinile tale, cu degete prelungi şi frumoase şi Spune! m-ai îndemnat şi din clipa aia nu mi-ai mai părut aşa de inaccesibilă, ca la-nceput! Şi-atîta mi-a trebuit!

„Iulia, te cunosc de cîteva ore, însă-i ca şi cum te-aş cunoaşte de-o viaţă…“ m-am pornit, dar am realizat că sună al naibii de literar şi m-a cuprins o ciudă imensă pe mine şi iar m-am blocat.

40 41

vîrtejul iubirii, îmi pierdeam harul! Eu, care eram socotit un bun orator, nu mai eram orator deloc! Încetam să mai fiu memorabil.

Mă uitam captiv la femeia invulnerabilă, care erai şi care-mi arunca, din fotoliu, cînd şi cînd, cîte-o privire provocatoare şi nedesluşită şi-aş fi vrut să-ţi vorbesc, însă nu îmi găseam cuvintele. Şi nu mai ştiam nici să mă port. De parcă banda magnetică cu experienţa mea erotică de pînă atunci se ştersese şi devenisem no- vice-n materie…

Uitasem ce e iubirea şi informaţia neuronală, cîtă fusese, nu mai era şi nu mai ştiam nimic din tot ce ştiusem şi nu-mi rămăsese decît ereditatea şi trebuia să las instinctul s-acţioneze după legea lui şi să re-descopăr faptul iubirii. Şi-asta cu femeia tînără şi enig- matică de alături, însă nu ştiam dacă o să m-accepte ori o să prefere să mai amîne o vreme…

De ce eram sigur eram sigur că fascinaţia-ntîlnirii noastre mă vidase de-amintirea altor femei şi mă sim- ţeam ca şi cum în ziua aia o să-ntîlnesc şi-o să ating prima oară Femeia şi ca şi cum iubirea asta avea să debuteze adamic, neprihănită şi unică aici pe pămînt! Şi-mi conjuram Creatorul să-ţi şteargă şi ţie neuronii şi să uiţi iubirile ori dezastrele avute înainte şi să intrăm în noua relaţie egali şi neştiutori şi nimeni să nu con- ducă ostilităţile şi să dezechilibreze balanţa şi să-nvă- ţăm amîndoi. Să descoperim fiorul şi-arsura iubirii şi gustul iubirii şi să fie ca şi cum le-am descoperi-n premieră absolută şi să ne dăm erosului cu-ntreaga fiinţă şi nu numai să ni-l imaginăm secvenţă cu sec- venţă şi scenă cu scenă şi să ne epuizăm în exerciţiul ăsta mental iar, în final, să eşuăm în rutina-mpreună- rilor zilnice…

42 4343

o iubire comună, care leagă mai puternic decît un blestem şi că eşti promis unei mari iubiri şi merita să aştepţi, pentru c-avea să vină şi iubirea aceea, aşa cum o aşteptam şi eu de ceva ani. Mă introduceam în ecuaţie, fără să ai habar că mă introduc în ecuaţie şi eram niţeluş confuză şi nu puteam intui dacă Desti- nul lucra pentru noi dar Marina, cu instinctul ei de femeie împlinită şi coaptă, susţine că din prima clipă. Nu s-a-nşelat.

După aceea m-ai invitat la concert şi-am avut revelaţia Başkirov şi a doua zi am mers la Antoniade, la Clinică, şi am mai avut o revelaţie şi-am simţit gheara! Şi-am înţeles că-i Destinul. Şi c-o să-ţi fiu dăruită pînă la moarte şi-o să alcătuim un cuplu de poveste, tu romancier şi eu traducătoare şi, dac-o să vrea Dumnezeu, şi mai mult.

Umblam beată de fericire şi nu credeam să ne mai poată schimba cineva soarta şi asta-nsemna victoria tinereţii şi-a purităţii mele. Pe-atunci nu bănuiai că sînt fraîche şi ne-njumătăţită. La noi în clasă, la termina- rea liceului, eram singura care nu o făcuse. Mă, tu îţi dai seama de situaţie? » o să-ntrebe şi-apoi, după cîteva momente de pauză:

« Acum înţelegi de ce m-am pierdut şi mi s-a tăiat respiraţia acolo în stradă, după ce ieşiserăm de la Marina?…

Ne plimbam de-o jumătate de oră şi vorbeam de toate şi-ncepusem să dezmorţim atmosfera, că deveni- seşi pontos şi-mi plăcea. După o glumă reuşită, te-am luat afectuoasă de braţ şi m-am lăsat tractată de tine. Mă prosteam. Adică mă izmeneam şi mă pisiceam şi poate-mi făceam şi calcule: dacă pun mîna pe el, pune şi el mîna pe mine! Eu deja te apucasem de braţ

42 43

Stăteam ca o moacă înaintea ta şi nu scoteam un cuvînt. Comunicam prin tăceri! Ce-mi plăcuse mie la tine! Şi nu-mi trecea prin gînd să-ţi dau drumul la mîini şi nu pricepeam ridicolul situaţiei. Noroc c-ai avut tu mai multă prezenţă de spirit şi „Alex, renunţă!“ ai zis şi „Nu este ziua ta bună!“ ai mai zis şi „S-o lăsăm pe altă dată.“

Am răsuflat uşurat şi ţi-am eliberat şi mîinile şi mi-am dat seama că ne aflăm iarăşi în dreptul vilei, unde ne primise Marina. Nu speram să mai existe o şansă, totuşi am avut puterea să-ntreb dacă ne mai putem vedea.

Ai căutat în poşetă şi mi-ai întins cartea de vizită, fără să-mi reproşezi ceva şi asta n-am s-o uit nicio- dată, iar peste două zile te-am invitat la concert… »

Acilea povestaşii să se schimbe iar între ei.Să fi vorbit domnu’ Medoia şi acu’ să vorbească

fata.

« Părăsisem mini-veranda şi ne preumblam pe stră- zile din jur şi ne spuneam fel de fel, pînă ne-am atins degetele şi-am resimţit şocul. Parcă ne-am electrocutat, deşi nimic nu prevestise explozia! Mocnisem lăuntric şi simţisem sentimentul atracţiei cum creşte în mine, însă mă controlasem. Nu-mi explicam de unde vine atracţia aia, nici nu te cunoşteam şi nu voiam să pară că dau buzna!

Preferasem să rămîn în fotoliu şi să te privesc cu ochii mei uşor exoftalmici, cu care nu te mai privise nici o muritoare pînă atunci şi ştiam că n-o să te mai pri- vească nimeni, dacă nu te salvez. Şi nu ştiu de unde mi se iscase mie în creier ideea că nu eşti făcut pentru

o iubire comună, care leagă mai puternic decît un blestem şi că eşti promis unei mari iubiri şi merita să aştepţi, pentru c-avea să vină şi iubirea aceea, aşa cum o aşteptam şi eu de ceva ani. Mă introduceam în ecuaţie, fără să ai habar că mă introduc în ecuaţie şi eram niţeluş confuză şi nu puteam intui dacă Desti- nul lucra pentru noi, dar Marina, cu instinctul ei de femeie împlinită şi coaptă, susţine că din prima clipă. Nu s-a-nşelat.

44 4545

M-ai întors cu faţa la tine şi m-ai strîns la piept şi „Îmi pare rău!“ şi „N-am vrut!“ te-ai dezvinovăţit c-un glas vinovat, dar parcă şi cu blîndeţe, şi m-ai sărutat pe frunte şi-ai continuat să mă ţii în braţe. Şi nu mă-ndoiesc că citeai deja în mine ca-ntr-o carte deschisă. Că ştiai cu cine ai de-a face. Pentru că arătam eu cum ară- tam, adică superbă, şi-ai mei îmi băgaseră-n tărtăcuţă că mi se cuvine ce e mai bun, însă-n materie de iubire eram out! Banda magnetică cu experienţa mea erotică rămăsese imaculată şi nu trebuia să invoci Creatorul s-o şteargă, ca să devenim egali şi egal neştiutori în actul iubirii şi să descoperim şi să-nvăţăm împreună, pentru că n-avea ce şterge…

Cînd m-am liniştit, ne-am mai plimbat vreo zece minute, deşi-mi spuneam că totu-i ratat, pînă ne-am atins iarăşi degetele sau buricele degetelor şi din nou a trecut curentul prin noi şi lumina ne-a reapărut pe feţe şi, o dată cu lumina, speranţa. Recăzusem totuşi prea adînc în blocaj şi, cît eşti tu de inteligent şi priceput la vorbe, nu te-ai mai dovedit inteligent şi priceput la cuvinte şi nici o declaraţie de dragoste ca lumea n-ai fost în stare să-ngaimi şi-am hotărît s-o lăsăm pe-altă dată. Dar măcar te-ai lămurit că eram ca bobocul ce se deschide şi ca floarea care-nfloreşte şi-aşteaptă vîntul s-o fecundeze, ori aşteaptă bărbatul care să rupă cri- nul, cum ziceţi voi scriitorii, abonaţi la aceleaşi clişee, încît să ne-mplinim menirea şi noi. C-aşa scrie-n astre, mai ziceţi, şi-a ajuns să figureze şi-n cărţi, ca bărba- tul să fie Corabia şi tot el şi Corăbierul şi şi Catargul şi Farul să fie tot el, iar Femeia doar Marea-n care navighează. Şi să-i fie sortit să-şi aştepte, stîngace şi neştiutoare, Cîrmaciul, însetată după iubire şi după ploaia de aur a iubirii. Şi, cînd o să-i iasă în cale, să i se

44 45

şi-adoram să fiu pe fază. Mă răsfăţam şi te-avertizam să deschizi bine ochii, să nu mă transform în căruţă şi să umbli cu căruţa toată viaţa! Dar n-am reuşit să te pun în gardă şi-ai continuat să te minunezi cîte calităţi a pus natura în mine, cînd ai sărit, fără nici o legătură, cu-ntrebarea: dacă îmi place să fac sex? Ce-a fost în capul tău?

După aia parc-ai sucit-o şi „Sper că nu ţi-a trecut prin minte!“ nu mi-ai lăsat timp să răspund şi nu-mi dădeam seama dacă mă tachinai şi te jucai cu mine, ca să scap de crisparea aia ce mă ţinuse crispată pe mini-verandă ori ăsta era felul tău. Să-ţi iei partenerele tare de la-nceput, să-ţi creezi o ascendenţă asupra lor şi să fii tu ăl care decide totul! Şi m-am temut ca-ntrebarea să nu facă parte dintr-o strategie a seducţiei, pe care-o stăpîneai şi cu care făceai victime…

Te-am privit cu dezamăgire şi-am tăgăduit numai din cap. Nici măcar Cine? Eu? n-am protestat, uimită sau revoltată, iar tu ai continuat să mă tachinezi. Şi „Sper să nu te gîndeşti că o s-o facem repede, pentru că nu o s-o facem!“ şi „Cu tine nu vreau să fac sex!“ ai mai spus şi „Nici nu cred că eşti pregătită!“ ai adăugat pe un ton cam de sus şi nu mi-am dat seama ce urmăreşti, dacă mă iscodeşti ca să afli, sau ce?

M-ai luat prea abrupt şi m-ai găsit complet nepre- gătită şi m-am fîstîcit foarte tare. Şi m-ai rănit, cît nu-ţi închipuiai că poţi să răneşti şi m-au podidit lacrimile.

„Of, draga mea, a fost doar o glumă!“ ai încercat să repari ce stricaseşi şi simţeam că regreţi cu-adevă- rat şi că nu asta ai urmărit, ci să detensionezi fiinţa care eram de tensiunea de pe mini-verandă, că stătuserăm în tensiune şi ne pîndisem întunecat care pe care, cu toate că nu ne-ar fi convenit s-o recunoaştem deschis.

46 4747

cu piciorul. Să schimbi ce-i mai bun pe-o rosătură! N-o să te las să calci strîmb, îmi ziceam, nici să nu-ţi treacă prin cap! Pentru c-o să vă ucid pe-amîndoi şi, după aia, o să-mi iau viaţa, făceam pe grozava. Sau pe romantica.

Atunci te-am zărit pe alee şi-am tresăltat ca o adolescentă la prima ei întîlnire de dragoste şi parcă şi sînii au început să mi se zbată şi să mă doară şi-am simţit şi gheara-n stomac şi-am ştiut că n-o să mă lase, decît după ce-o să te-aşezi alături. Cu timpul, n-o să mă mai doară atîta, pentru c-o să fim mereu împreună, mi-am făcut curaj singură şi, din clipa aia, o stare de fericire calmă a pus stăpînire pe mine. Am întins capul, să-mi primesc sărutul şi mi-am primit sărutul. Ţi-am văzut însă faţa scăldată-n tristeţe şi nu mi-a plăcut. Nu ştiam ce-ai păţit, dar am presupus că ceva rău.

Te iscodeam cu privirea şi nu vedeam decît figura ta obosită şi uşor melancolică şi foarte puţin din aerul nesupus şi rebel, de ins care refuză să-şi trăiască viaţa la modul aşezat şi mediocru. Pentru că aşa ţi-a fost ţie menit şi aşa te percepe şi lumea: să fii dintre cei buni şi să nu accepţi vieţuirea în serie. Şi să nu capitulezi… Şi din nou a-nceput să rupă gelozia din mine şi să mă tem ca bărbatul puternic şi sclipitor şi culant, de care mă-ndrăgostisem, să nu-şi fi schimbat preferinţele! N-am îndrăznit să deschid subiectul şi m-am gîndit că-i mai înţelept să nu te zgîndăr acum şi să nu te provoc şi să respect singurătatea aia inviolabilă a ta. Poate că nu era asta pricina şi pricina nu exista decît în mintea mea de femeie…

Fata de la bar a adus cafelele comandate de mine cînd ai apărut pe alee şi încă o cupă cu îngheţată asor- tată pentru tine, fiindcă aflasem că-ţi place şi doream să-ţi fac o surpriză.

46 47

ridice un văl de pe ochi şi să fie gata. Şi să i se ridice vă- lul şi lui şi să priceapă că Dumnezeu fusese-ncontinuu cu el şi pregătise Femeia doar pentru el şi că, de-acum, n-o să-l mai iubească numai pe el şi-o să iubească Perechea!

Asta să se fi-ntîmplat şi cu noi, tot ce scrie în astre şi scrie şi-n papirusuri — să fi trecut nişte etape şi să fi avut nişte revelaţii —, iar cînd a venit ziua ta tristă am fost pregătită.

Pentru c-a venit ziua ta tristă… »

« Fusese o după–amiază frumoasă şi se lăsase seara, iar eu mă aflam la FLORA, pe terasa de pe malul apei şi mă uitam la cîrdurile de ciori cum se întorc din necuprinsul Cîmpiei şi-nnegresc cerul şi cum populează arborii seculari din spatele Catedralei, unde-şi au cuiburile. Şi cum încep să-şi dispute cuiburi şi locuri şi se pornesc să cîrîie. Gălăgia asta a lor, prelungită în noapte şi care pe alţii-i deranja, mie începuse să-mi placă şi nu-mi puteam imagina peisajul fără ele şi le urmăream forfota-n crengi şi-ascultam zgomotul şi era bine. Totuşi, de la o vreme, devenisem tot mai nerăbdătoare s-apari şi să-mi vorbeşti despre munca ta-n editură, pentru că voiam să ştiu şi voiam să ştiu totul.

Doream s-ajung o profesionistă adevărată şi să le rupem gura! Că n-o să mă ţii lîngă tine, dacă n-ajung. O să mă-nlocuieşti cu alta! Mă montam ori m-autofla- gelam eu şi-mi picuram stropii ăia de cucută în suflet şi gelozia a pornit să muşte din mine şi m-au trecut năduşelile. Pînă acum ai fost liber şi nu ştiu dacă ai făcut risipă de timp, dar n-o să mai fii, te-avertizam. Mă ştiam puternică şi specială şi nu credeam c-o să faci greşeala. Şi nici să fii atîta de tont şi să dai norocului

48 4949

„A, nu! Nu-i nimic.“ şi „Am avut o zi proastă, atîta tot.“ ai căutat s-atenuezi efectul disperării tale în mine şi să mă linişteşti. Şi „O să-mi treacă.“ ai mai adăugat, dar vocea tot mistuită de singurătate şi deznădejde era şi eram convinsă că nu o să treacă. Şi-am sesizat c-ai şi tresărit într-un fel, cînd ai început să vorbeşti, şi parcă ai revenit lîngă mine de pe alt tărîm! Dar am înţeles şi că nu vrei să vorbeşti sau că nu vrei să vor- beşti încă!

Nu te-ai putut însă ascunde cu totul şi m-ai fixat cu ochii-n priviri şi ţi s-au tulburat ochii şi mi-ai cuprins mîna cu mîinile şi „Indiferent de ce o să fie, măcar tu să nu mă dezamăgeşti!“ te-am auzit şi „Te rog să nu mă dezamăgeşti!“ ai reluat pierdut, de parcă numai noi doi mai eram pe planetă şi de parcă nu mai puteai recurge decît la mine! Şi de parcă viaţa noastră pe pămînt s-ar sfîrşi, dacă ne-am pierde unul pe celălalt!

M-am fleşcăit toată, ascultîndu-te şi uitîndu-mă la chipul tău tracasat şi chinuit, de parcă ai fi dus cu tine eşecurile lumii întregi şi mi-am dat seama că ai o nevoie disperată de mine şi am simţit nevoia să te ocrotesc şi să te vindec. Să destram cămaşa solitudinii ce-ame- ninţa să-ţi înfăşoare fiinţa şi să-ndepărtez de tine spectrul ratării şi-al morţii. Cred că mi-aş fi dat şi viaţa, să fac să-nvingă Învingătorul! După semnul primit la Antoniade-n birou, m-am îndrăgostit a doua oară şi sînt convinsă, ca şi-atunci, că pentru totdeauna.

A fost ca o maturizare rapidă şi extraordinară şi-am ştiut c-o să renunţ la micile mele vanităţi şi trufii şi la micile frivolităţi de femeie tînără şi răsfăţată şi c-o să-ţi fiu alături mereu şi aşa o să-mi găsesc eu locul în viaţă. Tu o să scrii literatura cu răzvrătiţi şi ne- supuşi şi-o să fii scriitorul atipic şi cu miez al generaţiei

48 49

Luai cîte o linguriţă cu îngheţată şi ţineai îngheţata în gură cîteva secunde, pînă se topea, şi ochii îţi întîrziau adumbriţi de nefericire peste arborii de vizavi şi receptam croncănitul şi foiala continuă a ciorilor sărind de pe-o creangă pe alta şi revendicîndu-şi poziţiile şi, din cînd în cînd, ne izbea în timpane şi zgomotul ascuţit al tramvaiului, care travesa Podul de peste rîu spre Gară ori dinspre Gară. Eu îmi ţineam ceşcuţa cu cafea între degete şi mai beam cîte-o gură şi tăceam. Tăceam amîndoi. Şi era de parcă timpul se oprise în loc şi ca şi cum nu mai exista nimic din ce existase şi nu mai existam nici noi şi făceam mecanic gesturile pe care le făceam, duceai linguriţa cu îngheţată la gură şi eu ceşcuţa cu cafă, însă parcă ieşisem cu totul din tablou, iar gesturile noastre veneau exclusiv din obişnuinţă şi din memorie ori din disperarea adunată în tine şi pe care izbutiseşi să mi-o transmiţi şi mie!

Aşa te percepeam: îmbăiat în tristeţe şi-amanetat tristeţii, adică exact cum nu mi te-aş fi imaginat nicio- dată, şi poate că şi căzut, temporar, în seria comună, ce absoarbe şi nivelează atroce. Şi-anonimizează. Nu mai erai tu, bărbatul obsedat să se elibereze de teroarea propriei irosiri şi-obsedat să se realizeze. Eu rămăsesem aceeaşi fiinţă avidă după siguranţa unei iubiri sigure şi-avidă să se-mplinească lîngă un bărbat sigur, dar nu mai eram sigură dacă este îndeajuns!

Am simţit că mă cuprinde ameţeala şi inima parcă mi se frîngea toată-năuntru şi n-am mai suportat şi „Alex, ce lucru îngrozitor a putut să se-ntîmple de ieri pînă azi, încît ochii ăia tonici şi calmi şi dătători de speranţe să mă privească acum ciuruiţi de tristeţe? Spune ce?“ am întrebat, dar parcă mă sufocam între- bînd şi-am tăcut iarăşi.

„A, nu! Nu-i nimic.“ şi „Am avut o zi proastă, atîta tot“ ai căutat s-atenuezi efectul disperării tale în mine şi să mă linişteşti. Şi „O să-mi treacă“ ai mai adăugat, dar vocea tot mistuită de singurătate şi deznădejde

50 5151

„E frumoasă, pînă devine urîtă!“ m-ai tamponat tu şi-am înţeles că poţi să fii şi depresiv. Şi nu-ş dacă nu şi scîrbos, cu toate că n-aveai motive să fii.

„Voi mi-aţi spus că-i frumoasă şi că mi se potriveş- te mănuşă. Tu şi Antoniade!“ nu m-am lăsat.

„Ţi-am spus că-i frumoasă“ ai revenit. „Frumoasă cît miroşi şi susţii talentul şi cît îl ajuţi şi nu-l laşi să se consume-n întocmiri lăturalnice şi părelnice. Şi cît descoperi cartea adevărată şi-o publici. O trimiţi în li- brării şi-n biblioteci şi pui sămînţa în cititori şi speri să intensifice-n ei cantitatea de bine, care există. Şi c-o să stimuleze într-înşii capacitatea de-a se solida- riza în situaţiile cele mai grele şi c-o să devină mai generoşi şi mai buni şi mai compasivi cu semenii lor, altminteri o să se-ncîrdăşească în rău şi-o să te simţi un pic vinovat şi tu!

N-o să-ţi convină să te simţi vinovat!“ ai zis. Şi „Poate că am o viziune cam idilică, însă aşa mi-am în- chipuit eu editurile: asemenea unei vaste reţele de vase comunicante, menite să colecteze şi să facă să circule fără oprelişti toată substanţa bucuriei şi a tris- teţii din lume, a durerii şi a speranţei, a încrederii, a fericirii şi-a nefericirii, întreg versantul de linişti şi de nelinişti al sufletului omenesc. Acesta e rostul tău aici şi este, poate, sensul fundamental al existenţei tale de intelectual român: să înlesneşti actul de naştere a CĂRŢII. A CĂRŢILOR. A acelor cărţi care prin nesfîr- şita putere de sugestie a cuvîntului desfiinţează ba- rierele dintre oameni şi generaţii şi fac să difuzeze nestingherite bucuriile minţii şi izbînzile lui homo sapiens în istorie. Victoria Centaurului şi nu muge- tul Taurului! Ori rînchezatul Calului negru al lui Platon, care provoacă satisfacţii nemărginite atîtor ipochimeni, ce reduc relaţia perechii la sex şi n-ajung

noastre, iar eu o să-ţi traduc cărţile. O s-alcătuim un cuplu cum n-au mai avut românii şi-o s-ajungem un cuplu celebru. O să-ntoarcă lumea, pe stradă, capul după noi şi-o să se bucure că ne vede! Şi nu trebuie să mă-ntrerupi şi „Asta ţi-ai propus?“ să mă-ntrebi, pentru că n-o fac din ambiţie. Cred că e voia lui Dumnezeu. A spus-o şi Profesorul şi acum fac parte din echipă şi-am început să primesc mesaje şi eu…

Tu te uitai la mine cu surprindere şi nu-i exclus să mă fi crezut puţintel „plecată“, dar te-ai mai înmu- iat. Şi, cînd ţi-am răspuns la rugămintea de a nu-ţi produce şi eu deziluzii, pentru că are cine — şi nu te îndoiai că aşa aranjase Ăl de Sus lucrurile, ca ei să te lovească iar tu să-ţi urmezi destinul, adică să fii fericit scriindu-ţi cărţile şi iubindu-mă numai pe mine, pînă la ultima suflare — şi cînd „Asta şi vreau: să nu te dezamăgesc!“ şi „Doamne, cum aş putea să te dezamăgesc?!“ ţi-am răspuns de două ori la rînd, atunci am avut senzaţia că nu vorbisem în van şi c-ai mai pierdut din aerul ăla de naufragiat şi te-ai mai destins. Şi te-ai luminat şi la faţă. Realizai că nu mai eşti singur!

Ne ţineam de mîini ca doi adolescenţi şi un minut sau două am rămas nemişcaţi, epuizaţi de promisiunea făcută şi-ntr-o tăcere totală. Sentimentul, pe care-l tră- iam, era că rostisem un legămînt sacru, vechi de cînd omenirea, şi că legămîntul acesta nu ne lega numai pe noi, lega toată specia. Şi noi reprezentam specia.

De acum putem discuta orice, mi-am zis şi am deschis discuţia. Mă aruncam cu capul înainte şi n-aveam garanţia c-o să iasă bine sau prost.

„N-am idee ce se petrece cu tine şi ce te-a întors pe dos, fiindcă viaţa într-o editură-i frumoasă!“ am încercat.

52 5353

toţi au pretenţia să-i publici, deşi nu talentul le dă insomnii. Pricepi iute că-s bîntuiţi de porniri mai prag- matice şi au motivaţii mai concrete decît ţi-ar trece prin minte! Şi vin la tine o dată cu pilele şi nu trebuie să te-ndoieşti că-,n final, o să curgă şi reclamaţiile!

Nu prea te-nşeli.Şi n-ai cum să te scapi ori să-i fentezi pe toţi. Eşti

într-un tête-à-tête continuu cu ei. Le citeşti manuscrisele, adică citeşti autorul, şi-l chemi la discuţie şi, după discuţie, i-l dai la refacere, dacă nu poţi să-i pui capodopera-n braţe din start! După refacere, îi citeşti op-ul încă o dată şi programezi scriitorul pentru o nouă discuţie. Îi dai de lucru şi nu-l cruţi; vrei să scoţi ce e mai bun din el. Fiindcă nu poţi publica orice. E-o mese- rie a naibii de responsabilă, Iulia! Asta de-a selecta şi de-a fixa, prin intermediul literei tipărite, cultura, spiritualitatea de azi şi de mîine, cît timp îţi este dat să trăieşti. Şi nu ai căderea să o fixezi oricum.

Intri într-o redacţie şi, poate intri de tînăr, cum s-a-ntîmplat cu mine, dar te maturizezi forţat, devii grav. Ce faci tu acolo e o treabă cu care nu se poate glumi. Riscul unei erori, fie şi parţiale, există-ncontinuu. E posibil să treacă neobservată şi adesea şi trece, dar se adaugă, în absolut, la dosarul profesional şi moral al editorului, care eşti. Şi nu e puţin lucru!“ ai spus, iar eu te-ascultam fascinată şi ce-aveam înain- tea ochilor era chipul tău încordat la maximum, de efort. Păreai epuizat şi păreai că lupţi cu toată puterea pentru a fi cît mai clar şi pentru a te face înţeles. Şi pentru a învinge straturile de oboseală lăuntrică, ce te asaltau.

Aş fi vrut să te opresc, să faci un răgaz şi numai după aceea să adaugi, ce mai aveai de adăugat, dar

52 53

să descopere erosul. De ce să-l descopere, dacă-i bună şi cotoiala? Pecetea proletară a iubirii!“ ai zis dezgustat şi m-a pufnit rîsul.

Redeveneai intelectualul dens şi rasat, aşa cum îmi plăceai mie, şi-adoram să te-ascult şi, ca şi cum ţi-ai dat seama că ador să te-ascult, ai continuat.

„Pecetea proletară a iubirii“ ai spus şi „Ăştia nici nu îşi dau seama ce fac! Că proletar vine din latines- cul proles şi-nseamnă sămînţă şi-s obsedaţi să-şi plaseze sămînţa într-un vagin bun de sămînţă. Nu-i frisonează intelectul. Îs doar cu sămînţa! Şi cu revolu- ţia! Dacă te uiţi cu atenţie la fiecare din ei, descoperi bila arboricolă, care sare din creangă în creangă şi-ţi fură banana din mînă. Şi-ţi dă şi la tiugă, de i te-mpo- triveşti. Vrei asta?“

„Ai, mă, cum să vreau?!“ şi „Ce părere ai despre mine?!“ am făcut pe vexata ori doar m-am alintat, fiindcă îmi pica bine să te-ascult şi doream să continui să vorbeşti despre editură şi despre scriitori. Că ce ştiam eu despre munca în editură şi despre scriitori? Numai după ureche.

„Într-o editură confortabile-s întîlnirile şi discuţiile cu marii scriitori şi marii cărturari, cărora ai norocul să le pregăteşti pentru tipar o carte sau alta“ ţi-ai dat drumul şi mă bucuram că ţi-ai dat drumul. „Dar cu Antoniade, cu profesorul Tohăneanu şi cu profesorul Evseev, cu Schwartz sau cu Paul lucrezi rar.“ mi-ai tă- iat din speranţe. „În rest, vin scriitorii pasabili şi, după ei, dau năvală veleitarii; loveşte puhoiul!

Fauna literară-i de-a dreptul fabuloasă!“ ai între- git tabloul. „Vine la tine lume, fel de fel, de la scriitori la universitari şi de la consacraţi la-ncepători, iar unele exemplare-s pur şi simplu exotice! Cară după ele tradi- ţia cenaclieră şi-apucăturile de cenaclişti veterani! Şi

Evseev, cu Schwartz sau cu Paul lucrezi rar“ mi-ai tă- iat din speranţe. „În rest, vin scriitorii pasabili şi, după ei, dau năvală veleitarii; loveşte puhoiul!

Fauna literară-i de-a dreptul fabuloasă!“ ai între- git tabloul. „Vine la tine lume, fel de fel, de la scriitori la universitari şi de la consacraţi la-ncepători, iar unele exemplare-s pur şi simplu exotice! Cară după ele tradi- ţia cenaclieră şi-apucăturile de cenaclişti veterani! Şi

şi moral al editorului care eşti. Şi nu e puţin lucru!“ ai spus, iar eu te-ascultam fascinată şi ce-aveam înain- tea ochilor era chipul tău încordat la maximum, de efort. Păreai epuizat şi păreai că lupţi cu toată puterea pentru a fi cît mai clar şi pentru a te face înţeles. Şi pentru a învinge straturile de oboseală lăuntrică, ce te asaltau.

Aş fi vrut să te opresc, să faci un răgaz şi numai după aceea să adaugi, ce mai aveai de adăugat, dar

54 5555

dar iau editura cu-asalt! În cazul lor, ar trebui să ni se adauge la salariu un spor de toxicitate!“ ai completat cu sarcasm. Apoi „Nu se pune problema.“ ai zis şi „În schimb, sînt oamenii muncii ni se aminteşte şi ni se cere să ne purtăm cu mănuşi cu oamenii muncii!

E ce ni se cere, iar tu simţi o mîncărime conti- nuă-n podul palmei şi-ţi vine să-i apuci de urechi şi să le smulgi urechile! Ori să le tragi nişte pumni, cum am spus. S-apelezi la mijloace contondente, dacă la argumente-s imuni!“

„O.K.!“ o să te-ntrerup. „Mi-ar plăcea să te văd caftind la farsori.“ o s-adaug şi-o să mă bucur, pentru că eu o să te vreau tot nesupus şi atipic şi refuzînd compromisurile, cît o să fii.

„Dar dacă-i snopeşti în bătaie“, o să continui să exagerez şi să mă amuz, „o să rămîi fără autori şi se desfiinţează editura. Şi intri-n şomaj!“

O să cazi pe gînduri puţin, apoi „S-o desfiinţeze!“ o să spui. „Şi-aşa nu ne mai facem meseria de mult şi ce ne ţine pe loc îi numai vocaţia pentru profesia asta. Comanda ţi-o dă politrucul din editură ori politrucul de la Cultură sau de la Direcţia Presei şi ţie nu-ţi mai rămîne decît să te zbaţi să salvezi cîte o carte–două! Puţin. Plaja ta de manevră se îngustează zilnic, Iulia! Îţi vine să-ţi iei lumea în cap!…

Ai dorit să-ţi vorbesc despre meseria de editor şi ţi-am vorbit. Nu merită s-o faci, decît dacă ai chemarea s-o faci. Şi gustul anonimatului. Şi tăria morală de-a pune opera editorului deasupra editorului. Şi puterea de-a trăi într-o confraternitate cu anonimatul, împre- ună cu ceilalţi editori. Ca-n Cîmpiile morţii, cum ar fi spus Camus. Pentru că în cultură există ceva măreţ, ceva sublim, ceva grandios, cum numai în anonimatul

54 55

tu ai continuat, fără să ţii seama de ce-mi trecea mie prin cap.

„Asta-nseamnă să fii editor.“ ai precizat. „Ca individ, nici nu ştiu cît contezi tu. Şi dacă mai contezi. Eşti tot timpul pe linia frontului şi tonul, pe care-l dai, poate să fie urmat şi de alţii şi-,n cazul că e greşit, să greşească şi ei. Şi să se amestece autorii de cărţi cu scriitorii adevăraţi şi să nu-i mai descîlcească nici bunul Dumnezeu! Poţi induce multă confuzie-n creiere şi n-ai dreptul să induci confuzie-n creiere“ ai mai spus şi-ai devenit cumva melancolic ori mi se părea mie şi parcă vorbeai răpus de tristeţe despre meseria, pe care-o iubeai cel mai mult pe pămînt.

Pe urmă ai schimbat registrul şi „Unii sînt atîta de mediocri sau atîta de proşti, şi-atîta de cicălitori, că-ţi vine să-i iei la pumni!“ te-am auzit şi ţi-am gustat umorul şi iar am pufnit în rîs. Şi-am prins şi ceva suflet şi-am sperat să te mai destinzi oleacă.

Ascultasem cu luare-aminte şi băgasem la cap ce ziceai, însă nu-mi plăcea că redeveneai grav şi se reinstala tristeţea pe faţa ta şi eu voiam să te eliberezi de tristeţe. Cînd ai spus că unii sînt atîta de proşti şi-atîta de nedăruiţi, încît îţi vine să sari cu pumnii pe ei, mi-am zis că-i momentul să intervin.

„Ai, mă, că nu ţi se potriveşte!“ m-am amuzat şi-am crezut că pot să fac şi eu puţină terapie cu tine, cum faci tu adesea, cînd socoţi de cuviinţă.

„Nu ţi se potriveşte!“ am spus şi „Ăia vin la edi- tură după niţică faimă şi tu te pui cu bătaia pe ei! N-am mai auzit…“

„N-ai mai auzit! Totuşi este exact ce merită!“ ai întărit. „Fiindcă noi lucrăm cu ăştia ca-ntr-un mediu toxic! Nu ştiu gramatică şi n-au probleme cu stilul,

tu ai continuat, fără să ţii seama de ce-mi trecea mie prin cap.

„Asta-nseamnă să fii editor“ ai precizat. „Ca

dar iau editura cu-asalt! În cazul lor, ar trebui să ni se adauge la salariu un spor de toxicitate!“ ai completat cu sarcasm. Apoi „Nu se pune problema“ ai zis şi „În schimb, sînt oamenii muncii ni se aminteşte şi ni se cere să ne purtăm cu mănuşi cu oamenii muncii!

E ce ni se cere, iar tu simţi o mîncărime conti- nuă-n podul palmei şi-ţi vine să-i apuci de urechi şi să le smulgi urechile! Ori să le tragi nişte pumni, cum am spus. S-apelezi la mijloace contondente, dacă la argumente-s imuni!“

„O.K.!“ o să te-ntrerup. „Mi-ar plăcea să te văd caftind la farsori“ o s-adaug şi-o să mă bucur, pentru

56 57

duhul contrazicerii. O s-ajungi. Acum scrii Cartea cu Antoniade şi, după Cartea cu Antoniade, o să scrii alte cărţi şi-o să te citească mulţi.“

„Nu-s convins c-o să mă citească mulţi.“ Şi „N-aş fi scriitor, dacă mi-aş face iluzii!“ te-ai arătat tot scep- tic şi m-am înfuriat pe tine. Îmi venea să-ţi trag nişte pumni, să te trezesc, cum îţi venise şi ţie s-altoieşti la veleitarii ăia, care nu erau scriitori, dar se-mbulzeau în redacţie şi se voiau publicaţi. Simţisei nevoia să-i cobori cu picioarele pe pămînt, cum simţeam şi eu nevoia să te aduc la realitate.

Tu-ţi evaluai însă şansele la rece şi te menţineai în aceeaşi logică a îndoielii şi erai mai zgîrcit cu tine decît erau alţii, iar mie-mi venea să mor!

„Mai curînd o să mă-njure, fără să mă citească!“ m-ai dat peste cap şi mi-am dat seama că eram o Cassandră mai mică decît Cassandra care erai şi ţi-am auzit şi explicaţia: „Sînt atipic, Iulia, ca şi Anto- niade, şi n-o să mă iubească prea mulţi.“ Apoi, mai aşezat, însă cu aceeaşi resemnare în glas: „Aşa e acum şi-aşa o să fie la scriitorii români şi-n viitor: fiecare-l citeşte pe ăl de care se ştie citit şi fetişizează la cine-i convine, în speranţa c-o să fetişizeze şi ăla la el şi-o să-l cocoaţe în top!“ Şi „O să fie dificil să am dia- log cu băieţii“, o să-ţi aud pronosticul, „pentru că o să fie fiecare specialist în Pasăre sau în cine o să fie, cum o să-l ducă priceperea. Despre ăştia o să dorească să discutaţi, pentru că lor pe ăştia o să li se pună pata. Pe alţii nici n-o să-i răsfoiască.

O să fie mai dihai ca la doctori, cînd te supără auzul!“ o să devii sarcastic şi-o să detaliezi:

„Mergi la consult şi, după consult, o.r.l.-istul îţi scrie reţeta şi Luaţi picăturile astea şi le puneţi în

56 57

morţii mai putem descifra. Doar acolo, pe nesfîrşitele cîmpuri de luptă, cad neînfricaţii, cad cei din faţă, pier cei mai buni, fără să ceară răsplată. În cultură, la fel: omenirea îşi afirmă valorile prin jertfa de suferinţă, de singurătate şi de generozitate a celor mai altruişti dintre pămînteni.

Editorii adevăraţi fac parte din avangardă. Te dez- băierezi de orgolii, de vanităţi şi interese şi te pui în slujba celorlalţi. Eşti şi nu mai eşti printre contemporani. Iar de rămas, rămîn doar cîţiva, cei mai avizaţi dintre voi, despre care o să vorbească istoricii literari peste ani, dacă or să vă pomenească numele şi ăia…

Esenţial e c-ai intermediat ivirea Cărţii în lume şi cartea poartă cu ea destinul autorului şi, într-o paran- teză sau într-un asterisc, numai o cîtime din destinul editorului ei.

Pe urmă cititorii te uită şi te-absoarbe „sorbul“ uitării şi se-aşază tăcerea.

Şi te uită şi scriitorii, pe care i-ai publicat şi ţi-au dat sentimentul c-o să-ţi fie prieteni pe viaţă. Nu o să-ţi fie. O să le scoţi cinci–şase volume dar, la primul manuscris prost pe care o să-l respingi, o să-ţi devină duşmani. Şi cu fiecare despărţire de-apropiaţi şi prieteni o să fii tot mai singur şi singurătatea o să se instaleze tot mai tare în lume şi…“

„O, Alex, iar te-a lovit depresia!“ o să mă văd nevoită să te opresc. Şi „Nu este cazul tău. Tu nu eşti doar editor; o să-ţi scrii şi cărţile.“ Şi „Antoniade crede c-o s-ajungi mare!“

„Nu-i sigur c-o s-ajung mare. Poate n-o să ajung nimic…“

„Ai, mă, nu fă pe nebunul cu mine! Şi nu spune că n-o să ajungi nimic! Tu, despre care vorbeşte toată lumea, n-o să ajungi nimic! Zici asta mînat numai de

Pe urmă cititorii te uită şi te-absoarbe sorbul uitării şi se-aşază tăcerea.

Şi te uită şi scriitorii pe care i-ai publicat şi ţi-au dat sentimentul c-o să-ţi fie prieteni pe viaţă. Nu o să-ţi fie. O să le scoţi cinci–şase volume dar, la primul manuscris prost pe care o să-l respingi, o să-ţi devină duşmani. Şi cu fiecare despărţire de-apropiaţi şi prieteni o să fii tot mai singur şi singurătatea o să se instaleze tot mai tare în lume şi…“

„O, Alex, iar te-a lovit depresia!“ o să mă văd nevoită să te opresc. Şi „Nu este cazul tău. Tu nu eşti doar editor; o să-ţi scrii şi cărţile.“ Şi „Antoniade crede c-o s-ajungi mare!“

„Nu-i sigur c-o s-ajung mare. Poate n-o să ajung nimic…“

„Ai, mă, nu fă pe nebunul cu mine! Şi nu spune că n-o să ajungi nimic! Tu, despre care vorbeşte toată lumea, n-o să ajungi nimic! Zici asta mînat numai de

58 5959

îmi vorbeai de ratare. Naiba ştie de ce te-ncăpăţînai să-mi vorbeşti de ratare! Şi era şi niţel masochism în insistenţa ta şi ţi se-mpîcloşiseră ochii din nou şi m-am revoltat.

„Deocamdată ai de scris nişte cărţi“, ţi-am amintit, „şi ai tot timpul din lume să confirmi şi nu mă-ndoiesc că o să confirmi. Iar de s-o-ntîmpa să ratezi, nu o să-ţi plîng de milă!“ am spus şi m-am speriat cînd am priceput cît de dură putusem să fiu, iar tu ai holbat ochii şi-ai rămas cu ochii holbaţi la mine. Şi m-am văzut nevo- ită să continui. „Nu o să-ţi plîng pe umăr, dacă ratezi“, am mai atenuat formularea, „O să te-ajut să trăieşti. O să trăim. Însă n-o să ratezi. Pentru că nu sîntem pur şi simplu, sîntem Făpturile Domnului şi sîntem de partea bună a omenirii! Şi nu vreau să te mai ascult filoso- fînd pe tema eşecului şi nici să te plasezi în postura de cinic. Ieşită din gura ta, ideea mă oboseşte de moarte. Şi nu te prinde deloc ipostaza de cinic.“

„După o zi ca asta, e de mirare că mai pot să fiu şi cinic!“ ai ripostat deranjat.

„Dar ce s-a-ntîmplat, Dumnezeule, în ziua asta? Mărturiseşte-te odată!“ am insistat.

„S-a-ntîmplat ce putea să se-ntîmple mai rău“ ai pornit să te confesezi, tracasat şi nefericit. „În editură s-a declanşat nebunia, care se declanşează după fiecare rămînere a unui autor important dincolo. Nu este autorul meu, dar e un critic şi istoric literar de primă mărime şi autorii îl citează şi-i comentează opera copios şi, cîteodată, îşi bazează cărţile pe opera lui. Acum însă nu mai e decît un transfug şi-a vorbit dincolo, peste noapte, şi vestea a căzut ca un trăsnet! Încă de la prima oră au început să zbîrnîie telefoanele editurii. Sunau de la Consiliul Culturii, de la Direcţia Presei,

58 59

urechea stîngă, cîte una de trei ori pe zi şi, după şaij’ de zile, veniţi la control…

Şi-n urechea dreaptă nu pun nimic?În urechea dreaptă nu ştiu, o să zică. Eu sînt spe-

cialist în urechea stîngă! Adică cum ar fi specialist în Pasăre sau în oricare din maeştrii zilei. Şi-o să-nţelegi că, pentru urechea dreaptă, va trebui să te trambalezi la alt specialist, la un specialist în urechea dreaptă!“

„Alex, te rog să-ncetezi!“ te-am rugat şi ţi-am fă- cut semn cu capul spre masa de-alături. „Trag băieţii ăştia cu urechea şi se distrează. Şarjezi cu mult saft şi explici metehnele scriitorilor prin metehnele medicilor! Te iei şi de doctori şi te pui rău cu ai mei!“

„A, nu, nu vreau să mă pun rău cu ai tăi, nici nu ne ştim. Şi nu şarjez; spun doar ce observ: pe scriitori n-ar trebui să se pună bază. Prea se citesc ei între ei şi prea se premiază ei între ei şi prea defilează cu haita şi haiul! Şi, dacă nu te-nhăitezi, te izolează şi nu ştii cît o să-nghită uitarea din tine şi ce-o să salvezi! Şi dacă n-o să-ngroşi rîndul rataţilor…“

N-am mai suportat şi „Alex!“ aproape am strigat enervată.

Umblasem fericită toată ziua şi trecusem pe la Facultate doar cît să-mi salut colegii şi mă-ntîlnisem şi cu Marina şi se bucura să mă vadă strălucitoare şi-ndrăgostită şi Mărită-te cu el, că eşti mai seducă- toare ca niciodată! m-a-ndemnat şi eu chiar la asta mă gîndeam, să mă mărit cu tine, cînd ea mă-ndemna şi-am ajuns la FLORA c-o oră mai devreme decît trebuia şi-am ochit masa din colţ, mai retrasă, şi-am rugat-o pe fată s-o reţină pentru noi, c-aveam să sosim peste o oră. Şi-acum te aveam înaintea mea şi sim- ţeam şi gheara aia-n stomac, cum mă strînge, iar tu

60 6160 61

de la Partid… Cred c-au înroşit firele! Dac-am auzit de nemernicul ăla faimos, care ne-a făcut pocinogul? Puneau aceeaşi întrebare şi nu mai oboseau cu indi- caţiile şi dispoziţiile…

Cînd am ajuns la redacţie, Directorul şi Colonelul de la ăia, care răspunde de editură, erau la intrare şi aveau nişte moace înunecate şi conspirative. M-aştep- tam să-mi reproşeze că vin cam tîrziu la serviciu, cum vin eu totdeauna cam tîrziu la serviciu. Dar nu! Sonoc afişa o faţă boţită, palidă-vineţie şi agitată. M-a luat în primire de la distanţă: dacă ştiu şi dac-am aflat? Habar n-aveam! Fusesem cu tine în vizită la Antoniade şi după aceea am mers la restaurant, iar cînd te-am condus acasă, adică la gazda unde locuieşti, trecuse de miezul nopţii.

Acum erau amîndoi şi parcă erau desfăşuraţi în dispozitiv de luptă. Şi Ştii ce-avem de făcut? m-a abordat Vasile Sonoc. Ştiam. Fiecare transfug înseamnă nu doar retragerea de pe piaţă şi din biblioteci a cărţi- lor lui, ci şi topirea cărţilor şi ştergerea numelui scriitorului din conştiinţa publică, mai ceva decît la romani şi la evreii antici! Efectele colaterale se dovedesc însă devastatoare, fiindcă transfugul e mare şi e citat şi comentat în cărţile altora, aflate-n lucru, în redacţie, ori aflate-n tipografii, sub tipar.

N-ai nici o posibilitate de negociere şi le retragi.Chemi autorii la discuţie şi-i informezi. Şi-i rogi să

rezolve cartea, dacă vor s-o mai publice. Să renunţe la comentariile inspirate de opera transfugului şi să-i scoată numele şi de la bibliografie. Împuţită treabă!

În timp ce eu mă gîndeam la ce mă gîndeam, mi-am dat seama că ăla-i încontinuu pe fază. Colonelul. Că-i pus să ne menţină vigilenţa trează şi să ne ferească

să cădem în păcat! Şi Mă, nu vă jucaţi şi luaţi măsuri! Cine ştie ce mai spune ăsta pe post şi-o încasaţi şi voi. Şi nu ne convine! Suna ca un avertisment.

Dumneata ai doi autori cu probleme, a ţinut să mă atenţioneze apoi Directorul. Unu-i cu cartea pe reţeaua de difuzare, nici nu ştiu dacă mai sînt exemplare. Al doilea are manuscrisul sub tipar şi trebuie oprit! şi Îi chemi pe-amîndoi şi le dai ştirea şi-i pui să rezolve!

Acum m-am schimbat la faţă eu şi-am trăit sentimentul îngrozitor că se surpă ceva în mine, fiindcă mă simţeam decăzut din demnitatea şi meseria mea de editor şi deveneam un simplu executant, cum deveneau executanţi toţi editorii, în asemenea situaţii. N-aveam de-ales.

Am intrat în birou şi mi-au trebuit minute bune să mă adun şi să sun autorii.

Primul a sosit profesorul Neaţă şi era degajat şi plin de umor, cum era domnul Neaţă degajat şi plin de umor. Mi-a spus că-nţelege situaţia, dar că nu vede ce se poate-ntreprinde, pentru că volumu-i de cinci luni în librării şi crede că tiraju-i gătat. Apoi, pişicher, Ce sfat îmi daţi? mi-a cerut sfatul. Am coborît tonul şi să meargă iute şi să cumpere exemplarele care mai există-n comerţ, i-am sugerat, şi să se-ngrijească el ca volumele s-ajungă la cine trebuie să ajungă. Şi Asta am şi făcut, m-a informat pe un ton tot confidenţial şi Dimineaţa, la prima oră. Şi Îmi place cum gîndiţi! m-a gratulat şi ne-am despărţit în termeni amicali.

Cu al doilea autor n-am mai avut atîta noroc.A sosit pus pe harţă şi nici n-a vrut să audă

ce i se cere şi m-a asigurat că ţine la scriitorul fugit şi mi-a picat bine să aflu că ştie la cine să ţină, însă nu l-am putut ajuta cu nimic. A renunţat la volum şi-am

62 6363

am căzut pe gînduri“ am adăugat şi „Nu-ş dac-o să fiu eu în stare să lucrez într-o redacţie, cu atîtea probleme!“ aproape m-am panicat.

„A, nu, nu trebuie să-ţi faci griji!“ ai zis şi „Nici nu-mi trece prin cap să te bag într-o redacţie, de la început. Într-o primă fază, o să stai acasă şi-o să traduci pentru editură şi-abia mai tîrziu o să decidem dacă e cazul să-ţi iei o slujbă sau nu.“

M-am mai liniştit, însă tot am sărit cu-ntrebarea şi te-am rugat şi din priviri, exact ca-n biroul lui Anto- niade: „O să m-ajuţi?“ Şi tu mi-ai garantat iar c-o să m-ajuţi şi c-o să fie bine.

Atunci nu m-am putut reţine şi m-am hazardat: „Deci o să lucrăm amîndoi într-o redacţie, fain! Este ce vreau, să ştii! N-o să stau mult acasă. O să lucrăm în- tr-o redacţie şi, dac-o să fii de acord, o s-avem editura noastră şi n-o să depindem de nimeni.“ Şi „Îţi promit!“ ţi-am promis şi „Editura noastră?!“ ai făcut ochii mari şi mă fixai cu privirea şi nu ştiai dacă eram cu capul pe umeri ori o luasem razna! Ai preferat să taci.

Continuai să te uiţi la mine şi eu continuam să mă uit la tine cu atenţie şi nădăjduiam să-ţi alung aerul de hăituială din priviri şi să nu te mai laşi stăpînit de mîhnire şi „Alex, să nu mai fii niciodată atîta de trist, că n-o să rezist!“ m-am auzit vorbind biruită de senti- mente şi ţi-am strîns mîinile cu disperare, că disperarea intrase şi-n mine. „Şi nu te mai întreba dacă o să poţi să-ţi scrii cărţile. O să poţi. Pentru că eu o să fiu mereu lîngă tine şi şi pruncul, pe care o să ţi-l dăruiesc. Şi-o să vrem să te vedem la masa de scris. O să ai destule motive să reuşeşti!“

„Pruncul?“ o să faci uimit şi n-o să-ţi vină să crezi.„Pruncul. Tu ce gîndeai: c-o să fim numai noi doi?

Mă!…“ am făcut şi, o dată cu vorbele mele am avut

acceptat că lucrasem nişte luni de pomană. Şi că mai pierdeam o carte bună.

Nu autorul era de vină şi nici eu nu mă socoteam vinovat ori mă socoteam vinovat că nu pot face mai mult şi m-am simţit dintr-o dată micit, desfiinţat ca editor şi ca om, zdrobit de ruşinea umilinţei, pe care o induce în tine imposibilitatea de a opta exclusiv în favoarea valorii şi de-a apăra valoarea. Şi mi-am spus că n-o să-l mai privesc niciodată în ochi pe omul de-alături, care refuza compromisul, şi nici pe scriitorul ce trecuse dincolo şi-alesese libertatea şi cu care fusesem o vreme prieten şi mă temeam să nu-şi dea drumul pe unde şi să mă laude, c-o să fiu terminat!

După cele două discuţii am crezut c-am scăpat, dar nu am scăpat. Am rămas c-un gust de-amăreală în gură şi gustul ăsta amar îmi impregnează saliva şi-acum şi continui să mă întreb dacă asta-i meseria care mi se potrivea mie sau care? Şi n-am garanţia c-o să mă mai pot bucura de lucrurile pe care le făceam cu plăcere aici ori poate o să renunţ şi-o să fac alte lucruri. Într-o viaţă de om, totul este posibil. Aşa gîndesc.

A fost ziua cea mai grea din existenţa mea de editor de pînă acum şi-mi dau seama c-am baleiat dintr-o stare sufletească în alta, şi cred că te-am şi supărat uneori cu imaginea aia de cinic ori de ins doborît de sistem sau de ins năpădit de tristeţe şi te rog să mă ierţi, pentru că nu pe tine am urmărit să te necăjesc! Şi nu vreau să te iau părtaşă la necazurile mele…“

„Alex, sînt părtaşă deja şi mă întreb numai de ce nu mi-ai spus, îndată ce ne-am întîlnit?“ am zis niţel nedumerită şi nemulţumită niţel. „Acum nu te mai gîndi la editură şi la umilinţele pe care le înghiţiţi voi în edi- tură. Nu m-ar fi dus mintea!“ am spus şi „Ascultîndu-te,

am căzut pe gînduri“ am adăugat şi „Nu-ş dac-o să fiu eu în stare să lucrez într-o redacţie, cu atîtea probleme!“ aproape m-am panicat.

„A, nu, nu trebuie să-ţi faci griji!“ ai zis şi „Nici nu îmi trece prin cap să te bag într-o redacţie, de la început.

64 6565

Ai chemat fata şi-ai achitat consumaţia. Şi ne-am ridicat, iar copiii ăia de la masa de-alături, care tră- seseră cu urechea şi cred că prinseseră drag de tine, au vrut să ştie dacă eşti scriitor sau ce eşti şi unde lucrezi şi, după ce le-ai satisfăcut curiozitatea, ne-au salutat şi au spus că se bucură că te-au cunoscut.

Am pornit pe faleză şi nu ştiam încotro, dar tu mă ţineai pe după umeri, iar eu ţi-am cuprins mijlocul cu braţul şi m-am strîns lîngă tine şi-am înălţat capul şi ne-am sărutat scurt. Pe urmă ne-am sărutat îndelung, de parcă voiam să recuperăm orele pierdute pe scaunele de la FLORA. După aia m-am lăsat în seama ta. Cunoşteai drumul spre casă.

Tăiam Parcul Catedralei şi-naintam înlănţuiţi şi m-am gîndit că nu peste mult timp o să fii în mine şi m-au năpădit emoţiile. Şi-am simţit gheara aia în pîn- tece şi m-a luat şi spaima puţin.

„Alex!“ ţi-am rostit numele şi „Să nu-ţi baţi joc de mine, dacă îţi spun!“ am spus cu un glas moale şi năucit, de parcă-ţi cerşeam protecţia, şi „Te rog să ai grijă de mine, că nu mă pricep!“ am mai spus şi-aproape-mi plîngea vocea, cînd te rugam.

Ne-am oprit şi ne-am privit ochi în ochi şi m-ai mîngîiat pe păr, cum numai tu ştii să mîngîi, şi m-ai sărutat pe frunte şi ne-am strîns în braţe şi „Puştime!“ ai zis şi-mi plăcea să mi se zică „Puştime!“ şi „Fii liniştită!“ şi „O să fie bine!“ m-ai calmat şi „Nu te primesc pentru o singură noapte ori pentru un sezon, te primesc pentru totdeauna, cît o să fim noi bărbat şi femeie.“ ai completat şi-am ştiut c-o să fie bine. De ce să nu fie?

Ai mei sînt împreună de-o viaţă, m-a străfulgerat prin minte, şi fac treaba asta de-o viaţă şi nu se mai

64 65

senzaţia că te despresoară grija sau teama şi că te luminezi la chip. Că vrei să te-ntinzi peste masă şi să mă săruţi, dar te-ai jenat, probabil fiindcă se uitau la noi studenţii ori liceeni ăia. Atunci m-am ridicat şi te-am sărutat eu. Nu-mi păsa de nicicare şi eram bucuroasă că ştii ce gîndesc şi bucuroasă că ţi se descreţeşte fruntea şi te relaxezi.

După aia ai chemat fata de la bar şi-ai întrebat-o dacă au vin de Malaga şi-ai comandat două pahare cu vin de Malaga.

Am ciocnit şi „Pentru cărţile tale!“ şi „Pentru noi doi!“ ne-am menit şi „Pentru ăl mic!“ ai adăugat, iar eu mă simţeam în al noulea cer, că ţineai seama de ce îţi vorbisem. Vinul era dulce şi-avea o aromă grozavă, nu mai băusem, şi-am mai rupt o gură din el şi picioarele ni s-au atins pe sub masă şi le-am lăsat lipite şi am luat foc. Şi doar peste zece minute, zece minute şi ceva am forţat destinul…

Am preluat iniţiativa şi „Să terminăm vinul ăsta şi să mergem la tine!“ ţi-am propus şi, cînd am realizat ce ţi-am propus, cred c-am roşit toată, iar tu ai rămas cu paharul în aer, cum îl duceai înspre gură, şi „Iulia, chiar vrei să fim împreună în noaptea asta?“ ai între- bat dar fără prea mari speranţe şi poate te aşteptai să dau înapoi, să găsesc o scuză şi să amîn, însă m-am limitat să bat simplu din cap şi asta-nsemna că da.

A fost o bătaie a capului şi-a fost toată fiinţa mea în mişcarea aia a capului, fiindcă-mi doream, c-o intensitate de care nu mă crezusem în stare, să domolesc fiara din tine, să te las să te prăbuşeşti în mine cu furie, pînă o să cazi răpus de-oboseală şi pînă o să te eliberezi de tensiunile ce nu-ţi dădeau pace şi pînă o să redevii bărbatul serios şi finuţ din primele zile şi pe care-l voiam eu de soţ. Ce ştiai tu?

bat, dar fără prea mari speranţe şi poate te aşteptai să dau înapoi, să găsesc o scuză şi să amîn, însă m-am limitat să bat simplu din cap şi asta-nsemna că da.

A fost o bătaie a capului şi-a fost toată fiinţa mea în mişcarea aia a capului, fiindcă-mi doream, c-o intensitate de care nu mă crezusem în stare, să domolesc fiara din tine, să te las să te prăbuşeşti în mine cu furie, pînă o să cazi răpus de-oboseală şi pînă o să te eliberezi de tensiunile ce nu-ţi dădeau pace şi pînă o să redevii bărbatul serios şi finuţ din primele zile şi pe care-l voiam eu de soţ. Ce ştiai tu?

femeie“ ai completat şi-am ştiut c-o să fie bine. De ce să nu fie?

Ai mei sînt împreună de-o viaţă, m-a străfulgerat prin minte, şi fac treaba asta de-o viaţă şi nu se mai

66 6767

cumva din rutină, ca şi cum noi locuiam împreună de mult şi făceam ce trebuia făcut. Cădeam în normalitate şi ne pulverizam în gesturi comune şi-acţionam niţeluş ameţiţi şi-anesteziaţi!

Ai adus o măsuţă pliantă şi-ai desfăcut-o. Ai aşezat-o lîngă pat şi-ai întins peste ea o faţă de masă curată. Apoi ai mai făcut un drum la bucătărie şi te-ai întors cu o tăviţă de inox şi paharele de cristal şi cu două boluri pline cu fistic şi alune. Pe urmă ai umblat în debara şi-am auzit un zgomot de sticle şi, cînd ai apărut, ţineai în mînă o glajă cu vin de Malaga şi-am amuţit! Îţi admiram rafinamentul în materie de gusturi, însă la aşa ceva nu m-aşteptam!

Am sărit entuziasmată şi-am vrut să te sărut, dar tu mi-ai luat dreapta şi-ai dus-o la buze şi „Puştime, vreau să te simţi bine!“ mi-ai şoptit şi „Simte-te ca acasă!“ mi-ai mai şoptit, după care ţi-ai văzut de treabă. Şi-am apreciat cît de firesc te comporţi — sau asta era impresia mea — şi că nu pui presiune pe cuvinte sau presiune pe mine şi „Doamne, cît de noro- coasă sînt!“ şi „Doamne, ajută-mă să fac faţă!“ am implorat. Apoi m-am apropiat de stelajul cu discuri şi am rămas paf! Că ce-aveai tu acolo, nu găseai la oricine!

La voci celebre, mi-am dat seama că ai o slăbiciune pentru tenori. Erau mulţi: de la Benjamino Gili, cu to- nalitatea-i dramatică, cumva plîngăcioasă, în Paiaţe, la Mario del Monaco, în Aria Ducelui (La donna è mobile) din Rigoletto sau la Mario Lanza, cu Aria lui Cavaradossi (Recondita armonia) din Tosca lui Puccini şi pînă la cei trei mari în concert: Pavarotti, Domingo şi Carreras. Şi, cu cît întorceam la discuri, descopeream alte voci faimoase: Maria Callas cu Aria lui Mimi din

66 67

satură unul de celălalt şi nici eu nu cred c-o să mă satur vreodată de tine şi-o să mă bucur de tine, cît vom trăi. În privinţa asta, nu o să fim altminteri decît ei. »

„Cînd am intrat în apartament, am văzut zidurile de pe holuri capitonate cu cărţi pînă-n tavan şi-n cele două camere erau alte biblioteci şi-ntr-una se afla biroul tău de lucru cu două scaune tapiţate plasate înain- tea lui, şi-un pat mai mare cu lada pentru plăpumi şi pilote şi cearşafuri şi ce mai ţineai în ea, la unul din capete. Şi şi dulapul etajat pentru haine, mai în spate. În cealaltă încăpere exista o canapea extensibilă şi-n faţa ei, o măsuţă cu două fotolii de-o parte şi de alta, şi încă un şifonier mai mic şi multe flori pe pervazul ferestrelor şi multe-nflorite. Iar în spaţiile libere de pe pereţi, tablouri cu picturi contemporane şi lucrări de grafică şi icoane pe sticlă şi pe lemn vechi şi peste toate domnea o ordine desăvîrşită şi asta m-a impresionat şi mi-am spus c-am intrat într-o locuinţă de intelectual şi nu într-una de celibatar. Şi iar am înţeles că Dumnezeu e cu mine!

Mi-ai zis să mă fac comodă şi mi-am lăsat blaze- rul şi geanta în cuierul de la intrare şi-am pătruns în camera mare şi m-am aşezat pe fotoliul plasat între pat şi dulap.

Aveam înaintea ochilor biroul tău, stivuit cu cărţi şi cu manuscrise şi-,n spatele lui, biblioteca de pe perete, cu televizorul încastrat în ea şi c-un stelaj burduşit cu zeci de discuri în plicuri şi-n mape. Şi, lîngă ele, un pick-up din R.D.G. Şi „Aici e comoara mea de suflet: cu voci şi interpretări celebre“ ai spus şi-ardeam de nerăbdare să le văd şi să le ascult. Dar parcă n-aveai timp pentru mine în clipele alea şi, ce făceai, făceai

satură unul de celălalt şi nici eu nu cred c-o să mă satur vreodată de tine şi-o să mă bucur de tine, cît vom trăi. În privinţa asta, nu o să fim altminteri decît ei. »

« Cînd am intrat în apartament, am văzut zidurile

68 6969

Ai luat scaunul de la birou şi te-ai urcat pe el şi-ai deschis uşa de sus a dulapului şi-ai început să scoţi un rînd de aşternuturi curate şi feţe de perini, două mari şi două pentru puiuţi şi prosoape flauşate pentru baie şi-un rînd de pijamale noi, cu eticheta nedesfă- cută, şi altul adus de la spălat şi-ai început să mi le pui, darnic, în braţe, iar eu mă făceam tot mai mică!

Te-ai uitat la mine estimativ şi „Pijamalele sînt cam lungi, dar poţi să le sufleci mînecile!“ ai zis şi „Te descurci!“ Şi „Eu o să fac o baie“ m-ai anunţat şi pînă atunci m-ai rugat să pregătesc patul, să pun cear- şafurile şi să schimb feţele de perini. M-aş fi gîndit la orice, însă la asta jur că nu! Ce să mă gîndesc?!

Am lăsat aşternuturile curate pe pat şi-am trecut buimacă prin faţa cărţilor aşezate pe rafturi, în ordine şi le-am pipăit cotoarele cu buricele degetelor, apoi m-am apucat să scormonesc cu privirea modelul carpe- tei olteneşti de pe perete, după care am ajuns la icoanele pe sticlă şi mi-am făcut sfînta cruce şi m-am rugat la Ăl Bun să nu m-abandoneze, iar sentimentul pe care-l trăiam era ăla al ireparabilului, nu ştiu de ce! Şi era de parcă mă deplasam ca o somnambulă de la un lucru la altul, pînă am dat iar cu ochii de schimburi şi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am pus pe treabă.

Fusesem destul de trufaşă să te provoc, mi-am zis, şi-acum acţionam ca-ntr-o risipire şi ca-ntr-o uitare şi făceam gesturi care veneau din mine şi veneau de dincolo de mine, adică-ntindeam cu năduf la cearşafuri şi-aveam grijă să nu rămînă vreo cută şi-mbrăcam şi perinile şi nu-ţi spun cu ce suflet făceam eu treaba asta, dar parcă mergeam la tăiere!

Cînd am isprăvit, m-am prăbuşit în fotoliu şi fă- ceam eforturi să mă conectez la muzică şi nu reuşeam

Boema lui Puccini şi cu Addio Del Passato din Traviata şi Habanera din Carmen de Bizet şi, după Maria Callas, a venit Şaliapin, bas-baritonul rus, cu creaţiile lui memorabile din Boris Godunov şi cu rolul lui Mefisto din Faust de Gounod…

Nu le mai luam la rînd şi investigam pe sărite şi-am dat şi de români, de Nicolae Herlea, baritonul nostru, în rolul lui Figaro din Bărbierul din Sevilla a lui Rossini, apoi în alte roluri din Verdi, în Rigoletto, în Trubadurul, în Bal mascat şi în Traviata şi, pe urmă, de Petre Ştefănescu-Goangă, baritonul, în rolul lui Rigoletto, apoi în acela al lui Tonio din Paiaţe de Leoncavallo…

N-am mai cercetat, că urmau cîteva zeci de discuri cu concerte şi simfonii, în interpretări celebre, şi multă muzică electronică, apoi veneau alţii, de la şansone- tişti, cu Edith Piaf, cu Yves Montand şi Aznavour, bine reprezentaţi, şi pînă la contemporani: la Richard Clayderman şi Julio Iglesias şi, mamă, cît mă bucuram că nu te cantonai într-un singur gen şi iubeai ce era mai bun!

Cînd te-ai întors şi m-ai găsit lîngă discuri, „Alex, le vreau pe toate!“ am zis înflăcărată şi „Sînt ale tale, Iulia!“ şi „Ai să le-asculţi, cît ai să vrei“ şi „Alege ceva special pentru noi!“ m-ai sfătuit şi am ales Imperialul lui Beethoven, am crezut că se potriveşte şi-am pornit pick-up-ul.

Mai departe, eu stăteam şi-aşteptam şi-mi frîn- geam mîinile, pentru că nu ştiam ce-o să urmeze şi mă holbam după tine, fiindcă nu-mi trecea prin ţeastă ce pui la cale şi nici ce-ar trebui să se-ntîmple, iar tu făceai ce-aveai de făcut. Ascultam aceeaşi muzică, dar parcă trăiam în timpi diferiţi şi parcă n-aveam nimica unul cu altul! Ori poate aveam şi-mi scăpa mie!

70 7171

Cînd m-am mai potolit, ai destupat sticla şi-ai umplut paharele cu vin de Malaga şi m-ai îmbiat şi-am băut şi-ai mai băgat niţică inimă-n mine. Pe urmă am ronţăit fistic şi alune, cum se nimerea şi, din cînd în cînd, mai gustam din pahare.

La un moment dat nu ne-am mai putut controla, că tu mă sorbeai încontinuu din ochi şi te sorbeam şi eu, şi te-ai lungit în pat, aşa în halat şi în pijama, cum erai, şi ţi-ai pus o perină mare sub cap şi-ai aşezat alături cealaltă perină mare şi m-ai chemat. Pijamaua pentru mine şi prosopul flauşat şi papucii de baie le-am mutat pe unul din scaunele din faţa biroului şi-am venit, îmbrăcată cum mă aflam.

Ascultam muzica şi Imperialul se-apropia de sfîrşit şi noi mai beam cîte puţin din pahare şi ne simţeam bine. Şi tocmai atunci „Minunea mea!“ te-ai pornit să mă măguleşti şi „Eşti altfel!“ ai remarcat, „rasată şi nu doar neobişnuit de frumoasă! Şi-au băgat ai tăi atîta educaţie şi atîta bună creştere-n tine, încît nu mai contenesc să mă mir că exişti!“ Şi „Iubire mare!“ ai adăugat şi mi-ai mîngîiat părul cu gingăşie şi „Alex al meu!“ am mai avut timp să rostesc şi buzele noastre s-au unit şi ni s-au lovit şi dinţii, am auzit zgomotul puţintel casant, nu-ş cum să-l numesc, apoi limbile ni s-au atins şi m-am înfiorat toată! Pe urmă mi-ai prins buza de sus, cu perişorii blonzii de pe ea, între buze şi nu te mai săturai s-o săruţi, pînă mi s-au umezit perişorii şi simţeam cum mă topesc şi că n-o să-ţi mai rezist mult, fiindcă-mi descoperiseşi punctul sensibil. Dar mi-ai eliberat buza şi-am crezut c-am scăpat, însă tu numai ce mi-ai sărutat ovalul feţei în trecere şi-ai ajuns la lobul urechii şi mi-ai muşcat niţeluş dureros sfîrcul urechii şi-ai început să-mi sugi sfîrcul urechii şi

70 71

decît parţial şi Imperialul parcă nu mai era pentru mine şi-atunci te-ai ivit tu de la baie, în halat şi cu prosopul înfăşurat în jurul gîtului. Şi cred că muream de frică, cu toate că mă străduiam să nu se observe, dar tu ţi-ai dat seama şi „Puştime, tu eşti speriată!“ ai spus, iar mie mi-au dat lacrimile şi m-am dat de gol.

M-ai apucat de mîini şi m-ai ridicat din fotoliu şi m-ai strîns în braţe, protector. Şi „Iulia, regreţi că te afli aici?“ şi, cum nu ziceam nici da şi nici ba, „Vrei să te duc acasă?“ ai revenit şi, deşi aş fi vrut, m-am temut c-aş putea să te pierd şi m-am ferit să dau a aprobare din cap ori să scot un cuvînt.

Se oprise şi Imperialul şi te-ai dus la pick-up şi-ai întors placa, iar muzica a umplut iarăşi camera şi parcă mi s-a făcut dintr-o dată lumină în cap!

„Doamne, cît de proastă eşti, Iulia!“ mi-am zis, fiindcă tu continuai să te comporţi natural, cum te comporţi tu natural şi m-ajutai să mă obişnuiesc cu tine şi nu dădeai năvală, cum am auzit că procedează masculii, cînd li se iveşte ocazia, şi-mi mai acordai o şansă să mă retrag şi te ofereai să mă conduci acasă, dacă asta voiam. Şi-n timp ce-mi spuneam ce-mi spuneam, mi s-a făcut tot mai multă ciudă pe mine şi dădeam tot mai multă apă la şoareci şi mi se zbătea tot corpul, iar tu mă ţineai tot mai strîns şi te preţuiam că aveai puterea să te stăpîneşti şi nu te-nfuriai de toanele mele de fiinţă răzgîiată şi fiţoasă şi dificilă şi-am înţeles că ţii la mine, cum n-o să mai ţină nimeni. Şi nu voiam să plec nicăieri şi-aproape mă miram c-a putut să-ţi treacă ideea prin gînd şi am avut impresia că şi ţie ţi se umeziseră ochii şi „Nu mă duci nicăieri!“ şi „Rămîn!“ am zis cu disperare şi m-am agăţat de gîtul tău şi-am început să te sărut cu disperare.

72 7373

Peste douăj’ de minute, cînd m-am întors numa-n pijama şi şlapi, tu te aflai sub cearşaf şi peste cearşaf era o pătură uşoară de vară şi stăteai cu capul rezemat pe perina mare şi perina mare era sprijinită de lădiţa cu plăpumi, cu pilote şi schimburi, de la capătul patului. Lîngă tine mai exista un cearşaf c-o pătură subţire deasupra şi încă o perină mare şi-un puiuţ şi-am înţeles că sînt ale mele.

M-am suit în pat şi m-am culcuşit în cearşaful meu şi mi-am tras şi pătura-n jur şi parcă mă vîrîsem în- tr-un cocon. Mă simţeam protejată şi mi-a picat bine că nu mă bagi la comun dintr-o dată.

„Ai întîrziat o groază!“ a venit însă reproşul şi „Credeam că mă sting de singurătate!“ te-ai plîns.

„Lasă, că nu te stingi!“ am zis şi-am tras de cocon s-ajung lîngă tine şi te-am sărutat pe obraz.

„Îmm! Ce miroase aici!“ ai făcut.„Miroase?“ am zis puţin derutată.„Miroase a Iulia mea-n tot apartamentul!“ ai spus

şi-ai părăsit patul şi ţi-ai dilatat nările şi-ai început să umbli prin cameră şi să inspiri.

„Ai, mă, nu mă-nnebuni şi cu asta, că ştii că nu-ţi mai rezist!“ ţi-am răspuns şi ţi-am simţit forţa, ce se-abătea copleşitoare asupră-mi şi devenisem con- ştientă că n-o să mai amîni şi n-o să mă-mpotrivesc.

Am ţîşnit din culcuş şi-n două secunde am fost lîngă tine şi-ţi simţeam răsuflarea fierbinte şi gura, care-mi căuta lacomă gura şi buzele mele flămânde le căutau pe-ale tale şi toată nerăbdarea din lume pusese stăpînire pe noi şi de data asta renunţasem complet la pudoare şi aş fi vrut. Şi m-ai uluit încă o dată, că nu te grăbeai şi nu profitai!

72 73

mi-ai umezit şi perişorii de pe lob şi de data asta m-am excitat extraordinar şi-am priceput că ăsta-i punctul cel mai sensibil şi s-a pornit şi gheara să mă strîngă-n stomac şi, cît de neştiutoare eram, acum voiam să ştiu. Şi cînd mi-ai prins şi celălalt lob între buze şi-ai explo- rat niţeluş şi pavilionul urechii cu limba, m-am tăiat toată. Şi cred că ţi-ai dat seama ce se petrece cu mine, pentru că m-ai întrebat dacă vreau la toaletă şi-am vrut.

Ai luat pijamaua pentru mine şi papucii şi prosopul şi m-ai condus.

Dulăpioarele de la baie erau pline cu de toate şi ce mi-a sărit în ochi au fost cele cîteva eau de toilette: Nature millénaire şi Nonchalance şi After Shave, marca Prince, sport, apoi şamponul head & shoulders şi anti–perspirantul Nivea men şi spuma de ras Nivea men–Sensitive şi celelalte, majoritatea primite sau pro- curate de dincolo, am presupus, şi mi-a plăcut că ţii la igiena propriului corp. Şi de pe policioara de la baza oglinzii m-a întîmpinat surpriza, cu cele două pahare din plastic: paharul verde cu pasta de dinţi şi periuţa ta şi pe care scria ALEX şi, lîngă el, paharul roz, cu numele meu, IULIA, şi-n care se afla şi periuţa încă celo- fanată. Şi „Mă, l-a dus mintea!“ mi-am spus admirativ şi m-am gîndit că toate fac parte din arsenalul tău de gesturi delicate şi dedicate şi te-am iubit iar.

În clipa ce a urmat m-ai apropiat tandru de tine şi mi-ai făcut semn să mă uit în oglindă şi-alcătuiam o pereche a naibii de potrivită şi „Alex şi Iulia!“ te-am auzit rostind şi-arătai fascinat de noi doi, aşa cum fascinată arătam şi eu. Apoi, ca şi cum te-ar fi apucat graba, „Ai aici tot ce-ţi trebuie, Iulia!“ ai zis şi m-ai lă- sat singură.

mi-ai umezit şi perişorii de pe lob şi de data asta m-am excitat extraordinar şi-am priceput că ăsta-i punctul cel mai sensibil şi s-a pornit şi gheara să mă strîngă-n stomac şi, cît de neştiutoare eram, acum voiam să ştiu. Şi cînd mi-ai prins şi celălalt lob între buze şi-ai explo- rat niţeluş şi pavilionul urechii cu limba, m-am tăiat toată. Şi cred că ţi-ai dat seama ce se petrece cu mine, pentru că m-ai întrebat dacă vreau la toaletă şi-am vrut.

Ai luat pijamaua pentru mine şi papucii şi prosopul şi m-ai condus.

Dulăpioarele de la baie erau pline cu de toate şi ce mi-a sărit în ochi au fost cele cîteva eau de toilette: Nature millénaire şi Nonchalance şi After Shave, marca Prince, sport, apoi şamponul Head & shoulders

„Ai, mă, nu mă-nnebuni şi cu asta, că ştii că nu-ţi mai rezist!“ ţi-am răspuns şi ţi-am simţit forţa, ce se-abătea copleşitoare asupră-mi şi devenisem con- ştientă că n-o să mai amîni şi n-o să mă-mpotrivesc.

Am ţîşnit din culcuş şi-n două secunde am fost lîngă tine şi-ţi simţeam răsuflarea fierbinte şi gura, care-mi căuta lacomă gura şi buzele mele flămînde le căutau pe-ale tale şi toată nerăbdarea din lume pusese stăpînire pe noi şi de data asta renunţasem complet la pudoare şi aş fi vrut. Şi m-ai uluit încă o dată, că nu te grăbeai şi nu profitai!

74 7574 75

Ţi-am auzit glasul însetat vorbind despre vinul trupului meu, tare şi-nmiresmat, care-o să te-ajute să traversezi scurtul traseu existenţial, care ţi-a fost menit. Şi-o să te vindeci! O să uiţi de ratările şi hărţuielile vieţii cotidiene. Şi de ăi de la Cenzură şi de la Partid. Şi de la Secu. Şi-o să uiţi şi de-autori. O să mă ai în ini- mă numai pe mine şi-o să parcurgem împreună tot drumul, spuneai şi cuvintele cădeau ca un balsam peste sufletul meu şi-ascultam ca vrăjită şi mă-ncor- dam din tot trupul să rămîn pe călcîie şi să nu cad, fiindcă mă-ndoisem sub apăsarea corpului tău, şi mă lipeam tot mai tare de tine, să mă menţin pe picioare. Capitulasem şi mă ofeream.

M-ai luat în braţe şi m-ai lungit pe pat.Ai aruncat păturile moi pe unul din scaune şi

cearşafurile le-ai împins la perete.Şedeam culcată pe spate şi eram într-o stare

de receptivitate totală şi mă uitam tulbure la tine şi aşteptam.

Mi-ai mîngîiat cu delicateţe obrajii şi-ai lăsat pal- mele să-ţi alunece peste bustul şi peste coapsele mele, ameţite de clocotul cărnii şi crispate de neştiinţă. Şi-am făcut ce ştiam eu să fac: ţi-am încolăcit gîtul cu braţele şi-am acceptat să cad dedesubt şi m-am pornit să te sărut înfometată. Şi totul a ţinut pînă ţi-a căşunat iar pe buza răsfrîntă şi pe perişorii de pe buza răsfrîntă şi pe lobii urechilor şi m-am excitat nebuneşte şi nu ştiam ce să fac, pentru că eram îmbrăcată şi nici tu nu m-ajutai şi m-am tăiat iar. Şi-am ştiut c-o să trebuiască să merg la toaletă. A doua oară. Şi m-am supărat şi pe tine.

„Mă, tu şi obiceiul ăsta al tău să-mi sugi sfîrcul urechii şi buza de sus şi să mă-nnebuneşti! Să nu mai

ştiu de mine şi să te urmez ca drogată!“ Şi „Buza asta o să se umfle şi-o s-arăt ca o botoasă!“ Şi „Ce-o să-i spun mamei, fiindcă o să observe?“ şi „La asta nu te gîndeşti?“

„Spune-i că sînt foarte prezent!“„Alex, lasă-mă-n pace! Cum să-i spun aşa ceva?“

Şi „Mai bine ia seama! Acum că mi-ai aflat slăbiciu- nea, nu care cumva să profiţi, că te spun!“ te-am ameninţat, dar fără suscces, că ai dat-o pe rîs!

„Puştime, eşti o dulce!“ ai replicat apoi şi „Mie-mi vine să te pap toată şi tu umbli cu pîra!“ şi „Am să te mănînc, Iulia Feier, am să hăpăi la tine toată viaţa; aşa stă scris la mine-n destin. Şi tu o să hăpăi la mine nesăţioasă şi-o să uităm de cele sortite uitării şi-o să ne urmeze fericirea peste tot!

O să-ţi distrug aparenţa şi-o să-mi distrugi apa- renţa!

O să vină ai tăi şi n-o să mai fii şi-o să dau de necaz. O să-ţi anunţe dispariţia şi n-o să mă pot disculpa, pentru că ăia o să vadă totul cu ochii fizici. Şi-o să judece doar ce-o să vadă. O să-nfund puşcăria, dar o să mor cu tine în gînd!“ o să zici transfigurat şi pierdut şi poate n-o să mai ştii ce-o să faci şi-o să-mi atingi din nou sfîrcul urechii cu limba şi eu iar o să explodez şi „Hai, mă, ce naiba, tu n-ai auzit ce te-am rugat? Acum sînt nevoită să mă-mbăiez încă o dată! Mai sînt cîteva ore pînă la ziuă şi-o să fac cărare la baie! Şi, la ziuă, o să mergem la ginecolog şi-o să rămînă ăla clămpit, pentru că eu o să fiu cu himenul tot intact!“

Am coborît şi-am apucat-o spre uşă şi tu, nu-ş dacă ironic sau bun terapeut şi dornic să-mi insufli curaj, nu îmi dau seama exact, „Iubi mică“ mi-ai spus şi „să ştii că se poate dormi şi fără sutien. Şi chiar şi fără

76 7777

o abandonaseşi şi tu şi eram doar în bikini şi ce ne despărţea erau numai cearşafurile! Şi „Şmechere, ai ştiut!“ îmi venea să-ţi zic şi „Nu e corect! Făceai pe-adormitul şi n-am avut timp să mă-nfăşor cu totul, că m-ai şi înhăţat!“ Şi-mi trecea prin cap să fac puţin şi pe bosumflata şi să mă trag mai spre zid şi să te pedepsesc, însă m-am temut şi am renunţat. Ştiam că trebuie să-ţi dau, dacă vreau să te leg de mine şi nu mă pricepeam să-ţi dau şi nici tu nu te-nghesuiai să iei şi-o clipă mi-a trecut prin minte că nu te pricepi şi că iubirea noastră o să se încheie cu un eşec! Totuşi, speram să te pricepi. Altminteri de ce m-avertizase Marina să am grijă, că nu ierţi nimic şi treci de ins dur? Habar n-avea ce vorbeşte! Poate era doar o apa- renţă şi constituia modul tău de-a te apăra de-asaltul veleitarilor şi-al femeilor pixoloage! Cu mine n-ai fost decît un om bun şi-nţelegător şi atent. Şi cred că ţii la mine, cum n-ai mai ţinut la altcineva. Şi nu mă interesează ce meliţă cumetrele-n tîrg!

Te-am cuprins cu braţul şi mi-am mutat capul treptat înspre pieptul tău şi era ca şi cum mi-aş fi cucerit teritoriul şi m-am liniştit. Şi mă bucuram că n-o să se-ntîmple sau era ca şi cum se-ntîmplase!

Liniştea se pogorîse peste noi şi-n încăpere se-auzeau doar ticăitul ceasului de pe raftul bibliotecii şi doar respirările noastre şi, aşa cum ne aflam împre- ună şi de nedezlipit, m-am gîndit că am fi putut răsufla unul prin plămînii celuilalt pînă la capătul vieţii ori pînă la sfîrşitul lumii. Dar am lăsat mîna s-alunece peste trupul tău şi-am avut senzaţia că se mişcă ceva şi ceva loveşte-n cearşaf şi-am dorit să mă dumiresc şi-am mai întins o dată mîna şi-a fost ca un fulger şi-am în- ţeles! Ţi-am atins, din întîmplare, membrul viril şi am

pijamale“ ai plusat şi „Mai bine ia halatul meu!“ m-ai sfătuit, deşi nu credeai nici tu ce ziceai. Ştiai cu cine ai de-a face…

„Ai, mă, nu mă fă să roşesc!“ a fost primul impuls să-ţi răspund, însă m-am răzgîndit şi mi-am dat seama cît de caraghioasă fusesem, cu pijamaua şi sutienul în copci şi cu tine neştiind cum să mă iei, să mă-mblînzeşti şi să descui lacătul! Aşa că am dat-o pe glumă şi-am simţit nevoia s-o fac pe spirituala.

„Da’ bikini pot să-i păstrez?“„Bikini, da. Nu suport să te văd fără bikini!“ ai

fost tu însă mult mai pontos. Cînd să ies pe uşă, am redevenit eu, vechea Iulia, adică tot aia, pudică şi de nelecuit. Şi poate şi niţeluş frivolă.

„Să nu te uiţi! Şi să stingi lumina cînd vin!“ am tăbărît pe tine. Şi „O să bat la uşă!“ te-am avertizat şi cred că, dacă nu te-am înnebunit eu, n-o să te mai înnebunească nimeni.

La-ntoarcere, am deschis cu precauţie uşa şi doar veioza mică, a de aduce cu o broschiţă, lumina difuz şi-n clarobscurul din cameră am localizat măsuţa pliantă şi tava cu paharele şi vinul de Malaga şi bolurile cu fistic şi alune şi m-am uitat la tine cum stăteai înfăşurat în cearşaf şi mi s-a părut c-ai aţipit cu capul pe perină.

M-am strecurat pe lîngă tine, la perete, şi cearşaful apretat s-a auzit cum foşneşte şi tu ai întins braţul şi m-ai adus alături şi mi-ai pus capul pe umărul tău şi „Relaxează-te, Semiramis!“ te-am auzit şi-am înţeles că-mi vorbeşti ca unei regine şi te-am sărutat, că ce ştiam eu să fac decît să sărut? Apoi am întins mîna şi te-am îmbrăţişat şi-am simţit c-aşa o să dormim noi, îmbrăţişaţi. Şi bine că nu ţi-ai dat seama că braţul meu era gol şi c-abandonasem pijamaua, cum ţeles. Ţi-am atins, din întîmplare, membrul viril şi am

78 7979

Te-ai cufundat cu faţa-n pîntecele meu şi te-ai dezlănţuit. Ai început să mă săruţi aprig şi-am simţit arsura şi gheara şi-aproape mi-am pierdut răsuflarea.

„Alex, dragule!“ te-am rugat sau am vrut să te rog şi nu-mi mai aduc aminte ce-am vrut să te rog, că tu deja-mi frămîntai sînii învîrtoşaţi şi grei şi mi-ai umezit şi sfîrcurile întunecate şi-am avut sentimentul că se-apropie explozia şi „Alex, nu sfîrcurile, te conjur!“ am strigat şi „Nu lobul urechii şi nu buza răsfrîntă, dacă vrei să mă ai pe viaţă!“ Dar n-ai ascultat sau nu m-ai auzit şi-ai lăsat limba să-mi înmoaie sfîrc după sfîrc şi am izbucnit în plîns. Plîngeam cu sughiţuri şi nu mai conteneam, iar tu te arătai disperat şi buimac!

„Uf, plîngăcioasă mică!“ m-ai certat şi „Ce mă fac eu cu tine? Că dacă m-ating de lobul urechii sau de sfîrcuri şi-ţi muşc şi buza puţin, tu te tai toată şi dăm iureş la baie şi, după aia, o să umbli cu pîra! O să le spui la ai tăi că prima noapte a iubirii noastre am petrecut-o mai mult pe teren şi-n pat aproape deloc. Ce idee o să-şi facă oamenii ăştia despre mine? O să spună c-ai dat lovitura!“

Pe urmă i-ai lăsat pe ai mei şi te-ai rugat Dumne- zeului tău:

„Doamne, ajută-mă s-o dezleg la minte, dacă tot mi-ai trimis-o!“ Şi „Fă să-mi parvină gîndul cel bun şi-nvaţă-ne să traversăm Infernul în doi şi s-o aduc la lumină! Să devenim oameni normali şi să-nmulţim creatura! Nu-ţi cer mai mult!“ ai zis şi ţi-ai făcut cruce!

Te ascultam şi priveam şi-aveam sentimentul că mi se opreşte inima-n loc, însă continuam să plîng ceva mai moale şi eram fericită că mă comparai cu Euridice şi te iubeam cum n-o să te mai iubească nici o altă femeie! Şi-am devenit furioasă pe mine, pentru că le

78 79

rămas năucă. N-am mai ştiut ce să fac şi şedeam cu palma peste bucata aia de carne rebelă, parcă para- lizasem, şi bezna a început să urce în mine şi-am auzit vuietul beznei! Şi parcă şi strîngeam de carnea rebelă! Sexul tău vulnerabil şi invulnerabil se con- tracta la atingere şi-am simţit viaţa şi durerea care se-ncinseseră-n tine şi te-mboldeau la viaţă. Şi sîn- gele cum îţi aleargă înnebunit prin vene şi prin artere şi cum înnebuneşte şi sîngele meu şi dă buzna!

Ai îndepărtat cu gesturi lente cearşaful de pe corpul meu tînăr şi-nvolburat de dorinţă şi mă rugai din priviri să te-ajut şi n-am opus nici o rezistenţă. Ce să opun?

M-ai descoperit goală şi doar cu bikini, dar de bikini m-ai eliberat tu şi-a fost ca o victorie a mea că mi i-ai scos şi te-ai hotărît. Dar tu continuai să fii uluit că renunţasem la pudori şi la trucuri şi mă ofeream toată! Că tot ce fusese rezistenţă în mine, şi mîndrie, şi furie şi şi trufia de-a-ngenunchea şi supune ceata masculilor agresivi şi flămînzi, astea toate se topiseră de la sine şi-acum doream, pentru prima dată, să devin femeie şi să mă simt femeie! Şi să trăiesc dragostea în toată splendoarea ei, alături de tine, şi să nu mai trec printre ceilalţi imperială şi inexpugnabilă, cum ziceţi voi, şi să nu mă mai socot inviolabilă în uni- citatea mea, ci vulnerată şi vulnerabilă, deci FEMEIE. Şi sînt sigură că, nu peste mult timp, o să fiu şi MAMĂ.

Şi continuam să fiu uimită că nu te zoreşti nici acum!Îţi plimbai degetele aprinse peste sînii ţuguiaţi şi

fierbinţi, peste coapsele mele încinse, peste pîntecele catifelat şi fecund, iar eu îmi simţeam trupul deschizîn- du-se şi pregătit să primească ploaia. N-aveam idee cum o să fie, însă aveam să aflu-n curînd. În noaptea asta. În toate nopţile.

80 8181

Poţi să-mi explici tu gestul? Am înţeles însă, într-o stră- fulgerare de o secundă că, ce mă speriase pînă atunci, mă şi atrăgea mai mult decît îmi închipuisem şi nu m-am mai temut de nimic.

M-am lăsat pătrunsă şi tu nu ai forţat, numai îmi coordonai şerpuirile trupului şi-am descoperit că e bine şi-ţi primeam înaintările şi revenirile ritmice, iar cînd ai iuţit mişcările le-am iuţit şi eu, îndemnată de tine, şi-am realizat că-mi place tot mai mult şi, din cînd în cînd, îmi scăpa şi cîte un geamăt de plăcere, înăbuşit numai de pudoarea, cîtă mai exista, fiindcă de frică şi de durere uitasem. Pe urmă nu te-ai oprit şi-ai mărit ritmul şi-ncercam să ţin ritmul şi eu şi să găsesc, prin mişcările coapselor, poziţia optimă, care să te stimuleze şi membrul viril să culiseze nestingherit şi să mă excite şi mă rugam ca totul să dureze, pînă cînd o să explodăm amîndoi, arşi de lava fierbinte, şi pînă cînd o să sfîrşim într-un ţipăt eliberator! Cînd o să ne prăbuşim împreună-n neant! Cînd întreg corpul şi-ntreagă fiinţa ta o să se disipeze-n mine şi-o să ră- mînă în mine. Şi-o să crească în mine…

Cînd s-a-ntîmplat, parcă-mi ieşisem din fire şi „Alex, m-am tăiat o dată cu tine şi am fost a ta!“ am strigat şi „Mă, Tu îţi dai seama? Am fost a ta!“ am repetat şi „Iulia Feier nu mai este Iulia Feier, e Iulia ta şi-o să fie numai a ta, cum tu o să fii doar al meu, ştiu asta. Acum n-o să mai scapi de mine!“

„Cine a zis că vrea să scape de tine?“„Nu ştiu, dar să nu-ţi treacă prin cap!“ mi-a plăcut

să mă prostesc oleacă şi te-am mai reţinut o vreme cufundat înăuntru, dornică să-ţi simt încă vigoarea şi să las celulele să se cunoască şi să se contamine- ze-ntre ele.

80 81

făceam pe toate pe dos, de parcă fusesem crescută-n condiţii de seră şi educată pe invers şi tu erai terminat şi doborît de tristeţe şi-ai început să plîngi şi-am crezut c-o să mor!

Ne-am luat în braţe şi plîngeam amîndoi, ne eliberam de tensiuni şi de neputinţe şi mi-am dat seama că nu eşti cu mult mai priceput decît mine şi erai altminteri decît se vorbea. Şi că, ce crezusem c-o să-nvăţ de la tine, o să descoperim împreună.

Plîngeam în echipă şi ăsta era catharsis-ul pentru noi şi mi-am zis că asta e dragostea şi asta e fericirea! Ne descătuşeam de jugul trufiei şi-al existenţei în gri şi de tirania obişnuinţei şi de tirania instinctului şi-nvă- ţam să redevenim noi, cum crezusem că sîntem şi nu cum eram. Învăţam să ne dăruim cu smerenie şi să ne iubim dincolo de prejudecăţi şi clişee. Ca nişte copii! Copiii Domnului!

Am invocat Creatorul, în gînd, să ne ajute, cum l-ai invocat şi tu şi-am ţîşnit după nişte batiste, să ne ştergem feţele, după ce ne-mbibasem cu gustul sărat al lacrimilor. Şi „Alex, să nu crezi că nu vreau!“ ţi-am zis şi „Vrei?“ ai întrebat şi „Sigur că vreau“ am mai avut răgazul să zic şi „Acum sînt pregătită!“ şi „Fă-mă femeia ta, cum te pricepi şi cum ştii, că eu nu ştiu!“ Şi „Ştii din instinct!“ m-ai liniştit şi nu mi-ar fi trecut prin minte c-aş putea s-o fac din instinct şi s-o fac bine!

Am stins veioza a mică, aia de seamănă c-o bros- chiţă, şi „O să ne iubim ca orbii, pe beznă!“ am spus şi ne-am încleştat. Şi-,n timp ce-mi frămîntai sînii plini şi şoldurile fierbinţi şi te înstăpîneai peste trupul meu şi mă lăsam ocupată bucăţică cu bucăţică şi mă strecuram docilă sub tine şi-n timp ce bestecăiam cu mîna la-ntîmplare-ntre noi, am dat peste carnea aia învîrto- şată şi tare a falusului şi-am îndreptat-o spre copcă.

făceam pe toate pe dos, de parcă fusesem crescută-n condiţii de seră şi educată pe invers şi tu erai terminat şi doborît de tristeţe şi-ai început să plîngi şi-am crezut c-o să mor!

Ne-am luat în braţe şi plîngeam amîndoi, ne eliberam de tensiuni şi de neputinţe şi mi-am dat seama că nu eşti cu mult mai priceput decît mine şi erai altminteri decît se vorbea. Şi că, ce crezusem c-o să-nvăţ de la tine, o să descoperim împreună.

Plîngeam în echipă şi ăsta era catharsis-ul pentru noi şi mi-am zis că asta e dragostea şi asta e fericirea! Ne descătuşam de jugul trufiei şi-al existenţei în gri şi

82 8383

bătut tot timpul gura de pomană! Nici nu ştiu pentru cine-am vorbit, dacă ai uitat totul! Şi prima dată cred că ai fost şi cinic!

Ţi-aduci aminte? Ieşisem de la Marina de pe mini-verandă şi ne plimbam pe străzi şi relaţia se-nfiripa între noi nesperat de repede şi mă simţeam tot mai atrasă de tine, cînd m-ai lovit la mir cu-ntrebarea: dacă-mi place să fac sex? Hodoronc – tronc!

Mi-am pierdut luciditatea şi m-am blocat complet. Încremenisem de frică şi m-am simţit jignită, că mă tratai ca pe fufele alea de umblă după masculi şi după măritiş. Şi am început să plîng.

Nu fusesem obişnuită să mi se vorbească aşa. Şi poate că nu degeaba mă sfătuise vară-mea să fiu prudentă şi să nu mă-namorez de tine, c-o să sufăr. Fiindcă eşti disputat crîncen de faraoance şi n-ai timp de mine. Dar c-o să te-ndrăgosteşti tu şi o să uiţi de restul, nu s-a gîndit. De ce să se gîndească? Tu ai fost însă cel mai deştept şi-ai ales ce-i mai bun şi-au ră- mas alea cu buzele umflate. Şi-o să se umple oraşul cu buze umflate!

Atuncea însă, la-nceput, ai cam fost cinic, dar ţi-ai dat seama şi ţi-ai revenit şi-ai dres-o cumva.

Şi ţi-am mai spus-o şi-n alte dăţi că sînt fraîche şi neîncepută şi neîndemînarea mea era mare, totuşi nu ai băgat la cap! Bagi acum. Şi nu-mi pare rău că nu i-am lăsat pe alţii să hăpăie la mine, iar stagiarilor lui taică-miu, de-mi aţineau calea ca milogii, le dădeam cîinele, pe Gioy, să mi-l plimbe şi-mi plimbau cîinele! Oricum, n-ar fi trecut testul.

Aşteptam bărbatul care să mă oblige să trec eu testul.

Cînd te-am văzut şi cît am mocnit acolo pe mini-verandă, am ştiut că eşti omul pe care-l doream şi

82 83

Am aprins broschiţa a mică, adică veioza de la ca- pătul patului, pentru că am vrut să te văd în timp ce-ţi vorbeam.

„Lumea n-o să ştie ce-a fost cu noi, dar ştie cititorul!“ m-am trezit că fac pe deşteapta şi cred că Iulia Feier, a de-o să scrie, se pregătea deja să intre în rol, poate fără să-şi dea seama la ce se înhamă!

„Ai făcut multă terapie cu mine“, o să-ţi spun mai tîrziu, „că eram inhibată şi speriată de moarte şi plîn- găcioasă, pentru că n-aveam habar de ce mi se-ntîm-plă şi nici senzaţiile alea, de le trăiam, nu le mai trăisem. Şi-astea mă paralizau şi mă puneam pe bo- cit şi deveneam al naibii de dificilă şi nu mă dumiresc nici astăzi cum de ai rezistat! A vrut Dumnezeu să re- zişti. Şi să-ndepărtezi ceaţa de la mine din căpăţînă şi să mă vindeci de neputinţe. Şi s-ajung normală. Şi să iubesc ca o femeie normală!…“

Atunci mă simţeam împlinită şi-ţi mulţumeam cum mă pricepeam eu să-ţi mulţumesc: îţi lăudam tactu’ şi răbdarea şi inteligenţa şi te mai şi pupam, iar tu-mi mîngîiai părul şi mă sărutai şi-mi rosteai numele Iu-lia Fe-ier, grav şi tărăgănat, ca-ntr-o melopee sau ca-ntr-o cantilenă.

„Trebuie să sărbătorim!“ ai spus apoi şi „Mi s-a făcut sete!“ ai mai spus, iar eu, „Şi mie!“ te-am secon- dat şi-ai dat să te ridici şi-ai văzut pata! Şi „Dă-te puţin mai la perete!“ m-ai rugat şi am văzut sînge amîndoi!

„Puştime, tu n-ai mai făcut-o!“ şi „Tu ai fost virgină!“ ai adăugat emoţionat şi continuai să faci ochii mari şi erai dezorientat.

„Mă, tu eşti niţeluş dus?“ am încercat să te trezesc. „Ţi-am spus-o de-atîtea ori şi-n atîtea feluri, dar n-ai reţinut nimic! Poate nici nu m-ascultai, iar eu mi-am

84 8585

„Sau pune urechea şi-ncearcă să desluşeşti!“ Şi „Cred că e bebe; aşa simt!“ te-am anunţat fericită. „Şi-o să-l iubesc ca o nebună! O să vă iubesc pe-amîn- doi! Şi după Alex-junior, o să se nască Alesia şi-o să vă iubesc întru totul pe toţi.“

Apoi: „Mă, să nu ne părăseşti pentru alta!“ te-am implorat dintr-o dată, nu-ş ce spaimă sau nu-ş ce fior iraţional m-a lovit şi probabil c-aveam şi-o figură cam descompusă, pentru că tu mi-ai pus degetele peste buze şi „Doamne, nu v-aş supravieţui nici o singură zi! Şi să nu-ţi mai treacă vreodată prin minte! Şi fii sigură că, ce-a legat Dumnezeu, nu poate să dezlege o pămînteană!“ Şi „În week-end, cînd o să vină ai tăi, o să te cer de nevastă.“ ai spus şi „O să mă ceri?“ am explodat şi m-am smuls din cearşaf şi ţi-am sărit de gît şi te-am pupat o mulţime, că sînt pupăcioasă. Şi „Mă, ce chestie! Mă ceri de nevastă!“ bîiguiam puţin năucită şi parcă şi surprinsă de ce auzisem.

„Ai motive să te-ndoieşti?“ m-ai testat.N-aveam.Ieşisem din plafonul de nori şi iar străluceam şi

eram cum îţi plăcea ţie să fiu: strălucitoare şi enigma- tică şi sensibilă şi finuţă, că frumuseţea o aveam de la Dumnezeu sau de la părinţi. Ne sărutam pierduţi şi-mi ţineam trupul suplu şi mlădios lipit de al tău şi, Doamne, exista atîta dragoste şi-atîta sinceritate-n privirile noastre, că nu m-am mai temut de nici o primejdie! Eram goi puşcă şi-mi pierdusem pudoarea, de parcă aşa trăisem noi doi totdeauna, într-o intimitate totală şi fără veşminte şi ne aflam în mijlocul camerei şi tu nu te mai săturai de Iulia ta şi ne sărutam cu-nfocare!

Cînd te-ai mai potolit, „Puştime“ mi-ai zis şi ţi-am spus că-mi plăcea să îmi zici „puştime“ şi „Acum mergi

te-am simţit în mine, înainte s-o facem! Şi, pe urmă, la Antoniade-n birou, am simţit gheara sau am simţit Destinul. Şi-n momentele astea, cînd s-a întîmplat, parcă m-am liniştit şi parcă e bine şi-i de parcă ne-am dăruit demult unul altuia şi-acum culegem doar rodul plăcerii. Nici nu-mi vine să cred c-a fost prima oară şi-i ca şi cum ne iubim de-o grămadă de ani şi ce vezi tu pe cearşaf îs doar urmele deflorării, că durere nu prea a fost ori nu mi-am dat seama!

Şi prevăd c-o să ne iubim, cît o să fim. Şi că n-o să-ţi mai provoc necazurile de ţi le-am provocat şi n-o să mai ai de ce să te plîngi: că lobul urechii — nu, că buza răsfrîntă şi nărăvaşă — nu, că sfîrcurile în- tunecate ale sînilor — nu!… Şi Ce-mi mai rămîne? Şi Lasă că-ţi rămîne destul! ţi-am zis, dar n-o să-ţi mai zic, fiindcă o să mă-nvăţ cu tine şi o să ai totul. Şi n-o să trebuiască să-mi ceri, c-o să te-anticipez în dorinţe. O să fie suficient să-mi atingi buza răsfrîntă ori lobul urechii ori sfîrcurile întunecate… Astea-s punctele mele sensibile şi sînt secretele noastre, care o să ne ţină legaţi şi nu văd să existe altă dameză, care să aibă atîtea secrete şi să te ispitească cu mai multe ispite!

Şi-o să rămîn tot frumoasă şi seducătoare şi-o să-mi placă să strălucesc la fel de tare, pentru că o să strălucesc pentru tine şi pentru ăl mic. Şi, uite, deja simt că mi se mişcă ceva în burtică!“

„Iulia, eşti năzdrăvană!“ şi „După prima noastră iubire?!“ te-ai mirat.

„După prima, după ne-prima, se mişcă. Ce ştii tu! Eşti în mine, Alex, de-acum, iar eu n-o să mai fiu nicio- dată aia de-am fost“ ţi-am spus şi „Pune mîna aici!“ te-am rugat şi ţi-am condus mîna spre pîntecele meu,

„Sau pune urechea şi-ncearcă să desluşeşti!“ Şi „Cred că e bebe; aşa simt!“ te-am anunţat fericită. „Şi-o să-l iubesc ca o nebună! O să vă iubesc pe-amîn- doi! Şi după Alex-junior, o să se nască Alesia şi-o să vă iubesc întru totul pe toţi.“

Apoi: „Mă, să nu ne părăseşti pentru alta!“ te-am implorat dintr-o dată, nu-ş ce spaimă sau nu-ş ce fior iraţional m-a lovit şi probabil c-aveam şi-o figură cam descompusă, pentru că tu mi-ai pus degetele peste buze şi „Doamne, nu v-aş supravieţui nici o singură zi! Şi să nu-ţi mai treacă vreodată prin minte! Şi fii sigură că, ce-a legat Dumnezeu, nu poate să dezlege o pămînteană!“ Şi „În week-end, cînd o să vină ai tăi, o să te cer de nevastă“ ai spus şi „O să mă ceri?“

86 8787

trupurile ni se alăturaseră şi se chemau şi te împun- geam cu sînii la fiecare mişcare şi apa mi-a acoperit sînii şi tu „Iulia mea!“ ai spus şi „Minunea mea!“ ai repetat, iar eu te mîncam din priviri şi mă topeam după tine şi ţi-ai băgat mîinile-n apa şamponată, pe care-o pregătisem, şi te-ai spălat pe faţă şi m-ai spălat şi pe mine pe faţă şi pe gît şi ţi-ai frecat fruntea de fruntea mea şi m-ai sărutat pe gură şi „Iubire mare sau Iubire mică, cum vrei să-ţi spun“ ai spus şi „acum am scăpat de prejudecăţi şi constrîngeri şi de inhibi- ţiile, ce te ţineau captivă, şi nu ne avem decît noi pe noi şi-o să ne avem toată viaţa, dacă tu o să vrei să ne avem toată viaţa. Şi cred că vrei.“

Mă ţineam să nu plîng de fericire şi „Alex!“ am apucat să-ţi rostesc numele şi m-am prăbuşit peste tine, adică vorba vine că m-am prăbuşit, nici n-aveam unde, dar ne-am făcut loc şi ne-am lipit trupurile şi mi-am dat seama că mîinile tale îmi căutau sînii şi mi-i strîn- geau între palme şi, din cînd în cînd, îi scoteai la supra- faţă şi le sărutai sfîrcurile şi făceai acelaşi lucru cu buza mea răsfrîntă şi obraznică şi cu lobii urechilor şi-mi plăcea.

Am constatat uimită că nu mai plîngeam, de parcă luasem mai înainte un inhibitor pentru glanda lacrimală, ceva, şi ce simţeam acum era doar senzaţia stranie de gîdilătură şi starea de desfătare! Şi-am în- ţeles că s-a petrecut un miracol cu mine şi că Iulia aia închingată-n tabu-uri şi inhibiţii nu mai era şi mă-ncîn- ta că mă aflu cu tine-ntr-o cadă şi ne săpuneam şi ne spălam cu rîndul şi ne bălăceam ca doi kinderi. Şi mă expuneam toată. Şi-aveai posibilitatea să intri-n pose- sia trupului meu fără nici o restricţie şi posibilitatea să-nvăţăm deliciile dragostei. Şi eram convinsă c-o să

86 87

la baie şi, după ce te duşui destul, laşi apa să curgă şi să umple vana cam pe trei sferturi, c-o să facem huştiuluc amîndoi.“

„Amîndoi deodată?“„Amîndoi.“„Mă, asta n-am mai făcut!“ am spus curioasă şi

m-a apucat graba.„Eu o să scot cearşaful şi-o să-l înlocuiesc cu altul

curat. Ăsta-i compromis şi nu pot să-l dau la curăţat; îi fac vînt.“ te-am auzit.

„Nu, nu-i faci vînt!“ am intervenit eu din uşă. „Mai bine-l împăturim şi-l păstrăm. E prima dovadă a iubirii noastre şi nu vreau să uit nimic.“

„Bine, îl împăturim.“ ai fost de acord.

Am intrat în cadă şi-am lăsat apa caldă şi jetul fierbinte să-mi înmoaie pielea şi să-mi alunge şi oboseala din corp şi mă săpuneam şi iar puneam jetul pe mine şi, cînd am crezut că-i destul şi m-am simţit curată, am spălat vana. Am potrivit apa şi-am lăsat-o să curgă, pînă a ajuns cam la trei sferturi. Atunci m-am înfăşurat în prosopul de baie şi am venit.

Am iţit capul pe uşă şi „Alex!“ te-am chemat.Te aflai în fotoliu şi aveai un pahar cu Malaga în

mînă şi m-ai ispitit. M-am aşezat la tine în poală, aşa înfăşurată în prosop cum eram, şi-am băut. După aceea am băut pe rînd, pînă l-am gătat. Apoi ne-am ridicat şi-am desprins prosopul de pe mine şi m-ai cuprins pe după umeri şi-am plecat să facem huştiuluc.

Vana nu era cine ştie ce şi-abia am încăput amîn- doi şi tu şedeai în poziţia şezut şi-ţi lungiseşi picioarele pe fundul căzii, iar eu m-aşezasem pe picioarele tale şi-mi trecusem picioarele pe lîngă şalele tale şi

la baie şi, după ce te duşui destul, laşi apa să curgă şi să umple vana cam pe trei sferturi, c-o să facem huştiuluc amîndoi.“

„Amîndoi deodată?“„Amîndoi.“„Mă, asta n-am mai făcut!“ am spus curioasă şi

m-a apucat graba.„Eu o să scot cearşaful şi-o să-l înlocuiesc cu altul

curat. Ăsta-i compromis şi nu pot să-l dau la curăţat; îi fac vînt“ te-am auzit.

„Nu, nu-i faci vînt!“ am intervenit eu din uşă. „Mai bine-l împăturim şi-l păstrăm. E prima dovadă a iubirii noastre şi nu vreau să uit nimic.“

„Bine, îl împăturim“ ai fost de acord.

88 8989

nu-i mai puţin pretenţioasă şi mă gîndesc c-ar trebui să facem un plan.“

„Ce plan? Ţi-am spus că te cer de soţie, cînd o să vină-n oraş.“

„Asta e bine, însă n-o să accepte să plec de la ei fără nuntă. Mama-i catolică practicantă şi merge şi la slujbă. Au chemat-o la partid, să nu se mai ducă, dar n-au înduplecat-o şi nici să se dispenseze de ea nu şi-au permis: la noi în oraş, în branşa ei, e cea mai bună specialistă. Şi cred că s-au temut şi de scandal şi să nu-i dea motive să plece dincolo. Ar fi plecat. Tu trebuie să ţii cont de Mama, ca să ştii cum s-o iei.“

„Cum s-o iau? Îi spun că te iau cu nuntă. Şi ţinem ceremonia religioasă la două biserici: şi la catolici şi la ortodocşi.“

„Alex, eşti genial! O s-o dai gata! N-are ce să zică. Aşa au procedat şi ei şi totul a ieşit bine. S-au iubit cum puţine cupluri se mai iubesc în ziua de azi! Poate c-o să mă suspecteze pe mine că ţi-am dat ideea, cît o să mă suspecteze; pe urmă o să uite.

Cînd o să te-audă însă, sînt sigură c-o să te iu- bească. Şi cel mai mult o să te iubească, pentru că mă iubeşti pe mine. Şi, după asta, pentru că eşti deştept şi talentat. Şi delicat şi sensibil. Că bani are Iulia ta pentru mai multe vieţi. Tu nu trebuie decît să îţi scrii cărţile şi să ai grijă de noi: de mine, de Alex junior, de Alesia şi de cîţi or mai fi!“

„Cîţi?“ o să mă-ntrebi şi-o să uiţi de banii, de care-ţi vorbisem. Nici n-o să-ţi treacă prin gînd!

„Cîţi or fi, că Mama vrea să-i umplu curtea cu ne- poţi şi nepoate. Şi vreau şi eu; destul am fost singură la părinţi.“

„O s-o umplem. Ne profilăm pe gemeni şi pe tripleţi, dacă-i musai!“

88 89

dureze, deoarece n-o să ne-avem decît noi pe noi şi-o să ne avem toată viaţa, cum ai spus singur, şi cu fraza asta m-ai subjugat iarăşi.

Cum şedeam aşa, goală-naintea ta şi tu gol înain- tea mea şi ne duşuiam unul pe altul şi, cîteodată, eu mă mai prosteam şi-ţi aruncam cu nişte apă pe faţă, după care te pupăceam pînă mă iertai, cum şedeam aşa goi puşcă, la orele trei şi jumătate sau la orele patru din noapte, „Alex, tu pricepi ce se petrece cu mine?“, am simţit nevoia să mă limpezesc, „Mă, tu-nţelegi că s-a produs un miracol? Pe mine nu m-a văzut goală nici tata!“

„Poate cînd erai mică.“„Atunci da. Acum însă stau cu tine în apă pînă la

piept şi mirosim a acelaşi şampon amîndoi şi lăsăm trupurile să se cunoască-ntre ele şi mă simt extraordinar! Cine-ar fi crezut?“

„Marina, vară-ta, că ea ne-a făcut cunoştinţă.“„Ai, mă, lasă-mă! Poate c-ar fi vrut să fie ea cu tine

în apă! Dar acum e prea tîrziu. E tîrziu pentru toate. O să te păzesc. O să stau lîngă tine şi-o să te urmez pas cu pas. N-o să mă mai duc nici la cursuri, dacă n-o să mă mîni tu de la spate…

O s-avem două birouri în aceeaşi cameră mare: al tău şi al meu. Şi tu o să-ţi scrii cărţile, iar eu o să le traduc. Şi pe urmă o să traduc şi-alte cărţi şi poate c-o să şi scriu. Dar o să trebuiască să ne mutăm în vila aia mare, care ne aşteaptă?“

„În ce vilă?“„Lasă, că o să-ţi vorbesc altă dată; acum ne iu-

bim.“ Şi „Ştii, Alex, cred că cea mai surprinsă o să fie Mama, care credea c-o s-ajung fată bătrînă. Cu nazu- rile şi cu inhibiţiile mele! Prea eram exagerată! Nici ea

90 9191

m-ai tras lîngă tine şi te-am simţit ud. Şi „Dă-mi voie!“ te-am rugat şi-am desprins prosopul de baie, care-ţi acoperea bustul, şi-am început să te şterg, mai întîi gîtul şi pieptul şi braţele şi ţi-am cerut să te-ntorci şi cu spatele şi ţi-am şters şi spatele şi şalele şi, cînd am ajuns mai jos, iar am simţit că se mişcă şi iar m-a năpădit bezna şi tu m-ai răsucit către tine şi cearşaful meu a alunecat şi-a căzut pe covor şi gura ta lacomă s-a unit cu gura mea lacomă şi-mi sugeai şi sfîrcurile sînilor şi lobii urechilor şi-mi pedepseai şi buza asta nestăpînită şi provocatoare şi eram înnebunită să simt cum pui stăpînire pe mine, pînă m-ai luat în braţe şi m-ai aşezat pe pat. Dar nu mai eram panicată, ca prima oară, şi de data asta ne-am iubit mai aşezat şi mai mult şi radiam de fericire şi-ţi mulţumeam, cum mă pricepeam eu să-ţi mulţumesc.

„Alex, e-atît de bine!“ îţi spuneam, cînd mai fă- ceam cîte-o pauză, şi „N-am crezut c-o să fii aşa de atent şi-aşa de delicat, după cîtă frică băgase Marina în mine! Dar tu eşti altfel decît zice lumea şi-abia aş- tept să te simt înăuntru şi mă rog să prelungim clipele de plăcere cît mai mult şi s-avem parte de cît mai multă plăcere.“ Apoi: „Mă, sper că nu exagerez!“ m-am temut. Şi „Nu vreau să te jigăreşti din cauza mea şi să mi-o urc pe Mama în cap: că-mi suprasolicit ori că-mi negli- jez bărbatul! Şi poate te pune Aghiuţă să faci pe muca- litul şi să inventezi mucalit, cum inventaţi voi scriitorii şi să-ţi baţi joc de mine: că nu te las nici noaptea să dormi! Că pun vecherul să sune la patru sau la cinci, sau mai spre ziuă, ca să-ţi îndeplineşti îndatoririle maritale!“ Şi „Alex, să nu te prind! Şi să nu mă faci de ruşine, că nu îţi mai dau! Te trec pe post şi-ţi ofer timp de refacere berechet!“

„Ai, mă, nici aşa!“ am zis amuzată, apoi ţi-am expus planul, metodic.

„De luat, ne luăm acum şi cununia religioasă şi cununia oficială le facem tot acum, iar luna de miere o s-o petrecem dincolo, la vară.“

„Dincolo?“„Dincolo.“„Doamne, cum o s-ajung eu dincolo? Doar dacă mă

cumpără cineva!“„Te cumpăr eu. Îi pun pe-ai mei să găsească solu-

ţia şi te cumpăr.“„N-ai de ce să mă cumperi. O să fiu al tău şi oficial.“„Te cumpăr, ca să te scap. Că dacă mai rămîne un

autor important şi te pun ăştia să refaci manuscrisele, de le ai în lucru, te-mbolnăveşti de nervi! Nu vreau s-ajungi prin spitale! Te cumpăr…“ şi „Te vreau sănătos şi-o să punem de-un clan sănătos“ am decis şi m-am lipit de tine şi te presam cu sînii ţuguiaţi şi aprinşi şi sîngele s-a pornit să clocotească-n noi doi, iar eu am simţit că ceva se mişcă în apă şi-am reacţionat spe- riată şi „Alex, nu aici!“ şi „Te rog să nu mă păcăleşti! N-aş vrea să intre din nou frica-n mine şi să nu-mi mai revin!“ şi „Vreau în patul nostru, unde m-ai făcut a ta şi ne-am iubit aşa de frumos!“ ţi-am cerut, iar tu m-ai eliberat din îmbrăţişare şi te uitai la mine, cum înhaţ prosopul flauşat din cuier şi cum ies.

Cînd ai revenit în cameră, după ce-ai scos dopul şi-ai lăsat apa să se scurgă din vană şi-ai dat şi cu mopul pe jos şi ai şters şi gresia, cînd ai revenit eu eram înfăşurată-n cearşaf şi mă aflam înaintea stelaju- lui cu discuri şi „Mamă, o s-ascultăm la muzică bună!“ am izbucnit încîntată şi „O s-ascultăm, Iubi!“ ai zis şi

92 9393

« Alex! » şi « Mă, şmechere! » o să spună şi « Îmi place! » o să mai spună şi « Grăbeşte-te! Să dăm o şansă pijamalelor ăstora să revină mai repede şi să se strecoare sub cearşaf şi sub pled şi să se ia-n braţe! Să doarmă şi să se refacă. Şi dacă, la trezire, o să mă mîţîi niţel şi Alex, lasă-mă să mai dorm o ţîrică! o să-ţi cer, tu să mă laşi, pentru că o să vreau să fiu fraîche şi frumoasă. Pentru tine, mă, o să vreau să fiu fraîche şi frumoasă. »

O să-l sufoce emoţia şi n-o s-o mai contrazică şi parcă o să-i audă vocea ori o să-i ştie gîndirea şi-o să-i continue gîndirea:

Ei o să se treacă o dată cu anii şi Frau Elise şi, pe urmă, fiica lui Frau Elise o să vorbească tot despre dînşii. Adică despre Iulia şi Alex, ăştia realii, cît o să-i mai aibă-naintea ochilor, apoi despre Iulia şi Alex din minte. O să le prelungească legenda! Şi-,mpreună cu ele, şi ceilalţi oameni.

O să recapituleze fascinaţi povestea iubirii noastre — o să-şi spună şi-o să-l încălzească ideea — şi-o să poarte povestea din gură în gură…

O s-o reducă doar la secvenţe şi-o să pună esenţia- lul în cuvinte. Şi poate că n-o să ne mai pomenească nici numele!

O să nareze despre o mare iubire, care-a debutat enigmatic şi vijelios şi-a rămas încorporată-n memorie, de unde pulsează vajnic şi pentru vecie. Cu trupul băr- batului umflat de dorinţă lîngă trupul neştiutor al femeii. Protuberînd voluptuos la atingere! Cu partenerii erotici uniţi în extaz! Incineraţi în dulce-mpreunare, cum crucile-ntr-un cimitir arzînd! Prăbuşire fără răgaz şi scrumire! Şi mîini scînteietoare, febrile! Şi oarba cădere-n prăpastia Firii! Şi convingerea că vor merge împreună pînă la marginea lumii, că vor străbate eternitatea în doi…

92 93

„N-ai tu inima asta!“„Ba am, dacă mă batjocoreşti!“„Cine-a zis că te batjocoreşte?“„Nimeni, da-i bine să ştii. Şi, dac-o să te mai slă-

bănogeşti o vreme, c-aşa se întîmplă cu toţi în primele luni, o s-o rog pe mama să ne plătească o menajeră, că eu nu ştiu să bucătăresc. Sau să ne-o-mprumute pe-a ei, pe Frau Elise, care mă cunoaşte de mică şi mă ţine, de mică, într-o adulaţie…“

„De ce tocmai pe Frau Elise?“ o să te opui. „Luăm una de-aici, tînără şi bună de muncă.“

„Mă, nu tînără, că ştiu eu de ce!“ şi „Pe Frau Elise! Şi, după Frau Elise, pe fiica lui Frau Elise, că-s de-ale noastre şi-s devotate. Am stabilit…“

El n-o să mai vrea să i se opună şi s-o supere. O să simtă c-o iubeşte cum nu mai iubise şi-o s-o strîngă lîngă el şi-o să-i sărute părul cu-afecţiune. Şi « Puştime, priveşte spre fereastră şi vezi cum se crapă de ziuă şi noi continuăm să facem dragoste şi nu ne pasă de-oboseala acumulată, cu toate că ni se-nchid ochii! Şi cred c-o să facem acelaşi lucru şi după ce-o să ne duşuim niţeluş, cum îţi place ţie să te-alinţi, şi-o să treacă şi revărsatul zorilor şi noi o să ne iubim la fel, pînă o să cădem răpuşi! » După aceea:

« Tu du-te prima la baie şi ia-ţi şi pijamaua, iar eu o să scot un pled dublu şi-o să-l bag într-un cearşaf dublu, să avem aceeaşi învelitoare amîndoi. Cînd ter- mină, o să vină şi Alex al tău să se spele niţeluş şi-o să-şi pună şi el pijamaua şi-o să se-ntoarcă două pijamale curate în cameră şi-o să se vîre sub cearşaf şi sub pled şi-o să se îmbrăţişeze pijamalele ele-ntre-ele şi-o să adoarmă îmbrăţişate. »

„N-ai tu inima asta!“„Ba am, dacă mă batjocoreşti!“„Cine-a zis că te batjocoreşte?“„Nimeni, da-i bine să ştii. Şi, dac-o să te mai slă-

bănogeşti o vreme, c-aşa se întîmplă cu toţi în primele luni, o s-o rog pe mama să ne plătească o menajeră, că eu nu ştiu să bucătăresc. Sau să ne-o-mprumute pe-a ei, pe Frau Elise, care mă cunoaşte de mică şi mă ţine, de mică, într-o adulaţie…“

„De ce tocmai pe Frau Elise?“ o să te opui. „Luăm una de-aici, tînără şi bună de muncă.“

„Mă, nu tînără, că ştiu eu de ce!“ şi „Pe Frau Elise! Şi, după Frau Elise, pe fiica lui Frau Elise, că-s de-ale noastre şi-s devotate. Am stabilit“… »

94 9595

astăzi este luni şi sîmbătă o să sosească ai mei. Fain! Mai sînt cinci zile. » Şi « Mă! » o să zică şi-o să se-nghe- suie tandră în el şi « Alex, tu înţelegi? Peste cinci zile o să primim binecuvîntarea lor, după ce am stat atîta sub Ginkgo biloba şi ne-am pătruns de sacralitate! » o să mai spună şi-o să-ntoarcă iarăşi capul spre pom, de parcă ar fi dorit să-l fixeze mai bine-n memorie ori de parcă o voce interioară i-ar fi spus să-l fixeze mai bine-n memorie. Şi, după alţi zece–cincisprezece paşi, o să-i mai arunce o ultimă privire.

« O, nu încerca să-l iei şi pe Ginkgo cu tine, c-o să revenim şi-n zilele următoare! » o s-o certe el, tot cu afecţiune, şi-o să-i strîngă şi umerii, într-un gest drăgăstos. « O să revenim totdeauna » o să-i promită.

« Aş vrea să revenim! » o să consimtă, da’ n-o să-şi poată controla gestul de a-şi întoarce capul.

O să iasă din Parc şi-o să treacă Podul şi-o să coboare pe faleza apei şi-o să meargă pînă la FLORA; apoi o s-o apuce pe strada Braşov, pînă la Consulatul sîrbesc. Şi-n faţa vilei, o să vadă maşina! O maşină cu număr de Barcelona!

« A, nuu! » să se revolte. « Nu vreau complicaţii inutile acum, cînd mi-am ales bărbatul pe viaţă! »

« Sînt a ta, Alex şi nimeni n-o să mă determine să mă schimb! » să adauge. Şi « Ce să mă schimb? Nu am făcut-o nici cînd Mama m-a-ndemnat să scap de po- vara virginităţii! Am scăpat. Şi-atunci ce caută milogul ăsta din Cataluña? » să întrebe şi să devină tot mai palidă.

« Să se ducă la dracu! » să zică furioasă şi « Dacă Mathilde Tante e-amestecată, o să plătească! O să înceapă Războiul de secesiune în familie! Iadul de pe

94 95

Ea — cu trupu-i longilin şi profilul fin, cu ochii uşor exoftalmici şi privirea-i sclipitoare cumva, cumva schizofrenă, care-l fascinase de la prima vedere. Cu pleoapele prelungite-n negre stamine şi umerii fericiţi în repaus. Şi cu mersu-i mîndru şi picioarele zvelte, emanînd un tulburător erotism, ce făceau capetele să se întoarcă instantaneu! Cu vorbirea-i curată ca o ne- prihănire, încărcată de aşteptări şi tăceri, şi cu dis- creţia aia ce poate induce-n oricine ideea că forma supremă a iubirii e iubirea fără cuvinte!

El — cu ochii sihăstriţi de asceze şi dedat cărţilor. Antamat scrisului şi-antamat, deopotrivă, vieţii şi morţii. Şi promis iubirii lui pămîntene şi nepămîntene. Cît timp o să numere durata unei fericiri de clepsidră, al cărei nisip o să se epuizeze întotdeauna înfiorător de rapid! Cum o să se epuizeze.

Să fie orele douăzeci şi unu şi aerul de octombrie să devină rece.

Fata să-şi strîngă scurta din piele de căprioară în jurul trupului, iar el haina din piele de culoarea coniacului. Să se ridice de pe bancă şi să mai înconjoare o dată arborele sacru. Să simtă sub tălpi stratul gros de frunze aurite şi s-accepte să se despartă cu greu.

Să fie tineri şi să dispună de timp, da’ să se teamă că n-o să aibă niciodată timp suficient pentru Ginkgo biloba!

Ea să fie atinsă de nerăbdare şi « Alex, să mergem! La zece am telefon cu mama şi-mi place să fiu punctu- ală, cum m-a-nvăţat. »

Să nu-şi stăpînească însă pornirea şi să se apropie din nou de copac şi să cuprindă copacul în braţe, ca-ntr-o premoniţie deznădăjduită de rămas bun.

Pe urmă să i se-alăture şi să-şi prindă iubitul de braţ şi să-şi lungească gîtul după un sărut. Şi « Iubi,

96 9797

pruncului, o singură zi şi-acum nu vrei să-mi acorzi nici măcar zilele astea amărîte! Şi nu trebuie decît să aştepţi şi-,ndată ce o să pot, o să te sun. Încolo, o să le rezolve Iulia ta pe toate. Are posibilitatea să le rezolve. O să ieşim din istorie şi din lumea asta nebună şi n-o să ne mai atingă nimic. »

El să n-o mai asculte şi să nu mai ştie nici el de ce n-o ascultă!

« Sînt nevinovată! » să-şi mai strige fata nevinovăţia şi « Nu mă părăsi şi nu fi nedrept! E ca şi cum m-ai condamna fără probe şi fără judecată! » să completeze, dar să n-o mai audă.

O să se-afunde furios în burta oraşului, iar ea o să urce, c-un mers împleticit, treptele vilei.

Să rătăcească pe străzi şi s-ajungă acasă după miezul nopţii.

Să baleieze psihic şi să regrete duritatea despărţi- rii de fată şi să-l sufoce confuzia!

Să fi stat înaintea ei ca-n faţa femeii cu care nădăj- duise să trăiască în cuplu pînă la sfîrşitul existenţei lui planetare, însă să nu-şi dea seama cît contase şi cît însemnase în relaţia aia! Apăruse catalanul şi, din clipa-n care apăruse catalanul, speranţa lui intrase în agonie şi se fisurase rapid.

N-o socotea vinovată şi nu se ştia culpabil. Nu putea decît să brodeze pe mirajul unei iubiri juvenile cu ăla, dar care le zădărniceşte iubirea. Poate c-o vindeca- se-ntîlnirea cu el şi-şi uitase visu-adolescentin, să-şi spună, da’ nu-i exclus să fi fost tot timpul cu adulte- ru-n suflet! să-şi mai spună. Şi să-şi spună că o iubise total şi fără condiţii şi i se dăruise total şi fără condiţii şi re-descoperise misterul şi flacăra mistuitoare şi

96 97

pămînt! » să estimeze şi « Ce au cu mine? » să revină dezesperată şi parcă o să-i ceară lui sprijinul.

Să-l cuprindă cu braţele pe domnul Medoia şi să nu se mai desprindă de dînsul şi să plîngă în hohote. Plînsu’ acela să vină din ea şi de dincolo de ea, să se işte alăturea şi s-ajungă aici de neunde, iar el să aibă senzaţia c-aude bocetul comun şi universal, deopo- trivă. Fizic şi metafizic.

Să-ncerce s-o liniştească şi să vrea să-nţeleagă, fără să-nţeleagă!

Să-l rîcîie prezenţa celui de-al treilea, cum rîcîie apariţia neaşteptată a celui de-al treilea!

Treptat, ea să-şi mai revină şi ochii să-i devină im-penetrabili sau disperaţi.

« Alex, ai încredere-n mine, te rog, aşa cum am avut eu încredere, că mă ştiam curată şi-am venit la tine curată! » să-ncerce.

« Ai răbdare numai trei zile, cît să merg pînă acasă şi cît să mă-ntorc, şi lasă-mă să negociez situaţia noastră… » s-adauge ori să-şi formuleze solicitarea nefericit.

« Nu cred că trebuie să negociezi nimic. Nu e nimic de tîrguit între lume şi noi! »

« Ştiu că nu e, însă mă simt obligată să-mi limpezesc trecutul. Şi să-mi închei trecutul. N-ai nici un amestec şi n-am nici o vină. Şi n-o să fac ceva care să te dezonoreze, ca bărbat şi ca om, dar ar fi bine să nu ne vedem astea trei zile. »

« Ar fi bine să nu ne mai vedem deloc! » o să se sim- tă dat la o parte şi-o să izbucnească jignit.

« Doamne, dă-mi puterea să îl conving! » să implore Atotputernicul şi lacrimile să i se înnoade iar pe obraji. Şi « Alex, spuneai că n-o să ne supravieţuieşti, mie şi

98 9999

Să se întindă pe pat şi să-şi sprijine capul pe perina mare şi să rămînă cu privirile fixate pe telefonul de pe birou şi telefonul să tacă.

Să nu mai îndure şi să se scoale. Să se aşeze pe unul din scaunele tapiţate plasate înaintea biroului şi să formeze numărul fetei.

Să sune interminabil şi să nu răspundă.Să formeze încă o dată numărul şi să nu se bucure

nici de data asta de mai mult noroc.Să regrete c-o jignise la despărţire, fără să realizeze

cît o jigneşte, da’ să-şi propună s-o iubească înzecit, încît să îl ierte!

Să stea cu ochii agăţaţi de aparat şi să spere c-o să înceapă să ţîrîie. Să nu-nceapă.

Să-l sperie gîndul că toate canalele de comunicare cu Iulia lui o să se-nchidă şi n-o să-i audă vocea şi n-o să mai ştie nimic despre ea!

Să simtă că se sufocă şi să-l taie năduşeala!Să meargă la baie, să pregătească apa şi să umple

vana-,n care s-a îmbăiat el cu fata.Să intre-n apa aproape fierbinte pînă la gît şi să

stea în cadă mai mult de-o jumătate de oră.Să i se-nmoaie oasele şi să i se-nroşească pielea.

Şi să i se-ncigă, poate, şi creierul!Să se-ntoarcă-n cameră sleit de puteri şi să se pră-

buşească pe pat. Să mai aibă doar puterea să tragă peste el un cearşaf şi-o pătură subţire de vară.

Să fie sfîrşit de octombrie şi noaptea să fie răcoare şi să-l fure somnul, cu uşa de la balcon crăpată.

Să-l ia cu frisoane şi să-nceapă delirul.Să n-o aibă decît pe Iulia-n minte şi teama c-o s-o

piardă definitiv să-l chinuie pînă la obsesie şi să-i de- clanşeze coşmarul.

98 99

pură a iubirii alături de ea. Şi, dacă o să-l părăsească norocul, cum simte că-l părăseşte, o s-o poarte în sine ca pe-o boală nevindecabilă şi-o să ducă boala asta nevindecabilă pînă-n mormînt. Iar imaginea fetei o să-i populeze imaginarul, cît o să existe el pe pămînt! Iubirea şi amintirea iubirii o să-i ocupe gîndirea şi memoria organismului o să se revolte, cînd o să vadă lucrurile atinse de amîndoi: patul din camera mare, unde i s-a dat şi-a descoperit că fusese fecioară, şi perina pe care-a dormit şi cearşaful cu care îşi acoperise trupul cast ca într-un cocon şi pledul îmbrăcat în faţa de plapumă, cu care s-au acoperit şi celelalte.

O să stea lungit în patul comun şi lucrurile-n jur o să fie aceleaşi: cărţile de pe rafturi şi picturile şi lucră- rile de grafică şi icoanele vechi de pe pereţi, şi stiva de cărţi şi manuscrise de pe birou şi telefonul, şi veioza mare ce-i luminează scrisul, şi veioza mică, apoi, aducînd c-o broschiţă, de la capătul patului, şi televizo-rul încastrat în corpul bibliotecii şi stelajul cu discuri şi pick-up-ul şi, lîngă fotoliul dintre pat şi dulapul supraetajat pentru haine, măsuţa pliantă cu tava de inox pe ea.

Şi-n liniştea asurzitoare din cameră să-l cople- şească singurătatea şi să i se facă un dor năpraznic de Iulia şi să-i vină să urle după Iulia!

Să meargă-n debara şi să mai aducă o sticlă cu Malaga. Şi să-nceapă să bea.

Să dea pe gît un pahar, apoi încă unul şi, după o pauză, un al treilea, însă să nu se simtă bine şi să i se facă ruşine!

Să scoată măsuţa pliantă şi vinul pe balcon; să nu le mai vadă.

pură a iubirii alături de ea. Şi, dacă o să-l părăsească norocul, cum simte că-l părăseşte, o s-o poarte în sine ca pe-o boală nevindecabilă şi-o să ducă boala asta nevindecabilă pînă-n mormînt. Iar imaginea fetei o să-i populeze imaginarul, cît o să existe el pe pămînt.

Să se întindă pe pat şi să-şi sprijine capul pe perina mare şi să rămînă cu privirile fixate pe telefonul de pe birou şi telefonul să tacă.

Să nu mai îndure şi să se scoale. Să se aşeze pe unul din scaunele tapiţate plasate înaintea biroului şi să formeze numărul fetei.

Să sune interminabil şi să nu răspundă.Să formeze încă o dată numărul şi să nu se bucure

nici de data asta de mai mult noroc.Să regrete c-o jignise la despărţire, fără să realizeze

cît o jigneşte, da’ să-şi propună s-o iubească înzecit, încît să îl ierte.

100 101101

Spre dimineaţă să se trezească înţepenit şi să-i clănţăne dinţii de frig!

Să aibă febră mare şi să delireze!Să mai dispună de-atîta luciditate, cît să sune

Salvarea şi cît să se tîrîie pînă la uşa de la intrare şi s-o descuie. S-o lase descuiată. Pe urmă să nu-şi mai amintească…

Să facă temperatură patruş’ de grade şi să depă- şească şi patruş’ unu şi s-ajungă-ntr-o rezervă la spital.

Să se constate pneumonia şi să i se-administreze antibiotice injectabile şi să-l ţină şi sub perfuzie. Să delireze şi să treacă prin pusee acute şi să-şi ducă războiul pînă la epuizare. Şi „Nu, Iulia!“ să se revolte şi-,ntr-un fel, să strige cu disperarea cu care „No, Nathanio!“ îşi strigă femeia supravieţuitoare din Războiul lumilor bărbatul şocat, care nu-şi mai recunoaşte nevasta după dezastrul produs de-atacul marţienilor.

(Alex şi fata să fi dedicat muzicii ziua a doua a iubirii lor şi să fi ascultat muzică electronică pe sătura- telea, mult Vangelis, „Antarctica“-nainte de toate — şi-,n timp ce ascultau, să-şi fi mijit ochii şi să fi pipăit, cu privirea, nămeţii, imensitatea albă, săniile trase de cîini hasky, coloniile de pinguini şi de foci… — şi mult Kitaro şi mult Jean Michel Jarre. Şi să fi încheiat cu musical-ul lui Jeff Wayne, Războiul lumilor, adapta- rea după H.G. Wells.

Să fi reluat audiţia la Războiul lumilor de trei ori la rînd, încîntaţi de glasul inconfundabil al lui Richard Burton, naratorul tragediei, de vocile cîntăreţilor, a Juliei Covington, interpreta lui Beth, soţia pastorului

100 101

Să fie ca o premoniţie sumbră şi să nu i se poată sustrage.

(Să fie, acoloşea-n vis sau coşmar, de parca-am fi în ajun de revelion, deşi o să fim în octombrie.

S-o ştie plecată din urbe şi s-o creadă-n familie, la trecerea dintre ani, şi să vrea să-i facă o surpriză şi s-o îmbuneze. Şi să-i obţină iertarea.

Să ia trenul pînă-n burgul transilvan. Apoi să co- mande un taxi şi s-ajungă la adresă.

Casa să aibă obloanele trase şi să nu găsească pe nimeni. Iulia şi părinţii să fie plecaţi din oraş şi să nu afle nimic.

La-ntoarcere, în tot vagonul, să nu mai existe decît un călător.

Să se uite la domnul Medoia ca la o imagine a de- zesperării şi să-i spună că doar o mare iubire sau o mare nebunie te pune-n mişcare în noaptea din an, cînd lumea se-adună. Că numai nebunii fac revelio- nul pe tren!

Observaţia să-i provoace nişte scuturături puter- nice şi să-i întrerupă visul urît şi să se trezească.)

Să simtă cearşaful fleaşcă de transpiraţie şi să-şi dea seama că dîrdîie de frig!

Să-mbrace o pijama uscată şi să schimbe cearşa- ful şi să mai adauge două pături la cea existentă, da’ să uite uşa de la balcon tot deschisă.

Alea trei pături să-i dea senzaţia provizorie de căldură şi peste ştrimfii din picioare să mai adauge o pereche de ştrimfi şi s-adoarmă.

Să doarmă agitat şi cearşaful şi-nvelitorile s-alunece şi să cadă pe covor, toate.

cîini husky, coloniile de pinguini şi de foci… — şi mult Kitaro şi mult Jean Michel Jarre. Şi să fi încheiat cu musical-ul lui Jeff Wayne, Războiul lumilor, adapta- rea după H.G. Wells.

Să fi reluat audiţia la Războiul lumilor de trei ori la rînd, încîntaţi de glasu’ inconfundabil al lui Richard Burton, naratorul tragediei, de vocile cîntăreţilor, a Juliei Covington, interpreta lui Beth, soţia pastorului

102 103103

« Ştiu ce s-a-ntîmplat şi n-aş fi crezut! » şi « Îmi pare atît de rău! » să zică, marcată de cele petrecute şi puţin timorată ori confuză. « Pentru că te iubea cum nu mai iubise şi era fericită c-o podidise iubirea! Şi-alcătuiaţi cel mai potrivit cuplu de-ndrăgostiţi, pe care-l văzusem!

Iulia era ca sora mea mai mică şi-o iubeam cum îţi iubeşti sora mai mică şi-mi doream să aibă parte de-o căsătorie fabuloasă. Şi, cînd te-a-ntîlnit, am fost convinsă că Dumnezeu o răsplăteşte pe măsură.

Avea potenţial şi-avea caracter şi era de-o frumu- seţe scînteietoare. Şi părea mai sensibilă decît toate femeile din familie. Şi după ce s-a îndrăgostit, cînd nu se aştepta nimeni, şi, după ce ţi s-a dat, parcă-nflorise, luminată de-o fericire nepămînteană! Îşi împlinise rostul şi-a fost apogeul. A ars, în trei săptămîni, cît alţii într-o viaţă întreagă!

Erau zilele iubirii voastre şi trăia parcă-n extaz şi nu vorbea decît despre Alex al ei, însă o-ncerca şi premoniţia dezastrului şi asta mă-nspăimînta!

O să fim incredibil de fericiţi ori o să murim, Marina! proorocea ca o Pithye şi re-devenise imperială şi de nepătruns. Enigma-ntîlnirii cu tine explodase toa- tă-n iubire şi trecea din nou invulnerabilă printre noi. Era ea, Iulia ta şi Iulia noastră, cu care aveam să ne mîndrim pînă la capăt… »

« Marina, parcă-i faci necrologul şi-o-nfăşuri în superlative, la douăj’ de ani! Vorbeşte-mi, te rog, despre Iulia mea! Ce e cu ea? »

« Despre Iulia ta îţi vorbesc.N-a cunoscut bărbatul pînă la tine şi l-a iubit doar

epistolar pe Miguel. Miguel Arias Canientte, aşa îl chema. Arhitect şi fiu de arhitecţi, din oraşul lui Gaudi. Ce pedigriu mai de soi ar fi putut să-şi dorească?

102 103

Nathaniel, de aceea a lui Philip Lynott, în rolul lui Nathaniel şi de cea a lui David Essex, în rolul Artile- ristului.

Iulia să fi fost în formă şi să fi fredonat, după cea- laltă Iulie, Julie Covington, solista, replica lui Beth: „No, Nathanio!“ şi „No, Nathanio!“ şi să fi fredonat şi-alte replici şi să se fi simţit fericită.

Şi să fi vrut să le fredoneze şi la ai ei, în pîlnia telefonului, aria lui Beth, care mai credea-n puterea iubirii şi credea că există mereu ceva, pentru care me- rită să trăieşti, pe cînd Nathaniel, pastorul, nu vedea decît demoni veniţi pe pămînt să se înfrupte cu răul din păcătoşi. I-ar fi plăcut să-i fredoneze melodia doamnei Feier şi să ştie că-i fericită şi c-a ales bine şi c-o să fie fericită!

Asta să se fi petrecut cu îngrozitor de puţin timp în urmă şi de patru zile el să zacă pe un pat de spital.)

Abia după zilele astea să se mai liniştească şi, spre seară, cînd o să deschidă ochii, să-l descopere pe Antoniade alături, cum îl veghează. Şi pe patul vecin să distingă silueta asistentei, adusă să-l supravegheze.

« În sfîrşit! » şi « Slavă Domnului! » să parvină pînă la el vocea obosită şi moale a Profesorului. Să-i pună mîna pe frunte şi « Parcă a mai cedat şi febra! » să-l audă şi « Acum lăsaţi-l să se odihnească! » să mai audă, după care să recadă în somn.

În a cincea zi să apară Marina, iar povestea iubirii lui neasemenea cu fata din burgul transilvan să-şi desfăşoare firul în continuare.

Pînă aici să fi vorbit Iulia şi să fi vorbit Alex; o să vorbească Marina.

Marina! proorocea ca o Pythie şi re-devenise imperială şi de nepătruns. Enigma-ntîlnirii cu tine explodase toa- tă-n iubire şi trecea din nou invulnerabilă printre noi. Era ea, Iulia ta şi Iulia noastră, cu care aveam să ne mîndrim pînă la capăt… »

« Marina, parcă-i faci necrologul şi-o-nfăşuri în superlative, la douăj’ de ani! Vorbeşte-mi, te rog, despre Iulia mea! Ce e cu ea? »

« Despre Iulia ta îţi vorbesc.N-a cunoscut bărbatul pînă la tine şi l-a iubit doar

epistolar pe Miguel. Miguel Arias Canientte, aşa îl chema. Arhitect şi fiu de arhitecţi, din oraşul lui Gaudi. Ce pedigriu mai de soi ar fi putut să-şi dorească?

104 105105

care visase şi pe care-l iubea. Şi cu care avea să se căsătorească.

Nu-nţeleg de ce a făcut-o!A ţinut cu tot dinadinsul să fie corectă şi să-l scape

pe ăla de remuşcări ori voia să-şi limpezească trecutul şi să vină lîngă tine curată, cum venise de fapt? Sau, poate, din trufie şi să i-o plătească? A făcut o eroare, oricum am lua-o, pentru că n-avea cum să-i anticipeze reacţia…

Ăla a fost şocat că o pierde pe vară-mea. A rupt logodna cu spanioloaica, cu pictoriţa şi-a venit glonţ aici şi a cerut-o de soţie.

Nu-l interesa relaţia voastră şi nu-i reproşa că se dăruise altui bărbat, cum se dăruise şi el altei femei; ce să-i reproşeze? Şi-o revendica de nevastă, ca pe-un obiect!

Asta a-nfuriat-o teribil.Lîngă tine trăise torenţial şi-a cunoscut extazul iu-

birii şi s-a simţit nemuritoare! Ai scos-o din serie, cum îi plăcea să repete, cred că după tine, şi emana fericire prin toţi porii!

Îşi aflase locul şi-şi găsise menirea.Ţi-ar fi tradus cărţile şi s-ar fi fălit cu ele. Şi poa-

te că ar fi scris ea însăşi. Ar fi fost mulţumită. Ce pot să-ţi spun e că nu mai exista decît pentru Alex al ei şi respira prin Alex al ei! Dacă te-ar fi simţit atras de altă femeie, ar fi fost pierdută!

Acum gîndeşte-te la situaţia-n care se afla. Tu ai scos-o din serie, iar milogul catalan bătuse o grămadă de drum ca s-o facă să re-intre în serie! S-o aducă la acelaşi numitor comun cu celelalte femei şi să-l ajute să perpetueze neamul arhitecţilor…

104 105

Era într-a şaptea, cînd au început să-şi scrie şi-au corespondat pînă în urmă cu trei ani, cînd a venit în România. Ea era într-a zecea şi el student în an terminal, la Arhitectură. L-au găzduit acasă, la vară-mea. Vara viitoare urmau să-i întoarcă vizita la Barcelona, însă n-au primit viza. Nu s-au mai văzut şi lucrurile s-au răcit de la sine.

Îl iubea platonic, ca orice şcolăriţă ori ca orice adolescentă şi-i ţinuse şi poza-nrămată la capul patului! Se trezea cu imaginea lui înaintea ochilor şi-ador- mea cu aceeaşi imagine-n minte. Era ca şi cum ar fi crescut împreună. Şi totul a durat pînă cînd a-ncetat să-i mai răspundă la scrisori ori pînă a anunţat-o, sec, că renunţă. Că s-a logodit c-o pictoriţă catalană…

A suferit enorm! Din clipa aia n-au mai interesat-o bărbaţii! Umbla de-a dreptul buimacă şi devenise şi depresivă. „Mă, Marina, la noi în familie s-au născut femei frumoase, dar n-avem noroc!“ îmi zicea şi „Parcă ne-ar fi abonat părinţii la ghinion!“ Şi n-a mai avut nici voinţa să se-nscrie la facultate, după bacalaureat.

A plecat în Antibes, la o mătuşă, şi-a rămas un an în Antibes.

Cînd s-a-ntors era alta şi nu ştiam ce se petrecuse cu ea! Îşi recîştigase tonusul vechi şi părea motivată şi chitită pe recuperări. Şi pusese pe ea tot bronzul Mediteranei! Devenise pur şi simplu irezistibilă şi ne temeam c-o să treacă pe răzbunări şi c-o să facă vic- timă după victimă. Dar te-a cunoscut pe tine sau te-a descoperit pe tine şi s-a-ndrăgostit fulgerător şi-a ştiut că-i Destinul! Nu-ţi dai seama cît te-am iubit noi, rudele Iuliei, atunci!

A făcut însă greşeala să-i scrie lui Miguel, la Barce-lona, şi să-l roage s-o uite, fiindcă-ntîlnise bărbatul la

Era într-a şaptea, cînd au început să-şi scrie şi-au corespondat pînă în urmă cu trei ani, cînd a venit în România. Ea era într-a zecea şi el student în an terminal, la Arhitectură. L-au găzduit acasă, la vară-mea. Vara viitoare urmau să-i întoarcă vizita la Barcelona, însă n-au primit viza. Nu s-au mai văzut şi lucrurile s-au răcit de la sine.

106 107106 107

O cunosc pe vară-mea bine şi parc-o văd privin- du-l năpădită de silă, în timp ce ăla-şi continua recitalul şi-asediul. Şi se mai şi victimiza: c-a iubit-o numai pe ea şi pe spanioloaică deloc! Se logodiseră şi-o adusese în casă la presiunea părinţilor, însă fusese un eşec total: îi mîncase zilele şi-i topise paralele!

A rupt logodna şi este liber şi-o să fie al Iuliei pe viaţă, îi făgăduia.

Îşi însoţea promisiunile cu jurăminte fierbinţi şi i se-alătura şi scorpia de Mathilde Tante, care-ţi era osti- lă şi-i era ostilă şi ei, fiindcă şi-o dorise noră pentru ea şi nevastă pentru neisprăvitul de Silică, de fiu-su, o ştersătură de bărbat care lucrează contabil la Bancă. Nu i-a ieşit. Nu i-a ieşit cu Sile, asta nu-nseamnă c-a renunţat complet la speranţa unui sejur catalan! Nu ştiu.

Pentru vară-mea însă se umpluse paharul şi s-a decis să pună punct tîrguielii.

„Sînt promisă altui bărbat, Miguel! Unui bărbat adevărat!“ l-a-ntrerupt sau l-a umilit şi catalanul şi Mathilde Tante au căscat ochii contrariaţi. Şi „Ca intelectual şi ca om, tu nu i te ridici nici pînă la glezne; nu-i decît eticheta de tine!“ l-a biciuit încă o dată şi „Nici nu ştiu de ce-ai mai venit!“ a mai spus şi n-a acceptat să se-ncaiere mai departe verbal şi-a dorit să-ncheie rapid şi să se-ntoarcă la tine.

Asta mi-a spus la telefon, cu glasul înecat de plîns, înainte de-a pleca din oraş.

„Mi-e teamă, Marina, să nu facă Alex vreo prostie, pentru că l-am supărat! N-am putut să-i povestesc totul deodată şi-am preferat să rezolv mai întîi şi să ştiu că nu se mai interpune nimic între noi. Nici măcar biografia mea castă. Dar poate o să-l întîlneşti şi-o

să-i povesteşti tu mai mult şi-o să-nţeleagă. Acum o să mă sui în maşină şi-o să ne ducem la mine-n oraş şi la mine acasă“, mi-a mai spus, „şi-o să-i restitui lui Miguel scrisorile şi-albumul cu fotografii, pentru că n-a acceptat să i le trimit par avion; s-a-ncrîncenat să i le dau personal. O să i le dau. După aia o să se termine. Şi-o să-mi recapăt alura de femeie strălucitoare şi inteligentă şi invulnerabilă şi-o să-i stau alături lui Alex al meu şi-o să ne supunem aceluiaşi destin. Şi mi-ar plăcea să ne stabilim la vila din Antibes, pe care mi-a lăsat-o moştenire mătuşa mea de acolo, că s-a stins la numai o lună, după ce-am părăsit-o. Şi mi-a lăsat şi-o groază de bani şi n-o să trebuiască să mai fim lefegii nicăieri şi-o să ne-ndeletnicim doar cu scrisul. Îţi dai seama, Marina?

Alex habar n-are de vilă!Am încercat s-aduc vorba despre ea-n două rînduri,

însă nu l-a interesat şi, concret, nu am ajuns să îi spun nimic.

Ce casă şi ce condiţii speciale? a replicat a doua oară, într-un fel deranjat. Şi mi-a vorbit despre Noica, filosoful, care le explica discipolilor că s-au scris cărţi mari la lumina făcliilor şi că nu trebuie să trăieşti în condiţii de lux, ca să scrii cărţi mari. Fiindcă nu casa şi nu făclia din casă contează, ci făclia din minte! Am băgat la cap şi-am evitat subiectul pe viitor. Dar sînt mîndră, Marina, că nu pentru vilă şi nu pentru bani s-a-ndrăgostit de Iulia; s-a-ndrăgostit de Iulia, pur şi simplu. Avea pentru ce.

Şi nu-i stătea gîndul la averi. Voi ştiţi că eram complet inhibată, de parcă trăisem într-o mănăstire de maici! A trebuit să facă multă terapie cu mine, ca să mă eliberez de blocaje! A reuşit şi-am devenit femeie

108 109109

întreb cum a fost cu putinţă şi răspunsul refuză să vină! Şi de ce n-a stopat Ăl de Sus grozăvia şi de ce-a trebuit s-o lovească Destinul tocmai pe ea? Pentru că era mai curată, mai sensibilă şi mai generoasă decît noi toţi la un loc! Şi-atunci de ce Iulia? O făptură înste- lată ca vară-mea să aibă parte de-un sfîrşit atît de nedrept! » Şi « Alex, îmi pare aşa de rău pentru tine, pentru că ştiu ce-ai pierdut!… » să mai aibă puterea să spună şi să plîngă agonic.

« Marina, opreşte-te! » s-o roage domnul Medoia.Să lase lacrimile să-i curgă în voie, iar imaginile

să i se-nvălmăşească în minte şi să-l dezintegreze.Să se simtă pustiit şi vidat de substanţă, de parcă

nu murise doar ea, ci muriseră împreună şi intraseră-n altă stare a materiei, buimăcitoare şi incontrolabilă şi-n care vechile echilibre fuseseră complet spulberate! El să spere totuşi că momentele unice ale iubirii lor se vor sustrage trecerii; că se vor sedimenta şi vor deveni istorie şi rocă lăuntrică, iar puterea lor de iradiere n-o să se-mpuţineze şi nu o să scadă.

Să se gîndească la faptul că Iulia lui nu trecuse cu totul în spaţiul de dincolo şi c-o să-i ocupe şi-n viitor spaţiul lăuntric şi spaţiul mental şi că nimic n-o să disloce spaţiul acesta, care devine memorie. Şi-o să-i traverseze imaginarul, strălucitoare şi imperială şi-o să-i amintească încontinuu că fusese a lui şi, poate, o să mai fie şi dincolo…

Să-i neutralizeze însă sentimentul ucigător că nu-i poate supravieţui şi să-l ajute să supravieţuiască.

Să mediteze la faptele iubirii lor ca la nişte lucruri care fuseseră şi n-or să mai fie şi ca la nişte trăiri sortite să facă parte din memoria lui afectivă şi din memoria afectivă a lumii. Să mulţumeasă Cerului că-i

108 109

normală. Femeia lui. De aici înainte, poate să afle şi de vilă.

E la o stradă de reşedinţa lui Nikos Kazantzakis, la o sută–o sută cincizeci de metri de locul unde a scris Grecul şi unde o să scriem şi noi, pentru că e un loc predestinat creaţiei. Alex o să-şi scrie romanele şi-o să devină mare. Ştiu asta, Marina! E voia Domnului!

Acum trebuie să-nchid şi să cobor“, m-a anunţat apoi, „fiindcă mă claxonează ăla din stradă şi-i în interesul meu să se termine cît mai curînd. Cu puţin noroc, o să mă-ntorc chiar mîine şi poate o să mă-ntorc cu ai mei. O să plec de la Mathilde Tante şi-o să mă mut la Alex. N-o să mai aştept nunta. Îl simt în mine, Marina, şi nici nu mai pot să dorm singură! Doar cînd mă ia în braţe mă liniştesc şi alunec în somn.“

A fost ultima convorbire cu vară-mea, fără să-mi treacă prin gînd că poate să fie ultima!… »

« Cum ultima? »« Ultima, pentru că s-a petrecut nenorocirea.Poate n-o să aflăm niciodată dacă a pierdut contro-

lul volanului şi s-a prăbuşit în rîpă ori a făcut-o inten- ţionat, orbit de gelozie! Cred că intenţionat. Şi cred că se certaseră şi, la viaduct, ea a coborît din maşină şi maşina a lovit-o în plin şi-a făcut-o piftie! Şi, după crimă, a urmat suicidul, pentru că s-a aruncat şi el cu maşina în hău…

Altă explicaţie n-am, iar rezultatul anchetei con- duce spre aceeaşi concluzie: cadavrul femeii a rămas pe viaduct; al lui — în prăpastie, prins între fiarele contorsionate. Şi mai este şi sîngele de pe botul ma- şinii. Sîngele Iuliei! Doamne, Dumnezeule! » să spună îngrozită de întîmplare şi « De cînd am aflat », să se mărturisească, « nu mai sînt întreagă la cap! Mă tot

întreb cum a fost cu putinţă şi răspunsul refuză să vină! Şi de ce n-a stopat Ăl de Sus grozăvia şi de ce-a trebuit s-o lovească Destinul tocmai pe ea? Pentru că era mai curată, mai sensibilă şi mai generoasă decît noi toţi la un loc! Şi-atunci de ce Iulia? O făptură înste- lată ca vară-mea să aibă parte de-un sfîrşit atît de nedrept! » Şi « Alex, îmi pare aşa de rău pentru tine, pentru că ştiu ce-ai pierdut!… » să mai aibă puterea să spună şi să plîngă agonic.

« Marina, opreşte-te! » s-o roage domnul Medoia, apoi să lase lacrimile să-i curgă în voie şi lui, iar imaginile să i se-nvălmăşească în minte şi să-l dezintegreze.

110 111111

Vila de sub colină sau cum se poate scrie puţină literatură cu puţin

Nu-i cine ştie ce să faci treaba asta. N-ai nevoie de foarte multe lucruri şi poţi să scrii puţină literatură cu puţin. Îţi trebuie un mîţ şi el o să-ţi amintească sau nu de alţi mîţi, de doi pui de arici, de nişte furnici, de ceva natură, fără să exagerezi, că nu se mai omoară nimeni după descrierile de natură de cînd cu internetul, de nişte păsări cîntătoare, de două–trei personaje, însă nu din cele pozitive şi exemplare, c-am înghiţit în tine- reţe destule şi se vede cît ne-a ajutat!, de doi–trei prieteni, de-o întîmplare hazoasă cu care să destinzi cititorul şi de ceva imaginaţie, ca să abordezi, doar cu elementele expuse aici, teme varii: despre harismă şi harul de-a se dărui, la mentorii avuţi, despre apoteoza umană şi eşecul uman, despre îmbolnăvire şi boală şi lupta cu boala, despre creştere şi descreştere, despre senescenţă, despre orice.

Tot lucruri fireşti şi folosite fără ostentaţie.Ştii că din ele se ţese o viaţă de om şi ţi-era dor

de nişte pagini de literatură adevărată şi proaspătă, ca roua dimineţii sau ca respiraţia şi ca aerul, fiindcă ai umblat cam mult la „teoreză“ şi-ai făcut disociaţii de idei după alte disociaţii de idei şi-ai implicat cititorul în dezbateri şi, poate, l-ai obosit. Pentru că ai defectul de-a spune tot ce ştii despre o temă sau despre tot ce ştii, pînă omori „subiectul“ sau pînă omori „tot ce ştii“.

110 111

fusese dat să iubească şi să fie iubit, să cunoască fericirea şi să dăruie fericire, atîta cîtă poate să dăruie un suflet chinuit ca al lui!

Să-şi asume durerea şi suferinţa şi să-şi însu- şească şi pierderea şi să fie conştient că ne nutrim căr- ţile mai mult din eşecuri şi din victorii aproape deloc. « Dacă n-am irosi şansele mari, pe care viaţa ni le oferă şi-am defila învingători, nu am mai scrie! » să-şi zică. « Ne-am menţine în serie şi-am face copii şi-am deveni cetăţeni cumsecade. Ori am migra în politică, în administraţie, în justiţie sau unde-am migra. Şi-am rămîne fără scriitori! Şi nici Iulia, dacă s-ar reîntrupa, n-ar mai avea pe cine să iubească! Cred c-o să aibă mereu… »

Asta să creadă.“

112 113113

Cît ţine aleea, de la cireşul povîrnit de ani şi pînă la ionatanul cu roade roşietice, spînzură o sfoară, cu cîteva cîrlige de rufe prinse de ea şi este ca o linie imaginară, ce desparte partea de jos a curţii — care, printr-o bizară rînduială, îţi aparţine — de poiana mirifică, urcînd pînă-n pădure şi constituind „domeniul“ asumat al Danei Gheorghiu.

Şade pe băncuţa de sub mărul înalt şi steril şi are înaintea sa măsuţa pliantă, cu uneltele scrisului şi bloc–notes-ul, şi, mai în faţă, ionatanul cu fructele aprinse şi poiana cu iarba trecută, cu vîrfurile decolorate şi-nspicate în soare, abia amintind de mlădiţele fragede şi grase şi de-un verde închis, din primăvară. Şi, ce vezi, vezi, din loc în loc, pe moviliţe ori pe margine, cuiburi de scaieţi violeţi şi de pălămidă ţepoasă, care rup peisajul şi cîţiva maci roşii ori doar măciuliile împungînd aerul. Şi albăstrelele şi margaretele săl- batice şi garofiţele de cîmp, ce-şi înalţă florile firave, sufocate de ierbăretul din jur, şi tufele de pelin albas- tru–cenuşii şi de mentă de pe răzorul cu vecinul de alături, trimiţîndu-şi aromele-n preajmă şi-un tri- unghi de nalbe colorate roz–alb şi altele de-un alb neprihănit şi, ceva mai la vale, două–trei fire grena, şi-un pîlc de măceşi cu floricele rozii şi, peste toate, dansul multicolor al fluturilor, ce întregesc tabloul.

Şi Dana, cu perdeaua de nuci şi arini de pe malul Troaşului în spate şi poiana albită de soare în faţă, lucrînd la Toamna, cînd se bat nucii, scriindu-şi romanul şi mărturisindu-şi drama şi trasînd linia ima- ginară, marcată de sfoara cu clame agăţate de ea şi suspendată deasupra pămîntului şi deasupra vieţii fojgăitoare de pe pămînt şi instituind hotarul dintre trecutul traumatizant împins înapoi, înspre zona de

112 113

Acum nu mai speculezi şi ce vrei să faci e să-i oferi lectorului o satisfacţie estetică, pur şi simplu.

Să fie zece, zece şi jumătate şi stai de aproape o oră pe salteaua de plajă şi trupul s-a-nfierbîntat şi soarele pripeşte tot mai tare şi schimbi poziţia din ce în ce mai des şi-ai vrea să te ridici şi să faci un duş, dar încă amîni.

Salteaua e-ntinsă pe patul de lemn, găsit în barbeque. L-ai adus pe Aleea trandafirilor şi astrul zilei a depăşit de ceva timp crestele munţilor şi-nain- tează pe boltă, iar tu te-ai poziţionat cu faţa spre ră- sărit, spre răsărit–miazăzi şi căldura se instalează cu intensitate şi-anunţă topelniţa de peste zi.

Îţi ştergi broboanele de transpiraţie de pe frunte şi corp, apoi laşi ochii să alunece pe Aleea trandafirilor pînă la intrarea în vilă, pe mîna stîngă, şi asupra trandafirilor ce-nlănţuie terasa, după care îţi muţi privirea spre dreapta şi te uiţi la fîntîna veche, cu ghizdul din lemn de stejar, năpădit de muşchi pe dinăuntru, şi-n care apa e rece ca gheaţa. Găleata din lemn, prinsă în cercuri de metal, atîrnă suspendată şi-n ea pluteşte un pepene vărgat, pus la răcoare de cu seară.

Dincolo de fîntînă e huţuluşul şi, după huţuluş, cărarea o cîrmeşte puţin şi trece de cireşul susţinut de un par, ce-l împiedică să se prăbuşească, şi trece şi de mărul bătrîn şi înalt şi secătuit de seve, care nu-şi mai duce rodul pînă la coacere, şi-ajunge la ionatanul tînăr, încărcat cu fructe purpurii. De la distanţă, pare doar o pată de culoare în peisaj, care încheie o potecă şi deschide un spaţiu.

Şi Dana, cu perdeaua de nuci şi arini de pe malul Troaşului în spate şi poiana albită de soare în faţă, lucrînd la Toamna, cînd se bat nucii, scriindu-şi romanul şi mărturisindu-şi drama şi trasînd linia ima- ginară marcată de sfoara cu clame agăţate de ea şi suspendată deasupra pămîntului şi deasupra vieţii fojgăitoare de pe pămînt şi instituind hotarul dintre trecutul traumatizant împins înapoi, înspre zona de

114 115115

ţinînd de la intrarea în curte şi pînă la Aleea trandafirilor, pe urmă zăboveşti asupra bradului uriaş dinaintea terasei, bradul Părintelui Blaj ori al Părintelui părintelui Blaj, cu ramuri deja compromise, atinse de uscăciune, ultimul rămas în picioare din Aleea brazilor, înlocuită acum cu Aleea trandafirilor, pusă de tine. Aşa a fost să se-ntîmple şi aşa ai procedat peste tot, unde te-au dus paşii: ai sădit un pom şi-ai umplut o curte cu flori. Ai făcut-o şi-aici şi te bucuri că ai făcut-o.

Mai vezi, la o zvîrlitură de băţ, salcîmii rahitici din dîmbul dealului, după aceea iarba deasă din curte, pălită la vîrf şi găurită de muşuroaie de cîrtiţă vechi, uscate la suprafaţă, şi numeroase muşuroaie de furnici, parcă mai multe ca oriunde altundeva, şi-ale căror „caravane“ se întretaie pe alei şi pe solul înierbat.

Şi-l zăreşti şi pe Pispirel, cum se apropie pe alee şi-i mai supt ca de obicei; a lipsit toată noaptea şi nu ştii dacă n-a avut niscai afaceri de inimă. Ţi-ar plăcea să fi trăit un caz de amor rezolvat, dar nu excluzi nici eşecul.

Se opreşte lîngă tine şi-ntinde gîtul şi miaună re- vendicativ: îşi cere tainul. Te fixează rugător şi pricepi că vrea păpiţă bună, ceva, şi-afecţiunea şi-ncrederea astea nelimitate te-au dat gata întotdeauna. Dar nu te ridici şi nu-i dai satisfacţie şi înţelege că trebuie să-şi ia singur.

Merge pe terasă unde,-ntr-un colţ, mai la umbră, îl aşteaptă farfuria cu resturi de mîncare şi bolul din aluminiu cu concentrate şi altul cu lapte şi-ncă unul cu apă. Întîrzie cît întîrzie şi, la un moment dat, după ce se va fi ospătat bine, îl auzi cum lincăie laptele, sau apa, iar peste cîteva minute se iveşte pe trepte.

114 115

jilăveală a nucilor, unde vieţuieşte şi „ferfeleşte“ la oameni chirurgul şi oncologul Ferfelea şi viitorul rîv- nit al poienii inundate de soare, fixînd, prin cuvinte, borna dintre viaţă şi moarte, dintre existenţă şi non- existenţă.

Îţi îngropi trupul în salteaua de plajă şi încă nu-ţi vine să te ridici, să mergi la capătul terasei şi să te vîri sub duş. Căldura te toropeşte treptat şi orele moi ale zilei de vară sînt tot mai aproape. Te simţi moleşit şi lasitudinea şi epuizarea par să te cuprindă şi cedezi încetul cu-ncetul şi nu te mai mişti. Stai aşa, ars de soare şi cu corpul bronzat şi te simţi fericit.

În poziţia asta, întins pe spate şi cu ochii mijiţi, observi ce se poate observa: iedera încolăcită pe trun- chiurile copacilor de la marginea pădurii, luînd coronamentul cu asalt, apoi acoperişul casei cu dantelăria savantă a ţiglelor suliţate de razele soarelui şi reflexele lor lucioase, şi obloanele date în lături şi geamurile larg deschise, şi zidurile acum calde şi, peste nişte ore, înfierbîntate şi-,n interstiţiile dintre cărămizi, mici şopîrle abandonîndu-se căldurii venite din cer, şi macii sălbatici zvîcnind purpurii dintre crăpături şi-nsîngerînd, ici–colo, peretele, şi odgonul singurului butuc de viţă de vie, care se-ntinde de-a lungul terasei, pentru ca apoi să escaladeze clădirea, pînă la ferestrele de la etaj, unde mai adaugă un strop de culoare într-o ambianţă aridă, semn că viaţa e omnipre- zentă şi n-are de gînd să se retragă.

Continui să te uiţi mai departe şi prinzi, în bătaia privirii, nucii colbuiţi, ce mărginesc Domeniul o dată cu apa Troaşului, şi pietricelele albe, aşezate-n strat gros, alcătuind Aleea nucilor, drumul pentru maşini

ţinînd de la intrarea în curte şi pînă la Aleea trandafirilor, pe urmă zăboveşti asupra bradului uriaş dinaintea terasei, bradul Părintelui Blaj ori al părintelui Părintelui Blaj, cu ramuri deja compromise, atinse

116 117117

Ceva îi distrage atenţia şi ceva mişună-n iarbă şi-ntr-o clipă-i acolo. E puiul de arici, care-şi încheie căutarea. Şi-a consumat raţia de hrană de dinainte de prînz şi, o dată cu zăporul de foc care curge din cer, se retrage la umbră.

Îl atinge cu lăbuţa de cîteva ori, dar interesul îi scade şi-l abandonează.

Abandonezi şi tu salteaua şi urci treptele şi-nvîrţi rozeta robinetului şi apa năvăleşte şi-ţi trezeşte sim- ţurile adormite de căldură şi parcă eşti alt om! Bei şi două pahare cu borvis rece, de la frigider, şi revii. Ţi-ai mai permite o jumătate de oră de plajă, îţi planifici.

Stai pe aceeaşi saltea şi lungeşti gîtul după Pispi- rel şi Pispirel nu mai e!

După un timp îl localizezi pe Aleea nucilor. Îi zăreşti doar capul, cum se ridică şi cum coboară, şi labele dinainte, care zgrepţăne coaja trunchiului de prun de pe margine şi înţelegi că-şi ascute ghearele. Şi, pe neaşteptate, ţîşneşte în pom. Nu ştii cît o să stea căţărat şi închizi ochii.

Simţi iarăşi toropeala soarelui, iar ciolanele ţi se încălzesc şi mai abitir şi se-nmoaie şi, ce trăieşti, e o stare de bine. Aici, în spaţiul retras al Vilei de sub colină, departe de furia lumii de-afară, agresivă şi lacomă, ca o ceată de hîrciogi apucători şi vorace! Şi doar în compania păsărilor, a berzei, care taie solitară cerimea cu şarpele-n cioc, şi coboară, la cîteva sute de metri distanţă, pe malul Troaşului, în faţa vilei trufaşe şi inutile a Americanului, venit să-şi încheie socotelile cu viaţa acasă la el, după ce şi-a făcut meseria mai bine de jumătate de secol în studiourile hollywood-iene, furnizînd mobilier de epocă pentru

116 117

Îşi arcuieşte spinarea, după care se-ntinde pe labele din faţă, preţ de patru–cinci secunde. Apoi se apucă să-şi facă toaleta. Îşi linge mustăţile şi se spală. Îşi trece lăbuţele peste botişorul umed şi-şi foloseşte şi limba şi are o limbă aspră, pfui! Aproape c-o auzi de fiecare dată cum hîrşie.

Trage cu nădejde şi se curăţă meticulos. Pare de neconturbat. Cînd găseşte că-i îndeajuns, abordează şi alte zone. Şade lungit pe gresie şi-şi deretică blana smotocită de pe pîntece şi de pe pulpiţe şi limbuţa-i aspră netezeşte ca peria şi-,n final, nu uită să-şi cu- reţe sexul. În privinţa asta, Pispirel e mai cochet decît gîndeai şi-i surclasează pe mulţi masculi cu două picioare.

După ce sfîrşeşte cu ritualul, speri să vină la tine.Mai adastă totuşi o vreme pe trepte şi nu-ţi rămîne

decît să-l urmăreşti cu coada ochiului şi să aştepţi.S-a dereticat cu tot dichisul şi pare să se decidă.

Face cîţiva paşi şovăitori, pînă se hotărăşte şi se apropie. Se freacă, tandru, de picioarele patului pentru plajă şi-şi lungeşte iar gîtul şi te priveşte insistent şi-nţelegi că vrea să-l primeşti. Îi atingi capul cu degetele şi-l mîngîi între urechi, iar el se oferă cu voluptate.

Te-ai întors pe o parte, să-l poţi urmări, şi-ndrepţi arătătorul spre el şi intră în joc. Se apropie şi te îm- punge cu capul şi se freacă de deget. Se simte alintat sub degetele tale, care se mişcă, şi-i place.

Şi, dintr-un salt, e alături de tine, pe salteaua de plajă. Se culcuşeşte cum poate şi continui să-l pro- voci cu-arătătorul şi continuă să-mpungă cu capu-n răspăr, de parcă te-ndeamnă să nu te opreşti. Asta du- rează pînă te potoleşti şi pînă se potoleşte. Sau pînă-l potopeşte căldura. Ştii că n-o să reziste şi o să caute umbra.

118 119119

Şi tot atunci re-intră în cîmpul tău vizual Pispirel.Îl crezuseşi plecat, deşi fusese toată vremea

aproape.E la zece metri depărtare pe Aleea nucilor şi la

capătul Aleii trandafirilor, lungit pe pietrişul încălzit şi cu lăbuţele lopătînd în aer a joacă, apoi prinde a se rostogoli pe-o parte şi pe alta şi, după ce repetă de cîteva ori figura asta sau în momentul cînd socoteşte că baia de soare e suficientă, aşa culcat pe alee cum este, îşi îndoaie gîtul spre tine şi te fixează stăruitor, ai zice că-ţi cere părerea ori, poate, aşteaptă chemarea. Şi-l chemi.

Se ridică şi-şi arcuieşte spinarea, cum şi-o arcu- ieşte el des, şi se mai întinde şi pe picioarele dinainte şi-şi mai deretică şi blana sumar şi se apropie.

Nu-i place însă căldura şi se vîră sub pat, la umbră.

Cobori picioarele şi „Nu ţi-e ruşine?“ îl cerţi pentru întîrziere şi nu ştii dacă pricepe ceva, totuşi vine şi se freacă de tine, a recunoştinţă, şi te linguşeşte ori te recompensează. Poate pricepe.

Îl împingi cu mîna şi se rostogoleşte. E cu burta în sus şi-l scarpini. Apoi se-ntinde cît e de lung şi, Doamne, ai impresia că nu se mai termină şi nu mai poate de plăcere! Iar, dacă te opreşti din scărpinat şi-l strigi „Pispirel!“, scoate acelaşi sunet inconfundabil „mrr!“, ca şi Saşa, celălalt motan de te-a iubit, şi ştii, cum ştiai şi atunci, că de-acum puteţi sta de vorbă oricît.

Acesta ne e datul sau aşa ne e scris. Într-un anotimp cînd omenirea se „grivanizează“ şi devine tot mai egoistă şi mai apucătoare, „grivanizarea“ asta să fie,

118 119

interioare, şi-n compania gugilor, ce uguie răpuşi de căldură dintre ramurile arborilor, şi-a stolului de po- rumbei, survolînd precipitaţi Domeniul familiei Blaj, şi cărora le percepi parcă şi fîlfîitul aripilor, pînă se întorc pe olanele roşii ale casei lui Adinică şi-i pictea- ză acoperişul din ţiglă maronie în varii culori, albe şi galbene şi roşietice şi pestriţe.

Şi-n tovărăşia altor zeci de înaripate, de la rîndu- nelele ce-şi au cuibul sub streaşină şi, cu zborul lor săgetat şi la mică-nălţime, anunţă ploaia mult aştep- tată, la privighetori, care-şi lansează-ncontinuu che- mările iubirii noaptea întreagă şi trilurile lor te fac să rămîi fascinat şi captiv pe mini–veranda de la etaj şi-,abia o dată cu revărsatul zorilor şi năvala luminii, să te retragi.

Şi, peste zi, perechea de turturele aproape domes- ticite, ce se-nfăţişează, de cum te iveşti, pe balustrada terasei şi bărbătuşul începe să uguie, uguie şi uguie şi nu se opreşte, pînă nu le dai raţia de seminţe. Pe urmă stau la soare, tot pe terasă, culcate pe o parte, pe dalele gresiei şi c-o aripă desfăcută, să capteze căldura. Ori zboară pe Aleea trandafirilor, dacă e li- beră, sau pe Aleea nucilor, şi-şi continuă băile solare pe pietrişul fierbinte.

Rămîi în tovărăşia păsărilor şi-nsoţit de cei doi pui de arici, plecaţi în căutarea hranei, dimineaţa şi-,n repriza a doua, către apus şi-i vezi înaintînd ghemotoace pe cărare şi eşti luat prin surprindere apoi de-alunecările veveriţelor pe scîndurile gardului, la vale, pînă la şirul de nuci, unde scormonesc frun- zişul căzut ori ţopăie din ramură-n ramură, după fructe.

120 121121

Auzi scîrţîitul porţii de la intrarea în curte şi te trezeşti. Pe Aleea nucilor se iveşte Sandu Moş, de la Pensiunea de peste Troaş. E un om bine făcut şi puternic şi are faţa arsă de soare.

A lăsat „biţiclu’“ la poartă şi are în mîini plasele cu provizii: brînză telemea de două–trei zile, de la fur- nizorul lui, două borcane cu miere de salcîm de la un „albinar“ verificat, pîine şi legume şi fructe de la piaţa din centrul comunei şi apă minerală plată — trei sticle.

Te ridici, îţi ştergi, cu prosopul flauşat, transpiraţia abundentă, care-a desenat forma trupului tău în salteaua de plajă, şi-i întinzi mîna. Şi „Frate“ îţi zice şi-i tremură vocea şi „Cred c-ai exagerat o ţîră mai mult decît trebuie!“ spune şi simţi şi pielea, care te strînge, şi trupul mai înroşit „decît trebuie“. Dar îi receptezi vibraţia din glas şi realizezi că omul acesta vă iubeşte şi eşti sigur că ştie că şi voi îl iubiţi.

Are o familie împlinită sau crezi că are o familie împlinită şi au cu ce se mîndri, însă decelezi la el şi-un strat de singurătate submersă şi singurătatea aceea-l face vulnerabil şi-l determină să vă caute tovărăşia şi, cîteodată, să rămîneţi împreună pînă tîrziu în noapte, cînd e sunat pe mobil sau cînd hotărăşte să plece, deoarece are „goşti“. „Goşti“ le spune dînsul „clienţilor“ şi ştie despre sosirea lor după farurile maşinilor, care mătură pădurea şi pătrund pe aleea Pensiunii.

Sosirea i-a fost reperată şi de Dana, aflată sus, la măsuţa de sub mărul uriaş şi bătrîn şi crescut exact pe linia aceea imaginară, ce desparte poiana mirifică şi-,ntr-un fel, lumina Binelui şi-a fraternizării cu semenii de mîzga cleioasă şi nocivă a Răului, în care se zbate chipul hîd al chirurgului şi-oncologului Tr. Ferfelea.

120 121

totuşi, limitată şi niciodată totală şi să mai existe o şansă şi o speranţă. Transferul de-afectivitate şi fluxul comunicării secrete dintre oameni şi animale şi şu- voiul tandreţii ce învăluie animale şi oameni şi şi alte vietăţi fac ca dimensiunea oblativă a existenţei să funcţioneze pe planeta Pămînt. Să confere stabilitate şi consistenţă lumii. Afinităţile elective să fie, pe ansamblu, mai mari şi să acopere discordanţele, iar proiectul uman să dureze, cît o să dureze planeta.

Pispirel ţi se freacă de picioare, cum ţi se freca altădată şi Saşa, şi induce în tine tot linişte şi tot calm şi ştii că încă nu e nimic pierdut definitiv şi că viaţa dispune de resurse inepuizabile de regenerare şi că bunătatea şi altruismul aşteaptă să fie reîntronizate pe Terra şi că oamenii, care sînt capabili să provoace răul din pricini meschine, sînt tot atît de dotaţi şi de pricepuţi să facă şi binele. Şi terapia binelui e mai contagioasă, cînd e pusă în pagină, şi-i adună laolaltă pe pămînteni, chiar dacă Satana unelteşte şi se-mpotriveşte pe ascuns.

Agresivitatea şi lăcomia şi egoismul n-o să ţină cît omul, fiindcă omul o să ţină mai mult şi măreţia lui va fi să părăsească subterana Centaurului şi să se dedice luminii, îţi spui.

E gîndul care te linişteşte şi-mpacă şi te reaşezi pe salteaua de plajă şi te mai abandonezi puţin soarelui. Căldura, însă, te doboară şi nu-ţi dai seama şi aţipeşti cîteva clipe.

Rămîne trupul singur, expus razelor fierbinţi şi brobonat de sudoare şi trîcnind, cînd şi cînd. Şi, ce se mai petrece, se petrece, ai zice, fără martori. Pînă şi motanul iese din cadru şi se retrage în zona protejată de pe terasă, unde e umbră. Se urcă pe unul din scaunele din plastic, cu perniţa din burete trasă-ntr-o pîn- ză-nflorată, şi se dă şi el somnului.

totuşi, limitată şi niciodată totală şi să mai existe o şansă şi o speranţă. Transferul de-afectivitate şi fluxul comunicării secrete dintre oameni şi animale şi şu- voiul tandreţii ce învăluie animale şi oameni şi şi alte vietăţi fac ca dimensiunea oblativă a existenţei să funcţioneze pe planeta Pămînt. Să confere stabilitate şi consistenţă lumii. Afinităţile elective să fie, pe ansamblu, mai mari şi să acopere discordanţele, iar proiectul uman să dureze, cît o să dureze planeta.

Pispirel ţi se freacă de picioare, cum ţi se freca altădată şi Saşa, şi induce în tine tot linişte şi tot calm şi ştii că încă nu e nimic pierdut definitiv şi că viaţa dispune de resurse inepuizabile de regenerare şi că bunătatea şi altruismul aşteaptă să fie reîntronizate pe Terra şi că oamenii, care sînt capabili să provoace răul din pricini meschine, sînt tot atît de dotaţi şi de pricepuţi să facă şi binele. Şi terapia binelui e mai contagioasă, cînd e pusă în pagină, şi-i adună laolaltă pe pămînteni, chiar dacă Satana unelteşte şi se împotriveşte pe-ascuns.

122 123123

şi arid. Şi verdele nucilor uriaşi, ce depun mărturie că ne aflăm pe pămînt şi bradul secular, de la intrarea în vilă, înălţîndu-se ca un ţipăt şi ca o revendicare a vieţii. Şi chiar şi aici, în triunghiul de umbră unde ne găsim, plătim tribut vipiei înstăpînite peste Fire; pielea ne transpiră şi se-ncleiază şi trebuie să folosim duşul din cabina instalată la capătul terasei, să su- portăm.

Pînă cînd Dana „Sînt obosită!“ anunţă şi nu mai are poftă nici de mîncare şi „Eventual, o felie de pepene!“ îţi sugerează, după care o să se retragă-n dormi- torul de la parter. O să rămînă înăuntru, cu obloanele trase, la răcoare, şi, poate, o să prindă şi-o oră — o oră şi jumătate din somnul întremător al după–amiezii.

Scoţi pepenele vărgat din fîntînă, ţinut în găleata din lemn, ferecată-n cercuri de metal, şi-l despici aici, pe masa de-afară. Pepenele are miezul roşu aprins şi e rece şi neaşteptat de dulce şi ea se limitează la o felie şi tu la două. Pe urmă se duce.

Aduni cojile şi le pui în sacul menajer, iar jumăta- tea rămasă o bagi în frigider. Apoi ştergi masa cu buretele ud. Şi aştepţi.

Nu ştii ce-aştepţi, dar apare Pispirel, motanul băl- ţat, alb–negru, cu aeru-i de tristeţe şi abandon în priviri, cu care te-a cucerit de la început. Şi-abia acum îţi dai seama că nu i-aţi semnalat lipsa şi te miri că nu v-aţi dat seama! Mai ales Dana!

Se iţeşte însă nu de pe terasă, unde se trăsese ultima dată, ci de pe Aleea trandafirilor. Înaintează cu paşi vătuiţi şi urcă treptele de la intrare şi vine şi ţi se freacă tandru de picioare şi miaună. După aceea merge şi bea apă din bol, lincăie cît lincăie, după care mănîncă şi concentrate, nu multe, şi din nou se

122 123

Şade la măsuţa aceea şi se străduieşte să-şi transmute revolta şi suferinţa în scris ori să-şi ocupe mintea cu scrisul şi să uite de trecutul apropiat şi dureros, de „plaga“ care încă mai supurează! Să facă suportabilă aşteptarea insuportabilă de pînă mîine, cînd după analizele PET de la Centrul privat din Oradea, o să afle verdictul. Pînă atunci o să-şi omoare timpul cumva şi-o să se stăpînească şi-o să vrea să pară normală. O să-şi ascundă nefericirea şi spaimele şi-o să se comporte, cu domnul Moş, ca un om normal.

I-a observat prezenţa şi-şi flutură mîna a bineţe, apoi coboară. Dar Sandu Moş nu-ntîrzie. Ne-a adus proviziile, de care aveam nevoie, şi acum se grăbeşte s-ajungă la livada din celălalt capăt al satului, s-adune-n căpiţe fînul cosit şi pălit de soare şi să facă şi altele.

Se scuză că trebuie să plece, însă o să se-ntoarcă îndată ce gată, ne asigură. Şi rămînem singuri.

Ne retragem pe terasă şi, cu trecerea orelor, zăpu- şeala amiezii de iulie se instaurează tiranică. Soarele pare să se oprească pe crucea bolţii şi razele lui cad vertical din văzduhul încins, iar aerul parcă vibrează şi parcă dă-n clocot.

Arşiţa e de neîndurat; peisajul arată copt şi strivit, iar casa şi pomii au încremenit sub crugul ceresc. Ierburile suferă şi ele şi, dintr-o dată, ai senzaţia că încep să se-ndepărteze sterpe de marginile terasei, învăluite-n mizerie şi zădărnicie. Şi-Aleea trandafirilor şi Aleea nucilor sînt aidoma unor panglici albe sau decolorate, care au prins să joace în zare. Doar trandafirii aleii, udaţi la două–trei zile, ce-şi mai împing seve- le-n tije şi aşază pete de culoare pe tabloul zdrenţuit

124 125

125

Se ataşaseră de voi, aşa cum numai fiinţele sal- vate ştiu să se ataşeze. Serile te aşezai în şezlongul de pe balcon şi Muchito şi Lizette ţi se urca fiecare pe cîte un umăr şi ascultau cuminţi cîrîitul interminabil al ciorilor de la Pădurea Verde şi le urmăreau şi mişca- rea dezordonată în aer şi vă simţeaţi bine.

Pe urmă i-aţi dus la casa de la Murani. Dar n-aveaţi cum să fiţi împreună, decît în week-end. I-aţi lăsat în seama dodei Lena, care iubea mîţele, şi se-nvăţaseră cu doda Lena şi erau tot timpul în preajma dînsei, iar cînd mulgea vaca o chibiţau de aproape şi uneori nimereau în urina de vacă şi le miroseau lăbuţele a urină.

După ce găta mulsul, femeia umplea vasul cu lapte pentru pisici şi-şi făcea loc care pe unde putea, fiindcă doda Lena mai avea patru. A băgat însă prea mult lapte de vacă în ei şi ei erau cruzi şi i-a apuca pîntecăraia şi le-a fost fatal. Peste două săptămîni, cînd aţi ajuns la sat, nu mai existau.

O vreme ai umbat ca bolnav şi erai supărat pînă şi pe Dumnezeu, pentru că El, care poate atîtea, putea s-o facă şi pe-asta: să-i lase să trăiască, baremi cît voi şi să vă aveţi unii pe alţii.

Pe Muchito şi pe Lizette ţi-i aduce-n memorie Pispirel şi ţi-i aduce-n memorie şi pe ceilalţi, pe Saşa şi pe Kiky şi pe Wanessa, bunica lor, aristocrată şi cu alură leonină şi aer distant, şi pe fiica ei Pamy, care a avut „fantezia“ să fete pe tine, în pat!

Te aflai la Murani, singur, şi-afară stratul de ză- padă măsura aproape un metru şi se lăsase gerul.

Puneai lemne pe foc, cînd ai auzit zgrepţănatul la uşa de la verandă. Nu putea să fie decît Saşa; era

124 125

apropie. Se lasă mîngîiat pe cap şi-„mpunge“ cu capul, ca berbecuţii, cînd îl întîmpini cu arătătorul, şi ştii c-o să vrea să se culce. Întotdeauna alege scaunul de lîngă tine, dacă nu alege mai bine.

Încă nu s-a decis şi încă mai trece de cîteva ori pe sub masă şi explorează tot locul, căutînd cea mai bună poziţie pentru somn şi poziţia cea mai bună eşti tu. Te fixează uşor confuz, la-nceput, apoi miaună încet şi urmează escalada: îţi vine în braţe.

Îl mîngîi pe creştet şi-i atingi cu degetele blana de pe burtă, apoi zona erogenă de pe şira spinării, dinspre coadă şi miaună iarăşi, înduioşător şi aproape uman, şi-şi înfige ghearele în materialul cămăşii şi te frămîntă. Continui să-l alinţi şi să-i vorbeşti şi acceptă să-şi vîre ghearele-n teci. Şi se prăbuşeşte.

Îţi adoarme pe pîntec, iar capul îi atîrnă peste braţul tău drept şi toarce de plăcere. Şi parcă-i cu tine de cînd lumea şi tu eşti cu el de cînd lumea şi cu puţină lume ai izbutit un transfer de afectivitate şi tandreţe atît de total!

Pe nesimţite, motanul acesta ţi-l aduce-n memorie pe celălalt motan, pe Saşa şi, o dată cu Saşa, tot neamul pisicesc ce v-a populat ograda.

Pe Muchito şi pe Lizette, pe care i-aţi găsit în cimitir. Erau născuţi de cîteva zile, cel mult de-o săptămî- nă, şi mieunau înfometaţi printre cruci, unde fuseseră azvîrliţi. Vi se rupea inima să-i priviţi şi v-aţi decis să-i aduceţi acasă. Mai bine de două luni i-aţi ţinut la oraş, pe balconul de la etajul V, unde locuiaţi. Dimineţile aşteptau nerăbdători înaintea uşii, să-i hrăniţi. Cu lapte, cu ouă fierte şi cu mîncare proaspătă pentru ei. Deschideaţi o conservă şi-i săturaţi pe-amîndoi…

Se ataşaseră de voi, aşa cum numai fiinţele sal- vate ştiu să se ataşeze. Serile te aşezai în şezlongul de pe balcon şi Muchito şi Lizette ţi se urca fiecare pe cîte un umăr şi ascultau cuminţi cîrîitul interminabil al ciorilor de la Pădurea Verde şi le urmăreau şi mişca- rea dezordonată în aer şi vă simţeaţi bine.

Pe urmă i-aţi dus la casa de la Murani. Dar n-aveaţi cum să fiţi împreună, decît în week-end. I-aţi lăsat în seama dodei Lena, care iubea mîţele, şi se-nvăţaseră cu doda Lena şi erau tot timpul în preajma dînsei, iar cînd mulgea vaca o chibiţau de aproape şi uneori nimereau în urina de vacă şi le miroseau lăbuţele a urină.

După ce găta mulsul, femeia umplea vasul cu lapte pentru pisici şi-şi făcea loc care pe unde putea, fiindcă doda Lena mai avea patru. A băgat însă prea mult lapte de vacă în ei şi ei erau cruzi şi i-a apucat pîntecăraia şi le-a fost fatal. Peste două săptămîni, cînd aţi ajuns la sat, nu mai existau.

O vreme ai umbat ca bolnav şi erai supărat pînă şi pe Dumnezeu, pentru că El, care poate atîtea, putea s-o facă şi pe-asta: să-i lase să trăiască, baremi cît voi şi să vă aveţi unii pe alţii.

Pe Muchito şi pe Lizette ţi-i aduce-n memorie Pispirel şi ţi-i aduce-n memorie şi pe ceilalţi, pe Saşa şi pe Kiky şi pe Wanessa, bunica lor, aristocrată şi cu alură leonină şi aer distant, şi pe fiica ei Pamy, care a avut „fantezia“ să fete pe tine, în pat!

Te aflai la Murani, singur, şi-afară stratul de ză- padă măsura aproape un metru şi se lăsase gerul.

Puneai lemne pe foc, cînd ai auzit zgrepţănatul la uşa de la verandă. Nu putea să fie decît Saşa; era

126 127127

urmărea şi-a încercat mai întîi cu o labă, apoi cu-amîn- două, ca şi cum ai proba răcoarea şi-adîncimea apei cu piciorul şi aştepta să zici ceva şi, pentru că n-ai zis, a îndrăznit şi şi-a făcut loc lîngă tine. I-ai dat pace.

Să fi trecut o oră şi douăzeci — o oră şi treizeci de minute, cînd ai umplut pentru ultima oară „Vesta“ cu lemne şi-ai stins veioza şi te-ai dat somnului. Te culcai cu două pisici în încăpere şi-aveai să te trezeşti cu şapte! Cu Saşa şi Pamy şi cu cinci puiuţi. Şi puiu- ţii aceia erau pe plapuma cu care te-acoperiseşi şi smotoceau orbeşte la ţîţele lui Pamy şi Pamy era o mamă bună. Nu crezi să i se mai fi mai întîmplat cuiva una ca asta!

După Muchito şi Lizette, şi după Wanessa şi Pamy au venit Saşa I şi Saşa II, adevăratul Saşa, şi Kiky, sora lui Saşa II, şi Tom, toţi de la Pamy.

Dintre ei, Kiky a fost mai inteligentă. Se uita la Saşa cum şade pe spate şi zgrepţăne la uşă să iasă afară, să-şi facă nevoile, şi era disperat că nu reuşeşte şi ea doar ce se concentra oleacă şi sărea pe clanţă şi deschidea! Saşa se ţinea-n continuare după ea şi aştepta să rezolve şi uşa de la verandă şi să fie liber. Cît se afla înăuntru, era dependent de Kiky.

Pe Kiky însă i-am dat-o lui Rely şi toanta de Rely la nişte profesori şi i-am pierdut urma. Păcat! Astăzi am fi fost fericiţi s-o avem. Nu ne-am mai fi simţit atît de singuri şi formula de însolitare n-ar mai fi fost aşa de puternică şi numărul oamenilor care ne-au provocat decepţii — mai mic.

Scrii ce scrii şi ţi se pare aproape neverosimil să conştientizezi abia acum ce nu conştientizaţi atunci: faptul că voi nu mergeaţi la Murani pentru casa aceea,

126 127

modul lui de-a te-nştiinţa că vrea afară sau vrea la căldură! Aerul îngheţat de februarie şi vîntul tăios îl determinaseră să pună capăt, mai devreme decît de obicei, escapadelor lui amoroase.

Te-a simţit apropiindu-te şi s-a oprit din zgrepţă- nat. Apoi, pe uşa rămasă crăpată, motanul dolofan, roşcaliu şi dungat şi c-o pată albă alungită pe pulpa piciorului stîng pînă aproape de labă, şi cu faţă plină şi frumoasă, a ţîşnit în încăpere, unde se găsea Pamy, mama lui. A mers la ea, s-au mirosit şi şi-au transmis ce-şi transmit în neamul lor pisicesc, după care s-a apropiat de farfuria cu concentrate şi a mîncat pe sătu- rate. A lincăit şi puţină apă, apoi şi-a arcuit spinarea şi s-a-ntins, satisfăcut, pe labele dinainte, cum fac feli- nele de lîngă casă, cînd sînt sătule. A mai mirosit-o o dată pe Pamy, care şedea culcată pe lemnele pentru foc, şi s-a urcat pe fotoliul lui, încercînd să profite de dogoarea degajată de sobă.

N-ai rezistat ispitei: ai făcut cîţiva paşi şi ţi-ai trecut mîna peste pîntecul lui şi peste botul umed şi încă rece, iar el s-a relaxat şi şi-a lungit trupul şi-a răspuns „mrr!“.

Ştiai că nu trebuie să-l alinţi prea mult, dacă voiai să mai citeşti ceva-n seara aceea, fiindcă un motan mai vorbăreţ decît Saşa nu întîlniseşi. L-ai părăsit şi te-ai vîrît sub plapumă şi-ai reluat lectura cărţii, din locul unde era semnul.

El a început să se spele şi toaleta a durat cîtva timp, pînă s-a-ntins, înmuiat de căldură, şi s-a pornit să toarcă liniştit. Dar te-ai trezit cu Pamy. Părăsise gră- mada de lemne şi se plimba pe stinghia tapetată a canapelei de lîngă perete şi nu îndrăznea şi se temea să n-o izgoneşti, dacă o să vină în pat. O urmăreai şi te

128 129

Zilele acelea de week–end, petrecute cu ei, ne-au ajutat să suportăm existenţa şi să uităm dihonia şi vrajba umană. Şi „grivanizarea“, ce devenea tot mai brutală.

Mai exista puritate pe această planetă şi măcar pentru asta avea rost să trăim. Să vorbim şi să scriem şi s-ajutăm să se ştie!

Duci mîna după sticla cu apă minerală şi umpli paharul şi-l bei din cîteva înghiţituri şi Pispirel se trezeşte şi-şi îndreaptă capul, ce-i spînzura peste braţul tău şi revine într-o poziţie normală şi-ţi treci iarăşi degetele peste blana lui şi reîncepe să te fră- mînte, a mulţumire, însă îşi înfige ghearele mai mult decît suporţi şi te doare şi te eliberezi de el. Îl duci lîngă bolul cu apă şi bolul cu concentrate şi-l laşi.

Şi vezi furnicile…

Puzderie de furnici lîngă farfuria cu mîncare, din care Pispirel lua cîte o bucată de carne sau de salam sau ce era-n ea şi-o punea pe gresie, înainte să o consume. N-aţi reuşit să-l dezbăraţi de năravul acesta urît şi urmarea este ceea ce vezi. Îngrămădeală mare aici şi caravane de himenoptere cu resturi sau firimi- turi în gură traversînd terasa pînă la stîlpii de susţi- nere şi coborînd pe curmeii viţei de vie, în furnicar. Şi-alt şir urcînd pe alt stîlp, într-o căutare nebună şi fără odihnă…

Şi deodată ai revelaţia că nimic din ceea ce vezi şi din ce se-ntîmplă sub privirile tale nu-i nou, că toate acestea s-au mai petrecut şi-aţi mai vorbit despre ele. Cu Antoniade în Carte şi cu băieţii de la „Boema“ şi-ţi aminteşti de comentariile lor slobode şi pline de

128 129

la care n-aţi făcut decît transformări minore. Mergeaţi pentru mîţi şi pentru cîini şi pentru porumbeii de rasă, cu care umpluserăţi podul şi pentru trandafirii şi pomii, ce transformaseră curtea întru mic eden. Vă atrăgea ce puseserăţi voi în locul acela şi comunicaţi şi „vorbeaţi“ pînă şi cu copacii!

Lucrai într-o editură şi, pe urmă, ai condus o edi- tură şi Dana lucra cu studenţii, dar nu puteţi susţine că-n compania scriitorilor şi-n anturajul studenţilor aţi avut parte de-o relaţie şi de-o înţelegere atît de desă- vîrşite.

Cu Muchito şi cu Lizette, cu Wanessa şi Pamy, cu Saşa şi Kiky şi cu cîinii — cu Luşa şi Abba, cu Bobby şi Peticuţ n-aveaţi un contract de muncă şi nu vă duceaţi ca la un loc de muncă. Deschideaţi poarta şi intraţi. Şi-n zece minute uitaţi de tot stressul, pe care-l acumulaserăţi peste săptămînă şi Luşa se gudura cum ştia să se gudure Luşa fericită, se ridica pe picioarele dinapoi şi vă cuprindea cu cele dinainte sau se tăvălea la picioarele voastre şi stropea pămîntul cu urină, iar Bobby şi Peticuţ, puii ei, vă-nsoţeau pe dealurile troienite, pînă la cimitir, şi lăbuţele le intrau adînc în zăpadă şi neaua le ajungea pînă la pîntece şi se luptau cu nămeţii să ţină aproape de voi, rămînînd cînd în urmă, cînd depăşindu-vă şi fericirea aceea de-a fi împreună era şi a lor.

La întoarcere-i răsplăteaţi cu concentrate, cu lapte cumărat din sat de Ilie Novac, vecinul ce le purta grija, şi cu fiertură din copite şi cap de porc şi din oase şi cu pită-nmuiată-n fiertura aceea.

Arătau bine şi Ilie Novac se fălea cu ei şi „Eu mi-s gazdă peste casa asta“, zicea, „şi peste mîţi şi peste cîini şi peste golumbii de colo, de pe-acoperiş, iar doamna Dana şi domnu’ Ion îs numa’ în vizită.“

130 131131

citesc, că nu le urmezi pilda şi nu te predai cu totul, aşa cum fac mărunt din buze şi fanii lui Pasăre şi fanii Domnului Pesemne şi fanii lui Mangu şi-ai lui Cărtărel şi-ai Criticului tutelar şi ai altora, cînd le discuţi ideile.

Atîta-ţi aduci aminte: la apariţia Cărţii, în ’96, la „Amarcord“, Ticu Izdrăilă sau Tăticu, cum îi mai zic ceilalţi în roman, a venit primul cu ea la „Boema“ şi, deşi nu mai era „Boema“ de altădată, a izbutit să mo- bilizeze destui frecventatori ai localului din vechea gardă şi-a început „recitalul“ sau băşcălia amicală.

„Ascultaţi ce zice acilea!“ i-a atenţionat şi „Îi o chestie tare de tot!“ le-a mai zis şi „E vorba de somnu’ furnicilor!“ a precizat şi, după ce-a mai întors nişte pagini şi a găsit pasajul, „Vă citesc!“ i-a anunţat, însă nu le-a citit şi-a socotit că-i mai nimerit să le explice ce-a înţeles.

„Ăştia, lighionuţele, se deplasează-n coloană, ştiţi“, a încercat să şi-i facă complici la ce avea să le spună, să şi-i transforme-n companioni de trăiri şi idei în aventura-n care se-aventura. „Se deplasează-n coloană, ştiţi“, a accentuat pe cuvînt, „şi, cînd le-apucă, înţepeneşte fieştecare şi-adoarme, dracului, subit şi inexplicabil altmintrelea, aţipeşte trei–patru minute, iar ălelante trec pe lîngă şi duc între mandibule ce duc şi treaba merge strună. Şi, după trei–patru minute, se trezeşte şi adormita aia şi-şi face şi ea datoria şi nimic n-o împiedică să-şi facă datoria! Nu-mi cereţi să vă explic şi-alte chestii, că nu mă pricep. O fi aşa, n-o fi aşa, n-am idee. Aşa am primit-o de la Antoniade, aşa o vînd. Totuşi, cred că e bine că nu s-a publicat Cartea cît a trăit Prichi, fiindcă, dacă afla Nebunu’, am fi dat de belea!

130 131

savoare şi de „recitalul“ lui Izdrăilă. Şi vorbeşti de „recitalul“ lui Izdrăilă, ca şi cum fostul merceolog n-ar fi personaj şi ca şi cum ar fi un om în carne şi oase şi pentru tine nu-i cine ştie ce diferenţă, fiindcă ce-a zis Ticu Izdrăilă acolo şi ce-au adăugat şi celelalte personaje ţi-ai zis tu însuţi în prealabil în gînd şi-ai pritocit la idei şi la replici îndestul, înainte de a le aşterne pe hîrtie.

Şi continui să trăieşti acelaşi sentiment, pe care l-ai mai trăit şi-ţi repeţi că nimic din ce are loc nu are loc fără rost şi nimeni nu poate afirma că are loc prima dată şi că nu a mai avut loc şi altcîndva!

Uite, furnicile merg disciplinate-n coloană şi vrei să vezi dacă vreuna se opreşte şi-ncremeneşte locului cîteva minute şi deocamdată nu aţipeşte nici una şi nu ştii dacă somnul furnicilor, despre care vorbeşte Antoniade sau Eduard în Carte, e-adevărat ori nu-i decît o „soneală“ de-a lui, cum o califica Ticu Izdrăilă, o „idee exotică cu lipici la cititori“ şi „Bine că n-a apărut volumu’ pe timpu’ lui Prichinduţă, personaju’ de-apărea la t.v. seară de seară şi ştergea ecranu’ cu lăbile, bine că n-a apărut atuncea, c-ar fi fost… nasoleală mare!“ adăuga.

Şi nu-ţi dai seama cum stau exact lucrurile, dacă pe insectele astea le fură somnul preţ de trei–patru minute şi caravana le ocoleşte în mers şi dacă ăsta-i somnul furnicilor? Şi nici specialiştii în himenoptere n-au răspuns la-ntrebare şi se tem să nu le fi scăpat lor ceva, că Antoniade era un savant şi-avea şi sclipiri de geniu şi poate că le-a scăpat. Nu-ţi dai seama cît adevăr e-n ce-a spus Profesorul, însă ideea-i plauzi-bilă şi sună al naibii de frumos: „somnul furnicilor“!

Nu te laşi cu totul pe mîna lui Antoniade şi zici poate şi poate că adepţii lui fac mărunt din buze cînd

132 133133

şi-am scăpat. Fiindcă am fi belit-o! Am fi belit cariciu’, fără discuţie! Părerea mea.“

„Domnu’ Izdrăilă, ai grijă, domnule, cum vorbeşti, că nu sîntem singuri aici!“ l-a tamponat T.E.D.-eu, profu’ de la Folclor, pe fostul merceolog şi fostul merceolog, niţeluş uimit: „Da’ ce-am greşit, domn’ Profesor, de m-apostrofaţi?“

N-a fost nevoie să-i explice Dabija, că s-au auzit rîsetele celorlalţi şi şi comentariul lui Vasile Gafencu, profesorul de română: „Îi figură mare, Tăticu! Se expri- mă-ntr-un limbaj cît se poate de deocheat şi, după aia, se mai şi miră: că cu ce am greşit?! Şi nu pricep cum drac’ nu-şi dă seama că se uită ăştia de la alelalte mese la noi şi trag cu urechea, că ni-s’tem personaje cunoscute aicea şi, pe urmă, urlă oraşu’ de ce discutăm şi cum discutăm!“

„N-au decît să se uite şi să tragă cu urechea cît vor şi cît o să-i ţină urechea!“ l-a-nfruntat Izdrăilă şi pe Gafencu. „Şi nu-i adevărat? Că, dacă-şi punea Prichi planu-n aplicare, treaba ar fi fost cotoioasă de tot! Ne-ar fi transformat în roboţi şi n-am mai fi avut timp nici pentru amor! Atuncea ideile lui s-ar fi bătut cap în cap, cum se băteau cap în cap ideile lui. Că, pe-o parte, ne-ar fi somat să facem copii, că « natalitatea » şi că « viitoru’ », da’ pe-ailantă parte nu ne-ar fi lăsat timp să facem copii! Că n-am fi avut, dacă ne-ar fi injectat în deble substanţa aia sau feromonii ăia de la furnici şi-am fi executat comenzile complet mecanic şi nu ne-am mai fi gîndit şi la alte nevoi şi ne-am fi rezumat la minutele ălea, pentru refacere.

Şi, cum îl ştim cu toţii pe Prichi, cred c-ar fi inventat şi-alte chestii parşive să ne lege de planu’ cu cincinalu-ntr-o lună şi să ne dezveţe de dulce. Ar fi

132 133

Şi-ar fi pus specialiştii să investigheze « somnu’ furnicilor »şi-ar fi făcut oriş’ce, numa’ să afle secretu’. Că, la furnici, substanţa aia sau feromonii ăia transmit informaţia direct la creier, la gămălia sau la-nce- putu’ de creier, ce-o fi, şi, după ce primesc informaţia, lucră ca apucatele! Prichi ar fi creat, cu siguranţă, Departamentu’ furnicilor, care să dezlege enigma şi, pe urmă, ar fi dat dispoziţii să ni se injecteze şi nouă feromonii în bile. Să dormim taman ca furnicile, adică numa’ nişte minute acoloşea şi-apoi la treabă! Că de ce să stăm şi să ne batem joc de timp şi de ce să ne ţi- nem de troceraie la « Boema » sau oriş’unde altundeva, cînd putem să muncim şi să facem cincinalu-ntr-o lună? Că ruşii lu’ Hruşciov şi-au propus să-i ajungă şi depăşească pe-americani într-un deceniu şi chinezii lu’ Mao, pe engleji, tot într-un deceniu! Noi, cu Cîrmaciu’ în frunte, dacă ne puneam la contribuţie tărtăcuţele şi nu mai trîndăveam ca bivolii şi ca bivoliţele-n băltoacă, puteam să-i ajungem şi să-i depăşim pe ruşi într-un an şi şi pe-americani şi engleji, în doi sau în trei!

Fala lu’ ăsta, a lu’ Prichi, şi n-ar mai fi cîrîit nimerica, că n-ar mai fi avut ce să cîrîie.

La aşa ceva ne-ar fi dus « deşteptăciunea » lu’ Antoniade cu « somnu’ furnicilor »! Ar fi fost prăpăd pentru noi, iar pe Profesor l-ar fi durut în chestie! L-ar fi chemat Mahăru’ ăl Mare de la Partid şi l-ar fi numit consilier sau consilier–şef la Departamentu’ furnicilor, sau director ori director–general, ce l-ar fi numit, şi şi-ar fi probat « teoria » pe spinările noastre. Că Profe- soru’, dacă-şi punea ceva-n bilă, băga-n spital Acade- mia Română! Asta sigur. I-ar fi devenit fidel lu’ ăla, lu’ Prichi, că-i plăcea puterea şi-am fi belit-o noi, ăşti- lanţi. Mulţumesc lu’ Dumnezeu că nu s-a tipărit Cartea

Şi-ar fi pus specialiştii să investigheze « somnu’ furnicilor » şi-ar fi făcut oriş’ce, numa’ să afle secretu’.

134 135134 135

infiltrat oriş’unde femei–combatante « antisex », nişte « bombe incendiare » pentru ăştia ca mine sau ca priete- nu’ Tomoioagă–taximetristu’, ori ca nea Sile Gafencu, ori ca alţii, nişte dameze năucitoare, da’ inteligente şi sofisticate, taman ca Iniţiala de-a bălit după Păsare, după domn’ Profesor, însă fără succes, fiindcă Pasăre-i tare sofisticat şi nu s-a putut decide!

Ar fi trimis muierile ăştia explozive şi totodată sofisticate şi-ar fi schimbat ritualu-mperecherii între mascul şi femelă! Că s-ar fi purtat ca nişte cochete şi ţi-ar fi dat speranţe şi ţi-ar fi susurat în timpane, da’ nu ce-ai fi dorit tu s-auzi ci exact inversu’ decît ţi-ai fi dorit să auzi, exact asta că nu sexu-i important în ce-o să faceţi voi toată noaptea şi altceva-i important şi altceva o să faceţi. Tu o să te-aprinzi şi-o să te exciţi ca un bică şi n-o să iei în seamă ce-ţi zice şi o să speri. O să te ţină-n erecţie şi nu o să-ţi dea. Iar cînd o să meargă în baie şi-o să umple vana cu apă caldă, iar o să speri. N-o să fie cum o să crezi.

O să te cheme-acoloşea şi-o să te duci iute şi fript de dorinţă şi ea o să fie în cada plină ochi, da’ nu cum ai fi vrut tu, ci îmbrăcată şi cu pantalonii de la pijama suflecaţi peste genunchi, şi o să-ţi propună s-o goliţi cu paharu’ de plastic. Pe urmă o s-o umple la loc şi-o să te bage pe tine la apă şi ea o să primească paharu’ şi-o să-l deşerte. Şi n-o să cazi la un rezultat cu ţicnita. Prima dată ea o să-ţi dea o mie cinci sute şaiş’pe pahare şi tu numa’ o mie trei sute şase! Şi n-o să pricepi chiar nimica! Vana o să fie tot plină şi paharu’ tot ăla şi numa’ rezultatu’ o să difere. Şi-o să vă puneţi ambi- ţia la-ncercare şi-o să vreţi să găsiţi explicaţia şi, pîn’ la ziuă, o să repetaţi figura de zece–unsprezece ori şi degeaba, fiindcă tu altceva o s-aştepţi de la ea,

da’ n-o să fie disponibilă pentru altceva, pînă nu veţi stabili fix cîtă apă.

O să-ţi spui că-i una din ălea de făceau sex în bilă cu Pasăre şi aşa se frecangeau ei toată noaptea de se zgîlţîia patu’ de unu’ singur, ca nebunu’, şi că de la domn’ Profesor i se trage obiceiu’. Sau viciu’.

Şi nu-i exclus ca Pasăre să se fi scăpat pe lîngă Antoniade şi-Antoniade, consilieru’ sau consilieru’–şef sau directoru’ ori directoru’–general de la Departamen- tu’ furnicilor să se fi scăpat pe lîngă Prichi şi Prichi să fi prins ideea din zbor şi să fi dat ordin la ăilanţi subalterni s-o pună-n aplicare. Nenorocire!

În zori, o să te simţi vlăguit şi hăbăuc la vasilcă şi hăbăuc o să te simţi toată ziua, la muncă, însă, foarte ciudat!, abia o s-aştepţi să se lase-ntunericu’ şi să te-ntorci la famă şi să luaţi numărătoarea de la capăt! De data asta o să te-arăţi mai prudent şi-o s-o rogi să caute un pahar gradat, ceva, să nu mai greşiţi.

O s-aducă o cană cu smalţ, cu gradaţia înscrisă pe interior, da’ n-o să vă puneţi de-acord nici acu’ şi-o să vă ciorovăiţi, pînă o să năvălească lumina. Şi-n cazu’ ăsta, cititoru’ n-ar trebui să se-ntrebe cînd o să mai faceţi şi sex, pentru că nu o să faceţi. N-o să aveţi răgaz pentru aşa ceva. Acoloşea, în baie la ea, o să fiţi doar contabili şi amorezi deloc. După mai multe umpleri şi mai multe dezumpleri, tactica lu’ Prichi cu expertele trimise la atac şi cu paharu’ de plastic o să dea roade. O să ţi se facă lehamite de gîndu-mpreu- nării, o să oftezi îndelung şi-o să optezi pentru muncă. De-altmintrelea, n-o să mai fii bun de-altceva şi-o să reacţionezi exact ca furnica! O să ţi se injecteze mulţi feromoni şi-o să munceşti mult. Nici n-o să-ţi mai treacă prin deblă cuvîntul sex. În schimb, o să realizaţi cincinalu-ntr-o lună şi-o să vă laude toate gazetele.

136 137137

pozitroni (PET) depistează leziunile începînd de la doi milimetri şi descoperă dacă există metastaze undeva-n organism. Şi măsoară şi eficienţa tratamentu- lui cu citostatice şi-a radioterapiei, de le-aţi făcut. Şi recunoaşte tumorile recurente, în caz că există. Cam ăsta-i mecanismu’“ încearcă să explice şi explică cum se pricepe. Pe urmă, după cîteva clipe: „V-aşteaptă oamenii ăia mîine şi-s ca lumea, de-ai noştri, nu ca Ferfelea! Şi-am aranjat şi cu maşina: vine omu’ meu, la şapte dimineaţa, să vă ia.“

A spus ce era necesar şi acum s-a liniştit şi poate să spună şi altele.

Priveşti dalele de gresie de pe terasă şi dalele sînt curate şi bolurile cu apă şi cu mîncare au fost mutate-n alt loc şi „Domnu’ Sandu a măturat terasa şi a spălat-o cu furtunul cu apă şi-a devenit şi aerul mai respirabil“ te informează Dana. Şi „Da’ cum?!“ intervine mirat celălalt şi „Aşa se cuvine s-arate locu’, să vă simţiţi ca lumea.“ Apoi:

„Aţi văzut?“ zice şi n-apuci să te dumireşti ce trebuia să vezi, fiindcă „Măcelu’ furnicilor!“ adaugă şi „Veniţi jos!“ te invită şi se ridică de pe scaun şi „Aicea, la rădăcina viţei de vie, unde-s furnicile!“ arată cu degetul şi, la rădăcina viei, şi-n jur, e tabloul căsăpelii îngrozitoare: cadavre lîngă cadavre şi lighionuţe cu membrele rupte şi-organele sfîrtecate agonizînd şi mişcîndu-se agonic înaintea încremenirii finale!

Şi „Ce-i aicea, îi pretutindeni unde-ţi îndrepţi ochii“, completează, „şi pe Aleea trandafirilor şi pe Aleea nucilor şi şi-n iarbă, că-s peste tot muşuroaie lipite de alte muşuroaie. Şi-i ca şi cum ar fi avut loc un război total şi nimicitor şi-n care nu s-ar fi luat

Poate o să vi se pară o aiureală ce-ndrug eu acilea, da’ ar fi putut să fie o realitate, dac-ar fi auzit Prichi de « descoperirea » lu’ Antoniade! N-a auzit. Slavă Domnului! N-aţi mai fi rîs acu’! V-ar fi îngheţat zîmbe- tu’ pe buze, la toţi!“

Stai aici, pe terasa de la Vila de sub colină şi aerul continuă să fiarbă la soare şi „zeama“ îţi iese din corp prin toţi porii şi-o apuci încă o dată spre cabina cu duş. Învîrteşti rozeta, iar apa se dezlănţuie şi te răco- reşti. Îţi ştergi trupul cu prosopul flauşat şi-ţi freci şi părul cu el şi mai rămîi cîteva minute la soare, pînă te usuci. Dar nu mai rezişti şi intri-n cealaltă cameră de la parter. Te vîri sub cearşaf şi sub pledul subţire de vară şi cazi răpus. Un somn de plumb te ţine prizonier mai bine de trei ore şi, cînd scapi din mrejele lui, e trecut de şase şi jumătate, spre şapte seara, şi parcă auzi vorbindu-se afară şi vorbele răzbat pînă la tine.

Pe terasă e Dana şi Sandu Moş şi, îndată ce te iveşti, „Taman la timp!“ zice nea Sandu şi „Am re- nunţat să mai merg la livadă şi s-adun fînu’ cosit, că e căldură mare!“ mai zice şi „Am rezolvat, în schimb, cealaltă chestie, mai importantă!“ te anunţă mîndru de sine. „Am vorbit să mergeţi mîine, cu Doamna, la Oradea, la analize.“ Şi-nainte de a detalia ce şi cum, se interesează: „Acum Doamna ce ia?“ „Cîte-un com- primat de-ARIMIDEX pe zi; e antagonist hormonal şi inhibitor enzimatic“ răspunde Dana şi „Aha!“ face Sandu Moş şi crezi că fără să priceapă mare lucru. Apoi: „Nu trebuie să vă faceţi griji“, caută s-o liniş- tească, „fiindcă m-am interesat şi investigaţia-i nedureroasă. Vă introduce numa’ pe venă glucoză şi glucoza se răspîndeşte-n tot corpu’ şi celulele can- ceroase mănîncă glucoza şi tomografia cu emisie de

138 139139

Sandu Moş îţi este agreabil şi ţi-ar plăcea să figureze printre personaje. Nu stai pe gînduri.

„Domnu’ Sandu“, îi zici, „nu ştiu dacă vă daţi seama dar, începînd din clipa-n care ne-am apucat să vorbim, pentru mine nu mai sînteţi doar fostul mili- ţian şi fostul şef de post şi patronul Pensiunii de pe Va- lea Troaşului. Aţi dobîndit o nouă dimensiune, aceea de personaj într-o carte. Dimineaţa, cînd v-aţi trezit, nu bănuiaţi c-o să vă pună Dumnezeu mîna-n cap exact astăzi şi c-o să fiţi singurul ins de pe Vale nemurit în nişte pagini de literatură. Că Americanul se duce! Ieri ne-am încrucişat paşii pe drum, venea cu provizii din sat şi ne-a mărturisit că e « mai mult pentru cîini » şi că el aproape nu mai mănîncă şi părea lehămisit de viaţa de-aici.

Americanul se duce şi se duc şi ceilalţi… Dumneavoastră rămîneţi şi ideea că ne-am putea

folosi de calităţile astea de fiinţe războinice şi gata oricînd de sacrificiul suprem al furnicilor mi-a adus în minte alt personaj din Anotimpul Grivanilor, pe Ticu Izdrăilă, şi-mi pare că vă trageţi din aceeaşi tulpină şi-aparţineţi aceleiaşi categorii de spirite. Pentru că vă ascult şi am sentimentul că-l ascult pe Izdrăilă şi, ca autor, vă pot uni într-un singur personaj, care să vorbească despre chestiunea furnicilor şi să gestioneze chestiunea furnicilor de pe Domeniul Blaj şi nu-mi dau seama nici eu de ce, dar ce-o să aştern pe hîrtie mai departe va fi ca şi cum ar vorbi fostul miliţian şi fostul şef de post şi actualul patron al Pensiunii de peste rîu şi ca şi cum ar vorbi şi fostul merceolog şi-actualul şef de Fermă şi de Pensiune, Ticu Izdrăilă. Şi Personajul unit o să stea aici pe terasă şi-o să discute cu mine şi cu doamna Dana şi-o să vadă, cu ochii minţii, Troaşul cum curge la vale şi cum trece pe lîngă noi şi pe lîngă casa lui Adinică şi pe lîngă Biserica pocăiţilor şi, pe malul celălalt, pe lîngă Pensiune şi pe lîngă vila Americanului…

prizonieri şi cruzimea a fost maximă.“ Şi „Pfuu!“ şi „Se zbîrleşte păru’ pe mine, numa’ ce mă gîndesc!“ zice şi „Pe noi n-ar trebui să ne afecteze chestia asta, nici n-o-nţelegem, tragem numa’ nădejde că, dup-atîta omor, o să se schimbe timpu’ şi-o să vină şi ploaia, aşa e-o credinţă, n-ar trebui să ne-afecteze, repet, da’ ne-afectează. Sînt şi ele fiinţe ale lu’ Dumne- zeu şi nu pricepem de ce trebuie să aivă loc asemenea urgie!“

Oftează şi face o pauză şi mişcă a neputinţă din umeri, nu-şi poate da explicaţia, pare să spună şi spune:

„Pe la prînz forfoteau şi mişunau agitate, da’ încă mai înaintau în coloană, ordonate ca o armată nem- ţească, cu proviziile în mandibule şi pe care le cărau în « casa » lor de sub zid. Şi numa-n nişte ceasuri, nu ştiu din ce pricini, s-au pornit să se-ncaiere şi să se schilodească şi să-şi ia vieţile şi cîmpu’ de luptă s-a umplut de mortăciuni şi de-o groază de exemplare măcelărite, care se chinuie să-şi dea duhu’!

Nu-mi dau seama ce daravere au de rezolvat între ele, da’, cînd e vorba de confruntare, sînt nemaipomenit de războinice! Sînt neînfricate şi-şi dau viaţa pentru furnicaru’ ăla al lor şi luptă pe viaţă şi pe moarte, cum se zice, şi instinctu’ de conservare cred că le lipseşte cu totu’! Calităţile astea noi nu le avem şi, dacă ne-am pricepe să folosim calităţile astea, le-am folosi!“ spune.

Şi „Alt deştept!“ gîndeşti şi-ţi aduci aminte de Ticu Izdrăilă şi de ce-a brodat Ticu Izdrăilă pe marginea ideii lui Antoniade cu „somnul furnicilor“ şi de consecinţele ultime, la care s-ar fi ajuns, dacă „descoperirea“ Profesorului ar fi ajuns la urechile cui nu trebuia să ajungă! N-a ajuns.

Sandu Moş îţi este agreabil şi ţi-ar plăcea să figureze printre personaje. Nu stai pe gînduri.

„Domnu’ Sandu“, îi zici, „nu ştiu dacă vă daţi seama, dar, începînd din clipa-n care ne-am apucat să vorbim, pentru mine nu mai sînteţi doar fostul mili- ţian şi fostul şef de post şi patronul Pensiunii de pe Va- lea Troaşului. Aţi dobîndit o nouă dimensiune, aceea de personaj într-o carte. Dimineaţa, cînd v-aţi trezit, nu bănuiaţi c-o să vă pună Dumnezeu mîna-n cap exact astăzi şi c-o să fiţi singurul ins de pe Vale nemurit în nişte pagini de literatură. Că Americanul se duce! Ieri ne-am încrucişat paşii pe drum, venea cu provizii din sat şi ne-a mărturisit că-s « mai mult pentru cîini » şi că el aproape nu mai mănîncă şi părea lehămisit de viaţa de-aici.

140 141141

Şi nu s-ar mărgini numa’ la furnici; ar pune specia- liştii să dreseze şi rîmele şi coropişniţele şi sobolii… Haiu’ lumii!…

Şi nu-i de-nlăturat ipoteza c-ar solicita fonduri noi pentru Armata română şi-ar dubla şi tripla număru’ specialiştilor şi-ar visa să facă ce-ar fi visat şi Prichi să facă, să descopere ăştia formula chimică şi modu’ de separare a substanţei ăleia sau a feromonilor ălora şi metoda de injectare a lor în bilele oştenilor regulaţi şi, o dată ajunsă substanţa respectivă în creieri, ar fi ca şi inventat războiu’ pe bază de feromoni şi nu ne-ar mai sta nici dracu’ în cale! Fiindcă ce-ar descoperi la furnici ar aplica la oameni. Am avea oşteni de ne-nvins. Şi vă daţi seama că, pentru trebile ăştia, Personaju’ ar fi cooptat în Consiliu’ Suprem de Apărare a Ţării? Ar fi membru-n Consiliu şi n-ar mai gîngăvi-n limba lui; ar gîngăvi în limba furnicilor.

Totuşi, nu cred să se petreacă taman asta. Dome- niu’ Blaj îi proprietate privată şi nu merge cu japca. Şi nu sînt mulţi nici ăi de se pricep şi se ocupă cu dre- saju’ furnicilor şi, pe ăi care sînt, îi ştie exclusiv autoru’ la Anotimpu’ grivanilor, adică dumneavoastră şi cititorul poate să fie sigur c-o să-i angajaţi unde trebuie. Şi şi eu, ca personaj unit, o să fiu de partea lu’ domnu’ Blaj şi-o să ţinem ca dînsu’ să fie cooptat în Consiliu’ Suprem de Apărare a Ţării, iar ălalalt să rămînă pe tuşă. În fond, asta e voinţa lu’ Dumnezeu, că Domnu’ a pus furnicile pe un pămînt blajin, pe pă- mîntu’ Blăjenilor. Asta-nseamnă că Dumnezeu îl iu- beşte pe Lucică mai mult, nu?

Acu’ o să se dumirească toată lumea că şi-a-ntors Creatoru’ faţa către Lucică şi-l are în graţiile Lui şi primeşte însutit ce-a pierdut. C-a pierdut grozav cu

O să faceţi parte din Personajul unit, domnu’ Sandu!“

„Personaju’ unit?“ reia Sandu Moş şi nu-i vine să creadă că-i bate nemurirea la uşă şi ochii-i sticlesc de satisfacţie. Şi „Fain!“ şi „Aşa ceva-i nesperat pentru mine!“ adaugă, dar devine prudent şi vine şi c-o reţi- nere: „În legătură cu ce-am descoperit la Vila Blaj“, spune, „cred c-ar fi înţelept să ne ţinem gurile! Că, dacă află suricatele de pe Vale, o să vină să cerceteze şi-o să vadă muşuroaiele de furnici şi-o să rîvnească la ele, cum au rîvnit la atîtea!

O să vrea să le mute în Parc şi-o să vrea să facă ce-ar fi vrut să facă şi Prichi cu noi, cînd cu substanţa aia sau cu feromonii ăia, de ni i-ar fi injectat în creieri şi-am fi muncit ca chiaunii şi-am fi realizat cincinalu’ într-o lună!

Nu mai e Prichi, da’ nu trebuie subestimat nimeric! E-n stare să ceară ajutoru’ la specialişti, oriş’care, cum l-ar fi cerut şi ăla, dac-ar fi aflat de descoperirea lu’ Antoniade cu « somnu’ furnicilor ». Nu-i greu să-ţi imaginezi c-o s-apeleze şi ăsta la specialişti, să dreseze furnicile şi să formeze Armata a treia de infante- rie din furnici, că-s bune luptătoare şi fidele, cum nu mai există! Şi-o să le folosească, la o adică. Adică, în caz de conflicte cu ungurii, cu sîrbii ori cu bulgarii… Pînă am pregăti trupele regulate pentru ripostă, am trimite furnicile la-naintare şi-am practica războiu’ subteran.

I-am lua prin surprindere şi i-am găsi descoperiţi. Ar fi ceva straşnic şi nu şi-ar imagina taman asta! E-o treabă prea subtilă şi, deşi ăia-s militari şi ei, nu i-ar duce bila la o chestie atîta de subtilă!

Pe urmă, după furnici, ar visa la o imensă armată subterană, cu care să-şi atace dujmanii pe dedesubt.

142 143142 143

Adriana, cînd au pus-o consilier şi şefă pe Comisia aia la Primărie şi-a trebuit să se supună regulilor şi el, că ea era mare şefă acoloşea, da’ nimerica nu mai putea să facă afaceri cu Consiliu’ Local, pînă la rudele de gradul III sau IV, n-aş putea zice exact. Atuncea s-au dus, dracului, şaiş’ la sută din comenzi şi-a ajuns pe punctu’ de-a da faliment! Domnu’ Blaj.

Ţin minte că-,n vremea aia, am făcut împreună un drum cu maşina pînă la el în oraş. Trebuia să mă vadă un doctor. Era la volan şi făcea pe nervosu’ şi-o scotea vinovată pe Adriana de toată tărăşenia şi de toate chix-urile lui din afaceri. Noroc c-avea haz sau nu-ş dac-avea, da’ parcă avea. « Auzi, să nu mai am eu relaţii cu COLTERMU’ şi CALORU’, din cauza ei! » şi « Cu cît m-apropii de casă, mă enervez şi mai tare! » şi « Am să-i fac un scandal monstru şi-am să-i trag şi-o bătaie! » se monta singur.

Era un dulce, aşa blajin cum e dînsu’ şi se-ambala şi îmi imaginam cît de repede o să-i treacă şi-o să se-nmoaie. Ameninţa în van, asta mi se părea clar ca lumina zilei, şi cred c-ameninţa pentru sine şi-mi dădea senzaţia că n-o face prima dată, că repetă un scenariu şi spune nişte replici, pe care le mai spusese şi poate tot în maşină şi tot la drum lung şi fără nici un rost.

« Ai să vezi ce-i fac! » promitea şi « Uite, aşa ciung cum sînt », c-avea braţu-n proteză, se-accidentase la sky, în Austria, « aşa ciung cum sînt şi cu o singură mînă, am să pun lucrurile la punct! »

Ameninţa c-o să facă aia şi aia şi-adoram portretul ăsta de ins revoltat, însă el mai mult se-alinta şi

nu pe-Adriana o găsea vinovată şi mai mult pe ăi de dăduseră legea. Da’ n-o scotea nici pe ea din ecuaţie; era profitabil pentru discurs, să n-o scoată.

« În loc să pună o vorbă bună şi să-mi facă intrarea, că de-aia-i consilier, ea mi-a făcut ieşirea! M-a obligat să merg pe cont propriu. Iar acu’ ăia se feresc de mine, ca de-un ciumat! Că nu, nu se poate, nu facem nici o lipeală şi nici o afacere, că Doamna-i consilier şi şefa Comisiei şi se află! Da’ ce-am eu cu doamna? » întreba şi mă gîndeam că trebuie să fii al naibii de inteligent şi să dispui de resurse apreciabile de umor, ca să pui o asemenea-ntrebare! « Ce-am eu cu doamna », zicea, « în afară de faptu’ că mi-e nevastă? Nici măcar rude nu sîntem! » şi « Trebuie să dau faliment, pentru că mi-e nevastă?! »

Ne apropiam de oraş şi devenisem curios şi eram tentat s-asist la-ntîlnirea cu Doamna. Mă şi gîndisem să stăm afară, pe terasă, c-or avea o terasă şi la oraş, şi să nu fac deranj. Ori, în eventualitatea c-o să fiu poftit în living room, o să-mi las pantofii la uşă şi-o să umblu desculţ. N-o cunoşteam pe-Adriana şi nu ştiam cu ce exigenţe o să mă confrunt. Sau, dac-o să in- tru-ncălţat, o să umblu cu buretele-n mînă, ca ţăranu’, şi-o să şterg parchetu’ pe unde-o să calc, să nu las urme şi să nu mai pun şi eu paie pe foc. Să nu-l expun pe Lucică. Fiindcă el se da viteaz faţă de nevastă-sa în maşină, însă acasă nu ştiam dacă nu se dădea ea vitează! Şi n-aş fi vrut să-i îngreuiez situaţia şi să aivă neplăceri din pricina mea.

Da’ n-am avut în vedere şi varianta aialalta, că el mai întîi m-a dus pe mine la doctor şi abia, pe urmă, s-a cărat la el, la domiciliu’. Şi nu-ş ce a fost.

144 145

Ce pot să spun e că era foarte pornit şi-i bătea şi vîntu’ falimentului pe la ureche şi « Trebuie să pierd totu’, numa’ pentru că mi-e nevastă şi n-am voie să fac afaceri cu Statu’? Şi fiindcă au votat ăştia nişte reguli neghioabe, cu care te pun la pămînt? Idioţii dracului! » întreba sau trăgea concluzia, totuşi nu părea aşa de furios şi parcă-l şi înveselea niţeluş situaţia aia a lui şi, deşi s-ar fi vrut prăpăstios, se dovedea încă tonic.

« Nu, nu trebuie! » aş fi dorit să-i strig în urechi şi nu o să-l lase Dumnezeu să dea faliment, eram încredin- ţat. Şi uite că nu o să-l lase.

O să-i creeze oportunitatea de-a valorifica poten- ţialu’ furnicilor şi de-a lucra cu Armata. Iar titula- tura asta de membru-n Consiliu’ Suprem de Apărare a Ţării o să-i complexeze pe toţi şi ce-a pierdut cu regiile oraşului o să compenseze cu comenzile pe partea militară. O să scoată pîrleala şi n-o să-i mai reproşeze Adrianei nimica şi « Bine c-am ratat CALORU’ şi COLTERMU’! » o să se felicite şi « Bine că nu mi-a ieşit treaba cu regiile, c-acu’ am dat lovitura cu Armata şi asta-i răsplata de Sus, pentru că mi-am învins orgoliu’ şi am cedat şi-am vrut să se-afirme Adriana frumos şi, de data asta, a venit şi rîndu’ meu, să mă dezvolt frumos. Că Dumnezeu ştie pe cine iubeşte şi nu iubeşte la întîmplare. »

De o pildă, în situaţia de faţă, exemplifică Perso- najul unit, vă ţine pe dumneavoastră şi pe doamna Dana aici şi scrieţi în romane despre ei şi toate Statele majore ale Armatelor din Europa sau din Europa Unită, ce o să fie, o să afle şi-o să-i contacteze şi-o să se milogească să lucre cu dînşii. Că, dacă Ăl de Sus vrea, vrea! N-are cine să i se opună! Just, nu?“ trage concluzia şi-i mulţumit de concluzia, pe care o trage.

Exact atunci se-aude semnalul şi primeşte un bip pe mobil şi verifică, să vadă de la cine.

„E nevastă-mea“ te anunţă şi „Îi musai să merg la Pensiune, c-au venit nişte bucureşteni şi-s clienţi vechi şi vor să vorbească cu mine. Nu ştiu în ce chestie. Da’ noi o să ne mai vedem şi-n zilele următoare şi-o să dezbatem problema furnicilor şi problema mîţi- lor şi ălelante probleme pe toate feţele“ zice. „Şi nu mă-ndoiesc că tot cu folos!“ adaugă şi „Cu dumnea- voastră e-o plăcere să te prinzi în discuţii“ te flatari- seşte şi-nţelegi c-a fost suficient să-l motivezi cu niţică existenţă fictivă, ca să stîrneşti „povestaşul“ din el.

Sandu Moş are darul vorbirii şi are şi o „poveste“ a lui şi duce „povestea“ asta cu sine de-o grămadă de ani şi n-are cui să o spună. Şi-i pentru prima oară cînd percepe intim că are cine să îl asculte, însă nu se grăbeşte şi lasă totul pentru zilele viitoare ori pentru mai tîrziu, că Anotimpul grivanilor este mare.

Îl conduci pe Aleea trandafirilor, apoi pe Aleea nucilor pînă la poartă şi „Faine treburi ne-am spus noi aicea!“ zice la despărţire şi parcă nu se mai îndu- ră să-ţi dea drumul la mînă şi-ţi mulţumeşte cum ştie el să-ţi mulţumească, ca personaj şi ca om.

„O să vin mereu să stăm de poveşti şi să ne ima- ginăm ori o să fabulăm frumos“, îţi garantează, „pentru că ştiu c-o să m-aleg de fiecare dată cu un cîştig. Ca-n cazu’ de-acu’, cînd am scăpat de necazu’ uitării! Am devenit personaj şi fac parte din Personaju’ unit! Şi, pe deasupra, l-am împăcat şi pe Lucică cu Adri- ana! L-am pus în postu’ ăla, unde o să aivă profit şi n-o să mai meargă în pierdere cu-afacerile. Tot lucruri frumoase şi să tot savurezi la ele şi să ţi le-nchipui

146 147147

Îl ţineaţi în braţe, cum nu mai fusese ţinut şi-i masaţi gîtul vătămat şi-i vorbeaţi şi-l mîngîiaţi cu rîndul şi-ntr-o săptămînă şi-a revenit. Şi crezi că numai abnegaţia voastră l-a ajutat să treacă primejdia. De atunci vă iubeşte negrăit de mult, aşa cum ştiu să iubească mîţii, cînd se pripăşesc şi se leagă de cineva.

Acum te „citeşte“ din ochi şi adulaţia asta te dă gata! Şi-aproape sesizează că nu-i mai rezişti şi prinde curaj şi-ţi vine în braţe.

Îi treci mîna prin blană şi Dihănel se întinde şi se răsfaţă, apoi îşi alege poziţia. Îşi aşază capul peste braţul tău şi-ai crede că se sprijină doar pe gît şi capu-i atîrnă şi pîntecele i se umflă şi dezumflă, după cum respiră şi-ncepe să toarcă lin.

Fluxul afectivităţii vă capacitează pe amîndoi şi-i de parcă aţi fi numai voi doi în tot universul şi de parcă materia emotivă, substanţa timică şi dărui- rea, ce vă leagă, s-ar constitui într-un soi de scut protector, de aparătoare impermeabilă la contactul cu indivizii „grivanizaţi“ şi-nchinători Mamonei. Şi ca şi cum aţi fi plămădiţi din acelaşi material sensibil şi din aceeaşi substanţă oblativă, tu şi Pispirel!

Eşti aici, cu motanul în braţe, sforăind lin, înconjurat de şirul nucilor şi-al arinilor şi de gardul dinspre răsărit şi dispre sud şi-,n rest, înconjurat de pădure. Şi ai motive să te simţi ca-ntr-o fortăreaţă, ferit de-agresivitatea şi violenţa şi nemernicia de-afară, unde o parte din oameni au devenit tot mai neoameni şi nu mai au loc unii de alţii, deşi, pe pămînt, este loc destul.

Receptezi afecţiunea şi starea de calm, pe care le induc în tine animăluţul ăsta şi te gîndeşti că puţini dintre semenii tăi pot să ofere atîta!

aidoma!“ încheie şi-ţi eliberează mîna şi-o apucă sprePensiune.

Ai rămas din nou singur pe terasă. Domnul Sandu s-a dus, iar Dana a plecat să-şi pregătească radio- grafiile, biletele de ieşire din spital şi fişele de trata- ment şi să pună şi de-un ceai pentru cină, pentru că o să fiţi nevoiţi să vă culcaţi mai devreme. La şapte dimineaţa, o să sosească omul ăla, să vă ia cu maşina.

Eşti pe scaun şi pe scaunul de alături s-a căţărat Pispirel; a apărut cînd ai rămas singur, ca şi cum ar fi simţit că-n seara asta nu-ţi prieşte singurătatea!

Frămîntă cu perniţele labelor şi cu ghearele la perna aceea din burete, îmbrăcată-n pînză-nflorată, şi nu-şi găseşte astîmpărul şi şade cu ochii pe tine şi parcă te linguşeşte şi aşteaptă să-l chemi.

Stai lîngă el şi-i simţi abadonul şi dragostea din priviri şi te simţi tu însuţi salvat, ştiindu-l lîngă tine, şi eşti convins că instincul lui de motan tînăr îl ajută să vadă Salvatorul, în tine!

Vara trecută vă aflaţi tot la vilă şi Pispi se „lipise“ de voi şi nu se mai lăsa dus. Pînă-ntr-o zi, cînd a dispărut şi l-aţi crezut mort!

A ajuns în ograda lui şi la stăpînii lui şi tocmai atunci doamna Florica le-a aruncat mîncarea în bătă- tură şi-au năvălit pisici şi cîini, la grămadă, şi căţeaua a mare l-a apucat de grumaz şi a strîns şi parcă s-a auzit şi pîrîitul oaselor şi-au crezut că e gata!

Aţi continuat să-l aşteptaţi şi să-l căutaţi şi, cînd l-aţi găsit, mai avea doar puţină viaţă în el. L-aţi recuperat mai mult mort decît viu. Dar l-aţi adus pe terasă şi l-aţi hrănit cu lapte şi sosuri, fiindcă nu mai putea să înghită!

Receptezi afecţiunea şi starea de calm, induse în tine de animăluţul ăsta şi te gîndeşti că puţini dintre semenii tăi pot să ofere atîta!

148 149149

Parada veleitarilor

Preferi o existenţă discretă, ai spus şi răs-spus, de intelectual dăruit muncii intelectuale şi nu te-ar încîn- ta să fii abordat de vreunul din veleitarii care ţi-au fă- cut amară viaţa de editor. Şi pe care-i poţi zări acolo, în sala de la revistă. Pe Maricel Voinea şi pe Vitalie Bădicuţ, bunăoară. N-ai habar, dacă-s doar spectatori sau au ajuns membri ai Uniunii Scriitorilor! Ai văzut şi-ai auzit multe pînă acum şi-ai putea s-o vezi şi s-o auzi şi pe asta! Ar deschide răni vechi şi-ar plasa sub semnul deriziunii şi zădărniciei munca ta de atunci. Şi nici cu alţii nu ai dori să dai ochi. Maricel şi Bădicuţ alcătuiesc însă nişte prototipuri pentru un demers şi pentru o psihologie şi sînt cît o categorie. Face să-i scoţi la lumină!

Nu-ţi dai seama cum ar putea să iasă mai bine: să narezi tu, autorul, ori să-i laşi pe Alexandru Medoia şi pe Zoltan Fekete, personajele, să evoce-ntîmplarea? Ai trăit-o împreună cu ele şi, ce zic ele, ai zice şi tu. Fiindcă ce gîndesc şi ce fac personajele, fac şi gîndesc mai întîi la tine în minte şi, dacă ele spun adevărul despre falanga veleitară, ce parazitează cultura, îl spui şi tu. Alexandru Medoia şi Zoltan Fekete sînt redactori de editură, se-ndeletnicesc cu ce s-a-ndeletnicit şi autorul cărţii acesteia şi te poţi aştepta la o descriere foarte exactă, din partea lor.

Nu ştii dacă e o soluţie, dar nici că nu e nu zici.

148 149

Pispirel sforăie lin şi se simte bine şi-ţi transmite şi ţie starea asta de bine.

Te de-tensionează şi te umpli cu fluidul misterios al afectivităţii, care leagă animale de oameni şi oameni de animale şi de alte făpturi ale Firii şi care e lucrul ce ţine de partea frumoasă a vieţii. Şi ajută lumea să-şi salveze rezervele de empatie şi altruism şi să continue.

Să nu piară şi să nu rişte „grivanizarea“ totală şi eşecul absolut!

Pispirel însuşi e-un motiv suficient, ca să graţiezi omenirea.

Nu-ţi dai seama cum ar putea să iasă mai bine: să narezi tu, autorul, ori să-i laşi pe Alexandru Medoia şi pe Zoltan Fekete, personajele, să evoce-ntîmplările? Le-ai trăit împreună cu ele şi, ce zic ele, ai zice şi tu. Fiindcă ce gîndesc şi ce fac personajele, fac şi gîndesc mai întîi la tine în minte şi, dacă ele spun adevărul despre falanga veleitară ce parazitează cultura, îl spui şi tu. Alexandru Medoia şi Zoltan Fekete sînt redactori de editură, se-ndeletnicesc cu ce s-a-ndeletnicit şi autorul cărţii acesteia şi te poţi aştepta la o descriere foarte exactă, din partea lor.

Nu ştii dacă e o soluţie, dar nici că nu e nu zici.

150 151151

şi personajele, altele şi mereu aceleaşi, de fiecare dată, într-un tête-à-tête: redactorul şi veleitarul înfometat după glorie literară…

„Iar m-a căutat?“ reia Alexandru Medoia, calm la început, cu o notă de nedumerire în glas chiar, ca şi cum ar fi fost ceva nefiresc să fie căutat la redacţie de respectivul autor, după ce mai înainte îl terorizase zilnic cu prezenţa, cu insistenţele lui agasante şi curtea asiduă pe care i-o făcea. Că să-l publice!… De parcă editura era un fel de cooperativă de prestări de servicii cu materialul clientului şi nu o instituţie de cultură… Să-l publice, susţinuse şi Sonoc, directorul editurii, Margareta, nevastă-sa şi fata îl luau în primire seară de seară, ce-avea de gînd? Ce dracu găsi- seră la cicisbeul acela?!, se întrebase amărît în cîteva rînduri că, în afară de „caroserie“, pe el nu-l frapase cu nimic! Dar se putea pune cu două muieri? Deci: să-l publice! Alexandru Medoia protestase, exista şi un motiv serios, Maricel se afla la prima lui carte de versuri, trebuia trecut prin concurs, la ce bun să creeze precedente? „Închide şi dumneata ochii o dată, că nu mori!“ îl rugase însă Vasile Sonoc. „Îi tragi înainte cu legea…“ continuase cu o dezamăgire trucată. „Dacă n-aş şti că eşti un om inteligent…“, îl flatase după aceea, „Parcă dumneata nu cunoşti cum e cu dispoziţi- ile astea? Legea-i ca armonica: pentru unii se strînge, pentru alţii se întinde…“ încheiase, în fine, pe un ton filosofic şi, cum redactorul nu-l mai contrazisese, crezuse că între ei se stabilise deja un fel de înţele- gere mutuală. Şi din clipa aceea i-l trimisese pe cap. Iar poetul, ori viitorul poet, atîta aşteptase. Începuse să-l sîcîie cu telefoanele, să-l hărţuie întruna cu vizi- tele, cu avansurile…

150 151

Laşi personajele să vorbească, însă te gîndeşti, în ultimul moment, că n-ar strica nici vocea auctorială, care să susţină comentariul şi introduci vocea aucto- rială. Cititorul o să constate cu ce rezultat: vor fi sau nu plauzibili, chiar memorabili sau terni şi lipsiţi de relief psihologic Maricel Voinea şi Vitalie Bădicuţ, pentru că Maricel şi Vitalie ne interesează aici şi, laolaltă cu ei, toţi veleitarii lumii!

1. Primul veleitar. Veleitarul spilcuit şi atlet

E o noapte de vară, iar Alexandru şi Zoli se află în grădina de legume şi zarzavaturi a lui Francisc Fekete, care este zid în zid cu Parcul Copiilor. Tata Fery s-a retras; la anii lui, nu-şi mai permite excese ori nopţi nedormite, i-a trecut vremea şi are nevoie de mai mult somn pentru refacere.

Ei sînt aici, pe banca de lîngă mesteacăn, scru- tînd, cînd şi cînd, bolta senină. Stelele clipesc ritmic pe acoperămîntul ceresc şi noaptea înaintează calmă şi liniştită. Plînsul privighetorilor varsă veşnicie peste fiinţe şi peste lucruri, peste pomii Parcului şi peste case, iar miriadele de greieri de pe sol le ţin companie cu ţîrîitul lor uniform şi monoton.

E ca o oază de linişte şi e ca o vrajă şi nu mai simt nici oboseala adunată în ei peste zi şi nu mai ţin nici numărul orelor şi e nevoie să bată ceasul Catedralei, ca să-şi dea seama că s-a făcut două noaptea.

Şi Zoli, parcă-şi aduce aminte, „Iar te-a căutat Frumosu’!“ zice şi „Maricel Voinea“ mai zice şi „De cî- teva ori, cît timp ai fost plecat la Bucureşti“ compl-e tează şi vestea aceasta strică echilibrul lăuntric al celuilalt şi presimţi c-o să vină şi „detunătura“; cu-ntîrziere, însă o să vină. Şi parcă începi să vezi scena

teva ori, cît timp ai fost plecat la Bucureşti“ comple- tează şi vestea aceasta strică echilibrul lăuntric al celuilalt şi presimţi c-o să vină şi „detunătura“; cu întîrziere, însă o să vină. Şi parcă începi să vezi scena

152 153153

orice, numai să scape de el! Maricel se lipise de sine mai abitir decît rîia. Şi chiar avea senzaţia că se umpluse de scabie, ori de murdărie; se vîra sub duş şi încerca să se cureţe, frecîndu-se pînă la sînge. Dar umbra „clientului“ său îl urmărea şi aici, lehamitea i se aşternea pe suflet ca o pulbere cenuşie. Parcă Fru- mosu’ era singurul care-şi dăduse gata editorul prin insistenţă, prin tenacitate?, se întreba scîrbit. Cîţi nu răzbiseră? N-aveau talent pentru poezie, dar ştiau să se bage în faţă, să dea din coate cu consecvenţă, talentul ăsta nu le lipsea… Cărţile, care erau expresia unei sensibilităţi şi a unui destin autentic şi constitu- iau ratificarea acelui destin, apăreau. Publicase destule. În afara acestora, însă, veneau manuscrisele aprobate „de pilă“, „de milă“ şi „de silă“! Circula vorba. Şi cu aceasta frauda se producea şi-n cultură, non- valoarea şi impostura, veleitarii şi spiritul cabotin se strecurau şi aici, amestecîndu-se cu scriitorii adevă- raţi. Şi atunci numai cu greu îi mai puteai separa, îţi era tot mai greu să stabileşti şi să aplici legea valorii…

Picase destule „pile“ şi crease destule animozităţi. Majoritatea „intervenţiilor“ veniseră de Sus, însă nu cedase. Nu mai era, totuşi, sigur că procedase înţelept şi-nţelegea că nu rezolvase mare lucru. Se dovedea intransigent el, ţinea la menirea, la rostul lui de editor aici în oraş? Să ţină! Manuscrisele, ce „trebuiau“ edi- tate, se editau. Parcurgeau numai un alt traseu, erau repartizate din start lui Partenie, sau Brighitei, sau…

Mai vulnerabil se dovedise cu celelalte „categorii“.Iată, prozatorul era bătrîn, moartea îl căuta pe

acasă, vorba doamnei Valeria Ştefan, secretara, iar el tot pe la editură! Insista să-l publice, cartea reprezenta doar ultima apariţie dintr-o trilogie, ale cărei prime volume fuseseră lucrate cu redactorul–şef, cu domnul

152 153

Sosea Alexandru Medoia la redacţie la opt? El se posta la intrare la şapte şi jumătate; era clar că nu-i mai putea scăpa. Nu-i lăsa nici o şansă. Ar fi putut, desigur, să-l sune, dar altceva e dacă te vede la faţă, îşi spunea, cu el îşi începea redactorul ziua şi, dacă-şi începea ziua cu el… Ce să mai amîne? De ce să nu urgenteze, mare lucru să lectureze acolo un volumaş de versuri?… Şi chiar peste zi, avea n-avea treabă, îşi făcea un bilet de voie şi ieşea în oraş; ia să mai treacă o dată pe la editură, îşi zicea. Şi trecea…

Parcă pe stradă exista vreo scăpare? Nici una; te dibuia oriunde!

Îl acosta, se simţea îndreptăţit să-l însoţească, o bucată de drum baremi. Îl apuca cu un gest protector de braţ, ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă, şi-i vorbea: acum o să meargă cîţiva paşi împreună, o să-i ţină companie, dacă nu are nimic împotrivă, o să asculte cu luare aminte cuvîntul Maestrului… Se arăta foarte dornic să lege prieteşug cu domnul Medoia!… A zis Maestrul ceva? Da, a zis. El îl aprobă, chiar şi atunci cînd nu îi convine, îl aprobă, mişcă din cap, de parcă ar fi un cal care bate de muscă… Şi, para- doxal, deşi îl agasa teribil şi simţise nu o dată o mîncărime în podul palmelor şi impulsul de a pocni necruţător mutra aceea sclivisită şi imposibilă, sfîr- şea totdeauna prin a-l asigura că nu, nu are nimic împotrivă, să-l urmeze! Abia acasă, în singurătatea camerei sale, îl năpădeau ciuda şi furia, nici de data aceasta nu-l repezise, degeaba îşi propusese s-o facă, şi se lăsa copleşit de sentimentul chinuitor că-i era practic imposibil să se elibereze de celălalt.

Nu mai avea rost să amîne, îşi măcinase nervii în van, gîndea, pînă la urmă o să fie dispus să-i publice

154 155155

aniversar cele mai multe, risipite în ziare şi reviste de-a lungul anilor, pe pagina întîi, şi-l cuprinsese dezesperarea. Poetul năştea cuvinte, simple cuvinte, simplă bolboroseală de cuvinte fără substanţă, aşezate în catrene devitalizate, uscate, lipsite de măduvă. O mos- tră de poezie dietetică, rimată şi ritmată căznit, cu te- mele reluate mecanic şi imaginile multiplicate în serie. Ce-avea să facă? Poate c-o să „închidă ochii“, cum îl sfătuise Sonoc, sau…

Îl invitase la discuţie. Dar cînd îl văzuse intrînd falnic pe uşă, păşind înfipt şi cu emfază, făcînd eforturi, în dreapta şi-n stînga, pentru a părea inteligent şi spiritual, ştiuse deznodămîntul. Venise îmbrăcat într-un sacou bleumarin, pantaloni deschişi la culoare şi pantofi otter în picioare şi avea o alură sportivă, o faţă prosperă, bine hrănită, cu tenul întins şi proaspăt, pocnind de sănătate. Într-un cuvînt, arăta revoltător de bine. Nu întîmplător şi trecea drept un bărbat cu succes la femei şi era foarte mîndru de faima lui de mare fecundator, atîta doar că avea năravul să-şi lase iubitele gravide şi să dea bir cu fugiţii, la o adică!

Ce avea personajul spilcuit şi încliftat dinaintea sa cu poezia? se întrebase redactorul. El cu hainele, în asta, în eleganţa vestimentaţiei îşi punea toată nădejdea. Însă, dacă-l dezbrăcai, îi descopereai toată găunoşenia. Dar ceea ce se vedea era individul acesta chipeş, glazurat, pus la ştaif. Încolo, îl caracterizase Teofil: „Poţi să scufunzi un dop de plută? Nu poţi!“ Erau gînduri ce-i treceau lui Alexandru prin cap, în vreme ce gura lui Maricel turuia nestingherită. Îşi şi vedea cartea în tipografie şi chiar comise imprudenţa să-l zorească pe domnul Medoia, vorbindu-i pe un ton nepermis de amical, să-i dea bătaie, ce mai întîrzie?

154 155

Partenie. Dar cum să aprobe textele acelea de sub- literatură?… Nu tu ştiinţă a compoziţiei, nu tu personaje conturate, plauzibile, nu tu inserţie în psihologic, nu tu plan al autorului… Lexicul, şi el, sărac, inexpre- siv, iar substanţa romanescă — destul de precară! Şi dacă rămînea la opinia sa, de la scorţoşenie şi ameninţări autorul aluneca treptat la văicăreli şi la lacrimi, o trecea frumuşel pe plîns. Cînd părăsea re- dacţia, simţea un gust amar şi o cocleală în gură. Recunoştea: avea dreptate şi prozatorul, primele două volume apăruseră, nu fuseseră cu nimic mai acătării decît cel de acum, iar el… El, Medoia, avea să-l bage în mormînt, i-o spusese, avea să-l omoare. Şi atunci, dezgustat, renunţa la obiecţii şi semna…

Prin Maricel, trebuise să lupte cu cei din ultima categorie: cei care se agăţau de el ca un scai, asediindu-l încontinuu şi terorizîndu-l încontinuu. Dacă-i dădea afară pe uşă, îi intrau înapoi pe fereastră, se dovedeau de-o tenacitate dezarmantă, ştiau că redactorul n-o să suporte la infinit. Mai căzuseră şi alte redute! În fond, ei erau specialişti ai acestui război psihologic, se întrebau numai cît o să reziste Medoia cu nervii. În cele din urmă ne va chema la el, pronosticau, va aproba orice, numai să se vadă scăpat… Aproape că ajunseseră să-l compătimească, într-un fel. Şi nu se aflau prea departe de adevăr.

Între timp, se îngrijise Sonoc de toate, la volum fusese anexat şi un referat favorabil. Autorul lui, ru- bricant la revista locală, vedea în poet nici mai mult nici mai puţin decît o „speranţă“ a generaţiei tinere, cu toate că Maricel se apropia binişor de patru decenii!

Alexandru Medoia citise, de fapt, recitise stihurile acelea reci, lipsite de orice fior liric, cu iz ocazional ori

156 157157

fantă. Sau canalul, pe care-şi pompase entuziasmul, se astupase şi nu erai sigur dacă urma să mai fie ori nu desfundat vreodată. „Da’ cum?…“ întrebase uluit şi vorbele acestea poticnite, schelălăite jalnic, ce i se lipiseră parcă de laringe iar personajul făcea eforturi să le disloce, pentru ca apoi să le trimită forţat în afară, păruseră să preludieze un dezastru, să anunţe o catastrofă.

Stătea complet nemişcat, spînzurat acolo de ţeava caloriferului, secătuit de o senzaţie perfidă de alunecare în gol. Înstrăinat cumva. Prăbuşit în timp. Ori glisînd între temporal şi atemporal, cu un ţiuit abia sesizabil în urechi. Şi ochii holbaţi a mirare, ca şi cînd şi-ar fi vă- zut cuvintele rostite plutind în încăpere o vreme şi ca şi cînd le-ar fi observat cu privirea pînă ce învelişurile lor s-ar fi dizolvat complet şi ar fi fost absorbite în atmosferă. Faţa îşi schimbase iarăşi culoarea, se albise de tot, de parcă o forţă necunoscută i-ar fi vidat organismul de substanţă iar prin vene ar fi început să-i circule clorofilă.

Toată făloşenia cu care pătrunsese în birou şi toată nonşalanţa cu care-i abordase se dovediseră foarte puţin rezistente la firicelul de apă freatică, ce începuse să sape subteran. Se agitase, glumise, îi li- vrase redactriţei de la Secţia de carte germană setul de fraze curtenitoare, de complimente pe care le avea oricînd pregătite, făcînd-o să se îmbujoreze în cîteva rîn- duri de plăcere, îl gratulase şi pe Zoli, în fine, nu strica să se pună bine cu toată lumea! Se plimbase mult în spaţiul îngust din încăpere, întîrziind sporadic în faţa unui birou sau a altuia, sprijinindu-se de marginea lui, aplecîndu-se familiar şi încercînd să citească ori doar atingînd cu mîna manuscrisul de pe masa Brighitei,

156 157

Băieţii din poligrafie aşteaptau manuscrisul, unsese el osiile care trebuiau unse acolo… Dar tocmai siguranţa aceasta înfumurată şi agresivă de puber întîrziat şi vorbirea băţoasă îl determinaseră să se decidă: Nu, n-o să trimită nici o carte în tipografie. Cel puţin deocamdată. Oricum, nu înainte de a-i vorbi despre, ori de a-l face să simtă starea aceea de umilinţă, pe care orice creator autentic o încearcă în faţa talentului şi a miracolului creaţiei. Şi despre munca enormă, asociată talentului, şi care la celălalt… N-o să trimită, prin urmare, manuscrisul în tipografie!

„Nu se poate!“ se scurtcircuitase candidatul la nemurire. Faţa i se crispase dintr-o dată, sîngele i se scursese din obraji, care căpătaseră o culoare vineţie, iar din pathosul logoreic de mai înainte nu mai rămă- sese nimic. Se sprijinise cu mîna stîngă de ţeava sub- ţire a caloriferului, ce urca, lipită de zid, pînă în tavan şi-şi dusese dreapta la gît, lărgind, printr-un gest smucit, nodul cravatei, spre a mai atenua senzaţia de sufocare.

Verdictul domnului Medoia sunase neşteptat şi-l paralizase. Se iluzionase vreme îndelungată c-o să-şi scoată volumul şi chiar trăise iluzia cu o mare intensitate. Sperase. Sperase pînă-n pînzele albe. Sonoc, la rîndul lui, îi promisese tot sprijinul şi el de promisiunea aceasta se agăţase cu disperare. Acum înţelesese însă că era posibil ca evenimentul să nu se mai întîm- ple; poate că aceea era clipa în care pierdea ultima şansă de a debuta, gîndise, aceea era speranţa lui care agoniza şi murea…

„Da’ cum?…“ îngăimase poticnit; apăruse o pauză brusc, o sincopă imprevizibilă; aveai sentimentul că energia i se blocase ori i se scursese pe o invizibilă

Băieţii din poligrafie aşteaptau manuscrisul, unsese el osiile care trebuiau unse acolo… Dar tocmai siguranţa aceasta înfumurată şi agresivă de puber întîrziat şi vorbirea băţoasă îl determinaseră să se decidă. Nu, n-o să trimită nici o carte în tipografie. Cel puţin deocamdată. Oricum, nu înainte de a-i vorbi despre, ori de a-l face să simtă starea aceea de umilinţă, pe care orice creator autentic o încearcă în faţa talentului şi a miracolului creaţiei. Şi despre munca enormă, asociată talentului, şi care la celălalt… N-o să trimită, prin urmare, manuscrisul în tipografie.

fantă. Sau canalul, pe care-şi pompase entuziasmul, se astupase şi nu erai sigur dacă urma să mai fie ori nu desfundat vreodată. „Da’ cum?…“ întrebase uluit şi vorbele acestea poticnite, schelălăite jalnic, ce i se lipiseră parcă de laringe iar personajul făcea eforturi să le disloce, pentru ca apoi să le trimită forţat în afară, păruseră să preludieze un dezastru, să anunţe o catastrofă.

Stătea complet nemişcat, spînzurat acolo de ţeava caloriferului, secătuit de o senzaţie perfidă de alunecare în gol. Înstrăinat cumva. Prăbuşit în timp. Ori glisînd între temporal şi atemporal, cu un ţiuit abia sesizabil în urechi. Şi ochii holbaţi a mirare, ca şi cînd şi-ar fi vă- zut cuvintele rostite plutind în încăpere o vreme şi ca şi cînd le-ar fi observat cu privirea pînă ce învelişurile lor s-ar fi dizolvat complet şi ar fi fost absorbite în atmosferă. Faţa îşi schimbase iarăşi culoarea, se albise de tot, de parcă o forţă necunoscută i-ar fi vidat organismul de substanţă, iar prin vene ar fi început să-i circule clorofilă.

158 159159

şi-l însoţise, îi cunoştea traseul plimbării de seară, i l-ar fi putut spune pe dinafară, şi aici… Îl socotise prieten, într-un fel, îl lăsase să tragă speranţă, numai că de data aceasta nădejdea ce şi-o pusese în Alexandru Medoia trebuia să se stingă, iar el să se resemneze…

Dar cum să se resemneze? îl înfiorase gîndul ori doar eventualitatea acestui gînd. Se crezuse mai aproape ca oricînd de ţelul propus, iar acum…

Îşi planificase şi lansarea la librăria din centrul oraşului, aranjase cine să-i facă prezentarea şi cine să scrie cronica la revistă, întocmise şi lista cu invitaţii la banchet, şi pe cea cu meniul, ambele liste le avea asupră-i, Sonoc şi domnul Medoia urmau să decidă dacă să mai invite pe cineva ori dacă erau persoane indezirabile trecute pe tabel, care trebuiau radiate…

Cum să se resemneze atunci? Altă alternativă decît să se opună ori să se supună, nu exista. Şi pe măsură ce-şi revenise din şoc, punţile tot fuseseră rupte, re- adunîndu-şi puterile, se repezise, abia reţinîndu-şi furia, la redactor. Adică cum, umblase şi-i unsese pe ăia din tipografie de-a moaca?! Ei, uite, el, Maricel, aşa ceva n-o să înghită cu una, cu două…

„Cine te-a pus să mergi la tipografie?“ îl stopase Medoia enervat de-atîta neobrăzare, de parcă astea, mersul în tipografie şi „ungerea osiilor“, ar fi constituit lucrul cel mai important în publicarea cărţii!

„Cine m-a pus?“ reluase Maricel întrebarea, cu buzele adunate şi ochii îngustaţi de răutate. Pentru ca după un scurt interval să revină furibund la atac: „Voi, voi m-aţi pus! Din cauza voastră am ajuns să mă căciulesc în faţa poligrafilor! Da’ lasă că, dacă nu rezolv cu redactoru’, o să rezolv cu directoru’! Trebuie să-şi impună punctu’ de vedere, că de-aia-i director!“

158 159

ori de pe aceea a lui Zoltan, şi interesîndu-se cine era autorul şi ce şanse avea, mai emiţînd şi cîte o părere proprie… Era cuprins de neastîmpăr şi nu-şi găsea locul, îşi relua apoi deplasările, contribuind, nu glumă, la subţierea covorului de iută şi aşa destul de tocit!

Zoltan Fekete, agasat de fîţîiala continuă a personajului şi de pălăvrăgeala aceea interminabilă, îşi ridicase de două–trei ori privirile-i moi şi blajine de pe pagină şi-l fixase îndelung. Îl furase, apoi, cu coada ochiului, pe Alexandru Medoia şi-i zîmbise complice. Omul de cultură, în fond, păruse să spună privirea aceea, e liniştit, problematizează în forul lui interior, „zgomot“ face celălalt: candidatul la cultură, poate candidatul etern – Maricel, neînfrînatul logoreic, ce li se desfăşura înainte cu atîta trufie!

Pînă la un punct, de altminteri, se comportase destul de firesc, ambiţiile şi vanitatea urmau să-i fie satisfăcute; nimeni nu va mai putea să-i nege „statutul“ şi nimeni n-o să-l mai persifleze cînd o să-şi anunţe apartenenţa la castă, la telefon: „Poetul Mari- cel Voinea!“ Cartea, pe care i-o va scoate domnul Medoia, era dovada. Şi domnul Medoia constituia un bun gir, un bun certificat de garanţie pentru oricine. Însă domnul Medoia spusese „Nu“ şi acest „Nu“ îl făcuse să-i piară glasul. Un muşchi prinsese a i se zbate rebel în obrazu-i imobil cîtăva vreme, îşi simţise corpul străbătut de curenţi nocivi, apoi năruindu-i-se, iar în timpane avusese senzaţia că receptează, instantaneu, trosnetul propriilor oase. Epuizat, întinsese mîna şi se agăţase de ţeava caloriferului…

Din buimăceala asta se redresase extrem de greu. Ingratitudinea i se păruse prea mare: se ţinuse după redactor ca un cerşetor, îi aţinuse calea de atîtea ori

160 161161

progresiv. Toată tăcerea aceea apărea nefirească şi-,n spatele ei, nu-i fusese greu să prevadă că se coace ceva — lucrul acela strîmb şi rău ce se punea la cale. El, Alexandru Medoia, blocase manuscrisul; de data aceasta se umbla, probabil, în altă parte. Aşa că nu se arătase surprins cînd i se comunicase decizia: la ce-rerea directorului editurii, poeziile lui Maricel fuseseră lecturate mai Sus şi, tot de acolo, se ceruse debloca- rea volumului. Sonoc îşi făcuse datoria: aşadar, la dosarul cărţii se afla ataşat avizul, apostila necesară. Publicarea manuscrisului lui Maricel Voinea echivala cu stingerea unei posibile surse, a unui posibil focar de reclamaţii, iar acest gînd îi provocase silă. Ceva se stricase în lume, ori ceva se dovedea a fi cum nu trebuie…

2. Al doilea veleitar. Veleitarul grobian şi clonţos

După întîlnirea cu Maricel, vine întîlnirea cu Vitalie Bădicuţ. Veleitarul al doilea e mai necioplit şi mai „exersat“ în bătăliile vremii, multiplu laureat în Cîntări şi Daciade artistice!

Întîmplarea se anunţă mai promiţătoare şi Zoltan Fekete este cît se poate de clar: „Scena cu Maricel Voinea e un vacs pe lîngă ce-a făcut Bădicuţ, miercuri, la editură!“ zice, însă n-apucă să zică mai departe, fiindcă Alexandru se adînceşte în sine. Rememorează.

Pe dinaintea ochilor săi prinde a se derula, tulbure iniţial, un şir întreg de secvenţe, secvenţă după sec- venţă, pînă cînd reuşeşte să citească în ele, ca-ntr-o imagine vagă, neclară, parc-ar fi privit o fotografie

160 161

preconizase pe un ton imperativ şi ieşise val–vîrtej din încăpere, trîntind uşa cu zgomot.

„Hi, hi!“ chicotise Zoltan Fekete, fericit că Alexandru reuşise să-i scoată ipochimenului fumurile din cap. „Măi frate, mă, a fost ceva straşnic! A-ntîia!… Hi! hi!… Credeam că face infarct! S-a dezumflat băieţaşu’!…“ comentase satisfăcut.

O păţise rău de tot Maricel, cu Medoia; o lecţie ca asta nu se uită uşor, convenise şi Brighite. Dar Alexan- dru întorsese capul scîrbit, evitase comentariile, care puteau să abunde, desigur, şi se cufundase în tăcere. Se apucase, apoi, să rememoreze. Fusese dur, nici vor- bă, trebuise să fie; Brighite avea dreptate: Maricel n-avea să uite întîmplarea nicicînd. O urmă de remuş- care îl încercase multă vreme după aceea, nici el nu se simţise în apele sale. Mai întîi îl descumpănise convingerea simplă a autorului într-o vocaţie inexistentă, după cît îşi putea da el seama; apoi agresivitatea, siguranţa de sine agresivă, fără suport în planul real. Nu se simţise, deci, în apele lui. Pînă şi degetele care răsfoiau manuscrisul îi tremuraseră, îl apucase o febră ciudată, de parcă atunci ar fi înapoiat un volum pentru întîia oară! Nerăbdarea şi pălăvrăgeala autorului izbu- tiseră să-l enerveze. Iar cînd trebuise să vorbească, vorbise crispat, cu o voce minată de numeroase tensiuni lăuntrice…

Se aşteptase după aceea să fie chemat la Sonoc, dar Sonoc nu îl chemase. Trăise cu simţurile acutizate la maximum în acele zile, primejdia putea lovi de oriunde, şi percepuse, în mod bizar, timpul scurgîndu-se alb, monoton şi liniar, indiferent şi impersonal şi, o dată cu el, sesizase întrucîtva măcinarea înceată, sis- tematică, la care era supus. Şi oboseala, ce se instala

162 163163

cum şi nici aproba orice. Cu siguranţă nu însăilările acelea precare, chiar dacă bine orientate tematic, precum acestea:

Noi acei de la partere,Pedestrimea locativă,Vă rugăm cu cai–putere,Să poftiţi la lucrativă!

(Aici cititorul, care a venit în contact cu Ticu Izdră- ilă, parc-aude comentariul caustic al Personajului paricid: « Tii, al dracului marţafoi, are geniu’! Geniu’ mediocrităţii! Ce secreţie a putut să iasă din cere- belu’ lu’ ăsta: Pedestrimea locativă! Straşnic! Şi-i mai face şi promotion lu’ Ceaşcă: Vă poftim la lucrati- vă! La muncă voluntară! Aşa înţelege el să traducă în practică indicaţiile Partidului! Mare lepră!… »)

Nu puteai apostila, aşadar, catrenele astea mobi- lizatoare, eşuate-n stihuri căznite şi dedicate, toate, „ilustrului cîrmaci al Cetăţii“! Metafora atinsese infla- ţia, fusese emisă şi circula la case mai mari, n-o in- ventase Vitalie. El o pescuise doar din presa literară, o preluase şi-o practica, sperînd s-o utilizeze cu folos, poate ca pe-o „reţetă de succes“, mai ştii?! Textele lui sucombau însă în arhiştiute clişee, în „prefabricate“ lexicale supervizate şi cu drept de circulaţie, liberă şi ilicită, în ziare şi în reviste. Aceleaşi imagini şi ace- leaşi rime, prin urmare, întîlnite invariabil, de la o vreme, încît, de-ai fi omis semnăturile, ai fi putut crede lesne că fuseseră toate secretate de acelaşi exemplar involuat. Şi aceeaşi slugarnică şi dezgustătoare lingu- şeală la Bădicuţ, ca la ceilalţi… Versificări derizorii —

162 163

mişcată, prezenţa veleitarului şi portretul veleitarului cu care avusese de-a face mai anii trecuţi, şi furia lui insolentă şi agresivă, amplificată cumva, asta îl izbise atunci, de obrazu-i scrofulos, plin de furuncule. O mutră de ins neevoluat, prin care puteai fi sigur că nu trecuse încă vreun gînd mai acătării, executase numai comenzi! Purta un costum ponosit, cu haina descusută la răscroiala mînecii iar pantalonii aveau genunchii ieşiţi. În picioare: pantofii scîlciaţi, care nu văzuseră crema de două sezoane. Dar se ţinea tare şi nu se lăsa intimidat. Venise la editură cu nonşalanţa cu care ar fi intrat la pisoarul din colţ. Prinsese ultimul tren. Participase la „Cîntarea României“ şi obţinuse o diplomă, locul al doilea, iar „Scînteia“ îl publicase pe pagina întîi. Într-un fel, fusese validat, „certificat“ ca artist, căpătase de-acum un statut. Fusese publicat pe pagina întîi, iar acum venea în editură cu argumentul suprem — argumentul S. Şi dacă nu publicai textele acelea insipide şi agramate — şi n-aveai cum s-o faci fără a te dezice de menirea pe care crezu- seşi multă vreme c-o ai, că-ţi aparţine şi că-i aparţii —, dacă nu-l publicai pe el, aşadar, asta însemna că nu erai de acord cu… Sau cel puţin asta insinua, şi cu… nu aveai cum să nu fii de acord, nu era deloc indicat, comod să nu fii de acord cu… Asta ţi se putea aminti oricînd, cu asta puteai fi ameninţat, şantajat chiar, iar veleitarul tocmai pe acest fapt şi miza. El nu mai vorbea de mult în numele şi de pe poziţia sa, ci în numele şi de pe poziţia celui ce iniţiase Festivalul şi, dacă lui Vitalie Bădicuţ îi puteai răspunde la obiect şi cu argumente, celuilalt… Dar mai erai şi om de cul- tură, şi specialist pe deasupra, şi tocmai ca om de cultură, ca specialist nu-ţi puteai da avizul indiferent

mişcată, prezenţa veleitarului şi portretul veleitarului cu care avusese de-a face mai anii trecuţi, şi furia lui insolentă şi agresivă, amplificată cumva, asta îl izbise atunci, de obrazu-i scrofulos, plin de furuncule. O mutră de ins neevoluat, prin care puteai fi sigur că nu trecuse încă vreun gînd mai acătării, executase numai comenzi! Purta un costum ponosit, cu haina descusută la răscroiala mînecii, iar pantalonii aveau

164 165165

A devenit tot mai nervos, iar privirile-i ard şi-a revenit la ceea ce-l durea pe el în clipa aceea. La manuscris.

Redactorul înţelesese atunci inutilitatea efortului propriu şi se reţinuse. Îl năpădise o lehamite grea şi, pentru a nu se trăda, ori pentru a scăpa de ea cît de cît, scotocise înfrigurat în buzunarul jachetei după pache- tul cu ţigări, luase un B.T. şi-l aprinsese, cu gesturi crispate. Trăsese cu lăcomie. Jetul de fum îi umpluse plămînii, apoi, după ce expirase, mai trăsese cu sete de cîteva ori, pînă cînd simţise o stare de uşoară ame- ţeală, pe urmă una de echilibru fragil, de calm destul de precar… Ştia că lucrurile despre care se apucase să-i vorbească lui Vitalie erau grave: îi dezvelise „inten- ţia ratificabilă“ ori posibila „intenţie ratificabilă“ a „Cîntării României“; ar fi urmat cealaltă faţă: cea înjo- sită a culturii române! Cîtimea aceea viabilă din idee, cîtă va fi existat la-nceput, fusese mutilată, năruită sistematic şi cu mult zel, transformînd totul într-o Hilariadă!… Să continue ar fi o prostie, îşi spusese, individul dinaintea lui se arăta dubios, nu avea rost să rişte. Şi după alte cîteva fumuri lungi, rupte cu în- verşunare, începuse să perceapă difuz efectul narcotic al ţigării consumate cum îi cuprinde şi cămăşuieşte creierul şi-l izolează de rest. Aproape că uitase de pre- zenţa lui Vitalie Bădicuţ, aflat acolo în redacţie. Dar gîndul acela tulburător şi responsabil pusese stăpînire pe el; continuase, deci, însă continuase doar pentru sine.

Aceasta va fi fost, poate, intenţia Festivalului, numai că ea fusese fundamental compromisă, eşuase, treptat, în apologie şi prostituţie culturală. Se trans- formase în „cîntarea“ Lui. În „cîntarea“ Lor, de fapt. A clanului. Căpătase un scop propagandistic şi

164 165

va să zică — şi patriotarde. Lipsite de înfiorare şi har. În care gramatica limbii române era lapidată, punctul odihnindu-se frumos după titlu iar virgula aşternîn- du-se vicleană între subiect şi predicat!

Să-i explice atunci sensul Festivalului? îi trecuse prin minte. Dacă avea vreun sens, ori măcar acela pe care el însuşi se străduise să i-l atribuie iniţial. Şi pe care Esteticianul i-l limpezise mai bine, la Cumpătu. Sensul ce-l va fi avut la-nceput, deci, fiindcă mai tîrziu totul degenerase. Oricum, să-i explice. Dar ţi-ai găsit! Grozav îi păsa lui Vitalie că omul are infinit mai multe disponibilităţi decît acelea pe care i le solicită societa- tea acolo la serviciu, unde trebuie să muncească! Că tocmai folosirea creatoare a acestui surplus de dispo- nibilităţi, în timpul liber, prin atragerea populaţiei în forma publicului participant la spectacole, ori în forma amatorului–interpret, are un rol formativ şi un efect de dezmărginire. Trăind sublimul ori abjectul pe scenă, ca interpreţi, ori pur şi simplu din sală, ca spectatori, prin intermediul muzicii, dansului, poeziei, teatrului… se lansase în explicaţii, dar sesizase ochii injectaţi de ură ai celuilalt şi se oprise.

Afurisită treabă, constatase. El îi vorbeşte, iar lui Vitalie Bădicuţ nu-i stă gîndul, desigur, la altceva decît la lucrul pe care-l are de făcut şi pentru care venise la editură. Cunoaşte muşteriul. Te lasă să-ţi baţi gura în van, se face că te ascultă, încă tace şi încă nu s-a decis să te întrerupă, te lasă să trăncăni verzi şi uscate, poate că-şi spune, iar cînd o să isprăveşti de clămpănit şi-o să vadă unde doreşti să ajungi cu toată flecăreala asta, pentru el inutilă, o să ţi-o zică pe-a lui. Pentru că observă că-ţi place să te întinzi la vorbă şi nu te scumpeşti la timp şi el numai timp de pierdut nu are!

A devenit tot mai nervos, iar privirile-i ard şi-a revenit la ceea ce-l durea pe el în clipa aceea. La manuscris.

Redactorul înţelesese atunci inutilitatea efortului propriu şi se reţinuse. Îl năpădise o lehamite grea şi, pentru a nu se trăda, ori pentru a scăpa de ea cît de cît, scotocise înfrigurat în buzunarul jachetei după pache- tul cu ţigări, luase un B.T. şi-l aprinsese, cu gesturi crispate. Trăsese cu lăcomie. Jetul de fum îi umpluse plămînii, apoi, după ce expirase, mai trăsese cu sete de cîteva ori, pînă cînd simţise o stare de uşoară ame- ţeală, pe urmă una de echilibru fragil, de calm destul de precar… Ştia că lucrurile despre care se apucase să-i vorbească lui Vitalie erau grave: îi dezvelise „inten- ţia ratificabilă“ ori posibila „intenţie ratificabilă“ a „Cîntării României“; ar fi urmat cealaltă faţă: cea înjo- sită a culturii române! Cîtimea aceea viabilă din idee, cîtă va fi existat la-nceput, fusese mutilată, năruită sistematic şi cu mult zel, transformînd totul într-o Hilariadă!… Să continue ar fi o prostie, îşi spusese,

166 167167

Geniu şi o Ingenuă! Şi, pentru proslăvirea lor, nimic nu era îndeajuns: nici exhultanţa hagiografică, nici bustificarea şi eroizarea fără răgaz, nici… Şi nici cheltuielile enorme pentru deplasările a sute de mii de oameni, pentru costume şi pentru decoruri, pentru cazare şi masă, pentru expoziţii… Euforia cuvintelor adulatoare — şi deriziunea cuvintelor adulatoare — atinseseră cote de neimaginat: Se vorbea despre… şi se vorbea ca şi cînd ar fost vorba de oameni reali! Şi cu o siguranţă de nezdruncinat, cu o agresivitate imundă şi nu o dată semi-analfabetă.

Amatori şi profesionişti, diletanţi şi consacraţi îşi dădeau întîlnire spre a produce, într-un ritm dră- cesc, stanţe naive, pseudopoezii şi pseudoscenete în tonalitate patriotică, tapiserii şi tablouri, busturi re- munerate gras, coruri idolatre ori pseudo-cantate. Şi toate pe o unică temă: El! Sau Ea! Iar de la un timp încoace — Amîndoi! Dincolo de orice decenţă cultu- rală şi de orice bun simţ.

Într-un cuvînt, aproape toată „floarea artistică“ a Ţării Româneşti, oficială şi acceptată, agreată şi dezagreată, fidelă ori prefăcută, interesată şi chiar dezinteresată îşi aducea obolul, prinosul de recunoş- tinţă. Contribuia cu sîrg la „poluarea“ morală şi spi- rituală. Întregind şi amplificînd cealaltă „poluare“, la fel de nocivă, realizată intens prin intermediul Media. Manevrată pervers. Denaturînd informaţia şi stîrnind confuzie cu bună ştiinţă. Dezorientînd tactic şi urmărind să menţină dezorientarea aceasta, spre a manipula mai uşor ascultătorii. Şi cititorii. Poleind existenţa cotidiană şi oferindu-le-o, pe ecran, în locul surogatului de existenţă reală. Năzuind să le înlocu- iască pînă şi gîndirea cu un surogat de gîndire. Să substituie adevărul propriu, adevărul fiecăruia cu un anume adevăr, cu adevărul Lor. Să li-l impună prin repetare şi răs-repetare. Să-i zăpăcească la minte. Să

166 167

agitatoric. O cohortă întreagă de ispravnici culturali şi imnologi de ocazie, de instructori inepţi şi trepăduşi literari — producători de osanale — declanşaseră cu rîvnă mecanismul gigantizării. Întreţinîndu-le megalomania şi paranoia. Scălîmbăiala ideologică şi apocrifarea ideologică. Mania „autorlîcului“! Căci o schelărie terminologică uriaşă şi demagogică, eşa- fodajul complicat şi naiv al organismelor aşa-zisei „democraţii socialiste“, consfinţite prin decrete şi legi şi trecute, toate, la activ „părintelui naţiunii“, alături de şirul inumerabil de „cuvîntări“ încropite de consilieri năimiţi dar citite şi semnate mereu de acelaşi individ, îl transformaseră în cel mai prolific autor „apocrif“ din istoria omenirii! Iar România — în ţara „formelor fără fond“!

El devenise, prin urmare, autorul „apocrif“ numă- rul unu. Numărul doi revenea „Savantei“, ca la „cabi- nete“. Declarată peste noapte, de către papaioţele zilei, „om de ştiinţă de largă recunoaştere interna- ţională“ şi autoare de cărţi!

Două minţi primitive şi vanitoase, îşi zisese, pro- punîndu-şi să-şi formuleze opiniile cît mai exact şi do- jenindu-se că nu stăruise îndestul, pînă-n clipa aceea, asupra temei. Două minţi primitive şi vanitose, reluase, diletante şi îndărătnice, practicînd falsul cultural, şarlatania! Erijîndu-se într-un soi de intelectuali „polisportivi“ şi-n minţi luminate şi emiţînd, neobo- siţi, „directive“. În toate domeniile. Aplaudaţi înde- lung. Ovaţionaţi. De lichele şi puşlamale agresive şi semidocte, „cuprinse“ de o admiraţie cvasimistică, mimată sau reală. Şi într-o înscenare carnavalescă. În care unica instituţie admisă rămăsese „instituţia personalităţii“! A personalităţilor! Numai ale lor! În susţinerea cărora pînă şi cuvintele limbii române s-au trezit confiscate. Cuvîntul „geniu“! Fiindcă li se luase românilor dreptul la genii naţionale. Atîta aveau: un

agitatoric. O cohortă întreagă de ispravnici culturali şi imnologi de ocazie, de instructori inepţi şi trepăduşi literari — producători de osanale — declanşaseră cu rîvnă mecanismul gigantizării. Întreţinîndu-le megalomania şi paranoia. Scălîmbăiala ideologică şi apocrifarea ideologică. Mania „autorlîcului“! Căci o schelărie terminologică uriaşă şi demagogică, eşa- fodajul complicat şi naiv al organismelor aşa-zisei „democraţii socialiste“, consfinţite prin decrete şi legi şi trecute, toate, la activ „părintelui naţiunii“, alături de şirul inumerabil de „cuvîntări“ încropite de consilieri năimiţi, dar citite şi semnate mereu de

Geniu şi o Ingenuă! Şi, pentru proslăvirea lor, nimic nu era îndeajuns: nici exhultanţa hagiografică, nici bustificarea şi eroizarea fără răgaz, nici… Şi nici cheltuielile enorme pentru deplasările a sute de mii de oameni, pentru costume şi pentru decoruri, pentru cazare şi masă, pentru expoziţii… Euforia cuvintelor adulatoare — şi deriziunea cuvintelor adulatoare — atinseseră cote de neimaginat: Se vorbea despre… şi se vorbea ca şi cînd ar fost vorba de oameni reali! Şi cu o siguranţă de nezdruncinat, cu o agresivitate imundă şi nu o dată semianalfabetă.

Amatori şi profesionişti, diletanţi şi consacraţi îşi dădeau întîlnire spre a produce, într-un ritm dră- cesc, stanţe naive, pseudopoezii şi pseudoscenete în tonalitate patriotică, tapiserii şi tablouri, busturi re- munerate gras, coruri idolatre ori pseudocantate. Şi

168 169169

Despre poezia aceasta a „repertoriului tematic“ atît de des invocat — şi impus — la întocmirea planuri- lor editoriale. „Repertoriu tematic“ care însemna exact ce însemna: o vacă bună de muls pentru veleitari. Şi care probau a fi nişte foarte harnici zootehnişti literari!

Cîteva opinii, deci, despre odă şi imn. Ceea ce credea el, Alexandru Medoia. Şi ceea ce reţinuse din spusele Esteticianului. Sau o parte măcar din „argu- mentele“ aceluia.

Mai precis, îşi avertizase musafirul: s-o lase mai piano şi să nu mai fie indus în eroare de avalanşa asta nesănătoasă de ode şi imnuri din ziare şi din reviste, pentru că toată strădania avea o motivaţie extraestetică şi şedea pe o premisă teoretică falsă. Din perspectiva esteticii realiste, omul e o fiinţă perfec- tibilă, nu perfectă, căutase să-l lămurească. Perfecţi se socoteau zeii din Olimp. Poate imperatorii antici, cei din stadiul absolutismului. Şi nici ei, totdeauna. Iar mai aproape de noi — „faraonii“ sistemelor totali- tare. Din fericire însă, omul infailibil nu se născuse încă. Era, oricum, o ipoteză contrară naturii umane. Imaginea insului perfect, desăvîrşit în toate privinţele, blochează devenirea, anulează însăşi ideea de dialec- tică, lupta dintre nou şi vechi, despre care se scrie şi se vorbeşte pînă la saturaţie. Or, oda şi imnul de slavă au tendinţa de-a stabiliza, de a „fixa“, de-a ne- socoti tocmai dialectica. Sfîrşesc, invariabil, în sche- matism şi festivism. În evazionism. Sînt, prin defini- ţie, antirevoluţionare. Reacţionare — mai precizase.

În timp ce vorbea, ochii i se umpluseră de ceaţă: ar fi vrut să se oprească, dar îi era tot mai greu să dea înapoi. I-ar fi plăcut să detalieze, ideile avansate

168 169

provoace şi să instituie confuzia valorilor. Să lichi- deze criteriul valorii — singurul care a girat şi va gira totdeauna o cultură veritabilă. Unicul. Să coboare cultura naţională la gradul redus de înţelegere al faraonului gîngav şi rudimentar. Să fixeze imaginea despre România la nivelul căluşarilor, chiar dacă, în fapt, sălile de concert erau arhipline, iar cărţile bune dispăreau într-un timp record. Să stimuleze dez- interesul pentru cultură şi să provoace diversiunea. Să susţină criteriul „majorităţii“ în viaţa spirituală şi „majoritatea“ s-o dea „veleitarii“ şi „culturnicii“, „aplaudacii“ de azi şi „suporterii“ de mîine, „confor- miştii“ şi „mediocrii“ inofensivi! Să stabilească semnul egalităţii între veleitari şi maeştri. Ba, mai mult: să-i avantajeze pe primii! Să-ţi fie dat să asculţi, la radio şi la televizor, de zeci de ori într-un singur an o aşa-zisă „poetă–ţărancă“ din judeţul Arad şi nicio- dată, într-un deceniu, pe Eugen Jebeleanu ori pe Geo Bogza. Să înţelegi că, printr-o astfel de optică, versifi- catoarea nevinovată din spaţiul transilvan e cea mai mare poetă română în viaţă! Poate cel mai mare poet, pe care-l avem. Să nu conteze valoarea, ci panegiri- cul… Ei să ia parte — în săli de spectacole ori pe sta- dioane arhipline — la ridicarea în slăvi a propriilor eu-ri! Să ejaculeze ori să juiseze de plăcere! Şi chiar să aplaude şi să se aplaude. Fără pic de ruşine…

Din meditaţia aceasta fusese readus în prezent de Vitalie Bădicuţ, printr-un acces de tuse simulată ori prin scrîşnetul unui scaun smucit pe podea. Şi-n pu- ţine secunde rezumase setul de gînduri amare, care-i veniseră în minte şi, pentru a doua oară, convenise că era cazul să i le divulge şi lui Vitalie. Sau numai cî- teva păreri despre cele două genuri — oda şi imnul —, pentru care celălalt vădea o aplicaţie specială…

provoace şi să instituie confuzia valorilor. Să lichi- deze criteriul valorii — singurul care a girat şi va gira totdeauna o cultură veritabilă. Unicul. Să coboare cultura naţională la gradul redus de înţelegere al faraonului gîngav şi rudimentar. Să fixeze imaginea despre România la nivelul căluşarilor, chiar dacă, în fapt, sălile de concert erau arhipline, iar cărţile bune dispăreau într-un timp record. Să stimuleze dez- interesul pentru cultură şi să provoace diversiunea. Să susţină criteriul „majorităţii“ în viaţa spirituală şi „majoritatea“ s-o dea „veleitarii“ şi „culturnicii“, „aplaudacii“ de azi şi „suporterii“ de mîine, „confor- miştii“ şi „mediocrii“ inofensivi. Să stabilească semnul egalităţii între veleitari şi maeştri. Ba, mai mult: să-i avantajeze pe primii! Să-ţi fie dat să asculţi, la radio şi la televizor, de zeci de ori într-un singur an o aşa-zisă „poetă–ţărancă“ din judeţul Arad şi nicio- dată, într-un deceniu, pe Eugen Jebeleanu ori pe Geo Bogza. Să înţelegi că, printr-o astfel de optică, versifi- catoarea nevinovată din spaţiul transilvan e cea mai mare poetă română în viaţă! Poate cel mai mare poet

170 171171

e, al dracu’, şi duşman pe deasupra! Auzi la el: că „Cîntarea României“ a dat faliment! Că oda şi imnu’ e reacţionare! Reacţionar e el, că i-a cerut să nu-l mai slăvească pe Tovarăşu’! O să bage la deblă şi nu o să uite! Şi mai face şi pe deşteptu’! Zice de alţii că nu e perfecţi, da’ îţi vorbeşte ca un atotştiutor! Acum e în clar şi s-a prins că-i viclean. Sută-n mie vrea să-l blo- cheze! Şi mai zice că la ei, la editură, se publică pe cinstite? Vax! Să i-o spună lu’ mutu’!…

Căpătase o expresie surescitată, de nebun. Min- tea îi intrase în alertă: Alexandru Medoia avea, fără îndoială, ceva împotriva lui. „Adevăru’ e altu’“, cău- tase să-l surprindă pe redactor, adevărul e că el ar fi publicat, dacă n-ar fi fost atîţia candidaţi şi atîţia „pilangii“! La ce să se mai ferească şi să nu fie corecţi?! Da’ el se putea pune cu ăştia? Dracu’ să-i ia! Dacă-i pe-a bună, atunci şi la anu’ ce vine lui nu-i rămîne de- cît să stea tot la coadă! „Da-i drept?“ întrebase tăios şi se oprise. Vrusese după aceea să mai zică ceva, dar gura refuzase să îl asculte. Ameninţa pe muteşte. Cu valul de întuneric dosit în gîtlej…

Părăsise totuşi biroul, nu însă şi incinta editurii. Se plimbase pe aleea umbroasă, înaintînd poticnit, tî- rîndu-şi uşor piciorul drept, după el. Bodogănind furios. De-ai fi ştiut, ai fi fost de acord că hematomul subdu- ral, care-l obligase să se supună intervenţiei chirurgi- cale cu o jumătate de deceniu în urmă, infirmitatea aceea sau infirmitatea de după îl înrăiseră, canalul generozităţii sale se înfundase de-a binelea, nu mai primea şi nu mai putea emite. Acum bombănea mînios, blagolslovindu-i pe cei dinăuntru: „…vă muma-n cur de rafinaţi! Nişte excremente! Cu gîndu’ numa’şi numa’ să apuce ceva, să te jecmănească! Nu se poate

170 171

atrăgeau după ele alte idei, observaţiile subtile — observaţii noi, însă prinsese iarăşi în ochi privirea înveninată a vizitatorului său şi se decisese s-o scur- teze. Aşadar, s-o ia mai iavaş, îl sfătuise, şi să nu se înfigă cu geamantanul încărcat cu ode şi imnuri — fiindcă-l înştiinţase că are acasă vreo cincisprezece caiete, închise cu grijă într-o valiză de lemn, aşa cum poartă recruţii la-ncorporare! Şi să nu mai dea buzna prin redacţii cu ele, înarmat cu diplomele cucerite acolo, pentru că ideea Festivalului fusese complet compro- misă prin substanţă şi modalitate de desfăşurare. Şi i se asociase şi ideea vătămătoare a „concursului“. A „concursului“ între amatori. În cazul ăsta, ceea ce se cîştigă în suprafaţă se pierde în adîncime, se strădu- ise să-i limpezească lui Vitalie lucrurile. „Concursul“ presupune dorinţa de afirmare: amatorismul, în sensul bun, pierde teren şi-n locul lui proliferează veleitarii, iar aceştia vor să se impună. Cu orice preţ! Un speci- men, agramat şi imnolog, se şi afla, de altminteri, în faţa sa.

Disociase cu tact şi cît mai exact toate aceste gîn- duri şi nădăjduise să-l facă pe Vitalie Bădicuţ să le şi priceapă, însă ieşise prost. Teribil de prost!

Începuse să mîrîie: Să-l lase în pace cu „filozofelile“ ăştia şi cu „teoriile“ ăştia! Auzi, ce chestii: „surplus de disponibilităţi“, „efect de dezmărginire“… Intenţio- nat foloseşte cuvinte d-ăştia, numa’ aşa de-al dracului, să nu priceapă omu’ nimica! Nici o iotă. Şi să mai plece şi încuiat. Da’ nu ţine. N-o să-i pice în plasă, ca un fraier. Să umble să-i prostească pe alţii. El e convins că are tot dreptu’ să fie publicat. Cum adică, o comisie întreagă, un juriu găsise că e bine ce scrie şi iată că aici un redactor susţine că ăia e proşti! Şi mai

de rafinaţi! Nişte excremente! Cu gîndu’ numa’ şi numa’ să apuce ceva, să te jecmănească! Nu se poate

172 173173

fund şi a plecat la Bucureşti. Cine ştie ce mai învîrte şi-acolo, fiin’că cinstit nu are cum să fie. A auzit că se descurcă. Şi doar ştie ce-i poate tărtăcuţa! Rahat!… Adevăru’ e că se dă-n hintă, dracului, cu redactriţa aia de la televiziune! Că fără ea… rahat!… „Rahat!“ spusese şi bătuse a lehamite aerul cu mîna, parcă vo- ind să împingă, să îndepărteze de la sine un eventual pericol.

Încă mai şedea pironit locului, la umbra uriaşului platan, scormonind, ai fi zis, cu vîrfurile pantofilor de- terioraţi în asfaltul aleii şi uitîndu-se cu aceeaşi în- verşunare în direcţia editurii, cînd se trezise, pare-se, simţul demnităţii în el şi o pornise ofensat spre ieşire, emiţînd, poate, aceleaşi invective la adresa „rafinaţi- lor“, a „perverşilor“ şi-a „secăturilor“ ce se aflau de cealaltă parte a ferestrelor.

O vreme nu mai trecuse pe la redacţie; devenise, în schimb, un candidat permanent la diplome şi locuri fruntaşe. Acum revenise şi mai blindat şi schimbase şi tactica: solicitase un alt redactor, Alexandru Medoia prea îl pusese la respect prima dată! Îl primise pe Zoltan Fekete.

„Scena cu Maricel Voinea e un vax, pe lîngă ce-a făcut ăsta miercuri la editură!“ aude, parcă a doua oară, replica lui Zoli. „A fost un ţircus a-ntîia! Şi-a venit şi pilit!“ mai precizează.

„Îţi dai seama?…“ spune după un scurt răgaz. „Că Teofil — era la biroul tău, făcea o corectură ur- gentă, simte nevoia să-l pună în temă — s-a-nfuriat pînă la urmă şi mi-a şi zis: « Ţipă-l afară! Nu vezi că-i matol? Aici avem de lucru, ce dracu’! »

Ce-a ieşit din asta, nu-ţi mai zic…

172 173

să nu mai ciupească ei de la unu’–altu’! C-aşa stă lucrurile peste tot. Altă regulă nici nu poate să fie!“ îşi dăduse cu părerea la un moment dat şi era limpede că nimic şi nimeni nu l-ar mai putea determina să renunţe la opinia aceea.

Te-ai fi aşteptat să-şi continue pendularea ner- voasă, în sus şi în jos, pe cărare, bestecăind cu dreptul în urmă, şi nu şi-o mai continuase. Rămăsese minute în şir ţintuit locului, cu o expresie înstrăinată în priviri. Uitîndu-se îndelung spre biroul redacţiei. Poate că în curînd avea să se reîntoarcă. Deocamdată îşi muncea creierii să găsească o soluţie, să reuşească. „Alţii cum a reuşit?“ se întreba. În orice caz, era musai să între- prindă ceva, că doar nu pe merit e publicaţi autorii… Draci! Uite, Tedy Uibaru a şi scos două volume, iar el a rămas de căruţă! Lui să nu-i spună nimeni că Tedy scrie mai bine! „Cum să scrie?!“ trăise mai departe nedumerirea, cum să scrie mai bine, înţelegeai că se-ntreabă, că doar au început să facă poezie amîn- doi odată?!… Nu are bani, da’, dacă o fi şi o fi, o să strîngă cureaua şi-o să-mpingă. Dacă trebuie. Şi-o să trebuiască să-mpingă. Mai mult ca sigur. Că toţi a dat la-nceput. Ce, parcă nu i-a ajuns lui la urechi că Tedy a reuşit numa’ şi numa’ susţinut de o bandă de excroci şi şnapani? I-a ajuns. A tăcut însă mîlc, n-a suflat un cuvînt. Nici lui! Aşa o fi fost înţelegerea. Pînă la urmă, tot s-a aflat. Se ştie. Aşa că o să-ncerce să găsească şi el un ins, cu care să aranjeze; da’ baremi să fie ăla om de-nţeles… N-ar sta pe gînduri. S-ar oferi să plă- tească uium, altă cale nu vede, totuşi cui? Că aici, unu’ nu e dispus să trateze cu el! Şi pe cine să-ntrebe? Tedy şi-a publicat volumele, după aia şi-a pus palma-n

174 175175

a proasta. Că scriitorii mediocri te enervează şi n-ai nici o haznă. Pe cînd ăştilanţi, mai barosani, « univer- salii », cum le zicea acolo, te influenţează şi-i rău, cît se poate de rău, că ajungi de scrii cum scrie ei şi după aia vine criticii şi te acuză de furt! Şi el, oriş’cîtuşi, în ce citise acolo credea, că de-alde ăştia, de-alde Teofil, nu face doi bani! Ăştia nu visează decît un singur lucru: cum să-ţi vîre pumnu’ în gură şi să te reducă la tăcere…

« Reducă la tăcere, pe dracu! Că reuşeşte cineva performanţa?! » îi replică, aici, Teofil şifonat.

« Da’ ce, nu-i aşa?! » răspunde Vitalie tot mai irasci- bil, pentru ca după cîteva momente să atace imperti- nent, adresîndu-i-se corectorului şi adresîndu-mi-se, deopotrivă, şi mie: « Ori nu vă convine că staţi de vorbă cu mine? Îi trageţi întruna că n-aveţi timp de pierdut, cînd timp aveţi berechet! Că-i mare lucru să lînceziţi la birourile ăştia şi să vă băgaţi botu-n hîrtii!… »

S-a încărcat. E sătul pînă-n gît de mîncătoriile şi intrigăraia altora, pare să spună. Ai senzaţia că e gata să se repeadă, dintr-o clipă în alta, asupra corectorului. Poate că în minte şi completează: Ei, poftim!, el discută cu Fekete, fiindcă la mine venise, nu?, da’ se-amestecă ăsta şi-ţi suflă-n farfurie! Se dă la tine! Băgăreţ al dracului! Nu-i mai rămîne decît să te scoa- tă afară! Ori să-ţi facă manuscrisu’ pierdut! S-a mai auzit cazuri d-ăştia! Pui de căţele! Rahaţi, ce mai! Ei să-şi ia salaru’ liniştiţi şi să primească şi plicurili, da’ pe tine să te umilească ca pe ultimu’ om!… Asta poate că-i trecea lui prin minte atunci, cine ştie?, cert e că a revenit la atac, şi tot cu Teofil în vizor.

« Da’ ce, nu-i aşa? » a-ntrebat şi, după o scurtă aşteptare, « Da’, dacă eşti tu aşa de deştept, cum te

« Matolit » el? a ridicat tonul, în timp ce sîngele-i vineţiu i-a invadat obrazul protuberat de furuncule. Rămăsese cu mîinile vîrîte în buzunarele hainei şi se clătina pe picioare. Haina avea aceeaşi patină de murdărie dintotdeauna, pe care i-o ştii, iar ochii, după ce l-au privit cîteva clipe şocaţi pe Teofil, au căpătat culoarea oţelului.

« Matolit » el?, a întrebat aplecîndu-se agresiv spre corector şi aducîndu-şi periculos de aproape moaca de mardeiaş.

Teofil s-a ferit instinctiv, iar Bădicuţ s-a dezlăn- ţuit într-un hohot de rîs.

« Matolit » el? « Nu mai spune! » a făcut amuzat. Nu, nici măcar « afumat ». Parcă aşa arată un om abţiguit?!, a reluat cu candoare. Nu ne pricepem! Da’ să n-apucăm să-l întîlnim cu plinu’ făcut, că atunci o să fie vai şi amar! Şi după aia i se rupe. În paiş’pe. Vai şi amar o să fie, că lui i s-a acrit de cînd îl ducem cu vorba şi nu-l publicăm…

Aici îl pune dracu’ pe Teofil şi nu tace: « Nu te împiedică nimeni să publici, dacă scrii bine! » zice.

« Trag nădejde! » zice şi Bădicuţ nu mai puţin arţă- gos, da’ îl vedeai cum lua presiune, căci observaţia corectorului şi faptul că se băgase în vorbă neîntrebat îl călcau pe nervi.

Şi Teofil iarăşi: « Da’ manuscrisu’ trebuie să aibă la bază nişte lecturi şi să fie original ».

« Original, pe mă-ta! » nu s-a mai putut stăpîni şi a izbucnit. Şi atunci s-a pornit: că a citit el în nu-ş ce carte cum se procedează. Că nu toţi scriitorii e originali. Că zicea acolo nu-ş ce personaj, ori nu-ş ce critic, dracu’ să-l ia, fie ce-o fi, zicea acolo că nu toţi scriitorii e originali! Şi nici de citit nu face să citeşti aşa,

176 177177

sferelor în înalturi, echilibrînd lumina. Pentru ei, se- sizabilă şi insesizabilă.

Fiecare din ei ascultînd sau vorbind adîncit în sine, ori poate pentru vreun ascultător străin, cine ştie unde aflat la ora aceea. Tot astfel şi Zoltan: „Depăşise măsura“, estimează pentru sine şi pentru Alexandru şi parcă s-ar dori întrerupt, contestat, confirmat, întrebat ceva. Aşteaptă, dar nu primeşte nici un semn de alături. „Din rău în mai rău“, vorbeşte cu calm. „Teofil ar fi putut riposta şi atunci s-ar fi ajuns la o confruntare mai dură, poate chiar fizică, la o altercaţie. Vitalie Bădicuţ, ştii şi tu: e un tip, de care e mai bine să te ţii la distanţă…“

„Dar Teofil, inspirat“, îşi urmează Zoltan relatarea după cîteva clipe de întrerupere, „a dat-o pe mişto: « Lasă, că n-ai adus tu poezia bună, pe care o ai. E o chestiune de psihologie a creatorului aici. De multe ori nici nu vă daţi seama ce faceţi… Vă cunosc eu. Dacă aţi scris nişte lucruri bune, pe alea le iu- biţi, le păstraţi pentru voi, le puneţi la sertar. Nu sînteţi proşti să le faceţi publice atît de uşor, să le daţi altora… »

Bine că lui Vitalie i-a scăpat zeflemeaua, bine că n-a sesizat! Dimpotrivă, el ne garantează, este gata să ne garanteze că nu e unul dintr-ăia, el a adus doar poezie bună, poeme alese pe sprînceană, tot unul şi unul, ne-a asigurat. Şi-a început să citească din volum… Măi frate, versurile erau straşnice, de comă… Păcat că nu le ţin minte. Şi toate, sau aproape toate — pe teme cetăţeneşti… Numai că te sufocai de atîtea clişee şi de atîtea poncife…

Teofil, alături, mustăcea cu subînţeles, şi-l pune dracu’ iar şi nu tace şi-l zgîndăre cu remarca:

176 177

crezi », l-a luat în primire, atunci să-i dea lui un sfat, îi cere corectorului, referindu-se iarăşi la personajul acela, ori la criticul acela, invocaţi din nu-ş ce carte citită de el, îi cere un sfat: cum să facă şi ce să facă? Ei, ce să facă? Să nu mai citească? N-ar fi rău! Te mai şi odihneşti… « Da’ ce, crezi că aşa e bine? » zice însă imediat, îndoindu-se de eventualitatea abia avansată, şi cade pe gînduri. « Nu! » răspunde tot el. « Că atunci vine ăştia, de-alde Teofil, şi te face analfabet… nişte infecţi! Nişte tipi afurisit de infecţi, care numa’ gura-i de ei!… »

Depăşise măsura, îţi spun“ continuă Zoltan, urmărind privirile lui Alexandru Medoia, a cărui fizionomie se mai destinsese între timp.

Se mărginise să-l asculte pe Fekete, iar în cîteva rînduri avusese sentimentul că aceeaşi lasitudine, care pusese stăpînire pe sine, se infiltrase, pe nebăgate de seamă, şi în cuvintele tot mai unduioase şi mai molatice rostite de acesta, în pofida asperităţilor şi a încrîncenării personajului, ce-i focaliza mai departe atenţia. Somnul, pînă la urmă, îl va înmuia ca o apă, pronostichează. Simte, de altfel, otrava oboselii strecurîndu-i-se în ligamente fin, împrăştiindu-i-se-n creier, culcuşindu-i-se grea sub pleoape. Senzaţie calmă. Planta somnului. Înfăşurîndu-i-se, ca o faşă, pe oase. Şi trecerea monotonă a orelor. Şi nebunia greierilor amplificînd nesomnul nopţii de vară. Cîn- tecul lor astenizînd încă albul lunii aşternut peste ierburi şi ziduri. Iar ei, aici, cu ochii sihăstriţi de ne- somn, mărturisindu-se şi depunînd mărturie. Pulsari neliniştiţi. Legaţi prin invizibile cabluri de aştri. Aştri nevrotici. Arderea lor prelungind zbaterea noastră de ziuă în noapte. Complicitate cosmică. Somnul mireni- lor străjuit de insomnia, de licărul stelelor. Şi muzica

178 179179

cusur are? — vrea să afle, după ce alege altă filă din manuscris şi se aşterne din nou pe citit…“

De o bună bucată de timp vorbise doar Fekete, întîmplarea îi aparţinea în exclusivitate, scenariul şi regia erau ale lui; Alexandru ascultase şi, ascultîn- du-l, se mai însufleţise, devenise curios să afle finalul şi încheierea veni…

„Noroc cu Pîrvu, cu-administratoru’, care s-a luat la ceartă cu directoru’, cu Sonoc, pe coridor. Sosise furgoneta să ia hîrtia şi s-o ducă la I.J.V.M.R.…“ silabiseşte cu dificultate Zoltan Fekete, la „Întreprin- derea Judeţeană pentru Valorificarea Materialelor Refolosibile“ simte apoi nevoia să se facă-nţeles. „No- roc cu Pîrvu! Ilie a fost salvarea noastră, altminteri ne-ar fi « asasinat », ar fi citit tot manuscrisu’! Da’ s-a auzit vocea directorului şi vocea lui Pîrvu, şi după un timp doar vocea lui Pîrvu şi bombănelile şi comentariile lui — el punea întrebări şi tot el trăgea şi concluziile: « Daţi-o dracului, domnule, tot pe mine mă hămăliţi?! Să mai pună şi alţii mîna!… Da’ alţii, de ce să pună mîna? Ca peste tot şi aici: tot în ăl de trage loveşti cu biciu’! Aşa că, ce să te mai revolţi? Pui umăru’ şi-mpingi. Tot banii ăia-i capeţi. Numai să te menţii în formă… » Cu asta, gata, i-am făcut vînt din redacţie, trebuie să mergem la treabă, i-am spus, Pîrvu se chinuie singur cu sacii… Doar aşa am reu- şit să ne descotorosim de nebun!…“ „Nu zîmbi!“ îi cere apoi lui Alexandru Medoia şi insistă: „De ce zîm- beşti? Dacă poţi, află tu un remediu mai bun pentru stopat veleitarii şi-mi vinzi pontu’ şi mie. Dau de băut…“

Sînt doi dintre veleitarii de pe pămînt. Specia rezistă, iar personajul n-a dispărut.

178 179

« Ei da, aşa mai vii de-acasă! Cu astea chiar că ai rupt gura duşmanilor Patriei! »

« Da’ ce, nu-ţi place?! » ripostează Vitalie, tot mai aprins şi tot mai pregătit să-şi rezolve disputa cu ce- lălalt, prin mijloace pugilistice, poate. « Da’ ce, poezia asta nu este bună?… Nu are rime? »

« Are. »« Păi vezi?! » răbufneşte victorios. Apoi repezit şi

printr-un soi de lătrat, recurgînd la grosolănii şi in- sulte: « Are. Da’ tu, în loc să asculţi şi să bagi la cap, rîzi ca un bou!… »

Teofil nu-i răspunde, ori nu mai are cînd să-i răspundă, fiindcă Vitalie Bădicuţ se dezlănţuie: Ce, nu ştie el cum gîndesc criticii literari ori redactorii de editură? Ştie. Că a fost la cenaclu’ Asociaţiei săp- tămîna ailantă. Vine fata aia acolo şi citeşte. E talen- tată. Nu zice nu. Da’ ce, numa’ ea-i talentată?, întreabă plin de arţag. Vine şi citeşte fata aia şi nu isprăveşte de spus ce avusese de spus maestru’ Barbacioru, de la revistă, că, gata, « locotenenţii » a şi sărit cu apla- uzele. Şi s-a pornit să turuie: că-i o odisee întreagă în versurile ălea citite, că poeta fuge prin poezie ca Penelopa după Ulise, că-s mituri « întoarse » şi alte rahaturi d-ăştia de critici literari. Şi după aia şi Cim- poieşu, alt deştept! Că s-a spus lucruri adînci! S-a spus lucruri atîta de-adînci, dă nu le-nţelegea nici ei, darmite alţii! Hă, să fie ei sănătoşi! Păi pentru asta vine lumea la cenaclu? S-asculte deşteptăciunile ălea ale lor şi să mai plece şi buimacă acasă? Hm!…

A făcut pe savanţii criticii şi, pe urmă, a bătut apa-n piuă şi Cimpoieşu, în loc să spună simplu că are talent. Are, bunînţeles. Da’, repetă, nu e singura care are talent. Mai are şi alţii. Poftim, poezia asta ce

« Ei da, aşa mai vii de-acasă! Cu astea chiar că ai rupt gura duşmanilor Patriei! »

« Da’ ce, nu-ţi place?! » ripostează Vitalie, tot mai aprins şi tot mai pregătit să-şi rezolve disputa cu ce- lălalt prin mijloace pugilistice, poate. « Da’ ce, poezia asta nu este bună?… Nu are rime? »

180 181181

Andreea

Vorbeşte Izdrăilă, Personajul paricid, despre autor şi despre Andreea, fiica autorului.

Despre ce s-a-ntîmplat şi cît de incredibil s-a des- trămat pînza fragilă a afectivităţii dintre dînşii. Şi cît de hulpave au început să muşte dezesperarea şi sin- gurătatea din ei! Pînă cînd reţeaua comunicării a că- zut, sabotată de-ambuteiajul tăcerii, iar Scriitorului nu i-a mai rămas decît să-şi asume eşecul.

Să treacă-nstrăinat printre oameni şi să n-aştepte îndurarea.

Vocile singurătăţii din Veacul singurătăţii al lui García Márquez să se suprapună peste singurătatea dintr-însul şi să trăiască blocat.

Să nu fie-n stare nici măcar să-şi treacă dezastrul pe foaie.

Să se lase-n seama lui Izdrăilă şi să-l treacă Izdrăilă.

Să-l reconstituie din cîteva flash-uri.

Maestru’ comunicase cu Andreea înainte de a se naşte şi nişte ani după.

Înainte, însă, fuseseră ei.Îşi lipea capu’ de pîntecele matern şi ea-i bolboro-

sea în ureche minute în şir. Şi nu-nţelegea totu’ sau

180 181

Acţionează şi vicleneşte la fel: e pilos ori te atinge la coarda sensibilă, pînă te-nmoi şi cedezi, sau te persecută cu insistenţele şi iar capotezi. Totuşi, ceva nu mai e cum a fost: nu mai sare cu gura şi-amenin- ţările şi nu te mai şantajează cu Partidul şi Capul Par- tidului! Şi nu mai linge lobul urechii lui Prichi; linge alte loburi!

Nu mai sare atîta cu gura; sare cu altceva: cu glaja şi damigeana şi cu coniacul de Recaş! Şi-şi plăteşte singur materialele şi manopera tipografică. Mingea e la el în teren, iar oamenii din Tipografie trebuie să trăiască şi publică orice. Şi aşa nu-i cumpără şi nu-i comentează nimeni volumul. Îl face cadou la lansări. Numai să aibă cui!

182 183183

nebunii, în curte la Mănăstire? » Şi ea, nedumerită de întrebare, « Taci mă, că nu te pricepi! » îi taie din curio- zitate şi « Petrecem, da’ cum, dacă vine Ionu? E vînă- tor de fluturi, ce ştii tu! Îi prinde cu mîna. » Apoi ăl bătrîn, plăcîndu-i să o provoace:

« Cum să prindă fluturi, ticuţule? Ăia stau să-i prindă cu mîna? »

« Stau. Facea-aşa: harşt!, dintr-o dată, şi-i prinde. Pe care i-l arăt, pe ăla-l prinde. »

Şi domnu’ Lungulescu, doctoru’, continuă să o izăie:« Cum să-i prindă, ticuţule, tot nu-nţeleg? »« Cum să-i prindă?! » face a mică surprinsă ne-

plăcut. « Ca broasca! » spune.« Cum adică ca broasca? Şade ca broasca? »« Mă, nu şade ca broasca, lasă-mă-n pace! » se ener-

vează. « Tare nătărău eşti şi tu! A zis bine Mama că eşti nătărău. »

« Cum nătărău? A zis Mama treaba asta? »« A zis. Că nu-ş ce prostii ai făcut tu la Spital şi a

zis. »« Oi fi făcut, ticuţule, da’ bine c-am aflat ce gîn-

deşte mumă-ta despre mine. »« Mă, acu’ chiar eşti niţeluş truli! Te iei şi de

Mama! »« Cum truli, ticuţule? Aşa vă-nvaţă pe voi doamna

Manea să vorbiţi, la şcoală? »« A, nu! Nu umbla cu fitile şi nu-ncerca să mă pui

rău cu doamna Manea, că dînsa-i o femeie ca lumea şi n-o să ai spor! »

Afurisită a mică! Are replică şi s-a-nvăţat să intre-n clinciuri cu domnu’ Doctor; de fapt, dînsu’ a învă- ţat-o şi e ce aşteaptă de fiecare dată. Se prinde în « joc »

nu-nţelegea ce dorea să-nţeleagă şi asta-i provoca frisoane şi, atuncea, « Doamne! », îşi spunea, « fata asta o să fie o Pythie! ».

Nu-şi va aduce aminte ce-şi transmiteau ei-înde- ei şi va aştepta să-şi aducă aminte. Pe urmă, după ce o să se nască, o să mai fie un timp deosebit, pînă o să termine primele clase. O să meargă Scriitoru’ la Strehaia, tot la două săptămîni. O să facă naveta cu trenu’ şi-o să-l cunoască toţi controlorii de bilete!

O să-şi întîlnească fata şi-o să-ntîrzie clipa.O să trăiască doar pentru ea, ca-ntr-un prezent

continuu.

Doamna Manea, învăţătoarea, o să-i spună de fiecare dată:

„Doamne, cînd veniţi la Andreea, e Strehaia în sărbătoare! E mai mult decît fericită. Şi se mîndreşte cu dumneavoastră. Ia copiii din clasă, îi duce la Libră- rie şi cere o carte. O deschide la sfîrşit şi le arată caseta tehnică. Apoi: « Priveşte! » îi atrage atenţia lui Moni sau cui se nimereşte alături şi « Ce scrie aici? » şi « Vezi? » şi « E el. E tatăl meu », după care îi anunţă triumfătoare: « Vineri soseşte şi şade, hăt, pînă dumi- nică! Mergem în parc, la huţuluş şi mă dau în huţuluş, cît poftesc. Cînd mă plictisesc, ne-ntoarcem acasă şi jucăm badminton coloşea, devale, în spatele blocului, iar pe la cinci, după–masa, intrăm la Mănăstire în curte şi petrecem ore în şir, ca nebunii! Îmi prinde fluturi! »

Radiază de bucurie şi e mulţumit şi domnu’ Doctor şi recunoaşte că, de data asta, a avut noroc.

Sînt cu Andreea şi dînsu’ se bagă în vorbă şi « Ticuţule, spune-mi şi mie cum vine asta: petrecem ca

184 185185

Şi nu-ş de ce ţi-a căşunat ţie pe Mama, că nu de ea vorbim noi aicea. »

« Da’ despre ce, ticuţule? »« Despre broască. »« Aşa-i, despre broască. Ei, ia spune-mi şi mie ce e

cu broasca? »« Mă, lasă-mă-n pace, umflatule, că nu înţelegi ni-

mica! » se răsfaţă din nou. « Uite, fii atent: Ionu nu şade ca broasca. Că broasca nu şade, pricepi? Broasca pîndeşte. »

« Şi? »« Şi cînd nu se-aşteaptă insecta, aruncă limba aia

scîrboasă şi lungă şi se lipeşte gîndăcelu’ de ea şi-l trage direct în gură. Pe urmă îi face vînt în stomac. Acu’ pricepi? »

« Pricep, da’ nu-mi explic cum procedează Ionu? »« Să nu-mi zici că tot cu limba! » spune şi pufneşte

în rîs. « Ai fi în stare! » mai spune şi chicoteşte pe sătu- ratelea.

« Da’ atuncea, cu ce, ticuţule? »« Cu mîna, că-i iute. Numa’ ce-mi aleg fluturele şi-i

ţîşneşte mîna ca o săgeată şi-s sigură că-i al meu. »Apoi doctoru’ Lungulescu, minunîndu-se către mine:« Doamnă Manea, fie-mea m-a dat gata! »Vorbeşte despre Andreea, de parcă ar fi a lui şi

nu a dumneavoastră, v-am mai zis. Şi e mirat sau doar disimulează uimirea şi-i place chiar să se-alinte.

« Auzi ce chestie a putut să-i treacă prin cap: cum îşi aruncă broasca limba după insectă! De unde-i vin ideile şi replicile ăştia, rămîi interzis! » spune admirativ da-,ntr-un fel, îi simţi şi regretul din voce, fiindcă simte cum „planul“ lui eşuează cu fiecare zi, care trece.

« Eu o duc la mine-n spital şi-asistă şi la operaţii şi i-am făcut şi un halat micuţ, după dimensiunile ei,

184 185

şi-o provoacă, se tachinează şi se-mpung unu’ pe altu’ şi deşi, cîteodată, ea depăşeşte măsura şi-şi permite cam multe, ripostele curg mai departe iar doctoru’ Lungulescu e satisfăcut că fie-sa, adică fiica dumneavoastră, îi ţine piept. Bîzîie la fată şi nu se mai satură, iar cînd oboseşte a mică, tot ea este cea care încheie. « Mă, ce-mi pun eu mintea cu tine?! » zice. « Stăm şi ne ciondănim pînă dă noaptea şi nu te mai dai dus la spital! Tu nu ai treabă? Nu trebuia să mergi la contravizită? »

« Treaba cu truli », revine Andreea, « o ştiu de la Moni », îi dezvăluie sursa, « mai discutăm şi noi între noi, copiii, nu numa’ oamenii mari.

Da’ ticuţu’ e şmecher! » spune şi zîmbeşte complice către mine. « E şmecher, pfui, cît nu vă gîndiţi! Îl ştiu eu! Mă ia cu lugu–lugu şi ticuţule-n sus, ticuţule-n jos, linguşeşte la mine şi mă descoase, doar–doar o să scoată ce urmăreşte el să scoată şi pe urmă să se folosescă de ce scoate!

De data asta nu scoţi nimica! », îl avertizează şi niţel se răzgîie, « Şi nici ce-nsemană truli nu-ţi spun; întreabă-l pe Moni!

Şi nu te lega de Mama, că n-are nici un amestec.Credeai că n-am idee cum eşti? Am. Mă tragi pe

mine de limbă şi, după ce obţii o informaţie–două, poate nici nu-s adevărate!, alergi şi mă torni lu’ Mama. Mă, ce om! Nu m-aşteptam! Te porţi mai rău ca un copil pîrîcios! » face dezamăgită.

Domnu’ Doctor înghite cu greu şi vrea să iasă din încurcătură şi din încurcătură-l scoate tot Andreea:

« Auzi, ţi-am mai spus: să nu te prind că-i repro- şezi lu’ Mama ceva, că nu mai ai viaţă bună cu mine!

şi-o provoacă, se tachinează şi se-mpung unu’ pe altu’ şi deşi, cîteodată, ea depăşeşte măsura şi-şi permite cam multe, ripostele curg mai departe, iar doc-

simte cum „planul“ lui eşuează cu fiecare zi care trece.« Eu o duc la mine-n spital şi-asistă şi la operaţii

şi i-am făcut şi un halat micuţ, după dimensiunile ei,

186 187187

După un timp, am auzit-o prăpădindu-se de rîs şi-am înţeles că ieşiseră de pe tărîmu’ tristeţii şi e fericită. N-am mai rezistat şi-am intrat la ei. De ce credeţi că rîdea?

Tată-su e un om inteligent şi-i psiholog fin şi nu se pune cu disciplina pe capu’ ei şi n-apelează la arse- nalu’ de măsuri pedagogice. Nu. Încropeşte scenarii din nimic şi-i speculează mica vanitate şi micile par- şivenii de copil şi merge la sigur.

Ce făceau?Se prosteau.Întreba el:„Pe cine iubeşti tu cel mai mult şi mai mult: pe

Tania sau pe Zgania?“Astea două erau păpuşile ei.„Pe Tania!“ răspundea a mică.„Şi pe Zgania, nu?“ întreba, alarmat, tată-su.„Nu!“ spunea, provocatoare, şi aştepta.„Auu!“ se jeluia Ionu, ca de ciudă sau de durere,

iar ea se zguduia de rîs.Cînd obosea tată-su, trăgea de el, nu-l lăsa să se

odihnească. Se ruga: „Ionu, te rog frumos, mai întrea- bă: Pe cine iubeşti tu cel mai mult…“ Dacă întîrzia, îl apuca de cămaşă şi-l zgîlţîia, să n-adormă. Îl silea să repete totu’ şi, încă o dată, murea de rîs.

Am încercat să-l scap. „Ticuţule, lasă-l pe Ionu, că-i ostenit după drum; te

întreb eu: Pe cine iubeşti tu cel mai tare şi mai tare…“M-a pus iarăşi la punct: „Taci, mă, că ăsta nu-i joc pentru oamenii mari!“„Adevărat, ticuţule, da’ Ionu-i om mare şi el!“„E, da’ jocu’ ăsta l-am născocit amîndoi. E numa’

al nostru. Ce te bagi peste noi?“186 187

şi-i pun pe-ăia să-i spună că-i mîna a doua la opera- ţie, da’ m-am resemnat. E clar: e literată de-a lor; ca tată-su!

Încă de mică-i călca pe urme. Se-agăţa de cîte un cuvînt nou, n-aveam idee de ce, da’ se-agăţa de cu- vîntu’ ăla şi repeta la el săptămîni în şir. Umbla prin cameră şi rostea Pù-ru-re, Pù-ru-re şi nu-i păsa de nimeni.

Dacă o-ntrebam: De ce, ticuţule, de ce zici vorba asta?!, Taci, mă, că tu nu ştii de ce! mă punea la punct şi-şi vedea mai departe de treabă. Se deplasa prin apartament, fără să ne ia-n seamă, şi continua să repete: Pù-ru-re, Pù-ru-re!

Degeaba-i fac eu toate capriciile şi toate mofturile, că ea tot de-a lu’ tată-su e şi tot la el ţine mai mult! » mi s-a plîns Doctorul.

« I-am surprins o dată, colea-n camera de la stra- dă » mi-a mai povestit o întîmplare. « I-am zărit prin uşa-ntredeschisă, înainte de-a pătrunde la ei. Nu ştiu ce vorbiseră pînă-n clipa aia, da’ mi s-a părut tristă şi şi-nlăcrimată şi tristeţea-l învăluise şi pe el şi Andreea a rupt tăcerea, cînd mă aşteptam mai puţin. Ştii, Ionu, cînd o s-ajung eu ceva mare, tu o să fii foarte singur şi foarte bătrîn! Atuncea o să te iau la mine, să te-ngrijesc! i-a zis sau i-a promis, cu vocea ei matu- rizată pretimpuriu şi cu chestia asta m-a topit!

Mi-au dat lacrimile şi m-am retras, fără să prindă de veste. M-am gîndit că-i mai bine să-i las singuri. Da-n momentu’ cînd îi spunea ce-i spunea, aş fi fost gata să-mi dau şi viaţa, numa’ să-mi zică şi mie ce-i zisese lui mai devreme!

După un timp, am auzit-o prăpădindu-se de rîs şi-am înţeles că ieşiseră de pe tărîmu’ tristeţii şi e fericită. N-am mai rezistat şi-am intrat la ei. De ce credeţi că rîdea?

Tată-su e un om inteligent şi-i psiholog fin şi nu se pune cu disciplina pe capu’ ei şi n-apelează la arse- nalu’ de măsuri pedagogice. Nu. Încropeşte scenarii din nimic şi-i speculează mica vanitate şi micile par- şivenii de copil şi merge la sigur.

Ce făceau? Se prosteau. Întreba el:„Pe cine iubeşti tu cel mai mult şi mai mult: pe Tania

sau pe Zgania?“Astea două erau păpuşile ei.„Pe Tania!“ răspundea a mică.„Şi pe Zgania, nu?“ întreba, alarmat, tată-su.„Nu!“ spunea, provocatoare, şi aştepta.„Auu!“ se jeluia Ionu, ca de ciudă sau de durere,

iar ea se zguduia de rîs.Cînd obosea tată-su, trăgea de el, nu-l lăsa să se

odihnească. Se ruga: „Ionu, te rog frumos, mai întrea- bă: Pe cine iubeşti tu cel mai mult…“ Dacă întîrzia, îl apuca de cămaşă şi-l zgîlţîia, să n-adoarmă. Îl silea să repete totu’ şi, încă o dată, murea de rîs.

Am încercat să-l scap.„Ticuţule, lasă-l pe Ionu, că-i ostenit după drum; te

întreb eu: Pe cine iubeşti tu cel mai tare şi mai tare…“M-a pus iarăşi la punct:„Taci, mă, că ăsta nu-i joc pentru oamenii mari!“„Adevărat, ticuţule, da’ Ionu-i om mare şi el!“„E, da’ jocu’ ăsta l-am născocit amîndoi. E numa’ al

nostru. Ce te bagi peste noi?“

188 189188 189

Era de-a lui, cum v-am spus, mi-a mai zis domnu’ Doctor, şi am ştiut c-o să fie a lui toată viaţa. Nu-ş dac-o să scrie şi ea, da’ are simţu’ cuvîntului şi te surprinde cu cîte-o metaforă, cu ceva!

Ţin minte cum povestea de profesoru’ ăla, de Dabija sau T.E.D.-eu, de la Catedra de Folclor, de la ei din oraş. Ne-am pomenit cu el, într-o duminică, pe la prînz, aflase că Ionu e aici şi-a vrut să-l ia cu maşina şi să-l ducă acasă. L-a condus Rica, nevastă-mea, la Mănăstire, în curte, unde prindeau ăştia fluturi.

Restu’, ce spun, spun de la a mică, a ţinut să m-asigure.

„Ticuţule!“ m-a-ntîmpinat, cînd m-am înapoiat seara, de la spital. „Eram cu Ionu, la Mănăstire, şi ne-am trezit c-o măgăoaie de om peste noi! Adică l-a adus Mama.“

„Pe cine, ticuţule?“„Mă, tu nu pricepi?! Pe ăsta, pe Nămilocu’!“„Care Nămilocu’, ticuţule?“„Nu ştiu. Un prieten sau aşa ceva de-al lu’ Ionu,

n-am înţeles. Da’ mi s-a părut atîta de mare, cum nu mai văzusem pe-altcineva! Uite“ a zis şi-a închis ochii şi-a-ndepărtat şi braţele de corp şi-a păşit prin sufra- gerie, cu paşi întinşi. „Uite-aşa!“ arăta şi continua să păşească apăsat. „Şi poc!, poc!, făcea, de se zdrăncă- nea pămîntu’! Exact ca uriaşii din basme!“ a precizat şi senzaţia de masivitate mi s-a transmis şi mie şi-ai fi zis că-l aveam înaintea ochilor. Şi din nou am realizat că-n zadar îi făcusem eu hălăţelu’ şi boneţica şi-o momeam cu spitalu’ şi-o declarasem mîna a doua la operaţie, pentru că doctoriţă n-avea să devină nici- cînd. Apoi, de parcă şi-ar fi propus să-mi facă în ciudă

şi să mă rîcîie şi mai tare, s-a pornit să vorbească despre ăla, T.E.D.-eu sau Dabija, profesoru’ de la Univer- sitate, de-l căutase pe Ionu.

„Şi măgăoaia sau omănocu’ sosise cu gînduri rele“ a-nceput, iar eu mă-ntrebam uluit unde auzise ea cuvintele ăştia: măgăoaie şi nămiloc şi-omănoc şi şi altele!

„Măgăoaia sosise cu gînduri rele! Se-agita şi-l zo- rea pe Ionu să isprăvească cu fluturii şi să plece cu el, cu maşina, să nu mai aştepte trenu’ de seară; să meargă acu’ şi să cîştige nişte timp preţios.

Da’ Ionu nu se grăbea, continua să-mi prindă fluturi, iar cînd Nămetele a-nceput să dea semne de nervozitate, s-a-ntors numa’ cu privirea spre mine, de-acoloşea din iarbă, un’ se afla, şi eu i-am făcut semn că nu şi nu a fost.

Tudore, şezi colea cu curu’ pe buşteanu’ de-ală- turi, că-mi sperii fluturii şi mă bagi în şomaj! i-a cerut şi-a ocolit răspunsu’ direct într-o primă fază şi Omăno- cu’ nu ştia ce să creadă, dacă-şi bătea joc de el sau ce?

Atuncea am pufnit eu în rîs şi l-am iubit pe Ionu!“ mi-a mărturisit, mîndră de tată-su. Că, dacă s-a priceput să-i dejoace planu’ şi să-l aşeze pe Nămete peste buştean, merita să fie iubit.

„Ce buştean, ticuţule?“ m-am interesat aşa, de formă.

„Uf, mă, nimica nu ştii! Buşteanu’ de ţine loc de bancă, la Mănăstire, şi se-odihneşte lumea pe el.“

„Namila s-a lăsat greu pe buştean“, şi-a reluat relatarea, „da’ nu s-a liniştit. Mustăcea tot mai des şi-ardea de nerăbdare să-l smulgă pe Ionu de lîngă mine şi să-l ia cu el, să-i ţină lui de urît, pîn-acasă. Nu- ma’ că Ionu i-a spus nu şi că preferă nişte ore cu mine,

190 191191

Ia întreab-o cine te-a-nvăţat să vorbeşti aşa cu ăl bă- trîn? O să-ţi răspundă numaidecît: ăl bătrîn!

Priveşte-o cum se bucură, cînd aude ce zic. Se dis- trează pe seama noastră. E conştientă că sîntem morţi după ea şi ne joacă pe degete! Hai, Andreea, recunoaş- te, mamă, cine te-a-nvăţat să discuţi aşa cu ticuţu’?“

„Ticuţu’!“ răspunde şi zîmbeşte parşiv şi „Da’ să nu-l aud că nu-i place“, adaugă, „pentru că-i place!“

Îmi place, ce să zic? Se ciondăneşte întruna cu mine, da’ se ciondăneşte atîta de frumos, că nu mă deranjează! Şi, dacă m-ar iubi numa’ o ţîră mai mult sau dacă ar ţine la mine cît ţine la tată-su, aş fi cel mai fericit om de pe pămînt! »

« Cînd se-ntîmplau lucrurile ăştia, o să mai zică, era la un an, la mai puţin de un an după divorţu’ lu’ Ionu de fie-mea şi dorea cu disperare să fie cu fie-sa. M-ar fi bătut Dumnezeu să mă interpun între ei, doamnă Manea! Doar gelozia ce mă chinuia uneori, însă-i lăsam să se bucure şi a mică ştia să se bucure de prezenţa lui. Nu puteam prezice însă cît mai aveau să se bucure.

Mă temeam, însă nu de el, cît de a mea.Nu o să-l ierte-,mi spuneam. Pentru că n-o să-nţe-

leagă şi n-o să accepte-n ruptu’ capului faptu’ că fiu’ ţăranului de la Dunăre a fost în stare să renunţe la fiica chirurgului!

În ce mă priveşte, nu-l scot vinovat. Şi a fost sin- guru’, care a luat-o pentru ea, nu pentru banii mei. La ea este hiba şi cu ea am greşit-o!

Astăzi trăieşte o jignire uriaşă şi mare e şi trufia aia-ntunecată, de-o cară cu ea. E trufia boierilor Bădăieşti, cu rădăcini pînă-n Vlad Ţepeş! Iar ăştia două — afrontu’ şi trufia — se pot dovedi fatale şi

În ce mă priveşte, nu-l scot vinovat. Şi a fost sin- guru’ care a luat-o pentru ea, nu pentru banii mei. La ea este hiba şi cu ea am greşit-o!

Astăzi trăieşte o jignire uriaşă şi mare e şi trufia aia-ntunecată, de-o cară cu ea. E trufia boierilor Bădăieşti, cu rădăcini pînă-n Vlad Ţepeş! Iar ăştia două — afrontu’ şi trufia — se pot dovedi fatale şi

decît aceleaşi ore petrecute singur acoloşea la ei în oraş. Şi iar l-am iubit! Îţi dai seama, ticuţule, ce-a zis?“

„Mă, umflatule!“ am reauzit-o şi se uita ţintă la mine, de parcă fusesem tot timpu’ distrat şi nu luasem seama la ce zicea ea şi de parcă voia cu tot dinadinsu’ să-mi fixeze în minte cuvintele şi gestu’ lu’ tată-su. „Mă, tu îţi dai seama ce-a zis?! Că s-a ridicat Nămilocu’ de pe buştean, da’ nu dintr-o dată ci aşa, buimac şi cu-ncetinitoru’, de credeam că nu se mai sfîrşeşte, şi În cazu’ ăsta, eu plec, a spus dezamăgit şi Ionu: Să fii sănătos! şi, harşt!, a mai vînat un dita- mai fluturele, galben–maro şi cu picăţele, cum adoram eu să fie.

Ştiu că l-a-nvăţat minte pe ăla, să insiste aiurea! Credea că Ionu se uită-n gură la el, cînd venise la mine! Hă!“

A fost ce-am aflat de la a mică şi vorbele ăştia nu i le-am pus eu în gură. Acu’ de ce să nu fiu drept şi să nu recunosc? Îmi plăceau, ce mai la deal, la vale! Da’ cred c-am greşit că nu i-am împărtăşit extazu’ pentru tată-su şi m-am apucat să mă tîngui şi s-o reclam lu’ Rica: „Ai auzit-o pe fie-ta? Îl iubeşte pe Ionu şi mă jig- neşte pe mine!“ Iar mumă-sa, de la care m-aşteptam să fie de-o parte cu mine, a fost de-o parte cu ea şi i-a luat apărarea: „A, nu, nu te jigneşte, da’ aşa vine o vorbă: mă, umflatule, şi nu poţi să te superi!“

Interesantă a bătrînă! Aşa vine o vorbă: mă, umflatule! Şi nu poţi să te superi!

N-am reuşit să i-o spun, fiindcă şi-a justificat afirmaţia repede: „Îţi cunoaşte slăbiciunea de-o ai pentru ea şi profită! E isteaţă foc! Ce, eu nu ştiu cum vă necăjiţi şi înţepaţi între voi? Bunînţeles, în glumă.

192 193193

Doctoru’ o să se simtă vinovat şi-o să vrea să repare ce a stricat, da’ n-o să mai fie cînd!

Interesant ar fi să spun şi ce gîndea tatăl Maestru- lui, de eşecu’ relaţiei ăsteia. Avea « versiunea » lui şi era singura « versiune », de-o admitea. Lua chestiunea şi-o sucea pe toate feţele şi nu putea s-accepte că taman Scriitoru’ îi ăl de-a decis divorţu’! « Ei, cum să-l decidă?! » parcă-l auzeai vorbind singur ori întrebîn- du-se cu voce pierită. Şi « sută-n mie ea l-a lăsat! » căta justificarea sau zicea dezamăgit. Şi « Mie mi s-a pă- rut blajină şi blîndă, ca mîţa, da’ poate era numa’ ca mîţa! » completa şi nu-ţi dădeai seama dacă mai era grav ori încerca să se salveze în umor sau în zeflemea!

« L-a lăsat, că n-a corespuns! » îngroşa niţeluş năzdrăvan şi niţeluş cabotin. Lua în tărbacă şi gusta persiflarea. « Fiu-miu, ştiţi şi voi, o are pe asta cu biblioteca. Şade cu nasu’ în cărţi toată ziua şi ea, fată răzgîiată, se duce la teatru sau la film sau la ce se duce şi vine şi se-aşază alăturea un bagabont şi, pe la mijlocu’ piesei sau pe la mijlocu’ filmului, îi bagă mîna sub fund şi-o curentează şi-i gata! Şi-l uită pe-al nostru, care-i copil civilizat şi nu-i bagă mîna şi n-o cu- rentează! Şi se duce cu bagabontu’. Aşa se strică multe căsnicii la oraş şi-s puţini ăi deşi dau seama de ce. De-aia zic să nu-mi vorbiţi băiatu’ de rău şi să nu-i pu- neţi în cîrcă mîrşăviile la care vă gîndiţi, că nu-i sigur… »

N-avea nimic cu persoana; îi fusese noră şi nu-i mai era şi nu-i purta pică. Îi plăcea s-aşeze cuvintele-n frază şi să le-asculte. Şi să facă haz de necaz.

Revin la Maestru şi la Andreea, care s-au bucurat o vreme, tată şi fiică, şi, după aia, nu s-a mai bucurat

nu-i bine să exagerezi cu ele, că-l mînii pe Ăl de Sus şi te pedepseşte. Şi-aşa te pedepseşte şi dacă nu gre- şeşti. Nu e nevoie să-i livrezi motive în plus!

Da’ ăştia două — afrontu’ şi trufia — pot să fie fatale, spuneam şi mi-e frică să n-o atingă şi pe a mică. Să-i împuieze creieru’ cu născoceli fel de fel şi s-o îndrepte împotriva lu’ tată-su!

Deja simt cum mă scutur şi-s tot numa’ o apă!E cumplit să-ţi judeci odrasla şi să-nfrunţi ade-

văru’!Nu ai cum să-ndrepţi lucrurile şi trebuie să le

înfrunţi!Un deceniu am trăit cu iluzia că e bine, însă am

descoperit că nu e aşa de bine…Ce-o să aivă loc, n-o să mai ştiu, pentru că o să-mi

vină timpu’ şi-o să mă duc. Da’ pricep că ofensa-i teri- bilă şi greu de mistuit şi, oricît m-aş gîndi la Ionu, cred că va fi nevoit să-şi accepte crucea! »

Sînt doar cîteva din ultimele cuvinte rostite de domnu’ Doctor şi pe care vi le-am spus, ca să le treceţi în scris“ o să încheie doamna Manea.

Aşa gîndea Doctoru’, socru’ autorului la Ano- timpu’ grivanilor, va adăuga Izdrăilă. Fusese mulţumit că-l are de ginere şi-l topise, într-o scrisoare, şi tata Maestrului. Venise de-acoloşea, din satu’ lui de la Dunăre, acilea, la capătu’ ţării, să-şi cunoască nora. Şi « Cuscre, Fraga-i o fată blîndă şi blajină » îi scrisese şi continuase şi cu alte laude, iar vorbele ăştia-l unse- seră la inimă. Trăise euforic şi fără griji şi doar cînd mariaju’ o să se spargă, o să-şi aducă aminte că uitase să îi răspundă, aşa cum doamna Maestrului o să uite că Maestru are un tată şi are şi nişte obligaţii! Acu’

Doctoru’ o să se simtă vinovat şi-o să vrea să repare ce a stricat, da’ n-o să mai fie cînd!

Interesant ar fi să spun şi ce gîndea tatăl Maestru- lui, de eşecu’ relaţiei ăsteia. Avea « versiunea » lui şi era singura « versiune » de-o admitea. Lua chestiunea

căsnicii la oraş şi-s puţini ăi de-şi dau seama de ce. De-aia zic să nu-mi vorbiţi băiatu’ de rău şi să nu-i pu- neţi în cîrcă mîrşăviile la care vă gîndiţi, că nu-i sigur…

» N-avea nimic cu persoana; îi fusese noră şi nu-i mai era şi nu-i purta pică. Îi plăcea s-aşeze cuvintele-n frază şi să le-asculte. Şi să facă haz de necaz.

Revin la Maestru şi la Andreea, care s-au bucurat o vreme, tată şi fiică, şi, după aia, nu s-a mai bucurat

194 195195

Şi, ce-a susţinut Grecu’, a fost ca fermentu’ gîndirii şi-a explodat în logica trivalentă, pe urmă în logicile modale şi-n logicile polivalente contemporane.

Maestru’ a mizat pe-adevăr şi fals şi şi pe posibil, însă nu s-a gîndit că trage după sine şi spaţiu’ neutru dintre adevăr şi fals, cum zice Smarandache, neutrosofu’. Şi « spaţiu’ neutru » înspăimîntă! Dizlocă afinităţi şi rupe punţile comunicării şi-ntre afini şi nu numa-ntre indivizii anafectivi şi distanţi. Şi-afinii devin treptat străini pentru afini, cum o să devină Andreea pentru Maestru.

Totuşi, nu-ş dacă există spaţiu’ neutru ori e doar produsu’ gîndirii-njugate rigid şi prizoniere concepte- lor, rezultatu’ exculsiv al « fanatizmului » gîndirii corecte şi-adevărate, ce-l va fi cuprins şi pe-autoru’ la Anotimpu’ grivanilor, ca pe atîţia, şi l-a secătuit de-afectivitate taman în relaţia a mai delicată, cu propria-i fiică, şi-acu’ plăteşte!

Poate că neutrosofia-i exclusiv o găselniţă şi palpitu’ vieţii şi nevoia de-a te da şi mărturisi şi haru’ generozităţii sînt în tine, în inimă şi în creier şi şi-n spaţiu’ dintre inimă şi creier şi-ntreg organizmu’ se opune existenţei searbede şi neimplicate, pasive şi reci, cedate solitudiunii infecunde şi fără sens!

Asta păţeşti, cînd devii excesiv şi raportezi totu’ la adevăr şi la fals, la dreptate şi nedreptate, la corec- titudine şi incorectitudine şi pierzi din vedere oriş’ce « modulări » între adevăr şi fals, între bine şi rău şi celelante şi nu păstrezi nici o posibilitate de manevră şi de compromis, de parcă în viaţă n-ar fi pătruns compromisu’! A pătruns.

Cu toate ăştia, nu va-nceta să spere şi s-o invoce pe Andreea, pîn’ la sfîrşit. Şi, pe la optzeci ai lui, ei

194 195

nici unu’. S-a produs « ruptura » şi « neînţelegerea » a săpat adînc, iar a mică a « amuţit ».

Va fi « mută » şi acu’, iar lucrurile, de s-au petrecut, va fi de parcă s-ar fi petrecut cu cîteva secole sau cu cîteva milenii în urmă. Nu vor mai avea sentimentu’ timpului.

Andreea va tăcea şi va părea că tace de-o veşnicie.Îşi va mistui furiile şi nemulţumirile în sine şi va

perpetua starea de ostilitate.Va semăna cu Maestru’ şi nu va semăna.Relaţia cu celălant se va şterge ca o peliculă veche

şi uzată şi vor trăi condamnaţi la singurătate şi promişi tăcerii apăsătoare. Un strat de tăcere peste alt strat de tăcere, îngroşînd palimpsestu’ tăcerii! Doar greieri isterizaţi ai Cîmpiei ce-o să le mai ţiuie-n deble!

Mai tîrziu, Scriitoru’ se va-ntreba dacă nu-şi cal- culase viaţa greşit.

Pusese la bătaie nu numa’ un creier şi-o inimă, ci şi spaţiul dintre creier şi inimă.

Se oferise total şi, ce spun eu acilea, poate să pară mult, însă ăştia sînt datele şi pe ele se sprijină existenţa dînsului.

A mizat pe-adevăr şi pe fals şi-a luat în conside- raţie şi posibilu’, ăla comentat primu’ de Aristot în Despre interpretare, apoi dezvoltat magistral în logica trivalentă a lui Jan Lukasiewicz, polonezu’, în 1920, care la valorile de adevăr şi fals a adăugat şi valoarea ½, adică posibilu’.

Da’ cel mai mult l-a fascinat Stagiritu’.Doamne, ce frumos spunea gura lui ideea asta,

cînd vorbea de problema « viitorilor contingenţi »: Mîine e posibil să aivă loc ori să nu aivă loc o bătălie navală!

Şi ce-a susţinut Grecu’ a fost ca fermentu’ gîndirii

196 197197

Rîpele galbene

Izdrăilă, fostul merceolog, să-şi scormonească memoria şi să „însceneze“ o „bucată“ din biografia Scriitorului, la care-a avut acces prin intermediul redactorului, „mentorul“ său, apoi direct de la sursă, după ce-a ajuns Personaj paricid.

Să excaveze-n biografia autorului la Anotimpul grivanilor şi să retrăiască o copilărie petrecută cu mai bine de şase decenii şi jumătate în urmă.

Să disloce din cotloanele amintirii secvenţe întîm- plate aievea ori numai frînturi şi replici, fîşii şi hălci însîngerate de viaţă. Să alăture imagine de imagine şi replică de replică şi să recompună tabloul. Ce-o să rezulte o să fie ca o revelaţie!

O să realizeze un crîmpei din bildungsromanul Maestrului.

Fragmente din existenţa de-atunci a Scriitorului ori calupuri mai mari o să năvălească în pagină şi ce-o să găsească lectorul cărţii o să fie ca o poveste de viaţă tandră şi-ncrîncenată şi înnodată ca un nod, dar care o să se lase „deznodat“, cum se lasă atîtea noduri „deznodate“ în Anotimp.

Fostul merceolog să nu născocească de la sine nimica; să fie doar scribul şi povestaş — autorul.

Să treacă pe hîrtie, ce-o să rememoreze celălalt.

196 197

o să-i lumineze gîndu’ Ăl Bun şi n-o să mai ţină să trăiască îndujmănită. O să se-nvoiască să-i spună ce-şi spuseseră cînd creştea acoloşea, ghemuită-n li- chidu’ amniotic din pîntec şi el îşi punea urechea, pîl- nie, peste epiteliu’ matern şi asculta fermecat. O să consimtă să-i spună, da’ n-o să-şi mai dea seama dînsu’ ce-i spune!

Va rămîne secretu’ de o să-i lege şi nu o să aivă dezlegare.

Cinci ani, pînă la optzeci şi cinci, cît o să atingă Scriitoru’, ea o să se chinuie să se facă-nţeleasă, numa’ că o să fie tîrziu şi-o să ducă, fieştecare, taina-n mormînt.

O să se despartă după o viaţă de tăceri şi refuzuri!

198 199

Să ţină numai plaivazul între degete şi să-mpingă plaivazul pe foaie.

Degetele să fie ale lui, Vocea a autorului, iar inspiraţia să vină de la Dumnezeu!

Izdrăilă să facă un pas smerit înapoi şi să-l lase pe „tata lui Izdrăilă“ să-şi ţeasă povestea despre Cîm- pie şi despre caii Cîmpiei.

Să fie ca o descîlcire de fapte şi-ntîmplări de demult şi ca o „cheie“ de citit un destin. Un „destin“ care-a demarat în anii aceia.

Era imediat după război şi comuniştii nu puse- seră de planul măreţ al colectivizării agriculturii, dar lansaseră zvonul şi pregăteau hăituiala…

Autorul povesteşte despre lucruri care au avut loc înainte, cînd ţăranul se mai simţea ţăran şi mai apă- rea cîte-un destin, cîte-un Moromete! După ce-au venit ăştia, nu s-au întîmplat decît nenorociri şi nimic memorabil. Şi totul s-a petrecut după aceeaşi matriţă a „luptei de clasă“ şi nu s-au lăsat pînă n-au distrus tot. Pînă şi caii i-au tranşat în abatoare şi i-au dat la porci! Şi la raţe!

Pe ţărani i-au rupt de trecut şi i-au lipsit de „poveste“, iar pixologii „pe fază“ i-au tratat pauşal şi după „indicaţii“ şi-au dat un chix mare de tot! Peste şaij’ de ani, şaij’ de ani şi ceva, n-o să mai intereseze pe nimeni, pentru că n-o să fie literatură şi n-o să mai existe nici comunism!

Nu despre ei o să scrie autorul în Rîpele galbene. A trăit totul la foc automat şi e prea-ngreţoşat de ce a trăit. O să pună pe foaie de-un personaj, care o să crească, dar după alt tipic. Şi speră să intre într-un apogeu de memorie.

„Să nu fi anunţat vreo înclinaţie specială pentru învăţătură, cum nu probase nimeni în neamul tău. Să nu fi avut antecendente şi să nu fi existat aşteptări.

Cînd te-a pălit setea de a cunoaşte, abecedarul era ca şi terminat. Nu trecuseră nici două luni şi jumătate de la începerea şcolii şi era gata! Se sfîrşea cam pe unde-şi luau zborul berzele alea din carte. Se subţia tot la trei–patru zile cu cîteva file, care-acopereau oalele din lut ars pline cu laptele muls de la vaci şi pus la acrit. Era soarta manualelor primite: s-ajungă pe post de capace!

Setea de lectură se iscase unde nu se aşteptase nicicare: în sufletul tău! Din clipa aceea, pînă la sfîr- şitul anului şcolar, aveai să treci gardul la vecini şi să-ţi pregăteşti lecţiile după cărţile vară-tii. Cînd după clasa întîi ai primit coroniţa şi premiul, ai tăi erau cu nedumerirea la culme. « Curios! », îşi ziceau derutaţi, « lu’ ăsta îi place cartea! » Pînă la tine nu se mai întîm- plase. Aveau motive să se mîndrească cu isprava ta şi, o vreme, te-ai bucurat de un statut aparte: citeai! Nu te-au mai luat nici la cîmp.

Cărţile căpătate drept premiu le-ai gătat în două săptămîni. Pe urmă ai împrumutat volumele primite şi de ceilalţi premianţi dintr-a-ntîia şi pînă-ntr-a patra şi, cînd n-ai mai avut ce, ai dat de o Biblie veche şi te-ai apucat să buchiseşti la Biblie, însă nu era pentru tine!

Sufereai îngrozitor că nu exista o carte în casă şi nici la biblioteca şcolii, puţină cîtă era, n-aveai acces. Domnul Gherasim, învăţătorul, plecase la Sanatoriu şi lăsase dulapurile cu cărţi încuiate.

A trebuit s-aştepţi pînă-n toamnă, cînd s-a-ntors, dar nu arăta refăcut, ca-n alţi ani, ci parcă micşorat şi

200 201201

bine de-o oră. Pe urmă, cîţiva elevi am fost opriţi şi la despachetat.

Colete cu cărţi! Nu ne puteam reţine exclamaţia de uimire. Atîtea volume la un loc nu văzusem niciodată! Chiar mai tîrziu, peste o săptămînă sau două, cînd tîmplarul din comună încropise la repezeală o biblio- tecă din scînduri negeluite iar cărţile erau rînduite pe rafturi, trăiam aceeaşi stare de uluială, acelaşi sentiment înălţător şi strivitor deopotrivă, aceeaşi teamă paralizantă…

« Pe toate astea domnu’ Onişoru le-a citit! » te-a informat Sandu Dragnea, colegul tău care ajutase, ca şi tine, la aranjatul cărţilor, mîndru că era cel dintîi căruia dascălul i se destăinuse. Şi ţi-a arătat cu mîna o jumătate de perete. Însoţisem gestul celuilalt cu privirea, apoi îl căutasem din ochi pe domnul Onişoru. Şe- dea aplecat asupra mesei de la fereastră, cu cioata mîinii stîngi îndepărtată de corp, împinsă în urmă, cu dreapta căznindu-se să noteze ceva pe o coală de hîr- tie, ce-i aluneca încontinuu sub creion şi pe care se străduia s-o fixeze cu antebraţul. După ce-l privisem cî- teva clipe, revenisem asupra sutelor de volume ordonate în rafturi şi mă cuprinsese dezesperarea: oare o o să pot, o să fiu în stare să le citesc pe toate? Pînă aici citisem pe apucatelea, acum aveam înaintea mea o adevărată comoară!

Şedeam acolo ca hipnotizat, citeam titlurile de pe cotoare şi autorul. Cîte un volum mă ispitea să-l deschid şi-mi treceam degetele aprinse de emoţie peste hîrtia poroasă şi îngălbenită de scurgerea anilor. Alteori sfărîmicioasă, în faţa lucrării necruţătoare a timpului. Electrizat de plăcere. Transportat. Starea mea afectivă devenise fascinantă şi exclusivă!

200 201

mai firav. Şi cumva resemnat şi fără chef de viaţă, iar părinţii au început să v-avertizeze să vă ţineţi cît mai departe de « ofticos » şi să nu-l frecventaţi! Ai înţeles că nu mai are mult şi-o să rămîi singur. Te simţeai părăsit şi nefericirea-ţi dădea tîrcoale şi doar în lectură ce-ţi mai aflai alinarea.

« Nici nu ştiu de ce-a mai venit, că-i gata! » făcea Bătrînul apatic şi « N-ar trebui să-l lase să mai predea! E riscant! » mai zicea, dar domnul Gherasim a tras de dînsul pînă în vară şi-a mai trecut un an, deşi a fost un an trist. După aceea s-a-napoiat la Sanatoriu şi, cam la o lună, la mai puţin de o lună, s-a răspîndit vestea că s-a prăpădit.

Trecusem dintr-a doua-ntr-a treia, cînd am aflat, şi trăiam debusolat şi-amărît; nu ştiam ce-o să se-ntîm- ple cu mine!

Aveam nouă ani şi-atunci a lucrat Destinul în favoarea mea. A venit domnul Onişoru învăţător pe locul rămas vacant şi-,ntr-un fel, mi s-a hotărît soarta.

Ziua de august se anunţa toridă şi pe la douăspre- zece, cînd aerul deja se-ncinsese, în dreptul casei Mioa- rei Croitoru, văduva miliţianului, a oprit un « Bucegi ». Din cabină a coborît un om de statură mijlocie, cu o figură ascetică, nas acvilin şi ochi sfredelitori, încît cu greu i-ai fi putut bănui, la o primă vedere, bunătatea, firea blajină. Poate doar mîna stîngă, ciungă din cot, cu mîneca hainei îndoită şi prinsă pe interior c-un ac de siguranţă, ce-i mai dădea o notă de ins vulnerabil.

Venise în locul domnului Gherasim şi ştirea sosirii noului învăţător ne-a adunat ciotcă în jurul maşinii, iar descărcatul pachetelor numeroase a durat mai

202 203203

Ce constatau era că şedeam toată ziua cu nasul în cărţi şi nu mai făceam nimic altceva. Şi devenisem oleacă nătîng şi parcă nevolnic. Trăiam ca un lunatic printre oameni pragmatici…

Nu le-ntorceam vorbele şi nu mă răzvrăteam, însă toate-mi ieşeau pe dos!

Îmi cereau să scot apă din fîntînă şi s-adăp caii. Scoteam apa şi umpleam ulucul şi-i adăpam, dar mi se păreau de nestăpînit şi mă speria gîndul c-aş putea să-i încalec! Ori îmi cereau altceva: să mă caţăr în duzi şi să-i scutur. Şi să dau drumul la scroafă şi la purcei, să vină la ospăţ. Mă urcam în pomi şi-i scuturam şi pămîntul se-nnegrea de dude. Eliberam scroafa şi scroafa venea în fugă grohăind, să-şi ţină purceluşii alături. Şi apărea şi cîrdul de raţe măcăind agitate şi mîncau pînă se uşurau şi murdăreau tot locul.

Vedeam scroafa cum molfăie lacomă, cu purceii agăţîndu-i-se de ţîţe, cînd şi cînd, de-o parte şi de alta, şi raţele cum se-ndoapă şi ele şi credeam că m-achita- sem de sarcină. Înhăţam scăunelul şi părăseam perimetrul acţiunii şi mă piteam cît mai departe şi m-apucam de citit. Nu-mi mai păsa şi nu mai vedeam nimic din ce se-ntîmpla sub duzi. Eram înrobit cu totul cititului…

Sub pomi dudele se gătau, iar pămîntul era înmu- iat de apa aruncată din lighenele-n care ai casei se spălau pe mîini ori pe picioare şi purcica se pornea să scurme lutul cu rîtul şi scurmau şi ăi mici şi locul duh- nea şi-a găinaţ de la raţe şi totul aducea c-un prăpăd!

Bătrînul se-nfuria şi, cum eu eram la fereală, per- secuta pe cine se nimerea să-i cadă sub ochi.

Strigau după mine cît îi ţineau bojogii, însă nu răspundeam chemării.

202 203

Se făcuse tîrziu, iar eu întîrziam acolo. Conectat la adevărul abia bănuit al cărţilor acelea. Incapabil să mă dezlipesc de ele. Imobilizat de o invizibilă funie. Era vraja ce mă cuprinsese pe neaşteptate şi care echivala cu o posibilă iniţiere în universu’ lecturii…

Nu-mi amintesc cum. Mă trezisem cu domnul Oni- şoru alături, cu dreapta cuprinzîndu-mi protector oasele subţiri ale umărului, şi-i desluşisem, în lumina rarefiată a amurgului, filtrată de perdelele încăperii, profilul ascetizat, de frecventator asiduu al bibliotecii şi privirile, însă nu tăioase şi dure, cum le crezusem iniţial, ci străbătute de o undă de tristeţe şi de melanco- lie. Îl văzusem apoi alegînd două volume de pe rafturi şi-i auzisem vocea caldă, îndemnul: „Deocamdată în- cepem cu astea!“

O ţinusem tot într-o fugă, pînă acasă.De atunci am început să devorez carte după carte.

Luam scăunelul cu trei picioare şi umblam prin curte şi citeam. Sub duzi, sub părul uriaş ori după calcan, la umbră, după–amiezile, dacă eram singur acasă. Sau căutam un loc mai ferit, sîmbăta şi duminica; atunci ceilalţi veneau de la muncile cîmpului şi um- pleau bătătura. Luam scăunelul la subţioară şi dis- păream în livadă. Citeam sub pomii livezii. Nici nu-mi dădeam seama cum trece timpul!

Devenisem dependent de lectură şi eram fericit cînd citeam. Şi căpătasem şi-un aer niţeluş abulic şi-,ntr-un fel, ieşisem din angrenajul domestic comun şi mă strecuram printre fraţi şi părinţi c-un fel de bui- măceală şi nepăsare pe chip.

Fuseseră mîndri să mă ştie premiant, dar parcă nu mai erau aşa de mîndri!

Acceptaseră să mă absolve de corvezile cîmpului, însă nu de toate corvezile!

204 205205

eschivai! De fapt, nu urmăreai aşa ceva; voiai să ci- teşti! Îţi doreai numai o altă « aşezare » în « aşezările » lumii.

Nu vă « loveaţi » în aspiraţii!Ei te voiau inclus într-o aşezare pragmatică a

existenţei, în care contemplativii nu-şi aveau locul. Aşa curseseră lucrurile de cînd se ştiau şi erau con- vinşi c-or să curgă pe acelaşi făgaş. Tu te voiai con- templativ şi liber! Parcă dospiserăţi din « aluaturi » diferite!

Se simţeau îndreptăţiţi să te-mpiedice să strici « regula »; pentru ei fusese nenegociabilă şi-o voiau ne-negociabilă şi pentru tine. Şi erau siguri că Bătrînul o să vegheze să nu-ncalci cutuma, îşi spuneau. Aveai anii să-ncaleci caii şi să-i duci la păscut. Nu-ţi trecuse prin cap c-o să-ţi vină rîndul? Foarte rău! Ar fi trebuit să-ţi treacă!

Materia amintirii se impurifică. Ţii minte: treptat ajunseseră la o ură latentă, neîmpăcată. Încă se abţi- neau şi încă nu răbufneau, dar n-avea să mai dureze. Starea de iritare pusese stăpînire pe fraţii mai mari; numai tu păreai să nu pricepi ce se întîmplă! Te lipi- seşi de carte şi credeai c-aşa o să fie mereu. Tu să-ţi iei scăunelul, să găseşti un loc mai retras, să nu stai în calea nicicui şi să te-adînceşti în lectură. Şi să tră- ieşti satisfacţii după satisfacţii, iar ei să te privească cu satisfacţia că ai ceva-n tărtăcuţă şi-o să ajungi cineva!

Şi poate că n-ar fi avut cu tine nimic, dacă nu te-ar fi perceput ca nevolnic. Asta e ce-i izbea: te vedeau cum umbli năuc ziua-n amiaza mare şi cum te cari cu

204 205

Închideau scroafa şi purceii-n coteţ, apoi măturau locul şi-ndreptau pămîntul scurmat, pînă dispăreau urmele dezastrului.

Reparau ei, ce stricasem eu!Rumegau în sinea lor posibile răzbunări ori numai

se-ntrebau amărîţi şi fără speranţă: « Ce dracu’ i-a căşunat să cadă-n doaga cititului? »

Nu mă mai socoteau zdravăn la cap.Începuseră să mă urască. « Asta de cînd merge la Onişoru i se-ntîmplă! »

comentau incitaţi. « De la el are cărţile! » Şi pe domnul Onişoru îl urau…

Începuseră să te urască! îţi reaminteşti, dar cu o bizară seninătate, cu acel simţămînt al detaşării, mai exact, sau cu înţelegerea care vine, însă vine atît de tîrziu! Pari cu desăvîrşire senin şi, ciudat!, cum te descoperi aducînd « argumente », « justificări » compor- tamentului celorlalţi!

Pînă la tine, « ritualul » funcţionase firesc. Fiecare urcase o scară şi parcursese treptele, pe care trebuise să le parcurgă. Cu vîrsta. Fuseseră un soi de piese ne- cesare în mecanismul bine reglat al familiei. Îndeplini- seră un rol la soroc. Copiii, numeroşi, se crescuseră unii pe alţii, pînă şi hainele şi le treceau celor mici, participaseră la treburile gospodăriei, îngrijiseră de orătănii şi de animale. De cum se săltaseră puţin, tre- buiseră să iasă la cîmp. În Bărăgan. Toată săptămîna. Singura recompensă: duminicile după–amiaza, în as- finţituri — hora din sat. Pentru cei mari. Cu tine însă apăruse fisura, abaterea de la regulă, de la o normă acceptată tacit şi perpetuată în timp. De la care te

206 207207

le-o iei înainte… » « Ăştia copii! Ferice de părinţii care îi are! » adăuga cu sarcasm. « Parc-ar fi rudă cu-ai lu’ Corcolan! » continua ucigător, aşezîndu-i pe aceeaşi treaptă cu leneşii satului. « Numai ăia se-ntind pe unde-apucă, ziua-n amiaza mare, şi trag aghioase. Cînd se trezesc, umblă ca bezmeticii, somnoroşi, se-mpiedi- că unii de alţii… Te şi miri că nu s-au născut la tine-n ogradă! S-ar fi potrivit de minune cu-ai tăi! La dormit. Şi la tocat timpu’… »

Apoi, după o mică pauză, total imprevizibil — în- cît te mirai cum de-i venise ideea?! — şi cu ochii sticlin- du-i a satisfacţie: « Poate le dă prin minte să se-adune la un loc şi să facă un sindicat al lor! Ca muncitorii din făbrici, de la oraşe… Dacă mă gîndesc bine, sînt destui să facă şi un partid! Atunci chiar că or să ne încalice pe ăi de muncim… » « Ăştia copii! », mai spunea invadat de lehamite, dintr-o dată, « Ca alde fiu-tu! Nu pun mîna pe nimic şi nu lucrează decît împinşi de la spate! Şi-n plus, trebuie să stai şi cu ochii pe ei… »

Dar pe ceilalţi îi mai suporta. Munceau, mergeau la cîmp. Îi privea cu oarecare îngăduinţă. Tu, în schimb, îl scoteai din sărite cu trambalatul ăla al « scăunaşu- lui ». Şi cu zăcutul pe scăunaş. Şi cu cititul! Te simţea absent de la tot ceea ce se petrecea împrejur, acoperit într-o cuirasă a nepăsării, iar asta îi sporea iritarea…

Şi parcă te şi imaginezi stînd acolo, sub părul volu- minos de după calcan, ghemuit, strîns în tine, adunat asupra filelor cărţii, iar pe Bătrîn, alături, fierbînd, vorbindu-i cu năduf Mamei: « Tu nu-l vezi, seara? Lîn- cezeşte cocoşat pe scăunaşu’ ăsta cu trei picioare. Buchiseşte la ce scrie acolea, iar vacile vin de la izlaz şi zbiară la poartă, neadăpate. Nici să tragă zăvoru’ nu se clinteşte. Parcă-i dus! L-au smintit la ţeastă

206 207

scăunelul în braţe şi nu mai îndrăzneau să-ţi încredin- ţeze nici o sarcină, fiindcă ştiau c-o să-ţi dai cu stîn- gul în dreptul! Atunci se-ncărcau împotriva ta şi nu se sfiau să ameninţe c-o să-ţi pună « scăunaşu’ » pe foc şi-o să-ţi ardă şi cărţile!

Receptai ostilitatea din toate părţile şi te-nchideai în tine şi te cufundai şi mai abitir în lectură. Cu în- verşunare. Bolnav. Era apărarea ta. Şi răzbunarea. Care enerva. Chiar şi pe Bătrîn.

N-avea nici un chef să-şi petreacă duminica pe cîmpuri. Şase zile pe săptămînă îi erau suficiente. Se scotea din discuţie. Făcuse copii, dar copiii…

« Priveşte la ăştia micii! » i se plîngea Mamei şi nu se referea doar la tine. « Stă ca puturoşii toată ziua, iar vacile zbiară de foame, legate la iesle! Mă uit la băieţii lu’ vecinu’ Tache, unii, paştele mă-sii, » — izbucnea înciudat şi admirativ totodată — « nişte ăia cît musca, se duc cu ele de funie pînă la ălălalt sat, troscot şi căpriţă, şi ştir, căcălău pe marginea şanţului! Seara se-ntorc cu burţile umflate de iarbă şi cu ugerele dol- dora, de le curge laptele din ţîţe! Se grăbesc muierile cu găleţile, să le mulgă. Da’ ai tăi? » făcea aici lovit de un cumplit scepticism, desolidarizîndu-se de femeie prin această întrebare, de parcă feciorii, din clipa aceea, nu-i mai făceau trebuinţă şi nu-i mai aparţi- neau. « Ai tăi », îşi turna nemulţumirea-n cuvinte, « se trage unu’ după altu’ la umbră! Să nu-i mai găseşti! Ăştia micii… da’ nici cu ăi mari nu mi-e ruşine! N-am ce mă plînge: ăştia sînt prieteni cu somnu’! Tu nu-i vezi duminica? Nu vii bine de la sfînta biserică şi n-ai gătat ca lumea masa şi n-apuci să pui capu’ pe per- nă, că ei te completează imediat. Să nu care cumva să

Ăştia micii… da’ nici cu ăi mari nu mi-e ruşine. N-am ce mă plînge: ăştia sînt prieteni cu somnu’! Tu nu-i vezi duminica? Nu vii bine de la sfînta biserică şi n-ai gătat ca lumea masa şi n-apuci să pui capu’ pe per- nă, că ei te completează imediat. Să nu care cumva să

le-o iei înainte… » « Ăştia copii! Ferice de părinţii care îi are! » adăuga cu sarcasm. « Parc-ar fi rudă cu-ai lu’ Corcolan! » continua ucigător, aşezîndu-i pe aceeaşi treaptă cu leneşii satului. « Numai ăia se-ntind pe unde-apucă, ziua-n amiaza mare, şi trag aghioase. Cînd se trezesc, umblă ca bezmeticii, somnoroşi, se-mpiedi- că unii de alţii… Te şi miri că nu s-au născut la tine-n ogradă! S-ar fi potrivit de minune cu-ai tăi. La dormit. Şi la tocat timpu’… »

208 209208 209

dascălii, de i-a avut. A fost Ofticosu’ şi-a venit Ciungu’! Nici unu’ bun pentru muncă. Da’ ăsta, ultimu’, l-a-mbolnăvit rău de tot la creieri: a băgat în el viciu’ cititului! Nici nu mai judecă. Ar sta toată ziua cu ochii lipiţi de litere şi de cuvinte! Precis o s-ajungem la doctor, cu el. Şi, şi dac-o să-l ţină ochii, o să de- vină gîb, o s-arate ca neoamenii şi n-o să mai fie bun pentru muncă. O să fie o pacoste pentru toţi, ascultă la mine! » încheia înverşunat.

Mama se-abţinea şi evita să mai pună paie pe foc.

Era sîmbăta după-amiaza. Sosiseră de la holdă de un ceas şi ceva. Băieţii deshămaseră caii în pripă şi descărcaseră. Mîncaseră, hămesiţi, cîte un coltuc de pîine, ce găsiseră, şi porniseră aţă la Borcea. Mai tîrziu aveau să-i urmeze şi fetele, cu cobiliţele pe umeri ori cu ulcioarele-nflorate.

Bătrînul rămăsese acasă. Se spălase direct la fîn- tîna din curte, pînă la brîu, din uluca din lemn umplută cu apă proaspătă şi curată şi-şi schimbase cămaşa. Apoi adusese din grajd un snop de rogoz, din cei ră- maşi de anul trecut, încă bun pentru făcut legături. Adusese snopul de rogoz, se aşezase pe el nu departe de intrarea în tinda casei, îşi scosese gumarii din picioare şi-i golise de pămînt. Urmaseră ciorapii la rînd, pe care-i frecase cu mîinile lui aspre, noduroase, scu- turîndu-i, înainte de a-i azvîrli la spălat. Îşi sumesese apoi izmenele şi-şi vîrîse tălpile încet şi, după tălpi, picioarele pînă la glezne, în ligheanul cu apa încălzită de Mama.

Aşteptase o vreme şi începuse să-şi frece călcîiele crăpate cu un ciocălău de porumb. Pe urmă deschi- sese briceagul şi prinsese a-şi răzui cu lama tălpile

dascălii, de i-a avut. A fost Ofticosu’ şi-a venit Ciungu’! Nici unu’ bun pentru muncă. Da’ ăsta, ultimu’, l-a-mbolnăvit rău de tot la creieri: a băgat în el viciu’ cititului! Nici nu mai judecă. Ar sta toată ziua cu ochii lipiţi de litere şi de cuvinte! Precis o s-ajungem la doctor cu el. Şi, şi dac-o să-l ţină ochii, o să de-

înmuiate. Proceda atent, cu metodă, oprindu-se din cînd în cînd şi căznindu-se să-şi cureţe şi unghiile. Dar se dezechilibrase şi vărsase ligheanul pe jumătate şi apa udase pămîntul din jur şi se prelinsese mai departe.

Cîrdul de raţe de sub duzi se repezise măcăind şi începuseră să strecoare firul de apă în ciocuri. Urmase un « Huşti! » şi « Fute-vă mila voastră de orătănii spur- cate! » îşi însoţise gestul c-o-njurătură, apoi cu altele şi căutase ceva cu care s-arunce în ele, însă nu găsise nimic la îndemînă. Cercetase cu privirea mai departe şi mai departe te descoperise pe tine, după calcan, lîngă zid, pe scăunel şi cu cartea în mîini şi izbucnise:

« Da’ tu chiar nu ai nimic de făcut la ora asta? Nimic?! »

« Citesc » ai răspuns, abia auzit.« Citeşti! » slobozise atunci vorba-nveninată şi fă-

cuse o pauză, iar ochii îi întîrziaseră asupra ta, privin- du-te însă nu ca pe un ins teafăr şi întreg, ci ca pe un infirm, incapabil de altceva decît să-şi tîrîie « scăuna- şul » prin curte şi să-şi ascundă neputinţa, întorcînd fără rost paginile îngălbenite şi deteriorate.

« Citeşti! » reluase nimicitor şi-ai înţeles că i se pusese pata pe tine. Şi « Adevăru’ e că stai şi stîrmoceşti şi pureci la cartea aia acolo, da’ păsările sînt flămîn- de şi-mi intră mie printre picere de foame! Nici să mă spăl nu mai poci! Mai bine ai pune mîna pe o prăjină şi-ai scutura aguzii şi-ai da drumu’ şi la purcica fătată şi-ai face ceva folositor. Că, la lucru cu folos, de unu’ singur nu te îndemni! »

Ai rămăs încremenit, cu cartea ţinută în aer, în- depărtată de corp şi cu arătătorul vîrît, în loc de semn, între file… Apoi te-ai pornit să baţi duzii pe poale, dar nu cine ştie ce, fiindcă-,n scurt timp, te-ai auzit chemat.

210 211211

copilărie şi-adolescenţă, de ei ori de pruncii abruti- zaţi de la Rîpe, de destui. Excavezi în zăcămîntul memoriei şi procesezi ce-ţi vine în minte. Te străduieşti să recompui evenimentele, să desluşeşti sensurile ce ţi-au scăpat odinioară şi treptat întîmplarea ţi se lim- pezeşte în cap: Bătrînul te priponise de sine, te voia acolo, lîngă el, « ocupat », iar tu te perpeleai şi sufereai cumplit. Nu ştii dacă-i plăcea să te vadă cum su- feri şi dacă savura suferinţa aceea? Mai curînd nu. El îşi pusese în gînd să te trezească şi să te vindece! Să te dezveţe de năravul cititului toată ziua şi să te re- cupereze şi pentru familie. Fiecare juca un rol în eco- nomia acesteia şi sosise vremea să te rupi de copilărie şi să devii eficient. Aveai ceva de făcut şi nu ducea lipsă, în casă, de-un « mototol »! Te menajase destul, cînd te scutise de la muncile cîmpului. Acum simţea nevoia să-ţi toarne nişte sînge în vine şi să inducă în tine niţel spirit pragmatic. Spera să nu fie prea tîrziu!

Te gîndeşti la Bătrîn şi la replicile lui şi asta te face să plonjezi din nou în spaţiul memoriei, abando- nîndu-te gîndurilor, imaginilor, trăirilor din copilărie, a căror amprentă se dovedeşte extrem de puternică. Amintirile dospiseră leneşe-n covata lăuntrică; acum se trezeau la viaţă şi debordau, proaspete şi pline de vigoare. Şi filmul rememorării îl readuce-n prim–plan tot pe el.

Deocamdată lucra. Într-o muţenie desăvîrşită. Şi în- cordat. După ce turna păcura, întinzînd-o uniform pe osii, împingea roţile înapoi, montînd fiecare piesă la locul ei. Cînd isprăvea, începea să clatine căruţa, căruţa lui de Brăila, şi asculta păcănitul sonor al capacelor. Asculta mulţumit, după care se strecura dedesubt, cu spatele lipit de prelata din pînză de cort aşezată pe lut, spre a mai adăuga, în final, un strat de vaselină. După

210 211

« Lasă pomii şi vino-ncoace, că avem altă treabă! » ţi-a cerut, iar către Mama, care ieşise din bucătărie: « Să dea careva drumu’ la scroafă şi la purcei, că pă- mîntu’ e plin de agude! »

A luat cutia cu păcură şi borcanul cu vaselină de sub streaşina casei, s-a apropiat şi ţi le-a pus în mîini şi ţi-a făcut semn să-l urmezi.

S-a apucat să ungă roţile carului, scoţîndu-le pe rînd, cîte una, îndepărtîndu-şi picioarele şi trăgîndu-le afară, atent să nu-şi murdărească îmbrăcămintea…

Şedeai acolo captiv, ţintuit locului, cu cutiile acelea în mîini şi aşteptînd. Căzut într-un soi de imobilism. Abia dacă mai răspundeai la comenzile primite, întin- zîndu-i cu duşmănie cutia cu păcură ori vaselina, cîrpa de şters ori şomoiogul din cîlţi, după caz. Te simţeai umilit, strivit afectiv, anihilat. Astea, ura şi-nverşuna- rea, vă mai legau…

Atunci nu înţelegeai ce se petrece cu voi, acum înţelegi — toată viaţa aceasta abia bănuită, nesfîrşită şi misterioasă, întortocheată şi sfîşiată… Viaţa ta care debutase printr-un fel de pîndă şi suspiciune conti- nuă între tine şi Bătrîn, între tine şi fraţii mai mari şi-al căror iz de decădere îl intuiai numai atunci, dar pe care aveai să le resimţi cu anii tot mai acut, ca pe o rană de nevindecat!….

Te laşi apăsat de tristeţe şi, fără să vrei, pînza nervozităţii submerse prinde să zbîrnîie iarăşi şi faci eforturi să înţelegi. Încerci, deci, să rememorezi detaşat, să re-actualizezi în memorie « avariile », « rupturile » din structura fragilă a afectivităţii dintre tată şi fiu, dintre tine şi fraţi. Toată substanţa aceea a înverşunării, îmbibată cu sucurile amare ale neînţelegerii, ale neîncrederii şi-ale vrajbei, motivate şi nemotivate, raţionale şi iraţionale, care te legaseră-,n

« Lasă pomii şi vino-ncoace, că avem altă treabă! » ţi-a cerut, iar către Mama, care ieşise din bucătărie: « Să dea careva drumu’ la scroafă şi la purcei, că pă- mîntu’ e plin cu agude! »

nemotivate, raţionale şi iraţionale, care te legaseră, în

212 213213

vreun picior, să trebuiască să ţină în curte un schilod! După aceea te urmărise părăsind bătătura, şonticăind şi urlînd. Iar cînd te-ai mai îndepărtat, vrusese să reintre sub căruţă ori bănuieşti că vrusese să reintre sub căruţă, să-şi termine treaba. Se reaşezase, probabil, cu spatele pe prelată şi se ajuta de coate şi de călcîie pentru a se vîrî dedesubt şi a ocupa o poziţie cît mai convenabilă. Dar apăruse Mama. Înmărmurită:

« Doamne fereşte, omule, parc-ai înnebunit! »Se uita după tine, care-ţi tîrai piciorul vătămat, alu-

necînd pe latura lungă a gospodăriei, pîn-ai ajuns la pătul, unde ţineaţi porumbul ştiuleţi la uscat. Se uita după tine, iar tu înaintai cu smucituri sacadate şi, după ce te-ai dat după pătul, nu te-a mai văzut. De-acolo avea să-ţi mai audă cîtva timp doar plînsul înăbuşit.

« Îl puteai nenoroci pe viaţă! Şi numai asta ne mai lipseşte acum! » mai adăugase şi fraza fusese însoţită de un oftat adînc.

« Mai bine îl nenorocesc io, decît s-ajungă un ne- isprăvit! » ripostase însă bărbatul cu duritate, semn că nu dorea să lungească discuţia şi cu o aşchie luase un strat de vaselină din borcanul de sticlă şi începuse s-o întindă jur–împrejurul osiei.

« Da’ ce ai cu el? » se împotrivise iarăşi femeia.« Tu, muiere, să taci! » i-o retezase Bătrînul. « Şi nu-i

mai lua apărarea, că nu face nimic toată ziua! »« Lasă-l că face! »« Ce? Ce face? » încercase să-şi scoată la vedere ca-

pul, sprijinindu-se pe cotul mîinii drepte şi oprindu-se o clipă din lucru.

« Fiecare munceşte cum îl trage aţa, iar pe el în trage aţa spre cărţi… »

« Spre cărţi! » replicase dezamăgit. « E-he, copil ca al tău mai rar! Ţie-ţi arde cămaşa-n spinare de

212 213

asta şi-ar fi putut şterge mîinile unsuroase c-o otreapă şi le-ar fi spălat cu apă fierbinte şi o bucată de săpun, iar treaba ar fi fost mîntuită definitiv în seara aceea.

Întinsese mîna după borcanul cu vaselină şi rămă- sese aşa, cu ea întinsă. Nici urmă de tine! Auzise, în schimb, de undeva de sub duzii din apropiere, gro- hăitul şi guiţatul scroafei lovite cu furie şi, printre spi- ţele roţii, se căznise să vadă şi te zărise c-o boată în mînă, izbind cu sete, icnind. Animalul fugea, iar tu loveai cu sălbăticie…

Nu mai avusese timp să priceapă ce se întîmpla- se. Simţise doar cum se-nfierbîntă şi cum se străduie să-şi tragă trupul de sub căruţă. Vibrînd ca un arc… Ţie însă îţi curgeau lacrimile pe obraji, descărcarea nervoasă se produsese.

Ai părăsit scăunelul şi-ai scuturat duzii pe poale, apoi te-ai trezit chemat să-i ţii cutia cu păcură şi borcanul cu vaselină şi-ai fost sechestrat acolo. Altă dată ţi-ai fi vîrît cartea în sîn ori ai fi pus-o la loc ferit; de data aceasta, grăbit, ai uitat-o pe scăunel şi peste ea a dat purcica. A tras-o jos şi-a început să umble cu rîtul printre file, să le murdărească şi să le rupă! Te-a cuprins un acces de furie, ai izbucnit în plîns şi te-ai dezlănţuit…

Bătrînul ieşise de sub căruţă, incitat.« Nepricopsitu’ ăsta e-n stare să schilodească

scroafa pentru prăpădita aia de carte! » îşi va fi spus şi furia i-a-ntunecat minţile. A pus mîna pe-un retevei şi l-a aruncat. Te-a lovit peste ţurloaie, culcîndu-te la pămînt.

Te privea cum te zvîrcoleai şi părea satisfăcut, dar şi speriat în acelaşi timp. Spera, totuşi, să nu-ţi fi rupt

214 215215

Aceeaşi suferinţă psihică pe care o încerci şi astăzi, răscolind amintirile, străduindu-te să pui de acord personajul din memorie şi personajul real, reinventat ad-hoc, modificat după logica şi contradicţiile personajului sesizate în timp. Izbuteşti şi nu izbuteşti. Iar în secret îţi doreşti cumva ca imaginea de demult să se destrame şi să se descompună, ca un sul cu o scriere veche exhumat după secole şi care-n contact cu aerul ori la simpla atingere se transformă în pulbere! Dar imaginea de demult nu se descompune şi nu se des- tramă, îl vezi şi-l auzi, în continuare…

Isprăvise. Se grăbise, de fapt, să isprăvească. Îşi ştersese mîinile cu şomoiogul de cîlţi şi-l aruncase în lături. Şi, cu privirea tulbure pe femeie: « Fiu-tu citeşte! Să citească la şcoală! »

« Citeşte », încercase ea să-l înmoaie, « da’ citeşte şi-acasă. Ce rău vezi tu în asta? »

Şi ca şi cînd n-ar fi ajuns pînă la el remarca femeii şi ca şi cînd nu i-ar fi sesizat întrebarea: « Numa’ că io cred că-i tot mai bine să se obişnuiască şi cu munca, decît să-şi chinuie creierii doar cu-nvăţatu’; nu ştii dacă o să-i folosească la ceva! »

« Ba poate o să-i foloseasă! »Şi cu aceeaşi lehamite, dracului, de tot şi de toate:

« O să-i folosească!… Da’ las’ că-l vindec io de citit! De mîine încolo, să meargă cu caii la Rîpe, că i-a vinit rîndu’! »

Decizia Bătrînului să te şocheze; aproape să ţi se oprească inima-n loc! Să nu ştii dacă se dădea o osîn- dă ori ţi se hotăra destinul. Să simţi o durere întune- cată în stomac şi în creier şi să ţi se-nfunde şi timpanele. Să te-agăţi de scîndurile pătulului, să nu te prăbuşeşti.

214 215

treabă, iar el se îndeletniceşte cu gînditu’! Asta face filozofu’ de fiu-tu: gîndeşte! » aruncase dispreţuitor, după care introdusese din nou aşchia-n borcanul cu vaselină şi-şi reluase ocupaţia.

Te retrăseseşi după pătul şi te străduiai să auzi. Auzeai. Te simţeai devastat şi te cuprinsese o disperare mută, care n-o să dispară, poate, cît o să trăieşti printre oameni!

Pari uluit întru totul de exactitatea şi uşurinţa cu care atîtea fîşii de viaţă anterioară ţi se derulează în minte. Nici un gol de memorie şi nici o scurgere de informaţie, de parcă totul s-ar fi petrecut cu cîteva ceasuri în urmă! Pînă şi vorbele Bătrînului, cruzimea, dispreţul ucigător al acelor vorbe, ce te zdrobiseră, te reduseseră la neant şi care aveau să te chinuie ne- sfîrşit… Toată copilăria. Şi adolescenţa. Şi chiar mai tîrziu. E un « înţeles » ce ţi-a scăpat la-nceput. A fost un proces lent şi a trebuit să treacă destul timp, ca să pricepi exact cum stau lucrurile. Încordarea aceea maximă, împotrivirile şi contrazicerile acelea te-au însoţit totdeauna, lăsîndu-şi amprenta asupra operei, a propoziţiilor şi frazelor scrise multă vreme după aceea. Atunci experimentai. Cuvintele Tatălui le-ai re- ceptat acut, dureros, ca o prăbuşire totală a simţuri- lor. Senzaţia că ai fost dintr-o dată nimicit, scrumit, anulat. La sfîrşitul anului, cînd ţi se atribuise premiul întîi, te lăudase. Îi mulţumise şi domnului Gherasim. Acum ascultai, înţelegînd şi nevoind să înţelegi. Erau doi oameni în Bătrîn, ieşea la suprafaţă cînd unul, cînd altul, după împrejurări. Aici se bucura şi vorbea cu respect despre cultură, aici fără pic de conside- raţie! Cum l-ai fi putut pricepe? Sentimentele se amestecau şi glisau, graniţele trăirilor se dovedeau friabile. Sufereai imens!

216 217217

de foame, repezindu-şi lingurile-n străchinile cu lapte, apoi atacînd saramura de peşte cu mujdei ori brînza de oaie…

Tu te-ndemnai şi nu te-ndemnai. Dacă luasei cî- teva linguri. Asistai încordat, trăind sub teroarea vorbe- lor de mai înainte spuse de Bătrîn, pîndindu-i replica, gata să-ţi mai auzi o dată osînda!

Stăteaţi la mică distanţă, furîndu-vă, cînd şi cînd, din priviri. Eraţi tată şi fiu, fiu şi tată, dar intimitatea care ar fi trebuit să se statornicească între voi se spulberase şi-n locul ei apăruse un gol, în care atîrna, suspendată, tăcerea.

Duceai lingura spre gură cînd, pe neaşteptate şi fără nici o introducere, i-ai auzit vocea: « Aşa că, de mîine, copile, te duci cu caii la Rîpe! »

A fost de parcă ţi-ai fi auzit pentru prima dată sentinţa şi parcă ţi-ai pierdut luciditatea, pe loc! Ai ră- mas cu lingura-n aer şi te-ai descoperit cu ea la jumă- tatea drumului. Pînă cînd gestul s-a frînt şi-ai vărsat-o înapoi, în strachină. Apoi ai proptit-o de margine. Altcineva a înlăturat-o, izbind-o cu propria-i lingură; îl împiedica la mîncat…

Ai sperat că uitase ori că se răzgîndise între timp, iar acum tresăreai ca trezit brusc dintr-un somn, de care voiai să profiţi pe furiş.

La început ai ascultat buimac, privind în neştire. Ai sesizat însă satisfacţia perfidă din ochii celor mari şi-,n atmosfera aceea ostilă, ţi-ai simţit trupul ca un paratrăsnet, prin care se scurgeau toate tensiunile şi toată electricitatea, ce plutise în aer. Atunci te-a izbit pentru a doua oară vocea Bătrînului, bruscîndu-te, violentîndu-te: « Da’ ce taci ca mutu’? Zi ceva! »

Ţie ţi se păruse că se năruie cerul pe tine şi te chirceşte.

216 217

Să ciuleşti urechile şi să te căzneşti să surprinzi confruntarea dintre Tată şi Mamă.

Vocea Mamei să nu mai fie blajină, ci-ngrijorată şi repezită: « Cum să meargă cu caii? » Apoi panicată: « Mă, omule, tu nu eşti în toate ale tale? Vrei să omori copilu’? Nu s-a suit în viaţa lui pe-un cal! S-ar putea întîmpla o nenorocire! »

« S-ar putea. »Şi din nou glasul mamei, dar ceva mai blînd şi

sperînd să-l îmbuneze cumva: « Da’ ce-o să facă el singur în mijlocu’ Cîmpiei, te-ai gîndit? »

« Găseşte el cum să-şi omoare timpu’. Asta o să descopere singur; nu trebuie să-l învăţ io. Şi nu o să fie singur; mai sînt şi alţi copii cu vitele la păscut. »

Apoi, nedumerit că femeia lui supusă nu mai era aşa de supusă, să se enerveze şi să pună capăt discu- ţiei: « Şi nu-l mai corcoli atîta! Să rămîie călare, dacă-i nevolnic şi nu e-n stare să-ncalice şi să descalice un cal! Şi, dacă ţine să citească, să citească acolo, pe greabăn! Io nu ţi-l opresc. Da’ să meargă cu caii! »

Să fie sentinţa finală, iar « soluţia » Bătrînului cu cititul călare să vină de dincolo de orice logică, să te-ameţească, să te-anihileze de-a dreptul!

Doar Mama, tînguindu-se, « Omule, omule! Cum a putut să-ţi treacă prin cap una ca asta?! », să mai încerce o dată, deprimată şi pierită, însă fără succes.

« Acu’, muiere, să taci! » s-o pună la punct şi să pună capăt şi tîrguielii. « În casa asta, io port c… în pantaloni; io hotărăsc! Decît să faci pe nătînga, mai bine te-ai îngriji de cină! Acuş o s-apară băieţii pe uliţă, venind de la gîrlă… »

Peste o oră eraţi adunaţi în jurul mesei mari, fixa- tă sub părul uriaş din spatele casei. Şapte guri rupte

Să ciuleşti urechile şi să te căzneşti să surprinzi confruntarea dintre Tată şi Mamă.

Vocea Mamei să nu mai fie blajină, ci-ngrijorată şi repezită: « Cum să meargă cu caii? » Apoi, panicată:« Mă, omule, tu nu eşti în toate ale tale? Vrei să omori copilu’? Nu s-a suit în viaţa lui pe-un cal! S-ar putea întîmpla o nenorocire! »

218 219219

nefertilizaţii în timp. Pentru tine cărţile, CARTEA, se vor constitui în peceţi, în embleme ale trecerii proprii prin lume. Atunci n-aveai de unde să ştii; aveai să înţelegi după nişte ani.

Te-ai retras între pomii livezii, iar amurgul se lă- sase moale, învăluitor. Şi-n tăcerea spongioasă a serii de vară, în aerul apăsător şi-n părăsirea ce te cuprinsese, retrăiai încă acut resentimentele şi imputările şi jignirile lovind în timpane. Rănindu-te.

Nu-ţi dădeai seama de întreaga măsură a neno- rocirii ori a salvării tale, dar cu cît nedreptatea şi leziunile acestea de ordin psihic se dovedeau mai mari, cu atît te întăreai şi mai mult în hotărîrea de a nu abandona. Vei merge cu caii şi vei citi călare! Acolo pe greabăn, cum propusese Bătrînul imprevizibil şi-aiuritor. Bine că nu ţi-a băgat o interdicţie la citit, să te consolezi. Sau: bine că nu i-a trecut prin cap!

O să citeşti şi, citind, o să desluşeşti tîlcul Cărţii şi-o să te îmbibi de tîlcurile Cărţilor!

O să deschizi drumul Cărţii în lume!O să te prăbuşeşti în lectură! Săptămîni după

săptămîni!O să te bucuri c-o să citeşti ore în şir, netulburat

de nicicare!O s-aştepţi sfîrşitul săptămînii, să pleci cu caii la

Rîpele galbene!O să te profilezi pe-ntinderea Cîmpiei, acolo pe

greabănul calului, cu cartea sub ochi. Ca un Don Quijotte pe Rocinanta lui. În loc de lance o să ţii cartea în mîini!

O să dai o şansă Centaurului şi-o să-l stimulezi să zvîcnească din Taur!

N-o să mai fii atît pentru tine, cît pentru ceilalţi.O să fie « mijlocul » prin care-o să birui agresivita-

tea şi neştiinţa şi nedreptatea, izvorîte din neştiinţă.

218 219

Ai lăsat privirile să-ţi alunece-n lături şi te-au podidit lacrimile. După asta, el s-a sculat şi-a pornit-o spre drum. Pe banca din uliţă îl aştepta vecinul Tache, nu era cazul să stea la tocmeală cu tine. Puteai să dai apă la şoareci cît doreai!

Îţi aminteşti de fraţii mai mari. Totul se rezolvase fără gîlceavă şi răsuflau uşuraţi. Se vedeau scăpaţi. Ritualul preluării sarcinilor de ăi mici la soroc funcţio- nase şi de data asta. Fiecare îşi făcuse datoria: îşi petrecuse duminicile şi nopţile pe izlaz cu Şargu’ şi Piţa şi cu mînzul, la păscut. Alt mînz. Acum sosise timpul hîrjoanei şi al iubirii şi pentru ei. Urmai tu.

Pînă să afle de decizia Bătrînului însă, aerul dintre voi fusese încărcat; deveniseră potrivnici pe faţă. Îi agasai cu zăcutul pe scăunel şi cu figura buimacă şi zăpăcită şi cu-ndărătnicia cu care te sustrăgeai de la obligaţiile casnice. Citeai! Căzuseşi în damblaua lecturii şi ajunseseşi ţinta unor ironii muşcătoare. Cuvintele cădeau în rafale, accentuîndu-ţi starea de disconfort psihic. Şi sentimentul de insecuritate.

Ce-aveau cu tine şi ce rău le făceai, încît să-i vezi atît de porniţi şi aliaţi împotriva ta? Şi întrucît îi deran- jau cărţile împrumutate de la domnul Onişoru, pe care tu le citeai? Pe ei nimeni nu-i împiedicase să meargă la şcoală şi nimeni să-nveţe. Şi-atunci?

Treptat ai priceput că ideea şi şansa comunicării se îngustau. Cartea, ca nutriment universal, nu inter- media între tine şi fraţii mai mari. Lectura, în loc să apropie, vă-ndepărta, înstrăinîndu-vă, poate, definitiv. Cititul, acum în copilărie, constituia punctul de ple- care: la capăt urmau să fie departajaţi: fertilizaţii şi

O să te profilezi pe-ntinderea Cîmpiei, acolo pe greabănul calului, cu cartea sub ochi. Ca un Don Quijote pe Rocinanta lui. În loc de lance o să ţii cartea în mîini!

O să dai o şansă Centaurului şi-o să-l stimulezi să zvîcnească din Taur!

N-o să mai fii atît pentru tine, cît pentru ceilalţi.O să fie « mijlocul » prin care-o să birui agresivita-

tea şi neştiinţa şi nedreptatea, izvorîte din neştiinţă.

220 221221

se repeadă disperată spre tine. Să se lase să curgă moale pe pămînt şi să-şi îndoaie picioarele sub fustă, să fiţi la aceeaşi înălţime. Să te strîngă la piept şi să te topeşti de-atîta iubire, iar lacrimile să-ţi curgă şiroaie pe obraji.

« Onele, mamă, nu mai plînge, că mama se duce! » să spună.

Să te strîngă cu şi mai multă putere şi s-o zguduie plînsul. Să plîngeţi.

« Unde să te duci? » s-o întrebi şi să pui în între- bare toată deznădejdea din tine.

« Mama moare, dacă ţi se întîmplă ceva! » să zică şi « O să-mi fac seama! »

« Ce să mi se-ntîmple? » să ripostezi.« Nu ştiu. Da’ m-am gîndit să merg cu tine la Rîpe şi

să nu rămîi singur. »« Cum să mergi cu mine la Rîpe? » să-ntrebi de-a

dreptul uluit.« Măcar prima zi, pînă te obişnuieşti cu caii şi

pînă-nveţi să-i împiedici, să pască pe pîrloagă şi să nu intre-n lanu’ de porumb. Tu o să stai pe marginea la- nului şi-o să citeşti, pînă o să te saturi. Ori o să te retragi la umbra salcîmilor şi-o să te-amesteci cu ceilalţi copii, cît să ţi se odihnească creierii. »

« Mamă, te rog! » să-i zici şi « Nu ştiu ce-o să se-ntîm- ple cu mine, însă m-am împăcat cu gîndul » o să-i mai zici. Şi-aproape o să-ncerci s-o linişteşti, cumva: « Tata-i un om dur, aşa-i el, dar nu poate să schimbe o regulă pe care a impus-o singur. Pînă acum toţi au umblat cu caii, cînd i-a ajuns vîrsta. N-am cum să mă sustrag şi nu ţin să-mi ridic fraţii în cap, dacă nu mă împiedică să citesc. O să-mi înving frica şi-o să umblu cu caii şi eu. Şi-o să citesc mai mult decît acasă, unde

220 221

O să-ţi nedumereşti fraţii! « Mă, ăsta se bucură că merge singur şi poate să citească nestingherit! » o să-şi spună contrariaţi.

Să ştii că nu trăieşti într-o lume inocentă şi blîndă şi să nu-ţi suspectezi fraţii de inocenţă şi de blîndeţe! Să nu le atribui « calităţi », pe care nu le au şi să nu « înălbeşti » la ei!

Să-nveţi să nu te laşi strivit de nimeni şi să nu te încîrdăşeşti cu nimeni, aşa cum, mai tîrziu, n-o să pactizezi decît în adevăr şi dreptate!

Citind, să tragi un zid protector între tine şi tri- vialitatea lumii!

Să auzi şi să receptezi fojgăiala vieţii! A vieţii din carte. Chiar batjocorit…

Înghiţirea orgoliului să fie gîndul cu care va trebui să te obişnuieşti. Şi recunoaşterea publică a ne- putinţei de-a fi asemenea celorlalţi. Şi acceptarea cruciadei acesteia încăpăţînate la adresa lipsei de înţelegere a celor mari…

Planta cunoaşterii, iscată în tine, să crească nă- valnic şi să-mbobocească! Şi nevoia de a şti şi de-a înţelege!

Aşa să te salvezi.Ce-ar fi putut să devină un coşmar să se trans-

forme într-o vîrstă a coacerii şi-a maturizării. Şi-n loc să ţi se urască de tot şi de toate şi să ţi se facă lehamite, să pricepi aşezările lumii şi să le-accepţi.

Să pricepi că poţi să devii om şi aşa: citind acolo pe greabăn, fără să ai treabă cu restul!

Să realizezi că Bătrînul şi fraţii ţi-au hotărît viitorul, fără să-şi dea seama că-ţi hotărăsc viitorul. Şi să iubeşti caii, cum puţine vieţuitoare o să iubeşti la viaţa ta!

În lumina ştearsă a serii tîrzii să auzi foşnetul frunzelor, înainte ca ea să apară. Să te zărească pe iarbă, cu spatele rezemat de tulpina prunului, şi să

222 223223

şi-ar apăra fratele cu propria-i mînă. Să nu uiţi nicio- dată, ce-ţi spun!

Acu’ să mergem, că s-a făcut întuneric! » să-ţi propună.

O să-ţi întindă mîna şi-o să te scoli.O să-ţi scuturi pantalonii şi cămaşa, iar ea o să-şi

îndrepte ţinuta.O să vă-ndreptaţi spre casă.« Mîine o să-ţi pregătească mama merindea de

peste zi şi sticla cu apă şi să-ţi iei şi cartea. Şi-o să te-nvăţ cum să-l încaleci pe Şargu’, că-i calu’ ăl mai liniştit pe care l-am avut. Şi cum să le prinzi picioarele-n piedici. Nu o să fie greu. Că, ce pot face ceilalţi, poţi face şi tu. Ai să te descurci. »

Revezi imaginea copilului care fusesei cu mai bine de şase decenii în urmă, călare pe Şargu’ şi cu Piţa, iapa roaibă de alături, legată de căpăstrul calului şi cu mînzul ei, pintenog şi-nstelat în frunte, ţinîndu-se aproape de voi.

Asta să fie prima imagine. Pe urmă clipa, secunda de reverie să se dilate puhavă pînă cînd, umflată de amintiri, memoria să plesnească, curgînd ca răşina. Secvenţele să năvălească jet, să te umple neasemuit şi să te-mprospăteze-ncontinuu, ca şi cum lutul din- lăuntrul tău ar fi afînat de răgace! O vreme. După care fibrele delicate ale tristeţii afective să prindă să vibreze ceva mai discret, de parcă o pîrghie secretă a sufletului ar fi fost atinsă din nebăgare de seamă!

Să trăieşti în zona de inserţie a temporalului cu atemporalul şi să ai senzaţia că te-ai transformat, în- tre timp, într-un soi de dispecerat al nostalgiei, al unei difuze şi evanescente tristeţi. Să rememorezi.

nu sînt văzut cu ochi buni. Şi, dacă Dumnezeu o să vrea, o să se-aleagă ceva şi de mine… »

« Onele, mamă, parcă mi-ai luat o piatră de pe ini- mă şi parcă mi s-a luminat sufletu’! » să se bucure şi să i se limpezească şi ochii. « Ştiam eu că eşti un copil cuminte şi n-o să te iei în gură cu ei! Sînt tînţi şi-ndă- rătnici. S-ar fi simţit provocaţi şi-aţi fi ajuns la ură şi te-ar fi dovedit. Da’ dac-o să vadă că te duci cu caii, cu timpu’ o să se-nmoaie, iar tu o să urmezi drumu’ cărţii.

Şi sfatu’ mamei e să nu le porţi pică. Nu vreau să vă duşmăniţi între voi! » o s-adauge şi-o să-i asculţi sfatul.

« Nu-ţi vor rău’; îşi apără numa’ un drept » o să explice. « Le-a venit ceasu’ iubirii şi iubirile se-nfiripă devale, în sat, unde se ţine hora. Au umblat cu caii şi-acu’ umblă după fete şi-şi caută neveste. Poţi să-i înţelegi. Iar dacă au fost ne-ngăduitori cu tine şi te-au umilit cu vorba ori cu privirea, tu să fii îngăduitor şi să ierţi! Eşti făcut din alt aluat decît ceilalţi. Nu trebuie să te iei cu nimeni în clonţ şi n-ai decît dreptu’ să fii mai bun decît eşti! Asta te roagă mama şi aşa a vrut Dumnezeu!

Nu eşti ca ei.Cînd se uitau la tine ca la un neisprăvit, care se

tîrîia cu scăunaşu’ prin curte şi-şi căuta un loc de citit, poate-şi dădeau seama că fac un lucru rău, însă nu se puteau stăpîni să nu-l facă. Pe ei nu i-a dăruit Ăl de Sus cu daru’ lecturii şi nu i-a luminat nimica pe dinlăuntru. Cum să-nţeleagă?

Totuşi, aşa cum sînt, să ştii că fiecare ţine la tine: dacă un străin ar ridica mîna asupra ta, sînt sigură că

şi-ar apăra fratele cu propria-i mînă. Să nu uiţi nicio- dată ce-ţi spun!

Acu’ să mergem, că s-a făcut întuneric! » să-ţi propună.

O să-ţi întindă mîna şi-o să te scoli.O să-ţi scuturi pantalonii şi cămaşa, iar ea o să-şi

îndrepte ţinuta.O să vă-ndreptaţi spre casă.« Mîine o să-ţi pregătească mama merindea de peste

zi şi sticla cu apă şi să-ţi iei şi cartea. Şi-o să te-nvăţ cum să-l încaleci pe Şargu’, că-i calu’ ăl mai liniştit pe care l-am avut. Şi cum să le prinzi picioarele-n piedici. Nu o să fie greu. Că, ce pot face ceilalţi, poţi face şi tu. Ai să te descurci. »

Revezi imaginea copilului care fuseseşi cu mai bine

224 225225

drumului, cu lăbuţele dinainte uşor ridicate, după care zvîcnea deodată, pierzîndu-se printre tufele de pelin argintiu de pe răzoare ori în lan. Sau asupra buburuze- lor de pe spice. Sau asupra mulţimii de fluturi ce descriau complicate şi savante zig–zaguri prin aer. Ori asupra vreunei libelule abia oprite din zbor şi îndoind firul înalt şi subţire de iarbă…

Două–trei minute. Apoi smuceai de căpăstru, tră- geai cu nădejde spre a-i urni din loc. Îi mai plesneai şi cu sfîrcul frîului peste greabăne, îmboldindu-i şi cu picioarele, pînă la Rîpe nu mai era mult…

Ajungeaţi la Rîpele galbene, ce mărgineau, pe-o lungime de-o sută — de-o sută cincizeci de metri, rîul, care curgea prin inima Cîmpiei. Malul era înalt şi abrupt şi-n pămîntul galben-roşcat cuibăreau lăstunii cu miile, cu zecile de mii, iar seara, cînd săgetau văz- duhul, rămîneaţi cu gurile căscate şi nu vă mai sătu- raţi să-i priviţi!

Cît ţineau Rîpele, exista doar un vad de adăpat animalele şi-l puteaţi localiza de la distanţă, după salcîmii ce se-nălţau schilavi pe zare. Dincolo de rîu şi salcîmi — mult pămînt sărac şi nedesţelenit şi peisajul ascetizat al pîrloagei: ierburi mărunte, stoarse de clorofilă de astrul violent al amiezii, ici–colo cuiburi de scaieţi violeţi, fire de pălămidă, de dracilă sălbatică, de ciulini. Plante martirizate de zăpuşeala verii, cu frunzele răsucite şi-n care caii îşi răneau boturile umede. Şi gingiile. Şi totul se prelungea pînă la drumul ce lega satele pustei, unde-ncepeau holdele.

Cînd ajungeai şi descălecai, te aflai în miezul Cîmpiei. Cîmpie finită şi infinită, cotropită de tăcere şi biciuită de soare. Pustietate. Doar greierii ţîrîindu-şi

224 225

Să urmezi drumul prăfos spre Rîpele galbene. Caii să fie tineri, puternici, graşi ca nişte pepeni. Şi să fie blînzi.

Tu să ai traista cu merindea şi apa şi cartea în spate, trecută pe după umăr şi să fii singur pe-ntinderea aia ameţitoare, pe care o s-o inducă necuprinsul în tine. Să te percepi, obscur, înglobat dimensiunii fără sfîrşit. Şi, ciudat, asta să nu te năruie şi să nu te-anihileze! Şi să ai senzaţia că vezi şi descoperi pentru prima dată Cîmpia, iar tensiunile ce mocniseră-n tine să se-atenueze. Să te-ncerce chiar sentimentul libertăţii…

Mai parcurseseşi pusta de cîteva ori cu ai tăi, pînă pe Coslogeanca ori pînă pe Dichiseanca, unde aveaţi pămînturile, la cîţiva kilometri de sat, dar stătuserăţi înghesuiţi ca sardelele şi zdrăngănitul căruţii vă umpluse de vînătăi şi ajunseserăţi rupţi de oboseală. De văzut, nu văzuserăţi mai nimic pe traseu. Parcă avuse- serăţi ochii legaţi!

Acum, în spatele Şargului şi cu Piţa alături, ţi se revela Bărăganul. Vedeai „partea nevăzută“ a Cîmpiei.

Drumul era mărginit de lanuri cu porumb, cu floarea–soarelui şi cu grîu, ultimele — cu spicele arse şi şiştăvite de soare, năpădite de albăstrele şi rapiţă galbenă, de maci, puzderie de maci roşii. Între ele, parcele cu secară aurie, coaptă, gata de recoltat, altele cu dughie şi mei, colorate şi ele de-aceleaşi buruieni crescute otova.

Caii înaintau prin căldura zilei de vară. Aveau to- tuşi tendinţa să se oprească şi să mai fure cîte o gură de iarbă de pe marginea holdelor sau cîteva spice de grîu, pe care rochiţa rîndunicii se răsucise pînă în vîrf. Două–trei minute, cînd ochii îţi cădeau pe cîte o pinţă rămasă nemişcată, zăbovind, preţ de o clipă, în mijlocul

226 227227

privirile uscate de căldură, încît nu mai vezi nici salcî- mii ori ţi se pare numai că-i vezi! Şi nimic nu ţi se mai pare finit şi nesfîrşire este ce vezi!

Înalţi ochii şi cercetezi zarea. Absorbit. Robit de- părtărilor. Înlemnit. Ca-ntr-o vorbire fără de cuvinte. Ori părăsit de memorie. Cu linia privirii lipită de linia drumului, năduşind în imensitatea pustei. Drumul subţire, ce rupe stepa în două. Stepă obosită de-atîta veşnicie! El însuşi obosit de oboseala Cîmpiei! Cîmpie suportabilă şi insuportabilă, mişcată şi nemişcată, absolută şi tragică, străjuită de înălţimi ameţitoare, care induc în suflet neliniştea, melancolia, sfîşierea lăuntrică. Încît nu o dată cei întregi la minte par cu- prinşi de sminteală! Adăstînd ficşi, cu picioarele răş- chirate înfipte în ţărînă şi dreapta aşezată streaşină la ochi, survolînd depărtarea străvezie de dor. Secaţi afectiv, gîtuiţi, cu retinele rănite de-atîta uitătură! Sau umezite de tînjiri abstracte. Timpul însuşi părînd că se opreşte în loc…

E momentul cînd simţi burta calului năduşită de transpiraţie şi pulpele ţi se lipesc de părul cleios şi ţi se face greaţă. Şi gîtlejul pare argăsit şi nu mai ai salivă nici cît să-ţi umezeşti buzele şi scoţi sticla din traistă şi tragi cîteva gîturi cu apă şi-ţi aminteşti că nu ai ajuns la Rîpe şi n-ai adăpat caii şi că te-ai oprit aici, la marginea pîrloagei, unde-i iarba mai bună şi ai rămas călare.

Îl loveşti cu călcîiele-n coaste pe Şargu’ şi folo- seşti şi frîul şi Şargu’ o trage pe Piţa după el şi mergeţi la rîu.

Cînd v-apropiaţi, nu mai descoperi nici un cal la păscut şi-i descoperi la umbra salcîmilor, singuri ori

226 227

cîntecul lor monoton. Şi cîte un trosnet de buruiană uscată, călcată de copite. Şi perdeaua de roşcovi la capătul văzului şi cumpăna fîntînii de la răscruce, distinctă şi indistinctă în apa vederii, şi mirosul de ierburi mistuite de focul ceresc. Natură somnolînd în- delung, cuprinsă de letargie. Monotonie hipnotică. Sfîşiată, din cînd în cînd, de traiectoria hultanilor în zbor, suliţînd aerul pe neaşteptate şi căzînd bolizi asupra pămîntului, pentru ca în clipa următoare să se înalţe cu prada înşfăcată în gheare şi însoţiţi de ţi- petele agonice ale rozătoarelor capturate. Sau ruptă de păcănitul abia auzit al capacelor căruţei iscate pe aţa privirii, în depărtare, şi, pe măsură ce se apropia, de scîrţîitul acesteia sub povară, ori de zăngănitul cu- tiei cu păcură legată de osie, căruţă trasă de animale obosite, picotind în mers, prin arşiţa nemiloasă…

Pe urmă tabloul întregindu-se de la sine cu cîte un vătui traversînd pîrloaga în fugă, pierzîndu-se în lanul vecin. Apoi cu barza pe fasoliştea din preajmă, păşind cu şarpele-n cioc. Şarpele zbătîndu-se şi nevoind să se lase învins. Pasărea oprindu-se, slobozind jivina din plisc şi izbind-o de cîteva ori. După aceea înşfă- cînd-o şi luîndu-şi zborul. Şi, după nişte timp, un cîine ciobănesc cu jujeul de gît iţindu-se din porumbişte şi tăind de-a curmezişul izlazul. Vitele tresărind, ridicînd capetele şi-nţepenind cîteva clipe, cu ele ridicate. Ne- liniştite. Pînă cînd trecerea cotarlei intra în uitare…

Lumea amintirii glisează insesizabil, iar conturu- rile imaginilor se obliterează treptat, cît se obliterează. Cu vremea, sub zăporul fierbinte ce curge de sus, prive- liştea se goleşte şi nu mai zăreşti nimic, nici o mişcare pe-ntinderea vastă. Doar solul nelucrat şi iarba sfaro- gită de secetă şi ţeasta biciuită de soare şi-ncinsă şi

228 229229

Subţire şi-o să mergi pînă la fîntîna cu cumpănă şi-o să-i adapi la fîntîna cu cumpănă şi-o să-ţi umpli şi sticla cu apa rece ca gheaţa.

Acum o să cauţi o zonă cu iarba mai puţin tocită ori mai puţin călcată de copite şi-o să laşi caii să pască şi-o să fii mulţumit.

Să nu-ţi vină să crezi cît de uşor ai învăţat să în- caleci şi să descaleci de pe Şargu’, totuşi să nu simţi nevoia să cobori.

Să scoţi cartea din traistă şi să-ţi reiei lectura.Să fie tot cald, dar tu să mai citeşti nişte ore.Să stai acolo pe greabăn, blegit de căldură

şi-abandonat căldurii. Pînă cînd soarele o să scapete spre apus şi umbrele înserării o să învăluie Cîmpia pe nesimţite, iar ipochimenii o să-nceapă să părăsească Rîpele galbene.

Toată după-amiaza jucaseră cărţi la umbra salcî- milor ori stătuseră deoparte şi chibiţaseră. Mai tîrziu se lungiseră şi trăseseră un pui de somn. Venise ora să plece; despiedicau şi încălecau. Doar norul de praf gros, material, întîrziind suspendat deasupra drumului, mai depunea mărturie că fuseseră şi nu mai erau.

Rămîneai singur. Pînă la orele zece din noapte. Aşa hotărîse Bătrînul.

După-amiaza mintea îţi fusese total absorbită de cartea citită, sentimentul cuplării la realitatea din jur îţi funcţionase şi nu-ţi funcţionase! Trăiseşi anesteziat cumva de drogul lecturii. Contactul cu viaţa monotonă şi secretă a stepei te frisonase mai puţin decît la venire. Acum închideai volumul şi-ţi ridicai ochii. Şi pipăiai cu privirea Cîmpia.

Peste zi lumina se copsese între cer şi pămînt; în amurg devenise uşor gălbuie deasupra lanurilor

228 229

traşi unii în alţii, doi cîte doi, bătînd fără zăbavă din cap şi apărîndu-se cu cozile de roiul de musculiţe ori de tăunii Cîmpiei.

Descaleci şi intri cu ei în vad, să-i adapi. Apoi îi mai ţii o vreme în apă, pînă la coaste şi te apuci să-i speli şi te bucuri că nu se sperie şi le place. Şi începi să-i iubeşti. Dar îşi fac apariţia « chibiţii » pe dîmbul malului. Liota de copii ce stătuseră retraşi la umbra pomilor. Puşi pe arţag şi căutînd gîlceavă.

« Bă, sulă! » să te ia în primire Tudorică Ciolacu’, repetentul clasei, care avea cu trei ani mai mult decît tine şi ajunsese tot într-a treia! « Bă, acu’ se vine cu caii la apă? Şi ce stai călare pe ei, că ţi se coc creierii şi devii ţaca! Pînă la toamnă, ţi se topeşte celula şi-o să vorbeşti singur! O să-l nenoroceşti pe-Onişoru, că eşti favoritu’ lu’ Onişoru, cînd o să te-audă că vorbeşti singur! » Şi, după el, mucosu’ lu’ Sandu frizerul: « Bă, să-mi bag p…, dacă nu zice Tudorică adevăru’! » să zică, dar să nu folosească puncte–puncte şi s-o zică pe aia cu « zgîrciu’ » şi să fie tot timpul cu « zgîrciu’ » în gură, cum sînt mucoşii cu « zgîrciu’ » în gură. « O să se dilimangească şi-o s-avem un dili în clasă, ce p… mea! » o s-adauge şi-o să te lovească iar cu cultura rupestră, fiindcă o să stea bine cu « cultura rupestră », însuşită de pe pereţii privăţii de la ei de la Şcoală! O să-i spună « zgîrciului » zgîrci şi n-o să-l oprească nici dracu’ să-i spună. Violenţele de limbaj o să-i incite pe toţi şi lexicul golănesc şi trivial o să te dezguste şi-o să-nţelegi că e bine să te ţii cît mai departe de ei.

Să scoţi caii din apă şi să nu-i mai duci nici la umbră. Să-ncaleci pe Şargu’ şi să preferi distanţa şi singurătatea şi să ştii că n-o să le mai cauţi celorlalţi tovărăşia nicicînd. Data viitoare o s-o apuci pe Drumul

230 231231

mişcare ciudată a ierbii ori un fel de paşi venind dinspre fasolişte. Întorceai capul, dar dinspre fasolişte nu venea nimeni!

Scotoceai cu privirea umbrele nopţii.Încercai să te linişteşti, însă exact în momentele

acelea porneau să răzbată în aer ţipetele moi ale cu- cuvelelor cobind din salcîmii de pe buza Rîpelor. Ţipete amorţite-n văzduh. Ori te trezeai atins de vreunul din liliecii nopţii şi-i simţeai, oripilat, trupul vîscos, aderent. În clipa următoare senzaţia de greaţă şi de teamă se generalizau: era ca şi cum o labă păroasă, ivită de neunde, ţi se aşeza pe grumaz sau pe ceafă şi-un fior dureros îţi săgeta şira spinării. Groaza îţi încătuşa trupul, iar cheagul spaimei ţi se oprea în fundul gîtle- jului. Şi frica obscură scurma-n măruntaie. Era starea terorizantă, care dura de cum se lăsa înserarea şi pînă ajungeai acasă, pînă intrai cu vitele în ogradă. Pentru ca după o săptămînă, în duminica următoare, evenimentele să se deruleze după acelaşi inevitabil scenariu: din nou călare pe Şargu’, izolat la margine de pustă, adîncit în lectură, ceasuri de-a rîndul. Apoi, în amurg, însingurat şi captiv aceleiaşi melancolice ne- mărginiri, robit aceleiaşi gravităţi a stepei fără hotare. Gravitate ce pare mai curînd de ordin metafizic, încît e de mirare că un spaţiu cu nişte dimensiuni precum acestea a putut să producă şi altceva decît vizionari!

Imaginea asta fascinantă a Cîmpiei, cu secvenţa copilului care ai fost, devorînd nesăţios carte după carte, încovoiat acolo pe greabănul calului şi-n arşiţa pustei, o duci cu tine de mai bine de şaij’ de ani şi nu ştii de ce n-ai pus-o pe foaie! O pui acum, cînd alte pricini îţi dau ghes să o faci.

230 231

melancolice, nesfîrşite. Sfărîmicioasă. Sfîrtecată în mi- liarde de particule de razele soarelui. Tremurătoare. Tulburată de zborul iuţit al lăstunilor, de plutirea tîrzie a vreunui uliu pe cer, de traiectoriile complicate ale ul- timilor fluturi ori libelule ce se mai încrucişau în aerul serii…

Te fascina iarăşi stepa şi-ţi plăcea şi odihna.Şedeai tot în spatele Şargului, singur în singurăta-

tea Cîmpiei şi receptai ţîrîitul infint al greierilor în timpane, ca o aiurare continuă…

Pe urmă, pe măsură ce orele treceau, noaptea se fu- rişa olfactivă, vorace. Şi, o dată cu ea, lungul armistiţiu al liniştei, al echilibrului interior se rupea şi o primejdie vagă, la început, imaterială punea stăpînire pe tine. Intrai dintr-o dată în necunoscut. Deasupra — bolta senină, luminată de stele strălucitoare. Şi lumina lunii luminînd necuprinsul Cîmpiei. Cîmpie dominată de o fascinantă tăcere. De liniştea deplină înstăpînită între cer şi pămînt…

Ar fi fost firesc să te laşi cuprins de o stare de calm. Dar nu. Simţurile-ţi ascuţite desluşeau pretutindeni iminente pericole. Gadine nevăzute fîlfîiau în înalt iar aici, jos, de după fiecare tufă ori tuleu de porumb pîn- dea cîte o joavină, pregătită să se năpustească şi să apuce. Un cîine turbat, o pisică sălbatică sau unul din lupii ce trecuseră în iarnă Dunărea şi se aciuaseră în Pădurea de la Putineiu. Spaima de lucrul acela necunoscut se strecura vicleană, frica te-nvăluia ca o flacără, cucerindu-te metodic, trecînd rapid dintr-o celulă nervoasă într-alta, proliferînd malign şi nesăţios, ca o tumoare. Parcă şi auzeai un zgomot, un fel de

Ar fi fost firesc să te laşi cuprins de o stare de calm. Dar nu. Simţurile-ţi ascuţite desluşeau pretutindeni iminente pericole. Gadine nevăzute fîlfîiau în înalt, iar aici, jos, de după fiecare tufă ori tuleu de porumb pîn- dea cîte o joavină, pregătită să se năpustească şi să apuce. Un cîine turbat, o pisică sălbatică sau unul din lupii ce trecuseră în iarnă Dunărea şi se aciuaseră în Pădurea de la Putineiu. Spaima de lucrul acela necunoscut se strecura vicleană, frica te-nvăluia ca o flacără, cucerindu-te metodic, trecînd rapid dintr-o celulă nervoasă într-alta, proliferînd malign şi nesăţios, ca o tumoare. Parcă şi auzeai un zgomot, un fel de

mişcare ciudată a ierbii ori un fel de paşi venind dinspre fasolişte. Întorceai capul, dar dinspre fasolişte nu venea nimeni!

Scotoceai cu privirea umbrele nopţii.Încercai să te linişteşti, însă exact în momentele

acelea porneau să răzbată în aer ţipetele moi ale cu- cuvelelor cobind din salcîmii de pe buza Rîpelor. Ţipete amorţite-n văzduh. Ori te trezeai atins de vreunul din liliecii nopţii şi-i simţeai, oripilat, trupul vîscos, aderent. În clipa următoare senzaţia de greaţă şi cea de teamă se

232 233233

şi în Hegel şi-ţi aduci aminte de zilele de căldură in- suportabilă, cam pe la orele trei–patru după-amiaza, şi parc-auzi cum îţi pîrîiau pantalonii în clipa-n care te ridicai de pe scaun ori de pe bancă. Pe locul acela mai persista, « întipărită » o vreme, doar urma corpului tău!

Erai obsedat să recuperezi. Nu să te caţări pe umerii cuiva şi să te-ajungi! Să te formezi cinstit, nu să trişezi!

Asta te-a salvat.E ce-ai învăţat de la Tudor Vianu, de la Athanase

Joja, de la Radu Stoichiţă, logicianul şi profesorul, lîngă care ai deprins subtilităţile minţii. Ai avut de la cine. Doar era şeful Catedrei de Logică şi titularul Cursului de logică simbolică, apoi al Cursului special Hegel…

Ai învăţat de la ei şi de la Spiritele Tutelare, pre- zente-n bibliotecile publice: de la Platon şi-Aristotel, de la Descartes, de la Kant şi Hegel… Ai reuşit exclusiv prin dascălii pe care i-ai avut şi care te-au ajutat să descifrezi mecanismul gîndirii. Şi prin voinţa-ncrîn- cenată cu care-ai refuzat frivolitatea, sclifoselile şi făcăturile minţii, recitalul de ambiţii şi vanităţi de- şarte, războiul mărturisit şi nemărturisit după putere şi faimă, ne-meritate. Ce au toate astea cu tine?

Scrii şi parcă, dintr-o dată, se produce o explozie şi ţi se face lumină în creier! Şi percepi propria-ţi existenţă ca pe o confruntare continuă cu abuzul: cu abuzul familial, cu abuzul instituţional, cu abuzul gîndirii, care se manifestă la cine te aştepţi, dar şi la cine nu te aştepţi!

Războiul înţelegerii vieţii şi-al înţelegerii minţii a-nceput de mic, cu Bătrînul şi fraţii, acolo-n imensita-tea Cîmpiei, şi-o să ţină cît o să fii, pentru că n-o să te

232 233

E tîrziu şi te temi că n-o să mai apuci altă ocazie. Gîndiţi-vă: Ticu Izdrăilă a sărit de şaizeci iar domnul Medoia, „maestrul“ lui Izdrăilă, de şaptezeci şi autorul la Anotimpul grivanilor e cam tot pe acolo şi nu vine nimeni să-ţi spună cîţi ani mai ai de gestionat!

Dezgropaţi amintiri şi-ntîmplări de peste şase decenii şi jumătate şi totul e ca o „iniţiere“ în universul Cîmpiei ori în mitul Cîmpiei şi, poate, ca o „iniţiere“ în universul şi în mitul Cunoaşterii.

Ştii că aşa ceva nu se mai poate-ntîmpla — nu mai există contextul! — şi ce se pierde se pierde pentru totdeauna. Cu fiecare imagine şi cu fiecare adevăr, pe care le smulgi uitării, eşti mai aproape de adevăr şi mai liber. Şi-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-ai născut sărac! Că te-ai frecat de lume şi-ai ajuns să cunoşti şi să preţuieşti oamenii adevăraţi. Să nu accepţi decît ce-i al tău şi să nu te-ngîmfi şi să nu rîv- neşti decît la ce-ţi aparţine.

Ţi-ai început pregătirea acolo pe greabăn, n-ai trăit în pene şi puf, ca să te plîngi, mai tîrziu, că-ţi umple gura gustul de mucava şi de impostură, cînd îţi vin nişte semnale dinspre conştiinţă, că ai fost cocoloşit şi răzgîiat cu asupra de măsură! N-ai fost cocoloşit şi nu te-a răzgîiat nimeni. Şi nici mentalitatea de premiant cultural nu te-a chinuit vreodată. Ai ştiut că e loc şi-o să fie loc pentru toţi, dac-o să daţi ce e mai bun în voi…

Ţi-ai început instrucţia cocoţat în spatele Şargului şi-ai fost socotit « avariat » la « ghiozdan » de ţîncii de la Rîpele galbene, dar nu ţi-a păsat. Ce s-a petrecut a fost exclusiv voia Domnului!

A urmat vremea recuperărilor din timpul liceului, cînd citeai pînă-ţi cădeau pleoapele! Apoi au venit ve- rile de caniculă din capitală, în bibliotecile Bucureştiu- lui, în care rămîneai zi–lumină. Îţi rupeai dinţii în Kant

234

CUPRINS

Iulia Feier 7

Vila de sub colină sau cum se scrie puţină literatură cu puţin 111

Parada veleitarilor 149

Andreea 181

Rîpele galbene 197

234

tîrguieşti cu nimeni şi n-o să-nchizi ochii la bîlbîielile minţii acum, la înmuierea celulei morale, la-ncîrdăşiri ori la izmeneli elitiste. N-ai mai fi tu, dacă ai ceda!

Eşti la capăt de viaţă şi nu ai nimic de negociat şi de cîştigat nimic. Şi nimic de pierdut. Şi-i de parcă te-ai afla tot la-nceput de drum!

Atunci te-ai simţit bine, înşurubat acolo în spatele Şargului, la margine de pîrloagă, cu cartea fixată pe greabăn şi citind, ore în şir. Secvenţă verosimilă şi ne- verosimilă, reală şi-aproape irelă! Calul mutîndu-se de pe un picior pe altul, rupînd iarba smoc după smoc, înaintînd. Ocolind muşuroaiele de cîrtiţă şi căutînd firele de mohor, de troscot, de volbură, de vulpoaie…

Tu citind. Curbat, îndoit arc, cufundat în lectură. Abstras. Clătinîndu-te, fandînd o dată cu mişcările ani- malului şi profilîndu-vă stranii pe-ntinderea vastă!“

CUPRINS

Iulia Feier 7

Vila de sub colină sau cum se poate scrie puţină literatură cu puţin 111

Parada veleitarilor 149

Andreea 181

Rîpele galbene 197

104

c o m e n z iB R U M A RT I M I Ş O A R As t r. A . P O P OV I C I 6t e l . : + 4 0 7 4 4 7 8 7 9 5 9c o n t a c t @ b r u m a r . r ow w w . b r u m a r . r o

IULIA FEIER · Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României AnGhel ION-NICOLAE Iulia Feier...

Documents

Transcript of IULIA FEIER · Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României AnGhel ION-NICOLAE Iulia Feier...