Procesele de la Nürnberg

Procesele de la Nürnberg au fost o serie de procese celebre pentru faptul că în cadrul lor au fost inculpați importanți membri ai conducerii politice, militare și economice a Germaniei Naziste. Procesele au avut loc între 1945 și1949 în orașul Nürnberg, Germania, în Palatul de Justiție din Nürnberg. Primul și cel mai cunoscut dintre aceste procese a fost Procesul Principalilor Criminali de Război în fața Tribunalului Militar Internațional (TMI), în care au fost judecați 24 dintre cei mai importanți lideri ai Germaniei naziste, atât capturați cât și în contumacie. Dezbaterile proceslui s-au ținut între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. Al doilea set de procese ale unor criminali de război mai puțin importanți a avut loc conform Legii nr. 10 a Consiliului de Control la Tribunalele militare de la Nürnberg (TMN), printre care Procesul medicilor și Procesul judecătorilor.

Infiintarea Tribunalului de la Nürnberg

La întâlnirile de la Teheran (1943), Ialta (1945) și Potsdam (1945), cele trei mari puteri din

timpul războiului, Statele Unite, Uniunea Sovietică și Regatul Unit, au convenit asupra pedepselor

care urmau să fie aplicate celor vinovați de crime de război și crime împotriva umanității în timpul

celui de al doilea război mondial. Franța a primit și ea un loc în tribunale.

Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală a Tribunalului de la

Nürnberg. Acest document a limitat procesul la „pedepsirea principalilor criminali de război din țările

europene ale Axei”. Aproximativ 200 de inculpați germani au fost judecați la Nürnberg pentru crime

de război și 1.600 de alte persoane au fost judecate prin modalitățile tradiționale ale justiției militare.

Jurisdicția tribunalelor a fost definită de Instrumentul de Capitulare a Germaniei. Conform acestui

document, autoritatea politică pentru Germania fusese transferată Consiliului Aliat de Control, care,

având putere suverană asupra Germaniei, putea decide pedepsirea pentru încălcărea legislației

internaționale și a legilor războiului. Întrucât competența i-a fost limitată la încălcarea legilor de

război, tribunalul de la Nürenberg nu a avut jurisdicție asupra crimelor comise înainte de 1

septembrie 1939, data declanșării războiului mondial.

Limitarea judecării și pedepsirii de către tribunalul internațional la personalul țărilor Axei a

dus la acuzații că ar fi fost vorba de așa-zisa „justiție a învingătorului” și că crimele de război comise

de Aliați nu au putut fi judecate la rândul lor. Este, însă, obișnuit ca forțele armate ale unei țări

civilizate să furnizeze soldaților ghiduri detaliate privind ceea ce este permis sau nu potrivit codului

militar respectiv. Acestea conțin și obligațiile în baza tratatelor internaționale și cutumele războiului.

De exemplu, la procesul lui Otto Skorzeny, apărarea acestuia s-a bazat pe manualul publicat de

ministerul american al apărării, din 1 octombrie 1940, și din manualul soldatului American. Dacă un

membru al forțelor armate încalcă propriul cod militar, acesta poate compărea ca inculpat în fața

unei curți marțiale. În urma încălcării unor prevederi ale codului militar, membrii forțelor armate aliate

au putut fi și au și fost judecați, ca de exemplu, la procesul Masacrului de la Biscari. Capitularea

necondiționată a puterilor Axei a fost neobișnuită și a dus nemijlocit la constituirea tribunalelor

internaționale. De regulă, războaiele internaționale se termină condiționat și tratamentul suspecților

de crime de război este stipulat în tratatul de pace. În majoritatea cazurilor, cei care nu sunt

prizonieri de război sunt judecați conform propriului sistem judiciar dacă sunt suspecți de crime de

război – cum s-a întâmplat în Războiul de continuare care a dus la Procesele de război din Finlanda.

Limitând atribuțiile tribunalului internațional la judecarea suspecților de crime de război din țările

Axei, Aliații acționau în cadrul normelor internaționale în vigoare.

Locul desfasurarii proceselor

Uniunea Sovietică a dorit ca procesele să se desfășoare la Berlin. În cele din urmă s-a optat

pentru Nürnberg, din câteva motive:

Era localizat în zona americană (în acel moment, Germania era împărțită în patru zone de

ocupație).

Palatul de justiție era spațios și neavariat (unul dintre puținele edificii rămase intacte după

bombardamentele aliate intense asupra Germaniei). Complexul avea și o închisoare mare.

Întrucât fusese orașul congreselor partidului nazist („Reichsparteitag”), alegerea orașului

Nürnberg avea și o valoare simbolică, prin transformarea lui în locul judecării conducerii

Partidului Nazist.

S-a mai convenit ca Franța să găzduiască sediul permanent al Tribunalului militar internațional

și ca primul proces (au fost planificate mai multe) să aibă loc la Nürnberg. Din cauza Războiului

Rece, nu au mai avut loc alte procese în fața Tribunalului militar internațional.

Participanti

Fiecare dintre cele patru țări a dat câte un judecător principal și un locțiitor, precum și procurori.

Judecătorii au fost:

Colonelul Sir Geoffrey Lawrence, judecător principal britanic și președinte

Sir William Norman Birkett, judecător britanic locțiitor

Francis Biddle, judecător principal american

John Parker, judecător american locțiitor

Henri Donnedieu de Vabres, judecător principal francez

Robert Falco, judecător francez locțiitor

general-maior Iona Nikicenko, judecător principal sovietic

locotenent-colonel Aleksandr Volcikov, judecător sovietic locțiitor

Principalii procurori au fost Robert H. Jackson pentru Statele Unite, Sir Hartley

Shawcross pentru Regatul Unit, general-locotenentul Roman A. Rudenko pentru Uniunea

Sovietică, François de Menthon și Auguste Champetier de Ribes pentru Franța. Jackson era asistat

de avocatul Telford Taylor, iar Shawcross era asistat de maiorul David Maxwell-Fyfe și de John

Wheeler-Bennett. Shawcross a recrutat și un tânăr avocat pledant, Anthony Marreco, fiul unui

prieten, pentru a ajuta echipa britanică sa facă față la volumul mare de muncă ce a urmat. Robert

Falco era un judecător cu experiență, cu multe procese la activ în Franța.

Procesul principal

Tribunalul militar internațional a fost inaugurat la 18 octombrie 1945, în clădirea Curții

Supreme, la Berlin. Prima sesiune a fost prezidată de judecătorul sovietic, Nikicenko. Procurorii au

inițiat inculparea a 24 de criminali de război și șase organizații criminale: conducerea Partidului

Nazist, a Schutzstaffel (SS) și Sicherheitsdienst (SD), a Gestapo-ului, a Sturmabteilung (SA) și a

Înaltului Comandament al Armatei Germane (OKW).

Capetele de acuzare au fost:

1. Participarea la un plan comun sau a unei conspirații pentru comiterea de crime împotriva

păcii

2. Plănuirea, inițierea și susținerea de războaie de agresiune și alte crime împotriva păcii

3. Crime de război

4. Crime împotriva umanității

InulpatiPrintre inculpati se numara:

Martin Bormann(moarte) Successor al lui Hess ca secretar al Partidului Nazist. Condamnat la moarte în absență, rămășițele sale au fost găsite în 1972.

Karl Dönitz(10 ani) Din 1943 al marinei de război a Germaniei; succesorul lui Raeder. Inițiator al operațiunilor U-boot, submarinele militare. A devenit președintele Germaniei după sinuciderea lui Hitler.

Hans Frank(moarte) Juristul-șef al Germaniei naziste între 1933-1945 și guvernator general al „guvernământului” din Poloniaocupată de Germania, între 1939-1945. Și-a cerut iertare.

Wilhelm Frick(moarte) Ministrul de Interne al lui Hitler între 1933-1943 și protector al Boemiei-Moraviei, 1943-1945. A scris legile rasiale de la Nürnberg.

Hermann Göring(moarte) Reichsmarschall, Comandantul aviației militare, Luftwaffe 1935-1945; șeful planului pe 4 ani între 1936-1945 și al câtorva departamente din SS. S-a sinucis în noaptea de dinaintea execuției.

Rudolf Hess(inchisoare pe viata) Adjunctul lui Hitler în ierarhia Partidului Nazist; a zburat în Scoția în 1941 în încercarea de a face pace separată cu Marea Britanie. Închis după proces la închisoarea Spandau (Berlin); s-a sinucis în 1987.

Valadilitatea instantei

Validitatea tribunalului a fost contestată în multiple rânduri, pe diverse considerente:

Inculpații nu au avut drept la recurs și nu au putut afecta selecția judecătorilor. S-a

argumentat că, întrucât judecătorii au fost numiți de învingători, tribunalul nu a fost imparțial

și nu poate fi privit ca tribunal în adevăratul sens al cuvântului. A. L. Goodhart, profesor

la Oxford, se opunea acestui punct de vedere, scriind:

Judecătorul sovietic principal, Nikicenko, luase parte la procesele politice înscenate

de Stalin în 1936-1938.

Una dintre acuzații, formulată împotriva lui Keitel, Jodl și Ribbentrop, includea conspirația în

vederea comiterii în 1939 a agresiunii împotriva Poloniei. Protocoalele secrete ale Pactului

Molotov-Ribbentrop, din 23 August 1939, propuneau împărțirea Poloniei între germani și

sovietici (ceea ce s-a și întâmplat în Septembrie 1939); totuși, liderii sovietici nu au fost

judecați pentru aceeași conspirație. În schimb, tribunalul a declarat că protocoalele secrete

ale Pactului de Neagresiune erau un fals.

În 1915, Puterile Aliate, Marea Britanie, Franța, și Rusia, au dat o declarație în care, pentru

prima dată, un guvern străin (Înalta Poartă) a fost acuzat de comiterea unei „crime împotriva

umanității”. Se putea argumenta că abia când fraza a fost dezvoltată în Carta de la Londra,

aceasta a căpătat sens. Întrucât definiția Cartei de la Londra în ce privește definiția unei

crime împotriva umanității era necunoscută la data comiterii crimei, se putea argumenta că

legea era retroactivă și încălca principiile interzicerii legilor ex post facto și a principiului din

legea penală nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali.

Procesele s-au desfășurat sub propriile reguli ale dovezilor; rechizitoriile au fost elaborate ex

post facto și nu s-au bazat pe legea vreunei țări; apărarea tu quoque a fost interzisă.

Articolul 19 al Cartei Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg specifica:

„Tribunalul nu va fi obligat să urmeze reguli tehnice pentru dovezi. Va adopta și va aplica,

atât cât este posibil, o procedură expeditivă și nontehnică și va admite orice dovezi va

considera că au valoare probativă”.

Un judecător al Curții Supreme de Justiție a SUA, Harlan Fiske Stone, a afirmat că

procesele de la Nürnberg că au fost o înscenare. „[Procurorul șef american] Jackson

conduce la Nürnberg un linșaj la nivel înalt”, scria Fiske Stone. „Nu mă deranjează ce le

face naziștilor, dar nu-mi place să văd că pretinde că ceea ce conduce el este o instanță

judecătorească și că procedează conform legii. Este o înscenare prea nerușinată pentru

ideile mele învechite”.

Alt judecător al Curții Supreme de Justiție, William Douglas, a afirmat că Aliații se făceau vinovați de „substituirea principiului cu forța”. „Am crezut la vremea respectivă și cred în continuare că procesele de la Nürnberg s-au făcut fără principii”, scria Douglas. „Au fost făcute legi ex post facto pentru a satisface pasiunile și dorințele vremii”.