Istoric Autism

8
CURS 1 AUTISMUL – SCURT ISTORIC AL CERCETARILOR Primele descrieri ale sindromului au fost realizate de Leo Kanner (1943), pediatru american care analizeaza comportamentul a 11 copii autisti; chiar daca termenul de autism este imprumutat din psihiatria adultului (desemnand, in opinia elvetianului Bleuler, unul din semnele fundamentale ale schizofreniei), originalitatea sa este aceea de a surprinde o tulburare specifica a copilariei, diferita de patologiile care apar mai tarziu. Contemporan cu Kanner, Hans Asperger, descrie la Viena, in aproximativ aceiasi termeni, o patologie foarte asemanatoare. Din cauza conditiilor dificile din perioda respectiva si a razboiului, cei doi autori nu pot sa comunice si nu isi vor cunoaste reciproc lucrarile decat ulterior. Dar in timp ce Kanner isi inscrie tabloul clinic in cadrul mai general al psihozelor infantile, Asperger insista asupra diferentelor existente intre ceea ce el denumeste o “psihopatie”, realizand un tip de particularitate constitutionala a personalitatii si o tulburare mentala propriu-zisa. El insista, de asemenea, asupra competentelor, uneori paradoxale, ale pacientilor sai, care, exploatate adecvat, ar putea fi utilizate pe plan social; autorul austriac nu ezita sa dea si o definitie, in care considera autismul “o modalitate originala de gandire si de experienta, care poate sa conduca la reusite 1

description

Istoric Autism

Transcript of Istoric Autism

CURS 1

CURS 1AUTISMUL SCURT ISTORIC AL CERCETARILOR

Primele descrieri ale sindromului au fost realizate de Leo Kanner (1943), pediatru american care analizeaza comportamentul a 11 copii autisti; chiar daca termenul de autism este imprumutat din psihiatria adultului (desemnand, in opinia elvetianului Bleuler, unul din semnele fundamentale ale schizofreniei), originalitatea sa este aceea de a surprinde o tulburare specifica a copilariei, diferita de patologiile care apar mai tarziu.

Contemporan cu Kanner, Hans Asperger, descrie la Viena, in aproximativ aceiasi termeni, o patologie foarte asemanatoare. Din cauza conditiilor dificile din perioda respectiva si a razboiului, cei doi autori nu pot sa comunice si nu isi vor cunoaste reciproc lucrarile decat ulterior. Dar in timp ce Kanner isi inscrie tabloul clinic in cadrul mai general al psihozelor infantile, Asperger insista asupra diferentelor existente intre ceea ce el denumeste o psihopatie, realizand un tip de particularitate constitutionala a personalitatii si o tulburare mentala propriu-zisa. El insista, de asemenea, asupra competentelor, uneori paradoxale, ale pacientilor sai, care, exploatate adecvat, ar putea fi utilizate pe plan social; autorul austriac nu ezita sa dea si o definitie, in care considera autismul o modalitate originala de gandire si de experienta, care poate sa conduca la reusite exceptionale in cursul vietii. Cu siguranta, Asperger avea de-a face cu cazuri mai usoare decat colegul american, dar trebuie luat in consideare si contextual politic in care se lucra. In perioda regimului nazist, un diagnostic de psihoza echivala cu o condamnare la moarte. Sindromul Asperger este considerat, in clasificarile internationale aflate in vigoare, ca o forma de autism atenuat, cu conservarea capacitatilor intelectuale.

Chiar daca tinem cont de parerile acestor corifei ai domeniului, pentru specialistul de astazi este evident ca ceea ce cuprinde la acest moment termenul de autism include fenomene extrem de variate, la simptomele initiale descrise de acestia adaugandu-se altele, foarte numeroase. Este cunoscut faptul ca majoritatea copiilor cu autism kannerian prezinta deficiente serioase, cei mai multi dintre ei fiind subiecti si ai unor crize nervoase, in cursul carora se manifesta diverse semne si simptome neurologice, o gama larga de miscari repetitive sau automate de tipul spasmelor, ticurilor, balansarilor ritmice, rotatii ale corpului, jocuri implicand degetele sau batai din palme, probleme de coordonare si echilibru, precum si posibile dificultati specifice de initiere a unor miscari, apropiate de akineziiile parkinsoniene. In multe cazuri, se observa si un vast evantai de reactii senzoriale (deseori paradoxale) foarte marcate, in cadrul carora senzatiile sunt cnd intensificate sau chiar intolerabile, cnd atenuate sau absente (inclusiv perceptia durerii). La toate acestea, se adauga, in cazul achizitiei limbajului, tulburari diverse ale acestuia, complexe si bizare.

Kanner si Asperger au realizat insa tablouri clinice si descrieri atat de clare si de precise, incat chiar si actualmente acestea pot servi drept modele. Incepand cu anii 70 s-au realizat studii mai sistematice asupra structurii mentale autiste de catre B. Hermmelin, N. OConnor si L. Wing. Lucrarile acestei echipe formate in spiritul psihologiei cognitive au sugerat existenta unei probleme centrale, comuna tuturor autistilor, care s-ar traduce printr-o tripla deficienta: insuficienta interactiunilor sociale, insuficienta comunicarii verbale si nonverbale si insuficienta jocului si activitatilor imaginare. Conform acestor lucrari, aparitia conjugata a acestor deficite nu ar fi intamplatoare, deoarece ar decurge dintr-o unica perturbare fundamentala de dezvoltare.

Pe Kanner insa, ceea ce-l frapeaza in mod particular la cele 11 cazuri studiate de el initial, poate fi rezumat in urmatoarele trasaturi:

lipsa profunda de atractie afectiva a subiectului autist pentr alte fiinte umane;

nevoia imperativa de a mentine mediul inconjurator neschimbat;

fascinatia pentru unele caracteristici ale obiectelor si pentru miscarile, cu deosebire stereotipe, ale acestora; absenta completa a limbajului sau intarzierea aparitiei sale si constituirea lui, in acest din urma caz, cu numeroase tulburari de pronuntie si de expresie.

Kanner considera ca aceste tulburari sunt prezente din primele zile de viata, dar ca aptitudinile intelectuale ale acestor copii sunt, de fapt, intacte, ipoteza infirmata de cercetarile ulterioare. In privinta originii ori cauzelor posibile ale autismului, Kanner considera autismul ca un deficit al dotarii native a copilului: Trebuie sa credem ca acesti copii au venit pe lume cu o incapacitate care le face imposibila stabilirea de relatii cu altii.

Autismul, ca manifestare, a existat dintotdeauna. Kanner nu l-a descoperit propriu-zis insa ii datoram fatul ca l-a introdus in mediul medical si ca a grupat diferitele semne corelate intr-un sindrom pe care la- numit autism infantil precoce. Astazi se stie ca aceste dificultati verbale, perceptive si de adaptare sociala persista tot timpul vietii, sub diferite forme, chiar daca termenul generic intalnit in studiile de specialitate este acela de autism.

In anii 50, in S.U.A, debuteaza o perioda in care psihanaliza cunoaste o dezvoltare majora. Teoriile lui M. Mahler si B. Bettelheim despre autism dobandesc atunci un success imens, iar interpretarile mai diverse abunda. Se realizeaza, astfel, o relatie intre trasaturile de personalitate presupuse negative ale parintilor si patologia copilului autist. In acelasi context, un alt psiholog American, Bender (1959), nu percepe autismul ca o disfunctie innascuta a SNC, ci ca o reactie defensiva. Goldstein (1959) il considera, de asemenea, ca o aparare secundara impotriva unei deficiente organice. Disfunctia este, dupa el, incapacitatea copilului autist de a dezvolta o gandire abstracta.Rezultatele terapiei psihanalitice intarzie insa sa apara; in aceste conditii, prinde contur curentul comportamentalist. Izvorat din aceeasi teorie conform careia copilul autist este blocat intr-o retea de reintariri negative tesuta de mediul parental nociv, acest curent va cunoaste un succes neasteptat in anii 60. Tehnicile comportamentale au intr-adevar avantajul de a structura mediul inconjurator, de a dezvolta motivatia si chiar daca nu duc la vindecare, ele determina o diminuare a angoasei autistului si o ameliorare consecutiva a tulburarilor.

Astfel, Goshen (1963) a realizat studii cu copii autisti si le-a extins asupra familiei copiilor. El scoate in evidenta impactul comportamentului mamei care nu a resuit sa-si stimuleze copilul in perioda critica, in special aceea din primele 6-18 luni de viata. Ca rezultat, copilul poate sa nu reuseasca sa prinda semnificatia limbajului si sa ajunga eventual la o retardare mintala. Spitz (1964) care initial a accentuat efectele dezastruoase ale absentei stimularii, a manifestat apoi o preocuprare identica pentru conditiile opuse, afirmand ca la copiii destinati sa devina autisti, sensibilitatea crescuta la emotiile mamei poate fi atat de mare incat ei incearca, prin aparare, sa refuleze ceea ce este prea distructiv pentru ei.In anii 70, lucrari sistematice confirma insa faptul ca personalitatea parintilor sau modul de educatie nu constituie originea autismului copilului. Se revine, de fapt, la primele concluzii ale lui Kanner.

Vom regasi, pe de alta parte, in bibliografie, si o alta intrebare constanta care vizeaza relatia autism / psihoza. Autismul a fost, in fapt, timp indelungat, gresit considerat ca o forma de schizofrenie infantila. Multe dintre formele precoce ale acesteia incep insa rareori inaintea pubertatii si, in acest caz, dezvoltarea sociala si cea a limbajului nu sunt calitativ perturbate in prima copilarie. Termenul psihoza nu convine, deoarece copilul nu deformeaza realul dupa ce si l-a reprezentat, el da mai curand impresia unui delir care nu prezinta semnele caracteristice ale delirului psihotic, iar actiunea neurolepticelor, cunoscute pentru efectele lor benefice in psihoze, este aici extrem de limitata.In literatura de specialitate, termenul autism a fost intrebuintat abuziv si pentru a descrie orice conduita sau orice trasatura de personalitate care implica izolarea, refuzul sau retragerea, oricare ar fi originea acestora. Or, si in autism, ca si in orice sindrom, coerenta este data de prezenta simultana a mai multor semne corelate. Din pacate, unii autori nu au dat dovada de rigoarea stiintifica necesara. B. Bettelheim, cnd vorbea despre autism in filmele si cartile sale, nu lua in considerare, de exemplu, decat disfunctiile sociale, reunind astfel suferinte distincte sub aceeasi denumire: copii caracteriali sau agresati social, copii cu carente senzoriale ori autisti veritabili, pentru ca prognosticele si metodele de tratament erau, in realitate, total diferite.

Cu alte cuvinte, de-a lungul istoriei, incepand cu Bleuler care, in cartea sa afirma: numim autism detasarea de realitate, asociata cu o predominare relativa sau absoluta a vietii interioare, pana la autorii contemporani care definesc autismul in termeni de anomalii sociale, comunicative si imaginative, punand accentul pe absenta interactiunilor sale reciproce si a empatiei, pe inabilitatea angajarii si mentinerii unei conversatii, pe o gama restransa de ganduri si interese, pe absenta jocului imaginativ, pe insistenta pastrarii mediului neschimbat si pe comportamentele repetitive si stereotipe, au existat numerose opinii privitoare la acest sindrom complex.Bibliografie:

Muresan, C. (2007) Autismul infantil. Structuri psihopatologice si terapie complexa, Editura Presa universitara Clujeana, Cluj-Napoca.

Pennington, B.F. (2009) Diagnosing learning disorders. A neuropsychological framework, The Guilford Press, New York.

Popovici, D.V., Cretu, V., Racu, A., Dani, A. (2009) Interventia recuperativ-terapeutica pentru copiii cu dizabilitati multiple, Editura Ruxandra, Chisinau.PAGE 2