Istoria societatii omenesti

ISTORIA SOCIETATII OMENESTI

NOTE DE CURS SI

SELECTIE DE TEXTE

7 teme de curs

Cuprins

CURS 1 ISTORIA SOCIETATII OMENESTI CA ISTORIE SOCIALA

1. Cunoaşterea socială versus legitimarea ştiinţelor socio-umane 2. Sursele istoriei sociale. Obiective ştiinţifice, metode şi

tehnici de cercetare 3. Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei sociale.

Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale 4. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare pragmatică a studiilor de istorie socială

CURS 2 CAUZELE SI ETAPELE EVOLUTIEI SOCIETATII OMENESTI

1. Rolul naturii in formarea comunitatilor umane 1.1. Apariţia fiinţei umane 1. 2. Condiţiile mediului natural; adaptarea la mediu 1.3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături

2. Începuturile şi evoluţia vieţii sociale 2.1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor interumane 2.2. Forme incipiente de grupări sociale 2.3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale

3. Conditionarile fizice, sociale si culturale ale schimbarilor sociale 3.1. Diferenţe şi similitudini între evoluţia fizică şi cea culturală 3.2. Cauzele schimbărilor produse în primele societăţi 3.3. De la cules, vînat şi pescuit, la agricultură

CURS 3 PĂMÂNTUL DE LA DUNĂRE, PONT ŞI CARPAŢI. EVOLUŢIE GEOLOGICĂ

1. Epoca veche a pietrei sau paleoliticul 1.1. Paleoliticul inferior (circa 1000000- 120000 ani) 1.2. Paleoliticul mijlociu (circa 120000- 35000 ani) 1.3. Paleoliticul superior (circa 35000- 10000/8000 a. Chr.)

2. Epoca mijlocie a paleoliticului sau Mezoliticul 3. Epoca Nouă a pietrei sau Neoliticul

CURS 4 PRIMELE FORME DE ORGANIZARE A VIETII SOCIALE: SOCIETATILE PRIMITIVE SI SOCIETATILE AGRARE

1. Societăţile primitive: vânătorii şi culegătorii 2. Societăţile pastorale şi agrare

2.1. Apariţia statului 2.2. Nomazii, migratorii şi alţi invadatori 2.3. Marile culturi: bazele morale ale civilizaţiilor agrare

CURS 5 TRANSFORMAREA SOCIETATILOR AGRARE SI DEZVOLTAREA COMUNITATILOR URBANE

1. Rezistenta la schimbare a societatilor rurale 1.1. Conservatorismul vieţii rurale 1.2. Ciclul demografic în societăţile agrare 1.3. Posibilitatea apariţiei unor descoperiri rapide: importanţa periferiilor

1.4. Evolutia culturala si evolutia biologica 2. Comunităţile rurale şi urbane.

Accentuarea caracterului agrar al societăţii româneşti 2.1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc 2.2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire

3. Structuri şi raporturi sociale. Evoluţia lentă spre modernism 3.1. Dominanta agrară a structurilor sociale

3.2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale”. 4. Accelerarea ritmurilor dezvoltării moderne

CURS 6 MODERNIZAREA VIETII SOCIALE SI CONSTRUIREA LUMII CONTEMPORANE

1. Civilizaţiile preindustriale sau statele tradiţionale 1.1. Maiaşii 1.2. Trăsăturile statului tradiţional

2. Lumea modernă: societăţile industrializate 2.1. Marea Britanie ca exemplu de societate industrializată

3. Societăţile din lumea întâi, a doua şi a treia 3.1. Originile diviziunii 3.2. Uniunea Sovietică - tip de societate din Lumea a Doua 3.3. Sfârşitul Lumii a Doua 3.4. Societăţile din Lumea a Treia 3.5. India ca exemplu de ţară din Lumea a Treia 3.6. Sărăcia din Lumea a Treia

4. Ţările recent industrializate 5. Schimbarea sociala astăzi: globalizarea

CURS 7 RESTRUCTURAREA SI TRANSFORMAREA SOCIALĂ A ROMÂNIEI (in ultimele decenii)

1. Tranziţia şi reforma socială 2. Tranziţia economică 3. Transformările vieţii politice 4. Schimbări în structura socială

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

curs 1 ISTORIA SOCIETATII OMENESTI CA ISTORIE SOCIALA

7

CURS 1

ISTORIA SOCIETATII OMENESTI CA ISTORIE SOCIALA

1. Cunoaşterea socială versus legitimarea

ştiinţelor socio-umane

Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale. Prin „finalitatea esenţialmente cognitivă” a ştiinţelor sociale, Raymond Boudon înţe-lege „capacitatea pe care o au de a produce un supliment de cunoaştere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi o explicaţie clară – în teorie, universal acceptabilă a unor fenomene ce par la prima vedere opere pentru spirit”. Acest supliment de cunoaştere, cum defineşte Boudon rezultatele investigaţiilor asupra socialului, apropie sau distanţează ştiinţele sociale, antrenându-le într-o perpetuă „mişcare”. Fenomenul nu este nou, din contră, are o vechime respectabilă. Devine sesizabil şi apoi viguros când cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecându-se de la stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea, cuantificarea şi interpretarea lor.

Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului: societatea să fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaştere” şi ştiinţele sociale să aibă capacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor macrosociale.

Cele două condiţii, o dată cu edificarea societăţii moderne, chiar dacă nu se îndeplinesc integral şi uniform în întreg spaţiul socio-uman, generează comenzi sociale pe care ştiinţele sunt chemate să le onoreze.

Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea sa, apare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire continuă a propriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehiculul aflat în mişcare care stimulează permanent gândirea socială pentru a da răspunsuri la provo-cări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului.

Cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc prin care ştiinţele sociale îşi aduc aportul la progresul general-uman şi, deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi.

Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii. Ştiinţele umanist-sociale au o mobilitate remarcabilă. Istoria şi filosofia, în hotarele cărora se configurează primele preocupări de istorie socială, nu se pot sustrage acestui demers. Ambele traversează epoci ce evidenţiază „mai mult rupturi decât continuităţi” (Guy Bourde, Hervé Martin).


8

Se recunoaşte – aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şi Eugeniu Sperantia – că „faptele omeneşti nu interesează istoria decât prin latura trăită de subiectivitatea individuală”. Latura socială este cea care generează „rupturile” şi modalităţile foarte diferenţiate de concepere a demersurilor analitice şi explicative ale istoricilor sau, mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istoriei ca ştiinţă.

Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia traver-sează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea socială sedimentează filosofia socială (sau filosofia istoriei), ca disciplină filosofică distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt centrate pe studierea sensului şi dinamicii evoluţiei societăţii.

Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc tot în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificil şi complicat, dar încununează un remarcabil demers ştiinţific al noii ştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obţinerea recunoaş-terii sale academice.

Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dea răspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă perspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferenţele esenţiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea fundamentală definită de acelaşi obiect de studiu – societatea-, sunt de viziune şi de metodă. „În timp ce sociologia cercetează constituţia de fapt a proceselor sociale, a instituţiilor, ocupându-se de problema existenţei reale a societăţii, filo-sofia socială urmăreşte determinarea sensului ei” (Petre Andrei).

Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofia socială îl reprezintă şi faptul că filosofia socială studiază schimbarea necontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identifice numai ce este persistent.

Iniţial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se fărâmiţează în sociologii de ramură, între care şi sociologia istorică, „specializată în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale”, spre deosebire de istorie care este „centrată pe analiza timpului istoric ca structură a desfăşurării vieţii sociale”.

Originile şi evoluţia istoriei sociale. Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatori de istorie (Herodot, Tacitus ş.a.). Până în veacul al XVIII-lea scrierile istorice din afara spaţiului românesc se înfăţişează, aproape invariabil, ca fragmente puţin semnificative şi imobile ale vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. În secolul al XVIII-lea, Voltaire şi I. Möser, prin lucrările lor, sunt consideraţi drept „agenţi” importanţi ai constituirii istoriei sociale. Şi unuia şi altuia li se atribuie rolul de fondatori ai studiilor de istorie socială (primului, datorită lucrării Secolul lui Ludovic al XIV-lea – 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria Osnabrück-ului – 1768).

Se apreciază că deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre realizarea unei panorame a societăţii franceze, altul spre forţarea penetrării în intimitatea vieţii paşnicilor cetăţeni ai burgului german, sunt hotărâtoare în direcţionarea studiilor de istorie socială. În adevăr, cele două direcţii se dezvoltă paralel, se intersectează sau se află în concurenţă în raport cu însăşi evoluţia istoriei sociale. O pleiadă de mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke, Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim ş.a.) economişti şi reprezentanţi ai altor discipline creează, treptat, un spaţiu distinct de studiu în cadrul disciplinelor respective, care pregăteşte terenul „evadării” istoriei sociale şi constituirii sale ca domeniu ştiinţific de sine stătător.

„Evadarea” are loc începând din 1929, când, la Strasbourg (Franţa), se constituie grupul de istorici condus de Marc Bloch şi Lucien Febvre, care editează revista „Annales


9

d’Histoire économique et sociale” („Analele de Istorie Economică şi Socială”). În jurul revistei se creează prima şcoală de istorie socială, ale cărei orientări sunt ambiţioase: studierea totalităţii vieţii sociale, având ca finalitate convertirea socialului într-o istorie socială. Pentru aceasta, reprezen-tanţii şcolii, în reconstrucţia fiecărei epoci istorice, apelează şi la analiza aspectelor ideatice şi normative, apreciind că dau o notă suplimentară de înţelegere şi acurateţe atât umanului, cât şi ştiinţei ca atare. Şcoala „Analelor” – cum a rămas cunoscută în epocă, dar şi mai târziu – a însemnat nu numai crearea unui nou şi viguros curent de studii privind istoria socială, ci şi iniţierea unui mod propriu de cercetare, care constă în antrenarea a numeroase discipline umaniste (sociologie, economie, demografie, istorie etc.) la un demers comun, cu finalităţi profitabile pentru toate şi, evident, în primul rând pentru istoria socială. Oricâte comentarii a generat şi mai produce încă, mişcarea declanşată în 1929 de „Anale” marchează o nouă şi impor-tantă fază în evoluţia istoriei sociale: a statuat autonomizarea relativă a istoriei sociale faţă de istorie, conferind preocupărilor în acest domeniu articulaţii suplimentare în demersul recunoaşterii propriei sale identităţi ştiinţifice.

Continuatori de mare prestigiu ai Şcolii „Analelor” (Fernand Braudel, Ernest Labrousse, Pierre Chaunu, François Siminard), se îndepărtează treptat de „spiritul” mişcării iniţiate de Bloch-Febvre. Ei împrumută de la economişti conceptul de „longue durée” („timp lung”) şi îl utilizează (Braudel) pentru a marca ideea că schimbările sociale reale într-o societate se produc la mari intervale de timp, care depăşesc durata vieţii unui om sau a unei generaţii. Basculările unor continuatori ai Şcolii „Analelor” între tradiţie şi „noul stil” sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul acesteia, cât şi pentru bunele relaţii statornicite cu sociologia şi alte discipline socio-umane. Noul context favorizează, însă, o puternică ofensivă a unor sociologi (Robert N. Belloh, Neil J. Smelser, Seymur Lipset), care elaborează valoroase lucrări în orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca şi altele, calmează tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care urmează o traiectorie de împliniri remarcabile la nivelul comunităţilor ştiinţifice din diverse state, dar şi la nivelul unor proiecte internaţionale de anvergură, antrenând considerabile forţe umane şi materiale.

Varietatea şi consistenţa studiilor sale, contribuţiile pe care le aduce în planul cunoaşterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane conferă autoritate ştiinţifică istoriei sociale şi, deopo-trivă, un loc tot mai bine definit. Procesul de instituţionalizare, început în perioada interbelică şi dezvoltat ulterior, a creat o vastă reţea de unităţi de cercetare la nivelul comunităţilor naţionale, precum şi instituţii specializate de rang internaţional, un sistem comunicaţional alcătuit din zeci de publicaţii şi manifestări de cele mai diverse tipuri şi anverguri ş.a.m.d.

Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei statut ştiinţific este condiţionat încă de raporturile cu alte ştiinţe sociale, îndeosebi cu sociologia şi istoria. S-a impus şi tinde să se generalizeze punctul de vedere potrivit căruia istoria socială este o disciplină autonomă sau cu un grad mare de autonomizare, având un prestigiu ştiinţific bine statornicit, care se consolidează, chiar dacă unii sociologi sau istorici apreciază că locul său este în cadrul celor două discipline. Numărul acestora este în scădere, majoritatea comunităţilor ştiinţifice, inclusiv unele dintre cele mai puternice, considerând istoria socială ca o disciplină socială distinctă.

Preocupări româneşti în orizontul istoriei sociale se descifrează încă înainte de Dimitrie Cantemir şi Spătarul Nicolae Milescu, dar cei doi cărturari marchează momente semnificative nu numai pentru istoria sociologiei, ci şi pentru evoluţia istoriei sociale,


10

prin infor-maţiile şi tendinţele de analiză socială care se desprind din opera lor. Nicolae Bălcescu este însă cel care detaşează în câmpul istoriei studiile de istorie socială, fiind apreciat drept fondator al istoriei sociale în România. Bălcescu şi, ulterior, A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga, resping istoria evenimenţială şi accentuează analizele asupra factorului uman şi evoluţiei sociale pe două dimensiuni esenţiale: timp şi spaţiu.

Un „model” original de istorie socială a fost propus de Nicolae Locusteanu şi Nicolae Blaramberg, ambii autori ai unor lucrări editate în limba franceză la Bruxelles şi, respectiv, Paris, cu ecou semnificativ în epocă. „Modelul” propus era reprezentat de ample studii monografice, considerate ca fiind foarte importante realizări ştiinţifice. Lucrarea lui Blaramberg (încă necunoscută practic în România), consacrată „instituţiilor şi moravurilor României din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre” şi editată în 1886-1887 primeşte aprecieri favorabile din partea unor personalităţi ale epocii: Hyppolite Taine (care releva: „Aceste mari monografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când le vom avea în număr suficient de mare, vom ajunge poate a ne scăpa de formele ţepene şi mecanice în care spiritul de libertate s-a ţinut închis până acum”), Herbert Spencer, Cesare Cantù, Alfred Jourden, Dora D’Istria, Georg Weber etc.

Locusteanu şi Blaramberg se înscriu în rândul „monografiştilor” încă de la finele secolului trecut, prefigurând o mişcare monografică românească unică ca amploare şi rezultate ştiinţifice cel puţin în spaţiul sud-est european şi al cărei aport la dezvoltarea sociologiei, istoriei şi istoriei sociale este substanţial.

Preocupat pentru a desluşi „organizarea unui popor”, A.D.Xenopol, procedează la reconstrucţia socială a istoriei potrivit elaboratului său teoretic cunoscut sub numele de „teoria serialităţii în istorie”. Conform acestuia, în succesiunea proceselor şi fenomenelor istorice se manifestă, nu legi, ci „serii istorice”, istoria societăţii devenind, astfel, succesiunea ireversibilă a unor serii de fapte înlăn-ţuite cauzal. Teoria ca şi scrierile lui Xenopol, de factură istorică şi sociologică, conferă inclusiv istoriei sociale deschideri interpretative importante. A.D. Xenopol, ca şi N. Blaramberg, se bucură de autoritate în cercurile ştiinţifice din străinătate, la fel cum va fi receptat mai târziu Nicolae Iorga şi opera sa.

Contribuţii semnificative în constituirea unor preocupări de istorie socială aduc şi C.C. Giurescu, I.C. Filitti, Vasile Pârvan, Con-stantin Dobrogeanu-Gherea, Ştefan Zeletin, Gheorghe I. Brătianu.

Profesorului Dimitrie Gusti îi datorăm una din primele forme instituţionalizate ale istoriei sociale (o secţie în cadrul Institutului Social Român) şi primul proiect de cercetare concretă a istoriei sociale a românilor. Reprezentanţi ai Şcolii de sociologie de la Bucureşti – H.H. Stahl, T. Herseni, M. Constantinescu – continuă studiile de istorie socială şi după 1945, cu excepţia perioadei nefaste 1947/1948 – 1965, când sociologia a fost interzisă de regimul comunist.

După 1989, într-un context socio-politic nou, dispariţia siste-mului de comandă politică n-a fost suficientă, cum nici nu poate fi de altfel, pentru impulsionarea creării unui statut cert istoriei sociale. Propriile dificultăţi ale ştiinţelor umanist-sociale lasă puţin spaţiu pentru reconsiderarea istoriei sociale şi pentru aşezarea ei în poziţia sa firească, de disciplină autonomă. Important este, de asemenea, ca istoria socială să-şi găsească un cadru instituţional adecvat şi să-şi elaboreze propriile sale orientări şi programe de cercetare, într-o viziune pragmatică, încă condiţionată de resurse umane şi, evident, materiale.


11

2. Sursele istoriei sociale.

Obiective ştiinţifice, metode şi tehnici de cercetare

Istoria socială, la fel ca oricare altă disciplină socio-umană, îşi colectează

informaţiile din diferite „zone”, mai mult sau mai puţin importante sub raportul datelor şi faptelor. Firesc, informaţiile sunt foarte variate fiindcă provin din numeroase „zone”. Informaţiile, în genere, au valoare de surse.

1. Surse. Principalele surse ale istoriei sociale sunt: rezultatele cercetărilor arheologice; unele documente istorice cu încărcătură socială (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieri istorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele artistice” (picturi, fresce, litografii etc.); „limbajul social”; mărturiile orale (istoria orală).

Varietatea surselor (mai limitată, însă, comparativ cu sociologia) este studiată nu oricum, ci cu un anume obiectiv ştiinţific, deci cu un orizont finalist, rezultate concrete care, la rândul lor, pot îmbrăca forme diferite (lucrări, studii, articole, comunicări, rapoarte de cercetare etc.).

Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai cuprinde: rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scrisori, jurnale perso-nale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile interne ale experienţei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale” (Philippe Vigier) etc. În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şi prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi bisericeşti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de epocă, monografiilor ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii, a impus elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii diferite (Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc).

Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi în cifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). În cazul ultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. Întregul set de documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o consistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale istoriei sociale.

Cu prudenţă, dar fără exagerări, se pot utiliza informaţiile cu-prinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele ştiri, comentarii etc. din presă.

În general, însă, documentele sociale reprezintă una din sursele esenţiale ale istoriei sociale, deoarece:

• sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspecte semnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică;

• pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelor şi proceselor sociale;

• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau fals (cu sau fără intenţie);


12

• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează aduc un aport considerabil la conexarea trecutului cu prezentul, spriji-nind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor sociale contemporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unor schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă.

Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă”, „desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală.

Faptele artistice, cum sunt denumite generic picturile, desenele, frescele, litografiile etc. pot să fie, în adevăr, surse pentru inspiraţia imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc surse auten-tice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau „corecţii” artistice.

Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria socială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident, materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor metodo-logii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puţin reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii, dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unele reţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient de confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu vast, presupunând investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce, recunoaştem, este dificil de cercetat. Esenţa problemei nu constă însă în aceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, în general, şi limbajul social, ca parte componentă a acestuia şi, bineîn-ţeles, a lexicului.

Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi are circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală, exprimând realităţile sociale trecute şi actuale. În viziunea unor sociologi şi istorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţia cuvintelor şi a sintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestora precum şi acura-teţea cu care exprimă realităţi sociale constituie un plus de informaţie deosebit de valoros. Pentru un istoric social nu poate scăpa atenţiei importanţa deosebită pe care o reprezintă apariţia în lexic a cuvintelor sau expresiile cu încărcătură socială. Termeni precum familie, clan, grup, popor, naţiune, comunitate, societate, neam, spiţă de neam, clasă socială (care exprimă şi conştientizează, în esenţă, forme de agregare socială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (în sens de spaţiu social sau socio-politic), căsătorie, rudenie (instituţii sociale) sau noţiuni şi expresii ce configurează raporturi interumane (legătură, conflict, înţelegere, apropiere) ş.a.m.d., în forme etimologice evolutive, reînvie un univers uman, nebănuit de bogat în imagini şi sensuri, care modifică, uneori substanţial, idei, perspective, aprecieri etc.

Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale, a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Se recunoaşte că este o sursă complexă şi relevantă sub raportul informaţiilor pe care le furnizează.

2. Obiectivul ştiinţific esenţial şi generos (dar greu de atins) al istoriei sociale constă în realizarea unei istorii a evoluţiei sociale (naţionale şi universale) de la începuturi şi până în contemporaneitate (în înţeles de timp istoric care se apropie de „barierele” prezentului) ce presupune reînvierea imaginilor unor lumi trecute în însăşi esenţa lor umană: modul în care oamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles să intre în raporturi unii cu alţii, să-şi făurească forme variate şi complexe de agregare socială, să răspundă la provocările naturii şi la propriile lor aşteptări, aspiraţii, exigenţe etc., să imagineze şi să creeze, în paralel cu sistemul social, alte sisteme (economic, juridic etc.), să-şi făurească


13

propriul univers mental despre natură, lume, viaţă, moarte, să adopte norme şi reguli de comportament ş.a.m.d.

Obiectul de studiu al istoriei sociale, particularizat la diverşi au-tori, relevă poziţii care se apropie sau se distanţează. Pentru H.H. Stahl obiectul de studiu al istoriei sociale constă în „reconstituirea formaţiu-nilor social-economice”, care implică „obligaţia de a analiza atât structurile economice de bază, cât şi suprastructurile aferente”.

Istoria socială, în viziunea istoricului ungur, György Ranki, „studiază schimbările sociale şi particularităţile concrete ale puterii politice, procesul dezvoltării conducerii politice şi al legislaţiei”, aspect ce reclamă o metodologie care să-i permită analiza istorică a trăsăturilor unei societăţi.

În perspectivă ideală, istoria socială „presupune studiul structurii şi proceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au fost acestea în contexte social-culturale trecute” (Jan Hecht).

Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusiv încercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, care fie extind aria de cercetare a acesteia, fie o restrâng.

3. Metode şi tehnici de cercetare. Acestea sunt relativ consistente, dar considerabil mai reduse decât cele ale sociologiei. Metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictiv valorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în măsură să le furnizeze unele informaţii. Alte metode de care istoria socială se arată preocupată să le aplice sunt biografiile sociale şi studiile de caz. Analizele de conţinut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar în ultimele decenii se arată preocupaţi şi de studii cantitative. Monografia socială istorică este o metodă răspândită şi întrebuinţată de multă vreme, ca şi cea comparativ-istorică.

3. Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei sociale. Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale

Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al evoluţiei sale. „Istoria

orală poate fi văzută ca o sursă pe care căutăm să o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor fără scriere” (Sylvie Vincent). Alţi cercetători o consideră, mai generos, subdisci-plină sau subramură a istoriei sau istoriei sociale. De mai multe decenii, în balanţa părerilor se produce un dezechilibru în favoarea celei din urmă. Istoria orală este, aşadar, o componentă a istoriei sociale, a cărei însemnătate a sporit considerabil. Are un orizont propriu de cercetare şi utilizează metode şi tehnici variate, în majoritatea lor împrumutate din sociologie.

Importanţa sa este cu atât mai mare cu cât pentru anumite spaţii geografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordul îngheţat al Asiei şi Europei precum şi Groenlanda etc.), în care îşi prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni, aborigeni, eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permite reconsiderarea trecutului istoric al unei populaţii şi, deopotrivă, reali-zarea unei istorii a acesteia. Dar istoria orală nu se limitează numai la atât, fiind solicitată să pună în valoare


14

mărturiile „oamenilor încă în viaţă ca sursă a istoriei recente” (T.C. Barker), ceea ce îi deschide un alt imens şi complex teren de investigaţii. „Documentele vii” oferă, practic, o infinitate de mărturii, greu de ierarhizat în raport de semni-ficaţia lor, dată fiind o condiţie particulară deosebită: acestea dispar odată cu persoanele respective, ceea ce face să se exercite o presiune în creştere asupra cercetătorilor, pentru recuperarea cât mai rapidă a informaţiilor. În prezent, există un număr relativ important de persoane care au trăit experienţa dramatică a celui de al doilea război mondial, mai puţin cea a războiului civil din Spania şi mult mai puţine care au fost combatante în prima conflagraţie mondială.

Dacă particularizăm la societatea românească, un imens şi unic material documentar îl oferă în prezent, şi nu întâmplător accentuăm asupra acestui aspect, miile de oameni care au trăit calvarul regimului totalitar comunist. Astăzi mai pot fi studiate: efectele psihosociale ale naţionalizărilor succesive, schimbării, în general, a regimului proprie-tăţii în România; pot fi colectate informaţii despre dislocările masive ce se produc în raporturile sociale dintre sat şi oraş; se obţin date numeroase, inedite şi cutremurătoare despre sistemul represiv, despre apariţia, evoluţia şi condiţia umană a unui grup social distinct şi specific totalitarismului comunist – „deţinuţii politici”, despre trăirile complexe ale componenţilor grupurilor de partizani anticomunişti, despre mişca-rea de rezistenţă anticomunistă şi anticeauşistă ş.a.m.d. Tot astăzi mai pot fi studiate încă: genocidul practicat de ruşi împotriva românilor basarabeni şi bucovineni; viaţa familiilor de germani din România în urma deportărilor forţate în Rusia; atitudini şi comportamente ale populaţiei faţă de germani, ruşi şi americani; emigrări în Occident din ultima jumătate de veac, comunităţile româneşti din străinătate etc. Mâine, înţelegând prin aceasta timpul care trece începând cu minutul următor, este prea târziu.

Iniţiative sporadice de colectare a informaţiei orale se identifică în epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca preocupare ştiinţifică, se poate afirma că există numai de câteva decenii.

În Marea Britanie, acest tip de cercetare debutează în 1926, patronat de Societatea Irlandeză de Folklor, care se extinde ulterior, dar păstrând, în continuare, acelaşi caracter. Investigaţiile autentice de istorie orală încep însă mai târziu, în condiţiile mediatizării făcute de B.B.C. şi constituirii unui grup de istorici la Universitatea Lancaster, condus de John Marshall, preocupat pentru promovarea istoriei orale. Grupul, sprijinit de B.B.C., reuşeşte în anii '60 să creeze o arhivă sonoră, care conţinea înregistrări privind mărturii despre condiţiile sociale ale diverselor straturi sociale, îndeosebi ale claselor mijlocii.

Creşterea numărului instituţiilor universitare care se arată dis-puse să iniţieze cercetări de istorie orală, precum şi mediatizarea studiilor de acest tip, concură la apariţia unui interes considerabil amplificat faţă de documentele orale. Din acest punct de vedere, anul 1969 este apreciat ca moment de referinţă în evoluţia istoriei orale în Marea Britanie prin implicarea şi susţinerea demersurilor ştiinţifice de către Institutul Britanic de Sunete, B.B.C. – celebrul post de radio şi televiziune, Consiliul de Cercetări Sociologice şi Comitetul său de Economie şi Istorie Socială.

Conferinţa de la Universitatea din Leicester (23-25 martie 1972) consacră dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Una din urmările Conferinţei o reprezintă înfiinţarea Societăţii de Istorie Orală, care editează publicaţia „Istoria Orală”.

În 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru naţional de istorie orală, care eşuează. Nereuşita nu descurajează profesioniştii şi expansiunea istoriei orale; sunt


15

create peste 70 de instituţii şi societăţi locale, se iniţiază cercetări şi se publică studii, articole şi lucrări remarcabile, se iniţiază noi dezbateri ştiinţifice.

Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 şi ele se datorează englezului Ronald Fraser care studiază în special Andaluzia şi Catalonia, pornind de la experienţa de viaţă a unui bărbier socialist, ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a ascuns timp de 30 de ani în vremea regimului franchist şi ajungând, în final, la o frescă intere-santă a războiului civil şi societăţii spaniole din anii 1936-1939.

Fraser, prin lucrările sale, în care prelucrează un vast material oral, „a încercat să ne transmită experienţa de viaţă a unui întreg sat prin interviuri individuale aplicate unui număr de 70 de persoane. Apoi a asamblat interviurile pe teme şi pe vârsta celor intervievaţi. În final „[...] a abordat subiectul unei ţări sfâşiate de războiul civil prin intermediul a 300 de persoane” (Mercedes Vilanova, Dominique Willems, 1980, p.547).

Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei Borderias, care s-a preocupat de identificarea momentului critic al „luptei de clasă” (insurecţia) pe un eşantion reprezentativ de mineri. Istoria orală este folosită şi de Mercedes Vilanova „ca sursă complementară a unei ana-lize cantitative”.

Cercetători şi universitari francezi, italieni, germani, olandezi, unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât mai întinse zone sociale prin studiile de istorie orală. În S.U.A. şi Canada, unde istoria socială are tradiţii, investigaţiile orale au condus nu numai la crearea unor instituţii, ci şi a unor şcoli, cu rezultate remarcabile în recuperări de informaţii şi mai ales în plan publicistic. Studii importante de istorie orală se remarcă şi în comunităţi africane, asiatice etc.

Recuperarea mărturiilor orale. Persistă încă falsa impresie că recuperarea mărturiilor orale este o întreprindere facilă, care nu nece-sită pregătiri şi se poate iniţia spontan. Impresia de facial a avut şi are un impact negativ asupra credibilităţii studiilor, influenţând uneori potenţialii subiecţi, care fie refuză să răspundă la solicitări, fie mani-festă reţineri, diminuând calitatea informaţiilor.

Mărturia, la nivelul cunoaşterii comune are semnificaţie de rela-tare, depoziţie, declaraţie a unei persoane referitoare la un fapt sau la o persoană (la fapte şi/sau la grupuri de persoane). După modul de utilizare, se disting mărturii orale şi mărturii scrise. În limbajul şi cunoaşterea ştiinţifică conceptul de mărturie are accepţie de document social şi poate fi, de asemenea, scrisă sau orală, aceasta din urmă constituind sursa esenţială a istoriei orale.

Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror particula-ritate este conferită de însăşi consemnarea şi conservarea însemnărilor (indiferent de natura materialului utilizat sau a mijloacelor prin care se realizează), se înscriu în mecanismele memorării şi ale memoriei. Acest tip de mărturii îsi datorează existenţa exclusiv memoriei individuale şi colective. Ca şi cele scrise, mărturiile orale sunt expresii ale experienţei umane în devenirea ei, ale diversităţii manifestărilor individuale sau colective, ale identităţii unor grupuri sociale. Mărturiile orale reţin şi reflectă deopotrivă infinite aspecte ale vieţii sociale, având deci o valoare documentară ridicată în reconstrucţia evoluţiei acesteia din cele mai îndepărtate timpuri şi până în prezent.

Ca forme de manifestare ale memoriei, mărturiile orale sunt condiţionate de fidelitatea şi de conservarea informaţiei. Cu cât trece mai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, a unei întâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea şi acurateţea acesteia, prin influenţele mediului social în permanentă mişcare.


16

Istoria socială nu face abstracţie de aceste aspecte, din contră, le acordă o atenţie specială. Prezintă importanţă nu numai diferenţele calitative şi cantitative ale mărturiilor orale care se referă la unul şi acelaşi eveniment înregistrat în spaţii sociale diferite ci şi motivaţiile şi mecanismele producerii lor, pentru a discerne corect veridicitatea şi valoarea reală a informaţiilor păstrate în memorie.

Mărturiile orale consemnează două modalităţi distincte de „înregistrare” a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cu valoare personală etc.: directă, când subiectul observă personal cele relatate şi/sau se implică în evenimente şi indirectă, când subiectul se face ecoul unor întâmplări trăite de alţi subiecţi în trecut, pe care le preia, le memorează şi le transmite mai departe. În raport de modalităţile de „înregistrare” a evenimentelor, unii specialişti fac distincţie între mărturiile orale: pe unele la califică drept tradiţii orale (avându-se în vedere cele indirecte), iar pe altele drept istorie orală (care este sinonimă cu cele directe). Distincţia este esenţială „pentru dezvoltarea instrumentelor metodologice potrivit obiectivelor cerce-tării” (A.J. Alagoa).

4. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare pragmatică a studiilor de istorie socială

Experienţa acumulată de ştiinţele umanist-sociale relevă că funcţiile oricărei

discipline se exprimă îndeosebi prin finalităţile ei practice, înţelegând prin acestea aportul pe care îl aduc la lămurirea sau la soluţionarea unor importante probleme care vizează spaţiile lor de investigare teoretică şi/sau aplicativă. Propriul demers ştiinţific, ca şi experienţa mereu amplificată a ştiinţelor sociale reprezintă repere importante în orientarea studiilor de istorie socială.

Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele decenii relevă distincţii esenţiale pe cele două planuri de analiză: naţional şi universal. Evoluţia acesteia în orizontul internaţional creează imaginea unei discipline în expansiune, care, după maniera în care se produce, denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spaţiului socio-istoric definind orientări şi direcţii puternic conturate. În perspectiva realităţilor româneşti, istoria socială creează imaginea unui domeniu care încearcă să păstreze o distanţă rezonabilă faţă de avansurile pe care le înregistrează comunităţile ştiinţifice din alte state, dar strădaniile nu au efectul scontat. Decalajul creşte, marcând pe termen lung demersurile sale.

Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutive ale istoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce materializează rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în echipă. Sociologii definesc aceste rezultate ca fiind „producţie” ştiinţifică, înţelegând prin aceasta numărul total de volume, studii, articole, comunicări ştiinţifice şi teze de doctorat publicate sau susţinute într-o anume perioadă. O comparaţie între „producţia” realizată în Occident în domeniul istoriei sociale, indiferent de secvenţa temporală pe care o alegem, şi creaţiile specialiştilor români în aceeaşi unitate de timp, este practic inoperantă dată fiind „cantitatea” impresionantă de scrieri care au fost aruncate pe piaţa intelectuală de către universitarii şi cercetătorii din comunităţile ştiinţifice „vestice”. Studiul de caz consacrat numai elaborării şi susţinerii tezelor de doctorat din Franţa în


17

numai perioada 1964-1979 relevă, în mod evident, acest decalaj, care creşte substanţial în următoarele decenii.

Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale. „Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de loc şi de timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu geografic şi într-o anume epocă istorică„ (Traian Herseni). Aprecierea sociologului român pune în ecuaţie o problemă asupra căreia s-au desfăşurat ample dezbateri atât în trecut cât şi în prezent şi care este esenţială pentru discernerea evoluţiei grupurilor sau comunităţilor umane.

Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fără o raportare la cele două dimensiuni –timp şi spaţiu; nu pot exista suspendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le în realul social. „Fără discuţie că viaţa socială – relevă D. Gusti – se află plasată într-un anume mediu istoric: negreşit c-ar fi de o spăimântătoare monotonie viaţa omenească fără atmosferă istorică, datorită căreia generaţiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut şi viitor”.

Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi faze evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent şi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate aceste faze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup uman. Sursa: Florian Tanasescu – Istoria sociala (curs)


18

CURS 2

CAUZELE SI ETAPELE EVOLUTIEI

SOCIETATII OMENESTI

1. Rolul naturii in formarea comunitatilor umane

Comunităţile umane sunt expresia şi efectul unui proces social ale cărui debuturi sunt mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Fiecare comunitate umană are propria sa istorie, dar şi convergenţe cu evoluţia altor comunităţi. Factorul comun îl reprezintă fiinţa umană, fără de care grupurile sociale sau comunităţile nu pot apărea, dar care nu se reduc la individ. Ceea ce configurează şi dă sens acestor comunităţi este viaţa socială, care reprezintă condiţia şi deopotrivă terenul devenirii lor istorice. „Termenul de << viaţă socială >> desem-nează fenomenele rezultate din interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor care se află într-un spaţiu limitat …Viaţa socială constituie un ansamblu de fenomene şi procese care apar în legătură cu satisfacerea nevoilor biologice ale organismului şi a proceselor vitale din acest organism” (Jan Szczepanski).

1.1. Apariţia fiinţei umane Asupra originilor şi genezei fiinţei umane există diferite orizonturi interpretative.

Acceptând teoria evolu-ţionistă, nu înseamnă că respingem alte teorii. Este un mod de a privi şi explica fenomene şi procese care au avut loc în natură. Potrivit teoriei evoluţioniste, îndelungatul proces al devenirii omului, ca fiinţă distinctă în mediul biologic din care provine, poartă numele de antro-pogeneză. Procesul nu se poate declanşa, chiar luând în considerare ipoteza unui accident genetic, decât numai când sunt întrunite anumite condiţii.

Procesul de antropogeneză defineşte fazele succesive ale devenirii speciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la definitivarea înfăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, trăsăturilor, caracteris-ticilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, deci, cu raţiune.

Pe plan universal, antropogeneza debutează cu aproximativ 4-3 milioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani î.Hr.


19

În spaţiul social românesc acest proces debutează cu cel puţin un milion de ani în urmă, mai „exact” în intervalul cuprins între 1 milion şi 700.000 de ani î.Hr. Elementele probatorii: vestigiile arheologice de la Ciuperceni –Turnu Măgurele.

Prin evoluţii lente, în decurs de mii de ani, înfăţişarea omului primitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Omul primitiv de tip neanderthalian „produce” focul, confecţionează unelte din piatră, practică vânatul şi este cultivator, locuieşte în peşteri („La Adam”, în Dobrogea; Ohaba Ponor, în Transilvania; Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafaţă, în aer liber (Ripiceni, pe Prut).

Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropo-geneză, în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunile mediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi caracterul.

1. 2. Condiţiile mediului natural; adaptarea la mediu Situarea în spaţiul european şi euroasiatic a teritoriului locuit de români, poziţia

lui în raport cu alte teritorii, învecinate sau îndepărtate, are o importanţă deosebită atât pentru demersul existenţial al românilor, cât şi pentru coagularea trăsăturilor lor specifice, a matricei proprii. Orice grup uman, de la formele cele mai primitive ale existenţei şi organi-zării vieţii sale sociale şi până la cele din zilele noastre se află în interdependenţă cu mediul înconjurător, cu perimetrul geografic pe care îl umanizează, cu comunităţile învecinate sau aflate mai departe. În afară de acestea, factorii şi condiţiile istorice, care diferă mai mult sau mai puţin de la un spaţiu geopolitic la altul, sunt de natură să influenţeze evoluţia unei colectivităţi umane. Cunoaşterea tuturor acestor factori şi condiţionări, asupra cărora se insistă în curs, este indispensabilă înţelegerii corecte a fenomenelor şi proceselor sociale din zorii apariţiei fiinţei umane şi până în pragul zilelor noastre. Fireşte că numai în această perspectivă poate şi trebuie analizată devenirea istorică a societăţii româneşti, integrată spaţiului socio-politic sud-est european şi, evident, celui european. În acest orizont premergător abordării genezei vieţii sociale, s-a procedat la prezen-tarea importanţei pe care o incumbă teritoriul şi caracteristicile sale geomorfologice, resursele umane şi plasarea spaţiului pe care îl ocupă o comunitate umană în perimetrul european. Toate acestea sunt condi-ţionări ale mediului natural, care au un impact major în destinul istoric al unei comunităţi, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul românilor.

1.3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă avea să-şi consume gândurile,

energia şi predispoziţiile sale native. Constrângeri, dintre care unele grave, îl obligă să se apropie de semenii săi, intrând în relaţii de comunicare, cooperare sau de rudenie, apoi şi de adver-sitate sau conflict, când apar diferenţierile de avut şi poziţie socială în cadrul comunităţii. Treaptă cu treaptă se clădeşte edificiul social, care, progresiv, se individualizează, construcţiile sociale devenind şi con-strucţii etno-lingvistice. Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoria oricărei comunităţi umane, ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de o mulţime de factori endogeni şi exogeni. Este de fapt o construcţie de tip piramidal, dar răsturnată, baza fiind îngustă, dar pe măsură ce comunitatea respectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până la finalizarea acesteia, care presupune definitivarea formării etniei respective. Poporul reprezintă chintesenţa evoluţiei istorice a unei comunităţi umane, care se diferenţiază de toate celelalte, fie învecinate, fie


20

mai îndepărtate, printr-o identitate proprie, incon-fundabilă, de natură rasială, fizică, psihică, comportamentală, lingvistică şi care conştientizează apartenenţa la etnia respectivă şi la teritoriul pe care-l populează.

În lungul şi sinuosul demers al formării poporului român există „zidiri” succesive, trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar înlănţuite între ele etc. Esenţiale sunt: „tracizarea” spaţiului românesc, indivi-dualizarea geto-dacilor, romanizarea şi configurarea tipului daco-roman, asimilarea ultimilor „mari migratori” şi definitivarea elementelor consti-tutive ale poporului român.

Premergător acestora, se configurează alte „zidiri” pe care nu putem să le omitem în devenirea istorică a populaţiei autohtone. Ele au loc în perioade istorice generoase ca întindere, pe care le-am putea defini drept epoca pre-indo-europeană şi epoca simbiozei dintre autoh-toni şi „indo-europeni”.

Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, într-o succesiune care uneori este mascată, în prim plan apărând rupturi, discontinuităţi, stagnări sau chiar regrese. Aparenţele, ca întotdeauna, sunt înşelătoare. În straturile adânci ale populaţiei autohtone au existat elemente de continuitate şi perpetuare – forţa lăuntrică pe care i-o conferă mereu teritoriul românesc prin frumuseţe, varietate, proporţionalitate, bogăţie şi unitate de geneză.

2. Începuturile şi evoluţia vieţii sociale O dată cu apariţia sa, fiinţa umană generează un nou mod de existenţă pe scara

evoluţiei lumii naturale, date fiind trăsăturile şi aptitudinile sale care o singularizează şi o detaşează, deopotrivă, de restul vieţuitoarelor. Viaţa socială nu este un dat; ea este o „creaţie” germinată pe terenul relaţiilor şi interrelaţiilor între indivizi şi colectivităţi şi al efectelor rezultate din acestea. Începuturile vieţii sociale se confundă cu zorii umanităţii şi descifrarea lor este nu numai dificilă, dar şi plină de riscuri.

2.1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor interumane. Hominizii care trec linia de demarcaţie a lumii animale şi încep lunga evoluţie spre

devenirea lor umană sunt fiinţe gregare. Ei vin din regnul animal cu un bagaj genetic – gregarismul sau comportamentul gregar – fapt semnificativ pentru începutul vieţii sociale. „Cu alte cuvinte, nu numai indivizii umani ca atare, dar şi omenirea, mai exact specia umană, este socială în înţelesul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă până azi exclusiv în forme colective de viaţă” (Traian Herseni). În condiţiile în care spaţiile de deplasare se micşorează şi, mai ales, când se produce sedentarizarea, când oamenii încep să-şi confecţioneze unelte, arme, îmbrăcăminte etc., când se adăpostesc în locuri oferite de natură sau când îşi construiesc locuinţe, când introduc restricţii în raporturile sexuale, când populaţia creşte sub raport demografic, iar grupurile umane îşi micşorează spaţiile între ele intrând în raporturi de cooperare sau în relaţii conflictuale, viaţa socială dobândeşte conţinut prin apariţia unor forme de agregare socială, a unor structuri


21

sociale şi a unor raporturi sociale mai diversificate şi mai intense, fie între indivizi, fie între aceştia şi grupurile sociale din care fac parte.

2.2. Forme incipiente de grupări sociale O primă şi importantă închegare socială, definită de N. Petrescu drept grup

elementar, ar reprezenta un indiciu în sensul că omul nu apare izolat, ci într-un mediu gregar pe care îl moşteneşte şi pe care îl socializează treptat. Uniforme ca mod de organizare, grupurile elementare, prin adaptări succesive, mai de suprafaţă sau mai profunde, generează obiceiuri, credinţe, preocupări, care încep să se diferenţieze de la un grup la altul. Ele-mentul fundamental în această fază a evoluţiei fiinţei umane îl constituie solidaritatea, ce se menţine inclusiv în grupurile în care deja conducătorii s-au impus, având funcţia conservării atât a individului, cât şi a colectivităţii. Solidaritatea are mai mult un caracter mecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. În esenţă, este o solidaritate naturală.

2.3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale Viaţa socială care se desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc. reprezintă, în esenţă, o

componentă a existenţei umane, care îşi are geneza în înseşi începu-turile îndepărtate ale devenirii omului.

Deosebirile care apar în cadrul unui grup sunt generate, în primul rând, de instinctul de dominare (forţa) şi de proprietate, posibil derivat din primul, dar cert influenţat de către acesta. Atmosfera de dolce farniente care plana asupra grupurilor primare umane se risipeşte când indivizii dotaţi fizic „descoperă” că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru propriile lor aspiraţii. Puternicii se deta-şează de cei slabi, generând ierarhizări în grupul respectiv şi conflicte. Procesul de formare a proprietăţii, care a fost încurajat iniţial de instinctul de proprietate, ulterior este generat şi de alţi importanţi factori precum:

– apariţia, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce la configurarea primelor „structuri ocupaţionale” (vânători, crescători de vite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio-profesionale (diverse tipuri de meşteşuguri: olar, pietrar etc.);

– schimbările mediului înconjurător, care favorizează procesele demografice ce determină apropierea grupurilor unele de altele şi conştientizarea spaţiului „vital” de către fiecare grup;

– declanşarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă de hrană şi locuire), care au în obiectiv şi implică deposedarea de bunuri, apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea” fe-meilor, alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor;

– calamităţi naturale: revărsări de ape, incendii devastatoare, secetă, erupţii vulcanice etc. ce determină fuga precipitată, cu conse-cinţele de rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea în conflict cu alte comunităţi sau acceptarea „tutelării” de către altă comunitate (ceea ce duce, implicit, la inegalităţi).

Viaţa socială a comunităţilor primitive relevă existenţa unor diferenţieri sociale. Deosebirile care se configurează în aceste comu-nităţi sunt de două tipuri: a) de castă (sau de clasă) şi b) de merit. Primele împart societatea în categorii pe bază de drepturi ereditare şi avere, iar celelalte sunt produsul unor calităţi individuale. Chiar şi numai aceste distincţii sunt suficiente pentru a observa că „societatea” primitivă este departe de a


22

prezenta aspectul unei egalităţi nivelatoare. Averea (în sens de bunuri), naşterea şi meritul sunt criterii de apreciere în aceste societăţi, creând, astfel, decalaje, unele chiar importante.

Sursa: Florian Tanasescu – Istoria sociala (curs)

3. Conditionarile fizice, sociale si culturale ale schimbarilor sociale

Pentru a studia modificările sociale e necesar să începem cu cîteva noţiuni despre cauzele şi natura generală a acestor schimbări. Pentru aceasta sînt necesare anumite comparaţii între evoluţiile fizice, genetice şi schimbările suferite de ideile, cunoştinţele şi instituţiile umane. Aceste comparaţii vor justifica necesitatea unei scurte perspective a evenimentelor ivite cu mult înainte ca istoria scrisă să existe. Numai după toate aceste demersuri va fi posibil, în capitolul următor, să facem o scurtă prezentare a schimbărilor sociale din ultimii cinci mii de ani.

3.1. Diferenţe şi similitudini între evoluţia fizică şi cea culturală

Timp de cel puţin cinci milioane de ani sau chiar mai mult – în funcţie de modul în care definim fiinţa umană – pe Pămînt au existat primate inteligente care au evoluat ulterior pînă la specia Homo sapiens. Totuşi, cu numai patruzeci de mii de ani în urmă, aceşti Homo sapiens moderni, din punct de vedere anatomic, adică oameni identici fizic cu noi, au înlocuit tipurile mai vechi de humanoizi. Deşi continuă să existe controverse ştiinţifice cu privire la originea şi evoluţia omului modern, faptele de bază sînt bine stabilite. Am evoluat din creaturi asemănătoare maimuţelor, probabil undeva în estul Africii. Se crede că tot în Africa a apărut, pentru prima oară, primul Homo sapiens modern, extinzîndu-se apoi în celelalte părţi ale lumii. Aşa cum se petrece cu tot ce e viu, competiţia pentru hrană şi pereche din interiorul speciei, alături de presiunea exercitată de schimbările climei i-au favorizat numai pe cei cu anumite caracteristici fizice şi mentale. Pentru supravieţuire nu există soluţii individualiste. Unele specii – rechinii sau gîndacii de bucătărie – îşi găsesc medii în care pot supravieţui şi se pot reproduce timp de milioane de ani, fără mari modificări. Astfel de medii la care se adaptează organismele se numesc nişe. Alte specii ies înfrînte în urma unor competiţii dure care ucid atît de mulţi indivizi, încît specia este distrusă, cu excepţia cîtorva preferaţi care sînt mai rapizi, mai inteligenţi sau se întîmplă să aibă şansa de a fi mai bine izolaţi, de a avea mai mulţi urmaşi sau una din nenumăratele particularităţi ce se dovedesc folositoare. Este evident că supravieţuirea este garantată de ceea ce noi, ca oameni, considerăm a fi acele particularităţi „avansate”. Nici spongierii care populează oceanele, nici rîmele, nu ar atrage atenţia majorităţii oamenilor ca fiind creaturi deosebit de interesante sau inteligente; şi totuşi, aceste specii au supravieţuit (asemeni înaintaşilor lor, cu zeci sau


23

sute de milioane de ani înainte) şi astăzi constituie adevărate minuni de adaptare biologică, ocupînd pe Pămînt nişe complet izolate. Evoluţia este o combinaţie de posibilităţi iar, din punct de vedere omenesc, subiectiv, ea operează cu cruzime. În medie, se observă că cei care posedă genetic – adică ereditar – caracteristici folositoare vor supravieţui şi se vor reproduce cu mai mare succes decît ceilalţi. Mutaţiile genice care produc diferenţe ereditare sînt aleatorii şi în general, periculoase. Cu toate acestea, unele mutaţii se dovedesc folositoare si indivizii care posedă aceste caracteristici le pot transmite urmaşilor, ceea ce constituie un succes, în comparaţie cu situaţia indivizilor care mor tocmai din cauza lipsei acestor caracteristici. Cu cît sînt mai mari presiunile mediului, cu atît e mai strînsă competiţia pentru supravieţuire şi cu atît e mai posibilă apariţia unei schimbări evolutive rapide. Biologii evolutivi credeau că evoluţia a reprezentat un proces destul de lent şi continuu. Fapte recente sugerează contrariul. Acum, de exemplu se crede că dinozaurii – cea mai avansată formă de viaţă timp de zeci de milioane de ani –au dispărut destul de rapid (cam cu şaizeci de milioane de ani în urmă) din cauza unei schimbări catastrofale petrecută în mediul ambiant al Pămîntului şi datorată, probabil, ciocnirii Terrei cu un obiect mare din spaţiu sau unei intensificări subite a activităţii vulcanice. În ambele cazuri se presupune că în aer s-a ridicat o cantitate mare de praf, care a răcit Pămîntul putînd schimba, astfel, clima. Au mai existat în trecut şi alte perioade bruşte de dispariţii în masă ale unor plante şi animale, dar ele au fost urmate de perioade de schimbări evolutive rapide (termenul rapid fiind înţeles aici în sens geologic). Dispariţia dinozaurilor a făcut loc apariţiei păsărilor – probabil descendente directe ale unora dintre speciile de dinozauri – şi a mamiferelor care au evoluat, din stadiul de reptile, ajungînd la o completă maturitate. N-a fost vorba de faptul că dinozaurii s-au adaptat greşit vieţii pâmîntene, ci că Pămîntul s-a schimbat. Mamiferele nu au fost mai inteligente, mai mari, mai puternice sau mai rapide, ci au fost mai mici şi mai puţin dependente de tipurile de hrană distruse prin catastrofa ecologică, în urma căreia au dispărut dinozaurii. Nici supravieţuirea, nici evoluţia nu depind de anumite virtuţi, sau de ceea ce fiinţa umană poate recunoaşte ca fiind un pas inevitabil făcut spre fiinţa perfectă. Nu există nici o garanţie că în viitor oamenii vor supravieţui mai mult decît anumite insecte sau creaturi microscopice. S-ar putea să nu reuşim. S-ar putea, totuşi, ca cea mai adaptabilă şi sigură formă de viaţă de pe Pămînt să nu fim noi. Tocmai recunoaşterea acestui fapt uimitor şi, în cele din urmă, teribil de înfricoşător a transformat subit scrierile lui Charles Darwin: acestea au devenit controversate, o dată cu publicarea, în 1859, a volumului „On the Origins of Species by Means of Natural Selection or the Preservation of Favored Races in the Struggle for Life”. La fel ca şi revoluţia astronomică, începută de Copernic, revoluţie ce a deranjat profund umanitatea şi care a dovedit că Pămîntul se roteşte în jurul Soarelui – prin urmare, nu el este centrul Universului – tot astfel a fost şi descoperirea lui Darwin cu privire la tipurile de evoluţii. Oamenii vor să simtă că ei sînt cea mai importantă componentă din Univers, mai măreţi şi mai semnificativi decît gîndacii de bucătărie, maimuţele şi ferigile. De cînd datează primele mărturii ale existenţei omeneşti – doar cu cinci milenii în urmă – dar probabil că şi dinainte, oamenii s-au considerat net superiori tuturor celorlalte creaturi. În timpuri istorice, teologi renumiţi au susţinut cu încăpăţînare că am fi copii sau, cel puţin, obiecte asupra cărora îşi îndreaptă atenţia şi favorurile domni


24

supranaturali ai Universului. Dacă există un singur fapt care distinge era modernă de trecut, atunci este vorba de această recunoaştere deschisă a faptului că sîntem muritori ca specie, nu numai ca indivizi şi că nu beneficiem de nici o protecţie specială care să ne apere de forţele naturii. Mulţi oameni nu acceptă aceasta nici astăzi, dar ideea există şi sînt necesare din ce în ce mai multe modalităţi de negare pentru a îndepărta implicaţiile rezultate. În orice caz, oamenii moderni au anumite caracteristici speciale care-i disting de celelalte specii de animale. Cîndva, străbunii noştri au ajuns la capacitatea de a comunica şi de a înmagazina cunoştinţe pe care să le transmită urmaşilor. În mod evident şi alte mamifere, păsări sau chiar alte animale pot face acest lucru într-o oarecare măsură. Dar capacitatea lor de înmagazinare şi de transmitere a acestor cunoştinţe este limitată, în timp ce capacităţile omeneşti sînt în continuă extindere şi nu exista limite vizibile, din acest punct de vedere. Posibilitatea de a-i învăţa pe tineri cum să supravieţuiască conferă acestora un avantaj pe care, altminteri, nu l-ar avea. Capacitatea de a învăţa noi tehnologii şi de a le transmite mai departe, alături de puterea, în continuă creştere, de a manipula mediul înconjurător ne-au făcut ce sîntem astăzi: stăpîni periculoşi ai lumii, capabili să înfăptuim miracole, dar apţi, totodată, să distrugem mare parte din Pămînt.

Evoluţia culturală a modificat modul de viaţă al oamenilor mult mai mult decît evoluţia fizică, procesul începînd dinainte de perioada de apariţie a omului modern. Nu există nici un motiv de îndoială: evoluţia fizică se găseşte într-un proces continuu, însă e nevoie de multe generaţii pentru a deveni vizibile pînă şi cele mai mici modificări. Nu există dovezi clare conform cărora evoluţia fizică s-ar petrece acum, mai repede decît în trecut. În ceea ce priveşte specia umană, schimbări evolutive mai semnificative au avut loc la zeci de mii, uneori chiar la sute de mii de ani. Dacă am cîntări deopotrivă ritmul schimbărilor fizice şi viteza schimbărilor culturale, cea din urmă ar fi incomparabil mai mare şi în continuă accelerare. Înaintaşii noştri, morţi, să zicem, în 1940, nu şi-ar crede ochilor dacă, reînviaţi, ar fi conduşi în incinta aeroportului O'Hare din Chicago. Şi totuşi, cîţiva tineri din 1940 şi-ar fi putut imagina cît de multe se vor schimba, atît în tehnologie, cît şi în comportamentul moral al indivizilor. Cu toate acestea, nu mulţi din cei care trăim astăzi am putea prezice, de exemplu, modul de viaţă al strănepoţilor noştri.

Cultura, în sensul folosit aici, se referă doar la înmagazinarea de cunoştinţe existente în orice societate. Ea poate fi considerată analogă codului genetic din celulele noastre, cod ce ne determină structura fizică. Ideile care stau la baza unei culturi conţin „coduri” sau „planuri” cu ajutorul cărora societatea îşi efectuează activităţile economice, ia decizii şi stabileşte anumite raporturi. Cultura cuprinde totodată şi toate mijloacele de comunicare: limbajul, artele şi diferitele moduri de exprimare a sentimentelor, folosite în raporturile umane. În fine, în conceptul de cultură găsim şi gîndurile oamenilor cu privire la sensul existenţei lor, precum şi diferitele interpretări ale universului social şi fizic, în care trăim cu toţi. Desigur, nu avem posibilitatea să cunoaştem dacă vreun alt animal face atîtea speculaţii pe marginea motivului pentru care trăieşte sau moare, sau asupra sensului Universului. Dar ştim că, în toate societăţile, oamenii îşi petrec mult timp meditînd la astfel de probleme şi multe din răspunsurile date au o influenţă puternică asupra instituţiilor lor sociale. Aceasta este partea din cultură care ne ajută să decidem cît de satisfăcătoare sau nesatisfăcătoare pot fi vieţile noastre şi, în consecinţă, ce anume dorim să se schimbe.


25

Din toate acestea rezultă clar că orice comparaţie a culturii cu codul genetic devine doar o analogie. Genele nu-şi pierd vremea întrebîndu-se de ce există şi nu sînt capabile să se schimbe singure, chiar dacă vor. Deşi uneori culturile sînt surprinzător de rezistente la schimbări, nefiind cîtuşi de puţin maleabile, ele răspund totuşi la anumite circumstanţe producătoare de modificări şi dezordini. Oamenii se pot deprinde cu noi schimbări chiar şi pe parcursul unei singure vieţi. Cu toate acestea, analogia dintre evoluţia genetică şi cea culturală merită a fi ţinută minte, ambele evoluţii fiind generate de tensiuni comune. Ceea ce diferă total sînt atît procesul în sine, cît şi proporţia schimbărilor.

E stînjenitor acest mod de a stabili anumite evidenţe. Oamenii pot învăţa din experienţă, nu şi genele. Noi sîntem conştienţi de memoria noastră culturală, de cunoştinţele noastre şi putem alege între a folosi sau a înlătura ceea ce ştim.

Prin aceasta nu negăm faptul că înţelegerea experienţelor noastre e adeseori atît de redusă, încît schimbările din cultură (transmise sau nu urmaşilor) sînt practic la fel de hazardante ca şi modul în care apar mutaţiile şi evoluţiile genetice. Prin urmare, numai cu ajutorul înţelegerii ulterioare putem spune ce schimbări culturale din trecut s-au dovedit a fi adaptabile sau neadaptabile; dezbaterile actuale referitoare la felul cum ar trebui să ne adaptăm demonstrează faptul că s-ar putea să nu organizăm aceste schimbări într-un mod mai inteligent decît înaintaşii noştri. În practică, evoluţia culturală operează crud şi la întîmplare, la fel ca şi evoluţia fizică. Există supravieţuitori şi rataţi; pentru indivizii din culturile ratate preţul plătit poate varia: de la o absorbţie treptată de către alte culturi, la o suferinţă puternică şi chiar la o moarte prematură a speciei.

Modificarea culturală (de fapt, o modificare socială în sens restrîns) nu s-a manifestat niciodată mai rapid ca astăzi. Mulţi oameni duceau cîndva vieţi asemănătoare cu ale părinţilor lor. De exemplu, din perioada marilor piramide din Egipt construite acum patru mii şapte sute de ani, pînă în vremea Cleopatrei, cu vreo două mii şi ceva de ani în urmă, ritmul schimbărilor a fost atît de încet, încît puţini oameni din Egipt le-au putut conştientiza. Şi totuşi, în această perioadă au existat progrese însemnate în domeniul metalurgiei, agriculturii, construcţiilor de nave, astronomiei, matematicilor, politicii, istoriografiei şi multor altele. Însă majoritatea ţăranilor egipteni din Valea şi Delta Nilului nu cunoşteau deloc aceste modificări; pentru ei viaţa continua la fel cum o făcuse cu secole, chiar milenii înainte.

Cu toate acestea, în ultimii cinci sute de ani şi mai ales în ultimii două sute, tehnologia, organizarea socială şi cultura s-au modificat atît de rapid, încît pînă şi oamenii de rînd (din ţările care au trecut prin cele mai rapide schimbări) au început să simtă că acestea au loc în timpul vieţii lor. Acum se crede, în mod firesc, că schimbările se măsoară în decenii, nu în secole sau milenii; şi sînt puţini oameni pe Pămînt care nu cunosc acest fapt.

Putem aprecia cîţiva indicatori ai cotei crescute a progresului social, dacă avem în vedere numărul populaţiei la un moment dat şi viteza lui de creştere. Pînă în mileniul al V-lea înainte de Christos (mai precis între anii 5000-4000 înainte de Christos) era nevoie, probabil, de cel puţin o mie cinci sute de ani pentru ca numărul populaţiei umane să se tripleze. Cu puţin timp înainte de apariţia societăţii agrare (în al III-lea mileniu înainte de Christos) pe Pămînt nu trăiau mai mult de 5-7 milioane de oameni. După care, ca rezultat al acestei apariţii, populaţia a început să crească mult mai rapid, ajungînd în timpul lui Christos la 150-200 de milioane de oameni. Ceea ce demonstrează,


26

în general vorbind, că populaţia s-a triplat la fiecare o mie cinci sute de ani. După aceea, se pare că rata de creştere a populaţiei a scăzut uşor. În jurul anului 1500 se înregistrau 400 de milioane de oameni. Însă o nouă eră a început şi, odată cu ea, un set întreg de schimbări rapide care au permis din nou accelerarea creşterii numărului populaţiei. Deşi nimeni nu crede că această rată de creştere mai poate continua mult timp de acum înainte, ceea ce s-a petrecut cu populaţia reflectă în mod clar schimbările sociale şi tehnologice majore care au avut loc: obţinerea controlului asupra multor boli epidemice, creşterea sporită a capacităţilor noastre de cultivare a solului, de transportare a hranei şi sporirea nivelului general de bunăstare. Chiar dacă astăzi în lume se văd nenumărate scene de înfometare şi tragedii omeneşti, aproape toate sînt cauzate de problemele politice, nu de incapacitatea noastră de a produce îndeajuns. Standardul mediu de viaţă este mult mai ridicat decît în trecut şi acest fapt ne permite să trăim mai mult şi să ne reproducem cu mai mult succes.

Creşterea numărului populaţiei poate servi ca statistică: ne vom aminti astfel că nici o schimbare socială nu apare în medii izolate. Ea are efect asupra mediului înconjurător şi se poate dovedi, pe durate mai lungi, nefuncţională pentru supravieţuirea speciilor, sau poate distruge multe forme de viaţă non-umane: ale plantelor şi animalelor.

Creşterea presiunilor exercitate asupra populaţiei poate fi, ca întotdeauna, cauza pentru care unele societăţi îşi reduc rata natalităţii. Oare aceste societăţi cu o rată scăzută de reproducere vor supravieţui mai bine, intrînd astfel în contradicţie cu istoria umană unde, în majoritatea cazurilor, cea mai mare şansă de supravieţuire o aveau cei care se reproduceau mai bine? Pot prospera unele societăţi şi altele nu? Presiunile exercitate asupra populaţiei vor distruge, oare, umanitatea şi mare parte din Terra? Vor exista metode de adaptatre la această nouă ameninţare, la fel cum a existat cîndva un mod cultural de adaptare la problemele ce vizau supravieţuirea omului? Adevărul este că observăm, avînd în vedere o problemă precum numărul populaţiei, cum toate aspectele schimbărilor sociale sînt în legătură, atît unele cu altele, cît şi cu alte forme de viaţă de pe Pămînt, cu viitorul Pămîntului în general. Totodată aceasta demonstrează cît de dificil este să vii cu răspunsuri definitive despre sensul şi consecinţele pe termen lung ale schimbărilor, sau să fii absolut convins în legătură cu direcţia în care ar trebui să ne schimbăm pentru a supraviţui mai bine. Şi acum, ca şi în trecut, riscurile neadaptabilităţii la aceste schimbări culturale sînt substanţiale: greşelile serioase pot fi la fel de fatale azi, după cum au fost şi în trecut, numai că la scală mai largă.

Acest fapt conţine implicaţii grave, pe care puţini dintre noi sîntem dispuşi să le recunoaştem. Înseamnă că anumite obiceiuri sociale sau instituţii de care depindem s-ar putea dovedi periculoase, pe perioade mai lungi de timp, chiar dacă au fost benefice în trecut. Unele schimbări pe care am dori să le facem pot produce mai mult rău decît bine, în timp ce altele, care nu ne plac, se pot dovedi necesare, iar societăţile care le adoptă s-ar putea să aibă succes. Ca şi în cazul caracteristicilor biologice, nici majoritatea instituţiilor sociale nu pot fi net delimitate în pozitive sau negative. Nu putem şti niciodată cînd, anumite caracteristici vor deveni nefuncţionale, datorită circumstanţelor ce favorizează schimbarea sau cînd, forme de comportament, considerate cîndva nedorite, vor căpăta puternice valori pozitive. Într-un anume sens, singura cale de a cunoaşte ce anume funcţionează atît pentru instituţiile sociale, cît şi pentru caracteristicile biologice, este să privim în trecut. Viitorul rămîne încă neclar.


27

Un exemplu de obicei social care se poate dovedi funcţional îl constituie tendinţa oamenilor moderni şi prosperi de a avea mai puţini copii decît cei săraci. Este o răsturnare a unui model biologic străvechi, conform căruia la indivizii cu succese mai mari exista tendinţa de a se reproduce mai mult, prin urmare, de a transmite acele gene pe care le aveau, gene care contribuiseră la obţinerea succeselor respective. Însă, într-un mediu înconjurător atît de schimbător, în care popularea devine o problemă gravă, e de înţeles comportamentul mai funcţional al acelor societăţi care asigură cu succes bunăstarea şi confortul indivizilor şi implicit supravieţuirea pe termen mai lung, printr-o reproducere mai redusă. Sau poate că nu. Poate că cei care au suprapopulat astăzi Pămîntul vor fi şi moştenitorii lui. Probabil că cei care au copii mai puţini asigură rasei umane anumite avantaje, însă ei lucrează atît în detrimentul descendenţilor direcţi, cît şi al culturii lor. Nimeni nu ştie încă adevărul. La rîndul lor, nici indivizii nu gîndesc astfel, atunci cînd se hotărăsc să aibă mai mulţi copii.

Ne considerăm fiinţe inteligente, conştiente şi calculate, într-adevăr, sîntem astfel, dar numai cînd este vorba de comportamentul individual, în contextul unui sistem social pentru care concepem reguli de comportament şi consecinţe ale acţiunilor efectuate. Cînd vine vorba însă despre probleme mai vaste, cum ar fi de pildă ce anume funcţionează şi ce nu în procesul de evoluţie socială şi culturală, cunoştinţele noastre în a face aceste calcule sînt deseori limitate, deşi nimeni nu-i împiedică pe conducători, filozofi sau ideologi să-şi încerce norocul. E un fapt real, azi, după cum a fost şi mai real în trecut, pe vremea cînd oamenii deţineau noţiuni mult mai limitate despre cum funcţionează sau nu sistemele sociale.

3.2. Cauzele schimbărilor produse în primele societăţi

Presiunile la care au fost supuse primele societăţi omeneşti pot fi deduse din mărturiile arheologice, din analogiile cu alte forme de viaţă şi din informaţiile adunate de antropologii secolelor XIX-XX despre acele cîteva societăţi care încă mai trăiesc în condiţii tehnologice primitive.

Într-un mediu ideal tendinţa populaţiei este de a creşte; uneori pot apărea fenomene de suprapopulare, în caz că au loc migraţii sau creşteri ale ratei mortalităţii. Homo sapiens-ul modern nu a trebuit să se teamă nicicînd de animalele sălbatice, deşi au existat, neîndoielnic şi ocazii nefericite cînd oamenii au fost mîncaţi de lei. Nici animalele ierbivore nu au avut rivali periculoşi. Nici măcar formele microscopice de viaţă, purtătoare de boli, nu au reprezentat o ameninţare la adresa întregii umanităţi. Oamenii sînt atît de inteligenţi şi adaptabili, încît au izbutit să ocupe un mare număr de nişe geografice, să-şi obţină hrana din surse variate şi să poată trăi într-o serie întreagă de locuri. Ei s-au adaptat la medii variate: de la Tropice la Cercul Polar, de la climă umedă la foarte uscată, de la şesuri la altitudini foarte înalte; şi toate acestea înainte să fi apărut scrisul sau agricultura.

Structurile geografice însă şi mai ales clima nu sînt tot timpul constante. Părţi ale lumii care au fost cîndva îngheţate s-au încălzit, apoi s-au răcit la loc; deserturile s-au transformat în păduri luxuriante şi s-au uscat din nou; au apărut oceane şi au secat, dînd naştere unor noi zone de uscat sau unor insule. Astfel de modificări pot fi temporare – ca în cazul anilor de secetă ce vin pe neaşteptate; sau de mai lungă durată – vezi fenomenul avansării şi retragerii gheţarilor care au lăsat în urmă cicluri, ce se menţin încă în Emisfera Nordică de mii de ani, ducînd la schimbarea climei întregului continent.


28

Această combinaţie dintre modificările generate de suprapopulaţie şi de climă a tensionat puternic societăţile omeneşti. Ştim însă, că şi fără aceasta, în multe locuri, oamenii au şters de pe faţa Pămîntului anumite rase de animale, vînîndu-le abuziv, atunci cînd au rămas fără altă hrană.

Indiferent de cauze, chiar şi acolo unde au existat resursele adecvate – destule animale destinate a fi vînate sau pescuite, şi destule cereale şi fructe sălbatice destinate a fi culese – dintr-o dată nu au mai fost de ajuns. În timpurile moderne, cu precădere în acelea de la care nu ne-au rămas mărturii, producerea unor schimbări tehnologice necesare adaptării la situaţii de suprapopulare, cauzate de creşterea numărului de locuitori, de schimbările de climă, de folosirea abundentă a resurselor naturale, sau de toate trei laolaltă, a fost un proces lent. A fost nevoie de generaţii întregi pentru a se produce adaptarea. Pentru supravieţuire oamenii au fost nevoiţi să se mute în alte locuri. Competiţiile tot mai mari pentru resursele naturale sau sosirea popoarelor migratoare din locuri mai puţin favorabile, cauzau inevitabil lupte; astfel, presiunea exercitată de mediul natural, indiferent de cauze, dădea naştere, aproape mereu, luptelor. Unele grupuri umane erau exterminate, în timp ce altele triumfau. Unii migrau, alţii nu. Unii îşi dezvoltau obiceiuri atît de bine potrivite mediului natural, încît se reproduceau rapid. Alţii însă, mai puţin norocoşi, sau care trăiau în locuri supuse unor clime instabile, se reproduceau mult mai lent sau dispăreau. În orice caz, judecînd după scheletele găsite, putem afirma că puţini oameni depăşeau vîrsta de 30 de ani şi că majoritatea născuţilor nu depăşeau vîrsta copilăriei.

Ideea că la o anumită distanţă, în timp, oamenii ar fi trăit într-un fel de Rai, un Paradis fără conflicte şi stress, la fel fiind şi mediul înconjurător, este o fantezie lipsită de orice suport logic, în completă contradicţie cu ceea ce cunoaştem. Această noţiune a apărut încă din timpuri istorice, cînd viaţa devenise din ce în ce mai grea, în locurile unde suprapopularea a condus la diviziuni sociale puternice între bogaţi şi săraci, între puţinii deţinători de putere şi majoritatea lipsită de aceasta. Ideea conform căreia cu mult timp în urmă, înainte ca istoria să fi fost înregistrată, noi am fi trăit în pace cu noi înşine şi cu mediul încojurător a persistat şi în timpurile moderne, devenind punctul de plecare al multor religii şi ideologii politice. Indiferent de cît de atractivă poate părea ea, merită să ţinem minte că nu este decît o manifestare mentală a unei dorinţe. La urma urmei, dacă astfel ar fi fost situaţia societăţilor omeneşti din trecut, atunci ele nu s-ar fi schimbat prea mult. Se poate ca unii să fi fost mai fericiţi ca alţii, să se fi simţit mai bine în mijlocul mediului lor natural, să fi avut de-a face cu puţini jefuitori migratori şi să fi învăţat să-şi controleze rata natalităţii, astfel încît să nu-şi suprapopuleze teritoriul. Dar aceşti indivizi au stagnat, în timp ce societăţile stimulate de puternice presiuni s-au adaptat, s-au modificat, chiar s-au extins, datorită progresului lor tehnologic şi social. S-ar putea deci, ca cei cîţiva fericiţi acomodaţi cu mediul lor natural de viaţă să fi fost invadaţi, la un moment dat, de mulţimea de nerăbdători care-şi dezvoltaseră între timp o cultură mai puternică, aptă să facă faţă necesităţilor mediului respectiv.

3.3. De la cules, vînat şi pescuit, la agricultură

Una din cele mai importante schimbări tehnologice din societatea umană, cea care a pregătit drumul evoluţiei societăţii moderne a fost trecerea treptată de la cules, vînat şi pescuit, la agricultură, adică la cultivarea plantelor comestibile. Există mărturii importante conform cărora agricultura a apărut în cîteva locuri diferite, avînd la bază


29

culturi agricole diferite: în Orientul Apropiat, culturi de grîu sălbatic; în sudul Asiei, culturi de orez; în America, de porumb.

Probabil că s-a întîmplat astfel: în medii naturale cu o vegetaţie abundentă, care beneficiau de culturi comestibile vaste, populaţia a crescut prea mult pentru a se putea întreţine numai pe baza resurselor existente. Deshidratarea produsă spre finele erei glaciare, în urmă cu aproape zece mii de ani, alături de fenomenul de retragere completă a gheţarilor au mărit, se pare, presiunile exercitate asupra populaţiei, mai ales asupra celei din Orientul Apropiat, unde oamenii au fost obligaţi să locuiască în văi fertile, dar foarte rapid suprapopulate. Acelaşi fenomen s-a produs şi în munţii din Mexic, pe Valea Fluviului Galben din nordul Chinei şi pe Valea Indului, adică în zona cunoscută azi sub numele de Pakistan. Indiferent care au fost cauzele, oamenii aceştia, nevoiţi să trăiască din recolte, dar care nu îşi permiteau să vîneze sau să pescuiască îndeajuns pentru a-şi mări resursele de hrană, au început să însămînţeze şi să cultive grăunţele sălbatice pe care le mîncau, pentru a mări astfel producţia. Acest fapt a permis populaţiei să se îndesească şi, în consecinţă, în aceste zone a crescut rata suprapopulaţiei.

Chiar şi înainte de apariţia agriculturii, au existat oameni care au trăit în aşezări destul de compacte, pe malurile unor rîuri bogate în peşti şi crustacee. Dar agricultura propagată din cele cîteva puncte de inovare a transformat radical societăţile omeneşti, permiţînd astfel îndesirea populaţiei. Stabilirea oamenilor în sate compacte şi uneori în mici orăşele, precum şi transformarea lor în agricultori a dus la enorme modificări sociale. În primul rînd a devenit posibilă acumularea unor rezerve şi înmagazinarea de la an la an a grînelor cultivate, în caz că recolta era bună. Domesticirea, aproape simultană, a unor animale folosite pentru carne, lapte şi piei, însemna apariţia unui număr de bunuri productive ce puteau fi acumulate, schimbate sau furate. Înaintea acestei etape, oamenii purtau lupte pentru teritorii şi resurse naturale, însă nu avea nici un rost ca acestea să fie luate în stăpînire sau acumulate ca atare. Motivele frecventelor războaie apărute în societăţile avansate, mai ales în cele nevoite să trăiască în văi încercuite de medii naturale ostile, au rezultat direct din posibilitatea furtului resurselor naturale şi din creşterea semnificativă a densităţii populaţiei. Luptele pentru controlul teritoriilor, al resurselor naturale şi asupra bunurilor în general, deveniseră mai mult decît normale. Pentru cei care pierdeau astfel de lupte, fuga era mult mai dificilă decît atunci cînd oamenii plecau în mici grupuri, ca vînători, pescari sau culegători. În consecinţă, rezistenţa la diferite agresiuni a căpătat o importanţă crucială. Ştim că raza de acţiune a războaielor s-a extins dramatic, o dată cu apariţia agriculturii. Ceea ce a dus, desigur, la cîştigarea unor poziţii privilegiate de către cîţiva indivizi buni luptători şi de către alţi cîţiva, deprinşi să medieze disputele dintre rivalii unui sat sau dintre sate. Totodată, aceasta însemna că anumiţi indivizi puternici şi capabili puteau începe să acumuleze surplusuri, să-şi asigure o bunăstare personală, folosită pentru a-şi întări poziţiile. În mod aparte, era vorba de oameni cu o putere fizică mai mare, abili în a-i convinge pe ceilalţi să-i urmeze şi pricepuţi în război; oameni care acumulau din ce în ce mai multe proprietăţi şi cîştigau deopotrivă prestigiu şi bunăstare. Se duceau lupte, se făceau jafuri şi schimburi pentru pămînt, animale domestice şi soţii. Distribuţia inegală a acestor posesiuni de valoare constituia la rîndul ei o sursă de conflicte.


30

În munţii Noii Guinee au supravieţuit pînâ la mijlocul scolului XX, oameni aflaţi în stadiul de dezvoltare al epocii de piatră, fără nici cea mai vagă idee despre metalurgie. Ei practicau agricultura, săpînd pămîntul cu pari (termenul tehnic, strict vorbind, este „horticultura”, căci termenul de „agricultură” este rezervat popoarelor care ştiu să se folosească de animale pentru strînsul recoltei) şi locuiau în aşezări sub formă de sate, limitate şi izolate de văi muntoase. Antropologii sosiţi aici au găsit o populaţie de munteni, aflaţi într-un război perpetuu. În mod normal, războaiele lor nu se încheiau cu decese, căci o moarte sau două ar fi provocat armistiţii temporare. Deveniseră obişnuite raidurile, asasinatele, violurile, răpirile şi jafurile organizate, din cînd în cînd apărînd, totuşi, masacre considerabile. Horticultorii din jungla Amazonului, dintre care cei mai renumiţi sînt mult studiaţii Yanomamö, trăiau, la rîndul lor, în societăţi zguduite de conflicte. Acestea puteau fi atribuite tensiunilor generate asupra lor prin presiunea populaţiei. În clipa cînd satele au devenit prea mari, au izbucnit lupte care au forţat una din părţi să emigreze şi să-şi caute noi teritorii. Cei cîţiva oameni cu ocupaţii de bază, precum vînatul, culesul şi pescuitul, care au supravieţuit pînă în vremurile moderne, descoperiţi în ţinuturile nordului extrem –eschimoşii (Inuiţi) sau în Kalahari (Kung) – au fost studiaţi de antropologi, care au concluzionat că aceştia duceau un mod de viaţă mult mai paşnic. Desfăşurîndu-şi existenţa în grupuri foarte mici, aceştia aveau provizii prea puţine (uneori chiar deloc) pentru a putea fi furate şi încercau mereu să scape de întrecerea cu ceilalţi, mutîndu-se în altă parte. Nu era vorba despre faptul că ar fi avut o fire mai blîndă, ci că anumite circumstanţe îi făceau mai puţin predispuşi la războaie. Atunci cînd se întîlneau cu rivali care practicau deja agricultura sau horticultura nu aveau de ales şi erau nevoiţi să se retragă în zone şi mai izolate, pentru că nici numărul lor, nici nivelul tehnologic nu le-ar fi permis să le reziste cu succes. Vom vedea în capitolul următor cum combinaţia dintre agricultură, creşterea densităţii populaţiei şi sporirea, în consecinţă, a conflictelor sociale din şi dintre grupuri, a condus în mod direct la singura şi decisiva inovaţie a organizării omeneşti: apariţia statului. Deocamdată, însă este suficient să spunem că acestă sumară descriere a modului în care a pornit agricultura şi a consecinţelor ei ne permite să tragem o concluzie importantă despre natura primelor schimbări sociale. Cauzele acestor schimbări au fost complexe şi s-au întins pe o perioadă mai mare de cîteva milenii. În Orientul Apropiat agricultura ce a avut ca efect statornicirea populaţiei într-un loc a început, cu aproximaţie, acum zece mii de ani, iar primul stat a apărut cam la cinci sute de ani mai tîrziu. Schimbarea s-a produs din cauza presiunilor ecologice, adică a interacţiunii dintre schimbările geografice şi modul în care oamenii înşişi modificau mediul înconjurător: prin reproducere, migraţie şi prin adaptarea produselor aflate la îndemîna lor. Mediul înconjurător a fost schimbat prin cultivarea plantelor: cîmpurile cultivate au înlocuit păşunile, pădurile şi mlaştinile; oamenii s-au deprins să adapteze condiţiile geografice prin tehnici precum irigarea pămîntului; numărul populaţiei s-a modificat şi a supus toate resursele naturale diferitelor tensiuni; oamenii şi-au schimbat comportamentul pentru a se adapta. Toate acestea au făcut parte din lungul lanţ de cauze-efecte şi ar fi greu să le desprindem unele de altele. Orice schimbare produce adaptări şi modificări ce devin cauze ale unor viitoare schimbări. Este evident că ne aflăm departe de zilele de început ale agriculturii. Am judeca greşit însă dacă am considera că doar în timpurile moderne omul ar deţine puterea de a


31

interveni în mediul ecologic. Din contră, chiar şi în societatea agrară oamenii au vînat şi pescuit în exces, cauzînd dispariţia unor specii de animale şi generînd astfel o migrare forţată. Odată cu apariţia agriculturii au început să apară într-un ritm mai rapid ca înainte degradarea ecologică, tăierea excesivă a copacilor, asanarea rîurilor şi distrugerea zonelor sălbatice. Irigarea în zonele semiaride sau aride a produs acumulări de săruri în pămînt. Ceea ce noi azi percepem sub forma unor presiuni asupra resurselor naturale, datorate suprapopulatei şi folosirii în exces a pămîntului este un fenomen vechi, asemeni conflictului inerent care poate rezulta de aici. Sursa: Daniel Chirot, Societăţi în schimbare, versiune în limba română de Daniela Tabac, Editura Athena, Bucureşti, 1996, p. 21-38

curs 3 PAMANTUL DE LA DUNARE, PONT SI CARPATI

32

CURS 3

PĂMÂNTUL DE LA DUNĂRE, PONT ŞI CARPAŢI.

EVOLUŢIE GEOLOGICĂ

Pentru multimilenara descriere a locuitorilor săi, pământul de la Dunăre, Pont şi

Carpaţi are propria istorie, o istorie geologică, mai îndelungată decât cea a comunităţilor umane.

Din punct de vedere geocronologic, în arhaic 1, acum patru miliarde de ani, pământul de la Dunăre, Pont şi Carpaţi era scăldat de apele mării.

Ulterior, în algonkian2, se formează şisturile cristaline din nucleul Carpaţilor, se constituie fundamentul Podişului Moldovei, al Câmpiei Române şi al Depresiunii Transilvaniei. În paleozoic 3, scoarţa terestră coboară şi apele mării reocupă pământul dintre Dunăre, Pont şi Carpaţi.

Către sfârşitul erei amintite, în perioada carbonifer, are loc orogeneza hercinică. Se ridică Munţii Dobrogei, marea retragându-se vremelnic, din Banat, Munţii Apuseni, Câmpia Română. În mezozoic însă, apele acoperă iarăşi cea mai mare parte a zonei Carpaţilor, Câmpia Română şi Dobrogea; rămân ca uscat Podişul Moldovei şi unele insule carpatice.

La începutul ultimei ere geologice, neozoic, acum circa 67 de milioane de ani, au loc mişcări de cutare şi de ridicare a Carpaţilor Orientali, un nou şir de culmi alăturându-se zonei muntoase mai vechi. În a doua perioadă a neozoicului, denumită neogen, continuă ridicarea sistemului alpino- carpato- himalaian. Concomitent se desfăşoară o intensă activitate vulcanică. Se formează Munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani-Gurghiu, Harghita, care alcătuiesc cel mai lung lanţ eruptiv din Europa. Tot atunci zonele cu climă caldă se extind către nord. Pe o arie mult mai vastă, apar astfel, condiţii favorabile evoluţiei primatelor spre forme superioare antropoide. Acestea vieţuiesc în preajma mărilor întinse, care- în acest spaţiu- acoperă zonele Depresiunii Transilvaniei, colinelor subcarpatice, Podişul Moldovei, Dobrogei meridionale, Câmpiei Române, Câmpiei de Vest. Acum circa 2 milioane de ani însă, mările de la poalele Carpaţilor se retrag, treptat.

1 Arhaic- prima eră a imensului timp Precambrian; în depozitele lui superiare s-au descoperit cele mai vechi urme de viaţă (de aici şi denumirea de arheozoic – din cuvintele greceşti archaios= “vechi”, zoon= “vietate”) 2 Algonkian- o nouă eră a imensului timp Precambrian; este denumit şi Proterozoic. 3 Paleozoic- eră geologică de la începutul căreia au trecut peste 500 de milioane de ani


33

Iniţial se transformă în bazine închise (lacurile panonic, transilvănean, getic) care, ulterior, sunt colmatate cu materiale aduse de râuri din munţi . Fenomenul se petrece la începutul perioadei cuaternar. Urmează schimbările paleoclimaterice caracteristice stadiilor şi interstadiilor glaciare; structurile geomorfologice se desăvârşesc, la fel cele hidrografice; paralel cu valea unui paleofluviu, se formează cursul cunoscut al Dunării, apoi Delta. 4 Principalele forme de organizare umană şi evoluţia lor în preistorie

Istoria omenirii începe, cum e şi firesc, cu apariţia omului pe Terra, singura planetă cunoscută azi, ce a oferit condiţii prielnice vieţii. În evoluţia omului se deosebesc mai multe perioade stabilite pe baza formelor de organizare socială şi a datelor arheologice.

1. Epoca veche a pietrei sau paleoliticul (circa 1000000- 10000/8000 a. Chr.)

Prima epocă din istoria omenirii, cunoscută sub denumirea de epoca pietrei cioplite sau paleolitic, este în acelaşi timp şi de cea mai lungă durată, fiind datată, cu aproximaţie între 1000000 şi 10000/8000 a. Chr.

Din punct de vedere geologic, această epocă corespunde pleistocenului sau epocii glaciaţiilor din perioada cuaternară, în care au avut loc schimbări atât în structura geo- morfologică a globului pământesc, cât şi în lumea vegetală şi animală. Astfel răcirea climei din această perioadă, datorită unor cauze de ordin terestru sau cosmic, a contribuit la apariţia celor mai importante glaciaţii din istoria pământului, cunoscute, îndeobşte în urma cercetărilor din munţii Alpi, sub denumirea de Günz, Mindel, Riss şi Wurm, primele trei după numele unor afluenţi ai Dunării în regiunea Ulm, iar a patra după aceea a unui râu de la vest de Munchen. La rândul lor aceste patru glaciaţii au fost separate între ele prin trei faze interglaciare, de retragere a gheţarilor, caracterizate printr-o climă mai caldă.

Calculându-se periodicitatea variaţiilor cosmice şi geofizice care au provocat glaciaţiile, s-au atabilit următoarele date aproximative pentru cele patru glaciaţii: Gunz circa 1200000- 700000 ani, Mindel circa 650000- 350000 ani, Riss circa 300000- 120000 ani şi Würm circa 80000- 15000 ani, urmat de tardiglaciar circa 15000- 10000 şi postglaciar care începe la 10000 ani.

În strânsă legătură cu oscilaţiile climei, din perioadele glaciare şi interglaciare, au fost asocierile de floră şi faună, putându-se deosebi, cu ajutorul lor perioadele de climă rece şi caldă, în care au trăit şi muncit comunităţile omeneşti din această primă şi cea mai lungă etapă din evoluţia lor5.

4 I. Romanilor, XI. Bucureşti, 1977, p.3-4. 5 M. Petrescu-Dîmbovita, Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978, p.23


34

Din punct de vedere arheologic, acestor glaciaţii le corespund în timp mai multe aspecte de cultură materială, grupate pe baza elementelor specifice ale vieţii materiale, în trei perioade: paleoliticul inferior, mijlociu şi superior.

1.1. Paleoliticul inferior (circa 1000000- 120000 ani) În prima etapă a paleoliticului, paleoliticul inferior, în care munca omenească a

avut un rol hotărâtor, are loc începutul procesului de antropogeneză şi de trecere la producţia intenţionată de unelte.

Deci, odată cu producerea intenţionată a uneltelor, care a declanşat procesul de dominare a omului asupra naturii, a început cu adevărat dezvoltarea omului şi odată cu aceasta istoria societăţii omeneşti, a gândirii omeneşti şi a omului.

Alături de producerea de unelte, o altă caracteristică specifică omului a fost priceperea de a folosi focul, care prezintă o deosebită importanţă în lupta pentru existenţă, îndeosebi în pregătirea hranei. La început, omul şi-a procurat hrana cu unelte primitive din piatră şi mai târziu cu unelte şi arme perfecţionate din silex şi piatră, odată cu desprinderea vânătorii ca ramură economică deosebită.

Comunităţile umane din această fază a paleoliticului, caracterizată prin unelte primitive şi o muncă rudimentară puţin productivă, au fost organizate în cete, formă de agregare socială, cu funcţie mai mult biologică determinată de stadiul incipient al dezvoltării societăţii.6

Cele mai vechi dovezi despre existenţa comunităţilor omeneşti pe teritoriul României datează din această primă etapă a paleoliticului, a cetei primitive, care era în acelaşi timp şi societate omenească, întrucât condiţia necesară pentru existenţa ei era munca.

În prima fază a acestei etape, denumită protopaleolitic (primul paleolitic), corespunzătoare glaciaţiei Günz (1200000-700000ani), cu o climă temperată , oamenii s-au folosit de unelte rudimentare din aşchii şi bolovani de silex cu o muchie tăioasă pentru cioplit, tăiat şi răzuit,după cum o dovedesc resturile de asemenea unelte găsite la suprafaţa solului la Fărcaşele, pe Valea Dârjovului , lângă Slatina şi în alte locuri dintre Olt şi Argeş. Asemenea unelte primitive specifice “culturii de prund”(peeble culture) s-au găsit din SV Europei până în SE Asiei şi sudul Africii. Descoperirile de pe valea Dârjovului şi din celelalte locuri, prin formă şi tehnică, pot fi considerate ca cele mai vechi de pe teritoriul ţării noastre, fapt care prezintă o deosebită importanţă, întrucât prin aceasta teritoriul ţării noastre se intergează în spaţiul în care a avut loc procesul de antropogeneză.

În comparaţie cu aceste unelte rudimentare, acelea din etapele următoare ale paleoliticului inferior, descoperite tot în poziţie secundară pe valea Dârjovului, sunt maievoluate7. Astfel, piesele de silex şi cuarţit aparţinând abbevillanului (Abbeville, localitate în Franţa), corespund glaciaţiei Günz- Mindel (700000-650000) şi glaciaţiei Mindel (650000- 350000), sunt cioplite bifacial într-o tehnică puţin îngrijită (pe ambele feţe). În schimb, altele prin forme mai regulate, tehnica cioplirii bifaciale îngrijite pe toată suprafaţa şi retuşarea marginii aparţin acheuleanului (Saint Acheul, localitate în Franţa

6 M. Petrescu-Dîmbovita, op. cit, p. 24 7 Al. Păunescu, Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră ciolită, descoperite pe teritoriul României, Bucureşti, 1970, p. 32


35

circa 435000-180000ani) şi premusterianului, corespunzătoare interglaciaţiei Mindel- Riss(350000- 300000ani), glaciaţiei Riss(300000-120000) şi interglaciaţiei Riss- Wurm (120000- 80000 ani).

Prezenţa în această etapă pe teritoriul României a uneltelor rudimentare, încadrate în “cultura de prund”, a pieselor cioplite bifacial sau lucrate în tehnica aşchială, cu analogii apropiate în descoperirile de unelte corespunzătoare în Europa, Asia şi Africa, dovedeşte că grupurile omeneşti din regiunile răsăritene ale Europei au cunoscut aceeaşi evoluţie.

1.2. Paleoliticul mijlociu (circa 120000- 35000 ani) Spre sfârşitul interglaciaţiei Riss- Wurm şi în prima fază a glaciaţiei Wurm clima

s-a răcit, după cum o dovedesc resturile fosile ale animalelor de climă rece din peşterile locuite de om (mamutul, renul, ursul peşterilor), precum şi cărbunii vetrelor de foc, care indică o coborâre a pădurilor de conifere în această vreme pe văi şi podişuri, înlocuind pădurile de foioase.

În locul grupelor protoumane (hominizi), cu unelte de piatră rudimentare şi grosolane din fazele anterioare ale paleoliticului inferior, în etapa mijlocie a paleoliticului, numită Musteriană, au fost grupele de vânători neanderthalieni. Această etapă se caracterizează prin continuarea procesului de antropogeneză, legat de un început de specializare a uneltelor şi de perfecţionare a graiului articulate în procesul muncii. Tot în această etapa îşi fac apariţia primele elemente ale unei organizări sociale superioare sub forma gintei, în speţă a originii după mamă.

Omul din paleoliticul mijlociu folosea şi arme de silex, musteriene, precum şi aşchii şi lame în tehnica Levallois. El va folosi răzuitoare pentru curăţatul pieilor de animale şi cojitul lemnului, vârfuri de lance pentru vânătoare, unelte care vor predomina apoi paleoliticul superior. Alături de aceste unelte şi arme de silex nu este exclus ca omul din musterian să fi produs şi primele unelte de os.

Frigul şi umezeala de pe şesurile neacoperite de gheţari, ca şi teama de animale sălbatice, l-au determinat pe om să se adăpostească în peşteri, creându-şi condiţii de locuire cu ajutorul focului.

Deşi omul din musterian duce o viaţă mai mult noamdă, totuşi numărul mare de unelte şi depunerile mai mult sau mai puţin groase din peşteri şi aşezări în aer liber, precum şi descoperirea colibei de la Moldova de pe Nistrul superior, dovedesc, pe lângă o creştere a densităţii populaţiei, şi o locuire mai îndelungată într-un anumit loc. În perioada de climă rece oamenii locuiau în peşteri, iar când era mai cald în aşezări în aer liber sau în adăposturi sub stânci.

Alături de vânat, care era o îndeletnicire a bărbaţilor, culesul practicat de femei era încă un mijloc important de obţinere a hranei. Deci, în această vreme, ca urmare a evoluţiei societăţii omeneşti, s-a ajuns la cea mai simplă diviziune a muncii, pe baza deosebirilor fiziologice dintre membrii societăţii. Odată cu aceasta, la sfârşitul paleoliticului mijlociu, ceata primitivă s-a transformat în gintă, o formă de organizare socială mai complicată, bazată pe legături de sânge şi de exogamie, căsătoria fiind permisă numai cu persoane din alte ginţi.

Progresele realizate treptat de neanderthalieni în activitatea lor de muncă au contribuit la dezvoltarea conştiinţei şi lărgirea cunoştinţelor despre lumea înconjurătoare, ceea ce a avut ca rezultat o mai bună adaptare la noile condiţii de viaţă.


36

În acelaşi timp, în condiţiile sociale din această vreme, au apărut şi unele elemente de suprastructură, cum ar fi începutul unor credinţe primitive fantastico- religioase manifestate în înmormântările intenţionate, precum şi unele preocupări de înfrumuseţare.

Resturile de locuire ale vânătorilor neanderthalieni de pe teritoriul ţării noastre sunt cunoscute îndeosebi în peşterile din Oltenia (Baia de Fier), Transilvania (Ohaba Ponor, Nandru) şi Dobrogea (Cheia).

Cultura musteriană din diferite regiuni ale României prezintă anumite caracteristici locale, determinate atât de materia primă folosită pentru unelte şi arme, cât şi de necesităţile de hrană. Astfel, în Peştera Muierilor de la Baia de Fier, din lipsă de silex, predomină uneltele şi armele de cuarţit, mai greu de prelucrat şi cu forme particulare.

Nevoia de apărare împotriva animalelor sălbatice şi dezvoltarea vânatului au silit pe oameni să se organizeze mai bine, fiind necesar ajutorul mutual, mai ales pentru vânatul animalelor mari. Vânătoarea se făacea de către bărbaţi, îndeosebi cu arme speciale şi hăituială, urmarindu-se animalele către locurile prăpăstioase, după cum o dovedesc resturile prăbuşite ale scheletelor de mamuţi de la Ripiceni- Izvor8.

Numărul mare de oase de animale descoperite în peşteri şi aşezări de terasă, este o dovadă concludentă că vânătoarea era o ramură principală de producţie, necesară pentru aprovizionarea cu carne pentru hrană, cu piei şi blănuri pentru îmbracăminte şi cu oase folosite pentru prinderea veşmintelor din blană sau pentru scosul rădăcinilor şi a bulbilor. În legătură cu atribuţiile femeii în gospodăria comună, ca factor important pentru asigurarea traiului copiilor şi bătrânilor, a crescut şi rolul ei în familie şi societate, apărând în acest fel premisele gintei matriliniare9.

Pe baza datelor oferite de descoperiri arheologice din paleoliticul mijlociu de pe teritoriul ţării noastre, se poate reconstitui mai bine, în comparaţie cu paleoliticul inferior, felul în care s-au desfăţurat viaţa şi munca comunităţilor omeneşti şi a avut loc trecerea de la ceata primitivă a neanderthalienilor la societatea gentilică a omului de tip actual.

1.3. Paleoliticul superior (circa 35000- 10000/8000 a. Chr.) În Würm II, cu circa 35000 ani în urmă, începe evoluţia culturală a paleoliticului

superior, care durează până în stadiul Würm III aproximativ până la 10000/8000 a. Chr. În această ultimă perioadă a epocii paleoliticului, se răspândeşte omul deplin

format (Homo sapiens fossilis), nedeosebit de cel actual şi reprezentat prin mai multe tipuri fizice locale, dar cu o serie de trăsături comune fundamentale. Din aceste tipuri ale omului sapiens, denumit şi neantropul fosil (omul nou fosil) se vor desprinde cele trei mari rase omeneşti (Negroid-australoidă, europoidă şi mongoloidă) amestecate încontinuu în cursul dezvoltării lor istorice. Deosebirile privind aspectul fizic al acestor rase nu se datoresc unor strămoşi diferiţi, ci condiţiilor naturale de viaţă şi izolării grupurilor omeneşti în epocile primitive.

Omul din această perioadă, superior din punct de vedere fizic şi intelectual faţă de predecesorii săi, a realizat mari progrese în ceea ce priveşte tehnica şi varietatea uneltelor şi armelor. Printre noile unelte de silex predomină cuţitele, străpungătoarele,

8 M. Petrescu-Dîmbovita, op. cit, p.29 9 Ibidem, p.29-30


37

răzuitoarele şi dălţile, cu ajutorul cărora oamenii au prelucrat lemnul, pieile, oasele, cornul şi fildeşul. La rândul lor, armele perfecţionate de silex (vârfuri de săgeată şi de lance), completate cu altele foarte eficace executate din oase de fildeş, coarne de ren şi cerb (vârfuri de suliţe, harpune, pumnale şi străpungătoare) au contribuit mult la sporirea vânatului şi prin aceasta a mijloacelor de hrană, ceea ce a avut ca rezultat şi o creştere numerică a populaţiei. Aceste unelte şi arme de silex, prin deplasarea deseori la mari distanţe, a cetelor de vânători, s-au răspândit aproape în acelaşi timp în Europa, nordul şi estul Africii şi în anumite părţi din SV Asiei.

În această vreme culesul se dezvoltă şi este practicat probabil de femei, în timp ce bărbaţii se îndeletnicesc cu vânatul şi pescuitul. Deci la hrana omului s-au adăugat peştele şi moluştele.

Din punct de vedere al organizării sociale, s-a trecut acum la ginta matriliniară, în care datorită condiţiilor de trai şi de muncă ale oamenilor din paleoliticul superior, filiaţiunea era asigurată după mamă, ceea ce a contribuit la creşterea rolului social şi a influenţei femeii mame. Din unirea mai multor ginţi s-a format tribul, care în această vreme avea un teritoriu propriu, o regiune comună din care îşi procura hrană.

În condiţiile noilor relaţii sociale, au apărut şi primele manifestări de artă, care reflectă reproducerea artistică a activităţii productive a omului primitiv, aspecte ale vieţii spirituale împletită cu viaţa socială, precum şi, poate încercarea de a se înţelege organizarea lumii vii. Alături de aceste manifestări în care se reflectă aptitudinile de creaţie ale omului primitiv, s-au dezvoltat şi reprezentările religioase, expresie a neputinţei omului faţă de forţele naturii reprezentări fantastice despre om şi realitatea înconjurătoare (magia, totemismul).

În paleoliticul superior de pe teritoriul ţării noastre este atestată numai cultura aurignaciană cu trei faze de dezvoltare.

Prima din aceste faze denumită Aurignacianul inferior (circa 35000- 30000 ani) reprezintă o fază de tranziţie de la paleoliticul mijlociu la cel superior, caracterizată printr-un amestec de elemente musteriene şi levalloaisiene, după cum o dovedesc unele forme de unelte şi tehnica de cioplire (răzuitoare aşchiale, vârfuri de tip Levallois şi musteriene), cu elemente noi din paleoliticul superior, atestate atât prin formele de unelte “specializate” cât şi prin tehnica de desprindere lamelară, din nuclee prismatice.

După această etapă urmează cea a Aurignacianului mijlociu (circa 30000- 25000 ani) în care dispar vechile tradiţii de cioplire din paleoliticul mijlociu şi inferior, generalizându-se tehnica de desprindere lamelară.

Cultura aurignaciană din această etapă este destul de bine cunoscută prin numeroasele descoperiri din aşezările de terasă, dintre care amintim pe cele de la Boineşti din Ţara Oaşului10, Cremenea din SE Transilvaniei, Tincova şi Româneşti- Dumbrăvita în Banat, Vădastra în Oltenia, Ceahlău şi Bistricioara de pe valea Bistriţei în Moldova.

În afară de aşezările în aer liber de pe terase, oamenii din această vreme au locuit şi în peşteri, după cum o dovedesc descoperirile din peşterile de la Cioclovina şi Ohaba Ponor din Transilvania, Băile Herculane în Banat, Baia de Fier şi Boroşteni în Oltenia. Deci, odata cu racirea climei, au fost folosite din nou, pentru o scurtă durată, peşterile, care fuseseră părăsite după o lungă perioadă de locuire musteriană.

10 M. Bitiri, Paleoliticul în Ţara Oaşului, Bucureşti, 1973, p. 66


38

În etapa a treia a culturii aurignaciene (circa 25000- 20000a. Chr.), se menţin într-un număr redus, dealtfel ca şi în etapa a doua, piesele de tip musterian, fiind, în schimb, mai numeroase altele gravettiene.

În această ultimă etapă a paleoliticului superior, cetele de vânători, dotate cu arme perfectionate, în urmărirea vânatului de stepă, şi-au construit adăposturi mai bune stabilindu-se pentru o vreme în acele locuri bogate în vânat.

Concentrarea acestor grupări omeneşti sub formă de tabere de vânători, în bazinul Ceahlăului de pe valea Bistriţei, în zona Prutului mijlociu la Ripiceni- Stânca şi în SE Moldovei, nu s-ar putea înţelege fără de o îmbunătăţire a organizării sociale care corespunde gintei matriliniare timpurii, bazată pe înrudirea de sânge după mamă. În noile condiţii ale organizării sociale din paleoliticul superior, care au dus la o oarecare stabilitate a grupurilor omeneşti s-au manifestat şi unele tendinţe de înfrumuseţare a femeilor şi chiar a bărbaţilor. Aşa se explică podoabele din dinţi de animale descoperite la Ohaba-Ponor şi Râşnov şi din scoici marine, precum şi hematite aduse din Transilvania de către vânătorii aurignacieni de pe valea Bistriţei.

Paralel cu această înfrumuseţare a corpului omenesc se produc şi primele manifestări de artă, după cum o dovedeşte figurina cioplită din piatră, de la Lapoş - Muntenia.

De asemenea, descoperirea “locului de cult” de pe înălţimea de la Buda de pe valea Bistriţei, constituit din picioare de bour retezate şi oase de ren, s-a interpretat ca o dovadă sigură a practicării magiei în legătură cu vânătoarea. Există şi alte păreri care consideră că oasele de animale de pe locul respective ar fi aparţinut unui anumit tip de locuinţă.

Comunităţile omeneşti de pe teritoriul ţării noastre au cunoscut, aşadar, în această etapă a paleoliticului superior, o dezvoltare mai mare în comparaţie cu etapele anterioare ale epocii pietrei, atât în ceea ce priveşte felul de viaţă, cât şi de gândire. Numeroasele resturi de locuire, descoperite atât în peşteri cât şi în aşezări în aer liber, atestă o evoluţie locală a culturilor paleoliticului superior din aceste părţi ale Europei.

2. Epoca mijlocie a paleoliticului sau Mezoliticul

(circa 10000/8000- 5500 a.Chr.)

A doua etapă din istoria omenirii, cunoscută sub denumirea de epoca mijlocie a pietrei (Mezolitic) plasată aproximativ între 10000/8000 şi 5500 a. Chr., pe baza studierii retragerii şi dispariţiei glaciaţiunii Würm, precum şi a variaţiilor climaterice, reprezintă o verigă de legătură între două culturi deosebite, a vânătorilor şi culegătorilor şi a cultivatorilor şi crescătorilor de vite neolitici.

Această perioadă din epoca pietrei se caracterizează prin progrese tehnice în domeniul forţelor de producţie, reflectate în primul rand în generalizarea folosirii arcului şi a săgeţii, determinată de condiţiile noi ale vânatului mărunt. În legătură cu această importantă invenţie, se consideră că prin avantajele ei (mânuirea uşoară, mărirea distanţei de vânat şi precizia lovirii) a contribuit mult la dezvoltarea vânatului.


39

De asemenea, foarte caracteristică pentru această perioadă este şi marea răspândire a tehnicii microlitice, precum şi a uneltelor mici din grupul uneltelor compuse, uneori cu forme geometrice (trapez, triunghi şi semicerc), care abundă nu numai în Europa, ci şi în Asia, Africa şi Australia. Răspândirea în spaţii atât de depărtate a tehnicii microlitice, explicată prin imprumuturi intertribale şi uneori prin deplasările de triburi, a fost pusă în legătură cu dezvoltarea continuă a vânătorii şi a creşterii importanţei ei economice.

În alte regiuni predomină uneltele mai mari (macrolite), caracterizate printr-un început de şlefuire, tehnică care se va generaliza în epoca următoare a neoliticului.

Cu asemenea unelte perfecţionate, oamenii preistorici şi-au confecţionat bărci dintr-un trunchi de copac(monoxile), precum şi locuinţe modeste din lemn.

Paralel cu vânatul, practicat de la distanţă cu ajutorul arcului şi săgeţii, s-au intensificat pescuitul cu harpunele, precum şi culegerea hranei vegetale, mult mai variată în comparaţie cu aceea din perioada anterioară, datorită transformărilor climatice, trecându-se treptat la “recoltare”.

Aceste progrese în domeniul producţiei au ajutat la mărirea productivităţii muncii şi la acumularea unor rezerve permanente de hrană. Acum s-a domesticit primul animal, câinele.

În această vreme, în urma progreselor realizate în domeniul economiei, comunităţile gentilice sunt mai strâns legate între ele în cadrul triburilor. Pe de altă parte asiastăm probabil la deplasarea unora dintre ele în regiuni noi.

În ţara noastră, cele mai vechi dovezi din perioada mezolitică provin din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane, unde, în cuprinsul şi în preajma câtorva vetre ale unor pescari şi vânători, s-au descoperit o serie de microlite, negeometrice, care după particularităţile lor au fost atribuite culturii romanello- aziliană11. În Peştera Hoţilor aceste microlite erau asociate cu oase de mamifere, dinţi de oaie sau capră, vertebre, oase şi solzi de peşte, precum şi numeroase spărturi şi aşchii de silex rezultate de la prelucrarea uneltelor şi armelor de silex chiar în peşteră.

Descoperirile din perioada mezolitică de pe teritoriul României conduc la concluzia că în condiţiile mediului fizic, climatic şi faunistic din această perioadă au vieţuit mai multe grupuri de vânători, culegători şi pescari, cu anumite particularităţi ale culturii lor materiale. Astfel la Herculane şi Cazane au trăit vânători- pescari romanello- azilieni şi din epipaleoliticul tîrziu, în zonele de deal- munte sau de şes din anumite părţi ale Transilvaniei şi Moldovei tardenoasieni , în Carpaţii Orientali vânători swiderieni şi în regiunea păduroasă din NE Munteniei campinieni arhaici. Deşi grupurile epipaleolitice nu sunt numeroase, totuşi ele au o importanţă atât pentru problema mezoliticului, cât şi pentru cea a începuturilor neoliticului din acest spaţiu.

11 C.S. Nocolăescu-Plopşor, E. Comsa, Microlitele de la Băile Herculane, în SCIV, VIII, 1957, 1.2, p.17


40

3. Epoca Nouă a pietrei sau Neoliticul

(circa 5500- 2500 a.Chr.)

După epoca mezolitică a urmat epoca nouă a pitrei sau neoliticul, cunoscută uneori sub denumirea de epoca pietrei şlefuite, care datează între mileniul al VI-lea a.Chr. şi prima jumătate a mileniului al III-lea a. Chr.

În condiţiile de climă, faună şi floră, datorită dezvoltării forţelor de producţie s-au petrecut schimbări mari în cultura materială şi structura economică a societăţii omeneşti, trecându-se treptat de la faza iniţială de culegători la aceea superioară de producători de hrană.

În ceea ce priveşte forţele de producţie, pe lângă uneltele de silex, se întâlnesc acum şi altele noi din piatră, perfecţionate şi mai eficace, caracterizate prin tehnica şlefuirii care se generalizează în această perioadă şi prin aceea a perforatului. În acest fel, se explică prezenţa în aşezările neolitice a numeroase topoare de piatră şlefuite şi apoi perforate, folosite atât la defrişarea pădurilor, în vederea cultivării primitive a plantelor, cât şi la tăierea copacilor şi prelucrarea lemnelor, necesare îndeosebi pentru construirea locuinţelor. Alături de aceste unelte se mai folosesc şi altele din obsidian, os şi corn. Şi-au facut apariţia şi primele unelte, arme şi obiecte de podoabă din aramă, metal a cărui folosire s-a generalizat abia la sfârşitul neoliticului.

O altă trasătură caracteristică a producţiei din neolitic este marea răspândire a ceramici, datortă căreia s-au îmbunătăţit în mod simţitor procedeele de pregătire a hranei.

Satele neolitice, concentrate pe văile apelor, unde erau condiţii mai bune de dezvoltare, şi cu locuinţe în genere apropiate, datorită obţinerii noilor mijloace de hrană, sunt mai numeroase şi mai populate decat taberele paleolitice sau mezolitice de vânători şi pescari, dovedind un sedentarism dezvoltat. Apariţia şi dezvoltarea acestor aşezări neolitice a depins de stadiul de dezvoltare economică şi socială a comunităţilor omeneşti respective, precum şi de mediul natural în care erau situate.

Ocupaţiile de bază ale oamneilor din această epocă au fost cultura primitivă a plantelor şi creşterea animalelor domestice. Pentru cultura primitivă a plantelor, ocupaţie aproape excusiv a femeilor, exceptând muncile mai grele legate de defrişarea pădurilor, unde erau ajutate şi de bărbaţi, s-au folosit la început “băţul” şi apoi săpăligile de corn şi topoarele de piatră. Cu aceste mijlooace primitive oamenii cultivau grâul, orzul şi meiul, păstrând rezervele de cereale în vase mari de provizii.

În afară de cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea animalelor domestice, oamenii din neolitic s-au mai îndeletnicit cu pescuitul şi vânatul, care au rol secundar, precum şi cu culesul şi cu meşteşugurile casnice, ca olăritul, torsul, ţesutul, construcţia de locuinţe.

În procesul producţiei, între oameni nu puteau fi decât relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. În acest stadiu de dezvoltare social economica, la baza relaţiilor de producţie stătea proprietatea comună asupra pământului, pădurilor şi apelor, precum şi asupra uneltelor necesare gospodăriei commune. Alături de proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie mai exista probabil şi proprietatea personală asupra unor unelte, arme şi obiecte de podoabă.


41

Sporirea productivităţii muncii individuale din această vreme a contribuit nu numai la consolidarea proprietăţii commune ci şi la apariţia proprietăţii private asupra bunurilor mobile şi în primul rând asupra vitelor.

În neoliticul timpuriu (circa 5500- 4200 a. Chr.) au existat progrese în domeniul cunostinţelor, precum şi o întărire treptată a organizării tribale în cadrul orânduirii gentilice matriliniare.

Aşezările din această etapă a neoliticului sunt risipite şi neîntărite, neatestând o locuire mai îndelungată pe acelaşi loc a comunităţilor omenesti respective, a căror economie era bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea vitelor. Locuinţele din cuprinsul aşezărilor de pe văile apelor sunt de suprafaţă sau uneori adâncite în pământ, mici şi risipite, indicând o locuire de scurtă durată datorită deplasărilor pentru căutarea altor terenuri de cultivat.

În etapa următoare, a Neoliticului mijlociu, care datează cu aproximaţie între 4200- 3500 a. Chr., comunităţile gentilice, în urma progreselor realizate în domeniul forţelor de producţie, au continuat să se dezvolte. Oamenii au folosit unelte mai bune din piatră, silex şi corn pentru lucratul pământului, devenind cu adevărat sedentari, întemeind sate de tip adunat cu bordeie şi locuinţe de suprafaţă apropiate. Satele de acest fel ocupau la început marginea joasă a teraselor, iar mai târziu popinele, desprinse din terase printr-un braţ al apelor. Printr-o locuire mai îndelungată pe acelaşi loc s-a format o movilă artificială, cunoscută sub denumirea de “tell”, apărată în mod natural sau uneori şi cu şanţ săpat pe una din laturi.

Viaţa spirituală a comunităţilor din această etapă a neoliticului se caracterizează prin îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniul tehnicii de decorare a vaselor şi al repertoriului de motive decorative. De asemenea, spre sfârşitul perioadei ne reţine atenţia plastica de lut ars şi chiar de os , care vizează aspecte legate de cultul fecundităţii.12

În etapa următoare, a neoliticului târziu (circa 3500- 2500 a. Chr.), alături de uneltele din piatră, silex, os, corn şi lut ars, care continuă ca tehnică şi formă, pe cele mai vechi din perioada anterioară, se intensifică cunoaşterea şi folosirea aramei sub formă de cupru nativ sau de minereuri de cupru locale, producandu-se pentru prima dată unelte grele de aramă. Astfel, acum au apărut toporul- daltă şi toporul- ciocan cu braţele dispuse în cruce şi cu gaură de înmănuşare transversală. În afară de aramă, s-a folosit şi aurul, pentru obiecte de podoabă.

La rândul lui, meşteşugul olăritului era foarte dezvoltat, folosindu-se în acest scop, într-o fază mai târzie a neoliticului, cuptoarele speciale de ars vase, constituite dintr-o cameră pentru arderea oalelor şi o alta pentru foc. Dintre celelalte meşteşuguri casnice, în urma intensificării creşterii vitelor, s-au dezvoltat mai mult, spre sfârşitul neoliticului,ţesutul şi torsul. Neoliticul târziu de pe teritoriul României reprezintă perioada de maximă dezvoltare a orânduririi gentilice matriliniare, în sânul căreia sunt evidenţiate, către sfârşitul acestei perioade, odata cu dezvoltarea forţelor de producţie, a intensificării creşterii animalelor şi trecerii la agricultura primitivă, premisele orânduirii gentilice patriarhale.

Culturile Gulmeniţa, Sălcuţa, Cucuteni, Petreşti, aparţin comunităţilor omeneşti de cultivatori de plante şi crescători de vite din această vreme. Acestea sunt rezultatul

12 D. Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului, 1961, p.88


42

atât al condiţiilor locale cât şi a legăturilor cu lumea egeo- mediteraneeană şi central- europeană, precum şi cu păstorii din stepele nord- pontice şi regiunile de silvostepă ale Ucrainei.

De-a lungul acestei perioade atitudinea omului faţă de lumea înconjurotoare n-a înregistrat nici o transformare radicală. Omul se mulţumea sa ia ceea ce i se oferea, cu toate că tehnica, discernământul şi metodele sale s-au îmbunătăţit în decusrul epocilor13.

13 V.G. Childe. Făurirea civilizaţiei. Editura Ştinnţifică, Bucureşti 1966, p. 82

curs 4 PRIMELE FORME DE ORGANIZARE A VIETII SOCIALE

43

CURS 4

PRIMELE FORME DE ORGANIZARE A VIETII SOCIALE:

SOCIETATILE PRIMITIVE

SI SOCIETATILE AGRARE

1. Societăţile primitive: vânătorii şi culegătorii

Cu mult timp în urmă, fiinţele umane au trăit în societăţi de vânători şi culegători, mici grupuri sau triburi care adesea nu depăşeau 30-40 de persoane. Vânătorii şi culegătorii îşi asigurau hrana din vânat, pescuit şi culegerea plantelor comestibile pe care le găseau în natură. Aceste culturi continuă sa existe în unele părţi ale lumii, cum ar fi anumite zone deşertice din Africa şi jungla braziliană sau cea din Noua Guinee. Totuşi, majoritatea culturilor vânătoreşti şi de culegători au fost distruse sau absorbite de răspândirea culturii occidentale, iar cele care mai persistă este puţin probabil că vor dăinui în viitor. În prezent, în întreaga lume mai puţin de un sfert de milion de oameni se întreţin din vânat şi din cules, adică 0,001 din populaţia lumii (...).

Dacă le comparăm cu societăţile mari, în special cele moderne, cum ar fi Anglia sau Statele Unite, în majoritatea grupurilor de vânători şi culegători se găsesc puţine inegalităţi. Bunurile materiale de care au nevoie sunt limitate la arme, unelte pentru săpat şi construit, capcane şi ustensile de gătit. Astfel că există puţine diferenţe între membrii societăţii, în privinţa numărului sau felului posesiunilor materiale - nu există împărţirea în bogaţi şi săraci. Diferenţele de poziţie sau rang tind să fie limitate la vârstă şi sex: aproape totdeauna bărbaţii sunt vânători, în timp ce femeile culeg plante sălbatice, gătesc şi cresc copiii. Această diviziune a muncii între bărbaţi şi femei este totuşi foarte importantă: bărbaţii tind să domine poziţiile publice şi ceremoniale.

„Vârstnicii” – cei mai bătrâni şi mai experimentaţi bărbaţi ai comunităţii – luau de regulă deciziile importante în ce privea grupul. Dar aşa cum bogăţia membrilor comunităţii diferă prea puţin, la fel şi diferenţele de putere sunt mult mai mici decît în alte tipuri de societate. Societăţile de vânători şi culegători erau de obicei „participative” – toţi bărbaţii adulţi se adunau atunci când se luau decizii importante sau în momente de criză.(...)

Vânătorii şi culegătorii nu hoinăresc însă pur şi simplu. Majoritatea au teritorii fixe şi migrează cu regularitate în jurul lor an de an. Multe comunităţi de vânători şi


44

culegători nu au o componenţă stabilă; oamenii se mută dintr-o tabără într-alta sau grupurile se despart şi se alătură altora pe acelaşi teritoriu comun.

Pigmeii Mbuti

Dintre numeroasele descrieri ale unor societăţi de vânători şi culegători despre care s-a scris, ne vom ocupa de una singură, pentru a ilustra modul lor de viaţă: societatea pigmeilor Mbuti, care trăiesc într-o regiune a Zairului, în Africa Centrală (Turnbull, 1983). Mbuti locuiesc într-o zonă împădurită, greu de pătruns. Aceştia însă cunosc bine pădurea şi se pot deplasa nestânjeniţi. Există apă din belşug şi sunt multe plante şi animale sălbatice care pot servi drept hrană. Locuinţele lor nu sunt permanente, ci sunt făcute din frunze, puse pe un cadru din crengi. Ele pot fi ridicate în câteva ore şi abandonate, lucru pe care Mbuti îl lac în permanenţă, durata de şedere nedepăşind mai mult de o lună într-un loc.

Mbuti trăiesc în grupuri mici, formate din patru-cinci familii. Componenţa grupurilor este constantă, dar oricare dintre membrii doreşte poate să părăsească un grup şi să se alăture altuia. Nimeni nu „fuge” – nu există şefi. Bătrânii au totuşi datoria de a curma „zarva” (certurile), despre care pigmeii cred că, nu este agreată de spiritele pădurii. Dacă un conflict nu poate fi aplanat, membrii grupului se despart şi se alătură altora.

Mbuti au fost studiaţi pentru prima dată prin anii '60, pe când modul lor tradiţional de viaţă era încă intact. De atunci, ei au fost supuşi unor presiuni continue. Lumea din afară a pătruns tot mai adânc în pădure, iar Mbuti s-au lăsat atraşi de economia de piaţă a satelor de dincolo de marginile pădurii. Am prezentat modul lor de viaţă la timpul prezent, dar el se află de fapt pe cale de dispariţie. Acelaşi lucru este în mare măsură adevărat şi pentru alte tipuri de mici societăţi tradiţionale, la care ne vom referi în carte.

„Societăţile îndestulate” originale?

Spre deosebire de Mbuti, majoritatea societăţilor de vânători şi culegători existente şi în prezent trăiesc în zone sărace. Asemenea grupuri pot trăi aproape de nivelul de înfometare, deoarece mediul înconjurător nu le asigură mai mult decât un nivel de subzistenţă minim. Vânătorii şi culegătorii au fost de mult scoşi din zonele cele mai fertile ale lumii, iar faptul că acum trăiesc în condiţii în care supravieţuirea este o luptă continuă i-a făcut pe unii cercetători să-şi închipuie că toţi aceşti oameni trăiau în condiţii de mari lipsuri materiale. Probabil că nu aşa stăteau lucrurile în trecut. Un renumit antropolog, Marshall Sahlins, i-a numit pe vânătorii-culegători „societăţile îndestulate originare”, deoarece aveau mai mult decât le trebuia ca să-şi satisfacă necesităţile (Sahlins, 1972). Vechii vânători şi culegători care trăiau în regiunile cele mai bogate ale lumii nu trebuiau să-şi petreacă cea mai mare parte a zilei muncind, „angajaţi în procesul de producţie”. Mulţi dintre ei munceau un număr mai mic de ore pe zi decât un lucrător dintr-o fabrică sau într-un birou modern.

Vânătorii şi culegătorii nu prea sunt interesaţi de bogăţiile materiale dincolo de ceea ce este suficient pentru a le asigura nevoile de bază. Preocuparea lor fundamentală se rezumă însă de regulă la valorile religioase şi la activităţile ceremoniale şi rituale. Mulţi vânători şi culegători participă cu regularitate la ceremonialuri elaborate şi pot


45

petrece mult timp pregătind îmbrăcămintea, măştile, vopselurile sau alte obiecte sacre folosite în asemenea ritualuri.

Unii autori, în special cei influenţaţi de sociologic, au perceput predominanţa vânătorii în aceste societăţi ca fiind legată de impulsurile general-umane către război, dar de fapt societăţile de vânători şi culegători par să fie cât se poate de paşnice. Uneltele folosite pentru vânătoare sunt arareori folosite pe post de armă împotriva altor fiinţe umane. Uneori au loc înfruntări între grupuri diferite, dar acestea sunt de regulă limitate şi au loc puţine accidente sau deloc. Războiul, în sensul modern al cuvântului, este complet necunoscut vânătorilor şi culegătorilor, care nu posedă războinici specializaţi. Vânătoarea este, în sine, într-un anumit sens o importantă activitate colectivă. Indivizii pot pleca să vâneze singuri, dar aproape întotdeauna vor împărţi vânatul – de exemplu, carnea unui porc mistreţ – cu restul grupului.

Vânătorii şi culegătorii nu sunt doar oameni „primitivi”, care nu prezintă importanţă, studierea culturii lor ne permite să vedem cu mai multă claritate că unele dintre instituţiile noastre sunt departe de a fi trăsături „fireşti” ale vieţii umane. Desigur circumstanţele în care trăiesc vânătorii şi culegătorii nu sunt ideale, dar, cu toate acestea, lipsa războiului, lipsa inegalităţilor majore în bogăţie şi putere şi accentul pus mai degrabă pe cooperare decât pe competiţie ne amintesc că lumea creată de civilizaţia modernă industrială nu înseamnă în mod necesar „progres”.

2. Societăţile pastorale şi agrare

Aproximativ acum douăzeci de mii de ani, unele grupuri de vânători şi culegători s-au apucat de creşterea animalelor domestice şi de cultivarea unor loturi alese de pământ, ca mod de a-şi câştiga existenţa. Societăţile pastorale sunt cele care cultivă cereale (practică agricultura). Multe societăţi au avut economii mixte, pastorale şi agrare.

Societăţile pastorale

În funcţie de mediul în care trăiesc, păstorii cresc turme de animale precum vite, oi, capre, cămile sau cai. Mai există încă numeroase societăţi pastorale în lumea modernă, concentrate în special în anumite zone din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Aceste societăţi se află de regulă în regiuni unde există păşuni bogate, dar şi deserturi sau munţi. Respectivele regiuni nu sunt propice agriculturii dar conţin suficientă hrană pentru creşterea animalelor.

Societăţile pastorale migrează de obicei între diferitele zone, în funcţie de schimbările de anotimp. Întrucât transportul le este asigurat de animale, parcurg distanţe mult mai mari decât vânătorii sau culegătorii. Datorită obiceiurilor lor nomade, oamenii societăţilor pastorale nu acumulează posesiuni materiale, deşi modul lor de viaţă este mai complex la capitolul material decât cel al vânătorilor şi culegătorilor. Întrucât domesticirea animalelor permite o aprovizionare constanţii cu hrană, aceste societăţi sunt de regulă mai numeroase decât comunităţile de vânători şi culegători. Unele societăţi pastorale numără un sfert de milion de membri sau chiar mai mult.


46

Întinzându-se, aşa cum se întâmplă adesea, pe suprafeţe mari de teritoriu, se poate întâmpla ca păstorii să vină în contact cu alte grupuri. Ei fac adesea comerţ – dar pot de asemenea, să aibă loc şi conflicte. Multe societăţi pastorale au fost paşnice, dorind doar să-şi îngrijească turmele şi să respecte ceremonialurile rituale ale comunităţii. Altele au fost însă s-au pronunţat războinice, realizându-şi constant supravieţuirea prin jefuirea altora dar şi prin creşterea animalelor. În societăţile pastorale există mari inegalităţi în funcţie de bogăţie şi putere faţă de comunităţile de păstori şi culegători. În mod special şefii, căpeteniile războinice şi conducătorii de trib deţin adesea o considerabilă putere personală.

O descriere clasică a societăţii pastorale este cea dată de E.E. Evans-Pritchard, care a studiat tribul Nuer, din sudul Sudanului (Evans-Pritchard, 1940). Supravieţuirea tribului Nuer depinde în principal de creşterea vitelor, deşi ei cultivă şi cereale. Oamenii trăiesc în sate la distanţe de zece şi treizeci de kilometri unul de altul. În anii '30, când Evans-Pritchard a făcut acest studiu, populaţia Nuer număra cam 200.000 de indivizi. Toţi vorbeau aceeaşi limbă şi respectau aceleaşi obiceiuri, dar nu exista o autoritate politică centrală sau vreo formă de guvernare. Populaţia Nuer este împărţită în triburi, care colaborează uneori între ele, dar locuiesc mai mult separat.

Fiecare trib posedă pământul său, împărţirea fiind marcată de obicei prin cursurile de apă. Populaţia Nuer nu acordă o însemnătate deosebită pământului decât ca loc unde-si pot creşte vitele. O parte din an, în sezonul secetos, locuiesc în tabere lângă ochiurile de apă. Îndeletnicirea populaţiei Nuer este legată de creşterea vitelor, care sunt, în multe privinţe, punctul central al culturii lor. Ei manifestă un profund dispreţ pentru populaţiile învecinate, care au vite puţine sau deloc. Fiecare fază majoră a vieţii – naşterea, maturizarea, căsătoria şi moartea este marcată de ritualuri legate de vite. Bărbaţii poartă adesea numele boilor lor favoriţi, iar femeile pe cele ale vacilor preferate.

Triburile Nuer pornesc adesea la război unul împotriva altuia, iar uneori formează alianţe împotriva străinilor. Aşa cum trăiesc pentru vite, la fel se luptă pentru ele, pedepsindu-i, de exemplu, pe vecinii Dinka, altă societate pastorală, pentru furtul turmelor. Conform unei zicale a populaţiei Nuer: „Mai mulţi oameni au murit pentru o vacă decât din orice alt motiv.”

Societăţile agrare

Societăţile agrare au apărut în acelaşi timp cu cele pastorale. La un moment dat, grupurile de vânători şi culegători au început să-şi semene propriile lor culturi, în loc să le culeagă pur şi simplu pe cele crescute în sălbăticie. Această practică s-a dezvoltat, devenind ceea ce se numeşte astăzi „horticultura”, în care mici grădini sunt cultivate cu ajutorul unor instrumente simple de săpat. Multe populaţii din lume încă se bazează în primul rând pe horticultură pentru a-şi câştiga traiul. (...)

La fel ca păstoritul, horticultura oferă o rezervă de hrană mai sigură decât ar fi fost posibil prin vânat şi cules şi de aceea poate întreţine comunităţi mult mai numeroase. Întrucât nu sunt într-o continuă mişcare, populaţiile care-şi câştigă traiul din horticultură pot acumula stocuri mai mari de averi materiale decât comunităţile de vânători şi culegători. O dată ce grupurile s-au stabilit în anumite zone, comerţul şi legăturile politice regulate se pot dezvolta între sate separate. Comportamentul războinic este comun în societăţile horticole, deşi nivelul de violenţă tinde să fie mai puţin pronunţat decât în unele grupuri pastorale. Cei care cultivă pământul nu sunt de


47

regulă, îndemânatici în arta războiului; pe de altă parte, membrii triburilor nomade se pot aduna laolaltă constituind adevărate armate de jefuitori.

Să luăm ca exemplu, tribul Gururumba din Noua Guinee, de nu mai mult de o mie de locuitori răspândiţi în şase sate (Newman, 1965). În fiecare sat există mai multe grădini, despărţite de garduri. Loturile aparţin diferitelor familii, în interiorul acestor garduri. Toată lumea, adulţi şi copii, este implicată în procesul de îngrijire a loturilor, deşi bărbaţii şi femeile au în grijă fiecare tipuri diferite de fructe şi legume. Fiecare familie are mai multe loturi şi cultivă diferite plante în anumite perioade din an, asigurând astfel o provizie de hrană constantă. Cultura Gururumba are un sistem ceremonial complicat de schimburi de daruri între familii, prin care se poate obţine prestigiul în cadrul comunităţii. Astfel, populaţia deţine grădini în care se cultivă plante pentru nevoile zilnice şi alte loturi, în care cultivă răsaduri „de prestigiu”. Răsadurile „de prestigiu” sunt mult mai bine îngrijite decât cele obişnuite.

Gururumba mai cresc şi porci, care nu sunt îngrăşaţi pentru a fi mâncaţi, ci ca daruri de schimb, menite să câştige un statut superior în cadrul comunităţii. O dată la câţiva ani are loc o mare sărbătoare cu carne de porc, în cursul căreia sute de porci sunt sacrificaţi, gătiţi şi oferiţi în dar. Ca şi în grupurile pastorale, în rândul tribului Gururumba există diferenţe de egalitate decât în culturile de culegători şi vânători. Căpeteniile şi şefii de trib joacă un rol important şi există deosebiri substanţiale între bogăţiile materiale ale oamenilor.

Sursa: Anthony Giddens – Sociologie, Editura Bic All, Bucuresti, 2001

* * *

Apariţia agriculturii, cu aproape zece mii de ani în urmă, a constituit cheia dezvoltării tehnologice care a modificat societăţile istorice, adică pe acelea în care au trăit majori-tatea oamenilor pînă în secolul al XlX-lea.(…) Din moment ce cultura poate fi privită ca un set de coduri ce include deopotrivă cunoştinţele, speranţele şi temerile oamenilor, legate de mediul înconjurător sau ca un set de schiţe referitoare la modul de construire a sistemelor sociale, atunci sistemele sociale în sine ar trebui privite ca instituţii de drept, care organizează activitatea omului. Sigur, culturile nu funcţionează niciodată pe măsura codurilor culturale, însă ele primesc informaţiile necesare pentru modificarea acestor coduri, ca urmare a succeselor şi eşecurilor înregistrate. În mod evident, familia constituie cel mai vechi mod de organizare socială, determinată în mare parte de imperative biologice. (…)Familia a constituit singurul mod prin care indivizii şi-au putut satisface uşor şi regulat nevoile sexuale, au putut procrea şi avea o companie rîvnită de mulţi, găsindu-şi un scop în viaţă. Acest grup restrîns de indivizi înrudiţi s-a constituit ca o modalitate de durată pentru stabilirea unor contracte de cooperare între indivizi, raporturi fără de care omenirea nu ar putea supravieţui. Aproape nici un individ nu e capabil să obţină, de unul singur, destulă hrană şi siguranţă pentru a supravieţui. Este o constatare pe deplin adevărată despre copii şi aproape la fel de adevărată despre maturi. (...)Deja am văzut cum a condus aceasta la incidente mai mari, precum războiul şi la dezvoltarea unor forme rudimentare de stratificare socială, în care cîţiva indivizi, în


48

principiu bărbaţi, obţineau bunăstare şi prestigiu datorită calităţilor lor de războinici, lideri sau mediatori.

2.1. Apariţia statului (…)Aceşti indivizi puteau totodată explica modul în care funcţiona, în Univers, larga reţea de fenomene vizibile, supranaturale. Astfel de oameni sînt cunoscuţi de antropologi sub denumirea de şamani. (…)O dată cu creşterea intensităţii conflictelor dintre aşezările-sat, practicante de agricultură, s-a făcut simţită nevoia unor oameni pricepuţi, de tipul şamanilor. (…)Ca să fii un mare şaman trebuia de fapt, să ai puternice aptitudini sociale. (…) nu forţele ca atare erau manipulate de aceşti şamani, ci credinţa în ele. (…)Şamanii sau ceea ce azi am putea numi preoţi, au fost cei dintîi specialişti-producători; plătiţi fiind, din colecte, pentru serviciile aduse. Aceasta a fost prima profesie speciali-zată din societatea omenească. Războaiele nu constituie în totalitate o îndeletnicire socială. (…)E o mare diferenţă între a fi conducător într-o societate prestatală şi una statală. În primul caz, chiar dacă anumite aptitudini şi prestigiul respectiv pot fi transmise unuia dintre urmaşi, comanda este o problemă ce ţine de competenţă. Numai individul care posedă acea rară combinaţie de aptitudini obţinea influenţă, bunăstare şi chiar putere; prin urmare, capacitatea de a-i comanda pe ceilalţi. Dar în clipa cînd un astfel de conducător murea, el pierdea atît bunăstarea, cît şi puterea. Cu toate acestea, nici cel mai puternic conducător nu putea avea certitudinea că va fi ascultat într-un moment de criză (sau, în special după un astfel de moment), comanda nefiind la acea dată, instituţionalizată. Cînd europenii au venit, pentru prima oară, în contact cu acele populaţii prestatale, nu au reuşit să înţeleagă nimic.

(...)În Nigeria, de exemplu, cucerită de Marea Britanie la sfîrşitul secolului al XlX-lea, britanicii au încheiat rapid un pact cu imperiul Fulani-Hausa şi cu oraşele-stat din nord, unde existau structuri politice şi sociale tipice unor societăţi agrare avansate. (...)

(...) Aproape că nici nu se mai pune la îndoială existenţa unor neînţelegeri şi frămîntări considerabile, apărute în sînul acelor societăţi nestatale ajunse în perioada în care creşterea densităţii populaţiei conducea la sporirea conflictelor sociale şi la apariţia fenomenelor de suprapopulaţie În centrul Nigeriei, la neamul Tiv, de exemplu, antropologii au descoperit o societate aflată pe punctul de a deveni stat. Pînă atunci această situaţie fusese evitată; neamul Tiv putîndu-se extinde, pe măsură ce apăreau probleme de suprapopulare. (...) Oamenii de rînd din neamul Tiv erau convinşi că aceia aveau în trupul lor un organ magic, demonic, care le permitea accesul la putere.

(...)Sunt cunoscute unele mărturii conform cărora trecerea pragului dintre societatea prestatală şi cea statală a fost un proces dificil, dominat de conflicte. (...)Sacrificiul uman nu era deloc necunoscut acestor societăţi statale timpurii şi descoperirile arheologice demonstrează faptul că acelaşi lucru era valabil cu cinci mii de ani în urmă şi pentru statele foarte timpurii din Sumeria sau din Shang, în China de acum trei-patru mii de ani.

(...)Primii conducători au fost deci, aceşti preoţi-soldaţi-regi. La un moment dat însă, ei nu au mai perceput doar acele cotizaţii pentru serviciile lor. Înarmaţi cu o armată profesionistă, ajutaţi de un nivel de trai crescut şi avînd alături puterea de sancţionare a


49

preoţilor, aceştia au acaparat din ce în ce mai mult, ajungînd să se lupte cu vecinii pentru extinderea sistemului tributar şi să îşi subjuge ţăranii, controlîndu-i prin disciplină şi taxe usturătoare. După cîteva generaţii, regii nu au mai fost doar interpretatori ai voinţei divine, ci s-au proclamat ei înşişi divini, devenind regi-zei. (...)

Clasa, statutul şi forţa: sporirea inegalităţilor şi transmiterea lor ereditară

S-ar putea ivi întrebarea următoare: de ce erau de acord aceşti oameni să transmită rudelor lor bunăstarea materială, privilegiile şi poziţia dobîndite. (...)Faptul că majoritatea dintre noi încercăm să-i favorizăm pe cei cu care sîntem înrudiţi este, probabil, legat de un imperativ biologic straniu, prin care asigurăm supravieţuirea unora din genele pe care le posedăm

(...)Societăţile statale au devenit ceea ce sociologii numesc societăţi stratificate, adică împărţite în ranguri destul de stabile în timp, ranguri în care erau incluşi toţi membrii unei societăţi, de la cei de sus, la cei de jos.

(...)Societatea umană cunoaşte trei moduri de stratificare. Cel dintîi apare ca urmare a distribuirii bunurilor materiale şi a posesiunilor. (...)Aceasta constituie puterea de clasă, sau puterea economică.

(...)Prestigiul sau statutul sînt mult mai dificil de măsurat, faţă de bunăstarea materială sau clasa socială. În mod evident, atunci cînd şamanii au început să-şi folosească sfera de influenţă pentru a strînge plata ce revenea contra serviciilor aduse, ei s-au folosit de aceşti bani pentru a angaja gărzi şi forţe de protecţie, punînd bazele primelor state. Ei s-au bizuit pe capacitatea lor de a supune chiar şi cele mai înfricoşătoare forţe supranaturale. Pe de altă parte, orice stat este dizolvat imediat în lipsa unei baze stabile a puterii.

(...)Puterea se manifestă prin capacitatea de a comanda. În concluzie, întreaga putere statală depinde de capacitatea statului de a comanda supunere deplină forţelor fizice.

(...)Pe de altă parte este mai uşor, mai sigur şi chiar banal ca cineva să-şi exercite puterea asupra unor supuşi convinşi că e normal şi corect ca doar cîţiva să ajungă sus, iar restul, majoritatea să se situeze mai jos.

(...)Existau, totodată momente cînd un grup rebel de ţărani, exasperat de taxele percepute se răscula şi distrugea, pentru un timp, acea balanţă a forţelor care păstrase intact statul. Toate aceste nepotriviri între statut, clasă socială şi comanda forţelor au stat la baza acutei drame politice din societatea agrară.

(...)De exemplu, Iulius Cezar, la mijlocul primului mileniu înainte de Christos, a avut sprijinul cetăţenilor de rînd ai Romei, însă i s-a opus vechea aristocraţie romană. (...)Urmaşii lui Cezar au reuşit să cîştige încrederea maselor şi să-şi adune soldaţi mai mulţi decît vechea elită; astfel ei şi-au impus voinţa asupra Romei şi au schimbat-o, dintr-o republică guvernată de o mică elită de stăpîni de pămînt, într-un imperiu condus de cel care era capabil să comande armata.

(...)E de ajuns să menţionăm că marea inovaţie a statelor nu a constituit-o numai crearea unei guvernări relativ stabile, ci şi stratificarea populaţiei în diferite grupuri, în funcţie de statut, în clase sociale şi deţinători de putere. (...)La celălalt capăt se găseau ţăranii de rînd, cei care formau, în majoritatea societăţilor agrare, peste 90% din numărul populaţiei şi care deţineau o poziţie şi mai joasă decît înaintaşii lor, care nu trăiseră în organizarea statală. (...)Treptat au ajuns să fie priviţi aproape ca o rasă diferită de cea formată de mica elită fiind desconsideraţi ca oameni. Diferitele oficialităţi constituite din


50

nobili, înalte feţe bisericeşti, conducători militari, comercianţi şi soldaţi, toţi aceştia formau diferite strate sau nivele sociale care se interpuneau între familiile regale, aflate în frunte şi cele de ţărani săraci, lipsiţi aproape şi de statutul de om, din pătura de jos. În societăţile agrare, scala şi complexitatea organizării sociale au fost mult mai mari decît în societatea prestatală.

2.2. Nomazii, migratorii şi alţi invadatori Statele s-au dezvoltat în izolare. (...)Nomadismul - ducerea unei vieţi legată de

îngrijirea unor grupuri de animale domestice, precum vite, oi sau capre - s-a dezvoltat (nu însă şi în cele două Americi) aproape simultan cu agricultura. Pentru a supravieţui, majoritatea nomazilor aveau nevoie să facă schimb de produse cu populaţia care trăia din agricultură. (...)Pentru a menţine un stat în asemenea circumstanţe apăreau nesfîrşite războaie. Atracţia luxului alături de posibilitatea de a dispune de ţărani, cărora li se puteau percepe taxe şi puteau fi folosiţi asemeni animalelor domestice, toate acestea erau mult prea tentante pentru ca populaţia nomadă să le reziste. Atunci cînd la conducerea unui stat se găsea o dinastie puternică, aceasta trimitea expediţii în zonele populate de nomazi, cu scopul de a-i supune şi controla.

(...)La acea vreme, (sec.XVII) tribul Hebrew depindea mai mult de cirezile sale de animale, decît de produsele agricole. Pe vreme de secetă ei migrau în Egipt, ca aliaţi ai populaţiei Hiksos, iar şederea lor acolo este atestată prin povestea biblică a lui Iosif. Pe vremea aceea erau un popor bine primit în Egipt. Însă, în secolul al XVI-lea, o dată cu preluarea controlului statului de către o dinastie de origine egipteană, au căpătat un statut de clasă inferioară. Cu aproape trei mii de ani în urmă, un istoric din Africa de Nord, Ibn Khaldoun, a dezvoltat o teorie a ciclurilor istorice, bazată pe cucerirea periodică a statelor deja aşezate şi a oraşelor luxoase de pe coasta de nord a Africii, de către nomazii aflaţi în munţi şi în deşert, care învingeau în luptă, preluau conducerea şi treptat degenerau de la acest mod paşnic de viaţă. Un ciclu similar se pare că a existat şi în China, unde turcii şi mongolii nomazi au jucat acelaşi rol ca şi nomazii semiţi din Orientul Mijlociu, sau ca arabii sau berberii din Africa de Nord. Istoria Persiei păstrează, la rîndul său, un model similar care începe o dată cu invazia aryană (iraniană), prin anul 2200 înainte de Christos.

(...)La începutul secolului al XlX-lea, oraşul Fulani din ţara cunoscută azi sub denumirea de Nigeria se folosea de alianţa cu neamurile nomade pentru a cuceri vechiul oraş-stat Hausa şi punea astfel bazele unui nou imperiu.

(...)Din China ideea organizări statale s-a mutat spre nord-est, către Coreea şi Japonia, spre nord şi vest, către Mongolia şi Asia Centrală şi spre sud, către Vietnam. (...)Totuşi, este aproape sigur că motivul pentru care instituţia statului s-a extins relativ lent, îl constituie faptul că majoritatea oamenilor se împotriveau pe cît puteau, impunerii unei stratificări sociale forţate

(...)De aceea, viaţa politică a statelor agrare a fost presărată cu comploturi şi războaie civile fratricide, cu invazii din partea diferitelor popoare migratoare şi cu războaie purtate între statele vecine, ale căror conduceri şi elite încercau să-şi lărgească baza de resurse, pentru a-şi asigura supravieţuirea.

(...)Astfel s-a construit cea dintîi mare civilizaţie omenească, ce a beneficiat de o cultură elaborată, de forme complexe de expresie artistică, de sofisticate idei teologice şi


51

ştiinţifice, precum şi de ritualuri spectaculoase, care continuă să ne uimească şi în perioada ce pare a fi o eră post-agrariană mai prozaică şi democratică.

2.3. Marile culturi: bazele morale ale civilizaţiilor agrare (...)Scrisul vechii culturi sumeriene, după multe modificări, a devenit, se pare,

alfabetul folosit în estul mediteraneean. De aici au evoluat atît literele greceşti cît şi cele latine, folosite de europeni.

(...)Cultura se află într-un proces permanent de evoluţie şi schimbare. Atît doar că punctul de pornire al celor mai multe din culturile moderne se găseşte undeva în aceste centre antice, a căror influenţă s-a extins mult peste limitele originare.

(…)Cultura umană evoluează mult mai rapid decît biologia umană, însă şi în cultura din ultimele cîteva secole există aspecte care s-au schimbat mult mai lent decît altele.

Ceea ce s-a transmis pînă în zilele noastre a fost în primul rînd cultura elitei, cea elaborată de preoţi, soldaţi, nobili, alte oficialităţi şi de către regii lumii antice. Aceste persoane trebuiau, simultan, să realizeze o cultură înaltă şi să ţină sub control populaţia statului. Ei încercau în permanenţă să găsească modalitatea prin care să-şi legitimeze modul de a conduce şi prin care să poată demonstra că inegalitatea şi nedreptatea societăţii agrare sînt pure minciuni. (...)Crăciunul combină practici vechi europene şi ceva mai recente, care au fost modernizate şi adaptate la tipul nostru de cultură modenă, mai comercială. (...)Războinicii, care trăiau pe baza curajului şi a calităţilor atletice de care dădeau dovadă şi-au dezvoltat un sistem etic avînd ca ideal curajul, onoarea, actele de cutezanţă şi gesturile măreţe. Funcţionarii, primii birocraţi şi secretari, colectorii de taxe şi administratorii statelor agrare aveau o etică diferită, care scotea în evidenţă datoria faţă de stat, un anume simţ al responsabilităţii pentru o bună administrare, cultivarea aptitudinilor legate de citit, scris şi de sistemul de clasificare, necesar propriilor lor cariere.

Ţăranii, fie că erau formal liberi, fie că, mai des, erau legaţi de pămîntul stăpînului prin sclavie sau serbie, nu aveau posibilitatea să-şi cultive visuri grandioase sau sisteme etice. De cele mai multe ori erau analfabeţi, aveau prea puţin timp liber, chiar deloc, un orizont limitat de muncă şi o libertate de mişcare redusă la minimum. (...)Tocmai de aceea, în satele de ţărani au persistat milenii întregi riturile magice şi superstiţiile străvechi, ascunse sub masca unei aderări la versiunea intelectuală a religiei, practicate de preoţimea elitei.

(...)În orice caz, a fost nevoie de o perioadă de timp cuprinsă între o mie pînă la trei mii de ani pentru ca societatea agrară să găsească soluţiile acestei grave probleme etice şi religioase. Toate religiile majore ale lumii au rădăcini în cele trei arii ale Vechii Lumi, care au fost totodată vetrele statelor: India, China şi Orientul Mijlociu.

(...)Religiile Orientului Mijlociu promit celor săraci şi îndureraţi recompense după moarte, cu condiţia de a fi buni pe Pămînt. Ele explică totodată că toate suferinţele şi cruzimile vieţii fac parte dintr-un plan vast, prin care Dumnezeu testează fiecare individ în parte.

(...)Şi, la sfirşitul secolului XX cea mai militantă ideologie de pe Pămînt, din moment ce marxismul a căzut, este fundamentalismul islamic.

Religia indiană, dimpotrivă, a scos în evidenţă natura infinită şi irepetabilă a Universului.


52

(...)Deşi apărut în India, budhismul nu a rezistat acolo. (...)Cu toate acestea, religia indiană nu a transgresat nici spre o formă de monoteism şi nici spre concepţia că Universul are un început şi un sfîrşit logic, un Univers în care întreaga istorie are un scop lăsat de Dumnezeu.

(...)Confucianismul nu a ajuns nicicînd o religie a maselor. (...)O formă modificată de budhism a fost importată din India şi taoismul (o combinaţie de principii etice, magice şi ştiinţă) a ajuns să se întreacă sau chiar să se amestece cu confucianismul şi cu cultul înaintaşilor.

(...)Tradiţia Orientului Mijlociu, care a devenit în Europa tradiţie creştină şi în Orientul Mijlociu islamică, a insistat şi continuă încă asupra superiorităţii ortodoxismului uniform. Sursa: Daniel Chirot, Societăţi în schimbare, versiune în limba română de Daniela Tabac , Editura Athena, Bucureşti, 1996, p.41-104.

curs 5 TRANSFORMAREA SOCIETATILOR AGRARE SI DEZVOLTAREA COMUNITATILOR

53

CURS 5

TRANSFORMAREA SOCIETATILOR AGRARE SI DEZVOLTAREA COMUNITATILOR URBANE

Problema administraţiei, ciclurile decadenţei politice si consolidării sociale

(...)Cu cît era mai mare un stat agrar, cu atît problemele erau mai grele. Numai după multe secole de diplomaţie politică a fost posibilă crearea unor imperii foarte întinse, care să cuprindă cea mai mare parte a populaţiei lumii antice.

O parte a problemei o constituia transportul. Societatea a avansat o dată cu îmbunătăţirea transportului pe mare (...). Trebuia să se dezvolte şi tehnologia unei bune administrări, aceasta fiind o deprindere socială, nu mecanică. Una din problemele majore, care nu a fost niciodată pe deplin rezolvată de către statele agrare (rezistînd chiar şi la începutul secolului XX, în China) a constat în tensiunea iscată natural între centru şi periferie.

(...)China, de exemplu, a avut perioadele sale de vulnerabilitate maximă, existînd pericolul de a fi cucerită de nomazii din nord, atunci cînd s-a divizat sau atunci cînd s-a găsit în mijlocul războiului civil.

(...)Roma, care în Italia a reprezentat o forţă în creştere lentă, vreme de aproape trei sute de ani, a devenit stăpîna vestului mediteraneean în anul 202 înainte de Christos şi a estului mediteraneean, în următorii 150 de ani. În ambele cazuri, a fost nevoie să se creeze un sistem birocratic centralizat, pentru ca aceste imperii să poată fi guvernate.

(...)Mult mai tîrziu, între secolele IV-III înainte de Christos marile puteri ale lumii antice, Roma şi China, şi-au unit forţele. (...)Mai era apoi nevoie de un sistem birocratic, cu indivizi pregătiţi să ţină evidenţe corecte. (...)Prin urmare, asemenea imperii şi civilizaţii măreţe nu au fost posibile în stadiile de dezvoltare inferioară ale statelor agrare.

(...)Cursul natural al istoriei acestei civilizaţii (Inca) a fost curînd întrerupt de către sosirea europenilor care, în secolul al XVI-lea, avea să-i distrugă, astfel că astăzi nu sîntem capabili să decidem în ce anume s-ar fi transformat acel imperiu.

(...)Au existat numeroase tipuri de instituţii prin care s-a încercat menţinerea unităţii vastelor state agrare. (...)Problematică era însă, plătirea acestora, întrucît economiile se reduceau la foarte puţini bani disponibili. De cele mai multe ori, astfel de persoane oficiale aveau voie să ia o parte din taxele pe care le colectau. Era un fapt normal în Roma, de exemplu, să se cumpere funcţiile de guvernatori şi drepturile de strîngere a taxelor. Tot ceea ce ieşea în plus faţă de cerinţele centrului guvernamental constituia profitul. (...)Acest sistem de administrare care permitea persoanelor oficiale să exploateze un anume teritoriu ca şi cum ar fi fost, de drept, al lor, forţîndu-i ulterior să renunţe la el, se numeşte sistem prebental.


54

O altă posibilitate consta în permisiunea dată respectivelor persoane oficiale de a rămîne mai mult timp într-o regiune, fapt care le oferea posibilitatea de a cîştiga anumite drepturi în regiunea aceea. Deşi puterea centrală se lupta continuu cu această tendinţă, uneori nu mai putea fi evitată; guvernatorii locali devenind, pur şi simplu, mult prea puternici spre a mai putea fi îndepărtaţi. Dacă mai obţineau şi dreptul de a păstra şi transmite urmaşilor teritoriul respectiv, atunci ei deveneau stăpîni ereditari ai acelor provincii. Un astfel de sistem se numeşte sistem feudal.

(...)După ce a rezolvat acestă problemă pe parcursul cîtorva secole, Imperiul Roman s-a dezmembrat treptat, pe măsură ce clasa aristocraţiei a încetat să mai fie formată din orăşeni aflaţi în căutarea unui post, ci din oameni care trăiau în regiunile rurale respective şi care reţineau taxe mai mari, cu scopul de a slăbi puterea centrală.

(...)Numai birocraţii au purtat mai departe ideea unui Imperiu Chinez unit şi a unei civilizaţii pe măsură. Ei i-au învăţat pe stăpînii lor din politică că ar fi de dorit ca imperiul să se reunească.

Imperiul nu a mai produs, în consecinţă, slujitori loiali şi a devenit ţinta corupţiei din interiorul unui sistem birocrat slab, în care oficialităţile preluau mari sume ce reveneau, de drept, puterii centrale.

(...)Au existat consecinţe grave asupra maselor de ţărani obişnuiţi. Adminis-tratorii aflaţi sub diferite presiuni (generate de faptul că primeau prea puţine dări) măreau taxele, fapt care distrugea cu uşurinţă viaţa acelor ţărani care trăiau, chiar şi în cele mai favorabile perioade, la limita de subzistenţă.

(...)Deşi imperiul agrar clasic a rezolvat parţial problema administrării statelor, societatea industrială, dezvoltată pe parcursul secolului al XlX-lea a ridicat nivelul activităţilor economice îndeajuns pentru a ajuta în permanenţă sistemul birocrat salarial. Şi aceasta fără să ruineze populaţia şi fără să mai existe ameninţarea dezmembrării statului. Numai în societatea industrială a devenit posibilă plata cu bani a tuturor persoanelor oficiale. Deci, nu li s-a mai permis să se îmbogăţească din munca ţăranilor săraci.

(...)Fiecare stat şi-a creat propriile instituţii. Toate însă, trebuiau să facă faţă unor probleme asemănătoare, ceea ce a dus la restrîngerea numărului de soluţii posibile.

(...)Nu este o simplă coincidenţă faptul că aproape fiecare stat agrar bine dezvoltat a evoluat către o instituţie monarhică ereditară.

(...)În secolul al Xl-lea, Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin a fost cea mai mare putere din zona mediteraneeană. Cu toate acestea, împăraţii nu au reuşit să-i împiedice pe stăpînii de pămînturi să-şi acumuleze mari teritorii. În timpul acestui proces a fost distrusă ţărănimea liberă, situată în zonele de la marginea statului, adică cea care aproviziona statul cu soldaţi, necesari apărării graniţelor. Ţărănimea şi-a pierdut teritoriile preluate de nobilime; prin urmare, şi dorinţa de a lupta în sprijinul imperiului. În consecinţă, graniţele statului au rămas deschise şi la sfîrşitul secolului al Xl-lea provincia Anatolia s-a confruntat cu invazia turcilor Seljuk.

(...)Fireşte că, în timp, toate statele agrare au dat greş, datorită unui stat din vestul Europei care şi-a dezvoltat un nou tip de societate care a făcut ca sistemul social al statului agrar să fie depăşit. Însă întrebarea interesantă este, în primul rînd, de ce s-au adaptat anumite state şi sisteme agrare mult mai uşor decît altele? (...)


55

1. Rezistenta la schimbare a societatilor rurale

1.1. Conservatorismul vieţii rurale Pentru marea majoritate a oamenilor din societăţile agrare, viaţa şi-a urmat

cursul fără schimbări vizibile, în afara cîtorva întreruperi periodice din afară. Satele de ţărani au găsit soluţii la problemele legate de strîngerea hranei, supravieţuirea într-o lume ostilă, reproducerea şi găsirea unei mulţumiri simple prin cultura lor. De cele mai multe ori, aceste soluţii erau incredibil de stabile, căci funcţionau timp de secole, chiar milenii, fără mari schimbări.

Atît tradiţia europeană, cît şi tradiţiile din alte înalte centre de civilizaţie consideră ţăranul ca fiind necomunicativ, legat de tradiţie şi incapabil de schimbare. Această imagine stereotipă a ajuns o obişnuinţă pentru europenii secolelor XIX-XX, care au observat rapiditatea modificărilor din propriul lor sistem al economiei industriale, comparat apoi cu rezistenţa în faţa schimbărilor a cîtorva ţărani, în special a celor din societăţile agrare cucerite de către europeni. Karl Marx s-a ridicat vehement împotriva ideii de prostie a maselor populare şi i-a învinovăţit pe englezi că ar fi dezmembrat comunităţile rurale din India, pentru a face loc progresului.

(...)Cunoaştem schimbările tehnologice produse în domeniul agriculturii, în timp, precum şi faptul că anumite culturi de plante, foarte folositoare, provenite din Lumea Nouă, cum ar fi cartoful şi porumbul, au pătruns în secolele XVI-XVII în Lumea Veche, răspîndindu-se apoi, în decursul următoarelor două secole, în Europa şi în Asia.

(...)Cu toate acestea, schimbările se produceau într-un ritm lent şi, în general, rezistau din simplul motiv că viaţa era foarte periculoasă pentru locuitorii satelor.

(...)Însă, în special în satele de ţărani, sfera de răspîndire a inovaţiilor şi a modului de comportare, într-un fel opus celui de pînă atunci, este foarte redusă. În afara faptului că erau conservatori în viaţa economică, ţăranii aveau aceeaşi atitudine în ceea ce privea viaţa lor socială.

(...)Atunci cînd populaţia era lovită de dezastre naturale, în special de epidemii puternice şi cînd ele se combinau (după cum s-a şi petrecut) cu crize politice, apăreau foarte rapid schimbări majore. Ca şi în cazul schimbărilor biologice, modificările apărute în evoluţia culturală nu apar treptat, ci sînt grupate în perioade de schimbări discontinue, urmate de perioade de relativă stabilitate.

1.2. Ciclul demografic în societăţile agrare (...)Singura mare transformare socială produsă de epidemii, cea apărută în

Lumea Nouă atunci cînd europenii au adus cu ei boli noi (ce ar fi putut să radă de pe faţa pămîntului 90% din populaţia Americii), nu a făcut parte din nici un tipar ciclic. Însă în Lumea Veche, în mod special în Asia şi Europa poate fi detectat un fel de tipar.

Într-o societate agrară care şi-a rezolvat problemele majore ce ţin de administraţie şi supravieţuire economică, tendinţa populaţiei este de a creşte. Ceea ce înseamnă că, în timp vor începe să fie cultivate teritorii din ce în ce mai marginale. (...)Italia a fost defrişată şi producţia agricolă a încetat, în timpul Imperiului Roman, pădurile au crescut la loc la începutul Evului Mediu, graţie scăderii drastice a densităţii populaţiei şi au fost iarăşi distruse la sfîrşitul Evului Mediu, o dată cu creşterea populaţiei.


56

(...)Era normal ca mărirea numărului populaţiei rurale să fie urmată de o mărire cel puţin egală, dacă nu mai mare, a elitei care avea acces la mai multă hrană şi căldură. Ceea ce înseamnă că exact în acele clipe, cînd din ce în ce mai mulţi oameni se hrăneau mai puţin, autorităţile politice încercau să stoarcă mai mult, pentru a se îngriji astfel de nevoile luxuriante ale unui număr crescut al elitei.

(...)Suprapopularea aducea cu sine creşterea foametei; ţăranii din regiunile cele mai populate plecau, încercînd să scape de taxele zdrobitoare şi de foamete.

(...)În China acest ciclu a apărut ultima oară în secolul al XlX-lea, atunci cînd şi-au făcut apariţia toate simptomele clasice: suprapopularea, creşterea corupţiei, răscoalele ţăranilor, masiva oprire a lucrărilor de irigaţie, şi în final, în anul 1911, colapsul dinastiei, urmat de căderea ţării în anarhie şi dictatură.

(...)Pe termen mai lung, numai acele societăţi care au învăţat să se adapteze la aceste catastrofe au supravieţuit cu succes. Aceasta însemna adeseori deprinderea unor tehnici agricole noi, care să depăşească greutăţile din trecut.

(...)În jurul secolului al IX-lea locuitorii Europei Vestice au descoperit plugul; fapt care a permis ca solurile din aceste zone să fie bine răscolite, producînd astfel o asanare mai bună. La scurt timp după aceasta, s-au descoperit moduri mai eficiente de a folosi caii, în aşa fel încît să poată trage după ei aceste pluguri grele. Aceasta a fost invenţia decisivă, cea care a făcut posibilă creşterea populaţiei din nordul Europei, mai repede decît în sud. Echilibrul puterilor a fost astfel îndepărtat de zona mediteraneeană. Pînă în secolul al XlII-lea, în nord-estul Europei a existat o civilizaţie agrară înfloritoare, bazată pe această tehnologie.

Descoperirea plugului nu a împiedicat producerea unui alt ciclu demografic, pe parcursul secolului al XlV-lea; dar atunci cînd o altă catastrofă a lovit Europa, în nord se producea un salt tehnologic. Mai întîi olandezii, apoi englezii au descoperit moduri de folosire a trifoiului: atît ca plantă care să revigoreze solul, cît şi ca hrană pentru animale. (...)

1.3. Posibilitatea apariţiei unor descoperiri rapide: importanţa periferiilor (...)Ştim că tranziţia spre agricultură şi spre forma de organizare statală a avut loc

în zone neobişnuit de aglomerate, unde cu greu se puteau evita problemele de suprapopulare. (...)Iată de ce, nu ne surprinde faptul că multe din inovaţiile apărute în primele state agrare erau localizate în societăţile cu cea mai mare densitate a populaţiei, cel mai bine organizate şi cele mai avansate, în renumitele civilizaţii agrare clasice.

(...)Mancur Olson a perfecţionat o regulă generală a schimbărilor sociale, care sugerează ideea conform căreia, cu cît este mai lungă perioada de stabilitate socială, cu atît e mai dificil să se producă o reformă. (...)Putem vedea acest lucru în societăţile moderne, care s-au blocat într-o asemenea măsură încît reformele nu sînt posibile nici dacă există o recunoaştere generală a faptului că sînt necesare. În fine, numai distrugerile provocate de anumite catastrofe au putut canaliza interesul acestor grupuri astfel încît rezistenţa lor să descrească, măcar pentru un timp.

(...)În mod evident, o izolare relativă a unei societăţi îi micşorează perspectivele realizării unor modificări încununate de succes. Civilizaţia creştină din Abisinia, denumită ulterior Etiopia, a rămas secole de-a rîndul izolată în munţi, motiv pentru care dezvoltarea ei a stagnat.

(...)Aproape invariabil, invadatorii barbari (în vechile centre de civilizaţie, toţi invadatorii cu structuri statale şi culturi mai puţin elaborate erau consideraţi „barbari”)


57

adoptau modul de viaţă al elitei pe care o cuceriseră şi continuau ulterior să respecte multe din formele lor religioase. Numai dacă invadatorii aveau conştiinţa propriei lor superiorităţi culturale, numai atunci nu avea loc schimbul acesta.

(...)Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi în perioada de sfîrşit a Imperiului Roman, cînd invadatorii germani au adoptat religia creştină care domina, la acea dată, Roma.

(...)Orientul Mijlociu, au făcut acelaşi lucru. Limba arabă şi-a păstrat prestigiul ca limbă religioasă, iar persana, ca limbă literară, chiar şi în regiuni din Orientul Mijlociu unde nu se vorbeau nici araba, nici persana. Faptul că există culturi mai puternice şi culturi mai slabe este evident.

(...)Elita arabă care a cucerit Persia a devenit, la rîndul ei, persană în cultură şi în mod de guvernare. (...)Mare parte din ceea ce noi considerăm că aparţine culturii islamice, cum ar fi, de exemplu, supunerea şi izolarea femeilor, sînt probabil obiceiuri persane sau bizantine şi nu inovaţii ale arabilor din vremea lui Mahomed.

(...)Unul dintre cele mai interesante şi importante cazuri este acela al grecilor, între secolele VI-I înainte de Christos, răstimp în care o mare parte din statul grec (şi din cel înrudit, macedonean) a fost cucerită de Roma. În aproape cinci secole, grecii au produs un set uimitor de inovaţii.

Dintre toate civilizaţiile antice, grecii au fost cei mai conştienţi de modul lor de viaţă. Filosofii lor politici nu considerau monarhia absolută ca fiind, indubitabil, cea mai bună formă de guvernare, aşa cum făceau contemporanii lor din China şi India. Dimpotrivă, Platon, Xenophon şi Aristotel erau cei mai importanţi filosofi greci care examinau natura tiraniilor apărute în societăţile agrare şi care încercau să găsească soluţii de evitare a acestor moduri de guvernare. (...)Grecii au revoluţionat sculptura şi pictura, fiind cei dintîi care au făcut reproduceri cu adevărat exacte ale formelor umane.

(...)Au trăit în apropierea unei civilizaţii care părea mult mai mare, cea persană. Imperiul Persan ţinea de la Marea Egee la fluviul Indus şi includea Egiptul; în timp ce grecii îşi duceau existenţa în oraşe-stat mici, aflate în continuă întrecere, care nu reuşeau niciodată să se alipească, din cauza luptelor duse între ele. Nu exista un tip uniform de guvernare. Unele oraşe-stat greceşti erau monarhice, altele republicane. Unele erau foarte militarizate: Sparta, de exemplu, a făcut din război centrul întregii sale existenţe, în vreme ce altele erau, în primul rînd, oraşe comerciale.

(...)Ca şi în cazul grecilor, mulţi dintre aceşti oameni au apelat vreme îndelungată la comerţul maritim. Civilizaţia bogată şi inovatoare care s-a dezvoltat în acele locuri (în sud-estul Asiei) ar fi putut deveni asemenea celei greceşti, dacă ar fi luat naştere mai devreme şi dacă nu ar fi fost întreruptă de cucerirea europenilor, în secolul al XVII-lea.

(...)Fenicienii, printre primii care şi-au dezvoltat un alfabet european modern, cei mai renumiţi neguţători ai Mării Mediterane înainte de greci, au trăit tot în preajma unor state mai importante din Orientul Mijlociu. La rîndul lor, şi ei aveau cîteva oraşe-stat.

Islamismul a venit de undeva din Deşertul Arabiei, dar nu s-a născut în corturile nomazilor. Se crede, mai degrabă, că Mahomed a fost un neguţător venit dintr-un oraş comercial, aflat într-o oază, oraş cu aceleaşi funcţii ca şi portul unei insule dintr-o mare traversată de căi navigabile comerciale.

(...)Zonele oarecum marginale din societăţile agrare erau predispuse la a fi mai inovatoare şi capabile de schimbări decît regiunile din inima imperiilor. Aici exista o mai mică probabilitate ca elita să stagneze cursul social şi să împiedice modificările.

(...)Poate că cel mai important este faptul că în civilizaţia agrară clasică cele mai inovatoare şi dinamice zone nu erau cele de la marginea statelor, ci mai ales oraşele


58

comerciale. Comerţul şi negoţul, considerate în general de către culturile imperiale care guvernau cea mai mare parte a lumii agrare, ca fiind ocupaţii inferioare, erau, de fapt, cele mai mari purtătoare ale schimbărilor şi adaptărilor umane. Într-un anume sens, se poate afirma că întrecerea, comerţul şi periferia conduceau spre mai multe „mutaţii” sociale şi culturale decît centrul lumii civilizate, unde se încerca oprirea modificărilor. (...) 1.4. Evolutia culturala si evolutia biologica

Schimbările culturale nu sînt în mod necesar benefice. (...)Roma fusese cîndva capabilă să facă faţă uşor cîtorva invazii de barbari, însă îşi pierduse această capacitate în secolul al V-lea.

O civilizaţie îşi putea recîştiga vigoarea, după cum a făcut-o deseori China, prin supunerea vechilor probleme unor inovaţii de factură tehnologică sau organizatorică. Însă acest proces se declanşa, de cele mai multe ori, ca răspuns la diferitele catastrofe anterioare. În multe civilizaţii agrare ajunse la deplină maturitate era nevoie ca inovaţiile să vină din partea unor popoare aflate pînă atunci la periferia civilizaţiei.

(...)Însă, din acest punct se rupe analogia dintre evoluţia biologică şi cea culturală.

Inadaptabilitatea nu înseamnă neapărat şi moartea tuturor membrilor unei societăţi. Societăţile nu sînt nici organisme individuale, nici specii.

(...)Însă în societăţile umane, atît limba cît şi religia se pot schimba în decurs de cîteva generaţii, sistemele politice pot varia considerabil în numai cîţiva ani, iar noile tehnologii se pot naşte aproape tot la fel de rapid şi fără ca reprezentanţii vechilor forme de cultură să dispară.

(...)Atunci cînd triburile germanice au invadat şi distrus Roma, nu au exterminat fizic neamurile cucerite deşi, fireşte, declinul economic şi cultural al Imperiului a condus la apariţia unor privaţiuni, a măririi ratei mortalităţii şi la o scădere a numărului populaţiei. Cuceritorii germani s-au auto-intitulat suzerani, apoi s-au amestecat cu elita romană de la care au adoptat religia şi limba. Roma a pierit, însă nu şi romanii; mare parte din cultura lor a supravieţuit într-o formă nouă.

(...)Pînă şi japonezii, care se mîndresc cu puritatea rasei lor, sînt un amestec de naţii. (...)Ca urmare, cultura japoneză reprezintă un amestec între toate aceste elemente şi o puternică influenţă chineză, manifestată în primul rînd datorită contactului cu Coreea. Atît „puritatea” rasială, cît şi cea culturală sînt mituri închipuite, care au născut pasiuni puternice, dar care au puţine în comun cu realitatea istorică. Multă lume încă mai interpretează termenul de „cultură” prin cel de „biologie”. Noţiunea de „genocid cultural” este populară printre intelectualii care nu au realizat încă implicaţiile acestei gîndiri.

(...)Ceea ce nu înseamnă că în trecut nu au existat cazuri de ucideri în masă sau de deportări. După ce au cucerit văile fluviilor Tigru şi Eufrat, mongolii au distrus lucrările de irigare care susţinuseră mii de ani civilizaţiile avansate; ca urmare, 90% din populaţie a murit, sau a fost nevoită să se mute. Acea zonă, azi cunoscută sub denumirea de Irak, nu şi-a revenit niciodată sau cel puţin, nu pînă în secolul XX. Alte popoare nomade asemănătoare mongolilor au avut un efect distructiv similar, transformînd terenurile agricole (în special pe cele irigate) în pămînturi uscate, în păşuni,

(...)Şi totuşi, nu acelaşi lucru se petrece atunci cînd o cultură o preia pe alta.


59

(...)Este clar că turcii s-au amestecat şi cu grecii şi cu celelalte naţii venite înaintea lor în Anatolia, chiar dacă azi limba greacă nu se mai vorbeşte în acele regiuni şi nici nu mai există un important număr de locuitori creştini.

(...)Din nefericire, în secolul XX astfel de încercări criminale de a omogeniza o cultură (folosind ucideri în masă sau expulzări forţate) au devenit mult mai normale decît au fost în trecut. Începînd cu masacrul armenilor, organizat de turci în timpul primului război mondial (atitudine care nu a corespuns cîtuşi de puţin modului în care s-au purtat turcii cu naţiile cucerite, înainte de sfîrşitul secolului al XlX-lea), trecînd apoi la uciderea evreilor de către nemţi şi masacrele şi emigrările forţate din India şi Pakistan, după proclamarea independenţei, ajungînd apoi la asasinarea chinezilor, mongolilor şi vietnamezilor în Cambodgia anilor '70 şi terminînd cu „purificarea etnică” din anii '90, din fosta Iugoslavie, putînd însă adăuga multe alte exemple de fapte petrecute între timp, putem observa că frecvenţa mărită a acestor conflicte culturale a cunoscut apogeul în ultimii o sută de ani. Pe lîngă cauzele politice, economice şi ecologice, care produceau în trecut cîteva, nu multe, astfel de conflicte dezastruoase, astăzi s-a răspîndit concepul de „cultură”, analog cu cel de „rasă”: toţi cei care nu se conformează presupusei „legi a naturii” sînt exterminaţi.

(...)Aici însă, se opreşte analogia noastră. Supravieţuirea culturală nu este o luptă pe viaţă şi pe moarte între culturile antrenate în competiţie sau, cel puţin, nu aşa ar trebui să fie. Dimpotrivă, azi, în contextul schimbului cultural dintre societăţile moderne industrializate şi a posibilităţii de a învăţa din ceea ce fac alţii, ar trebui ca modificările culturale să se facă mult mai uşor şi mult mai calm decît în trecut. Uciderile în masă au apărut numai atunci cînd astfel de analogii folositoare au fost mult împinse peste limitele unei ideologii fireşti, născînd nenumărate conflicte culturale. Sursa: Daniel Chirot, Societăţi în schimbare, versiune în limba română de Daniela Tabac , Editura Athena, Bucureşti, 1996, p.41-104.

2. Comunităţile rurale şi urbane. Accentuarea caracterului agrar al societăţii româneşti

2.1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc Formele cele mai îndepărtate şi, evident, primitive de colectivităţi umane au fost

comunităţile săteşti, care stăpâneau în comun pământul, identificate în întreg spaţiul euro-asiatic, din Marea Britanie până în India şi mai departe. Comunităţile săteşti arhaice, bazate pe rudenia de sânge între membrii săi, evoluează generând comunităţi agrare, în care indivizii nu mai erau legaţi printr-o relaţie de rudenie şi aveau deja în posesie o suprafaţă de pământ şi locuinţa amplasată pe ea.

Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile străvechi şi în spaţiul social românesc. Se pare că aşezările agrare, alcătuite la început din mai multe familii înrudite sunt primele tipuri de „localităţi” şi, deopotrivă, cele mai răspândite. Le urmează comunităţile pastorale, care sunt de durată sau temporare (în raport de predispoziţiile grupului uman din care erau alcătuite şi de vegetaţia necesară creşterii animalelor).


60

Formaţiunile comunitare agrare au dăinuit în forme străvechi până în apropiere de zilele noastre, generând una din problemele cele mai dificile, dar şi cele mai incitante ale istoriei sociale.

Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală) reprezintă o formă de viaţă socială stabilă, care este antrenată cu mare greutate la schimbări şi mai ales la transformări, caracteristică comună de altfel tuturor formelor de organizare de acest tip.

Organizarea comunităţilor rurale nu se realizează ad hoc. Ea presupune, evident, existenţa unor precondiţii esenţiale. „Un sat –aprecia profesorul Dimitrie Gusti – se dezvoltă într-un mediu cosmic, sub înrâurirea anumitor forme de relief, unei anumite formaţii biogeo-grafice, faţă de care el cedează adaptându-se pasiv sau reacţionează devenind el însuşi un agent de transformare, imprimând pecetea genului său de viaţă, socializând sau umanizând peisajul” (D. Gusti, 1968, p. 420). Ca aşezare umană, satul, potrivit aceloraşi aprecieri, se raportează la spaţiul înconjurător („problema regiunii”), la spaţiul utilizat pentru practicarea agriculturii („problema trupului de moşie”), la suprafaţa locuită („vatra satului”) şi la propriile sale alcătuiri sociale.

Satele „se aşează” nu numai în raport de condiţiile de mediu, ci şi în relaţie de funcţiile sociale şi economice pe care trebuie să le îndeplinească. În general, satele de şes au vatra satului în mijlocul „moşiei”, din raţiuni economice, dată fiind maniera de exploatare a pământului în tarlale, adică utilizarea prin rotaţie a terenurilor destinate culturii plantelor. Acest „principiu” s-a aplicat şi mai târziu, tot din raţiuni economice, dar impus de către latifundiarii laici sau eclesiaşti unor ţărani. În majoritatea lor, satele mănăstireşti, domneşti sau boiereşti au fost aşezate sau mutate după voia stăpânilor de pământ, păşuni, păduri etc. În epoca regulamentară şi, mai ales după aceea, se impune alinierea satelor, dată fiind răsfirarea lor prea mare, iar în epoca comunistă s-a trecut la sistematizarea localităţilor rurale. Vatra satului, ca şi dispunerea locuinţelor în satele de colonişti (mai vechi sau mai noi) sunt, de asemenea, impuse de autorităţi. Astfel, de la alegerea şi dispunerea liberă a vetrei satului, ca şi a locuinţelor, pe măsură ce ne depărtăm de epocile vechi, se ajunge la constituirea de noi aşezări rurale după voinţa proprietarilor de pământ sau a autori-tăţilor vremurilor respective.

O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării şi structurii aşezărilor rurale româneşti relevă situaţia că satele risipite şi satele răsfirate se dovedesc a fi cele mai tipice sate româneşti. Prepon-derent, ele sunt situate în zonele de munte şi sub munte. În aceste sate au trăit cei mai mulţi ţărani moşneni. De aici s-a extins treptat o mare parte din populaţia care s-a aşezat la câmpie. Există şi aşa-zisele sate răsfirate ,care sunt formate, pe de o parte, din grupuri de gospodării mai adunate, iar pe de altă parte, din gospodării noi „roite” pe locuri mai îndepărtate. Între aceste două tipuri de sate deosebirile şi delimitările nu sunt tranşante, ambele fiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul românesc al înălţimilor. Spre ţinuturile joase se identifică alte tipuri de sate, între care, în primul rând, satele adunate, ce au gospodăriile aşezate una lângă alta, cu tendinţe spre aglomerare. Tipologia satelor este determinată de factori fizici dar, de cele mai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punct de vedere, satele româneşti sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pe munţi şi coline; altele sunt lungi, îndeosebi cele aşezate de-a lungul apelor; multe sunt sate ramificate (cele aşezate în bazine muntoase mici, în care există mai multe cursuri de ape şi văi, pe care se înşiră, în ramuri sau radiar gospodăriile). Există şi alte forme ale satelor româneşti: rotunde, circulare sau poligonale, triunghiulare, cum sunt satele de colonizare, satele de şes sau


61

cele situate de-a lungul văilor. În ansamblu, distribuţia pe regiuni a satelor româneşti ne relevă că la munte predomină satele risipite; în zonele colinare cele răsfirate, iar la şes şi în câmpie satele adunate, compacte.

2.2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire. Habitatul, în contextul dezvoltării culturii materiale şi spirituale, a diversificării

structurilor şi raporturilor sociale, cunoaşte extinderi şi adaptări succesive la noile exigenţe umane şi sociale. Treptat, comunităţi teritoriale îşi îmbogăţesc zestrea edilitară cu noi construcţii, mai rezistente, mai confortabile şi mai bine înzestrate cu utilităţi casnice sau publice, îşi schimbă înfăţi-şarea generală şi îşi măresc suprafaţa locuită, concomitent cu apariţia unor noi preocupări lucrative care generează mărirea gamei produselor şi a întrebuinţării lor, cristalizarea altor tipuri de compartimente şi manifestări ale populaţiei etc. Este, în fond un proces lent sau mai rapid de trecere a unor aşezări rurale şi pastorale la o viaţă semiurbană, iar apoi urbană.

Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor trecute şi a celei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de viaţă socială, integrată, însă, ansamblului social, în variatele sale forme. „Fiind vorba de o realitate socială sedentară, adică legată de un anumit teritoriu, cele dintâi elemente componente sunt unităţile sociale legate de teren, anume oraşele, corespunzând vieţii industriale, comerciale, administrative centrale, satele, corespunzând vieţii agrare şi stâne, corespunzând vieţii păstoreşti din timpul verii ( iarna se confundă uneori cu satul obişnuit). Sub forma aceasta se prezintă, în genere, societatea românească.” (D. Gusti, 1968, p. 273).

Oraşul, ca „realitate socială sedentară”, reprezintă, în esenţă, „o formă de comunitate umană”, care se caracterizează prin: număr de locuitori relativ mare; organizare socială bazată pe „diviziune ocupaţională şi specializare a serviciilor”; reglementare instituţională a raporturilor sociale; relaţii de rudenie la un nivel scăzut; legături „de intercunoaştere redusă”; comportamente şi cultură eterogene (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu).

Un capitol distinct în studiile sistematice asupra oraşului şi procesului de urbanizare îl reprezintă modalităţile de constituire a oraşelor. În linii generale, se acceptă că există un număr de căi ce pot fi identificate în procesele de edificare a aşezărilor urbane. Între acestea se numără:

a) Constituirea oraşelor prin concentrarea de aşezări omeneşti fără a avea o structură diferenţiată sau cu structuri diferenţiate.

b) Constituirea oraşelor prin aglomerarea satelor. c) Constituirea oraşelor prin forţă centrifugă, respectiv prin separarea elementelor

contopite. O asemenea modalitate de constituire a oraşelor constă în desprinderea şi „roirea” unor elemente componente dintr-un oraş deja constituit.

d) Întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţii umane de către altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor faze mai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasi-generalizat în epoca apariţiei oraşelor medievale.

În spaţiul sud-est european existenţa oraşelor este o realitate economică şi socială timpurie, evident în forme rudimentare. Conti-nuitatea lor, inclusiv pe teritoriul României istorice, este remarcabilă, chiar dacă, în anumite perioade (năvălirile barbare), şi-au făcut simţită prezenţa mai puţin. În decursul evoluţiei lor, comunităţile urbane s-au diferenţiat, fie datorită plasării lor în zone geografice distincte, fie din cauza unor condiţii care le-au favorizat sau, din contră, le-au marcat existenţa. Evident,


62

diferenţierile regionale au imprimat o anume „coloratură” habitatului urban, care a generat distanţări faţă de procesele de urbanizare înregistrate în vestul continentului.

3. Structuri şi raporturi sociale. Evoluţia lentă spre modernism

3.1. Dominanta agrară a structurilor sociale Importanţa care se acordă în curs obştii săteşti şi, deopotrivă, evoluţiei raporturilor

de proprietate din mediul rural, structurilor, manifestărilor şi proceselor sociale are în vedere preponderenţa ţărănimii în componentele socie-tăţii româneşti, care este însă serios amendată în epoca comunistă, ca efect al industrializării intensive.

Preponderenţa ţărănimii în structura ocupaţională şi socială impri-mă un pregnant caracter agrar evoluţiei societăţii româneşti, al cărei trend spre modernitate este lent, cu tendinţe de accelerare la începutul acestui secol şi, mai ales, după 1918. Aceste ritmuri lente sunt datorate nu numai preponderenţei elementelor agrare, ci şi statutului de societate dependentă pe care o are, din nefericire, societatea românească, vreme de peste un mileniu.

Dominanta agrară a structurii sociale se defineşte de timpuriu şi se menţine până către finele deceniului al IV-lea al secolului trecut. Ea este specifică nu numai spaţiului românesc, ci întregului perimetru care, mai târziu, după cum îl vor califica unii experţi vestici, va reprezenta „Europa agrară”.

Ponderea ţărănimii, în ansamblul vieţii sociale, este o realitate care transpare de la primele documente scrise şi, evident, ea este anterioară mărturiilor scrise. În secolele XIV-XV, dar şi în perioade lungi de după acestea, ţărănimea liberă este un strat foarte numeros şi puternic, răspândită în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, sub numele de răzeşi, în Moldova, sau de moşneni şi megieşi, în Ţara Românească. Cu timpul, însă, ţărănimea liberă se diminuează, căzând în dependenţa feudalilor români sau străini.

Ţărănimea dependentă , la începuturile evului mediu, alcătuia un strat redus numeric. Cu timpul, însă, se majorează substanţial, pe măsură ce presiunea nobililor (boierilor) creşte, iar unele obşti săteşti, a căror rezistenţă s-a diminuat, cedează, fiind aservite. În Ţara Românească şi Moldova, ţăranii dependenţi erau cunoscuţi sub numele de rumâni şi, respectiv, vecini, iar în Transilvania, de iobagi (care dispuneau de sesii, loturi mici de pământ) şi jeleri (care erau lipsiţi de orice proprietate, dar aveau libertatea de a se muta dintr-un sat în altul).

Satele libere (obştile) sunt aservite din interese economice, care generează competiţie acerbă între marii boieri (nobili) pentru extin-derea propriilor proprietăţi. Aşa se nasc marile domenii (latifundii ), începând cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea şi continuând vreme de secole. Expansiunea lor, practic, nu are limite, astfel încât un număr restrâns de mari latifundiari ajung să stăpânească imense suprafeţe de pământ, majoritatea satelor libere devenind sate boiereşti sau mănăstireşti.

„Lumea” rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenarea societăţii româneşti în demersuri mai substanţiale şi mai hotărâte spre modernizare, înfăţişa imagini ce exprimau mari contraste sociale: o minoritate care se bucura de o situaţie înfloritoare


63

economică şi de o existenţă îmbelşugată şi o majoritate care avea o existenţă precară sub raportul regimului alimentar, al locuirii şi al posibilităţilor materiale.

Tendinţele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale din agricultură, materializate prin unele măsuri legislative reparatorii, îndeosebi în epoca modernă şi contemporană (reforme sau legiuiri agrare), fără a le diminua meritele şi importanţa lor intrinsecă, n-au dat unei probleme atât de acute, cum a fost problema agrar-ţărănească, decât dezlegări limitate. În felul acesta, asistăm la o perpetuare a acestei probleme, ceea ce a condus la menţinerea unei preponderenţe substanţiale ţărăneşti în structura societăţii româneşti până în epoca comunistă.

3.2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale”. Întregul set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute de ani, comunităţile

rurale şi care generează raporturi sociale specifice are un numitor comun: distribuţia suprafeţelor cultivabile, a păşunilor, a terenurilor pentru locuinţe şi a pădurilor.

Modul cum s-a realizat împărţirea pământului sau mobilitatea cu care comunităţile au schimbat distribuţia acestuia între membrii lor au constituit puncte-cheie într-o strategie realistă a dezvoltării. Acele comunităţi care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulaţiei pământului, apreciat drept marfă şi, deopotrivă, au gândit şi pus în aplicare măsuri de rectificare a decalajelor între proprietăţi, reducând disproporţiile, au progresat rapid, ajungând în vârful ierarhiei societă-ţilor dezvoltate. Cele care au evitat să se angajeze în astfel de politici sau chiar le-au respins s-au înscris, pe termen lung, într-un demers de automarginalizare, de îndepărtare de ritmurile unei dezvoltări susţinute economico-sociale.

Raporturile agrare din perioada feudalismului timpuriu, ca şi mai târziu, sunt dominate de manifestarea unor tendinţe, care se accentuează progresiv: a) diminuarea numărului satelor libere, organizate pe princi-piile obştii săteşti şi creşterea celor care devin dependente; b) sporirea domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, care ajung să deţină mari suprafeţe de pământ şi zeci de sate; c) amplificarea obligaţiilor ţărănimii dependente faţă de marii proprietari de pământ şi domnie; d) stratifi-carea mai accentuată a ţărănimii dependente şi a boierimii, care polarizează societatea românească într-o minoritate bogată, chiar opulentă şi o majoritate sărăcită sau în curs de sărăcire; e) fuga ţărănimii de pe domeniile nobililor (boierilor), pentru a scăpa de constrângerile economice şi financiare tot mai apăsătoare (la sfârşitul secolului al XVIII-lea, peste 24.000 de familii din Transilvania se refugiază în Moldova şi Ţara Românească); f) accentuarea tensiunilor sociale în spaţiul economiei rurale, care degenerează în violenţe spontane sau în mişcări sociale de anvergură, ce antrenează mase importante ale populaţiei rurale; g) apariţia unor manifestări în cadrul elitelor politice, care denotă conştientizarea pericolului radicalizării raporturilor agrare (unificarea sistemului de impozite şi fixarea sarcinilor economico-financiare ale ţărănimii dependente, desfiinţarea legării de pământ a sătenilor etc.).

Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agrare din România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este mai alertă, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii româneşti care rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele legislative începând cu 1878 (împroprietărirea „însurăţeilor”) s-au înscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprietăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani, pe de o parte şi arendaşi şi moşieri, pe de alta.


64

Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluează socie-tatea românească se schimbă radical în 1918, prin eliminarea dominaţiei străine, reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar şi redobân-direa deplinei demnităţi naţionale.

Soluţiile date problemei agrar-ţărăneşti în perioada interbelică au avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele ei pozitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa în continuare a peste o jumătate de milion capi de familie care n-au fost împroprietăriţi, lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selecţionate etc. resimţită de către ţăranii împroprietăriţi, creşterea dato-riilor agricole, ca efect al dobânzilor ridicate etc. au fost alţi factori care au grevat asupra urmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică.

În viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau să dispară printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând anihilată (1949) prin cooperativizarea forţată a agriculturii româneşti. Se deschide, astfel, un capitol nou al regimului proprietăţii agrare din România precum şi un tip nou de raporturi sociale, încă insuficient studiate până în prezent.

4. Accelerarea ritmurilor dezvoltării moderne

Modernizarea, în înţeles de proces de esenţă transformatoare, care defineşte parţial sau global sensul ca şi natura evoluţiei societăţii româneşti, este condiţionată de dezvoltarea proble-mei naţionale care generează, la rândul său, alte probleme sociale. Diferite ca nivel şi complexitate, procesele sociale se constituie, deci, în elementul motor al metamorfozării ansamblului social şi al relaţiilor sociale şi, deopotrivă, ele însele sunt surse originale de „producere” a unei alte categorii de procese care acţionează în afara unor segmente sociale.

Trecerea de la un sistem social la altul configurează procese sociale specifice, fiecare având o anume „autonomie”, dar toate aflân-du-se sub presiunea aceloraşi factori de convergenţă.

Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unul dintre procesele socio-economice fundamentale ale societăţii româneşti moderne: industrializarea. Timid conturată în prima jumătate a secolului trecut, industrializarea se cristalizează pregnant în următoarea jumătate de veac, fiind urmată de crearea bazelor industriei maşiniste moderne româneşti. Industrializarea implică mutaţii demografice, în sensul „migrării” unor segmente ale populaţiei din mediul rural în cel urban şi orăşenizarea acesteia, determinând o substanţializare progre-sivă a procesului de urbanizare.

În sistemul economiei agrare asistăm la apariţia şi generalizarea raporturilor capitaliste, care generează degradarea treptată a marii suprafeţe latifundiare în favoarea dezvoltării proprietăţii mijlocii de tip burghez, aparţinând producătorilor liberi. Ambele procese conduc la schimbări în stratificarea socială, ca şi în raporturile sociale.

Procesul modificării structurii sociale şi de clasă nu este numai „derivat” al modernizării, el însuşi se justifică ca un element pulsativ în acest sens. Dinamica lui este condiţionată însă de ritmul implementării raporturilor burgheze în sfera economică, de gradul de modernizare a sistemului instituţional şi de reglementările administrativ-juridice ale aparatului de stat. Efectul său este major şi cu implicaţii determinante în definitivarea caracterului burghez al societăţii româneşti.


65

Era firesc ca, în împrejurimile schimbării stratificării sociale să asistăm la prefaceri şi în planul raporturilor sociale, prefaceri care iau aspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de evoluţie. Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziţia faţă de mijloacele de producţie, a căror tendinţă, după cum am văzut, o reprezintă „regenerarea” lor în sistem capitalist. Natura relaţiilor soci-ale din cadrul societăţii româneşti care traversează această perioadă istorică este general antagonică, excepţie făcând, parţial, raporturile dintre păturile superpuse, dar mai ales relaţiile dintre muncitorime şi ţărănime, cu tendinţe de apropiere progresivă în demersurile pentru ameliorarea condiţiei lor existenţiale.

Evoluţia spre modernizare a societăţii româneşti în planul struc-turilor sale, a generat o polarizare accentuată, contrastantă între clase şi categorii sociale. Procesul sărăciei este un însoţitor inevitabil.

Determinaţiile sociale specifice societăţii româneşti au condus la modificarea sensului, obiectivelor şi mijloacelor acţiunii sociale, ca „agent” transformator. Sensul acţiunii sociale, în viziunea claselor dominante, înseamnă consolidarea structurilor burgheze ale statului modern român; în concepţia maselor, „schimbarea” socială presupune crearea unui cadru de manifestare a capacităţii lor lucrative, întemeiat pe raporturi de echitate socială şi democraţie politică autentică; o dată cu apariţia mişcării muncitoreşti se cristalizează şi ideea înlocuirii „ordinii” burgheze cu „ordinea” socialistă. De aici şi mijloacele de acţiune modificate –greve (agrare, industriale, în alte sfere de activitate), demonstraţii, manifestări ş.a., care coexistă cu cele vechi (specifice populaţiei rurale şi meşteşugarilor urbani).

La nivelul suprastructurii instituţionale procesul de modernizare şi adaptare la stilul burghez se manifestă prin crearea unui aparat instituţional modern şi adecvat noilor cerinţe, adoptarea unor norme şi reguli precise de activitate şi stabilirea unui cadru juridic de funcţionare, corelat cu interesele statului şi cu unele deziderate de grup.

În sfârşit, modificarea cunoştinţei sociale poate fi apreciată ca un alt important proces al acestei epoci, care se exprimă, fie la nivelul grupului social, fie la nivelul întregii mase sociale (naţiunea). La nivel grupal, se constată două direcţii bine conturate: apropierea unor grupuri de înţelegerea forţei lor sociale (ţărănimea, muncitorimea, burghezia) şi distanţarea altora de perceperea obiectivă a realităţilor sociale (moşierimea, nobilimea). Imposibilitatea racordării conştiinţei lor sociale la legile progresului le periferializează treptat, apropiind momentul dezagregării lor ca structuri sociale. La nivel societal, conştiinţa socială se află în impact cu înnoirile burgheze, suferind transformări sensibile. De la conştiinţa de masă (socială) de tip feudal („încorsetat” de un complicat sistem de dependenţe şi relaţii senioriale şi impregnată cu misticism şi ignoranţă) se ajunge ascendent la conştiinţa socială de factură burgheză, în care primează libertatea individului (cu toate atributele ei: de organizare, de conştiinţă, de exprimare etc.), într-un sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti de esenţă burgheză. Eliberarea conştiinţei sociale de constrângerile feudale, a însemnat practic eliminarea obstacolelor din calea progre-sului burghez, a transformării integrale a societăţii româneşti şi deopotrivă alimentarea conştiinţei naţionale cu noi motivaţii, mai bine articulate voinţei şi aspiraţiilor colective. Calea spre împlinirea idea-lului naţional este deschisă şi ea confirmă, treaptă cu treaptă, că voinţa unei naţiuni, puternic motivată în temeinicia dreptului ei istoric, devine faptă. Treptele acestor făptuiri sunt: 1859, 1877 şi 1918. România Mare era un ideal împlinit, dar şi o chemare la concordie şi muncă încordată, la


66

demnitate şi echitate socială, la respect faţă de alte state pentru a fi ea însăşi respectată, la gândire politică vizionară, pentru scrutarea viitorului.

Într-o măsură adecvată, cu date şi informaţii consistente, comen-tate şi analizate într-o viziune integratoare, se acordă atenţia cuvenită fiecărui aspect semnalat anterior. Sursa: Florian Tanasescu – Istoria sociala (curs)

curs 6 MODERNIZAREA VIETII SOCIALE SI CONSTRUIREA LUMII CONTEMPORANE

67

CURS 6

MODERNIZAREA VIETII SOCIALE SI CONSTRUIREA LUMII CONTEMPORANE

1. Civilizaţiile preindustriale sau statele tradiţionale

Aproximativ după anul 6000 î.Ch. găsim urmele unor societăţi mai mari decât existaseră până atunci şi care nu se aseamănă cu tipurile primitive (Gurns şi Ralph 1974). Aceste societăţi se bazau pe dezvoltarea oraşelor, dovedeau pronunţate inegalităţi în repartizarea bogăţiei şi a puterii şi se asociau cu conducerea de către regi sau împăraţi. Deoarece foloseau scrierea, iar ştiinţa şi arta erau în plină dezvoltare acestea, sunt numite adesea civilizaţii. Dar întrucât ele au dezvoltat forme de guvernare mai coordonate decât orice alte forme de societate anterioară, pentru a le denumi se foloseşte termenul de state tradiţionale.

Majoritatea statelor tradiţionale erau totodată imperii; ele ajungeau la asemenea dimensiuni prin cucerirea şi incorporarea altor popoare (Eisenstadt, 1963; Classen şi Skalnik, 1978; Kautsky, 1982). Acesta este cazul, de exemplu, Chinei tradiţionale şi a Romei antice. La apogeul său, în secolul I d.Ch., Imperiul roman se întindea din Britania, în nord-vestul Europei, până dincolo de Orientul Mijlociu. Imperiul chinez, care a dăinuit peste două mii de ani, până în pragul secolului nostru, acoperea cea mai mare parte a regiunii de platou din estul Asiei, ocupată în prezent de China modernă. Astăzi nu mai există state tradiţionale în lume. Deşi câteva, cum ar fi China şi Japonia, au rămas mai mult sau mai puţin intacte şi după începutul secolului XX, toate au fost distruse ori s-au dizolvat în sisteme moderne.(...)

Cele mai timpurii state tradiţionale au apărut în Orientul Mijlociu, de regulă în zone fertile de-a lungul unor fluvii (...). Imperiul chinez s-a format în preajma anilor 2000 î.Ch., într-o vreme când state puternice se găseau pe teritoriul Indiei şi Pakistanului actual. Câteva state tradiţionale de mari dimensiuni existau în Mexic şi în America Latină, cum ar fi aztecii în Peninsula mexicană şi incaşii în Peru. Statul incaşilor fusese înfiinţat cam cu un secol înainte de sosirea aventurierului spaniol Pizzaro, care a descins în America de Sud în 1535 doar cu un mic grup de soldaţi.


68

Prin încheierea de alianţe cu alte triburi băştinaşe ostile incaşilor, Pizzaro a putut provoca în scurt timp decăderea statului Inca, cerând alipirea acestuia la Spania. Aceasta a fost una dintre primele întâlniri dintr-o lungă scrie, a influenţelor occidentale cu statele tradiţionale, care aveau să ducă până la urmă la dispariţia lor totală.

1.1. Maiaşii

Vom lua ca exemplu de stat tradiţional cea de-a treia civilizaţie americană, cea a maiaşilor, stabilită în peninsula Yucatan din Golful Mexic. Civilizaţia Maya s-a dezvoltat între anii 300 şi 800 î.Ch. Maiaşii au construit centre religioase, le-au înconjurat cu locuinţele lor, toate construite din piatră. Altarele religioase aveau forma unor mari piramide, în vârful fiecăreia fiind câte un templu. La Tikal, cea mai mare dintre piramide, oraşul dimprejur găzduia cam 40.000 de locuitori. Era, principalul centru administrativ – efectiv oraşul-capitală – al statului maiaş.

Societatea maiaşă era condusă de o clasă aristocrată de preoţi-războinici. Ei erau cei mai înalţi demnitari în societate, şi totodată conducători militari, care duceau încontinuu războaie cu grupurile din preajmă. Majoritatea populaţiei era formată din ţărani, toţi fiind obligaţi să dea o parte din produsele lor conducătorilor lor aristocraţi, care trăiau în condiţii oarecum mai luxoase.

Nu se ştie cu siguranţă de ce a dispărut civilizaţia Maya, probabil că a fost cucerită de triburi învecinate. Se presupune însă că în vremea sosirii spaniolilor, statul maiaş dispăruse deja de mult.

1.2. Trăsăturile statului tradiţional

Statul tradiţional reprezintă singurul tip de societate existent în istorie înaintea apariţiei industrialismului modem, în care o mare parte a populaţiei nu era direct implicată în obţinerea hranei. În comunităţile de vânători şi culegători, ca şi în societăţile pastorale şi agrare, exista o diviziune a muncii destul de simplă. Cea mai importantă separare a sarcinilor era cea dintre bărbaţi şi femei. În statele tradiţionale, dimpotrivă, exista un sistem ocupaţional mai complex. Se menţinea diviziunea strictă a muncii în funcţie de sex, activităţile femeilor fiind în principal restrânse la casă şi câmp. Totuşi, în rândul bărbaţilor s-a observat o pondere a meseriilor specializate, cum ar fi cea de negustor, curtean, administrator guvernamental şi soldat.

Mai exista şi o diviziune de bază a claselor, între grupurile aristocrate şi restul populaţiei. Conducătorul era şeful „clasei stăpânitoare”, care menţinea dreptul exclusiv de a deţine poziţiile sociale înalte. Membrii acestei clase trăiau de regulă, confortabil. Marea masă a populaţiei, pe de altă parte, se descurca însă foarte greu. Posesiunea de sclavi era o trăsătură comună a acestor societăţi.

Câteva state tradiţionale au fost constituite în special prin comerţ şi erau de aceea conduse de negustori, dar majoritatea fuseseră întemeiate prin cuceriri militare sau presupuneau o structură substanţială de forţe armate (McNeill, 1983, Mann, 1986). Statele tradiţionale au cunoscut dezvoltarea armatei profesioniste, anticipând tipurile moderne de organizare militară. Armata romană de exemplu, era alcătuită dintr-un grup de bărbaţi cu un înalt grad de disciplină, bine antrenaţi şi care a stat la baza expansiunii Imperiului roman. În statele tradiţionale găsim de asemenea începuturile mecanizării războiului. Săbiile, lăncile, scuturile şi echipamentul de asediu deţinut de armata romană erau produse de către meşteşugari specializaţi. În războaiele dintre


69

statele tradiţionale ca şi între aceste state şi triburile „barbare”, rănile mortale erau mult mai frecvente decât fuseseră vreodată mai înainte.

PRIMELE TIPURI DE SOCIETATE UMANĂ

Tipul Societăţile de vânători şi culegători

Perioada 50.000 î.Ch. până în prezent (actualmente în curs de dispariţie totală).

Caracteristici Constau în grupuri mici de oameni care-şi câştigă traiul prin vânat, pescuit, si culesul plantelor comestibile. Puţine inegalităţi. Diferenţe de rang limitate la vârstă şi sex.

Societăţile pastorale

12.000 î.Ch. până în prezent. Majoritatea statelor de mari dimensiuni de azi. Modul lor de viaţă este ameninţat.

Depind de creşterea animalelor domestice pentru a-şi câştiga existenţa materială. Ca mărime, variază între câteva sute şi mii de membri. Marcate de inegalităţi evidente. Conduse de căpetenii sau regi-războinici.

Societăţile agrare

12.000 î.Ch. până în prezent. Majoritatea fac acum parte din entităţi politice mai mari si sunt în curs de a-şi pierde identitatea

Bazele pe mici comunităţi rurale, fără oraşe sau metropole. Traiul câştigat prin agricultură, adesea suplimentată pun vânătoare şi cules. Inegalităţi mai pronunţate decât în rândul păstorilor şi culegătorilor. Conduse de căpetenii.

Statele sau civilizaţiile tradiţionale

6.000 Î.Ch. până în sec. XIX. Toate statele tradiţionale au dispărut.

Bazele în bună parte pe agricultură. În unele oraşe, unde se concentrează comerţul şi meşteşugurile. Foarte mari, unele numărând milioane de oameni (deşi mici în comparaţie cu societăţile mari industrializate). Aparat de guvernare distinct, condus de un rege sau împărat. Există inegalităţi majore între diferitele clase.


70

2. Lumea modernă: societăţile industrializate

Statele tradiţionale au dispărut cu desăvârşire; deşi societăţile de vânători şi

culegători, pastorale şi agrare continuă să existe în unele regiuni, ele se găsesc doar pe teritorii relativ izolate şi, în majoritatea cazurilor, chiar şi aceste ultime exemple de supravieţuire sunt în curs de dezintegrare. Ce anume a dus la distrugerea formelor de societate care au dominat întreaga istorie până acum două sute de ani? Răspunsul, într-un singur cuvânt, este INDUSTRIALIZAREA, apariţia producţiei cu ajutorul maşinii, bazată pe folosirea unor resurse de putere neînsufleţite (cum ar fi aburul sau electricitatea). SOCIETĂŢILE INDUSTRIALE (numite uneori pur şi simplu „societăţile moderne”) sunt cu totul diferite de orice tip anterior de ordine socială, iar dezvoltarea lor are consecinţe care se întind dincolo de originile lor europene

Industrializarea a apărut în Anglia în secolul al XVIII-lea, ca rezultat al Revoluţiei Industriale, rezultat al unui întreg complex de schimbări tehnologice care au afectat mijloacele prin care oamenii îşi câştigau existenţa. Aceste schimbări au inclus invenţia unor maşini noi cum ar fi maşina de filat şi de tors, punerea resurselor energetice (în special cea a apei şi a aburului) în slujba proceselor de producţie şi folosirea ştiinţei pentru îmbunătăţirea metodelor de producţie. Şi cum invenţiile şi descoperirile dintr-un domeniu provoacă la rândul lor altele în diferite domenii, pasul inovaţiei tehnologice în societăţile industrializate este extrem de rapid, în comparaţie cu sistemele sociale tradiţionale.

Chiar şi în cele mai avansate dintre societăţile tradiţionale, majoritatea oamenilor erau implicaţi în cultivarea pământului. Nivelul relativ scăzut al dezvoltării tehnologice nu permitea decât unei mici minorităţi să se eliberezi de obligaţiile producţiei agricole. Dimpotrivă, o primă trăsătură a societăţilor industrializate de azi este aceea că majoritatea populaţiei lucrează în fabrici, birouri sau magazine şi nu în agricultură. Peste 90% din populaţie locuieşte la oraş, acolo unde se găsesc majoritatea slujbelor sau noi locuri de muncă. Oraşele importante sunt cu mult mai mari decât aşezările urbane ce se găseau în civilizaţiile tradiţionale. În aceste oraşe, viaţa socială devine mai impersonală şi anonimă decât înainte, iar multe dintre întâlnirile noastre zilnice sunt mai degrabă cu străini, decât cu persoane pe care le cunoaştem. Organizaţiile de mare întindere, cum ar fi corporaţiile de afaceri sau agenţiile guveinament.il. ajung să influenţeze practic viaţa tuturor oamenilor.

O altă trăsătură a societăţilor moderne se referă la sistemele lor politice, care sunt mai dezvoltate şi mai intense decât formele de guvernământ din statele tradiţionale. În civilizaţiile tradiţionale, autorităţile politice (monarhi şi împăraţi) nu au o influenţă directă asupra obiceiurilor şi cutumelor majorităţii supuşilor lor, care trăiesc în sate şi aşezări independente. O dată cu industrializarea, transportul şi comunicaţiile au devenit mult mai rapide, ducând la formarea unei comunităţi „naţionale” mult mai integrate.

Societăţile industriale au fost primele State-naţiuni. Statele-naţiuni sunt comunităţi politice, delimitate între ele prin graniţe clar marcate, şi nu prin vaga zonă de frontieră care separă statele tradiţionale. Guvernele statelor-naţiuni au puteri sporite în multe privinţe ale vieţii cetăţenilor lor, stabilind legi care se aplică tuturor celor care locuiesc în interiorul respectivelor graniţe. Marea Britanic este stat-naţiune, aşa cum sunt de fapt toate celelalte societăţi din lumea contemporană.


71

Aplicarea tehnologiei moderne nu s-a limitat însă câtuşi de puţin la un proces paşnic de dezvoltare economică. Încă din cele mai timpurii faze ale industrializării, procesele moderne de producţie au fost puse în slujba forţei armate, iar aceasta a modificat semnificativ modalităţile de a duce războaie, creând arme şi moduri de organizare militară mult mai avansate decât cele din culturile preindustriale. Împreună, puterea economică superioară, coeziunea politică şi superioritatea militară explică irezistibila extindere a modului de viaţă occidental în întreaga lume, de-a lungul ultimelor două secole.

2.1. Marea Britanie ca exemplu de societate industrializată

Marea Britania este una dintre cele peste două sute de state-naţiune existente în lume azi. Este mică în comparaţie cu alte state actuale, atât ca suprafaţă cât şi ca număr de locuitori. Marea Britanie are 58 de milioane de locuitori. Germania, altă ţară industrializată, are 81 de milioane, Japonia 125 de milioane, iar Statele Unite 258 de milioane. Deşi cu o populaţie relativ redusă, Marea Britanie are totuşi mai mulţi locuitori decât a avut întregul Imperiu roman în perioada sa de maximă întindere, ceea ce ne arată că lumea este mult mai populată decât acum două mii de ani.

Caracterul industrial al Marii Britanii este demonstrat de micul număr de oameni care lucrează în agricultură, mai puţin de 2% din întreaga forţă de muncă. Ca şi alte state industrializate, Marea Britanie importă o serie de articole alimentare din întreaga lume: ceai din Asia de Sud, mere din Noua Zeelandă, vin din Franţa şi mii de alte articole alimentare din alte ţări. Totuşi, cei 2% lucrători agricoli produc mai mult decât suficient pentru a hrăni întreaga populaţie a Marii Britanii.

Dacă luăm în consideraţie venitul mediu pe cap de locuitor, Marea Britanie nu este o ţară bogată, faţă de alte naţiuni industrializate. În ordinea ţărilor industrializate se află abia pe locul 21. Elveţia e prima, Luxemburg a doua, iar Japonia a treia. Totuşi, britanicii sunt foarte bogaţi, faţă de masa populaţiei din societăţile premoderne, cât şi faţă de majoritatea ţărilor din Lumea a Treia din vremurile noastre. Marea Britanie este ceea ce se numeşte uneori o societate din Lumea Întâi, diferită de cele din Lumea a Doua şi a Treia. De acestea ne vom ocupa în continuare.

3. Societăţile din lumea întâi, a doua şi a treia

3.1. Originile diviziunii

Începând din secolul al XVII-lea şi până în secolul al XX-lea, ţările occidentale au înfiinţat colonii în numeroase zone, ocupate până atunci de societăţi tradiţionale, folosindu-şi superioritatea forţei militare acolo unde era necesar. Deşi practic toate aceste colonii şi-au obţinut până acum independenţa, procesul de colonizare a fost esenţial în formarea hărţii sociale a lumii, aşa cum o cunoaştem azi. În unele regiuni, cum ar fi America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă, care erau slab populate de comunităţi de vânători şi culegători, europenii au devenit populaţia majoritară. În altele, printre care şi o bună parte din Asia, Africa şi America de Sud, populaţia locală a rămas majoritară.


72

Societăţile din primul dintre aceste tipuri, inclusiv Statele Unite, au devenit industrializate. Cele din categoria a doua sunt în majoritate la un nivel al dezvoltării industriale mai scăzut şi sunt adesea denumite societăţi din Lumea a Treia. Asemenea societăţi includ China, India, majoritatea ţărilor africane, (cum ar fi Nigeria, Ghana şi Algeria) sau ţări din America de Sud (de ex.: Brazilia, Peru şi Venezuela). Întrucât multe dintre ele sunt situate la sud faţă de Statele Unite şi Europa, ele sunt denumite uneori colectiv ca Sudul, spre a fi deosebite de Nordul mai bogat, industrializat.

Termenul „Lumea a Treia” a reprezentat la început o parte a unor trăsături stabilite pentru a diferenţia cele trei tipuri majore de societate existente în primii ani ai secolului XX. Ţările din Lumea întâi erau (şi încă mai sunt) statele industrializate din Europa, Statele Unite, Australasia (Australia, Noua Zeelandă, Tasmania şi Melanezia) şi Japonia. Majoritatea societăţilor din Lumea Întâi au sisteme de guvernământ multipartite, parlamentare. Societăţile din Lumea a Doua însemnau societăţile comuniste din ceea ce era Uniunea Sovietică (URSS) şi Europa de Est, cuprinzând Cehoslovacia, Polonia, Germania de Est şi Ungaria. Societăţile din Lumea a Doua aveau economii cu planificare centralizată, care nu permiteau dezvoltarea proprietăţilor particulare sau iniţiativa economică competitivă.

3.2. Uniunea Sovietică - tip de societate din Lumea a Doua

Uniunea Sovietică avea o formă distinctă de organizare socială, politică şi economică. Era esenţialmente o organizare unională, alcătuită dintr-o diversitate de naţiuni şi grupuri culturale diferite. Cea mai mare dintre ele era ocupată de Rusia, iar rusa era limba oficială a ţării. Se vorbeau însă şi multe alte limbi, cum a: fi lituaniana, germana, araba şi georgiana.

Uniunea Sovietică era condusă de Partidul Comunist. Bazat pe o versiune a marxismului, comunismul sovietic era un sistem de guvernare monopartită. Partidul Comunist domina atât sistemul politic cât şi cel economic. Ţările din Lumea Întâi sunt capitaliste şi au economii de piaţă: firmele de afaceri sunt proprietate privată şi se află în concurenţă unele cu altele pentru a-şi vinde produsele consumatorilor. Dimpotrivă, în Uniunea Sovietică şi în Europa de Est, cea mai mare parte din industrie şi agricultură era în proprietatea statului şi destul de puţine afaceri erau particulare.

Urmând învăţăturile lui Marx, conducătorii comunişti credeau că un sistem de producţie bazat pe proprietatea colectivă ar putea deveni mai prosper decât sistemul liber de piaţă occidental. S-a dovedit însă contrariul. Uniunea Sovietică şi societăţile est-europene au fost ineficiente economic şi au avut o conducere politică autoritară, iar aceste limite au dus la prăbuşirea lor (pentru informaţii suplimentare, vezi cap. 13, A. Giddens, Sociologie).

O dată cu colapsul comunismului în 1989, Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, Rusia a devenit din nou un stat separat, aşa cum fusese înainte de Revoluţia din 1917 şi un mare număr de alte regiuni s-au desprins pentru a forma state-naţiune independente, cum ar fi Ucraina, Georgia, Lituania etc.

Timp de aproximativ 75 de ani, istoria lumii a fost afectată de o rivalitate globală între Uniunea Sovietică şi ţările est-europene pe de-o parte şi societăţile capitaliste occidentale şi Japonia pe de alta. Astăzi această rivalitate a dispărut. O dată cu sfârşitul „războiului rece” şi dezintegrarea comunismului în fosta URSS şi Europa de Est, Lumea a Doua a dispărut pur şi simplu.


73

3.3. Sfârşitul Lumii a Doua

Rusia şi celelalte foste societăţi din Lumea a Doua sunt azi pe cale de a-şi forma un sistem de piaţă competitiv, asemănător celui din ţările occidentale. Ele încearcă de asemenea să-şi construiască instituţii politice democratice bazate pe modelele occidentale.

Ceea ce se întâmplă în Rusia şi în celelalte ţări ex-comuniste poate părea fără legătură cu viaţa oamenilor din Marca Britanic. Dar aceasta e o părere înşelătoare. La fel ca şi toate celelalte societăţi industrializate, Marea Britanie este tot mai mult implicată într-o economie globală, astfel încât evenimente din alte părţi ale lumii au efecte imediate asupra propriilor ei activităţi. De exemplu, de ceea ce se întâmplă în fosta Uniune Sovietică poate depinde obţinerea unei slujbe bune sau chiar orice slujbă, după terminarea colegiului. Aceasta întrucât perpetuarea prosperităţii economice depinde de condiţiile economice stabile din lumea întreagă. Dacă Rusia se va putea dezvolta economic şi politic, comerţul cu Marea Britanie va fi benefic pentru ambele ţări. Dacă ar avea loc însă o prăbuşire economică în societăţile din fosta Uniune Sovietică, consecinţe dezastruoase s-ar repercuta şi asupra stabilităţii sociale şi economice din alte societăţi.

3.4. Societăţile din Lumea a Treia

Termenul de Lumea a Treia (inventat de demograful francez Alfred Sauvy) a devenit un mod convenţional de referire la societăţile mai puţin dezvoltate, dar în unele privinţe nu este satisfăcător. Această etichetare face să pară că societăţile respective sunt total separate de ţările industrializate, că fac parte dintr-o altă lume.

Dar nu este adevărat: societăţile din Lumea a Treia sunt de multă vreme legate de ţările industrializate şi invers. Ele au apărut ca urmare a colonializării şi datorită legăturilor comerciale pe care şi le-au creat cu statele occidentale. În schimb, conexiunile pe care Occidentul le-a stabilit cu alte părţi ale lumii le-au afectat vizibil propria dezvoltare. De exemplu, faptul că există o numeroasă populaţie de negri în Statele Unite şi în Brazilia este rezultatul „comerţului cu oameni” (comerţul cu sclavi) desfăşurat de colonişti.

Majoritatea societăţilor din Lumea a Treia se află în zone care au fost supuse regimului colonial în Asia, Africa şî America de Sud. Una sau două mai sunt colonii încă (Hong Kong a rămas colonie britanică până în 1997, cu angajamentul de a ceda controlul către China în acel an). Câteva regiuni colonizate au câştigat independenţa mult mai devreme, cum ar fi Haiti, care a devenit prima republică autohtonă cu populaţie de culoare neagră în ianuarie 1804. Coloniile spaniole din America de Sud şi-au cucerit independenţa în 1810, în timp ce Brazilia s-a desprins de Portugalia în 1822.

Unele ţări, care nu au fost niciodată conduse de altele europene, au fost totuşi puternic influenţate de relaţiile coloniale, cel mai notabil exemplu fiind China. Prin forţa armată, China a fost obligată începând din secolul al XVII-lea să întreţină legături comerciale cu puterile europene, în timp ce europenii se ocupau de guvernarea anumitor regiuni, inclusiv a câtorva porturi de primă importanţă. Hong Kong a fost ultimul dintre ele. Majoritatea naţiunilor din Lumea a Treia au devenit state independente abia după cel de-al doilea război mondial, adesea în urma unor sângeroase lupte anticoloniale. Printre exemple se pot cita India, câteva ţări asiatice


74

(Burma, Malaesia şi Singapore) şi ţări din Africa (Kenia, Nigeria, Zair, Tanzania şi Algeria).

Deşi pot include populaţii care trăiesc încă după modelul tradiţional, ţările din Lumea a Treia sunt diferite de formele timpurii de societate tradiţională. Sistemele lor politice sunt modelate după sisteme înfiinţate mai întâi în societăţile occidentale, adică sunt state-naţiuni. În timp ce majoritatea populaţiei trăieşte încă în zonele rurale, multe astfel de societăţi trec printr-un proces rapid de dezvoltare urbană. Deşi agricultura rămâne activitatea economică principală, recoltele sunt produse adesea pentru a fi vândute mai curând pe pieţele lumii şi mai puţin pentru consumul local. Condiţiile de trai sunt dintre cele mai sărace în aceste societăţi şi s-au deteriorat mult în decursul ultimilor ani. S-a estimat că în 1993, 1,2 miliarde de oameni din ţările Lumii a Treia trăiau în sărăcie, adică aproape un sfert din populaţia lumii. Aproximativ o jumătate dintre săracii lumii trăiesc în Asia de Sud, în ţări ca India, Burma şi Cambodgia. Cam o treime sunt concentraţi în Africa. Ceilalţi se află în America Centrală şi de Sud. Între 1984 şi 1994 standardele de viaţă au scăzut în Africa cu 2% anual. Şomajul a crescut cu 400%, ajungând azi la peste 100 milioane de şomeri. Africa subsahariană se confruntă totodată şi cu o criză a datoriei externe. Datoria ei totală a crescut de peste trei ori. Plăţile în contul datoriei externe pe care le fac guvernele africane în fiecare an se ridică la de peste patru ori suma cheltuită pentru sănătate şi civilizaţie.

3.5. India ca exemplu de ţară din Lumea a Treia

India şi China reprezintă cele mai mari ţări din lume în privinţa numărului de locuitori. India are 900 milioane de locuitori. China are 1,2 miliarde, adică de 22 de ori mai mult decât Marea Britanie. India a fost colonizată de Anglia cu două secole în urmă, devenind parte a Imperiului Britanic. Ţara şi-a câştigat independenţa după cel de-al doilea război mondial, dar s-a divizat în două: Pakistanul, predominant islamic, s-a desprins de partea principală a Indiei, dominată de hinduism.

India rămâne o ţară preponderent agrară: 33% din forţa de muncă este în agricultură. Rata medie de viaţă este superioară celei din multe ţări în curs de dezvoltare, dar cu mult sub cea a naţiunilor industrializate. Media de viaţă atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei în India în 1996 era de 63 de ani; în Marea Britanie ea este în prezent de 74 de ani pentru bărbaţi şi 79 pentru femei; în Japonia, unde oamenii par să trăiască mai mult decât oriunde în lume, este de 77 de ani pentru bărbaţi şi 83 pentru femei.

Spre deosebire de majoritatea ţărilor din Lumea Întâi, India este o societate a cărei populaţie creşte încă vertiginos. Creşterea populaţiei supune la un efort enorm resursele economice şi educaţionale. Doar 50% din populaţia Indiei este alfabetizată (faţă de 99% în Anglia). Mulţi oameni s-au mutat din zonele rurale în oraşe în ultimii 30 de ani. Oraşele indiene ca Delhi, Calcutta şi Bombay sunt suprapopulate, iar mulţi locuitori dorm pe străzi şi sunt şomeri.

Şi totuşi ar fi o greşeală să ne imaginăm India ca „târându-se”, pur şi simplu, după statele occidentale. Ea posedă o cultură vastă şi diversă, moştenire a îndelungatei sale istorii ca şi civilizaţiei tradiţionale. De asemenea, în prezent ţara trece printr-un proces rapid de dezvoltare economică. India adăposteşte un mare număr de săraci, care-


75

şi duc cu greu existenţa cotidiană. Dar ea are şi milioane de oameni bogaţi şi industrii prospere, inclusiv de înaltă tehnologie. Oraşele ei sunt suprapopulate, dar au şi zone rezidenţiale la fel de elegante ca oricare altele din ţările din Lumea Întâi.

3.6. Sărăcia din Lumea a Treia

În majoritatea societăţilor din Lumea a Treia, sărăcia tinde să capete formele cele mai dramatice în zonele rurale. Malnutriţia, analfabetismul, media scăzută de viaţă şi condiţiile mizere de locuit sunt de regulă cele mai accentuate la ţară. Majoritatea săracilor se găsesc acolo unde lipseşte pământul arabil, productivitatea agriculturii este scăzută, iar seceta şi inundaţiile sunt fenomene obişnuite. De obicei femeile sunt mai dezavantajate decât bărbaţii. Ele se confruntă cu probleme culturale sociale şi economice mai des decât bărbaţii care sunt lipsiţi de drepturi. De exemplu ele muncesc un număr mai mare de ore, iar acolo unde sunt salariile lor sunt mai mici.

Săracii din ţările Lumii a Treia trăiesc în condiţii aproape de neimaginat pentru britanicii de rând sau locuitorii altor societăţi industrializate. Mulţi nu au locuinţe permanente, în afara unor adăposturi din carton sau din deşeuri de lemn. Nu au apă curentă, instalaţii sanitare sau electricitate. Cu toate acestea, există însă milioane de săraci în Marea Britanie, Europa şi Statele Unite şi există o legătură între sărăcia din aceste societăţi şi sărăcia globală. Aproape jumătate dintre săracii din Statele Unite de exemplu, provin din Sud. Aceasta se referă la descendenţii sclavilor negri aduşi cu forţa în urmă cu secole, cât şi la mai recenţii emigranţi, sosiţi din America Latini Asia etc.

4. Ţările recent industrializate În timp ce majoritatea ţărilor din Lumea a Treia, care nu este unitară, sunt cu

mult în urma societăţilor occidentale, câteva dintre ele s-au înscris deja cu succes în procesul industrializării. Ele sunt uneori denumite ţări recent dezvoltate (TRD) şi includ: Brazilia şi Mexicul în America de Sud, cât şi Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore şi Taiwan în Asia de Est. Rata creşterii economice a unora dintre cele mai prospere TRD, precum Taiwanul, este de câteva ori mai mare decât a economiilor industrializate occidentale. În 1968 nici o ţară din Lumea a Treia nu figura în topul primilor 30 de exportatori din lume, dar după 25 de ani Hong Kong şi Coreea de Sud se aflau printre primele 15.

TRD asiatice au arătat în anii '90 cele mai ridicate nivele ale prosperităţii economice. Ele investesc în străinătate şi promovează totodată creşterea economică în propria lor ţară. Producţia de oţel a Coreei de Sud s-a dublat în ultimii zece ani, iar industriile constructoare de nave şi electronică se situează printre liderii mondiali. Singapore este pe cale de a deveni principalul centru financiar şi comercial din Asia de Sud-Est. Taiwan este o prezenţă importantă în industria manufacturieră şi electronică. Toate aceste evoluţii au afectat direct Marea Britanie, a cărei cotă globală de producţie de oţel a scăzut dramatic în ultimii 30 de ani.

Modul de viaţă se schimbă rapid în aceste societăţi. Ţările cele mai prospere dintre cele asiatice se avântă cu entuziasm într-o nouă lume a societăţii de consum.


76

Un cetăţean prosper din Asia arată cam aşa: are cămăşi şi cravate de la Ferragame, poartă un ceas Rolex sau Cartier, are o geantă diplomat Louis Vuitton, semnează cu un stilou Montbanc, se duce la serviciu într-un BMW strălucitor, vorbeşte tot timpul la telefonul celular Motorola, îşi depune economiile pe cărţile de credit American Express, călătoreşte în Singapore cu Airlines, posedă un apartament în oraş şi o casă la ţară. (Naisbitt, 1995, p. 31).

Bunăstarea şi consumul exagerat coexistă cu formele tradiţionale de căsătorie şi familie, iar uneori cu sistemul limitat de viaţă de ţară şi cu sărăcia.

5. Schimbarea sociala astăzi: globalizarea Priviţi îndeaproape gama de produse oferite spre vânzare data viitoare când

intraţi într-un magazin local sau supermarket. Diversitatea de bunuri pe care am ajuns în Occident să o considerăm drept firească pentru orice persoană capabilă să şi-o cumpere cu bani, depinde de conexiuni economice incredibil de complexe care se întind asupra lumii întregi. Produsele expuse au fost fabricate în sau folosesc ingrediente sau părţi dintr-o sută de ţări diferite. Toate acestea trebuie să fie transportate cu regularitate de la un capăt la altul al Pământului, necesitând un flux continuu de informaţie pentru a coordona milioanele de tranzacţii care au loc zilnic.

SOCIETATEA ÎN LUMEA MODERNĂ

Tipul Perioada

Caracteristici

Societăţile din Lumea Întâi

Secolul XVIII până în prezent

Bazate pe producţia industrială şi libera iniţiativă generalizată. Majoritatea oamenilor locuiesc în oraşe şi metropole, o mică parte sunt angrenaţi în meserii agricole. Mari inegalităţi de clasă, deşi mai puţin pronunţate decât în statele tradiţionale. Comunităţi politice distincte sau state-naţiuni, cuprinzând naţiunile occidentale, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă.

Societăţile din Lumea a Doua

Începutul secolului al XX-lea (după Revoluţia Rusă de la 1917), până la începutul anilor '90.

Bazate pe industrie, dar economia este centralizată. O mică parte din populaţie lucrează în agricultură; majoritatea locuieşte în oraşe şi metropole. Inegalităţile de clasă majore persistă. Comunităţi politice distincte sau state-naţiuni. Până în 1989, cuprindeau Uniunea


77

Sovietică şi Estul Europei, dar schimbările politice şi sociale le-au transformat în sisteme de liberă iniţiativă economică, devenind treptat societăţi din Lumea Întâi.

Societăţile din Lumea a Treia

Secolul al XVIII-lea (majoritatea sunt foste colonii) până în prezent

Majoritatea populaţiei lucrează în agricultură, folosind metode de producţie tradiţionale. Unele produse agricole sunt vândute pe pieţele mondiale. Unele ţări au sisteme de liberă iniţiativă, altele sunt centralizate. Comunităţi politice distincte sau state-naţiuni, incluzând China, India şi majoritatea naţiunilor africane şi sud-americane.

Ţările recent industiralizate

Din 1970 până în prezent

Foste societăţi din Lumea a Treia, bazate în prezent pe producţia industrială şi în general pe libera iniţiativă. Majoritatea populaţiei trăieşte în oraşe şi metropole, puţine persoane sunt implicate în meserii agricole. Inegalităţi de clasă puternice, mai pronunţate decât în societăţile din Lumea Întâia. Venitul mediu pe cap de locuitor este considerabil mai mic decât cel din societăţile Lumii Întâi. Includ Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan, Brazilia şi Mexic

„Până în zilele noastre, scria antropologul Peter Wersley, societatea umană nu a existat de fapt” (Wersley, 1984, p. 1), înţelegând prin aceasta că abia în vremurile moderne putem vorbi despre forme de asociere socială care cuprind tot Pământul. Lumea a devenit, în unele privinţe de bază, un sistem social unic, rezultat al strângerii legăturilor de interdependenţă ce afectează acum practic toată lumea. Sistemul global nu este doar mediul înconjurător, în care anumite societăţi – cum ar fi Marea Britanie – se dezvoltă şi evoluează. Conexiunile sociale, politice şi economice care depăşesc graniţele dintre ţări condiţionează în mod decisiv soarta celor care trăiesc în interiorul fiecăreia din ele. Termenul general pentru creşterea interdependenţei din societatea mondială este GLOBARIZARE.

Nici o societate din lume nu mai trăieşte complet separat de celelalte şi chiar în cele mai bogate ţări fiecare depinde de bunuri aduse din străinătate. În Marea Britanie, de exemplu, aproape toate televizoarele vândute sunt produse şi asamblate în


78

străinătate, mai ales în Orientul Îndepărtat. Un alt exemplu ne este oferit de industria constructoare de maşini. Acum aproximativ 40 de ani, producţia de maşini a SUA era mai mare decât cea a restului întregii lumi la un loc. Azi, Statele Unite se situează abia pe locul III; mai multe maşini sunt produse în Europa şi Japonia. În plus, piesele folosite la fabricarea maşinilor sunt produse în multe alte ţări. O maşină Ford Mondeo, de exemplu, conţine piese făcute în 112 locuri diferite, răspândite în 16 ţări şi trei continente. Chiar numele maşinii, „Mondeo”, face referinţă la natura globală a industriei constructoare de maşini. Procesele de globalizare au adus multora mari beneficii în ţările industrializate: azi este disponibilă o mai mare varietate de bunuri şi produse alimentare decât niciodată. Totodată, faptul că acum suntem cu toţii implicaţi într-o lume mult mai largă a dus la apariţia unora dintre cele mai serioase probleme cu care ne confruntăm în prezent.

Procesele globalizării se numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care ne confruntăm în prezent. Analiza sociologică restrânsă la studiul unor societăţi independente devine tot mai anacronică. Ca fiinţe umane, împărţim tot mai mult o soartă comună. Problemele fundamentale cu care se confruntă viaţa umană, cum ar fi împiedicarea distrugerii ecologice şi evitarea confruntărilor armate la scară largă, au în mod necesar o rezolvare globală. Sursa: Anthony Giddens – Sociologie, Editura Bic All, Bucuresti, 2001

Curs 7 RESTRUCTURAREA SI TRANSFORMAREA SOCIALA A ROMANIEI

79

CURS 7

RESTRUCTURAREA SI TRANSFORMAREA SOCIALĂ A ROMÂNIEI

(in ultimele decenii)

1. Tranziţia şi reforma socială

Tranziţia şi reforma postcomunistă nu sunt două procese diferite, ci două

perspective asupra aceluiaşi proces de schimbare structurală de la economia centralizată şi organizarea totalitară la economia de piaţă şi democraţie. Abordarea de tip reformă urmăreşte schimbările din perspectiva proiectului, a stării ţintă spre care se tinde – societatea bunăstării bazată pe libertate şi concurenţă. Economia de piaţă şi democraţia sunt două posibile nume, două posibile modele preferenţiale, istoric fundamentate pentru această ţintă a tranziţiei. Numele sau definiţiile operaţionale care i se dau pot fi diferite - socialism de piaţă, societate modernă etc. -. dar trăsăturile economiei de piaţă şi ale democraţiei nu pot fi eliminate, după traumatizanta experienţă comunistă, din identificarea stărilor ţintă provocate de schimbări structurale în fostele societăţi ale socialismului de stat1.

Indiferent de perspectiva adoptată, schimbarea structurală de la organizarea socialistă la cea bazată pe concurenţă şi democraţie rămâne una complexă, cu multiple componente, meandre, avataruri, strategii. Reconstituirea ei in plan ştiinţific este cu atât mai dificilă, cu cât este mai mare suprapunerea între spaţiul trăit de autor şi cel analizat

2. Neutralitatea axiologică şi păstrarea dreptei măsuri în raportul dintre esenţial şi efemer constituie, în aceste condiţii, un deziderat greu de atins, in dorinţa de a rămâne cât mai aproape de ţinta neutralităţii axiologice, am urmări sistematic sprijinul construcţiei teoretice şi al instrumentelor analitice cu grad ridicat de standardizare. Apropierea de întreg, de complexitatea reală a proceselor de reformă sau de tranziţie postcomunistă poate fi împlinită apelând la puterea analogiilor.

Reformele, fie că sunt politice, economice sau religioase, reprezintă schimbări societale sau sectoriale realizate în baza unui proiect, elaborat de elite şi adoptat de mase ca rezultat al unor procese de persuasiune, contagiune socială sau constrângere.

Reformele fac parte din schimbările care se realizează pornind de la un proiect. Poate fi vorba de schimbări rapide, în care accentul se pune pe trecerea de la o stare socială ilegitimă sau de nemulţumire la una nouă. Iară specificarea deosebită a stărilor intermediare prin care trebuie trecut. Tipice, din acest punct de vedere, sunt revoluţiile politice care duc la înlocuirea unui regim politic sau loviturile de stat prin care se procedează la schimbarea guvernului. Lovitura de palat sau de stat vizează schimbarea guvernului sau a liderului politic. În mod corespunzător, evenimentul pe care îl

1 Dumitru Sandu, op. cit., p. 10 2 Idem


80

construieşte este unul funcţional, nu structural. în schimb, revoluţiile politice sunt orientate spre schimbări de amploare, structurale. Prin ele se construiesc social evenimente structurale, în sensul de purtătoare ale unor schimbări de tip structural. Spre deosebire de revoluţii şi lovituri de stat, reformele implică schimbări care pot fi înfăptuite pe duratc mai mari, pornind de la proiecte în care paşilor intermediari, stărilor de tranziţie li se acordă o mare importanţă. Diferenţieri considerabile există însă şi între reforme, chiar dacă toate presupun înfăptuirea procesuală a unui proiect de transformare instituţională. Amplitudinea, impactul lor social sunt diferite. Reforma economică în ţările posteomuniste, spre exemplu, implică, de fapt, elaborarea şi implementarea unui pachet de politici şi de acte normative, construirea unor instituţii cu funcţii de stabilizare economică, liberalizare, privatizare etc. În plan religios, schimbările promovate de Luther şi Calvin în secolul al XVI-lea erau de tip structural, ele au dus la ruptura cu Biserica romano-catolică. Reforma promovată de ei a fost una de tip structural. În schimb, transformările promovate în acelaşi secol de papi precum Paul al lll-lea şi Paul al IV-lca (fostul cardinal Caraffa) sau de Oratoriul Dragostei Divine au vizat o reformă din interior a catolicismului, schimbări funcţionale la nivelul Bisericii catolice.

În toate procesele de reformă pot fi identificate trei secvenţe obligatorii: construirea proiectului de reformă, instituţionalizarea acestuia şi aplicarea sau implementarea sa. Proiectul de reformă poate fi constituit, integral sau doar în formă embrionară, în spaţii exterioare reformei propriu-zise, în spaţii ale revoluţiilor sau mişcărilor sociale. Reformele structurale îşi pot avea rădăcina ca proiect în reformele parţiale sau funcţionale. Reformele economice şi politice din ţările central şi est-europene îşi au originea în revoluţiile anului 1989. Revoluţiile respective erau făcute în numele democraţiei, economiei de piaţă şi, pentru anumite segmente de populaţie, al unei liberalizări sau reformări a socialismului. O parte dintre aceste ţări, precum Polonia, dar mai ales Ungaria, beneficiaseră însă şi de experienţa unor reforme parţiale încercate, în plan economic sau social, în perioada socialistă. Proiectul de reformă al anilor '90 a avut ca bază. în cazul lor, nu numai revoluţiile anului 1989, ci şi experienţele eşuate ale reformelor parţiale anterioare. Proiectul de reformă structurală s-a constituit mult mai greu in ţări care nu au avut experienţa reformelor parţiale socialiste (România, Bulgaria). Locul reformelor parţiale a fost luat de mişcările sociale („Piaţa Universităţii" din România. înaintea alegerilor din mai 1990) şi comportamentele colective (mineriadele din 1990,1991 din România. Paşti. 1995). de amânări ale începerii reformei.

Reforma agrară care a precedat cooperativizarea agriculturii a fost percepută diferenţiat de către cei deposedaţi şi de către cei împroprietăriţi, ca încălcare a drepturilor de proprietate de către primii şi, foarte probabil, ca dreptate socială de către ultimii. Pentru aceştia din urmă, fenomenul era perceput în linia unor antecedente istorice între care împroprietărirea care a urmat primului război mondial era exemplul cel mai apropiat, cu funcţie legitimatoare.

Mare Reformă religioasă din secolul al XVI-lea este, ca fenomen social, o îmbinare bizară de adoptare voluntară şi prin constrângere. Reformatorii au fost personalităţi excepţionale care au realizat simultan declanşarea unor mişcări sociale şi au formulat, în acelaşi timp, proiectele de reformă, pornind de la modelul creştinismului primitiv. Adoptarea Reformei a fost iniţial, voluntară, ca rezultat al unor procese de persuasiune şi contagiune socială. Ulterior, pe măsură ce reforma religioasă a fost dublată de o componentă politică, de transformarea religiilor în religii de stat, violenţa


81

începe să se impună drept corolar al Reformei. Arderea pe rug a „ereticului" Miguel Şervet în 1553 la Geneva, cu directa implicare a lui Jean Calvin Randell, sau războaiele religioase asociate Reformei ar putea fi considerate ca exemple relevante din acest punct de vedere.

Atât sociologia reformei, cât şi cea a tranziţiei au ca obiect de studiu schimbarea socială. În primul caz. perspectiva este cea a proiectului de schimbare - agenţi, procese, factori, câmpuri care favorizează sau blochează realizarea reformei politice şi economice, a democratizării şi a economiei de piaţă. Sociologia tranziţiei adoptă perspectiva comparativă a nivelului actual în raport cu situaţiile din perioada comunistă, cu punctul de pornire de după revoluţie şi cu stările-ţintă. Sociologia reformei trebuie să fie evaluativă considerând stări şi procese din perspectiva proiectului de schimbare societală. În cazul sociologici tranziţiei, accentul cade pe stări de fapt, pe comparaţii. Abordările evaluative sunt mai puţin necesare în plan strict ştiinţific. O scrie întreagă de schimbări care au loc după momentul „zero", cel al revoluţiilor din 1989. nu pot fi evaluate strict sub aspectul funcţionalităţii pentru procesele de reformă. Este vorba despre schimbări care se produc in contextul colapsului comunismului şi al instituirii proiectelor de capitalism democratic, dar fară a putea stabili clar funcţionalitatea lor pentru un astfel de proiect societal.

Particularitatea reformelor postcomuniste este că încearcă să se impună prin mecanisme democratice. Revoluţiile şi mişcările sociale care lc preced au generat imagini-ghid ale reformei, ale stărilor finale spre care tind. Proiectul de reformă propriu-zis este însă rezultatul construcţiei elitarc. Masele contribuie la definirea proiectului de reformă, în primul rând, prin alegerea elitei politice care va produce proiectul respectiv. Votul pentru partidele politice de dreapta sau de stânga, cu sau fără rădăcini istorice, liberal, socialist sau creştin-democrat, este prin el însuşi un mod de a contribui la definirea proiectului de reformă. Mişcările sociale şi comportamentele colective au acţionat, de asemenea, ca mecanisme prin care masele s-au implicat în definirea proiectelor de reformă. La rândul lor, elitele politice sau ne-politice ale societăţii contribuie la definirea proiectelor respective prin intermediul mesajelor difuzate de mass-media. Primele analize ale societăţilor ex-comuniste în tranziţie, aveau să identifice imediat ţelul acestor tranziţii: (re)construirea unor societăţi capitaliste de tip vestic. Două erau elementele cele mai vizibile ale procesului de tranziţie: democratizarea politică şi marketizarea actului economic.

Przeworski notează faptul că tranziţia reprezintă oportunitatea găsirii unei căi de mijloc între socialism şi capitalism, o cale care să îmbine avantajele capitaliste ale reglării economiei pe baza reacţiilor pieţei şi ale democraţiei participative, cu raţionalizarea (re)distribuţiei, astfel încât toţi oamenii să aibă ce mânca. Procesele esenţiale erau uşor de identificat adoptarea economiei de piaţă şi a instituţiilor democratice.

Transformările din cele două sfere domină literatura tranziţiei. Se adaugă A două epocă este cea care urmează tranziţiei, fiind poziţionată vag, spre capătul

reformelor ce ar fi trebuit să asigure direcţionarea către capitalism: postcomunismul. Postcomunismul şi tranziţia sunt greu de diferenţiat în timp. Pentru Marie Lavigne tranziţia se sfârşeşte odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Distincţia este oarecum restrictivă, ea nereferind (cronologic) întreg spaţiul ex-comunist, ci mai degrabă grupuri de state: grupul Vişegrad, ţările baltice, Bulgaria şi România etc.


82

Tranziţia se sfârşeşte atunci când majoritatea reformelor au fost încheiate în majoritatea ţărilor ex-comuniste, fapt confirmat de acceptarea în U.E. a primelor ţări din spaţiul ex-comunist. Avantajul periodizării propuse rezidă în caracterul mai intuitiv, în mai simpla identificare cronologică. Dezavantajul aparent este legat de inegalitatea momentului pentru societăţile ex-comuniste, unele mai avansate pe drumul separării de comunism, alte relativ încremenite în stadii timpurii ale transformărilor. Totuşi să notăm că orice periodizare implică un astfel de risc. În plus, nu toate „tranziţiile” seamănă între ele, iar produsul final poate fi, la urma urmei, identic pentru unele ţări cu unele stadii intermediare pentru statele mai avansate, în timp ce alte societăţi pot urma căi complet diferite. Stark şi Bruszt remarcă, de pildă, că tranziţiile diferă atât ca viteza şi durata a transformărilor, dar şi ca tip: compromis cu vechiul regim (Polonia), colonizare (RDG), capitulare a sistemului comunist (Cehoslovacia), competiţie electorală liberă (Ungaria) sau restricţionată (Bulgaria, România, Albania). S-ar putea adăuga aici un alt model, cel al dezintegrării unor state federale (Iugoslavia, URSS), suprapus peste tipurile de mai sus.

Sawka remarcă faptul că tranziţiile postcomuniste au un caracter paradoxal. În primul rând este vorba de nişte „revoluţii contra-revoluţionare”. Dincolo de faptul că schimbarea de regim pune capăt revoluţiei socialiste promovate de Lenin, ţelul este revenirea la o stare de echilibru anterioară declanşării revoluţiei socialiste (motiv pentru care Habermas defineşte schimbările din 1989 drept „revoluţii rectificatoare”3). Pe de altă parte însă, schimbarea afectează discursul politic, mutând accentul de pe abordarea marxistă asupra diferenţelor de clasă şi legătura dintre structura socială şi acţiunea politică, către valorile universale şi către necesitatea promovării unei dezvoltări sociale sutenabile. Este modificat astfel sensul revoluţiei iluministe, care adusese în centru discursului politic valorile bazate pe clasă. Sensul tranziţiei este astfel similar cu cel al noilor mişcări sociale din societăţile vest-europene contemporane.

În al doilea rând, schimbarea instituţională presupune efecte la două nivele diferite: în plan personal este vorba de o mişcare populară adâncă de repulsie faţă de vechiul regim; la nivel sistemic, însă noile elite se recrutează mai ales din rândul celor vechi. Cum la câţiva ani după momentul (contra-)revoluţiei, cel de-al doilea proces devine prevalent se poate vorbi despre o paradoxală trădare a revoluţiei, de către revoluţia însăşi.

Relaţia economic-politic lasă loc unui al treilea şi ultim paradox. Statul, până la încheierea privatizărilor, rămâne principalul proprietar. De aici nevoia de a „(re)politiza politicile economice”. Pe de altă parte, statul e slab, iar pentru a realiza reformele, inclusiv cele economice, depinde de economie. De aici rezultă imperativul <economicizării> procesului politic, a activităţii politice în general.

3 Jürgen Habermas, What Does Socialism Mean Today? The Rectifying Revolutions and the Need for New Thinking on the Left, New Left Review 1990


83

2. Tranziţia economică

Din punct de vedere economic, liberalizarea a reprezentat cuvântul de ordine a celei de-a doua jumătăţii a secolului XX. Regimul autoritar al lui Franco, Franţa gaullistă, întreaga Europă postbelică au fost dominate din punct de vedere al paradigmei economice de implementarea principiilor capitaliste, corectate ce e drept de observaţiile keynesiene asupra eşecurilor pieţei şi necesităţii intervenţionismului şi a dezvoltării serviciilor şi beneficiilor sociale. Consensul Washington ce a dominat tranziţiile din America Latină a fost la rândul său axat pe disciplina monetară şi financiară, pe convertibilitatea monezii, pe liberalizarea preţurilor şi a comerţului, pe privatizarea întreprinderilor de stat.

Consensul Washington a părut a fi paradigma adoptată şi de ţările ex-comuniste, în încercarea lor de a adapta modelul capitalismului vestic. Ca şi în America Latină, transformările s-au lovit de dificultăţi de ordin cultural şi de structura câmpului politic. Forţele conservatoare au reuşit să forţeze adesea încetinirea terapiei de şoc, unele ţări, precum Ucraina, fiind prinse în capcana „nici plan, nici piaţă”4. În schimb, cele trei performere ale tranziţiei economice, având ce e drept şi un punct de pornire superior, Ungaria, Polonia şi Cehia au experimentat terapia de şoc cu succes cel puţin în primii ani de după 1989.

Drumul către capitalism a fost însă pavat cu obstacole majore: Liberalizarea comerţului a avut rezultate notabile de creştere economică în ţari precum Polonia, Cehia, Vietnam sau Ungaria, dar acestea au experimentat totodată deficite comerciale ridicate. În schimb, în Rusia, concurenţa produselor străine a tins să sufoce producătorii autohtoni.

Stabilizarea fiscală s-a lovit pretutindeni de dificultatea colectării taxelor. Rusia este în acest sens exemplul tipic, însă nici România nu face excepţie. Impozitele relativ ridicate, asociate legitimităţii relativ reduse pentru colectare au determinat o evaziune fiscală accentuată. Tendinţa de restrângere a activităţii industriale, creşterea şomajului şi vidul instituţional au contribuit şi ele la dezvoltarea continuă a economiei informale. Contribuţia acesteia la formarea PIB era estimată la sfârşitul anilor `90 în jurul a 24-25% în Bulgaria, 21% în Ungaria, 37-40% în România şi 35% în Rusia5.

Discutând primii ani de tranziţie, Verdery analizează cazul taximetriştilor bucureşteni particulari. Aceştia, în majoritatea lor, practicau taximetria ca pe o a doua ocupaţiei, păstrându-şi locul de munca în întreprinderile de stat. Acelaşi fenomen se înregistra în întreaga zonă: în Bulgaria, în iunie 1991, aproximativ 12% din populaţia activă avea cel puţin două locuri de muncă, unul în firme de stat, în timp ce al doilea era de regulă ilegal sau cel mult alegal. Ilegalitatea decurgea fie din desfăşurarea altei activităţi decât cea înregistrată la Camera de comerţ, fie din evaziunea fiscală practicată. Plasarea în afara economiei formale nu era neapărat un fenomen nou, fiind în fapt continuarea activităţilor economice subterane din comunism, dar acum devenise extrem de vizibilă şi, mai mult, în creştere. Deşi economia informală garanta supravieţuirea pentru mulţi dintre est-europeni, efectele ei rămâneau predominant negative: criză 4 Richard Sawka, Postcommunism, Open University Press, 1999, p. 41 5 Rainer Neef, Manuela Stănculescu (ed.), The Social Impact of Informal Economies in Eastern Europe, Ashgate, Aldershot, 2002


84

fiscală, lipsa de relevanţă a indicatorilor economici, slăbirea politicilor sociale, funcţionarea distorsionată a pieţelor, subminarea moralităţii publice.

Analizând distribuţia în populaţie a celor patru tipuri de comportament ocupaţional identificate empiric, Rose remarcă pentru primi ani ai tranziţiei predominanţa celor defensive, premoderne, averse la risc, care însă nu puteau conduce la creştere economică. Pe de altă parte însă, aşa cum remarcă Chavdarova, prezenţa celui de-al doilea loc de muncă „reprezintă un mecanism pentru o transformare lină a sectorului de stat într-unul privat”6.

Privatizarea – ca soluţie la ineficienţa managementului statului – a constituit probabil cel mai dificil pas. Începută aproape imediat în Ungaria, ea a demarat încet în Bulgaria şi în România. Corupţia aparatului birocratic, moştenită din epoca comunistă şi dezvoltată în tranziţie, a blocat sau cel puţin a modelat procesul de privatizare. Lipsa capitalurilor autohtone a contribuit şi ea decisiv la soarta procesului. Aşa cum notează Sawka, „cea mai folosită (în practică) schemă de privatizare nu poartă oficial nici un nume, dar ar putea fi etichetată drept <furt>, sau <acapararea> bunurilor statului de către foşti directori de întreprinderi şi alţii având o poziţie ce le-a permis convertirea bunurilor publice în averi private”.

Dilemele privatizării, notează Stark şi Bruszt, sunt legate de decizii polare: proprietate autohtonă versus capital străin, privatizare spontană versus privatizare coordonată de către stat, proprietate individuală versus proprietari instituţionalizaţi, concentrarea versus dispersarea acţionariatului şi a proprietăţii.

Modul de distribuire a acţiunilor activelor statului a constituit o opţiune în sine. Unele ţari (RDG) au optat pentru mijloace administrative de evaluare a preţului firmelor de stat şi vânzarea lor către investitori instituţionalizaţi. În altele (Ungaria, Polonia) a prevalat negocierea directă cu cumpărătorii a preţului, în timp ce Cehia sau România au preferat transferul unei părţi din acţiuni către populaţie prin cupoane, simultan cu vânzarea directă a altora. Cumpărătorii au utilizat fie resurse financiare, plătind pentru acţiunile cumpărate, sau au utilizat resurse de status (capital politic, statusul ocupaţional etc.). Astfel, directorii de întreprindere sau membrii fostei nomenclaturi, mai ales eşalonul al doilea al acesteia, au căutat să dobândească controlul asupra firmei, fără a dispune de capital sau plătind preţuri modice (mecanismele sunt descrise în secţiunea dedicată structurii sociale). În unele cazuri, angajaţii au dobândit acţiuni în virtutea statusului de angajat. Conform Stark şi Bruszt, cumpărarea de firme fără a dispune de capitaluri, utilizând resursele de status este mai frecventă în Polonia şi Ungaria, în timp ce în RDG şi Cehia a prevalat cumpărarea propriu-zisă a acţiunilor. Brucan, ca şi Pasti sau Verdery sugerează că în România o bună parte a întreprinderilor de stat a devenit proprietatea directorilor sau fostei nomenclaturi, fără ca noii acţionari să plătească preţul corect/complet al activelor dobândite. Suspiciunea generalizată asupra corectitudinii privatizării, ca şi cea legată de legalitatea activităţilor din sectorul privat au condus la o neîncredere în clasa emergentă a „capitaliştilor”, frânând în bună măsură procesul de privatizare.

Decizia asupra gradului privatizării, asupra menţinerii sau nu a proprietăţii de stat în anumite sectoare, nu a constituit în cele din urmă o problemă fundamentală. În 6 Richard Rose, Who Needs Social Protection in Eastern Europe? A Constrained Empirical Analysis, în Stein Ringen, Claire Wallace, editori, East-Central Europe Today. Prague Papers on Social Responses to Transformation. Volume I, Avebury, 1994, p. 172


85

ciuda aparenţelor iniţiale şi dorinţei de a menţine controlul statului asupra unei părţi cât mai mari din sectorul economic, ţări precum România sau Bulgaria au sfârşit prin a privatiza, mai lent, aproape întreaga economie. Motivele au fost legate atât de presiunea organismelor internaţionale ce oferă asistenţă pentru reformă (FMI, Banca Mondială, Uniunea Europeană etc.), cât şi de problemele ineficienţei gestiunii de stat.

Restructurarea nu se opreşte însă la privatizare. Coloşii industriali, cu un management ineficient şi o productivitate a muncii scăzută, activând adesea în ramuri în care cererea a cunoscut scăderi constante în ultimele decenii, dificil de menţinut în viaţă, au constituit pretutindeni o problemă. Falimentul lor este de asemenea imposibil, atunci când regiuni întinse îşi leagă bunăstarea de soarta lor. Orientarea către piaţă, transformarea producţiei, retehnologizarea au constituit principalele probleme ale tranziţiei în aceste cazuri.

Tranziţia agrară reprezintă una dintre cele mai spinoase probleme ale fostelor ţări comuniste. Analizând condiţiile iniţiale, modul de derulare a reformelor agrare şi indicatorii de rezultat (producţia agrară şi productivitatea muncii agricole), Mancour şi Swinnen identifică trei patternuri ale tranziţiei agrare. Primul este comun Ungariei, Cehiei şi Slovaciei şi constă în scăderea ocupării în agricultură, restituirea rapidă a pământurilor fiind realizată simultan cu încurajarea dezvoltării de ferme puternice, cu drepturi de proprietate garantate de către stat. Liberalizarea preţurilor agricole este şi ea rapidă, dar este însoţită de subvenţii iniţiale adresate producătorilor. Consecinţa este o creştere a productivităţii, dar şi produsul agricol scade, mai ales în primii ani de la iniţierea reformelor. Mancour şi Swinnen etichetează acest tip de tranziţie pornind de la iniţiala numele ţărilor exemplare pentru el (CSH).

Al doilea pattern (RUB), tipic pentru spaţiul ex-sovietic rusofil (Rusia, Ucraina, Belarus), presupune menţinerea unei ocupării medii în agricultură (17-18%), liberalizarea lentă a preţurilor şi subvenţionarea acestora. Fermele sunt mari, însă colective, cu drepturi puţine, proprietarul principal rămânând statul, dar sunt distribuite acţiuni şi către populaţie. După căderea regimurilor comuniste, în ciuda păstrării fostelor cooperative (se schimbă doar regimul proprietăţii), atât productivitatea muncii, cât şi produsul agricol brut scad dramatic.

În fine, al treilea tip de tranziţie agrară (CVA) îşi găseşte exemplele tipice în China, Vietnam şi Albania şi constă în mici ferme individuale practicând agricultura cu un relativ succes. Ocuparea în agricultură creşte către o medie de 63%. Forţa de muncă este folosită intensiv. În ciuda sărăciei, sau poate tocmai din cauza acesteia, preţurile nu sunt subvenţionate, ci sunt lăsate să crească liber şi chiar taxate, iar liberalizarea pieţelor este relativ rapidă. Pământul, aparţinând statului, este distribuit fizic către locuitorii din mediul rural, decolectivizarea spontană survenind în urma crizei economice adânci a societăţilor în cauză.. Consecinţa este creşterea atât a productivităţii, cât şi a producţiei agricole.

Restul societăţilor ex-comuniste urmează căi hibride: România şi Bulgaria seamănă cu modelul CSH în privinţa modului de distribuire a proprietăţii, cu RUB în ce priveşte viteza reformelor şi performanţele iniţiale, dar cu CVA din punct de vedere al mărimii fermelor. Ţările baltice urmează patternul RUB, al scăderii atât a productivităţii, cât şi a producţiei, dar predomină fermele individuale. Excepţia este Estonia, care, după ezitări iniţiale şi scăderea productivităţii, ca şi RUB, tinde să urmeze modelul CSH. La rândul lor, Polonia şi Slovenia seamănă cu CSH, dar fermele mici, cu proprietari având şi alte ocupaţii, fac ca productivitatea să se menţină aproximativ constantă.


86

Pe ansamblu, în Europa Centrală şi de Est, tranziţia a adus cu sine creşterea frecvenţei practicilor de a face agricultură de subzistenţă. Nevoi acute de supravieţuire, în condiţiile deteriorării şanselor de angajare, precum şi a lipsei de abilităţi necesare pentru noile economii determină orientare unui număr important de persoane către agricultură. Fermele mici, proprietatea fărâmiţată asupra pământului, metodele rudimentare de exploatare, lipsa de alternativă reprezintă tot atâţia factori determinanţi pentru lipsa de eficienţă a exploataţiilor agricole şi, implicit, pentru deteriorarea cantitativă şi calitativă a producţiei.

Modelul este practic cel tradiţional în zonă, experimentat şi în perioada interbelică, dar şi în timpul comunismului, când prezenţa agriculturii ca ocupaţie complementară asigura funcţionarea sistemului, fiind chiar esenţială pentru societatea comunistă. Desfiinţarea cooperativelor prin restituirea proprietăţilor agricole, a condus la fărâmiţarea fermelor în parcele minuscule, în timp ce gospodăriile erau lipsite de unelte agricole moderne şi eficiente.

Cauze multiple au determinat o scădere economică în primii ani ai tranziţiei. Percepţia opiniei publice, preluată şi de o parte din autorii preocupaţi de problema tranziţiei, este cea a involuţiei industriale derivând în recesiune economică cronică şi permanentă, a acumulării de subdezvoltare, a „generării de trăsături proprii societăţilor preindustriale”, a reîntoarcerii la feudalism. Lavigne notează că, totuşi, căderea nu a fost chiar atât de mare precum sugerează cifrele oficiale. În primul rând statisticile comuniste erau supradimensionate în încercarea de a ascunde decalajul faţă de ţările capitaliste. În al doilea rând, cifrele raportate pentru anii tranziţiei nu iau de regulă în calcul contribuţia economiei informale, cu pondere importantă în întreg spaţiul ex-comunist.

3. Transformările vieţii politice

Democraţia a fost definită în aşteptările europenilor de est mai ales prin componenta sa instituţională, urmată de cea socio-economică şi abia apoi de libertatea de gândire, expresie şi toleranţă. Dimensiunea instituţională nu includea în mod necesar şi înţelesul de control al populaţiei asupra guvernanţilor, ci mai degrabă ideea unei guvernări în interesul populaţiei, după modelul vestic.

Fenomenul care singur a progresat în România a fost acela al naşterii şi afirmării clasei politice, care odată constituită tinde spre independenţă economică. Graba spre această independenţă economică conduce spre o anumită anarhizare a vieţii politice, care îşi are corespondent culminant în corupţie7.

Partidele au reapărut imediat şi au participat în majoritatea lor la redactarea noilor constituţii, la alegeri libere, la formarea de guverne. Discursul şi dezbaterea politică au avut însă o însemnătate redusă, fiind substituite de activitatea presei. Simptomatic este exemplul românesc, cu premierul Radu Vasile interzicând în 1999 prezenţa miniştrilor săi în dezbaterile de televiziune, acolo unde se mutase tot interesul luptei politice. Structura partidelor este foarte simplă: lider puternic şi un program eclectic, dacă nu retrograd, reflectând slaba lor dezvoltare, lipsa de preocupare pentru dezbaterea politică, dar şi absenţa clivajelor de clasă, gen sau ideologie, principala 7 Ilie Bădescu, Zece ani de regim oligarhic în România, în Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir (coord.), Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.44


87

preocupare fiind tranziţia în sine. De aici şi similitudinea, lipsa de diferenţiere între politicile propuse, ca şi, uneori, golirea lor de orice opţiune ideologică, strategică sau pragmatică.

Între funcţiile partidelor, cea de articulare a unei imagini privind naţiunea şi interesul naţional s-a dovedit prin forţa împrejurărilor una deosebit de importantă. Societăţile excomuniste renăşteau, eliberate de sub ocupaţia unei ideologii pentru care nu optaseră în mod explicit niciodată. Nevoia de redefinire, de reconfigurare naţională era una pregnantă. Mai mult, dintre cele 27 de state europene ex-comuniste, doar cinci şi-au menţinut forma originală: Albania, Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria (care însă „pretinde a reprezenta o naţionalitate mai largă”). Restul au rezultat din fărâmiţarea statelor federale descompuse, iar unele au trecut prin sângeroase războaie civile şi de frontieră. Înflorirea studiilor naţionaliste şi a ideologiilor naţionaliste este firească, fiind simultană unor fenomene similare în vestul Europei, partide naţionaliste jucând un rol important sau chiar câştigând alegeri în Austria, Franţa, Olanda şi Italia. Varietatea naţionalismelor merge de la cel al construirii naţiunii (vezi cazul Ucrainei), la cel al destrămării organizării statale şi nesupunerii civile. Se adaugă etno-naţionalismul (naţionalismul grupurilor etnice), extrem de puternic şi generând tensiuni sociale, aplanate însă de tendinţele de globalizare şi inhibate de extinderea Uniunii Europene; vezi tratatul româno-ungar, de exemplu). Miller, White şi Heywood (1998) completează peisajul naţionalismelor cu cel cultural, al intoleranţei identitare, fără a-l lega în mod necesar de etnie. Aşa cum notează Sandu, fundamentalismele etnice, religioase sau culturale reprezintă în tranziţie şi opţiuni ideologice de substituţie a polarizării principale dintre reformism şi conservatorism.

Integrarea în Uniunea Europeană devine un deziderat comun est-europenilor, dar şi un obiectiv important de atins în tranziţia post-comunistă. Politica externă în general cunoaşte un proces de reorientare, de renunţare la blocul comunist şi la parteneriatul impus cu Rusia. Toate ţările ex-comuniste, mai puţin cele slave din spaţiul sovietic, îşi manifestă interesul pentru parteneriate economice, politice şi militare cu Uniunea europeană şi cu Statele Unite ale Americii.

Reacţia este una naturală. Pe de o parte este imitarea modelului vestic, respingerea a ceea ce populaţia în general a perceput drept o imixtiune sovietică în afacerile interne ale societăţilor est-europene. De asemenea este vorba de respingerea idei de est sărac în sine: „Mai ales în ţări precum Polonia sau Cehia, noţiunea de `Europa de Est`, chiar cuplată cu adjectivul `Centrală`, are o conotaţie extrem de negativă. Sensibilitatea este legată desigur de moştenirea dominaţiei sovietice şi de puterea stereotipului Europei de est ca sinonim pentru sărăcie, înapoiere sau chiar barbarie”. Pasti notează şi el, discutând exemplul României, respingerea „din mândrie naţională şi din orgoliul de a fi cea mai mare ţară a regiunii sud-estice” a condiţiei de periferie). Mai mult, în absenţa unei politici externe coerente, râvnita integrare în Uniunea Europeană devine „mai degrabă o problemă de prestigiu”.

Dincolo de toate acestea, refacerea câmpului politic a implicat şi reconstituirea societăţii civile. „Tipică pentru Europa de Est în 1989 a fost mai degrabă confruntarea între state slabe şi societăţi slabe”8. Birocraţii extinse, însă slabe din punct de vedere al performanţei şi eficienţei în a asigura creştere economică şi integrare socială, se confruntau cu societăţi civile practic inexistente, exceptând în oarecare măsură Polonia.

8 Stark şi Bruszt, op. cit., p. 25


88

Viteza diferită a schimbărilor şi conservarea sau capitularea completă a elitelor politice din vechiul regim, a depins în mod decisiv de gradul de structurare a societăţii civile şi a opoziţiei politice. Stark şi Bruszt avansează ipoteza că elitele comuniste au învăţat din experienţa vecinilor în încercarea de a-şi conserva statusul politic şi sfera de dominanţă a statului în faţa societăţii civile:. Polonia, cu o istorie de 20 de ani în care sindicatul Solidaritatea a jucat rolul de partener al guvernului comunist atât în lupta pentru putere, cât mai ales în ce priveşte guvernarea, este exponenta soluţiei de compromis: partidul comunist îşi menţine controlul temporar asupra unor instituţii şi agenţii cheie, însă alegerile sunt complet libere. Ungaria, cu o societate civilă incipientă, a promovat alegeri libere, însă întârziate faţă de momentul iniţial al schimbării de regim. Formaţiunile de opoziţie au timpul necesar consolidării şi câştigă aceste alegeri fondatoare pentru noua ordine. România, în care societatea civilă era cea mai slabă, promovează alegeri libere imediate, chiar la presiunea partidelor politice reconstituite pe modelul interbelic, dar interesate mai degrabă să împartă puterea, decât să limiteze aria de dominanţă a statului sau să îşi consolideze structurile. Foştii comunişti înving astfel fără probleme, detaşat chiar. Exemplul statelor ex-sovietice, cu excepţia parţială a celor baltice, este la fel de concludent, prin perpetuarea pregnantă a elitelor comuniste.

Tranziţia politică a fost în mod cert dominată de importul de modele din societăţile vestice. Ion Iliescu, figura politică ce a dominat România anilor `90 a adus în discuţie la începutul reformelor diverse modele posibil de urmat: cel suedez, cel austriac, cel chinezesc etc. La rândul lor, organismele internaţionale ce au acordat asistenţă tehnică şi financiară ţărilor în tranziţie (FMI, Banca Mondială, OECD, UE, PNUD, UNESCO etc.) au căutat să aducă cu ele modele de dezvoltare, economică, socială şi politică pe care să le implementeze în societăţile ex-comuniste, în efortul de a rezolva problemele structurale ale acestora. Este cazul impunerii de strategii de gestionare a marilor regii naţionale monopoliste (precum cele din domeniul energiei electrice, a celei termice sau al petrolului), de moduri de structurare a administraţiei publice (cazul regiunilor de dezvoltare), de politici antidiscriminatorii şi ale acţiunii afirmative (cazul populaţiilor de ţigani), de soluţii de dezvoltare.

Redimesionarea spaţiului politic a adus cu sine, alături de (re)construcţia democratică şi noi teme de dezbatere politică. Mecanismele de realizare a redistribuirii au constituit o parte importantă a discuţiei asupra modelului de urmat, atât pentru actorii politici interni cât şi pentru agenţiile internaţionale ce asigurau asistenţa logistică şi financiară. Dilema fundamentală a politicilor sociale post-comuniste nu a fost una nouă, doar contextul schimbându-se, discuţia despre egalitate sau libertate (echitate) fiind un loc comun şi pentru democraţiile occidentale. Ideologic vorbind, influenţa maximă în construcţia mixului politicilor sociale a avut-o social-democraţia, etatismul, în mod evident mai apropiate ca principii de vechiul sistem, ca şi de valorile sociale împărtăşite de societăţile post-comuniste. Liberalismul a avut o influenţă puternică în momentele iniţiale ale tranziţiei, manifestată prin liberalizarea pieţelor, renunţarea la planificarea centralizată şi emergenţă societăţii civile, însă la nivelul politicilor sociale efectele au fost reduse, mai ales pe fondul politicilor reparatorii iniţiale. În plus, experienţele negative ale primilor ani de după schimbările de regim, marcaţi de explozia preţurilor, şomaj, sărăcie din ce în ce mai vizibilă etc., au determinat căutarea altor soluţii alternative la liberalism. De aici revenirea către social-democraţie şi socialism încă de la începutul anilor `90 în Ungaria, Polonia şi Cehia sau Lituania şi mai târziu în Bulgaria, România şi în restul zonei. Se adaugă conservatorismul, cu a sa influenţă marcată de clivajele şi


89

ierarhiile de tip mai degrabă feudal şi de modernizarea lentă şi distorsionată şi revenirea ideologiilor de sorginte fundamentalist-totalitaristă, derivate fie din comunism, fie din naţionalism.

Fără a constitui un spaţiu omogen din punct de vedere al transformărilor politicilor sociale, societăţile ex-comuniste au trecut prin câteva procese identice. Politici sociale de tip reparatoriu au caracterizat primii ani ai tranziţiei. Beneficiile existente în socialism (subvenţii, ocupare totală – chiar în condiţiile unui surplus evident de forţă de muncă, gratuitatea serviciilor medicale şi educaţionale etc.) au fost dublate de transferul locuinţelor către populaţie la preţuri modice, restituirea proprietăţilor naţionalizate, facilităţi fiscale şi materiale pentru foştii disidenţi comunişti şi prizonieri politici etc. Amestecul dintre politicile sociale şi cele economice a fost menţinut o scurtă vreme, rolul intreprinderilor ca agent al protecţiei sociale persistând până după jumătatea anilor `90 în România, însă fiind relativ repede abandonat în Cehia sau Ungaria, spre exemplu.

A doua parte a tranziţiei a fost marcată de explozia sărăciei şi a şomajului, de inflaţie ridicată şi predictibilitatea redusă a mediului economic. Iniţial, politicile sociale promovate au fost de tip reactiv, căutând mai degrabă să rezolve situaţiile existente decât să prevină emergenţa şi proliferarea unor probleme noi, adesea mai grave. Mai apoi, şi sub influenţa agenţiilor internaţionale precum UE, Banca Mondială, FMI, UNDP etc. (Deacon, 1997; Zamfir, 1995), dar şi datorită deficitului cronic al bugetului de stat şi perceperii statului drept risipitor, s-a structurat un mix de politici sociale de inspiraţie liberală, care însă va deriva în timp către conservatorism şi social-democraţie. Reforma politicilor sociale s-a axat pe câteva principii majore: retragerea statului; creşterea implicării societăţii civile; promovarea pieţei ca furnizor de servicii sociale şi publice (educaţie, sănătate, asigurări sociale etc.); universalismul şi suportul pentru politici antisărăcie.

În fine, politicile sociale au fost imediat utilizate ca vehicul electoral. Exemplul cel mai la îndemână este cel al pensionarilor. Sărăcia a afectat întreaga societate, însă adeseori, actorii politici şi mass-media au insistat asupra problemelor populaţiei vârstnice, definită a fi drept cea mai afectată de lipsa de venituri. Campanile electorale au avut mereu între temele de dezbatere importante sărăcia pensionarilor. Datele indică însă că problema este una falsă: deşi sărăcia afectează (şi) pensionarii (alături de restul societăţii), aceştia erau în anii `90 de două ori mai puţin expuşi riscului lipsei de venituri decât restul populaţiei.

4. Schimbări în structura socială

După 1989, inegalităţile sociale de orice fel, ascunse sau nerecunoscute de către regimurile comuniste, cunosc o adevărată explozie. Trei sunt axele majore pe care polarităţile devin vizibile: recunoaşterea şi apoi accentuarea accelerată a inegalităţilor de venit; clivajele şi tensiunile etnice, culminând cu secesiunea unor state sau cu războaie civile; polarităţile politice tip conservator-reformator, comunist-anticomunist, etatist-liberal etc.

Inegalităţile de venit, puternic minimizate începând cu sfârşitul anilor 1960, sunt aduse în prim plan în tranziţie de restructurarea economică. Privatizarea, restituirea proprietăţilor naţionalizate, marketizarea au consecinţe imediate asupra structurii


90

veniturilor indivizilor. Costurile sociale ale tranziţiei determină „instituţionalizarea sărăciei”. Restructurarea presupune concedieri masive, renunţarea la subvenţionarea ramurilor ineficiente economic, salarii mai mari pentru activităţi cu productivitate crescută, recunoaşterea legitimităţii diferenţelor salariale pentru nivele diferite de calificare şi competenţă, acceptarea drept justă a acumulării de capital. Emerg noi clase şi categorii sociale: patroni, liber profesionişti, mici întreprinzători, politicieni etc.

Polaritatea cea mai vizibilă este cea care opune câştigătorii şi perdanţii tranziţiei. Totuşi, aşa cu remarcă autorii implicaţi în aşa-numita market transition debate (David Stark, Ivan Szelenyi, Ákos Róna-Tas, Victor Nee, Eric Kostelo, Andrew Walder etc.), structura socială continuă să se reproducă, iar elitele politice comuniste tind să se reconvertească în elite economice (şi politice) post-comuniste.

Pentru Victor Nee, consecinţele distribuţionale ale tranziţiei sunt direct legate şi determinate de modul în care se petrece schimbarea instituţională. Pentru societăţile contemporane există doar două puncte de echilibru: sistemul redistributiv socialist şi cel al pieţei capitaliste. Schimbarea de la comunism către capitalism este teleologică şi se petrece prin trei mecanisme mari. Primul presupune trecerea puterii de la redistribuitorii ce manifestă controlul în socialismul de stat (birocraţi, aparatnici, cadre etc.) către producătorii direcţi (teza puterilor pieţei). Al doilea este legat de salarizarea legată de productivitate şi presupune o recompensare superioară acordată capitalului uman şi implicit o salarizare diferenţiată (teza stimulentelor materiale induse de piaţă). În fine, pe măsură ce tranziţia oferă noi oportunităţi, antreprenoriatul emerge ca alternativă la birocraţie, mobilitatea socială crescând ca urmare a apariţiei unor noi rute profesionale (teza oportunităţilor pieţei). Iniţial, luând în calcul experienţa transformărilor din China anilor 80, Nee sugerase că aceste modificări determină diminuarea inegalităţii, câştigătorii fiind cei dezavantajaţi în comunismul de tip stalinist. Ulterior însă, Nee şi Cao revizuiesc teza, arătând că în fapt, cele trei rute ale schimbării instituţionale au efecte contextuale asupra dinamicii inegalităţii. Capitalul politic tinde a se converti în capital economic, iar reţelele clientelare funcţionari de stat-actori sociali existente în comunism tind a se reface în tranziţie.

În economiile mixte [încă] socialiste, activităţile private încep să devină legale. Pionerii pieţelor locale, mai ales cei slab educaţi, sunt eliminaţi de pe piaţă, iar fostele cadre ale aparatului birocratic şi de partid încep a se implica. Structura acestor pieţe conduce către un „sistem dual al inegalităţii”. Aceasta se petrece, aşa cum sugerează Walder, în zonele cu o „bază industrială colectivizată”, în care ţăranii au reprimit pământul, însă cadrele continuă să controleze şi să fie principalii beneficiari ai activităţii industriale. Mai mult, aşa cum sugerează Róna-Tas, avantajele cadrelor sunt mai mari in industrie decât in agricultură şi, mai mult, cresc odată cu dimensiunea întreprinderii.

În fine, al treilea tip de piaţă distins de Szelenyi şi Kostelo este tipic economiilor [deja] orientate către capitalism, marcate de privatizarea spontană şi capitalism politic (convertirea directă a puterii politice în putere economică). Câştigătorii sunt aici cei din eşalonul al doilea al nomenclaturii, în detrimentul celor din primul eşalon. Convertirea capitalului politic în capital economic conduce la crearea a două tipuri noi de elită: „burghezia corporatistă”, apărută prin convertirea nomenclaturii şi promovându-şi puternic propriile interese de grup, şi „mica burghezie” (fosta clasă de mijloc).

Autorii implicaţi în market transition debate şi nu numai ei converg asupra faptului că, în tranziţia postcomunistă, capitalul politic se reconverteşte în capital economic. Conversia este mediată de prezenţa capitalului educaţional şi a unor


91

habitusuri specifice. Elita comunistă îşi conservă astfel poziţia şi în tranziţie, cu implicaţii pe termen lung în societăţile postcomuniste.

Explicaţia îşi găseşte rădăcinile în teoria capitalurilor, în dezvoltările teoretice asupra resurselor, aşa cum apar ele mai ales la Bourdieu, Coleman şi Putnam. Cei trei au impus în literatură conceptul de capital social, ca resursă individuală şi comunitară importantă, localizată în reţelele sociale şi în încrederea pe care acestea, comunităţile şi societatea îşi bazează funcţionarea.

92

Bibliografie selectivă

1. Bădescu, Ilie, Dezvoltare şi subdezvoltare. Contribuţii la critica sociologiei tranziţiei, în rev. Sociologie românească, nr. 3/ 2004

2. Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 1995

3. Bădescu, Ilie, Idei politice româneşti. Doctrine şi teorii, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004

4. Bădescu, Ilie, Procese socio-demografice rurale în România. Viaţa şi moartea în satul românesc. 17 enunţuri de alarmă asupra ruralului românesc, în Revista Universitară de Sociologie, nr. 1/2005, Editura Universitaria, Craiova

5. Bădescu, Ilie, Zece ani de regim oligarhic în România, în Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir (coord.), Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000

6. Banca Mondială, România: Evaluarea sărăciei. Volumul I. Raportul principal, Raport Nr. 26169-RO. Banca Mondială, Bucureşti, Octombrie 2003, 2003

7. Bauman, Zygmunt, Comunitatea, Editura Antet, Bucureşti, 2002. 8. Berevoescu, Ionica Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei, Editura Nemira,

Bucureşti, 1999 9. Brucan, Silviu, Pluralism şi conflict social. O analiză socială a lumii comuniste, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1990 10. Brucan, Silviu, Stâlpii noii puteri în România, Nemira, Bucureşti, 1996 11. Chirot, Daniel, Societati in schimbare, Bucureşti, 2001 12. Chirot, Daniel, Schimbarea socială într-o societate periferică, Editura Corint, Bucureşti,

2002 13. Dahrendorf, Ralph, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2001 14. Dahrendorf, Ralph, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Humanitas, Bucureşti, 1993 15. Etzioni, Amitai, Societatea monocromă, Polirom, Iaşi, 2002. 16. Giddens, Anthony, Sociologie, Editura Bic All, Bucuresti 17. Habermas, Jürgen, What Does Socialism Mean Today? The Rectifying Revolutions

and the Need for New Thinking on the Left, New Left Review, 1990 18. Iliescu, Ion, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994 19. Mihăilescu, Ioan, Schimbări ale modului de gândire în spaţiul românesc şi Valori şi

norme sociale în perioada de tranziţie, în Ioan Mihăilescu, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Polirom, Bucureşti, 2003

20. Pasti, Vladimir, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995 21. Pop Miruna Pop, Imagini instituţionale ale tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2003

93

22. Rose, Richard, Who Needs Social Protection in Eastern Europe? A Constrained Empirical Analysis, în Stein Ringen, Claire Wallace, editori, East-Central Europe Today. Prague Papers on Social Responses to Transformation. Volume I, Avebury, 1994

23. Sandu, Dumitru, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării. Încredere, toleranţă şi reţele sociale, Polirom, Iaşi, 2003

24. Sandu, Dumitru, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Editura Staff, Bucureşti, 1996

25. Sandu, Dumitru, Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999 26. Sawka, Richard, Postcommunism, Open University Press, 1999 27. Tănase, Stelian, Miracolul revoluţiei. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 28. Tanasescu, Florian, Istoria sociala (curs) 29. Vlăsceanu, Lazăr, Politică şi dezvoltare. România încotro?, Editura Trei, Bucureşti, 2001. 30. Zamfir, Cătălin (coord), Dimensiuni ale sărăciei: România 1994, Editura Expert,

Bucureşti, 1995 31. Zamfir, Cătălin (coord), Politici sociale în România: 1990-1998, Expert, Bucureşti Zamfir, Cătălin, O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi după, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Istoria societatii omenesti

Documents

Transcript of Istoria societatii omenesti