INTRODUCERE

ÎN

ISTORIA MEDICINEI

NOTE DE CURS

Începuturile istoriei antice pot fi plasate spre sfârşitul mileniului IV î.Hr., odată cu apariţia scrierii, unul din semnele indubitabile ale civilizaţiei, toate la un loc ducând la coagularea politică a comunităţilor umane şi apariţia satului.

Atat inceputul cat si sfârşitul Antichităţii este subiect de controversă. Pentru sfârşitul antichitatii s-au propus diverse date, de exempu anul 325 d.Hr., anul în care Constantin cel Mare începe construirea noii capitale a Imperiului Roman: Constantinopolis, dată considerată, pe de altă parte, de către bizantinologi ca marcând începutul Imperiului Bizantin. S-a propus şi anul 476 dar şi anul 723, data bătăliei de la Poitiers, când Carol Martel i-a înfrânt pe arabi, punând capăt definitiv încercării lor de a depăşi Pirineii.

Cronologia actuală se întemeiază pe calendarul gregorian, introdus în anul 1582 în locul calendarului iulian, realizat din ordinul lui C. Iulianus Caesar de către astronomul alexandrin Sosigenes şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 45. ambele calendare socoteau anul de 365 zile, plus un a bisect.

Pentru perioada ânterioară a existat un mare număr de calendare pe baza lunisolară. Se evidenţiază în mod deosebit calendarul egiptean, care constituie, prin intermediul celui iulian, chiar baza calendarului gregorian. Revărsarea Nilului corespunde cu apariţia la jumătatea jumătatea lunii iunie a stelei Sirius. De altfel, egiptenii numeau acest astru ca “aducătorul Nilului”. Observarea de către egipteni în timp a acestui fenomen a dat o medie de 365 zile între două apariţii ale amintitei stele.

Atenienii utilizau două calendare: unul lunar egal cu 354 zile şi pentru a corecta diferenţa cu cel solar se adăuga o a doua lună Pseidon. Mai există şi anul pritanic care era egal cu 366 de zile. Atenienii erau împărţiţi în zece triburi şi fiecare trib desemna o pritanie şi fiecăreia îi corespundea un timp anume. Acest calendar se modifica în 307 î.Hr., când se

1

înfiinţează încă două triburi în onoarea lui Antigonos Monophtalmos şi a fiului său Demetrios Poliorketes. Apariţia a încă două pritanii a creat posibilitatea unui paralelism între anul civil-lunar şi cel pritanic.

Calendarul roman este încă o dovadă a puţinei atenţii da care se bucura ştiinţa la romani. Aşa de exemplu 4 luni aveau 31 de zile, februarie 28, iar restul 9, cu un rezultat de 365 zile. Se intercalau la 3 ani 23 sau 22 zile şi la 4 ani rezulta calculul: 365 + 378 + 355 + 377, cu o medie de 366 +1/4. Această situaţie insolită l-a făcut pe Th. Mommsen să spună “înainte de Caesar, calendarul roman nu mergea nici după soare, nici după lună, ci cum da Dumnezeu”.

Eforturi de unificare a calendarului s-au făcut în Antichitate, determinate de mai multe cauze: pe de o parte, asigurarea simultaneităţii jertfelor cerute de cultul regal, pe de alta – cum a fost cazul lui Caesar – dorinţa acestuia de a unifica administraţia de pe întinsul teritoriu al Republicii romane.

‘

PREISTORIA

Planetata Pamant şi-a început existenţa cu 4,6 miliarde de ani in urmă. De atunci, ea se învarte în jurul Soarelui. Pământul este o planetă tânara în comparaţie cu varsta Universului. Mărimea o situeaza între planetele mici alături de Mercur, Venus, Marte sau Pluto. Fiecare planetă este unică în felul ei. Unicitatea Pământului este dată de prezenţa vieţii. Viaţa, la randul ei a dat altă faţa Pământului, de la plante la animale, cu răspândirea lor, la apariţia omului care a luat în stăpânire întreaga planeta.

Paleoliticul reprezintă prima şi cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii. Termenul de paleolitic provine din grecescul paleos şi lithos, epoca veche a pietrei – caracterizată prin cioplire, ca metodă de prelucrare a pietrei.

În această îndelungă perioadă, omul a fost obligat să trăiască în condiţii climatice extrem de diferite, comparativ cu cele de astăzi, astfel a cunoscut perioada glaciară – Pleistocen, cea mai mare glaciaţiune – şi post-glaciară – Holocen.

2

Din punct de vedere antropogenetic, evoluţia omului s-a desfăşurat în cea mai mare parte în perioada glaciară, începând cu glaciaţiunea Biber şi până la stadiul III al glaciaţiunii Würn. Existenţa unei perioade atât de îndelungate în istoria omenirii se explică prin durata procesului de antropogeneză şi implicit a evoluţiei tehnicii, extrem de lentă în condiţiile unui mediu extrem de ostil. Practic, în această perioadă de timp, omul străbate drumul de la hominid la homo sapience.

În funcţie de caracterul evoluţiei, paleoliticul de pe teritoriul României poate fi împărţit în 5 mari perioade:

1. protopaleolitic;

2. paleolitic inferior;

3. paleolitic mijlociu;

4. paleolitic superior

5. epipaleolitic.

Pe tot acest parcurs omul a fost dependent total de resursele mediului înconjurător, mulţumindu-se să exploateze flora şi fauna sălbatică. Aşadar, pentru paleolitic vorbim de o economie prădalnică – omul era vânător şi culegător, nu era producător de hrană.

Neoliticul (sau epoca pietrei lustruite) este o perioadă din istoria omenirii. Termenul a fost inventat în 1865 de istoricul John Lubbock. Neoliticul este penultima epocă a preistoriei şi cea mai scurtă, ea a urmat după mezolitic şi a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită şi metalurgiei primitive a cuprului, prin apariţia agriculturii primitive, a creşterii vitelor şi a olăriei.

În sud-estul Europei societăţile neolitice apar prin 7000 î.Hr. iar în Europa Centrală aproximativ 5500 î.C. Printre cele mai timpurii complexe culturale din acestă regiune se numără cultura Starčevo-Criş şi cultura ceramicii liniare sau „Linearbandkeramic”. Printr-o combinaţie de difuziune culturală şi migraţie, tradiţiile neolitice s-au răspândit în întreaga Europă până în aproximativ 4500 î.Hr.

3

În America societăţile umane ating acest stadiu de evoluţie (agricultură şi mod de viaţă sedentar) aproximativ 4500 î.Hr. Se foloseşte termenul de 'Formative' în arheologia americană.

Mezolitic (10 000 - c. 6 000)

În aceasta perioadă se constată în mod sigur un cult al craniilor, deoarece s-au descoperit în mai multe locuri depozite de cranii omenesti orientate uniform şi înfăsurate cu un strat de ocru roşu. Din cercetarile făcute a rezultat ca este vorba de trofee, de capete ale duşmanilor taiate pe viu şi depozitate în chip ritual, cu credinţa, că în felul acesta se pot obţine calitaţile fizice şi morale ale dusmanului, poate chiar spiritul acestuia, care şi-ar avea sediul în cap. În mezolitic întalnim cea mai mare parte din riturile funerare existente anterior: înmormântări cu ocru roşu, în pozitie chircita; podoabe şi unelte puse în mormânt; plăci de piatra sau coarne de cerb aşezate deasupra gropii; o vatră funerară pe care sunt aduse ofrande; ospeţe funerare dovedite prin marile cantitaţi de oase calcinate şi cărbuni ce s-au descoperit pe vetre din blocuri mari de piatră etc.Se întalneste în mezolitic şi ritul funerar al "cioparţirii cadavrului", probabil pentru a face inofensiv spiritul celui decedat. Acest rit a fost observat, de exemplu, la un grup de morminte descoperite la Schmockwitz, în apropiere de Berlin.

Lepenski Vir este un important sit arheologic Mezolitic din Serbia, în centrul Peninsulei Balcanice. Este alcătuit dintr-o aşezare principală, având în jur de 10 sate anexate. Cercetările au dovedit faptul că prima prezenţă umană în aceste locuri datează aproximativ din anul 7000 î.Hr; civilizaţia din Lepenski Vir şi-a atins apogeul între anii 5300 î.Hr. şi 4800 î.Hr. Sculpturi de piscină şi o arhitectură ciudată sunt martore ale unei civilizaţii cu o viaţă socială şi religioasă bogată, al unui nivel cultural foarte ridicat al acestor strămoşi ai europenilor.

EVOLUTIA OMULUI

Reconstrucţia momentului apariţiei omului şi parcursul lui până în zilele noastre pastrează înca multe necunoscute. Evoluţia nu are loc neapărat într-o linie dreaptă continuă şi cu o viteza constantă. Analizarea şi compararea DNA-ului este o metodă folosită des în determinarea paternităţii sau stabilirea unui grad de rudenie între doua persoane. Aceeaşi metodă ne permite să spunem că cimpanzeii sunt cea mai apropiată rudă a noastră încă în viaţă (oamenii şi cimpanzeii bonobo au în comun 98.4% din ADN). Aceasta însă nu înseamnă că oamenii au evoluat din cimpanzei. Strămoşul comun al oamenilor şi cimpanzeilor a trăit acum 7 milioane de ani şi a dispărut între timp. Când Darwin a publicat faimoasa sa carte "Evolutia Speciilor", urmată de "Originea omului" nu se descoperise

4

practic nici o fosilă a stramoşilor omului. Aceasta a dat nastere frazei "veriga lipsa", adică o fosilă care sa facă legatura între oameni şi primate. De atunci, imaginea s-a schimbat complet şi evoluţia omului este mult mai bine înţeleasă. Un număr mare de fosile, oase şi dinţi au fost descoperite în diferite locuri prin Africa, Europa şi Asia. Unelte de piatră, os şi lemn, vetre de foc, aşezări sau locuri funerare, au fost descoperite, de asemenea. Ca urmare a acestor descoperiri în arheologie şi antropologie, s-a reuşit formarea unei imagini despre evolutia homininelor (şi evolutia omului) timp de 4 - 5 milioane de ani.

MERSUL BIPED

Mersul pe doua picioare, este una dintre cele mai timpurii caracteristici evolutive ale homininelor. Aceasta caracteristică ce apare în evoluţia omului nu este atat de radicală pe cat pare - cimpanzeii au abilitatea de a sta şi a se deplasa în două picioare, şi o fac deseori.

Noua formă de locomoţie a dus la modificări ale scheletului, mai ales în partea de jos a coloanei vertebrale, pelvis şi picioare

Mersul biped apare odată cu dispariţia marilor păduri şi înlocuirea lor cu savana.

Mersul biped le permite oamenilor arhaici, printre altele, să care hrana pe distanţe din ce în ce mai mari şi să observe mai bine imprejurimile.

FATA ŞI DINTII

A treia mare tendinţă în evoluţia omului este micsorarea treptată a feţei şi dinţilor. Toate maimuţele mari sunt dotate cu dinţi mari, şi canini proeminenţi. Primele hominine prezentau astfel de canini, dar cele care au urmat au prezentat o tendinţă clară de atrofiere. De asementea, premolarii şi molarii s-au atrofiat şi ei în dimenşiuni. Reducerea dimensiunilor feţei, maxilarului şi mandibulei este asociată cu aceste schimbări. La primele hominine, faţa era mare şi situată în faţa cutiei craniene. Odata cu micşorarea dinţilor şi cu mărirea creierului, faţa a devenit mai mică şi poziţia ei s-a schimbat. Astfel, faţa oamenilor actuali este situata mai degrabă sub cutia craniană, decat în faţa acesteia.

5

AUSTRALOPITHECUS

Evidentele fosile ale evoluţiei omului încep cu Australopithecus. Fosile din acest gen au fost descoperite într-un numar mare de locuri, in sudul şi estul Africii. Datand de aproape 4 milioane de ani, acest gen pare să fi dispărut acum 1 milion de ani.

Toţi membrii erau bipezi, şi deci hominine. Dar, observând dinţii, fălcile şi mărimea creierului, difereau totuşi destul de mult între ei .

Au fost impartiti în şase specii: A. Anamensis, A. Afarensis, A. Aethipicus, A. Africanus, A. Robustus şi A. boisei.

HOMO SAPIENS SAPIENS

Homo sapiens sapiens, a apărut prima data acum 100,000 de ani. H. Neanderthalensis populau estul şi centrul Europei, începând de acum 100,000 de ani şi

6

pâna acum 35,000-40,000 de ani, când au dispărut. Fosile de H. sapiens, mai diferite, au fost găsite şi în alte părţi ale lumii. Pe glob, patru continente ne devin familiare: Africa, Asia, Australia, Europa. Din marea lui familie, trei grupuri se impun istoric:

Omul de NeanderthalOmul de Ngadong

Homo sapiens saldanensis

Omul de Neanderthal trăia în condiţii aspre de viata, cu o climă rece-era perioada glaciaţiei Wurm, dar face o descoperire epocală-focul. Tehnica producerii focului a mărit capacitatea de rezistenţă în condiţiile climei reci, făcându-l independent în faţa naturii. Aşa se explica faptul că deşi traiau într-o clima aspră nu numai că nu s-au retras spre sud în

regiuni mai calde, ci, dimpotriva, s-au răspândit populând regiuni cu climă rece. Locuiau în grote, în mijlocul cărora aprindeau focul, protejat în plăci de piatra. Confecţionau cuţite din aşchii ascuţite de piatra, fără mâner, cioplite, retuşate. Au inventat sulita, arma ce le permite sa vâneze de la disţanta, lucru ce-i fereşte de pericolul apropierii prea mari de animale salbatice.

Trăsăturile omului de Neandertal : o frunte joasă, tesită, o faţă lată, fără bărbie, sunt prea primitive pentru a putea fi consideraţi strămoşii noştri. Cunoaştem evoluţia omului prin interpretarea fosilelor descoperite, dar imaginea este departe de a fi completă

Există 3 izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:

paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de vindecare şi procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de investigare. Principala sursă de informaţie privind această perioadă o constituie analiza oaselor fosile. Paleopatologia ne arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe exista şi astăzi.

7

S-au evidenţiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase (osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar şi primele forme de intervenţii chirurgicale cum ar fi trepanarea şi amputarea.

arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena şi practica medicală, instrumentarul medical, obiectele magice etc.

etnoiatria: studiază conceptele şi practicile medicale ale unor populaţii aflate în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia).

Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri şi populaţii aşa-zis "primitive", putem deduce informaţii privind practicile medicale preistorice.

În această etapă s-a dezvoltat aşa-numita indeletnicire medicală, etichetata azi drept MEDICINA EMPIRICA. În spiritul ei, individul reacţiona adecvat la condiţiile mediului exterior -imbrăcăminte de protecţie, adăpostirea de ploi, de sau de căldura excesivă, fuga de foc, de fulgere, de inundaţii, fuga din calea animalelor carnivore, imobilizarea membrelor luxate sau fracturate, legarea rănilor, îndepărtarea corpilor străini din soluţiile de continuitate (taieturi, impunsaturi, zdrobituri etc).

Aceasta medicină instinctivă era înnascută şi proprie indivizilor, asigurând necesităţile sale de supravietuire şi dezvoltare a organismului. Ea se baza pe reflexele necondiţionate, formate în dezvoltarea filogenetică a speciei umane de-a lungul mileniilor anterioare, din sfarşitul paleoliticului superior şi începutul neoliticului. Prin observarea practică a mediului înconjurator şi diferenţierea societaţii umane în grupe de indivizi înrudiţi, fiecare grupă şi-a însuşit anumite simboluri mistice reprezentative pentru familia sau ginta sa, ca de exemplu: lupi, hiene, vulturi, corbi, floare de lotus etc, ajungându-se la aşa-numitele totemuri.

Prin totem omul se considera fratele lupului, sora florii de crin, făcea parte din familia vulturilor, a şerpilor, toate acestea fiind invocate pentru ajutorarea sa în caz de nenorociri, boli sau diverse eşecuri.

Pe o treapta superioară, şi anume la sfarşitul paleoliticului, apare animismul. În această noua concepţie, obiectele din natura sunt considerate cu suflet, însufleţire datorată spiritelor pe care le deţin . Copacul vorbeşte, muntele te sfatuieşte, apa te mângaie, raul te alintă, plopul te scapă de boli, stejarul te vindecă etc. Omul şi-a creat obiecte cu virtuţi benefice, dar şi malefice. Deşi erau neinsufleţite, obiectele confecţionate din lut, argila, lemn, fildes, os sau piatra erau considerate sfinte, înzestrate cu forţe miraculoase În neolitic apare ideea de spirit , ideea de "supranatural", distincţia între corp şi

8

suflet, ideea de "viaţa de apoi", dorinţa imperioasa de cult al stramoşilor etc. În aceste condiţii, se impune MAGIA.

În medicina, dominantă a fost MAGIA ALBA‚ care silea forţele supranaturale să acţioneze în favoarea bolnavului prin ceremonii rituale, mimică, murmure neinteligibile, formule rostite oral, acompaniate de percuţii în materiale de rezonanţă, adeseori însoţite de pantomimă, ţipete şi costumaţii ciudate. Magia albă folosea o seama de descântece(de boală lungă, de friguri, de călduri, de spaimă, de groază, de dezlegare de blesteme etc). MAGIA NEAGRA‚ imprima fenomenelor un curs malefic, contrar legilor naturii, influenţând spiritele spre distrugere, dezmembrare, dislocare, imbolnăvire sau chiar moarte. Încep să se realizeze chipuri cu imaginea care trebuie distrusă - a sarpelui, a animalului de pradă, a păsării carnivore, a dusmanilor. Acestea sunt străpunse cu oase de peste, cu aschii de lemn, cu cristale de pietre, toate aceste masuri având ca scop "uciderea imaginii raufacatoare". Oamenii din neolitic aveau, în general, o gândire primitiv-magică. Din mileniile V - IV i.e.n., au apărut construcţii cu caracter sacru, închinate diferitelor zeităţi. Aici, pe nişte mese dispuse central, se sacrificau oi, capre, vânat, boi, păsări, peşti şi erau aduse ofrande totemurilor care, treptat, s-au transformat în Zeitaţi. Ofrandele cuprindeau toate bunătăţile pământului, pornind de la fructe şi legume, până la diferitele cereale.

Se mai ţineau şedinţe publice de exorcism, de alungare a demonilor cauzatori de boli, prin rugăciuni şi descântece, sau se efectuau ritualuri de incânţatii.Toate aceste acte de cult se efectuau în prezenţa vrăjitorilor-vindecători, care efectuau gesturi rituale, adesea mişcări ale animalelor, însotite de bolborosiri magice, fiind imbrăcaţi în haine puternic vopsite în ocru cu ajutorul argilelor pe care le aveau la dispoziţie.După medicina instinctivă‚ a omului primitiv, în neolitic s-a dezvoltat, treptat,o medicina bazată pe experientă (EMPERIKOS, PEIRA = experientă, practică), fără a studia cauzele imbolnării, mecanismul de producere şi modul de acţiune al diferitelor leacuri. Se practica de exemplu:

deschiderea furunculelor şi a colecţiilor purulente pentru îndepărtarea factorilor nocivi; îndepărtarea corpilor străini, săgeţi, aşchii de silex, venin de şarpe, viermi etc;raclarea ţesuturilor mortificate, a falselor membrane, a depozitelor de sfaceluri, cruste sau escare;rezecţiile extremităţilor compromise (degete, mâna, antebraţ, laba piciorului, gamba etc);trepanaţiile craniene pentru îndepărtarea corpilor străini, a duhurilor rele;întrebuintarea purgativelor pentru diverse tulburări gastrice;

9

ISTORIA ANTICA

CIVILIZATIILE MESOPOTAMIENE

Omul a construit primele aşezări pre-oraşeneşti în valea fluviilor Eufrat şi Tibru. Aici au apărut primele forme ale scrisului, ceea ce marcheaza de fapt trecerea de la preistorie la istorie.

Din mileniul VI până în mileniul IV spatiul pe care il numim Mesopotamia(tara dintre rauri) a fost colonizat de popoare nomade din Iran şi Asia Mica. Climatul acestei regiuni este cald şi secetos. Populaţiile de aici sunt de rasă albă caucaziană, aparţinând celor două grupe rasiale: dinarică şi mediteraneană.

Se ştie că noţiunea de Orient Apropiat este încă subiect de controversă ştiinţifică, ea incluzând Iranul dar excluzând Hellada, care ar putea face parte de aici, din

raţiuni culturale dar şi politice.

Varietatea geografică a Vechiului Orient explică evident şi o mare varietate culturală. Nu se poate vorbi de frontiere ale acestei arii. Ea este deschisă contactelor strânse cu toate regiunile din jur. Căile de contact sunt dintre cele mai diverse, coloniile assyriene constituind staţii pe drumul comercial spre Anatolia.

Se poate spune despre Vechiul Orient – dar în primul rând despre Mesopotamia – că doar geografic a constituit o entitate coerentă, aici existând o seamă întreagă se sisteme economice, sociale şi politice succesive.

Izvoarele privitoare la istoria civilizaţiilor din Mesopotamia sunt variate şi de o mare diversitate în ceea ce priveşte limba şi scrierile în

10

care au fost redactate. Cum spuneam, aceasta este o trăsătură specifică mai cu seamă a istoriei Vechiului Orient.

Izvoarele primare sunt alcătuite din liste de regi, care înaintează până la începutul mileniului II.

Sunt apoi Analele al căror uz a fost introdus de către hittiţi în mileniul II, care cuprind ştiri importante, privind şi istoria Mesopotamiei.

De asemenea, vom găsi informaţii utile şi în Vechiul Testament. De altfel, studierea Vechiului Testament va fi unul dintre impulsurile care va contribui la dezvoltarea studiilor privitoare la istoria Mesopotamiei.

Şi în Mesopotamia, palatul este centrul activităţii politice şi al celei economice. Aici se concentrază veniturile statului. În felul său, palatul constituie un microcosmos în cadrul căruia se regăseşte întreaga societate.

  Primele state în Mesopotamia antică au fost oraşele-state în Sumer şi în Akkad, încă din mileniul al III-lea î.Hr. Acestea erau state mărunte, reducându-se la un oraş, împreună cu teritoriul înconjurător. Aceste oraşe-state erau conduse de regi, numiţi patesi, ajutaţi de către aristocraţi

Aceste popoare s-au aşezat în acest spatiu cu pământ roditor au construit canale, sisteme de irigaţii, au dezvoltat agricultura şi au făcut posibilă apariţia primelor comunităţi omeneşti(UR,URUK,LAGASH). Aflate în apropierea drumurilor comerciale maritime şi terestre , oraşele –stat erau bine aprovizionate cu diverse bunuri. În 2800 iHr oraşele state au intrat în competiţie pentru dominaţia economică.

    Mai târziu, după lupte îndelungate pentru supremaţie s-a format un stat unificat sumero-akkadian care cuprindea toate oraşele-state din Sumer şi din Akkad; el n-a durat prea mult timp, fiind distrus de triburile de păstori, ammoriţii, veniţi în Chaldeea dinspre vest.

    În perioada 3200-2800 î.Hr. sumerienii se aşează în sudul Mesopotamiei („ţara dintre cele doua fluvii”). Originea lor este necunoscută. Teritoriul e împărţit în oraşe-stat. În centrul oraşelor se înalţă temple monumentale, construite pe terase din cărămida, zidurile fiind decorate cu plăci din argilă colorată în chip de mozaic, în mijlocul unui cartier închinat zeului căruia îi aparţinea oraşul.

Regele (lugal = „omul cel mare”) concentrează puterea politică locală şi funcţia de şef al marilor preoţi. Templul constituie un centru politic, religios şi economic. În

11

administraţia templului se utilizează scrierea (cu ideograme, apoi cu simboluri abstracte, zgâriate cu stiluri de ardezie în tăbliţe de argilă moale = scriere cuneiformă).

Oraşele sumeriene erau conduse de regi care erau şi preoţi de cel mai înalt rang. Oraşul era construit pe o structură sociala bine ierarhizată.Se crede ca regele Ghilgames a condus oraşul Uruk în jurul anului 2700iHr iar epopeea sa prezintă faptele legendare ale acestuia. El a construit un zid de apărare lung de 9 km .În afara oraşelor summeriene din sudul Mesopotamiei mai existau oraşele state din centru (Babilonul) şi cele din nord (Asiria). În 1800iHr acestea au început sa se extindă subjugându-şi vecinii în urma unor campanii militare devastatoare. În 614/612 Babilonul cucereşte Asiria .Codul lui Hamurabi – este primul text legislativ cunoscut în istorie. Se pare că datează din jurul anului 1700iHr . A fost sculptat într-o coloană de piatră şi poartă denumirea creatorului său Hummurabi, rege al Babilonului. Pedepsele pentru diferite infracţiuni erau foarte aspre : biciuirea, mutilarea, arderea de viu.Marea casă constituie o lume aparte legată de suveran prin legături speciale. În jurul palatului se află un grup social numeros, foarte divers în ceea ce priveşte compoziţia sa profesională, grup condus de un intendent. Se aflau lucrători de toate profesiile: scribi, servitori domestici, negustori, agricultori, păstori, paznici ai depozitelor şi magaziilor.Palatul şi domeniul regal reprezintă o vastă întreprindere economică, pe care se întemeiază puterea materială a suveranului. Teoretic, întreaga suprafaţă a statului este la dispoziţia monarhului. Din domeniul regal, care e de fapt fondul funciar al ţării, se crează apanaje pentru regină şi prinţ, loturile pentru soldaţii profesionişti şi funcţionari.Există o confuzie între domeniul regal şi stat. Depozitele sunt comune, primind veniturile domeniului regal şi ale statului. Dreptul de proprietate privată există, dar este nereglementat, deosebit de lax, şi nimeni nu poate invoca un drept de proprietate în defavoarea monarhului.Aristocraţia primeşte domenii, le administrează, le poate lăsa chiar moştenire. Dar, în principiu, aceste alocaţii sunt făcute cu titlu personal, revocabile oricând.Templele existau în număr mare, fapt care arată puterea lor în economia ţării. Templul reprezintă, pe lângă palat, un alt element esenţial al economiei acestor state. Astfel, Lagash avea în mileniul III î.Hr. aprope 50 de sanctuare. Ca şi palatul, templul este o lume sui-generis în care sunt reprezentate toate clasele sociale. Există un personal ce ţine strict de serviciul religios, aşa-zişii iniţiaţi. Între aceştia se găseau numeroşi meşteri, fie pentru diverse lucrări de construcţie, inclusiv brutarul, care cocea pâinea zeului.

12

Există şi o lume a neiniţiaţilor. Toţi aceştia trăiesc sub autoritatea marelui preot sau a marii preotese. Ei trăiesc în serviciul zeului şi din venitul zeului. Mare parte din acest personal are propriile averi, independent de templu. Uneori, chiar şi meşterii puteau lucra pentru public. Este interesant că demnităţile sacerdotale, fiind remunerate, sunt considerate ca un beneficiu, iar regalitatea le acordă pe o durată determinată, uneori chiar pe fracţiuni de zile.Domeniile templului sunt împărţite în loturi sau arendate. Altele sunt exploatate direct. Templul are propriile mijloace de mânuire a banilor. Este important de subliniat că, în acelaşi timp, au şi rol caritabil. Ele acordau împrumuturi cu dobândă mică, împrumutau grâu fără dobândă, răscumpărau soldaţii captivi, ajutau sclavii să se elibereze, toate acestea întrucât templul gestionează bunurile zeului conform voinţei acestuia de caritate.

STRUCTURA SOCIETATII MESOPOTAMIENE

Era bine structurată ierarhic şi relativ stabilă pe o durată lungă.Strctura era una piramidală bazată pe centrarea puterii către vaful piramidei reprezentat de regele-preot ajutat de un foarte eficient aparat birocratic.Baza piramidei o forma populaţia productivă -a agricultorilor dependenţi care făceau parte din personalul productiv al domeniilor regale şi al templelor.Meşteşugarii deţineau de asemenea un loc important în economia mesopotamiana; ei erau cei care prelucrau metale şi obţineau bunuri finite care adesea se transformau în bunuri de schimb.Meşteşugarii erau organizaţi în aşa zise corporaţii, dependente din punct de vedere etnic de palat sau templul pentru care produceau cele mai multe obiecte. Meseria se transmitea ereditar precum şi secretele tehnice.Negustorii reprezintă o clasă bine dezvoltată. Comerţul se practica sub forma de troc.Sclavii aveau în aceasta structura un rol secundar. Ei apar pomeniţi dar rolul lor este unul secundar. Proveneau din randul prizonierilor de război, al datornicilor şi al copiilor adoptaţi. Nu se bucură de drepturi dar dacă un sclav se căsătorea cu un om liber copii rezultati nu mai erau sclavi.

     În perioada 2800-2500 î.Hr. are loc infiltrarea treptată a semiţilor. Mesilim din Kiş este primul rege. Nippur devine primul centru religios. Se renunţă la „socialismul religios de stat” (unitatea statului şi templului). Puterea politică (palatul) se separă de cea religioasă (a templului). Construirea de ziduri în jurul oraşelor (la Uruk de către Ghilgameş). Din templu, ridicat pe terase suprapuse, ia naştere ziguratul (constând din mai multe etaje, legate prin scări; edificiul din partea superioară formează „turnul-templu”).

13

Prima dinastie de la Ur este întemeiată de Mesannepadda după 2500 î.Hr.. Se remarcă prin faimoasele morminte regale, excavate în 1922: 16 cripte de regi şi prinţese, respectiv preotese, cu bogate ofrande. În morminte se află şi cei care îi urmau în mod voluntar (prin otrăvire) pe stăpâni dincolo de moarte. Acest obicei este probabil o consecinţă a „căsătoriei sacre” dintre zeiţa Inanna şi iubitul ei, Tammuz, zeul infernului.

Accadienii

Reprezinta prima sinteza sumero-semita;

Babilonienii

Reprezinta a doua sinteza sumero-semita ;

Asirienii

Reprezinta ultima sinteza sumero-semita;

Babilonul

În traducere ,,Poarta Divinitătii” a fost situat pe malul Eufratului, în Mesopotamia centrală.Templul Esagila-Casa cu acoperişul până la cer-cu Ziguratul Etemenanchi de care se leagă numele arhitectului ArodahhesZiguratul este o construcţie cu caracter cultural , el având rol şi de observator astronomic. Era aşezat pe un soclu de 33 m , avea şapte etaje divers colorate cu înălţimi diferite cuprinse între 6-15 metrii. Etajul superior era accesibil doar preoţimii.

Cel de-al şaselea rege la Babilonului, Hammurabi (1728-1686 î.Hr.) vine la ajunge la putere în momentul în care şase state rivalizează pentru a domina Mesopotamia: Larsa, Eşnunna, Babilon, Qatna, Aiep şi Asiria.

Liga celor trei state, Larsa – Mari (Isin) – Babilon, rezistă vreme de 15 ani, pentru a purta război cu Eşnunna, Elam, triburile din munţi şi Asiria.

Este un rege foarte activ, care va desfăşura o politică externă agresivă ducând mai multe campanii militare împotriva duşmanilor din totdeauna ai mesopotamienilor, elamiţii.

După victorie, Hammurabi îşi învinge ambii parteneri de alianţa, Rimsin din Larsa şi Zimrilim din Mari.  

În timpul domniei lui Zimrilim se desăvârșește construcţia renumitului palat de la Mari, în care s-au descoperit un numar de 20.000 de tăbliţe de lut.

14

Codul întocmit la cererea lui Hammurabi (1728-1686 î.Hr.) nu fost unul novator, fiindcă predecesorii săi promulgaseră, deja, legi. Codul  reprezintă o chintesenţă a legislaţiei emisă în Mesopotamia până la acea dată. Textul este cunoscut de pe o placă din piatră descoperită în 1901 la Susa. Studierea codului permite reconstituirea elementelor esenţiale la vieţii economice, ale ocupaţiilor şi a raporturilor dintre categoriile sociale din Mesopotamia.

Starea fragmentată în care a fost găsit cuprindea 243 de articole de legi, dar se pare că iniţial ar fi avut 1282 articole.     

Codul cuprindea trei părţi:

1. Introducerea – se arată intenţia lui Hammurabi de a instaura pacea în ţară;

2. Dispoziţiile – au caracter civil şi penal referindu-se la multe aspecte juridice ale vieţii cotidiene economice;

3. Încheierea – cuprinde ameninţarea lui Hammurabi cu un blestem asupra celor care nu îi respectă hotărârile.  

Codul împarte societatea mesopotamiană în trei categorii sociale: amelu (oamenii bogaţi), muşkenum (oamenii liberi) şi ardu (sclavii). Deasupra lor într-o poziţie privilegiată se găseau preoţii şi nobilii de curte. Sunt legiferate condiţiile de întreţinere a canalelor de irigaţie, închirierea şi folosirea uneltelor, depozitarea

cerealelor în hambare, precum şi protejarea pădurilor.

Textul codului stipulează ce produse sunt importate sau exportate. De asemenea, o atenţie deosebită este acordată relaţiilor din cadrul familiei.

Codul Lui Hammurabi a funcţionat aproape o mie de ani exercitând o mare influenţă asupra legislaturii altor popoare din Orient, faţă de care Babilonul era mai avansat în dezvoltării societăţii.

Cu toate că Codul nu prevedea modul cum se realiză judecata, aceasta a fost dezvăluită în multe documente care dovedesc existenţa unei jurisprudenţe pentru cele mai mici acte ale vieţii sociale. S-au identificat diferitele tribunale la care puteau apela ci implicaţi în actul de justiţie, cel mai înalt for fiind tribunalul Regelui.

Judecătorii alături de asesori şi asistaţi de grefieri dădeau sentinţele în faţa martorilor. Proba prin jurământ era admisă: adesea, această probă se administra la poarta unui templu în faţa unei embleme divine pe care se jura.

15

Într-o primă perioadă, legea admitea „judecata zeului” şi pedeapsa talionului. Prima era proba prin zeul-fluviu, adică proba prin apă. Inculpatul era legat şi băgat în apă; dacă plutea sau nu, era nevinovat sau vinovat. Cea mai folosită lege ce se referea la pedeapsa talionului, permitea posibilitatea unei răscumpărări, conform principiului reparării unei stricăciuni prin amendă. Un braţ rupt, un ochi scos, valora un anumit preţ. Pagubele provenite dintr-o neglijenţă profesională trebuiau reparate: un chirurg sau un veterinar nepriceput, un arhitect sau un constructor neîndemânatic era direct responsabil.

Pedeapsa cu moartea era dată pentru calomniator şi vrăjitor, pentru martorul fals în probleme criminale, hoţul şi tăinuitorul, hoţul de copii şi cel care a ascuns un sclav fugit. De asemenea, pedeapsa cu moartea se aplica şi pentru adulter şi incest, dar cu menţiunea că soţul sau tatăl erau mai puţin vinovaţi decât femeia.

INDIENII MAYA

lndienii Mayasi au dominat America Centrala din anul 250 d.Hr. până în anul 850 d.Hr., construind oraşe în adâncul pădurilor tropicale. Urmaşii lor trăiesc încă în regiune. Civilizatia mayaşilor a fost printre cele mai dezvoltate din America Cantrală. Realizările lor în artă, arhitectură şi matematică au fost extraordinare. De aceea planează misterul asupra bruştei lor dispariţii. Poporul maya scria folosind hieroglife (simboluri desenate), pentru a arăta sunete ale cuvintelor sau pentru a exprima idei. 

Primii mayasi trăiau în oraşe-state, probabil conduse de regi preoţi. Evidenţe despre aceste state datează din anul 250 d.Hr., prin pilonii de piatră ridicaţi de conducători pentru a-şi demonstra realizările. Doar în cateva generaţii, mayaşii au construit mari oraşe, ca Tikal (acum Guatemala) cu populaţie de până la 50.000 de locuitori. Aceştia s-au extins spre Peninsula Yucatan şi spre Oceanul Pacific. Aceasta a fost era clasică.

16

Bogaţia mayaşilor era bazată pe comerţ şi agricultură. Din 1500 i.Hr., oamenii au cultivat porumb, hrana lor de bază. Seminţele erau deseori fierte, dar şi măcinate pentru a face terci. Agricultorii cultivau roşii, fasole, avocado şi cartofi dulci. Ei nu creşteau animale, doar vânau animale sălbatice şi pescuiau. Mulţi trăiau în colibe în paduri şi veneau la oraş pentru cumpărături sau ceremonii religioase.

Stiinta stelelor

Preoţii maya învăţau cum să calculeze anul solar, lunile şi chiar mişcările planetei Venus. Pentru aceste calcule, mayaşii aveau cunoştinte complexe de matematica şi ştiau să scrie mai bine decat orice alt popor al Americii.

MEDICINA

PREOTII-dădeau sfaturi în domeniul sănătăţii şi erau cei care cunosteau foarte bine ierburile cu efecte terapeutice.

O îndeletnicire curioasă era deformarea capului la nou nascut Practicau extragerea inimii din corpurile sacrificate Pentru cinstirea zeilor ofereau ofrande şi se practicau sacrificii (tineri şi tinere)

INDIENII INCA

Imperiul Inca a fost cel mai mare imperiu din America precolumbiană. S-a ridicat pe înal imile din Peru în jurul anului 1200; între 1438 i 1533 Inca a reu it prin cuceriri iț ș ș ș asimilări să încorporeze o mare parte din vestul Americii de Sud, având centrul în jurul

17

Anzilor i a inclus mare parte din teritoriul ocupat azi de ș Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina i ș Chile. În 1533, Atahualpa, ultimul împărat inca (numit Sapa Inca) a fost omorât laș

ordinul conchistadorului Francisco Pizarro, marcându-se astfel începutul domina ieiț spaniole.

Chirurgii Inca din Peru-ul precolumbian efectuau în mod obi nuit opera ii cranieneș ț de success în care reuşeau să excizeze porţiuni din calota craniană a pacientului pentru a trata astfel leziunile de pe creier

Complexa procedură chirurgicală denumită în limbaj de specialitate - trepanaţie, era efectuată în majoritatea cazurilor pe bărbaţi adulti în scopul tratării rănilor căpătate de aceştia în desele confruntări armate ale acelor vremuri. O procedură similară avea ca scop eliberarea sângelui şi a presiunii rămase în cavitatea craniană de pe urma unei lovituri puternice care viza capul. În imprejurimile capitalei Cuzco au fost descoperite cranii care datau de acum circa 1000 de ani şi care prezentau urmele unor operaţii nerefacute ceea ce sugerează faptul că rănile au fost fatale.

Baza societaţii incaşe era ayllu-ul, un fel de clan format din mai multe familii care trăiau impreună, pe o suprafată limitată, şi care işi impărteau pământul, animalele şi recoltele. Ayllu-ul varia în marime, de la simple ferme de ţărani, la orase mari. Toată lumea apartinea unui ayllu. Daca cineva se năştea într-un ayllu, acolo murea. Daca un barbat dintr-un ayllu nu era căsătorit până la varsta de 20 de ani, conducatorul ayllu-ului ii alegea o sotie. Cei mai mulţi dintre incaşi erau fermieri care lucrau pământul. Impăratul era stăpanul tuturor teritoriilor din imperiu. El conducea şi repartiza ayllu-urile astfel încat o familie avea o ferma. Viata de zi de zi a incaşilor varia în funcţie de clasa socială. Impăratul locuia într-un superb palat de aur şi argint. Deşi paturile sale erau create din blană fină, el dormea pe podea, ca şi oricare alt servitor sau supus de-al său. Cu toate că avea mai multe sotii, ca soţie oficială era recunoscută sora sa. Familia regală şi nobilii erau scutiţi de impozite şi aveau numeroase privilegii. Însă, viaţa ţaranilor era total diferită de cea impăratului şi de cea a nobililor. Dupa ce, la micul dejun bea o bautură specifică icaşilor, chicha, un fel de bere facută din grau fermentat, toată familia lucra până la amiază pe camp. Tăranii, şi incaşii care nu erau nobili, aveau dreptul la o singură sotie. Imbrăcămintea incaşilor era foarte modestă, hainele impăratului nu erau foarte diferite fată de hainele ţăranilor simpli.

Religia

18

Dumnezeul suprem al incaşilor era Virachocha, dar ei venerau şi zeul soarelui, Inti. Incaşii mai credeau că unele locuri şi obiecte sunt sfinte, numindu-le haucas. Un huaca putea fi un mare templu construit de oameni, un obiect găsit în natura: un deal, etc.

Incaşii mai credeau şi într-o a doua viaţă şi venerau spiritele stramoşilor lor. Trupurile şi mormintele morţilor erau tratate ca haucas. Dupa moartea unui incaş familia sa mergea la înmormântare timp de opt zile şi trebuiau să poarte haine negre timp de un an, iar femeile trebuiau sa-şi taie în fiecare dimineaţa cate o suviţă de păr. La unele sărbatori mai importante, sau la evenimente mai importante se sacrificau animale şi oameni.

Medicina

Foloseau ca tratamente :masajul, emisia de sânge, ventuzele, provocarea de sudaţie, amputaţia, efectuarea de suturi, trepanaţii, aplicaţii de cataplasme, extragerea dinţilor, imobilizarea oaselor.

Consideră ca boala se datorează zeilor; Există aici un mit al transferarii bolilor în organismul animalelor; Foloseau pânza de paianjen ca hemostatic; Administrau plante cu efect laxativ, purgative, diuretic, otravitor; Baia zilnică se termina prin cufundarea corpului în apă rece; Bolnavii erau aşezaţi în paturi individuale ridicate de la sol; Stăpâneau tehnica trepanaţiei şi bandajării;

Ruinele incase de la Machu Picchu

Ruinele oraşului Machu Picchu, descoperite de arheologul Hiram Bingham, sunt unele dintre cele mai frumoase şi enigmatice locaţii stravechi din lume. Orasul a fost construit în piatra între flancurile a doua culmi din lantul de est al Anzilor şi coboara în padurile amazoniene.

În vreme ce incaşii în mod sigur foloseau varful muntelui (2761,50 m înaltime), ridicând sute de structuri de piatra începând cu anii 1400, legendele şi miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând "vechiul pisc" în limba Quechua) era cel mai adorat loc sacru din acele timpuri.

Circa 610 metri deasupra, norul înfaşoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor şi a aproximativ 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de

19

conservare. Multe dintre cărămizile care cântăresc în jur de 50 de tone sunt atat de precis sculptate şi unite cu atata exactitate, încat imbinările fară mortar nu permit nici macar unei lame de cuţit să pătrundă între printre ele.

Fara îndoială, Machu Picchu repezintă un exemplu de arhitectură şi inginerie tehnica.

INDIA ANTICA

În India primii oameni s-au aşezat în nord, între fluviul Indus şi Gange în urma cu peste 5000 de ani. Acolo s-a dezvoltat o civilizaţie care se întindea pe o suprafaţă de peste o jumătate de milion de km² , în mare parte pe teritoriul Punjabului de azi.

Săpăturile arheologice efectuate în secolul nostru au scos la iveală două mari oraşe, Mohenjo-Daro şi Harappa, fiecare cu o circumferinţă de circa 5 km. Aceste oraşe ating în jurul anului 2500iH un uimitor nivel de civilizaţie. Proiectate cu străzi principale largi, din care porneau străzi laterale drepte, uneori în scări, bine întreţinute, pavate cu lespezi de piatră, în mijloc cu canale de scurgere acoperite, şi cu case impunătoare zidite din cărămidă bine arsă, chiar cu două etaje, cu un sistem de canalizare, şi uneori chiar cu camere de baie.

     Fortăreaţa din Mohenjo-Daro, cu parapete înalte de 12-15 m din lut bătut şi învelit cu cărămizi arse, avea în incinta ei un mare bazin ritual.

Fortăreaţa era reşedinţa regelui, care era şi sacerdotul suprem. Tot aici se aflau şi centrul comercial, cel artizanal, ateliereie; depozitele de grîne.

Scrierea pe care o folosea această civilizaţie nu seamănă cu nici o altă scriere din lumea antică. Această scriere hieroglifică (s-au găsit peste 270 de semne diferite, dar rămase nedescifrate), care folosea probabil ca material pe care se scria şi frunzele de palmier, dar niciodată plăci de argilă arsă (ca în Mesopotamia), s-a păstrat pe cateva mii de sigilii ,de obicei în formă pătrată şi poartă inscripţii hieroglifice şi figuri de animale, în special boul asiatic cu coarne lungi. Probabil că acest animal era venerat, căci cultul taurului se va menţine şi în hinduismul de mai tîrziu.

20

Societatea indiană era împărţită în patru caste, conform legilor lui Manu:

preoţii (brahmanii), războinicii (kşatriya), producătorii (vaisya) servitorii(sudra).

În secolul VI iH regale Darius I a cucerit regiunile Gandhara şi Punhab , integrându-le în Imperiul Persan. Pentru o scurtă perioadă Alexandru cel mare ocupa şi el aceste teritorii. Restul teritoriilor sunt stăpânite de dinastia Maurya cel mai important reprezentant fiind regale Ashoka (273-232iH) care uneşte toate teritoriile indiene .

Religia –Brahmana-are la baza teoria reîncarnării

Aveau o triada de zei

Wishnu-apară Siwa-stige,zeitate puternică şi violentă Zeul Soarelui

Medicina :

S-au gasit spitale construite S-au păstrat scrieri cu caracter medical: Rig-Veda, Atharva-Veda;Sama-Veda;Yajur-

Veda Utilizau în tratamentul diferitelor afecţiuni plante, incantaţii Sunt recunoscuţi prin practicarea Yoga-calea educarii spiritului prin exerciţiu Regele ASOKA – construieşte nenumarate spitale pentru pelerini Medicii Sraka şi Susneta au scris un compendiu medical în care găsim descrise

norme de etica ce trebuie respectate de medic şi bolnav , care sunt calitaţile celui care practică actul medical -sa se distinga prin puritate, -sa fie destept şi abil

-sa dea dovadă de bunatate şi pricepere în actul de a îngriji un pacient -sa ştie să gatească

-sa imbaieze şi să spele pacientul -sa-l ridice şi să-l ajute să se plimbe

21

-sa-i cureţe patul -sa fie dornic să facă ce i se cere -sa aibă o buna comportare

SUSNETA-a descris anumite boli, plante medicinale, unele proceduri chirurgicale şi 121 instrumente chirurgicale: ace, bisturie, seringi, scalpe, foarfeci;

-a descris modul de amputare a membrelor, oprirea hemoragiilor prin cauterizare cu ulei fierbinte, operaţia de cataractă şi cezariană.

-descrierea primei operaţii de chirurgie plastica - rinoplastia, corectarea deformărilor urechii;

-descrie boli ca Malaria,Tuberculoza,Diabetul.

Metodele de diagnosticare cuprindeau o abordare magică dar şi una raţională . Un rol important în stabilirea gravitaţii şi a prognosticului il avea interpretarea semnelor : norii, vântul, zgomotele etc.Un rol important în precizarea diagnosticului se acordă sputei, urinei, materiilor fecale , vomismentelor care erau atent analizate.Gustul dulce al urinii ajută la depistarea diabetuluiPulsul era de asemenea un alt criteriu de stabilire a gravitaţii boliiFarmacopeea era bogată. Charaka a descris peste 700 de medicamente din plante.Existenţa şerpilor veninoşi în numar mare, în special cobrele, a facut ca medicii sa devină experţi în tratarea muşcăturilor de şarpe. Cat mai curând se aplica un garou pentru a impiedica răspândirea otrăvii, se recita o rugăciune şi se făceau incizii adânci lângă punctele de muşcătură pentru drenarea otravii. Apoi rana era suptă şi se aplicau pansamente din decocturi de plante.Adulterul era pedepşit prin taierea nasului şi astfel a apărut medicina reparatorie.O altă operaţie reparatorie era cea a lobului urechii, reparaţie necesară dupa ce acesta era rupt de cerceii grei.Ca şi în alte civilizaţii femeile asistau naşterile dar nu erau considerate potrivite pentru o pregatire superioară.Medicina indiana recunoştea pericolul rămânerii populaţiei într-o zona în care exista o epidemie precum şi importanţa apei şi alimentelor în răspândirea acesteia.Charaka a precizat care erau condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un spital şi care sunt locurile unde poate fi amplasat.

Arta medicala şi religia

22

Brahmanismul era un curent politic, religios şi moral care acredita teza unui spirit universal, creator al lunii. Doctrina brahmanilor propagă teze care vizează interesele celor avuţi, celor bine situaţi în seara socială, teze cu un pronunţat caracter politic. De pildă brahmanismul pretinde că este nevoie ca în societate ordinea economică, socială şi politică existentă să fie menţinute, păstrate. De asemenea, brahmanismul milita pentru menţinerea castelor. În această perioadă, interesele erau subordonate preoţilor brahmani. Încălcarea ordinii brahmane a castelor duce la pedepse ăspre, până la excomunicarea din castele superioare în casta sudra, a sclavilor:

Impotriva brahmanismului, a religiei brahmane, care convenea statului sclavagist, s-au ridicat nu numai păturile sărace ci şi casta militarilor.

Budismul

Impotrivirea pe plan ideologic contra religiei brahmane se realiza de către budism, tot o doctrină religioasă dar care-şi propune reformarea religioasă a Indiei.

Budismul este generat de interesele unor clase, pături sau grupuri sociale, pe o treaptă mai dezvoltată a societăţii. Budismul pretinde a instaura egalitatea între oameni pe plan spiritual şi religios, realizarea posibilităţii ca toţi oamenii să se bucure de o viaţă religioasă, contra acaparării de către brahmani a acestui privilegiu pe care-l transmiteau ereditar.

Budismul propagă teza desfiinţării castelor. Dar trebuie reţinut că prin doctrina sa budismul este conservator şi retrograd deoarece considera că : "datorită continuei căutări a plăcerii, viaţa este un izvor de suferinţe şi iluzii".

Soluţia ar consta în renunţarea la plăceri pintr-o perfecţionare spirituală. De asemenea budismul susţine reîncarnarea sufletului, deci o lege după care sufletul

are posibilitatea să se reîncarneze, într-o fază premergătoare, într-o fiinţă superioară sau inferioară, după cum a trăit în reîncarnările anterioare.

Concluzia finală este că omul trebuie să se supună soartei. Pentru a dobândi starea de nirvana, fericirea şi perfecţiunea, omul trebuie să-şi stingă setea de viaţă, să renunţe la plăceri şi satisfacţii, să se elibereze de groaza de suferinţă, de necazuri şi privaţiuni.

Suferinţa trebuie suportată deoarece viaţa, plăcerea, bucuria sunt doar iluzii. Deşi recunoaşte că în viaţă există suferinţă, necazuri, nevoi -de unde concluzia că ele

ar trebui înlăturate-, spune însă că acesta este starea naturală, adică SOARTA. Eliberarea este pasivitate, răbdare. Budismul urmăreşte ca printr-o "ideologie" religioasă să justifice oportunitatea

stării de lucruri ca atare, şi deci inutilitatea politică şi socială a răscoalei, motiv pentru care ulterior a fost decretat religie de stat, religia oficială a vremii atunci.

23

Templul de la Taj Mahal

Templul Taj Mahal (Palatul lui Taj), cel mai grandios monument de arhitectură de pe teritoriul Indiei, a fost construit de impăratul mogul Khurram, supranumit Shah Jahan, pentru a adăposti trupul iubitei sale soţii, Mumtaz Mahal.

Construcţia spectaculosului monument funerar a început în 1642 şi a fost nevoie ca peste 20.000 de muncitori să lucreze timp de 22 ani pentru a ridica edificiul decorat cu turcoaze din Tibet, agate din Yemen, safire din Ceylon, ametiste din Persia, coral din Arabia, jad din China, malachit din Rusia şi perle din Oceanul Indian.

Legenda spune că proiectul a fost făcut de celebrul arhitect turc Ustad Isa Khan, căruia, la sfarşitul lucrărilor, impăratul a ordonat să ii fie tăiată mâna dreaptă pentru a nu mai putea înalta vreodată o construcţie care să rivalizeze în frumuseţe Taj Mahal-ul.

În prezent, Taj Mahal-ul este flancat de un rau foarte poluat, iar zidurile sale sunt afectate de gazele provenite de la furnale şi de la ţevile de eşapament ale maşinilor. Specialiştii au avertizat că poluarea din atmosferă afectează direct construcţia, provocând daune semnificative. Taj Mahal-ul a fost construit de al cincilea împărat mogul, Shah Jahan, în memoria celei de-a doua soţii Mumtaz Mahal, prinţesa persană musulmană. Împărăteasa a murit după naşterea celui de-al 14-lea copil, alături de soţul său, în timpul campaniei de zdrobire a rebeliunilor din Burhanpur. Moartea ei l-a afectat într-atât pe împărat încât părul i-a albit în numai câteva luni. Înainte de ultima suflare Mumtaz l-a rugat pe împărat patru lucruri: să-i construiască un mormânt, să se recăsătorească, să-şi iubească fiii şi să-i viziteze mormântul la aniversare. Şahul a pierdut la decesul soţiei sale nu numai o consoartă, ci şi un abil şi inteligent sfetnic politic. Aşa a jurat împăratul că va construi un edificiu funerar măreţ şi fără egal în lume.

Construcţia Taj Mahal-ului a demarat în 1631 şi a durat 22 de ani. Se spune că 20 de mii de oameni ar fi fost trimişi să muncească aici. Materialele erau aduse din întreaga Indie şi din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" ce numără 1000 de elefanţi. Proiectat de arhitectul iranian Ustad Isa, Taj Mahal-ul a devenit "simbolul

24

dragostei eterne". Clădirea "răsare" din peisajul roscat, aşezată fiind pe o terasă de marmură albă care pune în evidenţă uriaşul dom şi cele patru minarete. Ansamblul închide în interior o grădină deosebit de frumoasă cu fântâni arteziene iar aleea principală, care porneşte de la intrarea impozantă, este străjuită de arbori ornamentali.

Complexul mai cuprinde în afară de palatul propriu zis şi o moschee. Aparent s-ar putea spune că sunt de fapt două moschei, însă una dintre clădiri este construită doar pentru simetrie, întregul complex fiind construit simetric. Înăuntrul domului se află sicriul împărătesei încrustat cu pietre preţioase. Atât de strălucitoare sunt interioarele încât au fost descrise ca fiind "proiectate de uriaşi şi finisate de bijutieri". Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul împăratului care a fost construit alături de cel a reginei, 35 de ani mai târziu. Aceeaşi marmură este întâlnită şi în camera mortuară, care prezintă sculpturi cu modele florale. Cu toate că este un mormânt, este adevărat - deosebit, pluteşte între cer şi pământ cu formele lui simetrice perfecte şi cu grădinile din jur reflectându-se în oglindă lacului împrejmuitor. În faţa acestor minuni, turiştii rămân realmente cu gura cascată.

Monument al dragostei trainice, Taj Mahal-ul are multe locuri ce se ascund ochilor vizitatorilor grăbiţi. Baza rectangulară a clădirii este ea însăşi un simbol. Poarta principală se aseamănă unui văl, pe care femeile Indiei îl poartă în noaptea nunţii. Binecunoscutele imagini ale Taj-ului nu corespund întru totul legendei, poeziei şi romantismului despre care Rabindranath Tagore obişnuia să spună că este "o lacrimă pe obrazul timpului". Culorile ansamblului se schimbă de la oră la oră şi de la anotimp la anotimp aşa încât Taj Mahal-ul şi mormântul pe care îl găzduieşte nu sunt niciodată la fel.

Ca o bijuterie străluceşte Taj-ul în lumina lunii, captată de nenumăratele pietre preţioase încrustate în marmură. La răsărit întreg ansamblul pare roz, iar seara alb-gălbui. Schimbarea culorilor se spune că este simbolul stării de spirit a femeilor. În vremurile de demult, existau aici uşi de argint, iar în interior era amplasat un grilaj de aur masiv şi o textura de perle direct pe lespedea funerară. Acestea au fost furate.

Clădirea este situată într-un decor natural şi comunică cu exteriorul printr-o poartă înaltă şi masivă, care este simbolul clar al intrării în paradis. Aceasta era fabricată din argint masiv şi nituită cu cuie de argint, însa, din cauză că era foarte grea, s-a scufundat. A fost înlocuită cu una din alamă, mult mai uşoară.

25

Potrivit legendei, Shah Jahan a intenţionat să construiască pentru el însuşi un monument similar, dar că acesta ar fi urmat să fie construit din marmură neagră pe malul celălalt al râului Yamuna.

Soarta, însă, i-a fost potrivnică: fiul său, Aurangzeb, s-a autoproclamat rege în anul 1658 şi l-a menţinut în captivitate în fortul de la Agra timp de nouă ani, sub formă de arest la domiciliu.

Tragedia survine aici: din interiorul fortului, fostul împărat mogul avea în depărtare privelistea şi, totdată, perspectiva Taj Mahal-ului.

Deşi iubirea puternică pentru soţia călăuzitoare de vieţi, nu a încetat nici chiar în momentul morţii soţului iubit, totuşi soarta le-a mai pregătit încă ceva celor doi: Taj Mahal-ul se schimbă din cauza poluării. Acesta îşi schimbă culoarea în galben, din cauza poluării, în pofida restricţiilor impuse activităţilor industriale şi circulaţiei rutiere. Pentru conservarea monumentului, Curtea Supremă indiană a ordonat în urmă cu zece ani închiderea sau mutarea turnătoriilor, cărămidăriilor şi sticlăriilor din apropierea Taj Mahal-ului, situat la Agra, în nordul ţării. Numai vehiculele electrice sunt autorizate în apropierea mormântului, iar calitatea aerului este măsurată regulat.

Cu toate acestea, depunerea de particule de materie în suspensie pe marmura albă a Taj Mahal-ului îi dă o tentă galbenă la suprafaţă, potrivit unui raport parlamentar ale cărui concluzii au fost publicate de ziarul Times of India. Comisia recomandă aplicarea unui tratament pe bază de argilă pe faţada monumentului, aşa cum s-a mai făcut deja în trecut.

CHINA ANTICA

Avem de a face cu un stat sclavagist centralizat bazat pe irigaţii masive. Statele despotice-orientale se dezvoltă aici prin mileniul II.

Şi aici se confruntă aristocraţia sclavagistă cu straturile sociale asuprite. Totuşi aici se încrucişau interesele aristocraţiei cu ale cercurilor înstărite de la oraşe, interesate în avântul economic.

26

Aceste realităţi, oarecum diferite de cele existente în alte state orientale, au conferit un specific gândirii politice chineze în epoca antică.

Acest specific ideologic se reflectă în următoarele particularităţi:

a) deşi conflictul social era tot între clasele sociale dominante şi cele dominate, între forţele nobilitare şi păturile sărace, riposta forţelor progresiste a fost mult mai puternică

b) opoziţia teoretică a fost exprimată de doctrinari cunoscuţi şi recunoscuţi ca valoare teoretică-intelectuală.

c) apare o mai mare claritate în teorii, concepţiile şi doctrinele etico-politice, juridico-religioase

Arta medicală şi religia

Confucianismul

Doctrina politică, socială, juridică, morală în China a atins apogeul în opera lui Confucius (551-449 îen), realizare monumentală şi unică în istoria culturală a lumii, de maximă actualitate şi în prezent.

După unele opinii Confucius ar fi aparţinut unei pături sărace a aristocraţiei, iar operele sale ar exprima tocmai aceste interese. El a introdus o viziune umanistă în doctrina etică şi politică.

În lucrarea cunoscută sub numele de LUN U el spunea: "Poporul nu trebuie chinuit. Dacă fiecare va obţine ce i se cuvine va fi pace şi linişte şi vor dispare cauzele ruinei şi ale răscoalei."

PRACTICA MEDICALĂ

Toate religiile au influenţat în felul lor practica medicală:În cadrul Taoismului era combinată tehnica magiei cu procedurile mistice în scopul combaterii spiritelor rele;În cadrul religiei Confucianiste este interzisă disecţia pe cadavre, de aceea din vremea respectivă nu se păstrează prea multe date anatomice.În cadrul Budismului se arată că păcatul este cauza bolilor acestea venind de la zei.

27

Activitatea medicală constă în:

Sacrificii;Existenţa unor superstiţii;Efectuarea unor zgomote pentru alungarea spiritelor rele;Administrare de ceaiuri, decocturi;Concep teoria Yan –Yu (femeie-Bărbat);Poziţia socială a femeii este foarte redusă, numărul lor fiind foarte mare mulţi nou-născuţi de sex feminin erau abandonaţi ;Pentru a impiedica naşterea legau picioarele femeilor;In jurul anului 650 iHr apar primele spitale numite case de vindecare dar educerea bolnavilor în astfel de stabilimente era motiv de mare ruşine;Shen –Nung-este fondatorul medicinii chineze; a experimentat acţiunea unor plante;Huang –Ti scrie canonul medicinii unde prezintă cele 4 etape in stabilirea unui diagnostic: observaţia, ascultaţia, palparea, anamneza;Sunt recunoscuţi ca cei dintai care au făcut legatura intre modificările pulsului şi starea de boală;Ca elemente terapeutice foloseau:moxa,ventuze,cauterizarea,masajul,acupunctura;

Cunoşteau bine lepra şi modul de tratare al acesteia cu un ulei special;Utilizau plante marine bogate în iod în combaterea guşei; Macul-pentru opiu ;Cunoşteau efectul efedrinei;Extrăgeau din corpul broaştei o substantă ce continea adrenalina folosind-o ca plasture pentru muşcătura de caine, pe ulcere, pe inflamaţii;

Găsim prima descriere privind variola;Anul constructiei:

Marele Zid este o fortificaţie chineză construită începind cu secolul III iHr până în secolul XVII, cu scopul de a proteja diverse dinastii impotriva năvalirii turcilor, mongolilor, şi a altor triburi nomade venite din locurile Mongoliei moderne de astazi şi din Manciuria. Cateva ziduri au fost făcute începând cu secolul III. Cea mai faimoasă parte a fost ridicată între 220 şi 200iHr de către primul impărat al Chinei, Qin Shi Huangdi. Din el se mai păstrează însă azi foarte putin. De asemenea, în timpul dinastiei Ming începând, cu 1368 şi până în anii 1640, au fost construiti în jur de 6.000 km.

28

Locatie: Marele Zid este cea mai lungă structura din lume realizată de om. Se întinde pe o lungime de 6352 km, de la Shanhai Pass în Marea Bohai în est, până la limita dintre China şi Manciuria şi până la Lop Nur în sud-estul regiunii autonome Xinjiang Uygur. De-a lungul arcului pe care il trasează Marele Zid, se poate spune că delimitează graniţele dintre China de Nord şi Mongolia Mijlocie.

Istorie: La începutul istoriei sale antice, China era divizată în mai multe state mici, fiecare având un lider propriu. Temându-se de invaziile popoarelor nomade din nord, ei au început să ridice în mod independent ziduri de apărare. De aceea Marele Zid se consideră că a început să fie construit în secolul III iHr. Timp de 2000 de ani, Marele Zid a fost reconstruit, modificat sau extins.

Qin Shi Huang a cucerit toate statele rivale şi a unificat China în 221 BC, stabilind Dinastia Qin. El a unit şi a reparat toate zidurile din 3 state din partea de nord şi a construit noi secţiuni. (Cuvântul modern de azi China, deriva din numele primului impărat chinez şi al dinastiei Qin - care se pronunţa Chin). Cea mai mare parte din ceea ce se vizitează astazi este zidul făcut în timpul dinastiei Ming începând cu 1368 şi până în anii 1640.Istoria dinastiilor chineze

208iHr (Dinastia Qin)

100iHr (Dinastia Ha)

700dHr(Dinastia Sui)

1138-1198 (Perioada de 5 dinastii şi 10 regate)

1368-1640 (de la impăratul Hongwu până la impăratul Wanli al dinastiei Ming)Pentru că foarte mulţi oameni au murit în timpul construirii zidului a apărut numele de "cel mai lung cimitir de pe Pământ" sau "cel mai lung mormânt". Se presupune că peste un milion de muncitori au murit de-a lungul timpului (ţărani, soldaţi sau prizonieri).

În prezent zidul este în patrimoniul UNESCO din 1987.

29

Referitor la "Se vede de pe Lună?" sau "Se vede din spaţiu?" ne stau la dispoziţie mărturiile unor astronauţi:

Neil Armstrong a spus: "Am putut vedea continente (de pe Apollo 11), am putut vedea Groenlanda, era ca şi cum am sta într-o librarie şi ne-am uita la un glob. Nu am putut vedea Antarctica pentru că erau nori. Africa era total vizibilă şi am mai văzut lumina soarelui oglindindu-se într-un lac. Dar nu cred asta, că se poate vedea cu ochiul liber nici o construcţie făcută de om. Nu ştiu pe nimeni care să-mi spună că a văzut cu ochiul liber de pe orbita Pământului chiar şi Marele Zid al Chinei."

Astronautul american veteran Gene Cernan a spus: "Pe orbita Pământului, la înălţimea de 160 – 320 km Marele Zid al Chinei este într-adevăr vizibil cu ochiul liber".

Ed Lu, Expedition 7 Science Officer de la bordul Statiei Spaţiale Internaţionale a adăugat: "este mai putin vizibil decat o mulţime de alte obiecte. Şi trebuie să ştii unde să te uiţi."

Un astronaut de pe Apollo a spus că nici o construcţie făcută de om nu se vede la o distanţă de cateva mii de mile deasupra Pământului.

Astronautul chinez Yang Liwei a spus că el nu l-a putut vedea deloc.

EGIPTUL ANTIC

Unul dintre cei mai autorizaţi cunoscători antici ai Egiptului, celebrul istoric HERODOT (484 -425 i.c.n.), în istoria sa menţiona cu caldură: "Voi povesti mai pe larg despre Tara Egiptului, pentru că are cele mai multe minunăţii de admirat decat orice altă

30

ţară şi care ne înfăţisează lucruri mai presus de puterea cuvântului, faţă de orice parte a lumii”

Egiptul prin vechimea şi măreţia sa au starnit intotdeauna un interes deosebit . El nu a fost nicicând rupt de lume. Pe mări şi prin deserturi, prin drumurile caravanelor pe canale şi pe oceane, el se oferea cu generozitate lumii din jur.

Remarcăm faptul că atunci când se vorbeste de Egipt, rememorăm cu un sentiment de grandoare: exisţenta Piramidelor, a Nilului, a dunelor de nisip, a obeliscurilor, a Sfinxului, a credinţei în nemurire, a imenselor coloane din marmură, a sarcofagelor şi a fastuoaselor temple, chipul lui Ramses, imaginea Cleopatrei, statuile "coloşilor", realizate din diodorit, cuarţ roşu, alabastru, onix, lapis-lazuli, turcoaze sau chiar calcar . Tot în acest grup intră obiectele de cult şi palatele acoperite cu plăci de aur (simbolizând carnea zeilor) sau de argint (numite oasele zeilor); nu uităm de lemnul pictat, de basoreliefurile expresive, de mumii, de măşti, de chipurile zeilor-şoim, a zeitelor-vultur, a zeilor-şacali, tauri sau crocodili etc. Se impune, de asemenea, bogătia de faiantă inventată în această tară acum 4000 de ani; de asemenea, descoperirea geometriei în mileniul 2 i.e.n. (geos = pământ, metros = măsurătoare).

La rândul ei, inventia PAPIRUSULUI de către egipteni care a revoluţionat în mod deosebit scrisul şi, în acelaşi timp, răspândirea culturii. Toate aceste realizări au fost obtinute pe o suprafaţa de pământ locuibil (fără desert) nu mai mare ca întindere decat Belgia

Egiptul este un dar al Nilului. Acesta, părinte al zeilor şi al oamenilor , aducea în aceste nisipuri sterile apa dătătoare de viaţă. Tot el transportă în fiecare an pe timpul verii, la revărsare un mal fertil.

Clima mult mai umedă decat în prezent ajută la făurirea unui peisaj mult diferit de cel de astazi: o vale întinsă şi mlăştinoasă , mărginită de o parte şi de alta de păduri de papiruşi care se spune că se ridicau până la 6 m înălţime.

Istoria Egiptului începe cu Nermer, cel ce avea sa unească cele două regate :Egiptul de sus şi Egiptul de jos , aşezându-şi apoi pe crestet cele două coroane.

Dezvoltarea statului unificat egiptean a cunoscut următoarele perioade:

Regatul timpuriu (3000-2 778 i. Hr.), cu capitala la Thinis,;

Regatul vechi (2 778-2 263), cu capitala la Memfis, în care timp se construiesc marile piramide; perioada "regalităţilor multiple" (2263-2 050);

31

Regatul mijlociu (2 040-1 730); cu capitala la Teba; anarhia şi invazia hicsoşilor (1730-1562), hicsoşii  fiind triburi nomade asiatice ;

Conceptul fundamental al regalităţii egiptene este acela că regele generează viaţa. Viaţa sa privată şi în general educaţia sa sunt toate marcate de această idee a regelui-zeu. El trebuie să exceleze în toate, el primeşte o educaţie fizică şi militară pentru a fi cel dintâi, dar nu primeşte educaţia unui general. Între funcţiile sale, un rol fundamental îl are religia. Regele nu are, ca în alte părţi, calitatea de mare preot şi faptul acesta a dus la dezvoltarea unei teocraţii, adică constituirea unei caste sacerdotale deosebit de puternice şi influente, care a pus mulţi faraoni în dificultate, pentru ca Noul Imperiu să ia sfârşit tocmai prin pretenţiile acestei teocraţii, concretizate prin regiunea marelui preot Herichor în Egiptul de Sus. Alte funcţii ale regelui erau: războiul, ordinea şi justiţia.

Pentru apărarea sănătăţii sociale legile egiptene s-au inspirat după legile sumeriene şi codul lui Hamurabi.

Violul era aspru pedepsit, la fel şi adulterul feminin; ca rezultat, natalitatea a fost mult mai crescută decat in ţările vecine. Herodot a rămas surprins de numărul foarte mare de copii. Existau reale eforturi pentru creşterea natalităţii. Fetiţele se puteau căsători la 12 ani, iar băieţii la 15 ani. Femeia, deci mama, era stăpâna casei, era foarte bine tratată. Căsătoria se făcea la libera alegere. Există o reală egalitate a sexelor, femeile ajungând deseori regine. Alăptatul copiilor se făcea până la varsta de 3 ani. Deosebită grijă pentru mama copiilor a dus la dedicarea celor mai frumoase poezii închinate femeilor, la grija de a le impodobi cu diademe, cercei, peruci de toate formele, brăţări la maini şi la glezne;Din texte, se poate vorbi de existenţa afecţiunii şi a tandreţii dintre soţ şi soţie, ele conţinând termenii de: ‘iubita mea’, ‘iubitul meu’ sau ‘sora mea’, ‘fratele meu’. Vechii egipteni practicau poligamia, în măsura în care le-o permitea standardul economic. În orice caz, în rândurile aristoctaţiei acest lucru este sigur. Se ştie, astfel, că Ramses al II –lea a avut 160 de copii.Preotul ocupă un loc eminent în societatea Vechiului Egipt. Cel mai important era

marele preot al zeului Ammon. Preoţii erau organizaţi într-o complicată ierarhie cu mai multe funcţii, într-un serviciu complex destinat cultului.

32

Scribul era un personaj esenţial pentru buna funcţionare a administraţiei şi birocraţiei Vechiului Egipt, poziţia sa fiind elocvent reliefată într-un text: “scribul este cel care comandă”. Scribul constituia, astfel, coloana vertebrală a administraţiei, el fiind cel care ţine socotela finanţelor statului.

Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominând întreaga lor istorie. Privită în general, religia egipteană constă din adorarea sub diferite forme a naturii şi în special a soarelui. Este deci o religie a naturii.

Preotii- Singurul preot în întelesul strict al cuvântului era la egipteni regele, în calitatea sa de zeu şi de fiu al zeilor. Ceilalţi preoţi işi implineau funcţia ca înlocuitori, ca imputerniciţi ai regelui.

Pe lângă privilegiile de care se bucurau, preoţii egipteni trebuiau să se supună unor restrictii. De pildă : nu aveau voie să mânance altfel de carne decat din cea adusă ca sacrificiu; le era interzisă consumarea cărnii de porc şi de peşte; întrebuinţau foarte putin untdelemn şi vin; se imbrăcau cu haine foarte simple şi işi rădeau capul. De asemenea trebuiau să se supună unor lungi şi complicate purificări.

Locurile de cult

Templul era la egipteni "locuinta zeului". În el se păstra statuia zeului şi era instalat animalul său sfânt. La început egiptenii făceau locuinţe modeste pentru zei. Acestea nu erau uneori decat simple colibe impletite din nuiele de răchită şi închise cu un gard de pari. La intrare,  erau puse insignele tribului şi emblema zeului, sculptată în lemn.

Mai tarziu s-au construit temple din piatră, de forma pătrată şi cu doua uşi, una în fata celeilalte, servind preotilor pentru a intra pe una şi a ieşi pe cealaltă când purtau idolul în procesiuni. Cel mai impunător din  monumentele de piatră este celebrul templu imperial al lui Amon-Ra de la Karnak.

Drumul care ducea la templu era străjuit de o parte şi de alta de sfincşi, iar înaintea intrării erau doua obeliscuri monolitice, uneori foarte înalte şi acoperite cu inscripţii. Pe pereţii interiori ai templului erau reprezentate ceremonii în legatură cu cultul zeului, iar pe pereţii exteriori erau zugrăvite scene din luptele victorioase ale regelui.

TREPTELE PRIN CARE A TRECUT MEDICINA din Egipt au fost, pe rând, influenţate de concepţiile religioase, toate având proprietăţi vindecative.

33

ANIMISMUL apela la vindecarea prin acţiunea unor forte oculte induse de ape, duhuri, TOTEMISMUL - credinta în simbolurile comune unei ginţi sau frăţii; de exemplu, animale (lup, caine, şacal, şoim, vultur).FETISISMUL - venerarea unor obiecte, cărora li se atribuiau virtuţi magice, vindecătoare.TABUISMUL - se baza pe anumite interdicţii cu caracter sacru care, dacă erau încălcate, atrăgeau imbolnăviri .MAGIA (invocarea demoniior în procesul de vindecare).ZOOLATRIA se baza pe solicitarea ajutorului de către vindecător din partea unor animale divinizate, ca de exemplu: pisici, peşti, crocodili, şerpi, tauri, vaci, berbeci, lei, hipopotami, şoimi, şacali, ereţti, pasărea Ibis etc. Până acolo se ajunsese, încat unui oras din Egipt i s-a acordat numele de Crocodilopoiis, iar taurului Apis i s-a construit la Memfis un grajd sacru într-un templu, fiind un obiect de adoraţie perpetuă.Credinţa în vindecarea zoolatrică a avut un asemenea aplomb, încat s-au inventat imagini compozite (semi-umane de zei, animale), de exemplu: om cu cap de crocodil, femeie cu cap de vacă, bărbat cu cap de sacal, de şoim, de vultur, de caine etc.

Cea mai mare şcoală de medicină ‚ din întreaga antichitate a fost înfiinţată la Memfis şi a pornit de la principiile că omul este compus din trei părţi constitutive:

1) Corpul material (anatomic)

2) Sufletul imaterial (inzibil);

3)Elementul dublu din om (având forma exactă a corpului material)-corpul se îngrijeşte medical, pentru ca sufletul să nu-l parăsească. Corpul defunct, de asemenea, trebuie îngrijit, pentru ca sufletul să aibă loc să se reîntoarcă .

Această şcoală de medicină se bucura de o mare recunoaştere în lumea Mediteraneană, aici s-au format mari somităţi ale medicinei din acele timpuri, ca HIPOCRATES, GALEN, DIOSCORIDES etc.

În afara şcolii de medicină de la Memfis, existau şi şcoli medicale pe lângă temple. Medicii absolvenţi ai acestor şcoli medicale erau impărţiţi în:

1) Specialişti în bolile capului;

2) Specialişti în boli ale coloanei vertebrale;

34

3) Specialişti în boli abdominale;

4) Internişti;

5)Oculişti;

6) Dentişti

7) Chirurgi

Datele de bază ale medicinei egiptene au fost cuprinse în peste 10 papirusuri, dintre care menţionăm următoarele:

PAPIRUSUL EDWIN SMITH are 5 metri lungime şi a fost scris la începutul mileniului III. In el sunt cuprinse 48 de observaţii privind intervenţii chirurgicale referindu-se la fracturi, entorse, răniri, corpi străini, infecţii. În acest papirus s-au găsit şi descrieri privind modul de abordare a diferitelor tumori şi abcese prin puncte de foc;PAPIRUSUL EBERS din mileniul II o rolă gigantică, lată de 30 cm. și având o lungime de 20 metri, cuprinde 875 de reţete medicale şi vrăji. Din acestea, peste 100 sunt reţete pentru bolile de ochi, foarte frecvente în acea perioadă în Africa de Nord şi Orientul Apropiat. Acest papirus se referă şi la autopsiile făcute pe cadavre şi pe mumii. Conţine prescripţii pentru tot felul de imbolnăviri clasificate după organele ce urmau a fi tratate. PAPIRUSUL BRUGSCH (1250 i.c.n.) contine 170 de prescripţii pentru diferite afecţiuni.PAPIRUSUL HEARST (1250 i.e.n.) ne prezintă 260 de reţete pentru tratamentul muscăturilor, a durerilor de dinţi şi a căderii părului.PAPIRUSUL CHESTER BEATTYLE trece în revistă arsurile şi marea varietate a afecţiunilor oculare, indicând totodată tratamentul corespunzător.PAPIRUSUL RHIND, pe lângă multiplele reguli de organizare, se referă şi la tratamentul unor afecţiuni.O multime de medicamente au fost enunţate în aceste papirusuri, administrate sub formă de extracte, pulbere sau tincturi, ca de exemplu:

-SCILA MARITIMA cu efect tonic cardiac şi diuretic.

-RICINUL cu acţiune laxativă.

- MACUL cu efect opiaceu.

35

-LEMNUL DE CEDRU - mineralizant

-SMIRNA - dezinfectant.

-RODIA - dezinfectant.

- MATRAGUNA care, prin conținutul ei în atropină și scopolamină, indeplinește un rol antispastic și cardioaccelerator.

Între intervențiile chirurgicale, erau cunoscute extirparea tumorilor, aplicarea de atele pentru fracturi, luxații şi entorse, intervenția pentru prolaps uterin, operații de cataractă și tratamentul retenției de urina.

Pe lângă bolile chirurgicale papirusurile conțin referiri la: boli abdominale diverse, la bronsite, laringite, pleurezii, pneumonii, dentopatii, afecțiuni ginecologice, ale pleoapelor, a conjunctivitelor catarale și granuloase, a febrei tifoide, a parazitozelor intestinale, a malariei, a epilepsiei, erizipelului, a metritelor, a contuziilor, constipațiilor, bilhariozei (schistosomiazei), cu localizări arterio-venoase, intestinale, insoțite de anemie, ciroza hepatică şi Hematuria de Egipt.

Regimul alimentar în perioada de evoluție a bolii indica: pepeni, dovleci, lăptuca, smochine, curmale, rodii, fructe. În perioada de convalescență, regimul se putea completa cu: bob, linte, fasole, mazăre, ceapă, usturoi, nucă de cocos, măsline, țelină, rizomi comestibili, rizomi făinoși ai lotusului alb și albastru, partea de jos a papirusului, grăunte de în, peste uscat, paine fără sare, tulpină de bambus, rădăcină și floare de lotus, ulei de susan, prepelițe, păsări mari (rată, gască), curmale, bere de orez.

În cadrul mitologiei egipteane, putem enumera câțiva reputați vindecători:

Thot : "atotștiutorul", care deținând toate tainele, le cunoștea și pe acelea ale vindecării. Vindeca în special bolile de ochi. Mai târziu, a devenit Hermes Trismegistul la greci.

Osiris : cel care învinge moartea

Isis : zeiță-vrăjitoare despre care se spunea că învie morții

Amon : nu numai zeul-soare, ci și al fecundității și virilității

Sekhmet : zeiță ocrotitoare a femeilor suferinde36

Seth : personaj malefic, răspândea bolile epidemice.

Marea Piramidă din Gizeh

Aceasta este singura minune a lumii ce nu necesită descrieri ale istoricilor din antichitate sau ale poeților. Este singura minune a lumii asupra căreia nu se fac speculații referitoare la formă, mărime și prezentare. Este cea mai veche și totuși singura care a supraviețuit timpului. Contrar părerii generale, numai Marea Piramidă a lui Khufu (Cheops), nu toate cele trei Mari Piramide, se află pe lista celor șapte minuni ale lumii antice.

Marea Piramidă din Gizeh a fost cea mai înaltă construcție din lume mai mult de 43 de secole, până în secolul al XIX-lea în 1889 când a fost construit Turnul Eiffel. Avea, la început, 146 m (azi 138 m) înălțime, latura de 227 m și cuprinde 2.521.000 m cubi de piatră. Fețele piramidei erau placate cu plăci șlefuite din granit. A fost construită de faraonul Khufu din a IV-a Dinastie, în jurul anului 2.560 î.e.n. pentru a servi drept mormânt acestuia.Fiecare bloc de piatră din cele două milioane cântărește mai mult de 2 tone. S-a sugerat faptul că în cele trei piramide sunt suficiente blocuri de piatră pentru a construi un zid gros de 30 cm și înalt de 3 m care să înconjoare Franța. Suprafața ocupată de Marea Piramidă poate înghiți Catedrala Sf. Petru din Roma, catedralele din Florența și Milano și Catedralele Westminster și Sf. Paul din Londra, toate laolaltă.Pe fațeta din nord se află intrarea în piramidă. Coridoarele și galeriile duc fie spre camera mortuară a regelui, fie au avut alte funcții. Camera regelui se află în inima piramidei, putând fi accesată numai prin Marea Galerie și un coridor ascensional. Sarcofagul regelui este făcut din granit roșu, ca și pereții interiori ai camerei.Cea mai impresionantă este piatra cu laturi foarte fin șlefuite de deasupra intrării, lungă de peste 3 m, înaltă de 2,4 m și groasă de 1,3 m. Toate pietrele din interior se potrivesc așa de bine, încât nu poți strecura nici un card între ele.

37

Sarcofagul este orientat conform direcțiilor busolei și este cu numai 1 cm mai mic decât intrarea în cameră. Probabil a fost introdus în timpul construcției.

SFINXUL

Anul constructiei:

Ultimile teorii spun că Sfinxul a fost construit în timpul celei de a IV-a Dinastii de către Khaf-Ra (Chefren, Kefren), în anul 2500 iHr, după construcția piramidei acestuia.

Dovezi arheologice și geologice arată că eroziunea Sfinxului se datorează în principal apei și mai puțin nisipului și că ar fi fost construit cu 7.000 - 10.000 de ani în urmă fiind doar restaurat de Khaf-Ra. Aceste teorii sustin că Sfinxul era deja construit în timpul ultimei ere glaciare din perioada 13.000 - 8.000 iHr. Robert Bauval and Graham Hancock au dezvoltat o altă teorie care spune că Sfinx-ul (luând în considerație asezarea sa în funcție de piramidele invecinate și scrierile vechi egiptene) este o parte (dacă nu cel mai important element) a unei harți astronomice care are strânsă legătură cu constelația Orion. Ei au concluzionat că cea mai bună potrivire a hărții ar fi cu poziția pe care au avut-o stelele în anul 10.500 iHr.

Nu există nici o inscripție sau scriere care să indice clar data construcției... Există doar indicii care sustin ipoteza că Sfinx-ul ar fi existat înaintea piramidelor.

Locatie: Sfinx-ul se află în Egipt, pe platoul Gizeh, la aproximativ 10 km vest de Cairo, în partea de nord-est a Vaii Templului lui Khaf-Ra. Gizeh este un bogat site arheologic care cuprinde cele trei piramide uriașe (a lui Keops, Kufru şi Menkaura), alte piramide mai mici numite "ale Reginelor" şi numeroase alte temple şi morminte ale

altor familii.

Istorie: Numele de Sfinx vine de la cuvântul grecesc "shingo" care înseamnă "a ștrangula" și grecii l-au folosit pentru prima dată numind o creatură fabuloasă

38

care avea capul unei fete, corpul unui leu și aripi de pasăre care iși strangula victimile.

Sfinx-ul este o construcție obisnuită în Egipt și sunt priviți ca protectori, gardieni la intrarea templelor.

Sfinx-ii au fie cap de berbec și corp de leu, cap de uliu și corp de leu sau capul unui rege sau zeu și corp de leu. "Marele Sfinx" de pe platoul de la Gizeh este o creatură care are capul unui rege (al lui Khaf-Ra, se crede) sau zeu și corp de leu.

Ultima dintre teoriile construirii Sfinx-ului este că acesta a fost construit de către regele Khaf-Ra (2558 - 2532 iHr), regele celei de a 4-a dinastii. Khaf-Ra a fost unul dintre fii lui Khufu (Cheops). Sfinxul se aliniază cu piramida lui Khaf-Ra la căpătul drumului pietruit și se crede că ar fi fost construit pentru a păzi piramida faraonului.

A fost de multe ori îngropat de nisipuri și, se spune că, în jurul anului 1400 iHr regele Thutmose, pe vremea când era încă prinț, a mers la vânătoare și, obosit, a adormit la umbra Sfinxului. Dormind, a visat că Sfinxul i-a vorbit și i-a cerut să-l dezgroape de sub nisipuri, ceea ce regele Thutmose a făcut și a și restaurat această constructie. Sunt zvonuri că la restaurările de la începutul secolului XX au fost descoperite tuneluri, pasaje și camere secrete. Nu se știe însă dacă acestea au fost construite o dată cu statuia sau sunt rezultatul jefuitorilor de comori.

Descriere: Sfinxul are corpul unui leu și capul unui rege sau zeu. Privit din profil, iți dai seama că are capul mult mai mic în comparație cu corpul. Corpul are o lungime de 73 m și o înăltime de 20 m. Numai labele au o lungime de 17 m iar partea din spate are 52 m. Capul are 6 m înălțime și 4 m lățime, iar numai ochii au 2 m înălțime. Nasul și barba lipsesc, doar barba fiind expusă la Muzeul Britanic. În trecut, statuia a fost pictată: rosu pentru față și corp și galben cu dungi albastre pentru cap. Sfinx-ul a fost construit pe locul unei cariere de piatră și se pare că a fost sculptat dintr-o singură bucată de piatră de var. Astăzi, statuia se fărămițează din cauza vântului, umidității și a poluării din Cairo. Au avut loc cateva restaurări în timp și s-au adăugat noi blocuri de piatră, dar păstrarea acestei statui este încă o problemă.

GRECIA ANTICĂ

39

Bazele solide ale civilizaţiei europene se pun în Grecia. Oamenii Eladei au marea capacitate de a deschide drumuri noi în economie, filosofie, ştiinţă, artă etc. Colonizând bazinele Mediteranei şi Mării Negre, ei contribuie la răspândirea civilizaţiei şi la interferenţele etno-culturale. „Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere – oligarhic şi democratic –, promovează individualismul şi drepturile civice şi încearcă să edifice statul, cetatea-polis – ca exponent al intereselor cetăţenilor –, pe baze raţionale.

Prin epoca elenistică, grecii au dat naştere celei dintâi civilizaţii de sinteză, de cuprindere „universală” din istorie.

Atena şi Sparta: viaţa publică şi privată

Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică – practic, a „inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere reprezentativă şi libertate juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerţului, meşteşugurilor, a circulaţiei monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de teritoriu, locuire, instituţii, valori juridice, religioase, morale etc. Întreaga viaţă publică şi privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate, garanţie a drepturilor civile, a averii şi persoanei fizice. În legătură cu cetatea-stat, a luat naştere şi s-a împlinit şi calitatea grecilor de cetăţeni, mai exact de oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei comunităţi de tradiţii, valori materiale, morale şi religioase, de aspiraţii etc. „Polisul este acolo unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul de instituţii dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu dreptul cutumiar al strămoşilor. Străinii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar hiloţii (populaţii dependente de Sparta) şi sclavii (prizonieri de război, datornici etc.), folosiţi la muncile agricole în mine, ateliere meşteşugăreşti, flotă, erau consideraţi aproape animale; celelalte populaţii neelene erau numite barbari. Grecii trăiau organizaţi în triburi, fratrii, familii (génos) şi vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea politică a evoluat de la autoritatea regilor la cea a aristocraţilor agrari, pentru a atinge stadiul în care averea se va impune în locul originii sociale şi a prestigiului religios şi militar.

În acest context de instituţii şi tradiţii, s-au întemeiat şi polisurile de referinţă ale Greciei, Sparta şi Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în Peloponez, cea de a doua în Attica. Ele au fost rivale redutabile la hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază economică agricolă, dominată de aristocraţia funciară tradiţională, Atena – ca democraţie, mare putere maritimă, cu resurse materiale impresionante, agricole, „industriale”, financiare, condusă de o aristocraţie cu putere financiară.

40

Viaţa publică în ambele oraşe-stat se desfăşura în cadrul cetăţii (activităţi politice, religioase, sportive, spectacole, războaie). Instituţiile de putere se asemănau în mod formal; cele militare erau aproape identice şi porneau de la:

obligaţia tuturor cetăţenilor de a presta serviciul militar; organizarea pentru luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib şi teritoriale;

divizarea armatei în infanterie (grea – hopliţi), cavalerie şi flotă.

Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor cetăţii), spectacolelor, ceremoniilor de iniţiere, teatrului. Spaţiul public al cetăţii era dominat la spartani de război şi zei, la atenieni de politică, afaceri, teatru etc. Numai bărbaţii liberi aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi, de a deţine şi transmite proprietăţi.

Viaţa privată în Sparta şi Atena evolua în jurul familiei, condusă autoritar de bărbaţi. Femeile aveau în grijă gospodăria şi educaţia copiilor, mai ales a fetelor, şi uneori purtau arme. Controlul statului se exercita mai evident la Sparta, prin norme morale şi comportamente fixate de Licurg (secolul IV î.Hr.). Atena cultiva într-o oarecare măsură „libertinismul”.

Democraţia ateniană respecta principiile: egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii (isonomia); libertăţii individuale; libertăţii cuvântului; participării la guvernare. Platon caracteriza acest regim ca o guvernare aristocratică exercitată cu aprobarea demosului. Era o democraţie directă, cu întrebuinţarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraş-stat şi la categoria bărbaţilor liberi, cu excluderea femeilor,sclavilor etc.

Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta şi Atena se regăsesc, cu adaosuri originale desigur, şi în alte polisuri greceşti. În Grecia propriu-zisă, oraşele-stat mai puternice erau: Teba, Corintul, Argosul. Pe ţărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăţi prospere precum: Milet, Efes, Halicarnas. În alte părţi ale Mediteranei se evidenţiau: Cumae, Crotona, Tarent, Sibaris, Cirene, Naucratis, Masalla. La Marea Neagră fiinţau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis, Mesembria. Întreaga lume grecească împărtăşea valori culturale, instituţii şi aspiraţii politice comune. Pentru prima dată în istorie apărea în Europa, în bazinele Mării Mediterane şi ale Mării Negre, o asemenea unitate de înaltă civilizaţie; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei produsele alimentare de bază, sclavi, materii prime pentru „industrie” şi o piaţă de desfacere stimulativă pentru metropole. Economia de bani a spart tiparele economiei închise de „supra venituri”.

41

Difuzarea valorilor vechii Elade pe spaţii întinse în Antichitate a fost rezultatul şi unei „mari colonizări”, realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele dintre oraşele-stat, creşterea populaţiei, conflictele sociale au determinat contingente de cetăţeni să-şi părăsească locurile natale şi să întemeieze colonii. Prin intermediul lor, grecii au intrat în legătură cu popoarele Asiei, Africii, Europei Centrale, de Est şi de Vest, au stimulat relaţiile dintre culturi, până atunci izolate, au edificat adevărate rute de navigaţie şi pieţe comerciale; procesele de întrepătrundere etno-culturală şi de civilizaţie au început, în consecinţă, să se intensifice pe Vechiul Continent.

Totuşi, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forţe exclusiv proprii. Rivalităţile dintre polisuri şi dintre „partidele” politice au împiedicat constituirea unei

„mari puteri” greceşti. La un moment dat, această tendinţă părea să fie stimulată din exterior de ameninţarea persană. În faţa ei, Atena şi Sparta, urmate de majoritatea cetăţilor elene, şi-au pus în comun resursele militare, câştigând aşa-numitele Războaie medice (490–479 î.Hr.), în urma marilor victorii de la Marathon (490 î.Hr.) şi Salamina (480 î.Hr.). Dar Războiul peloponeziac (431–404 î.Hr.), purtat de Atena şi Liga de la Delos (alianţă patronată de metropola din Attica) împotriva Spartei şi a Ligii peloponeziace a aruncat din nou

lumea greacă în haosul războiului civil. Victoria Spartei din 404 î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri contra ei şi, în final, afirmarea Tebei ca putere hegemonă în Grecia continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.

Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea şi Alexandru Macedon, va unifica Elada, prin cucerire (336 î.Hr.). Imperiul creat ulterior de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia şi Africa de Nord avea să dea naştere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda regatele Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta şi Atena îşi vor pierde atunci definitiv importanţa politică, dar vor rămâne şi după cucerirea romană (secolul II î.Hr.) simbolurile a două moduri de organizare şi exercitare a puterii politice: oligarhia şi democraţia.

COLOSUL DIN RODOS

Anul constructiei.Construcţia s-a realizat în 12 ani şi a fost finalizată în 282 iHr.

42

Locatie:Străjuia intrarea în portul din insula Rodos din Grecia. Rodos este o insula aflată în Asia Mică, unde Marea Egee întalneşte Marea Mediterană.

Istorie:Rhodos devine în 408 iHr capitala mai multor teritorii unite şi un important port comercial. Se bazează pe un aliat, care este Ptolemeu I al Egiptului. Macedonenii încearcă să rupă acesta alianţă, însă locuitorii din Rodos sunt uniţi şi rezistă eroic asediului.

Colosul din Rodos a fost construit în cinstea zeului soarelui, Helios, ca mulţumire pentru protecţia locuitorilor în timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor rodian, a fost angajat pntru construcţia statuii.

Statuia a străjuit intrarea în portul Rodos timp de 56 de ani. Când soarele răsărea dimineată, se reflecta în suprafata de bronz şi făcea ca figura zeului să strălucească. În 225 iHr în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După prăbusirea statuii, locuitorii din Rodos au vrut

să o reconstruiască primind chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea, insă un oracol le-a interzis. După ce arabii au cucerit insula Rodos, în 653 statuia a fost vândută de catre aceştia unui evreu din Siria care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda.

Descriere:Statuia era construită din bronz şi întărită ulterior cu fier şi piatra. Se spune că au fost folosite 15 tone de bronz şi 9 tone de fier, însă calculele arată că aceste cantităţi au fost chiar mai mari. Avea o înalţime de 33 de metri şi stătea pe un soclu înalt de 15 metri. Teoria că acest colos stătea cu cate un picior pe fiecare mal al portului este doar o legendă pentru că în nici o scriere nu se specifică acest lucru. Se crede că ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertătii din USA.

TEMPLUL ZEITEI ARTEMIS

Anul construcţiei În jurul anului 550 I.C.

Locatie: În orasul Efes din Grecia antică, lângă orasul Selkuc de azi din Turcia.

Istorie:Templul zeitei Artemis se considera a fi cea mai frumoasă structură construită vreodata. Artemis (Diana la romani), era in religia greacă zeiţa vânatorii şi a naturii salbatice. În religia locuitorilor din Efes, era zeiţa fertilităţii. În anul 550 I.C. regele Croesus din Lydia a cucerit oraşul Efes şi alte orase din Grecia antica. În timpul luptei a fost distrus

43

un templu al zeiţei Artemis. De aceea, Croesus a luat decizia sa construiască unul nou realizat de arhitectul grec Chersiphron şi de fiul acestuia, Metagenes. Noul templu a fost mândria celor din Efes până în anul 356 I.C. când, Herostratus (un tânăr din Efes) l-a ars din temelii crezind că numele lui va intra în istorie. Ciudat sau nu, Templul lui Artemis a fost distrus în aceeaşi noapte în care s-a născut Alexandru cel Mare. Când el a cucerit Asia Mica, s-a oferit sa-l reconstruiască, ceea ce s-a şi întamplat. Noua construcţie a fost definitivată după moartea lui în 323 I.C. Sfântul Paul a vizitat orasul Efes în primul secol dHr predicând crestinismul. Aici însă s-a lovit de veneraţia pe care locuitorii o aveau pentru zeita Artemis. În anul 262 dHr., templul a fost distrus de goti. Locuitorii au plănuit să-l reconstruiască dar între timp au fost creştinati şi ideea reconstructiei a fost abandonată

Descriere:Templul lui Artemis era faimos pentru mărimea lui şi pentru operele de arta pe care le gazduia. Era construit din marmura, cu o faţadă decorată. Se estimează că măsura 106 metri în lungime şi 54 de metri pe lătime, avea 127 coloane de piatră înalte de 18 metri fiecare, fiind de 4 ori mai mare decat Parthenon-ul din Atena. La intrare, scari de marmură înconjurau templul. În interior erau sculpturi valoroase realizate de marii artişti ai vremii.

ROMA ANTICA

Teritoriul dintre Sicilia (la sud) şi Muntii Alpi şi-a primit numele de la italii indo-europeni care impreună cu alte populaţii s-au stabilit pe aceste locuri în jurul anului 1000iHr.

În timpul lui Alexandru cel Mare , Roma era doar o mică cetate cu ziduri de aparăre,cu străzi mici şi întortocheate situata pe 7 coline. Influenta ei se intindea doar asupra acestei mici bucăti de pământ din mijlocul Italiei.

Locuitorii însă, erau oameni foarte mândrii convinşi că vor avea un viitor măret. Legenda spune că originea lor ar data de pe vremea Troiei când un troian a fugit din oraşul asediat, a ajuns în Italia şi s-a căsătorit

44

cu fiica regelui. Copii săi, Remus şi Romulus , alăptaţi de o lupoaică în pădure, au întemeiat în 753iHr Roma.De aceea calendarul roman începe cu acest an, astfel că toate evenimentele se raportează la această dată. Astfel anul 10 al romanilor era în realitate anul 743iHr.

Roma, fiind situată într-o regiune colinară inundabilă ,au fost necesare lucrări de desecare şi canalizare.

Puterea în Republica Romana

Senatul-cea mai înălta autoritate,avea 300 membriiMagistratii :-2consuli,-8preoti,-1 cenzor,

- 4 edili-Iniţial, sunt magistraţi ai plebei, collegae minores tribunum, aleşi de către comiiti tribute. Se vor adauga doi aediles curules, patricieni. Edilii aveau drept obligaţii: cura urbis – grija oraşului; cura annonae – aprovizionarea; cura ludorum – grija jocurilor, ultimele făcându-se pe banii lor.

-20 chestori care la început erau numiţi de consuli şi nu erau aleşi. Numele vine de la quaestio – a cerceta. Administrau finanţele, impozitele şi arhiva statului. În război participa cel puţin un chestor, ca însoţitor al consulului, el asigurând cheltuielile armatei şi împărţirea prăzii.

Dictatorul –comandantul militar suprem;10 Tribuni ai poporului-aveau drept de veto asupra deciziilor care ar fi în defavoarea plebeilor.

Latinii, locuitorii baştinaşi ai Romei, erau impărtiti în patricieni (nobilime) şi plebei (negustorii, mesteşugarii, ţăranii) şi nou-veniţii. Plebeii nu aveau nici un fel de drepturi politice şi aveau obligaţia de a participa la războaiele care păreau să dureze la nesfarşit. Vreme de mai bine de 200 de ani ei s-au luptat pentru egalitate în ceea ce priveşte drepturile lor politice dar şi accesul la poziţii de conducere din stat. Această luptă a dus la scrierea cunoscutului cod de legi ce a stat la baza dreptului roman, cod ce a fost scris pe 12 tabliţe şi care au fost apoi agitate în piaţa centrală Romana-Forumul Roman.

Odată cu cucerirea Marii Mediterane şi extinderea până la ţarmul Atlanticului de vest, Dunare, Marea nordului, Asia Mica, Roma işi asigura condiţiile necesare dezvoltarii unui sistem economic unitar.

45

Producţia comercială şi meşteşugărească duce la creşterea schimbului de bunuri , la dezvoltarea comerţului şi în special al celui maritim.Sicilia şi Egiptul era grânarul imperiului;Spania şi Africa de nord furnizau ulei de măslime pentru alimentaţie şi iluminatItalia , Spania, Galia furnizau vin;Nicorium producea echipament militar;În agricultură se dezvolta sistemul marilor proprietari de pământ sau sistemul latifundiu care foloseşte sclavii ca forţa de munca.

Istoria română nu se limitează doar la istoria unificării Italiei şi a expansiunii romane, ci trebuie să considere şi evoluţia constituţională, socială, demografică şi economică.

O caracteristică importantă a perioadei I-II D.C. a fost intărirea procesului de romanizare a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura şi civilizaţia superioară a Romei şi creşterea rolului provincialilor în viaţa imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit impărat, i-a infrânt pe daci în doua campanii sângeroase (101-102 şi 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei in provincie romană.

În secolul al III-lea Imperiul roman a intrat în criză; pe plan politic aceasta s-a manifestat în desele schimbări de impăraţi, în urma razboaielor civile dintre pretendenţi, în slăbirea rolului aristocraţiei senatoriale, în creşterea rolului politic al armatei, în tendinţele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania şi regatul Palmyrei) şi în rascoale ale coloniilor şi populaţiilor supuse. În sec. al III-lea sunt remarcabile domniile imparaţilor Septimius Sever, Aurelian şi Diocletian. În timpul lui Aurelian administraţia romană a părăsit Dacia, sub presiunea gotilor şi a dacilor liberi.

În anul 410 Roma a fost ocupată şi jefuită de vizigoţi, conduşi de Alaric şi în 455 de vandali conduşi de Genseric. În anul 476 ultimul impărat roman, Romulus Augustus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani şi pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat barbar. Imperiul roman de răsărit, adaptându-se, datorită unor conditii speciale, dezvoltarii istorice, s-a transformat, în urma unor procese complexe, într-un stat feudal cunoscut sub numele de Imperiul Bizantin, care a continuat să existe până în secolul al XV-lea.

În Roma antică viaţa de familie a alcătuit multă vreme baza societaţii romane. La origine, viaţa de familie este dominată de atotputernicia tatălui exercitată legal asupra sclavilor casei, dar totodată asupra nevestei şi copiilor săi. “Pater familias” putea după plac să-i recunoască pe copii care ii avea de la soţia sa, ori ii expunea în afara casei abandonându-i cui i-ar fi dorit, ceea ce, în practică însemna condamnarea la moarte sau în cel mai rău caz la sclavie. Căsătoria era hotarată de către capul familiei, iar înclinaţiile celor

46

interesaţi nu erau deloc consultate. Baieţii erau consideraţi apţi pentru căsătorie la varsta de 14 ani, iar fetele deveneau nubile la 12 ani.

Pe marile proprietaţi, centrul domeniului era villa. La obarşie, villa era casa de locuit a proprietarului, adaptată nevoilor culturii agricole. Colible păstorilor de pe Palatin, cu armături de lemn, cu acoperişul lor de paie, cu pereţii de chirpici, au fost foarte curând înlocuite de case făcute din piatră. Aceste case nu aveau decat o singură cameră; Cea care va deveni mai tarziu tablinum, în locuinţa romană clasică unde trăiau stăpânul şi copii sai. Uneori mici chilii sprijinite de zidul curtii serveau drept locuinţe pentru servitori sau ca staule pentru vite. La ţară , locuinţă s-a completat cu o gradină pentru zarzavat, care se întindea în spatele aşa numitului tablinum şi care avea legatură cu o curte interioară printr-un culoar ce mergea de-a lungul acestui tablinum. Ulterior s-au adăugat încăperi noi pe măsura nevoilor. Dupa un timp villae rusticae concepute pentru gospodarirea domeniului, au devenit prea modeste pentru romanii bogaţi care au creat un tip arhitectural nou, villa suburbana, mult mai somptuoasă unde ei veneau să-şi petreacă răgazul lasat de îndeletnicirile citadine.

Parcurile romane posedau izvoarele şi fântânile arteziene specifice tipului baroc de gradină. În mijlocul grădinii se săpa adesea un canal lung , cu poduri şi pavilioane graţioase sau pergole. Grădinile romane evocate de autorii romani reprezentate pe fresce, au exercitat o influenţa directă asupra grădinilor moderne. Acestea au fost recreate ca să răspundă exigenţelor cele mai profunde ale sesibilităţii omenesti.

Medicina in Roma antica

Medicina romană işi avea propria istorie mostenită de la etrusci mai ales în ceea ce priveşte aspectele religioase.

Practicau ghicitul în măruntaiele animalelor;Aduceau jertfe zeilor pentru a opri epidemiile;În sec VII iHr exista un colegiu de prezicătoare şi pentru fiecare boala sau simptom exista o divinitate;Cu timpul religia şi superstiţiile încep să fie înlocuite cu practice medicale , bolnavii începând să primească îngrijiri medicale;Medicina romană este influienţată de medicina greacă;În cadrul fiecărei familii, îngrijiri medicale acorda capul acesteia, dar nici un cetătean nu s-ar fi gândit măcar să practice în afara casei;Practica medicinii era considerata nedemnă;

47

Cato recomanda consumul de varză şi vin pentru prevenirea imbolnavirilor şi işi însoţea tratamentele cu incantaţii şi formule magice;

Archagathos –este primul medic grec venit la Roma şi devenit celebru datorită procedeelor chirurgicale pe care le folosea în tratarea rănilor; a fost de altfel numit şi ,,Vindecătorul”. Mai tarziu ajuns în disgraţie va fi numit ,,Măcelarul” ;Marea majoritatea a medicilor romani proveneau din rândul sclavilor sau din randul celor eliberaţi;În sistemul de îngrijire medicală erau cuprinşi şi vindecătorii-acestia nu erau medici dar ofereau îngrijiri în frizerii, băi publice;Existau moaşe care asistau naşterile, unele dintre ele fiind numite femei-doctor;Până la impăratul Servus Alexander oricine putea obţine titlul de medic; nu erau reglementări în această privinţă. Unele favoruri care au fost apoi acordate medicilor, cum ar fi scutirea de impozite, face ca numărul medicilor să crească în mod alarmant. Impăratul Servus Alexander reglementează pregatirea şi exercitarea practicii medicale. Pregatirea medicilor se facea atat teoretic cat şi la patul bolnavului, era coordonata de un for;Bolnavii incurabili nu primeau îngrijiri medicale fiind abandonaţi . Erau abandonaţi, de asemenea, copii nedoriţi.Casele celor bogati erau aerisite şi destul de igienizate; casele săracilor erau înghesuite în cartiere sărace dar care beneficiau totuşi de canalizare şi de străzi asfaltate.Cele mai mari realizări în ceea ce priveşte igiena sunt legate de aprovizionarea cu apă , existând 9 apeducte care aprovizionau oraşul cu apă potabilă. Există şi un sistem de evacuare a apei menajere. Conductele de evacuare erau pe sub străzi şi chiar pe sub clădiri. Apa pentru consum la Roma era contracost iar în celelalte orase gratuit.La sfarşitul sec IV dH au aparut primele spitale.

Coloseumul din Roma

Cunoscut iniţial sub numele de Amfiteatrul Flavian, după numele familiei imparatului Vespasian, sub a cărui domnie începuse construcţia, Coloseumul din Roma este probabil cea mai impresionantă cladire a Imperiului Roman, vizitată anual de sute de mii de turisti. Imparatul Vespasian, fondatorul dinastiei Flavian, a început construcţia Coloseumului în anul 72 d.c, iar după şapte ani de muncă intensă, construcţia nu atinsese mai mult de trei sferturi din înalţimea stabilită a amfiteatrului.

48

Însă, după doar un an, cladirea era terminată şi inaugurată de catre Titus, fiul şi urmaşul la tron al lui Vespasian. Festivitaţile de inaugurare au durat o sută de zile.

Uriaşul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte dintr-un parc construit de Nero în centrul Romei, care includea deasemenea Domus Aurea şi statuia Colossus. Această gigantică statuie a lui Nero, inspirată probabil de Colosul din Rodos a dat numele actual al monumentului.

Pentru început, Coloseumul a servit pentru luptele între fiare, apoi a venit rândul oamenilor să lupte cu animalele, urmaţi de gladiatorii care se înfruntau între ei pe viaţă şi pe moarte. În prezent, monumentul este unul dintre cele mai vechi repere istorice şi reprezintă o carte deschisă pentru orice turist.

ISLAMUL ŞI MEDICINA ISLAMICA

Medicina popoarelor islamice este veriga ce leaga medicina antichităţii şi bizantină de medicina de mai tarziu din Europa apuseană.

Asimilarea vechilor tradiţii s-a facut în mod activ şi constructiv; elementele originale de straveche medicină autohtonă orientală s-au contopit organic cu gândirea medicală elină, dând o medicină nouă, de sinteză. Astfel s-a ajuns la perioada creatoare a medicinei arabe, perioada înfloririi (980-1200).

Medicina şi îngrijirea sănătătii au fost probabil cea mai mare realizare stiintifică a arabilor .Motivul pentru care au atins asemenea culmi intelectuale este legat direct de insuşi Islamul. Coranul şi poruncile Profetului Mohamred au încurajat dobândirea cunoştintelor medicale. Profetul Mohamed spunea “ Foloseşte tratamente medicale pentru că Allah nu a creat o boală fară să indice un remediu pentru ea, cu excepţia uneia : cea de bătraneţe. Această zicală a motivat oamenii de ştiinţă islamici să găsească remedii. A treia porunca a Islamului e cea a generozităţii – a ajuta pe cei săraci şi pe bolnavi. Sultanii arabi şi califii, arătând poporului că erau buni islamici, au construit spitale pe teritoriul imperiului.

49

Până în anii 900 aproape fiecare oraş avea un spital în care toti oamenii erau trataţi fără plată.Alta idee importantă a Islamului era curăţenia. Igiena minuţioasă era importantă pentru arabi pentru sănătate, dar şi din motive religioase. Un alt motiv pentru realizările înalte în ştiinţa medicală era acela ca oamenii de ştiinţă musulmani primeau vaste cunoştinţe de la clasicii greci ( precum Hippocrate şi Galen ), egiptenii şi alte culturi antice.

Ei traduceau operele din celelalte culturi în arabă şi apoi pe baza acestor cunoştinţe acumulate au realizat propriile lor investigaţii ştiinţifice şi descoperiri.

În sfarşit, pentru ca Imperiul era atat de vast şi uşor de traversat, oamenii de ştiinţă au beneficiat de un schimb de idei şi cunoştinţe cu popoare precum cele chineze, indiene, greceşti şi africane.

DOCTORI CELEBRI

Al-Rhazi ( Rhazes : 864-930 d.H. )

Al-Rhazi s-a nascut în Iran. La o varstă fragedă a devenit expert în medicină, iar pacienţii şi studenţii il vizitau din diferite părţi ale Asiei. În cele din urma el a fost numit responsabil în conducerea spitalului din Baghdad.Contribuţiile sale au fost foarte importante pentru medicină. Scrierile sale au fost traduse în Latina şi în majoritatea limbilor europene şi au fost folosite în şcolile medicale europene. Una din scrieri avea 10 volume şi se axa pe medicina Greco- arabă. O alta scriere ( Al-Hawi ) a devenit cea mai importantă enciclopedie medicală scrisă vreodată. În aceasta se trata fiecare subiect medical şi ofereau toate informaţiile importante valabile din surse greceşti şi arabe, iar el şi-a exprimat propria opinie la nivelul fiecărei topici din experienţele sale. El este faimos în special pentru studiul său în legătură cu variola şi pojarul. A fost primul care a introdus alcoolul în scopuri medicale. Era de asemenea un chirurg expert şi a folosit pentru prima oară opiul în anestezie. Al-Rhazi credea că dieta e importantă pentru sănătate. A subliniat de asemenea importanţa factorilor psihologici în sănătate ( precum a avea o atitudine pozitivă, a evita stresul , etc.).

50

El a testat tratamente stiinţifice, întai pe animale pentru a observa efectele lor benefice şi adverse. În secolul X, Razi a introdus experimentul controlat şi observaţia clinică în domeniul medicinei şi a respins cateva teorii medicale galene neverificate prin experiment. Cel mai vechi experiment cunoscut a fost condus de Razi pentru a afla care este cel mai igienic loc în care se poate construi un spital. El agăta bucăţi de carne prin Baghdad şi a observat locul unde carnea s-a descompus mai lent, iar acela a fost locul unde a construit spitalul. A introdus de asemenea analiza urinei şi a fecalelor

Ibn Sina ( 980 – 1037 d.H) – băiatul genial

Ibn Sina s-a născut in 980.

El a demonstrat calităţi inteletuale excepţionale chiar din copilărie. La 10 ani, el a memorat deja Coranul. În următorii 6 ani el a studiat legea islamică, filosofie, ştiinţele naturii, logică , geometrie şi matematică avansată. La varsta de 27 ani, a început să studieze medicina şi a găsit-o : “nu grea”. Pană la 18 ani şi-a caştigat reputaţia de doctor şi i s-a ordonat să aibă grijă de rege. În schimb, el a cerut să-i fie permis să folosească biblioteca regală. A citit într-un timp scurt toată bibliotecă. La 21 de ani a scris prima sa carte. După multi ani în slujba altora, s-a mutat în Ray, Iran , iar practica medicală l-a ţinut ocupat pe toată durata şederii sale. Cand Ray a fost atacat, a plecat în Hamadan unde a vindecat pe amirul oraşului şi a fost numit Prim Ministru. Soldaţii s-au revoltat impotriva lui şi a fost încarcerat. Dar apoi emirul s-a imbolnăvit din nou, aşa că Ibn Sina a fost eliberat, renumit Prim Ministru şi l-a vindecat a doua oară. După ce emirul a decedat caţiva ani mai tarziu , Ibn-Sina a plecat în Ishafan. Şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în slujba conducătorului oraşului. Prietenii l-au sfatuit să se calmeze, să fie mai relaxat, dar nu stătea în caracterul lui. Extenuat de ritmul alert de viaţă şi muncă, Ibn-Sina a murit în 1036 la varsta de 58 de ani. Cea mai importantă lucrare medicală a sa este al-Qanun-Tibb ( “Canon” sau Enciclopedia Medicinei ) care prezintă rezultatul final al contopirii ideilor greceşti şi arabe.

51

A scris despre boli fatale, curăţenie şi igienă, remedii şi tratamente, anatomie şi medicamente pentru inima. Canonul conţine cam 1 milion de cuvinte şi este impărţit în 5 volume. Ibn Sina a recunoscut natura contagioasă a tuberculozei şi răspandirea bolii prin apă şi sol;A descris boli cauzate de viermi intestinali;A punctat importanţa dietei, climei, şi mediului pentru sănătate; Folosirea în chirurgie a anestezicelor orale; El a sfătuit chirurgii să trateze cancerul din fazele incipiente şi să îndepărteze ţesutul bolnav. Canonul identifica 760 medicamente , însoţite de aplicabilitatea şi efectele lor. A recomandat testarea medicamentelor noi pe animale înainte de a fi utilizate de oameni. A notat relaţia stransă între emoţii şi condiţia fizică şi a simţit că muzica are un efect asupra pacienţilor. Din numeroasele boli psihologice descrise în Canon una este “boala dragostei” Acest diagnostic a fost aplicat de Ibn Sina unui prinţ care era bolnav, dar a cărui boala i-a derutat pe doctorii locali. Ibn Sina a observat o schimbare în pulsul prinţului cand numele celei pe care o iubea era menţionat. Marele doctor a găsit un remediu simplu: să unească pe cel în suferinţă de cea pe care o iubea. Enciclopedia a fost tradusă în Latina . A devenit manualul de medicină în şcolile din Europa din secolul XII pană în secolul XVII. El a fost cunoscut drept “doctorul doctorilor”.

Abul Qasim al Zahrawi

Aproape cu o mie de ani în urmă, cand Spania (Andalusia) facea parte din imperiul islamic, a trăit langă oraşul capitală Cordoba, unul dintre cei mai mari pionieri ai chirurgiei, în mare parte uitat astăzi. El a fost cunoscut ca El Zahrawi, deşi în limbile europene numele său a fost scris în feluri diferite. Este numit părintele chirugiei.Abul Qasim al-Zahrawi ( 963 – 1013 d. H. ) este cunoscut drept Albucasis din Vest.Se crede ca El Zahrawi s-a născut în orasul El-Zahra, aflat la circa 10 km la Nord-Vest de Cordoba, undeva între 936 şi 940 (E.N.). Aici a trăit, a studiat, a predat şi a practicat medicina şi chirurgia pană cu putin timp înainte de a muri, în 1013, la doi ani după devastarea orasului El-Zahra.

52

El Zahrawi a scris o enciclopedie medicală cuprinzand 30 de volume care au inclus capitole dedicate chirurgiei, medicinii, ortopediei, oftalmologiei, farmacologiei, nutriţiei, etc. Aceasta carte a fost cunoscută sub numele de At-Tasrif şi continea informaţiile pe care El Zahrawi le-a acumulat într-o cariera întreagă, care a acoperit aproape 50 de ani de pregătire, predare şi practică. Se pare ca acesta a călătorit foarte puţin, dar a avut o experienţă foarte largă în tratamentul victimelor accidentelor şi a raniţilor de război.A fost un faimos chirurg la curtea califului al-Hakam II în Baghdad. Studenţii şi pacienţii veneau din toată lumea să-l cunoască. În At-Tasrif, El Zahrawi işi exprimă preocuparea fată de bunăstarea studenţilor săi, pe care ii numeşte “copiii mei”. El Zahrawi a aprofundat în At-Tasrif, studiul despre cauzele şi simptomele bolii şi teoriile privitoare la creşterea copiilor şi a tinerilor, despre îngrijirea bătranilor şi a persoanelor convalescente. În secţiunea dedicată farmacologiei şi terapeuticii, el acoperă arii precum medicamentele pentru inima, vomitivele, laxativele, cosmetica, nutriţia, greutatea şi marimea corporala şi substituţia medicamentelor.Două dintre tratatele lui El Zahrawi merită o atentie specială. Primul dintre acesta este tratatul 28, cunoscut în latina ca Liber servitoris de preeparatione medicinarum simplicium, care descrie prepararea substanţelor chimice, fabricarea tabletelor, filtrarea extractelor şi tehnicile farmaceutice legate de acestea. Acest tratat a fost tiparit la Venetia în 1471 de Nicolaus Jensen.Poate că cel mai important tratat al său este cel de chirurgie. Aceasta operă monumentală a fost prima lucrare în limba arabă care tratează chirurgia în mod independent şi în detaliu. Aceasta include multe poze cu instrumentele medicale, cele mai multe dintre ele inventate de El Zahrawi însuşi, cat şi explicaţii cu privire la folosirea acestora. El Zahrawi a fost primul autor medical care a furnizat ilustratii ale instrumentelor folosite în chirurgie. Sunt aproximativ 200 de schite, de la un instrument pentru impins limba, la un instrument folosit în extracţia dinţilor, la un cuter şi la un instrument obstretical complicat. Varietatea operaţiilor descrise este uimitoare. În acest tratat El Zahrawi discută despre intervenţii chirurgicale, punerea de ventuze, asistarea naşterilor, obstretică şi tratamentul rănilor. El a descris deschiderea şi sciziunea arterei temporale pentru a potoli anumite tipuri de migrene, devierea urinei în rect, mamoplastia de reducere în cazul sanilor excesiv de mari şi extragerea cataractei. El a scris pe larg despre fracturile oaselor şi ale articulaţiilor, menţionand chiar şi fracturile nazale şi de coloană vertebrală.

53

De fapt metoda Kocher pentru îndreptarea unui sold dislocat a fost descrisă în At-Tasrif cu mult timp înainte de naşterea lui Kocher! El Zahrawi a descris folosirea substantelor caustice în chirurgie, a descris pe larg extirparea amigdalelor, traheotomia, şi intervenţia pe craniu deschis – operaţii pe care el le-a efectuat pe un fat decedat. El a explicat cum poate fi folosit un clenci pentru a extrage polipii nazali şi cum poate fi folosită o seringă balon inventată de el pentru a efectua clisme în cazul copiilor şi cum poate fi folosită o seringa balon metalică şi un specul pentru a extrage pietrele vezicii urinare.El Zahrawi a fost primul care a descris aşa numita poziţie Walcher în obstetrică, a fost primul care a descris arcurile dentare, caterele din plumb şi primul care a descris în mod clar circumstanţele ereditare care cauzează hemofilia. A mai descris ligaturile vaselor de sange cu mult înaintea lui Ambroise Pare.

Ibn Zuhr

S-a nascut în Sevilla în 1091 şi a absolvit Universitatea de Medicină din Cordoba. Dupa o perioadă petrecută în Baghdad şi Cairo, s-a întors în Spania şi a muncit pentru conducătorii islamici ca medic. A murit în 1161.

A fost un doctor şi un chirurg îndemanatic. A acordat importanţă observaţiei şi experimentului în munca sa. Ibn Zuhr a fost primul care a testat diferite medicamente pe animale înainte de a le administra oamenilor, care a descris bolile cauzate de paraziţi; e cunoscut drept primul parazitolog; a fost primul care a descris operaţia de traheotomie şi a practicat administrarea directă a hranei cu un tub în gat cand hrănirea normală nu era posibilă. A descris probleme intestinale, inflamaţii ale urechii mijlocii şi anumite tipuri de tumori.Ibn Zuhr a scris multe cărţi importante pentru specialiştii in medicină dar şi pentru oamenii de rand. Cateva dintre cărţile sale au fost traduse în latină şi ebraică şi au fost solicitate în Europa pană la sfarşitul secolului al XVIII- lea. Influenţa lui Ibn Zuhr în dezvoltarea ştiinţei medicale a fost simţită cateva secole prin lume. Descendenţii săi au inclus 5 generaţii de medici fizicieni spanioli incluzand 2 femei care lucrau ca servitoare pentru conducătorii islamici din Spania.

54

Biruni ( 973 -1048 d.H. )

A fost un contemporan al doctorului Ibn Sina şi ei corespondau. Biruni era cunoscut mai ales pentru studiul său în anatomie, dar el a fost de asemenea un talentat medic fizician şi a scris despre plantele medicinale.

Ali ibn Sahl Rabban al-Tabari- scrie prima enciclopedie de medicină în araba "Firdous al-Hikmah", scrisă în şapte volume.

Ali Albas

Contemporan al lui Rhazes, a fost un mare tematizator al medicinei arabe, care in lucrarea sa fundamentală, tradusă şi cunoscută mai tarziu in literatura apuseană cu titlul "Dispozitis Regalis" , realizează un tratat enciclopedic. Acest manual a fost cartea de căpătai a medicilor islamici şi, in procesul de patrundere a medicinei arabe in apusul Europei a jucat, alături de lucrările lui Rhazes un rol important. "Cartea completă despre arta medicinei " scrisă de Ali ibn Abbas al-Majusi a fost cunoscută drept "Kitab al-Maliki", adică " Cartea Regală" şi a fost scrisă in onoarea patronului regal al acestuia Adud al-Dawla. Constituită in 20 de sectiuni, 10 cuprinzand teorie şi 10 practică era mai sistematică şi mai concisă decat "Hawi" a lui Razi şi mai practică decat "Canonul" lui Avicenna. Dupa multe interpolari şi inlocuiri , a servit ca inspiraţie pentru lucrarea " Pantegni" a lui Constantin Africanul, textul care caracteriză Scoala Medicala Salernitana din Salerno.

Singurul medic arab avansat care s-a ocupat şi de chirurgie a fost Abul-Chasim.

DENTISTI

Îngrijirea Dinţilor

Dentiştii modelau dinţi falşi din oase deoarece era recomandat în multe manuale de îngrijire a dinţilor. De asemenea dentiştii scoteau dinţii care erau cariaţi.

Foloseau o ramură care era periuţă de dinţi pentru curaţirea dinţilor. Işi improspătau respiraţia cu ierburi.

55

Un dentist faimos

Al-Zahravi era de asemenea expert în chirurgia orală şi medicina dentară. În una din cărtile sale discuta problema dinţilor nealiniaţi sau deformaţi şi oferea proceduri pentru a corecta aceste defecte. În plus, el a dezvoltat procedura de preparare şi de fixare a dinţilor falşi din oase.

SPITALELE

Spitalele erau unele din marele realizări ale islamicilor în Evul Mediu. Spitalele erau construite prin lumea islamică cu standarde inalte de îngrijire a sănătăţii. Unul din motivele pentru care islamicii erau interesaţi de sănătate era zicala Profetului Mohamed că Dumnezeu a dat un remediu pentru fiecare boală. Mai mult , a treia porunca a Islamului era caritatea faţa de cei bolnavi şi săraci , asa că, construcţia spitalelor şi grija faţă de sănătate era o îndatorire religioasă.

Primele spitale

Islamicii au construit primul spital în perioada lui Waleed bin-e-Abd-al Malik. Acesta era destinat doar pacienţilor leproşi . Medicii fizicieni care au fost trimişi sa munceasca în acest spital au primit multe avantaje şi salarii. Pacienţii primeau ordine de a sta permanent în spital şi pe langa bani şi un loc de dormit primeau niste bani. Orbii, de asemenea, erau îngrijiţi şi li se asigura o suma de bani de guvern

Tipuri de spitale

56

Erau 2 tipuri de spitale : mobile şi permanente. Cele mobile erau mutate din sat în sat acolo unde nu erau spitale permanente. Îngrijirea sănătăţii era asigurată de califi şi regi. Erau spitale pentru diferite grupuri de oameni: pentru militari, pentru califi, pentru comandanţii militari, nobili, prizonieri. Existau chiar centre de prim ajutor, care erau de obicei localizate în locuri publice ocupate ca marile moschee. Erau de asemenea spitale pentru femei conduse de femei doctori. Aceste spitale erau deschise pentru toată lumea şi nu existau taxe de nici un fel. Nu erau făcute diferente între săraci şi bogati , cetăteni şi persoane din afara localităţii, locali sau străini sau dintre un om obişnuit şi o persoană distinsă. Doctorii erau bine pregătiţi şi spitalele erau curate. Pacienţii cu boli contagioase erau izolaţi de ceilalti. Existau standarde înalte de îngrijire a sănătăţii şi igienă.

Comparaţie cu spitalele din Europa

În perioada de aur a medicinei islamice ( 900 - 1150 ) , Europa trecea printr-o era întunecată în ştiinţă şi medicină. În contrast cu Imperiul Islamic, în Europa Crestină boala era văzută ca o pedeapsă pentru păcate , deci, tratamentul poate fi rugăciune sau autopedepsire. Unele boli erau considerate a fi rezultatul vrăjitoriilor sau a magiei negre şi multe tratamente erau bazate pe superstiţie şi remedii din folclor. Era o slabă întelegere a legăturii dintre sănătate şi curăţenie, aşa că bolile se răspandeau rapid. Aceste sărace practici de îngrijire a sănătăţii au continuat pană în secolul XVIII în multe părţi ale Europei.

Mai jos, un observator descrie un spital din Paris ,capitala Franţei în 1710 :

"Saloanele pentru bolnavi miroseau urat în întuneric, în absenţa ventilatoarelor sau a ferestrelor, în care mai mult de 800 pacienţi stăteau întinşi pe podea. Cu greu se putea găsi spaţiu pentru ca ei să se întindă confortabil, aşa că erau înghesuiţi pe pămant sau chiar pe gunoaie. O imagine care starneşte mila oricărei persoane cu sentimente. Pe un pat de mărime medie stăteau 6 oameni unul peste altul, piciorul unuia pe capul altuia, tineri cu bătrani, femei cu bărbaţi. Deşi violează morala , este adevarul gol goluţ. Într-o parte se afla o

57

femeie în faza de menstruaţie şi langă ea un copil răpus de tifoidă, convulsie şi cu febra mare. Calitatea inferioară a hranei este peste cu putinţă nemulţumitoare; pe deasupra hrana e în cantiţăti mici şi administrată la intervale mari de timp."

FARMACII ŞI MEDICAMENTE

În laboratoarele farmaceutice, farmaciştii prepară medicamentele după indicaţiile găsite în Tratatul despre Medicamente de Biruni. Pe măsura ce Imperiul Islamic se extindea, specialiştii medicali au venit în contact cu medicamente necunoscute pană atunci . În lucrările arabice ulterioare , medicamentele utilizate erau cele din ţări precum China , Asia de Sud- Est, India, Africa. Oamenii de ştiinţă islamici au avut deasemenea acces la cunostinţele grecilor deoarece operele lor au fost traduse în arabă. Cea mai mare şi populară dintre cărţile medicale era cea a lui Ibn al-Baytar, faimosul botanist din Andaluzia. Cartea sa ,,Colectie de Simple Medicamente şi Mancare” este o lista aranjată alphabetic şi descrierea a peste 1400 de plante medicinale, petrecandu-şi viaţa adunandu-le. În fiecare articol, el oferă informaţii despre modul de preparare a unui medicament, scopul său şi doza. Ibn al- Baytar a preluat idei de la Birundi sau Ibn Sina. A murit în 1248.

În concluzie, islamicii au făcut mari progrese în domeniul farmacologiei. Ei au experimentat diferite ierburi şi alte medicamente anestezice. Arabii au înfiinţat primele farmacii şi au scris primele enciclopedii despre medicamente. Baghdad a avut deodată 862 de farmacisti care au trecut examinările formale.

INSPECTORII PUBLICI PENTRU SANATATE

Muhtasib a fost un inspector al serviciilor publice. Una din responsabilităţile sale era de a lua măsuri corecte şi, să insiste asupra curăţeniei stradale, să asigure alimentarea cu apa potabilă etc.

Inspectorul Sănătăţii avea dreptul de face inspecţii regulate în toate magazinele din oraş la orice oră.Putea să areste opozanţi. De asemenea lupta să păstreze străzile curate . În acest sens erau reguli stricte şi Muhtasib le-a întărit.

58

Asasinarea animalelor se făcea în locuri special amenajate.Vanzarea cărnii stricate era interzisă.La sfarşitul zilei, măcelarii şi vanzătorii de peşte trebuiau să- şi cureţe suprafaţa de lucru.Muhtasib inspecta de asemenea restaurantele.Toate recipientele cu mancare trebuiau acoperite de muşte şi alte insecte.Dacă o persoana a încălcat de mai multe ori o regulă interzisă de Inspectorul Sănătăţii, putea să fie executat.Importanţa laptelui şi apei ca surse de boli transmisibile a fost recunoscută în Arabia.Cea mai bună apă era cea din fantani. Apa era vandută prin Baghdad în borcane mari care trebuiau păstrate acoperite. Apa era vandută călătorilor în borcane mici şi era strict interzis să bei din borcanul mare. Toate borcanele trebuiau spălate cu apă fiartă şi uscate.Băile publice erau de asemenea inspectate de Muhtasib. Apa trebuia să fie curată şi proaspătă şi podelile curăţite. Persoanele cu probleme de piele sau lepră erau excluse.Vanzarea de lapte era foarte strictă. Toate lăptăriile erau vopsite în alb. Se făceau multe teste ale calităţii laptelui. Muhtasib, de asemenea , controla doctorii, chirurgii şi farmaciştii.În 931 califul a ordonat licenţierea doctorilor. Persoanele nelicenţiate nu puteau practica medicina.

CARTI CU CARACTER MEDICAL

Prima enciclopedie de medicină în arabă a fost "Firdous al-Hikmah" a lui Ali ibn Sahl Rabban al-Tabari scrisă în şapte volume .

A fost prima scriere în care era tratată pediatria şi dezvoltarea copiilor, precum şi psihologia şi psihoterapia.

În domeniul medicinei şi a psihoterapiei, munca era în primul rand influenţată de filosofii islamici şi de medicii indieni precum Sushruta şi Charaka.

Spre deosebire de predecesorii săi, medicul al-Tabari a subliniat legături puternice intre psihologie şi medicină şi nevoia de psihoterapie şi consiliere în tratamentul terapeutic al pacienţilor.

59

Muhammad ibn Zakariya Razi a scris " Cuprinzătoarea Carte a Medicinei" în secolul IX. Aceasta carte era cea mai căutată dintre toate volumele sale, în care a înregistrat cazurile clinice din propria sa experienţă şi a oferit date utile despre diferite boli; de asemenea, cartea avea o introducere despre pojar şi variolă şi era celebră în Europa.

Avicenna(Ibn Sina ) ,- scrie "Canonul Medicinei" o carte ce a ramas standard în Europa timp de secole întregi pană la reînnoirea tradiţiei islamice în ceea ce priveşte medicina ştiinţifică.

El a scris de asemenea " Cartea vindecării" ( care este de fapt o enciclopedie generală de ştiinţă şi filosofie ) , care a devenit o altă carte populară în Europa. Printre alte lucruri, contribuţiile lui Avicenna în medicină au inclus introducerea experimentului sistematic şi a cuantificării în studiul psihologiei, descoperirea naturii contagioase a bolilor infecţioase, introducerea carantinei pentru a limita răspandirea bolilor contagioase, introducerea medicinei experimentale, a medicinei bazate pe dovezi, a testelor de eficacitate, a farmacologiei clinice , a analizei riscului de imbolnăvire , a ideii de sindrom în diagnosticarea anumitor boli, a primelor descrieri despre bacterii şi organismele virale, a distincţiei între pleurizie şi inflamaţia mediastinului, a naturii contagioase a tuberculozei, a distribuţiei bolilor în funcţie de apă şi sol şi a primei descrieri a problemelor de piele, a bolilor transmisibile prin contact sexual, dar şi a utilizării gheţii pentru tratarea febrelor , precum şi a separării medicinei de farmacologie , fapt important pentru dezvoltarea stiinţelor farmaceutice.

Abu Rayhan al Biruni a scris " Kitab -al-Saidana" care a fost o enciclopedie medicală ce a contopit medicina islamică cu cea Indiana. Investigaţiile sale medicale includeau una din cele mai timpurii descrieri ale gemenilor siamezi. Ibn Al-Thahabi a fost celebru pentru scrierea primei enciclopedii alfabetice medicale.

Cartea " Al-Shamil fi al-Tibb" scrisă de Ibn al-Nafis este o enciclopedie voluminoasă medicală despre care s-a planuit iniţial să cuprindă 300 de volume, dar el a fost capabil să termine 80 de volume din cauza mortii sale din 1288. Totusi, deşi incompleta, cartea este una din cele mai cunoscute enciclopedii medicale din istorie. În timpul vieţii sale, "Al-Shamil fi al Tibb"a înlocuit "Canonul Medicinei " a lui Ibn Sina ca autoritate medicală în lumea medievală islamică. Istoricii arabi din secolul al XIII-lea il considerau pe Ibn-al-Nafis cel mai mare medic din istorie, caţiva dintre ei numindu-l " al doilea Ibn Sina", iar alţii chiar mai mare decat Ibn Sina.

Ultima mare enciclopedie medicală din lumea islamică era atlasul de chirurgie a lui Serafed din Sabuncuoglu : "Cerrahiyyetu'l-Haniyye".

METODA STIINTIFICA60

Ca în alte domenii ale ştiintei islamice, medicii islamici au dezvoltat primele metode ştiinţifice în medicină. Acestea includeau introducerea matematizării, cuantificării , experimentării, medicinei experimentale, a medicinei bazate pe dovezi, a testelor pe animale, a experimentelor umane şi a autopsiei postmortem de medicii islamici, în timp ce spitalele din lumea islamică vizau primele teste de medicamente, reglarea puritaţii lor şi teste de competenţă pentru doctori.

În secolul IX, al-Kindi in lucrarea "De Gradibus" a demonstrat aplicabilitatea matematicii şi cuantificării în medicină , în special în domeniul farmcologiei. Aceasta include dezvoltarea scalei matematice pentru a măsura puterea medicamentelor şi un sistem care să-i permită unui doctor să determine dinainte zilele critice a bolii unui pacient, bazat pe fazele Lunii.

Metoda experimentală

Potrivit lui Toby Huff şi lui A.C. Crombie, "Canonul" conţinea un set de reguli care prezentau condiţiile folosirii experimentale şi testării medicamentelor care erau un ghid exact pentru experimentele practice în procesul descoperirii şi demonstrării efectului substanţelor medicale.

Observaţiile lui Avicenna în ceea ce priveste medicamentele testate au pus bazele unei apropieri experimentale de farmacologie. "Canonul" a promovat reguli şi principii pentru testarea efectelor noilor medicamente.Unul din primii medici care au practicat disecţia umană şi autopsia postmortem în experimentele sale medicale a fost Ibn Zuhr ( Avenzoar) , care a introdus metoda experimentală în chirurgie, pentru care el este considerat tatăl chirurgiei experimentale. Era un grup de practicieni de disecţie umană şi autopsie în vremea respectivă , incluzand pe Ibn Tufail, Ibn Jumay, Abd-el-latif şi Ibn al-Nafis.

SPECIALIZARI

Anatomie şi fiziologie

În anatomie şi fiziologie, primul doctor care a respins teoria umorilor a lui Galen a fost Muhammad ibn Zakariya Razi (Rhazes) în lucrarea sa "Îndoieli cu privire la Galen" din secolul X.

61

El a criticat teoria lui Galen prin care se susţine că, corpul prezintă 4 umori separate ( substante lichide) al căror echilibru este cheia sănătăţii şi a temperaturii naturale a corpului. Experimentele chimice ale lui Razi au sugerat alte calităţi ale materiei , cum ar fi "uleios" , "sulfuros", "inflamabilitate" sau "salinitate" care nu erau explicate de tradiţionalele foc , pămant, aer şi apa .

Anatomia şi fiziologia experimentală

Contribuţia lui Ibn al-Haytham în anatomie şi fiziologie include explicaţia corectă pentru procesul de percepţie vizuală Alte inovaţii introduse de medicii islamici în domeniul psihologiei includ folosirea testelor pe animale şi a disecţiei umane.Ibn Zuhr(Avenzoar) a fost unul din primii care au praticat disecţia umană şi autopsia postmortem. El a demonstrat ca scabia e cauzată de un parazit, o descoperire care contrazicea teoria umorilor promovate de Hippocrate şi Galen. Îndepartarea parazitului din corpul pacientului nu necesită purificare, sangerare sau alt tratament tradiţional asociat cu cele 4 umori.Ibn al-Nafis, părintele fiziologiei circulatorii era alt medic care propunea disecţia umană. În 1242, el a fost primul care a descris circulaţia pulmonară, circulaţia coronară şi circulaţia capilară, care formează baza sistemului nervos, de aceea este considerat unul din cei mai mari fiziologi din istorie. Primele descrieri europene ale circulaţiei pulmonare au apărut cateva secole mai tarziu.Ibn al-Nafis a descris de asemenea concepţia primară despre metabolism şi a dezvoltat noi sisteme nafisiene de anatomie, fiziologie şi psihologie pentru a înlocui doctrinele avicene şi galenice, discreditand multe din teoriile eronate precedente: a celor 4 umori, a pulsaţiei, a oaselor, muschilor, intestinelor, organelor senzoriale, canalelor biliare, esofagului, stomacului şi anatomia a aproape fiecărei părţi din corp.Medicul arab Ibn al-Lubudi , Colecţia discuţiilor relative despre 50 întrebări psihologice şi medicale", în care respinge teoria celor 4 umori, descoperă cum corpul şi pastrarea sa depind exclusiv de sange; respinge idea lui Galen că femeile pot produce sperma, descoperă ca mişcarea arterelor nu depinde de mişcarea inimii , că inima este primul organ care se formează intr-un fetus şi că oasele care formează craniul pot forma tumori. El sfătuieste ca în cazuri de febra mare pacientul să nu fie externat.

62

Studiul alergologiei şi imunologiei este originar din lumea islamica. Razi era responsabil pentru descoperirea astmului alergic şi a fost primul medic cunoscut care a scris articole despre alergii şi sistemul imunitar. În cartea " Simtul de a miroase" , el explică apariţia rinitei după mirosirea unui trandafir în timpul primăverii. Într-un articol el ia în discuţie rinita sezonieră , care este la fel de alergică precum astmul.Al-Razi a fost primul care a descoperit că febra este mecanism de apărare natural, modul corpului de a lupta cu boala. Diferenţa dintre variolă şi pojar este de asemenea descoperită de Razi.Doctorii islamici au speculat existenţa bacteriilor şi a microorganismelor, deşi aceste teorii nu erau demonstrate sau observate pană în secolul XVII, cand investigaţiile în microbiologie au fost posibile cu ajutorul invenţiei microscopului.

Un alt medic din secolul X, Abu Gaafar Amed ibn Ibrahim ibn abi Halid al-Gazzar din nordul Africii a descris metode de a trata dinţiii în cartea "Kitab Zad al-Musafir wa qut al-Hadir" , care a fost tradusă în Latina drept "Viaticum" de Constantin Africanul din Salerno. El a propus primele tratamente pentru cariile dentare.Al-Gazzar a recomandat de asemenea să fie utilizat arsenic în prescriptia sa pentru găurile din dinţi, precum şi pentru cariile dentare, relaxarea nervilor ca rezultat a prea multe lichide.Avicenna a dedicat multe capitole din "Canonul Medicinei" medicinei dentare. Influenţat de al-Gazzar, el a oferit propriile tratamente pentru carii dentare, precizand că dinţii cariaţi ar trebui umpluţi cu iarbă, chiparos, sulf, piper , camfor şi medicamente pentru calmarea durerii , ca arsenic. A mai adaugat că arsenicul fiert în ulei ar trebui turnat în defectul dentar.Ambii credeau că o carie dentară erau cauzată de viermi ai dinţilor , impartaşind părerea anticilor. Primele farmacii au fost deschise de islamici în 754.Progresele făcute în Estul Mijlociu de chimistii islamici în botanică şi chimie i-au condus pe acestia să dezvolte faramcologia.Razi a promovat folosirea în tratamente a compuşilor chimici. Abu al-Qasim al-Zahrawi a iniţiat prepararea medicamentelor prin sublimare şi distilareShapur ibn Sahl era primul medic care a iniţiat farmacopeea, descriind o gamă largă de medicamente şi remedii.Al-Biruni a scris una din cele mai valoroase lucrări islamice din farmacologie intitulată "KItab al-Saydalah" , unde a detaliat proprietăţile medicamentelor şi a subliniat rolul farmaciei, funcţiile şi indatoririle farmacistului.

63

Ibn Sina a descris peste 700 de preparate, proprietăţile lor, modul de acţiune şi indicaţiile lor.

El a dedicat de fapt un volum întreg medicamentelor în "Canonul Medicinei".Un impact mare au avut lucrările lui al-Maridini din Baghdad şi Ibn al-Wafid, acestea fiind traduse în latina mai mult de 50 de ori Dintre toate ramurile medicinei islamice, oftalmologia era una de prim rang. Instrumentele specializate folosite în operaţii au adus rezultate pe măsură. Inovaţii precum " seringa" , invenţia irakianului medic Ammar ibn Ali of Mosul, care era folosită pentru extragerea

cataractei, erau destul de comune. În operaţia de cataractă, Ammar ibn Ali a încercat o extracţie precedentă folosind sucţiunea.A introdus o seringă de metal ; acul a pătruns sclerotica şi a extras cu succces cataracta.

MARILE EPIDEMII

Ciuma Antonină  165 – 180 D.H.

Ciuma Antonină (cunoscută şi ca Ciuma lui Galen, după numele celui care a descris-o) a fost o pandemie de vărsat de vânt sau pojar, adusă în Imperiul Roman de soldaţii întorşi Orientul Apropiat. Epidemia a omorât doi mari împăraţi romani – Lucius Verus, decedat în 169, şi urmaşul său la tron, Marcus Aurelius Antoninus, decedat în 180. Potrivit istoricului Dio Cassius, boala a reizbucnit nouă ani mai târziu şi a cauzat peste 2000 de morţi. Mai

precis, un sfert dintre cei care au fost infectaţi au decedat. Ciuma Antonină a decimat armata romană şi a avut efecte sociale şi politice drastice, resimţite mai ales în literatură şi artă

64

  Ciuma din Atena  430–427 I.H.

Ciuma din Atena a fost o epidemie devastatoare, care a lovit oraşul în timpul celui de-al doilea an al Războiului Peloponisiac (430 Î.H.), iar potrivit unor istorici boala a fost principala cauză care a dus la înfrângerea grecilor. Se crede că a pătruns în oraş prin Piraeus, portul în care veneau bunurile de consum zilnic. Ciuma a revenit în oraş de două ori – în 429 Î.H. şi în iarna lui 427 Î.H.

Ciuma lui Iustinian  541 – 542

Ciuma lui Iustinian a fost o pandemie care a afectat Imperiul Bizantin, incluzând capitala sa, Constantinopol, între anii 541 şi 542 D.H.. Se crede că a fost o pandemie de ciumă bubonică, boală care a stat la baza sau a contribuit la Moartea Neagră (citeşte mai jos despre Moartea Neagră) din secolul al XIV-lea. Impactul său asupra mediului socio-cultural poate fi comparat cu cel din vremea Morţii Negre. Boala avea să se întoarcă până în anul 750 D.H. odată cu fiecare generaţie, schimbând astfel cursul istoriei europene. Ciuma a fost denumită „Ciuma lui Iustinian”, după numele marelui conducător al Imperiului Roman de Răsărit, Justinian I, care la rândul lui a suferit de această boală. Cercetătorii moderni cred că ciuma ar fi omorât 5000 de persoane pe zi în Constantinopol, în zilele de vârf ale bolii. În cele din urmă, 40% dintre locuitorii oraşului au fost răpuşi de pandemie.

SIMBOLURI ANTICE

Broasca-În mitologia egipteană, broasca o reprezenta pe zeiţa naşterii, pe Heket, adesea reprezentată cu capul acestui animal, amintind de fertilitatea deosebită a broaştei. Ea şi soţul ei Khnum, au creat fiinţele marine, ceea ce ar însemna că pentru egipteni, broasca este primul animal ce a populat apa.

Bufniţa-În mitologie, bufniţa este reprezentantă a două noţiuni contradictorii: moartea sau înţelepciunea, care este, conform unor concepţii antice, sinonimă cu viaţa. Contradicţia este explicată prin faptul că zeitatea morţii, după unele credinţe preclasice, cunoaşte şi secretele vieţii, ale naşterii şi ale reîncarnării.

65

În mitologia sumeriană, zeiţa morţii era reprezentată ca o femeie goală flancată de două bufniţe. În mitologia greacă, bufniţa este simbolul Atenei, zei a înţelepciunii. Lilith, vechea zeiţă ebraică, diavoliţa morţii infantile era identificată cu această pasăre. Ouăle de bufniţă, dimpotrivă, asigurau o viaţă lungă şi o tinereţe durabilă, conform legendelor antichităţii. Ca orice pasăre răpitoare de noapte, în multe superstiţii ale diferitelor popoare, bufniţa anunţa moartea într-o casă dacă se arăta deseori prin prejma ei.

Calul-Zeul nordic Odin intrând în Valhalla pe calul său, Sleipnir.În multe mitologii, calul era animalul călărit de zeul-soare, însă mai târziu apar care trase de patru cai sau de doi, ca în cazul zeului grec Helios. În mitologia nordică, Odin se deplasa călărind un armăsar cu opt picioare, numit Sleipnir. Sacrificarea cailor era rezervată zeilor şi asociată ritualurilor funerare , asigurând puterea pe care o deţinea noul rege, putere simbolizată prin soarele care răsare.

Cămila-În religia islamică, Allah a creat cămila din lutul pe care Azrail l-a adus pentru facerea lui Adam. Din ce a rămas din lut, după creaţia omului, a apărut acest animal. Cămilele au devenit semne ale lui Allah şi pot fi mâncate, iar odată au fost folosite drept jertfe aduse zeilor păgâni. Se spune că o cămilă a ieşit dintr-o stâncă, drept semn al profetului Salih, adus oamenilor din Thamud, dar aceştia au ucis-o.

Cocorul-În mitologia greacă, cocorul era asociat zeului Apollo, zeu al luminii solare, deoarece se credea că era treaz în fiecare dimineaţă, devreme, pentru a spune rugăciunile.

Cocoşul-În islamism, Allah a creat un cocoş uriaş ce avea picioarele în primul strat al cerurilor, iar capul îi ieşea prin cel de-al şaptelea strat. În fiecare noapte, când Allah aduce pe lume câte 70 000 de noi îngeri şi îi duce în marea moschee Masjid al-Aqsa, cocoşul din ceruri începe să cânte. Atunci, ceilalţi cocoşi de pe pământ îl aud şi îi imită cântecul, aşa explicându-se de ce aceste păsări cântă înainte de revărsatul zorilor. Ele aduc aminte oamenilor că este timpul pentru rugăciune. Într-o zi, cocoşul gigantic va cânta păentru ultima oară, iar atunci morţii vor învia.

Corbul-Cei doi corbi din mitologia nordică, Hugin şi Munin, stând pe umerii stăpânului lor, Odin Pasăre neagră şi sumbră, corbul este asociat cu moartea în aproape toate mitologiile. În mitologia celtică, zeiţele Badb şi Morrigan, personificări ale războiului şi regine ale fantomelor apar pe câmpul de luptă sub forma a trei astfel de păsări. Pentru sufiţi, corbii simbolizau întunecimea unei perioade de separare de divinitate. Cu toate acestea, corbii mai apar în mitologie şi cu alte funcţii, de exemplu, ei sunt mesageri ai unor zei. În mitologia persană, această pasăre este unul din cele şapte simboluri ale lui Mithra. În mitologia nordică, cei doi corbi ai zeului Odin, Hugin şi Munin îl înştiinţează pe stăpânul lor despre ceea ce se întâmplă în lume. Tot în mitologia celtică, corbul este un simbol al lui Lug,

66

zeu omniscient, şi asta datorită faptului că fiind pasăre reprezintă celestul şi lumina, iar prin culoarea sa reprezintă terestrul şi tenebrele. Corbul mai este întâlnit şi în legenda potopului din mitologia mesopotamică. Singurul supravieţuitor al dezastrului, împreună cu familia sa, Uta-Napiştim, trimite din corabia sa un porumbel, o rândunică şi un corb, pentru a vedea cine a mai reuşit să scape. Din aceste trei păsări, doar corbul a fost necredincios şi nu s-a întors.

Furnicile=Furnicile sunt simbol al harniciei ca şi albinele.

LăcusteleÎn tradiţia islamică, lăcustele au fost printre primele animale create de Allah. Ele sunt creaturi inteligente şi le-a fost milă de Adam, când acesta a fost alungat din Rai. Ele au fost aduse pe lume din lutul care a mai rămas după modelarea omului. Regele lăcustelor este la fel de mare ca un vultur şi primeşte ordine directe de la Allah. Astfel când faraonul a refuzat să lase pe evrei să părăsească Egiptul, lăcustelor li s-a poruncit să zboare peste această ţară şi să întunece cerul. Aceste insecte au scrise pe aripi litere vechi arabe, ca: "Dumnezeu este unul". Ele formează o armată redutabilă şi puternică pe care Allah o poate folosi împotriva oricărui regat păgân.

NăpârcaÎn epopeea din secolul al XV-lea, "Paradisul Reginei Sibylle", femeile şi fetele se transformă în năpârci vinerea, la miezul nopţii, iar duminica, redevin oameni, fiind chiar mai frumoase ca înainte.

PăianjenulÎn islamism există un mit legat de această insectă. Profetul Mahomed a reuşit să scape de următorii săi pentru că s-a ascuns într-o peşteră, la gura căreia un păianjen a ţesut o pânză cu o rapiditate uimitoare. În mitologia greacă, zeiţa Atena o transformă pe tânăra Arachne într-un păianjen, pentru că era mai pricepută ca ea în arta ţesutului. Astfel explică grecii originea acestei insecte şi priceperea ei de a ţese. De altfel, măiestria păienjenilor a fascinat multe popoare, printre care şi cele africane care credeau că aceştia pot atârna în aer fără să cadă. Ei vedeau un zeu în păianjen.

Peştele

Simbolul creştinismului în antichitate era asemănător cu imaginea unui peşte. Pentru primii creştini, peştele era simbolul lui Hristos şi astfel al religiei lor, deoarece primele litere ale cuvintelor "Iisus Christos, Theou Uios Soter" ("Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul"), în litere greceşti alcătuiesc cuvântul grec

67

"ichthus" ("peşte"). Desenul unui peşte era semnul secret al credinţei creştine în contextul politicii ostile ale împăraţilor romani.

Porumbelul: În Biblie, porumbelul era pasărea mesager pe care Noe a trimis-o din arcă, după terminarea potopului. Această pasăre s-a întors cu o ramură de măslin, semn că apa s-a scurs de pe faţa pământului. Simbol al inocenţei şi purităţii, porumbelul este una din formele trupeşti pe care Duhul Sfânt le ia când coboară din cer. În mitologia greacă, porumbelul este pasărea Afroditei, devenind un simbol al dragostei. Arabii văd în această pasăre un mesager al iubirii, norocului şi păcii, al fidelităţii dintre soţ şi soţie şi dintre fraţi.

Scorpionul În mitologia sumeriană, scorpionul este paznicul ţării nemuritorilor. În Asia Mică, el era asociat zeiţei lunii şi a vânătorii, Artemis.

Perioada din luna octombrie, a culesului strugurilor, când soarele trece prin semnul Scorpionului îi este dedicată acestui animal. În mitologia persană, scorpionul este duşamnul lui Mithra, zeul vieţii şi al verii, devenind astfel simbolul toamnei, al morţii şi al distrugerii.

Şacalul O statuie reprezentându-l pe zeul egiptean Anubis, zeu ce avea cap de şacal În Egiptul Antic, şacalul era emblema zeului Anubis, care călăuzea sufletele morţilor pe tărâmul celălalt. Şacalul a fost admirat în foarte multe mitologii, din Africa până în India, pentru înţelepciunea şi viclenia sa.

Şarpele Toiagul lui Asclepios: În mitologie, această reptilă era admirată pentru că îşi leapădă pielea, fiind un simbol al înnoirii, al întineririi şi chiar al nemuririi. Şarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeiţa pământului. În multe culturi, şarpele este feminin, este un simbol al feminităţii. În mitologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă un şarpe sau doi şerpi,care au puteri asupra vieţii

Caduceul, simbolul zeului grec Hermes (Mercur)

Şarpele totodată poate fi un simbol al răului, al pericolului sau al ispitei. În "Epopeea lui Ghilgameş", iarba nemuririi dobândită cu atâta trudă de erou, este înghiţită de un şarpe

68

spulberând astfel speranţa depăşirii stadiului de muritor. În Biblie, această reptilă este o fiinţă mitică, foarte mare şi lungă, care are o gândire şi o fire rea. Diavolul însuşi ia forma unui şarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordică, şarpele uriaş Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oamenilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok şi va contribui, alături de giganţi, la sfărşitul lumii.

Ţestoasa În mitologia greacă, broasca ţestoasă este atribuită zeului Hermes, cel care s-a folosit primul de carapacea ei pentru a alcătui un instrument muzical numit ţiteră. În China, acest animal simboliza nordul şi iarna. În mitologia indiană, lumea este alcătuită dintr-o piramidă, având la bază o ţestoasă care susţine pe carapacea ei un elefant, ce ţine cu trompa lui lumea. În civilizaţia Maya, zeul lunii, deţine o platoşă făcută din carapacea unei broaşte ţestoase. Longevitatea acestui animal este asociată la foarte multe popoare cu ideea de nemurire. În mitologia tibetană, dar şi în concepţia unor populaţii din Bengal, broasca ţestoasă a fost aleasă de zeul creator pentru a aduce pământ de pe fundul Oceanului Primordial. Astfel, ţestoasa are un rol important în geneza lumii.

SUPERSTITIILE ANTICHITATII

Pisica neagră care vă taie drumul este, în aproape toate ţările, semn de ghinion. Nu uitaţi însă că aduce noroc să ai pisică neagră în casă, să atingi o pisică neagră, să iţi intre în casă o pisică neagră, să te întampine o pisică neagră la uşă cuiva, să vezi trei pisici negre la rand. Există superstiţii legate de aproape tot ce ne înconjoară. Lumea vizibilă trebuie să aibă neaparat o legatură cu cea nevazută, a spiritelor, a norocului şi nenorocului. Superstiţiile sunt, totodată, o posibilitate de a controla neprevazutul, de a te păzi de acesta. Avem, asadar, superstiţii legate de părţi ale corpului, numere, nume, pantofi, haine, zile ale săptămanii, noapte, sărbători, copii, graviditate, moarte, casa, mancare, animale etc. Superstitii care prezic norocul: Bătutul în lemn. Înainte exista credinţa conform careia spiritele bune traiesc în copaci. Astfel, bătand în ceva făcut din lemn, invocai aceste spirite să te ajute contra nenorocirilor. De ce zicem "Noroc!" atunci cand stranută cineva: În vremea cand ciuma bubonică facea ravagii în Europa, dacă un bolnav stranuta cu forţă, era semnul debutului bolii. Prin urmare, Papa Grigorie cel Mare (540-604) a dat o lege prin care le cerea oamenilor să-i binecuvanteze pe cei care stranută, în speranţa că se va stopa

69

evoluţia bolii. În acelaşi timp, se astepta din partea acestora din urma să-şi acopere gura cu mana sau cu o bucată de panză. Motivul este evident: pentru a impiedica răspandirea bolii, dar şi, conform credinţei multora, pentru a pastra sufletul intact. Prin strănut, sufletul ar fi ieşit din trup şi ar fi deschis drumul morţii. O altă credinţă menţionează că inima se opreste cand strănuţi, iar binecuvantarea ajută la reintoarcerea vietii în trup. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, pana-n zilele noastre, lumea a celebrat exact contrariul: cei care stranută sunt felicitaţi, căci se crede că un strănut puternic elimina răul din trup. În India se considera că iti aduce ghinion să strănute cineva cand tocmai pleci de acasă. Remediul: trebuie să te întorci în casă şi să mai aştepti cateva ore înainte de plecare. Superstiţii care prezic nenorocul :Vineri, 13. Teama de ziua de vineri ce cade pe 13 are şi un nume: paraskavedekatriafobie (un cuvant grecesc la origine) şi reprezintă o forma specializată a fobiei de numarul 13. Scandinavicii credeau că numarul 13 este unul cu ghinion, deoarece celor 12 semizei din mitologie li s-a alăturat un al treisprezecelea, unul demonic, care le-a adus oamenilor numai nenorociri. Primul eveniment istoric înregistrat, legat de vineri 13, este masacrul Cavalerilor Templieri, care a avut loc vineri, 13 octombrie 1307. O alta origine a acestei superstiţii priveşte Cina cea de Taina, la care au participat 13 persoane, Iisus fiind crucificat într-o vineri. Mersul pe sub scara. O scară inclinată, sprijinită de un perete, formează cu acesta şi cu pămantul de dedesubt un triunghi. Triunghiul reprezinta Trinitatea, iar nerespectarea acesteia (mersul pe sub scara) duce la trecerea de partea Necuratului.Pisicile negre. În Egiptul antic, zeiţa Bast era o pisica neagră. Creştinii, dorind să se elibereze de toate urmele celorlalte religii, au reuşit să-i convingă pe ceilalţi că pisicile negre sunt demoni deghizaţi (vezi abilitatea lor de a rămane nevazute în locuri întunecate sau pe timp de noapte) ce trebuie distruşi. În evul mediu se considera că pisicile negre sunt adjuvanţii vrăjitoarelor. Vărsarea sării. Sarea a fost un articol extrem de costisitor, folosit doar în scopuri medicale. Din această cauză, vărsarea acesteia trebuie evitată cu orice preţ. Ideea conform căreia acest lucru aduce ghinion poate fi un rezultat al credinţei că s-a vărsat sare in timpul Cinei celei de Taina. Aruncarea sării peste umăr este legată tot de utilitatea ei în domeniul medicinei. Daca aceasta nu putea fi îngurgitată, cea mai bună soluţie era să se arunce în ochii demonilor care aduceau boala. Demonii stăteau bineînţeles la pandă în spatele nostru, aşteptand momentul propice pentru a ataca.

70

ISTORIA ŞI MEDICINA ÎN EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE

EVUL MEDIU

Procesul de feudalizare, deci de trecere de la sclavagism la feudalism a fost marcat în Europa Occidentală de decăderea Imperiului Roman (476 e.n.) şi se desfăşoară până în secolele VII.-IX. Acum are loc o clară departajare a claselor sociale, deci o mai pronunţată stratificare a societăţii.

Deci, creşte rolul dominant a clasei feudalilor şi a clasei ţăranilor liberi, dar se menţine un sclavaj prelungit prin instituţia iobăgiei.

Totodată creşte importanţa bisericii şi doctrinei creştine, în Evul Mediu ideologia teologică fiind deosebit de puternică. Instituţia centrală în acea perioadă a fost biserica creştină. Tocmai de aceea înfloreşte teologia prin scolastică şi dogmatică. De aceea şi în planul ideilor lupta principală se dă între teologia creştină şi concepţiile laice. Deci, ideologia politică a Evului Mediu este marcată profund de concepţia religioasă.

71

2. Semnificaţia politică a ereziilor

În condiţiile în care dogmele bisericeşti erau şi axiome politice, orice împotrivire faţă de ordinea politică şi socială era taxată drept erezie.

Ereziile erau, deci, o formă de manifestare contra feudalismului în general, ele având ca promotori în special păstorii, exponenţi ai celor supuşi. Deşi aveau un rol emancipator în raport cu teroarea religioasă şi politică ele nu vizau decăt reîntoarcerea la creştinismul primitiv. Aşa cum se ştie, sfârşitul ereziilor a fost tragic, toate fiind sugrumate, înlăturate de forţele aristocratice.

Cauzele acestui eşec constau în faptul că ele nu aveau un caracter de masă, nu erau organizate adecvat, iar mesajul lor nu avea priză în mase. Ca formă de protest şi reacţiune la dogme, ereziile au avut un rol progresist şi umanist, transmiţând semnale sociale ce aveau să contureze mai târziu chiar războaie religioase.

Reîntoarcerea la creştinismul original, primitiv era într-un mesaj cu totul depăşit, ceea ce motivează slaba aderenţă la oameni a ereziilor.

RENAŞTEREA

Renaşterea constituie o epocă de glorie în cultura şi civilizaţia europeană. După unii gânditori, renaşterea a însemnat evul mediu plus omul, iar după catolici evul mediu minus Dumnezeu. Cel care a formulat pentru prima dată termenul de renaştere, este francezul Jules Michelet. Conţinutul acestei noţiuni este cunoscut prin celebra sa formulă: "Descoperirea lumii, descoperirea omului". În alte termeni, redescoperind valorile umane ale antichităţii greceşti şi romane, renaşterea pune în valoare pe plan cultural, economic, social, politic virtuţile omului.

În timpul renaşterii se urmărea scoaterea omului de sub influenţa religioasă şi a dogmelor bisericii tocmai pentru afirmarea liberă a omului. Ei reflectă lupta antifeudală dar mereu desprinsă de biserică, instituţie ce domina la vremea respectivă viaţa politică şi socială. Reforma va marca naşterea unei doctrine politice profund antifeudale, producerea unor războaie ţărăneşti şi a unor răscoale culminând cu războiul civil din Germania (1525).

MEDICINA RENASTERII

Patria de origine a Renaşterii a fost Italia. Aici viaţa urbană şi dezvoltarea economică erau superioare celorlalte ţări ale Europei. Astfel, numeroşii protectori ai culturii (numiţi mecena) aveau posibilitatea să folosească resurse însemnate pentru sprijinirea ştiinţelor şi artelor. Cel mai vestit mecena al Renaşterii a fost conducătorul Florenţei din secolul al XV-

72

lea Lorenzo de Medici (supranumit Magnificul), la curtea căruia au activat numeroşi artişti şi gânditori. Fărâmiţarea politică a favorizat existenţa a mai multor centre ale Renaşterii italiene, dintre care cel mai însemnat a fost Florenţa.

Se caracterizează printr-o dezvoltare accelerată a descoperirilor după de secole de-a randul a bătut aproape pasul pe loc. Un moment important în dezvoltarea medicinei a fost descoperirea tiparului şi difuzarea cunoştintelor medicale prin intermediul cărtilor .

Printre preocupările umaniştilor un loc important il ocupă medicina şi cu prioritate studiul anatomiei toţi fiind interesaţi în descifrarea şi inţelegerea tainelor corpului uman.Se poate spune că renaşterea a pus bazele anatomiei moderne. Totuşi anatomiştii se loveau încă de interdicţia de disecţie a cadavrelor. Apar amfiteatre de disecţie cu caracter clandestin.

Nicolo Leoniceno(1428-1524)

Tine cursuri de medicină la Padova, Bolognia.Traduce ,,Aforismele “ lui HipocrateTraduce scrierile lui GalenCorectează multe din greşelile conţinute de ,,Istoria Naturala” a lui Plinius cel Bătran.

Leonardo da Vinci

Este primul artist interesat de anatomia corpului uman.Studiaza muşchii şi mişcarile acestora, muşchiul cardiac şi mecanica inimii, rolul plămanilor, structura şi fiziologia ochiului.

Michelangelo Buonarroti-studiază anatomia efectuand disecţii la Manastirea Santo Spirito din Florenta, vreme de mai bine de 12 ani.

Albrecht Durer-redactează tratate în domeniul medicinei. În ceea ce priveşte anatomia observatiile sale au fost mai degrabă din domeniul esteticii.

Anfreas Vesal

Ambiţios, tenace, dur şi cu sânge rece, tânărul de numai 23 de ani Andreas Vesalius a obţinut în 1537 diploma în medicină la Universitatea din Padova şi imediat dupa aceea a fost numit acolo şeful disciplinei de anatomie şi chirurgie. Mai întâi ca student şi ulterior ca om de ştiinţa el obişnuia să meargă noaptea în cimitire şi să dezgroape cadavrele umane. Chiar i-a încurajat pe studenţii săi să îi semnaleze pacienţii muribunzi pentru a le fura corpurile pentru disectie înainte de a fi îngropaţi. Dupa ce aducea cadavrele noapte de

73

noapte în propriul său dormitor, Vesalius a angajat pe cei mai mari artişti italieni pentru a desena anatomia acestora.

În 1543 el a terminat opera sa de anatomie în şapte volume, bogat ilustrata cu mai mult de 200 de desene exceptionale. Mulţi o consideră drept cea mai mare carte de medicină publicată vreodată. Aceasta lucrare monumentală a adus medicinei un dar preţios: pentru prima dată anatomia umană se baza pe o disecţie minuţioasă şi pe observaţii faţa de maniera anterioară, limitată de textele rigide ortodoxe, cu radăcini în antichitate.Este autorul uneia dintre cele mai influente cărţi de anatomie umană, De humani corporis Fabrica (privind rolul şi funcţionarea corpului uman). Vesalius este adesea menţionat , ca fondator al anatomiei moderne umane.El aşează anatomia pe noi temelii, elaborează metode de cercetare, descoperă şi descrie destul de corect vasele spermatice, descrie sistemul osteomuscular, circulaţia venoasă, mezenterul, ovarul, face distincţia între marea şi mica circulaţie. Reuşeşte să detroneze cristalinul din postura de organ al recepţiei vizuale, şi descrie ligamentul inghinal. Opera sa principală este De Humani Corporis Fabrica (1453), o carte remarcabilă, de aproximativ 600 de pagini, în 7 tomuri, cu peste 300 de ilustraţii, care a dominat literatura de specialitate până târziu, în secolul XIX.

Odată cu Renaşterea, instaurată în secolele XIV-XVI asistăm la o uriaşă răstrunare în domeniul culturii, la o nemaiîntalnită înflorire a artei, literaturii, filozofiei şi a

74

concepţiei despre lume, ce a dus la reinvierea ideilor clasice ale antichităţii, în special greco-romane.

Mareţia omului, morala şi fizica, concepută de Renastere, a premers legitimarea obligatorie a grijii pentru sănătate după principiul antic "mens sana în corpore sano". În spiritul acestor viziuni, s-a impus în mod strict necesar ca după răspandirea tiparului, în anul 1436, să apară CARTILE HIPOCRATICE şi cele ALE LUI GALENUS, AVICENA şi CELSUS.

Dacă în cursul Renaşterii cercetarea analitică a cunoscut un important reveriment, este datorită faptului că Renaşterea a pus bazele ştiinţelor modeme. LEONARDO DA VINCI face studii pertinente de ANATOMIE, FIZIOLOGIE şi EMBRIOLOGIE

ANDRE VESAL investighează cordul, intestinul, articulaţiile şi urechea internă, iar M. SERVET circulaţia sangelui, urmată de sinteza lui HARVEY din anul 1619 asupra întregii circulaţii sangvine din corpul uman.

E de semnalat faptul că, în jurul anului 1500, FRAC ASTORO pune bazele EPIDEMIOLOGIEI, prezentand ipoteza infecţiei microbiene în TIFOSUL EXANTEMATIC şi în sifilis, iar RAMAZZINI (1633-l714) vorbeşte pentru prima oara de o PATOLOGIE PROFESIONALA.

Acum au loc Marile Descoperiri Geografice, care au spart graniţele vechii lumi cunoscute. Se importă din PERU coaja arborelui de CHININA‚ cu efect spectacular în malarie.

C. REFORMA

În secolul al XIV-lea în mai multe ţări europene lupta contra ordinii feudale, a papalităţii şi instituţilor teologice, catolice, în general impotriva excesului de ritual bisericesc capătă forma unei mişcări ideologice cunoscută sub numele de Reformă (Germania, Italia, Franţa, Cehia).

1. Reforma în Cehia

În aceea perioadă Cehia, alături de Germania, Franţa, Italia făcea parte din grupul fruntaş al statelor care intrau în faza capitalistă, având o burghezie puternică. Idealurile reformei constau în: lupta împotriva feudalismului; lupta contra bisericii catolice; lupta pentru secularizarea averilor bisericeşti. În Cehia, însă, reforma se va centra şi pe lupta naţională, de eliberare naţională de sub dominaţia Germaniei.

75

Ian Hus (1371-1415)Este conducătorul reformatorilor cehi (ramura radivcală -Taboritii), denumire ce

provine de la muntele Tabor, unde se adunau şefii reformei.

Husitii lupta contra bisericii, deşi uneori admitau Sfânta Scriptură, şi promovau libera cugetare.

2.Reforma în Germania

Exponenţii reformei în Germania au elaborat numeroase teze politice. Cei mai importanţi ideologi au fost: Martin Luther şi Thomas Müntzer.

Martin Luther (1483-1546)El se afirmă la început ca un reformator al bisericii catolice, fiind întemeietorul curentului protestant german sau a Lutheranismului. El este un ideolog format, un profesor universitar, care a combătut scolastica, dar şi ierarhizarea exagerată a bisericii. Pentru tezele sale a fost excomunicat de papă (el rupe acea bulă papală de excomunicare, cea ce îi aduce condamnarea la închisoare pe viaţă).

Efectele reformei

În secolul al VII-lea în Europa declinul feudalismului este accentuat de un fenomen politic oarecum surprinzător, în sensul că burghezia este sprijinită tocmai de absolutismul monarhic. În Franţa, de pildă absolutismul monarhic servea burghezia împotriva războiului, a religiei, a papalităţii şi prin aceasta servea mişcării populare.

Dar spre finele secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, când cauzele ce facilitau cooperarea dintre burghezie şi absolutismul monarhic au dispărut, burghezia franceză care milita pentru independenţă pe plan politic abandonează absolutismul monarhic.

Îşi putea permite o asemenea ruptură deoarece burghezia se consolida din punct de vedere economic şi social iar influenţa ei politică în societate crescuse considerabil.

În Germania, mai ales după pacea de la Westfalia (1648), are loc o dezmembrare politică, se întăreşte reacţia feudală, forţele absolutiste fiind preponderente ceea ce obligă burghezia la compromisuri.

În Spania se continuă atacurile feudalismului contra monarhie, catolicismului şi burgheziei.

În aceste condiţii apare în istoria gândirii politice teoria cunoscută sub numele de Doctrina dreptului natural.

76

Deşi în antichitate apar idei care anticipau această teorie, ea s-a cristalizat abia în secolul al XVII-lea.

Teoria dreptului natural încerca să dea o explicaţie juridică raporturilor de proprietate.

Această teorie susţine că a existat o epocă în care avem de a face cu prezenţa unor legi între cetăţeni, obligatorii pentru toţi, a unor legi eterne.

La început teoria dreptului natural s-a dezvoltat în Olanda, mare putere colonială la vremea respectivă.

PERIOADA EVULUI MEDIU MIJLOCIU

În jurul anului 1000 Europa iese din perioada întunecată a Evului mediu timpuriu şi viitorul părea luminos. Filosofii timpului, după o perioadă de oscilaţie între concepţiile lui Platon şi Aristotel încep să opteze din ce în ce mai mult spre cea a celui din urmă. Datorită puternicei tendinţe spre individualism stratificarea socială din societatea feudală caştigă teren.

În anul 1200 viaţa intelectuală din Paris era dominată de ordinele călugărilor dominicani şi franciscani.

La sfarşitul secolului XIII Thomas Aquinas (1225-1274) va redacta ideile lui Aristote în aşa manieră încat ele vor influenţa gandirea pana la sfarşitul evului mediu.

Marea masa a oamenilor continuă să apeleze la vraci şi vindecatori populari sau la barbieri-chirurgi.Naşterea era asistată de moase; Creşte numarul farmaciilor ca urmare a creşterii numarului oraşelor. Aici medicamentele se preparau atat după reţetele medicilor dar şi după reţete proprii, tradiţionale. Se pare că la nivelul farmaciilor se întalneau atat pacientul şi medicul dar şi numeroşi practicanţi ai alchimiei.

77

Oamenii cu aceeaşi meserie încep să se unească, să se ajute reciproc . Se accentuează separarea dintre chirurgie şi restul medicilor. Aceasta s-a datorat în principal nevoii de a folosii în comun ustensilele. Se organizează în bresle. Chirurgii ii acceptă pe bărbieri iar medicii se asociază din ce în ce mai mult cu farmaciştii. Există şi o asociere între medici şi pictori, asociere care a dus la dezvoltarea anatomiei mai ales în perioada Renasterii.Deşi biserica încearcă să menţină controlul asupra şcolilor medicale medicina monastică intra în declin şi treptat controlul spitalelor şi al infirmeriilor a trecut în subordinea municipalitătilor.Este perioada în care apar spitale mari în multe orase din EuropaApar din ce in ce mai multe Ordine care practică medicina : Ordinul Cavalerilor Spitalului Sf. Ion din Ierusalim(1099),Ordinul Cavalerilor Templului lui Solomon înfiinţat la începutul sec XII,Ordinul lui Lazarus etc.Se dezvoltă relaţiile comerciale şi astfel în Europa pătrund din ce în ce mai multe preparate farmaceutice aparţinand medicinii islamice.Odată cu cruciadele apar marile epidemii. În perioada de declin a Imperiului Roman lepra are un caracter endemic.Leproşii erau izolati, marginalizaţi, obligaţi să poarte o imbrăcăminte distinctă pentru a fii recunoscuţi. Primele leprozerii apar organizare de Ordinul Lazarus . Curand datorită numarului mare de imbolnăviri se înfiinţează mii de leprozerii răspandite în întreaga Europă.Apar epidemiile de tifos, variola, ciuma.Creşterea numărului de locuitori în oraşe a contribuit la scăparea de sub control a epidemiilor.Mizeria, foametea au dus la scăderea rezistenţei organismelor .Oamenii disperaţi încearcă să ceară ajutor la noi ,,vindecători” apărand astfel tot felul de şarlatani vanzători de leacuri magice.Populaţia de rand nu are în general acces la un medic, aceştia fiind în număr mic, iar mulţi dintre ei ocupandu-se cu studii medicale şi nu cu acordarea de îngrijiri medicale.Medicamentele folosite pe scară largă erau în general laxative, diuretice, emetice.

78

Chirurgia în evul mediu a fost brutală, greu de înţeles şi foarte dureroasă. Chirurgii au avut o foarte slabă înţelegere a anatomiei umane, tehnici de anestezie şi antiseptice neadecvate în a mentine plăgile şi inciziile departe de infecţii. Nu a fost foarte plăcut să fii pacient în timpurile acelea dar cand în joc era viaţa lor pacienţii nu aveau de ales. Pentru a fi scutiţi de dureri ei suportau dureri inimaginabile şi cu puţin noroc se puteau face mai bine.

Operaţiile la începutul evului mediu erau făcute de catre călugări, aceştia avand acces la cele mai bune cărţi medicale adesea scrise de cărturari arabi. În 1215 Papa a interzis călugărilor să mai practice chirurgia, aşa că au instruit ţarani pentru a efectua diferite intervenţii chirurgicale. Fermierii care aveau experienţă în castrarea animalelor au început de la a scoate cate un dinte dureros pană la operaţii complicate de cataractă. Dar au avut loc şi mari succese. Arheologii din Anglia au găsit un craniu de om din anul 1100 despre care s-a spus că a fost lovit în cap cu un obiect contondent. O examinare mai detaliată a arătat că omul a fost salvat printr-o operaţie. O bucată din craniu a fost ridicată pentru a permite segmentelor de oase distruse să fie eliminate. Prin aceasta au eliminat presiunea de pe creier şi omul a fost salvat. Putem doar ghici cat de dureros a fost!

Primele BOLI PROFESIONALE au fost semnalate de către medicul G. FRACASTORE (1478 - 1553), care atrage atenţia, într-un poem al sau, asupra SIFILISULUI pe care l-ar fi contractat un "tanăr pastor" numit Syphilus. F. X. Bichat (1771 - 1802) descrie pe rand toate membranele din corpul omenesc (pleura, peritoneul, meningele, tecile musculare etc). Părintii FIZIOLOGIEI MODERNE, Haller şi Spallanzani, impun această nouă specialitate foarte importantă în cercetarea ştiinţifică, iar P. Pine consacră PSIHIATRIA ca disciplină clinică. Rolul MUZICII şi al sunetelor în procesul vindecativ nu a fost niciodată subestimat, vindecările realizate de Orfeu au fost mediatizate în toata cultura greacă, ca şi în Mesopotamia, Egipt, India şi China.

MARILE EPIDEMII

EPIDEMIA DE CIUMA DIN 1330

79

„Moartea Neagră” a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, despre care se crede că ar fi fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. A izbucnit, probabil, în Asia, răspândindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpira ia i frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totu i mai eraț ș ș ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, i eventual în zona inghinală apăreau ni te umflături pline cu puroi,ș ș numite "buboane"; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice

Sosirea în Europa

În câ iva ani, între o treime i o jumătate din popula ia Europei a murit. Mul i careț ș ț ț au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că a venit sfâr itulș lumii.

"Hora Trandafirului" datează din epoca ciumei. Trandafirul este simbolul modificării pielii din cauza bolii, iar un mic buchet cu aceste flori folosea la împrospătarea aerului încărcat cu duhoarea morţii.

Aparitia din Asia

Se pare că ciuma a apărut pentru prima oară în 1330, în Asia Centrală. A făcut ravagii în China de Est și India, s-a extins spre vest, prin Orientul Mijlociu și Africa de Nord, ajungând în Europa. În 1347, ciuma ajunsese deja în porturile Constantinopole și Trebizonda

Sosirea în Europa

Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. În octombrie în acel an s-au întors 12 corăbii italiene pe Marea Neagră, debarcând în portul sicilian Messina. Echipajul și călătorii au ajuns slăbiți, unii dintre ei morți, alții pe moarte. Martorii oculari nu-și puteau explica motivul. Pe vase, pe lângă oameni, mai erau și șobolani, ca de altfel pe orice alt vas.

Când vapoarele au ajuns la destinație, șobolanii "călători" s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat, s-au infestat cu puricii purtători de bacteria răspunzătoare de boală, după care s-au întors pe vapoare. Puricii ce se hrăneau cu sângele șobolanilor

80

le-au transmis ciuma. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta - oamenii.

Orașele portuare europene, murdare și aglomerate, au asigurat un mediu de viață propice pentru șobolani și purici. După moartea șobolanilor, puricii s-au mutat pe oameni. Astfel puricii infectați cu bacteria cauzatoare de ciumă

prin intermediul șobolanilor, au cauzat moartea a milioane de oameni.Europa medievală era asaltată de şobolani, fapt ce a favorizat răspândirea bolii

Orientul Mijlociu

Ciuma a lovit și diverse țări din Orientul Mijlociu, conducând la depopulări considerabile și la schimbări ale structurilor economice și sociale. În timp ce s-a răspândit spre Europa de Vest, boala a intrat în Orientul Mijlociu din sudul Rusiei. În toamna lui 1347, ciuma ajunsese în Alexandria, în Egipt, probabil prin intermediul vaselor care călătoreau la Constantinopol. În 1348, ciuma s-a deplasat înspre est, în Gaza, și spre nord de-a lungul coastei estice a Mediteranei, în Liban, Siria și Palestina, lovind orașele Ashkelon, Accra, Ierusalim, Sidon, Damasc, Homs, și Alep.

În 1348–49, boala s-a răspândit până în Antiohia. Locuitorii orașului s-au refugiat spre nord, mulți dintre ei murind în timpul călătoriei, dar infecția se împrăștiase deja în Asia Mică.

Mecca a fost infectată în 1349. În același an, și în orașul Mosul a avut loc o epidemie masivă, iar Bagdadul a suferit o a doua izbucnire a bolii. În 1351 a fost lovit și Yemenul. Aceasta a coincis cu întoarcerea Regelui Mujahid al Yemenului din captivitatea din Cairo. Este posibil ca chiar grupul său să fi adus boala din Egipt.

Reaparitia

În 1351 s-a terminat primul asalt al ciumei negre. Istoricul medieval Froissart a estimat că aproximativ o treime din populația globului a murit de aceasta boală, fapt confirmat și de cercetările din prezent.

"Moartea Neagră" s-a retras, dar numai pentru o vreme. În 1361, în 1369, apoi cu regularitate, a reapărut pâna la sfârșitul secolului XV. Mai târziu a reapărut din ce în ce mai

81

rar; în Anglia, ultima epidemie a fost în 1665, când au murit aproximativ 100 000 de oameni.

Pesta nu a dispărut nici până astăzi. La sfârșitul secolului XIX, a reapărut în Asia și doar în India a făcut 6 000 000 de victime; tot aici, în 1995, a cauzat pierderea multor vieți omenești.

Morminte comune

În câteva săptămâni și luni, epidemia a cauzat atâtea victime , încât oamenii au fost nevoiți să sape uriașe gropi comune, dar și acestea s-au umplut curând, mulți rămânând în locul unde și-au găsit moartea. Bogați, săraci, tineri și bătrâni, au murit deopotrivă. Preoții au fost cei mai expuși, fiindcă s-au ocupat de cei bolnavi. Câteva teritorii însă, ca de exemplu Milano și împrejurimile, au fost mai puțin afectate.

Forme de manifestare

Într-o pandemie sunt prezente toate formele de pestă, mai frecvente fiind forma bubonică și pulmonară. Dintr-o formă bubonică , fără un tratament adecvat se transformă de regulă într-o formă septicemică ce duce la forma pulmonară.

1. Formă carbunculoasă sau Bubonenpest (gr. bubo = bubă , umflătură).În forma bubonică (lat.Naike) infectarea este produsă de pișcătura puricelui de șobolan. Vectorul bolii, ca gazdă intermediară, transmite agentul patogen de la șobolan mai departe la om. Această schimbare de gazdă a puricelui se întâmplă numai după moartea rozătorului, de aceea s-a observat o mortalitate în masă la șobololani, înaintea izbucnirii unei epidemii de pestă la om.Perioada de incubație durează de la câteva ore până la șapte zile.Simptomele includ febră, dureri de cap și articulații, slăbiciune până la pierderea conștiinței. Forma carbunculoasă provine de la umflăturile dureroase ganglionilor limfatici din regiunea gâtului, zonelor axilare, aceste tumefieri pot atinge 10 cm mărime și datorită hemoragiilor din țesut devin de culoare albastru închis până la negru, care ulcerează având un conținut purulent. Această formă de pestă se poate agrava sau cu șanse de 50% duce la vindecare spontană. Deschiderea chirurgicală a abceselor datorită pericolulului de răspândire a bacteriilor în sânge și organe este contraindicată. Forma buboasă se transmite mai lent iarna decât vara, deoarece mobilitatea puricelui sub 12 °C este nulă.

2. Forma septicemică - o formă secundară când agentul patogen ajunge și se multiplică în sânge; această formă se manifestă cu o febră ridicată, frisoane, dureri

82

de cap, cu regiuni hemoragice întinse, boala are o evoluție supraacută (de la câteva ore, la 36 de ore) având procentul de mortalitate 90-100% la bolnavii netratați.

3. Forma pulmonară cu procentul de mortalitate 90-100% la bolnavii netratați.

4. Forma abortivă este varianta cea mai ușoară de pestă manifestată numai printr-o febră ușoară, inflamația ganglionilor limfatici, urmată de vindecare, bolnavul fiind dotat cu o imunitate solidă și față de formele grave de pestă.

MAREA CIUMA DIN 1665

Doi ani la rand, în secolul 17, Londra a suferit doua dezastre teribile. În primavara şi vara anului 1665 o epidemie de ciumă bubonică s-a întins din parohie în parohie pană ce mii de oameni au murit. În anul 1666 Marele Foc din Londra a distrus majoritatea centrului marelui oraş, dar a reuşit să omoare şi multimea de şobolani negrii şi pureci care transmiteau diverşi bacili, printre care şi ciuma.

Ciuma bubonică, sau Moartea Neagră, după cum a fost denumită în Anglia secole de-a randul, era o boala dureroasa ; pielea victimelor se înegrea pe alocuri, glandele se umflau, apăreau stari de vomă, limba se inflama, iar durerile insuportabile de cap făceau viaţa pacienţilor un adevarat iad pe pămant.

Ciuma a avut originile în Est, probabil în China, imprăştiindu-se în întreaga Europă cu o repeziciune incredibilă. Comunităti întregi au fost şterse de pe faţa pămantului iar corpurile neînsufleţite bantuiau străzile, nimeni nu mai rămăsese în viaţă pentru a le îngropa.

Ciuma "europeana" a luat naştere în Londra, mai precis în parohia saracă St Giles-in-the-Field. A început lent, omorand doar 43 de oameni în Mai 1665. În Iunie omora deja 6137 de persoane, ajungand la maximum de tragedii în luna august a aceluiaşi an - 31 159 de morti. În total 15 % din populaţia Angliei a dispărut.

Perioada de incubare a virusului era de 4 pană la 6 zile. În momentul în care ciuma apărea într-o gospodarie, aceasta era sigilată, întreaga familie fiind condamnată la moarte. Gospodăriile infestate erau marcate cu ajutorul unei cruci roşii, pe uşă fiind scrise cuvintele “Dumnezeu să aibe milă de noi!” Noaptea cadavrele erau scoase la uşă şi puse în cărucioare care le duceau către gropile comune pline de ciumaţi. Una dintre cele mai mari astfel de gropi, cunoscută şi sub numele de "The Great Pit" era situată la Aldgate în Londra.

Regele Charles al II lea şi curtea sa, a părăsit Londra, fugind în Oxford. Cei care aveau posibilitatea , işi trimiteau familiile cat mai departe de Londra, cei săraci însă nu aveau altă variantă decat să înfrunte teribila moarte. Existau diverse aşa zise leacuri impotriva ciumei,

83

cum ar fi acoperirea cailor respiratorii cu buchetele mici de flori.

Ciuma s-a întins în multe părţi ale Angliei, York fiind unul dintre cele mai afectate oraşe. Victimele ciumei au fost îngropate în afara oraşului şi se spune că nu au mai fost deranjate niciodată, drept precauţie impotriva resurgenţei unei noi epidemii de ciuma.

În unele oraşe şi sate din Anglia încă mai exista cruci în pieţele centrale care aduc aminte de tragica perioadă. În Londra, ciuma a durat pană la sfarşitul toamnei cand vremea a ajutat la omorarea purecilor, principala cauză de răspandire a viruşilor.

În Moscova, ciuma şi-a făcut apariţia în 1770, iar până în 1771 ea avea să devină de necontrolat. Pentru a stopa răspândirea epidemiei, autorităţile au luat măsuri dintre cele mai drastice şi neprietenoase cu locuitorii oraşului. Astfel, bolnavii erau băgaţi în carantină cu forţa, iar proprietăţile acestora erau arse fără a primi vreo compensaţie după. Băile publice au fost închise, generând valuri de frustrări şi ură faţă de edilii oraşului. Economia Moscovei a avut de suferit foarte mult de pe urma epidemiei, multe dintre fabrici, pieţe, magazine şi clădiri administrative fiind închise. Ca urmări logice, sărăcia şi foametea au pus stăpânire pe oraş. După numeroase revolte ale populaţiei exasperate de situaţie, pe 26

septembrie a fost trimisă la Moscova o comisie guvernamentală, condusă de Grigory Orlov, care în scurt timp a adoptat câteva măsuri de stopare a ciumei şi de restartare a economiei locale.

  Marea Ciumă din Milano  1629–1631

Între 1629 şi 1631, nordul Italiei a stat sub semnul ciumei bubonice. Boala a făcut aproximativ 280.000 de victime. Trupele germane şi franceze au adus cu ele ciuma în oraşul Mantova, în 1629, de unde soldaţii veneţieni au contractat-o şi au dus-o în nordul şi centrul ţării. Milano a înregistrat

60.000 de morţi, dintr-un total de 130.000 de locuitori.. 

84

Marea Ciumă de la Londra  1665 – 1666

Marea Ciumă (1665-1666) a omorât într-un an aproximativ 100.000 de persoane în Londra, o cincime din populaţia oraşului de atunci. Boala a fost înregistrată oficial ca fiind ciumă bubonică şi se crede că ar fi fost transmisă prin intermediul puricilor. Epidemia a fost numită în secolele următoare „Marea Ciumă” deoarece a fost unul dintre ultimele focare de ciumă din Anglia.

Marea Ciumă de la Marsilia  1720 – 1722

Marea Ciumă de la Marsilia a fost una dintre cele mai semnificative focare de ciumă bubonică din Europa secolului XVIII. Epidemia a ajuns în Marsilia, Franţa, în 1720 şi a făcut peste 100.000 de victime în oraş şi în imediata apropiere a acestuia. Cu toate acestea însă, oraşul şi-a revenit relativ repede din starea de criză prin care a trecut. Marsilia şi-a relua activitatea economică în doar câţiva ani, iar nivelul de creştere a populaţiei şi-a reluat cursul dinaintea lui 1720. Printre măsurile de siguranţă pe care le-au adoptat autorităţile în

85

timpul ciumei se numără pedeapsa cu moartea pentru orice act de comunicare între Marsilia şi restul regiunii Provence. Pentru a întări separarea Marsiliei de celelalte oraşe s-a construit un perete, pe care l-au denumit sugestiv Mur de la Peste, sau Zidul Ciumei.

 

  Cea de-a treia pandemie  1855 – 1950

„Cea de-a treia pandemie” este numele dat unei pandemii de ciumă, care a început în provincia Yunnan, din China anului 1855, dar care s-a întins pe tot continentul, făcând 12 milioane de victime, în India şi China. Conform organizaţiei World Health, pandemia a fost activă până în 1959, când morţile au scăzut la 200 per an.

În Evul Mediu erai aruncat imediat în închisoare

În realitate, cele mai multe comunităţi medievale aveau un judecător în faţă căruia erau aduşi infractorii, chiar dacă audierile durau atunci cel mult o jumatate de oră. Judecătorul le putea pune cateva întrebări, dacă considera de cuviintă, iar acuzaţii aveau dreptul să se apere, înainte de a fi aruncaţi în inchisoare.

Legea şi responsabilitatea lipseau cu desăvarşire -Istoricii susţin că primele comunităţi medievale erau chiar mai unite decat cele din ziua de astazi. Dacă un sătean era talharit sau furat, întreaga comunitate pornea în căutarea făptaşului şi nu se lăsa pană victimei nu i se făcea dreptate. În caz contrar, toti sătenii ar fi fost consideraţi responsabili pentru fapta comisă.

Biserica abia astepta sa te arda pe rug

Ofensele religioase erau considerate delicte serioase, iar fiecare biserică avea propriul sau tribunal care judeca toate

plangerile şi sesizările, de la chiulul de la slujbă, pană la erezie. Cu toate acestea, biserica reprezenta şi un loc în care delincvenţii se puteau adăposti de braţul legii, reuşind de multe ori să scape de pedepse.

Te puteai ascunde la nesfarsit- Cu toate acestea, săvarşirea unor noi abateri te arunca rapid în braţele legii. Infracţiunile uşoare nu se pedepseau însă cu inchisoarea sau moartea,

86

cum ne arată filmele holywoodiene. Recidiviştii erau pur şi simplu daţi afară din oraş şi nu mai aveau voie să se întoarcă.

Erai executat pentru cele mai mici delicate-Tot în producţiile cinematografice vedem cum execuţiile în pieţele publice erau extrem de comune, delectand masele însetate de sange cu o frecvenţă aproape zilnică. În realitate, numai faptele foarte grave, suficient de rare, cum ar fi crima, trădarea sau incendierea, erau pedepsite cu moartea. Cea mai întalnită metodă de execuţie era spanzurarea.

Decapitările erau atracţia zilei

În acelaşi timp, decapitările erau rezervate, în special, capetelor încoronate şi nobililor, fiind considerate mijloace de execuţie mult mai rapide şi mai puţin dureroase. Cei care beneficiau de acest privilegiu erau acuzaţi, de obicei, de trădare, iar execuţiile aveau loc în interiorul castelului, nicidecum în piaţa publică. Decapitările publice au avut loc abia în timpul Revolutiei Franceze (1789-1795), cand ghilotinele au început să taie fără oprire.

Regele nu respecta nici o lege -Cu toate ca nobilimea se bucura de o mulţime de drepturi şi privilegii, în cele mai multe ţări europene existau legi ce ii impiedicau pe conducători să işi facă de cap. În Marea Britanie, de exemplu, în timpul regelui Ioan Fără de Tara, a fost emisa Magna Carta Libertatum (Marea Cartă a Libertăţilor, 1215), care urmărea îngrădirea puterii regelui şi, prin aceasta, eliminarea abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanţii săi, precum şi garantarea unui număr de drepturi pentru toţi cetăţenii.

Vrajitoarele erau arse pe rug Deşi cateva vrăjitoare au fost cu sigurantă arse pe rug şi în Evul Mediu, această practică a atins apogeul abia în perioada Reformei, începand cu anul 1550. Dar chiar şi atunci, vrăjitoarele erau de cele mai multe ori spanzurate.

Taiatul membrelor era la ordinea zileiMutilările erau folosite, de fapt, extrem de rar, în special în marile oraşe, cum ar fi Londra, doar pentru delicte extrem de grave. Oamenii legii ii ameninţau frecvent pe infractori cu această pedeapsă, însă doar

87

de puţine ori chiar ajungeau să le taie vreo ureche sau mană.

Minunile Evului Mediu 

Labirintul bucatarului Thynn

În anul 1540, fostul bucătar al regelui englez Henric al VII-lea, John Thynn, a cumpărat ruinele unui vechi castel din tinutul Wiltshire, Marea Britanie. Thynn a refăcut castelul, langă care a construit un labirint vegetal. De atunci, an dupa an, labirintul a fost mărit de urmaşii săi, iar în 1978, actualul proprietar, marchizul Alexander Thynn, a reamenajat domeniul, transformandu-l într-un imens parc de distracţii, deschis publicului.

Cu aceasta ocazie, s-a constatat că labirintul de la Longleat este cel mai mare labirint natural din lume. Lungimea potecilor sale măsoară 3 km, iar pentru a-l parcurge de la un capăt la altul sunt necesare aproximativ doua ore – asta dacă urmezi constant drumul cel bun.

 

88

Taj Mahal, mormantul lui Mumtaz

Aflat pe malul raului Jumna, mormantul lui Mumtaz Mahal, soţia impăratului mongol Shah Jehan, a fost construit în anul 1643, de catre 2.000 de muncitori. Monumentul este tributar arhitecturii islamice: cupola sa e asemănătoare cupolei unei moschei, cele patru minareturi circulare care înconjoară mormantul sunt identice acelora din care imamii cheamă populaţia la rugăciune, iar decoraţiunile întregului edificiu abundă în motive florale.

Templul lui Shiva

Enormul complex care alcatuieşte templul de la poalele oraşului Madurai (India) este dedicat lui Shiva şi soţiei sale Meenakshi. Construcţia templului a fost începută de dinastia Pandya, dar forma şi splendoarea pe care le are astăzi se datorează în totalitate Nayakanilor, regii Maduraiului între secolele XVI şi XVIII. Complexul este format din 12 turnuri înalte, ornamentate cu statui.

 

ÎNCEPUTURILE MEDICINEI MODERNE

În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă a sangelui. Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) descrie vasele de la baza creierului.Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei, recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi face observaţii epidemiologice.

89

   În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanţă cu adevarat eficace în tratarea bolilor.În Italia, către sfarşitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) înfirma teoria generaţiei spontane.În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 – 1823) introduce metoda vaccinării anti-variolice.

SECOLUL XIX

Secolul XIX este o perioadă din istoria omenirii caracterizată prin importante fenomene politice, ideologice şi culturale. În timp ce portughezii, spaniolii şi Sfantul Imperiu Roman se prăbuşeau, Imperiul Britanic, cel German şi America au cunoscut o dezvoltare repidă. Conflictele militare au răvaşit Europa, dar au şi încurajat cercetarea ştiinţifică şi explorarea.

După războaiele napoleoniene, Marea Britanie a devenit cea mai importantă putere mondială, controland un sfert din populaţia globului şi o treime din suprafaţa teritoriilor de pe uscat. “Pax Britanica” a condus la un comerţ mai eficient şi a diminuat pirateria. Secolul al 19-lea a fost o perioadă a inovaţiei şi a descoperirilor, cu rezultate notabile in matematică, fizică, chimie, biologie electricitate şi metalurgie, ce au constituit baza evolutiei tehnologice din secolul XX. De asemenea a început Revolutia Tehnologica în Europa şi Era Victoriana, ce a fost cunoscută pentru angajarea copiilor în fabrici şi mine.

Avansul în medicină, mai buna înţelegere a anatomiei umane, dar şi a bolilor au fost parţial responsabile pentru creşterea rapidă a populaţiei în lumea vestică. Populaţia Europei s-a dublat în secolul al XIX-lea, de la 200 de milioane pană la aproape 400. Introducerea cailor ferate a fost o schimbare majoră în modul în care oameni trăiau şi obţineau bunuri, alimentand mişcări de urbanizare majore în diferite locuri de pe glob. Londra a devenit cel mai populat oraş din lume mărinudu-şi populaţia de la 1 milion, în 1800, pana la 6.7 milioane, un secol mai tarziu. Ultimele teritorii din centrul Africii şi Asiei au fost descoperite, iar cu excepţia zonelor extreme – artice şi antartice, au fost realizate cartografieri detaliate şi exacte ale globului. În acelaşi timp, liberalismul a devenit principala mişcare de reformă în Europa.

90

Sclavia a fost redusă considerabil pe glob: Urmand o revoltă încheiată cu succes a sclavilor din Haiti, Marea Britanie a obligat piratii conduşi de Barbarossa să oprească răpirile şi transformarea europenilor în sclavi, punand astfel capăt comerţului global cu oameni. Marea Britanie a abolit sclavia în 1843, cel de-al 13 lea amendament al Americii ce a urmat după razboiului civil a pus capăt sclaviei în 1865 şi în Brazilia sclavia a fost abolită în 1888. Similar, iobagia a luat sfarşit în Rusia.

Secolul XIX a fost remarcabil prin larga răspandire şi formarea a noi fundaţii de aşezări care în particular au fost creeate în America de Nord şi Australia. În această perioadă 70 de milioane de europeni au părăsit continentul. În acelaşi timp şi organizaţiile sportive au cunoscut o perioadă înfloritoare în Anglia şi America: Comitetul Olimpic Central şi federatiile de fotbal, basket, rugby, baseball şi volei au fost fondate. Imperialismul şi “la Belle Époque” sunt şi ele importante pentru bătranul continent.

Personalităţi notabile ale secolului au fost Abraham Lincoln, cel de-al 16-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, filantropul şi omul de afaceri John D. Rockefeller, Geronimo, liderul apaşilor, dar şi infamul Jack Spintecătorul

În arta, realismul şi romantismul de la începutul secolului au lăsat mai apoi loc impresionismului şi post-impresionismului în a doua jumătate a secolului, cu Paris fiind capitala mondială a artei. În America, şcoala de pe raul Hudson era proeminentă. Nume importante din pictura secolului al 19-lea include: Paul Cezanne (Franta, post-impresionism), Eugène Delacroix (Franta, romantism), Paul Gauguin (Franta, post-impresionism, pictor), Vincent van Gogh (Olanda, post-impresionism), Claude Monet (Franta, realism, impresionism), Renoir (Franta,impresionism), Rodin (Franta, modernism, sculptor).

Secolul al XIX-lea a dat naştere ştiinţei ca profesie; Termenul om de ştiinţă a fost inventat în 1833 de către William Whewell. Printre ideile cel mai influente din acest secol au fost cele ale Charles Darwin, care în 1859 a publicat cartea Originea speciilor, ce a introdus ideea de evoluţie prin selecţie naturală. Louis Pasteur a conceput primul vaccin împotriva rabiei, şi a făcut, de asemenea, multe descoperiri în domeniul chimiei, inclusiv asimetria de cristale. Thomas Alva Edison a dat lumii un bec practic ce putea fi folosit în viata de zi cu zi. Karl Weierstrass impreună cu alti matematicieni au aritmetizat analiza. Dar cel mai important pas în ştiinţă, pentru acest moment, a fost ideile formulate de către Michael Faraday şi de James Clerk Maxwell. Munca lor a schimbat fata fizici şi a făcut posibil ca noua tehnologie să devină realitate.

Se pot adăuga, ca trăsături principale ale acestui secol şi perfecţionarea învăţământului; eforturile pentru reducerea analfabetismului; constituirea de asociaţii

91

culturale, academii naţionale, manifestările expoziţionale şi preocuparea pentru urbanism ce a permis avântul arhitecturii

Astfel, secolul XIX reprezintă unul de mare insemnătate pentru cultură şi lasă o moştenire bogată secolelor ce-i vor urma.

Medicina în secolul al XIX-lea

Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.În jurul anului 1819, în Franta, Rene Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, pană astazi cel mai utilizat instrument in examinarea medicală. Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele histologiei, în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania) studiază substraturile anatomo-patologice ale bolilor şi emite cunoscuta teorie a patologiei celulare.

Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) şi ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseste pentru prima dată fenolul ca substantă antiseptică.

Pe tăramul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878) asupra ţunctionării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate.

Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii sistemului nervos.

Wilhelm Rontgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplica în investigarea organelor interne.

Introducerea narcozei cu eter în America de către americanul William Thomas Morton în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.

92

Evenimente 1804: Francisc al II-lea fondează Imperiul Austriac 1806: Sfântul Imperiu Roman este dizolvat ca o consecinţă a Tratatului de la

Lunéville

1808-09: Rusia cucereşte Finlanda de la Suedia

1810: Este fondată Universitatea din Berlin

1812-15: Războiul din 1812 dintre Statele Unite şi Marea Britanie

1815 - Congresul de la Viena redesenează harta Europei

Napoleon cucereşte o mare parte a Europei, dar este în cele din urmă înfrânt (1814).Mai sigur, 18 iunie 1815, bătălia de la Waterloo.

1816: Anul 1816 este cunoscut drept "Anul fără vară"

1819: Simon Bolivar proclamă, la congresul de la Angostura, republica Marea Columbie, alcătuită din Columbia şi Venezuela, la care se va adăuga Ecuador în 1821.

1821: Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească condusă de Tudor Vladimirescu

1821-27: Grecia devine independentă faţă de Imperiul Otoman după Războiul Grec de Independenţă

1825: Răscoala decembriştilor. Un grup de ofiţeri din armata ţarului care încearcă să-l îndepărteze pe ţarul Nicolae I

1834: Sfârşitul Inchiziţiei Spaniole

1848: Revoluţii în Europa

1854-56: Războiul Crimeii dintre Marea Britanie, Franţa, Imperiul Otoman pe de o parte şi Rusia pe de altă parte

1856: Prima rafinărie de petrol din lume se deschide în România

1859: Cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească se unesc sub acelaşi domnitor

93

1859: Charles Darwin revolutionează biologia cu a sa teorie a evoluţiei

1861: Italia a devenit republică

1861-65: Războiul Civil American

1870-71: Războiul franco-prusac

1871: Otto von Bismarck a format Imperiul German şi a devenit primul cancelar al Germaniei

1877: Principatele române îşi proclamă independenţa

1878: Tratatul de la San Stefano a confirmat independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului

1879-84: Războiul din Pacific dintre Peru, Bolivia şi Chile

1885: Unificarea Bulgariei

Invenţii, descoperiri 1800: Pila electrică: Alessandro Volta 1801: X.Bichart este primul anatomist care stabileşte că fiecare organ este format

dinntr-un ţesut

1802: cafetiera: Descroisilles

1802: L.J. Guy-Lussac enunţă legea dilatării vaselor

1803: vaporul cu aburi: Robert Fulton

1805: Frigiderul: Oliver Evans

1808: H.Davy obţine prin electroliză bariul, calciu şi stronţiu

1814: Locomotiva cu aburi: George Stephenson

1819: Stetoscopul: Rene Theophile Hyacinthe Laennec

1819: Prima traversare a Atlanticului cu un vapor cu aburi

1821: Motorul electric: Michael Faraday

1825: W. Stugeon construieşte primul electromagnet

1826: Fotografia: Joseph Nicéphore Niépce

94

1830: Maşina de cusut: Thimonnier

1831: Generatorul electric: Michael Faraday

1833: Ch. Babbage începe să construiască o maşină de calcul analitică comandată prin program pe baza cartelelor perforate

1835: Revolverul: Samuel Colt

1835: Codul Morse: Samuel Morse

1840: Primul transformator electric construit de A. Masson şi L.Brequet

1842: J. R von Mayer stabileşte primul principiu al termodinamicii

1844: Telegraful: Samuel Morse

1850: R Clausius formulează un nou rnunţ al celui de-al doilea principiu al termodinamicii şi introduce noţiunea de entropie

1854: P. Merien realizează primele asfaltări de drumuri

1866: Dinamita: Alfred Nobel

1866: G. M. Pullman şi B. Field brevetează primul vagon de dormit

1868: Mac-Gaffe inventează aspiratorul de praf

1871: H. Schliemann descoperă vestigiile anticei Troia

1876: Telefonul: Alexander Graham Bell

1877: Fonograful: Thomas Alva Edison

1880: Seismograful: John Milne

1886: Motorul pe gaz: Gottlieb Daimler

1887: Automobilul: Gottlieb Daimler

1891: Fermuarul: Whitcomb Judson

1892: Fotografia color: Frederic E. Ives

1895: Razele Roentgen: Wilhelm Conrad Röentgen

1895: Motorul Diesel: Rudolf Diesel

95

1898: Telecomanda: Nikola Tesla

1900: K. Landsteiner descoperă grupele sanguine A, B şi 0

MEDICINA IN SEC XX ŞI ÎN PREZENT

Invenţii, descoperiri 1901: T. Jokichi izolează primul hormon: adrenalina 1903: Primul zbor propulsat şi susţint al unui avion cu motor realizat de fraţii

Wright

1905: A. Einstein formulează teoria relativităţii restrânse

1906: Traian Vuia construieşte primul avion din lume care s-a desprins de la sol numai prin forţa motorului său

1912: G. Constantinescu, om de ştiinţă de origine română, elaborează teoria sonicităţii

1913: C. Osbome descoperă prima vitamină

1915: H. Iunkers construieşte primul avion metalic

1916: A. Einstein publică "Teoria relativităţii generale"

1921: Calmette şu Guerin descoperă vaccinul împotriva tuberculozei

1924: H. Berger obţine prima encefalogramă

1925: A. Citroen construieşte primul automobil cu caroseria în întregime metalică

96

1926: Este inventat betonul precomprimat

1959: Păpuşa Barbie: Ruth Handler

Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinari în masă, introducerea antibioticelor, prin măsuri sanitare şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.

 Tratamentul medicamentos specific cu substante chimice al bolilor infecţioase a început în Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea bacteriostatică a ciupercii Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în forma pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor.

Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere al caracterelor, structura cromozomilor şi rolul genelor precum şi structura chimica a acidului dezoxiribonucleic (ADN), suportul fizic al informaţiei genetice.

După ce se cunosteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare ale organismului, în a doua jumatate a secolului al XX-lea se pune în evidenţă rolul diverselor limfocite în imunitatea celulară şi producerea de anticorpi.

La începutul secolului XX, Clemens von Pirquet introduce în medicină termenul de alergie. Studiul ştiinţific al bolilor alergice, început de Pirquet, va continua în decursul secolului XX, odată cu creşterea prevalenţei bolilor alergice în populaţie, ducand la dezvoltarea unui nou domeniu al medicinii, numit astazi Alergologie şi imunologie clinică.

Ca metode de investigaţie sunt de menţionat introducerea Tomografiei computerizate, a Tomografiei de Rezonantă Magnetică Nucleară şi a examenelor cu Ultrasunete.

În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard efectuează primul transplant de inimă) dau sperante de supravieţuire multor bolnavi altfel incurabili.

97

Dupa ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra funcţionării sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcţiile scoarţei cerebrale prin stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul unor intervenţii chirurgicale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în special americanilor Harvey Cushing (1869 - 1939) şi Walter Dandy (1886 - 1946).

Cardiologia a facut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămane mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia şi altele. 

   Mai jos sunt 15 mari descoperiri şi cateva cuvinte despre fiecare.

Anestezia. Un stomatolog din Boston a utilizat pentru prima dată eterul în 1846 pentru a curma suferinţa pacientului său. De atunci, anestezia a devenit obisnuită în toate operaţiile.

Antibioticele. Alexander Fleming, un bacteriolog englez, a descoperit penicilina în 1928 întamplător în laboratorul său. În 1945 Fleming a primit Premiul Nobel pentru această descoperire.

Clorpromazina. Descoperită în 1952, această substanţă a fost primul medicament antipsihotic. A fost folosit pentru tratarea bolilor psihice ca halucinaţiile, ostilitatea sau deziluziile. Dezvoltarea acestui medicament a adus o nouă înţelegere a bolilor psihice.

Computerele. De la înregistrările medicale şi pană la asigurări, computerele au fost folosite în medicină de la începutul anilor 1960. Medicii pot accesa informaţii despre medicamente noi, despre noi studii, pot ţine evidenţa pacienţilor.

Structura ADN-ului. Oamenii de ştiinta James Watson şi Francis Crick au prezentat spirala AND-ului, molecula care păstrează informatia genetică, în 1953, iar în 1962 au castigat pentru această descoperire Premiul Nobel.

Medicina bazata pe dovezi. Aşa cum sugerează şi numele, medicina bazată pe dovezi implică utilizarea datelor deja existente pentru a lua decizii în ceea ce priveşte noile cazuri medicale. Termenul şi conceptul au fost introduse în anii '90.

98

Teoria germenilor. Spre sfarşitul anilor 1800, Louis Pasteur a fost primul care a sugerat ca bolile pot fi provocate de microorganisme.

Imunologia. Istoria imunologiei a început în 1798, cand Edward Jenner a descoperit că oamenii pot căpăta imunitate impotriva vărsatului de vant. Au urmat numeroase alte descoperiri care au ajutat şi la înţelegerea alergiilor şi anticorpilor.

Imaginile medicale. Razele X au fost descoperite tot accidental, în 1895. De atunci, domeniul s-a extins, ajungandu-se la tomografia computerizată, emisia positronică, rezonanţa magnetică, ultrasunetele

Pilula contraceptiva. De cand a ajuns în farmaciile din Statele Unite, pilula contraceptivă a fost privită ca o minune. Corect administrată, aceasta are efectele scontate în proporţie de 99%.

Terapia de rehidratare orala. Aşa cum spune şi numele, aceasta terapie înseamnă administrarea fluidelor pe cale orală pentru a compensa pierderile de apă din organism. Aceasta a fost raportată pentru prima dată în 1964. Acum ocupă un loc de bază în tratarea pacienţilor cu holeră, diaree acută sau alte boli din această categorie.

Riscurile fumatului. Primul raport despre legatura dintre fumat şi cancerul la plămani a fost publicat chiar în British Medical Journal în 1950. De atunci, se estimează că tutunul omoară 440.000 de americani în fiecare an.

Salubritatea. Importanţa apei curate pentru băut a fost susţinută încă din anii 1800, cand s-a făcut legatura între diverse boli şi apa impură. Totuşi, şi azi, milioane de oameni nu au acces la apă potabilă.

Proba de cultura. Tinerea unei culturi de ţesuturi în laborator şi creşterea acesteia a fost descoperită în 1907, dar a durat pană în anii 1950 ca să devină un instrument important pentru investigarea clinică.

Vaccinurile. Vaccinurile ajută la prevenirea unei largi varieţati de boli, de la poliomielită pană la pojar. Primul vaccin a fost cel descoperit de Edward Jenner contra variolei în 1796.

Descoperirile anului 2007 în medicină

O descoperire care poate să distrugă „superbacteriile”

Cercetătorii de la Chapel Hil, Universitatea Carolina de Nord (SUA) au descoperit o noua armă de luptă impotriva unei ameninţări din ce în ce mai mari: bacteriile

99

rezistente la medicamente. Aceasta armă se află deja la îndemana medicilor. Este vorba despre medicamentele din clasa bifosfonaţi, cunoscute pentru efectele lor benefice în tratamentul osteoporozei.

Se redă mobilitatea gatului prin operatie chirurgicală

Persoanele cu o afecţiune gravă care se numeste boală degenerativă a discului vertebral cervical, adică o afectare a cartilajului dintre vertebrele de la nivelul gatului, işi pot mişca normal gatul dacă li se implantează un nou disc artificial flexibil. Actualmente, pentru aceste persoane, chirurgul intervine prin scoaterea cartilajului (discului) afectat şi blocarea celor doua vertebre. Astfel, mişcările gatului sunt drastic reduse. Prin implantul noului disc, aprobat în SUA în anul trecut, mişcările permise sunt mai variate, durerea resimţită este mai mica şi, important, reîntoarcerea în activitate, la munca, este redusă cu peste două săptămani.

Bacteriile necesare

Probioticele - asa-numitele “bacterii bune” care există în organismul nostru - sunt cunoscute deja pentru efectele lor benefice în prevenirea şi chiar în tratamentul unor boli ale aparatului digestiv cum sunt diareea sau constipaţia şi aşa-numitele “colite de fermentaţie”, sau ale aparatului genital feminin cum este vaginoza bacteriană. Vaginoza bacteriană este cea mai frecventă infecţie vaginală la femeile aflate la varste active sexual şi este caracterizată prin afectarea florei bacteriene vaginale normale.

Ucigasul tăcut vorbeşte

Cancerul ovarian, cunoscut şi sub numele de “ucigaşul tăcut”, care ucide anual 15.000 de femei, poate să nu fie chiar atat de “tăcut” pană la urmă. Cercetări recente arată că, din stadii precoce, această boală se poate face simţită prin simptome foarte discrete cu aproximativ un an înaintea diagnosticului tipic. Actualmente, Societatea Americană de Cancer (American Cancer Society - ACS) spune că atunci cand acest cancer este detectat cat este limitat numai la ovar şi nu a afectat încă alte organe, pacienta are 90% şanse să fie vindecată. Sansele însă scad cu 20% dacă este descoperit în stadii avansate, aşa cum se întamplă cel mai adesea.

Supravietuire la... rece

“Dacă nu eşti resuscitat în primele cinci minute după un atac de cord, eşti ca si mort” spun americanii. Dar cercetătorii ştiu acum că timpul de supravieţuire poate fi crescut de trei ori dacă trupul este “răcit” cu cateva grade la scurt timp după ce inima se opreşte. În unele spitale din SUA medicii deja folosesc învelirea trupului pacientului în

100

pături “racitoare” cu gheaţă. Această practică scade mult afectarea creierului şi resusciteaza persoane “moarte temporar”, la care inima a fost oprită pană la 15 minute - spun cercetatorii de la Centrul pentru Studiul Resuscitarii de la Universitatea din Pennsylvania.

Pacientele scutite de teama de biopsia de san

   O nouă metodă de investigaţie de tip ecografie - numită elastografie - poate să determine cu mare precizie, de aproape 100%, dacă tumorile de san sunt canceroase sau sunt inofensive, adică benigne, fară să mai fie nevoie de scoaterea şi analizarea unei părţi de ţesut - metoda cunoscută sub numele de puncţie-biopsie.         

Minunile secolului XX 

Sfanta Familie din Barcelona Sagrada

"Familia" este cea mai ciudată catedrală a lumii catolice. Construcţia sa, începută în 1884 de catre celebrul arhitect spaniol Antonio Gaudi, nu a fost terminată nici pană în ziua de astăzi. Comandat de un burghez spaniol, proiectul iniţial al Sagradei prevedea un templu cu înălţimea de 85 de metri şi cu trei turnuri. Pană la moartea sa, în 1926, Gaudi a schimbat însă, an de an, înfăţişarea catedralei: asemenea unei fiinţe vii, aceasta a crescut în lungime, în lăţime şi în splendoare.

Astazi, Sagrada are trei faţade, fiecare dintre ele cu turnuri gigantice (cel mai mare masoară 112 metri) şi este un conglomerat de simboluri şi motive atipice constructiilor catolice. Se pare ca abia în 2015 constructia va fi, în sfarşit, finalizată.

101

 

Libertate, libertate, libertate

Statuia Libertăţii a fost construită în anul 1884 la Paris, de catre sculptorul Frederic Auguste Bartholdi, din 91 tone de folii de cupru. Doi ani mai tarziu, conform dorinţei creatorului şi a statului francez, statuia a fost dăruită americanilor: descompusă în 350 de bucăti, ea a fost reasamblată în New Jersey, New York, pe un schelet din fier, realizat de Alexandre Gustave Eiffel, arhitectul celebrului turn parizian.

Notorietatea de care s-a bucurat, începand cu sfarşitul secolului al XIX-lea, a transformat Statuia Libertăţii într-un simbol mondial al libertăţii şi al democraţiei. Din 15

octombrie 1924, Statuia a devenit monument naţional al Americii.

 

Cladirea imperiala din New York

40 de milioane de USD investiţi în 331.122 tone de piatră, otel şi aluminiu, 448 de metri înălţime, 102 etaje, 1.860 de trepte, 6.500 de ferestre, 5.633 km de cablu telefonic, 75 de lifturi – în trei cuvinte: Empire State Building. Operă a arhitecţilor Lamb şi Harmon Shreve, inaugurată după 410 zile de construcţie, la 15 mai 1931, a fost vreme de 40 de ani, pană la apariţia gemenilor World Trade Center, cea mai înaltă cladire din lume. În zilele senine, de la ultimul sau etaj, poţi vedea pană la 120 de km depărtare.

102

Mantuitorul vegheaza la Rio

Construită de inginerul Heitor da Silva Costa şi inaugurat la 12 octombrie 1931, pentru a celebra 100 de ani de independenţa a Braziliei, statuia lui Hristos Mantuitorul veghează asupra orasului Rio de Janeiro de pe varful muntelui Corcovada – 710 metri deasupra nivelului mării. Intregul monument, construit din steatit şi beton, masoară 38 de metri inalţime. Drept piedestal are o capelă in care incap 150 de oameni.

Piramida din San Francisco

Din 1972, cea mai inaltă cladire din San Francisco este sediul general al corporatiei Transamerica:

48 de etaje, dispuse pe o inălţime de 260 de metri. Construcţia piramidei Transamerica a inceput in 1968, pe baza unei schiţe a arhitectului William Pereira. Pană la terminarea edificiului, Pereira s-a confruntat cu nenumarate critici care vizau neconcordanţa dintre clădire şi restul

oraşului. Dupa finalizarea proiectului insă, piramida a devenit cea mai populară construcţie din San Francisco şi unul dintre simbolurile-cult ale Americii.

Luxul lui Luxor

Hotelul Luxor a devenit, incepand cu anul 1993, cea mai faimoasă şi mai scumpă cladire din Las Vegas: construirea sa a costat 229 de milioane de dolari. Masoară 107 metri inălţime, are 4.400 de camere, o arena de 1.100 de locuri, un cazinou enorm, o piscină

103

olimpică, o clonă a Sfinxului şi o imitaţie a fluviului Nil. Farul din varful clădirii, aţintit spre cer, este atat de puternic, incat se vede din Cosmos.

Stadionul Olimpic din Sydney

510 milioane USD, 110.000 de locuri, panouri electronice şi ecrane video gigantice – Stadionul Olimpic din Sydney este cel mai mare stadion olimpic construit vreodată. A fost terminat in anul 1999 şi a găzduit Jocurile Olimpice din 2000. Astăzi, capacitatea sa a fost redusă la 60.000 de locuri.

104

 CELE MAI FASCINANTE CASTELE ALE LUMII

Palatul Potala, Tibet

Ridicat pe dealul Marpo Ri, la 130 de metri deasupra văii Lhasa, Palatul Potala are o inălţime proprie de 170 de metri, devenind astfel cea mai spectaculoasă cladire a Tibetului. In 637, Imparătul Songtsen Gampo a decis construirea palatului pe acest deal, iar structura a ramas neschimbată pană in secolul XVII, cand a fost incorporată in fundaţia grandioasei construcţii pe care o admiram in prezent.

Ridicarea actualului palat a inceput in 1645, in timpul domniei celui de-al cincelea Dalai Lama. Trei ani mai tarziu, Castelul Alb sau Potrang Karpo era deja finalizat. Intre 1690 şi 1694 a fost adăugat şi Castelul Roşu sau Potrang Marpo. Pentru a fi dus la bun sfarşit, acest proiect ambiţios a necesitat munca a peste 7.000 de muncitori şi a 1.500 de artisti şi meşteri. Palatul Potala a fost usor afectat in timpul rezistenţei tibetanilor impotriva ofensivei chinezeşti din anul 1959. Spre

deosebire de alte structuri religioase tibetane, palatul a scapat printr-o minune de politica distructivă a armatei chinezesti. Datorită acestei omisiuni sau indulgenţe, una dintre cele mai grandioase construcţii ale omenirii tronează incă de la inalţimea dealului Marpo Ri.

 

Muntele Saint-Michel, Franta

Mont Saint-Michel este, in fapt, un castel medieval construit pe o insulă mică de pe coasta normandă, in apropierea Marii Britanii. Doar un dig ingust, ridicat in 1880, mai asigură legătura cu coasta. Turistii care vor sa ajungă pe insulă trebuie să se grăbească

105

să traverseze drumul de legătură, intrucat nu puţine au fost situaţiile cand vizitatorii au fost măturaţi la propriu de valuri.

Spre deosebire de alte castele din Franta care au debutat in “carieră” jucand rolul unei structuri defensive sau de locaţii inchinate artei, Mont St. Michel a fost construit pentru a servi in scopuri religioase, mai exact drept manăstire. In prezent, castelul atrage patru milioane de vizitatori pe an, cu mult mai mult decat majoritatea castelelor Frantei.

 

Castelul Predjamski, Slovenia

Deşi fiecare castel din lume este unic in felul lui şi nici unul nu seamănă cu celălat, pe unele dintre ele, ursitoarele (a se citi constructorii) le-au hărăzit la “naştere” un destin cu totul special. Acesta este şi cazul castelului Predjamski din Slovenia, care şi-a caştigat faima datorită faptului că este integrat intr-o peşteră, mai exact, in al doilea sistem de peşteri ca mărime din Slovenia. Traducerea numelui său este mai mult decat elocventă: Castelul din fata peşterii.A fost nevoie de aportul mai multor meşteri, muncitori şi ingineri pentru ca elaborarea formei pe care castelul o are in prezent să fie definitivată. Primele menţiuni cu privire la constructie datează din secolul XIII, deşi se crede că aripa stangă a fost construită candva in prima jumatate a secolului XII. Partea din mijloc a fost adaugată in perioada Renaşterii, iar aripa dreaptă a fost terminată in jurul anului 1570. Unele dependinţe au fost adăugate ulterior sau schimbate mai tarziu, insă din 1990 a inceput un program intens de renovare care urmareşte să redea castelului imaginea pe care o avea in secolul XVI.

106

 

Castelul Neuschwanstein, Germania

Cel mai cunoscut dintre cele trei castele construite in cinstea lui Ludovic al II-lea de Bavaria, Neuschwanstein a fost ridicat in mijlocul Alpilor bavarezi de pe actualul teritoriu al Germaniei. Construcţia a fost demarată in 1869, insă abandonată după moartea regelui din 1886. Intr-o imitaţie fantastică a unui castel medieval, Neuschwanstein este mai degrabă o intruchipare a romantismului de secol XIX.In acea epocă, orice construcţie grandioasă presupunea o munca colosală, prin urmare nimic nu putea fi lasăt la voia intamplării. Castelul a fost ridicat pe baza unui plan elaborat, care includea şi echiparea cu diverse utlităţi revoluţionare pentru acele timpuri: toalete dotate cu un sistem automat de tragere al apei pentru fiecare etaj sau un sistem de incălzire cu aer cald in toată clădirea. O asemenea arhitectură deosebită nu

avea cum sa nu atragă atenţia generaţiilor urmatoare de artisti: castelul  Frumoasei din Padurea Adormita din Disneyland-ul american este inspirat chiar de Neuschwanstein.

 

Castelul Matsumoto, Japonia

Cunoscut pe plan local şi sub denumirea de Matsumotojo, construcţia care reflectă atat de bine cultura locală, este in acelaşi timp şi unul dintre cele mai frumoase castele ale Japoniei.

Matsumotojo ilustrează cu succes ceea ce se numeste hirajiro, o construcţie ridicată pe o campie, in loc de deal sau munte. Castelul şi două turnuri au fost ridicate intre 1592 şi 1614, beneficiind de un sistem complex de apărare, mai ales că vremurile pasnice erau incă departe in acea perioadă. In 1635, cand ameninţarea militară nu mai exista, a mai fost adaugat un al treilea turn, mai mic, utilizat in scopuri astronomice pentru observaţiile

107

lunare. Castelul şi-a păstrat interioarele din lemn şi lucrările exterioare din piatră in forma lor originală din secolul XVI. In prezent, acesta face parte din patrimoniul ţării, fiind inclus pe lista Comorilor Nationale ale Japoniei.

 

 

.

II. ISTORIA ROMANIEI ŞI ISTORIA MEDICINEI IN ROMANIA

108

România este situată în centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vieţii, teritoriul românesc a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri. Cercetările făcute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.

Gânditorul de la Hamangia (statuetă neolitică)

Inceputul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului făcea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeană se stabileau alături de populatia care deja traia in Bazinul Carpato-Balcanic.

De pe vremea tracilor, se poate vorbi de un fenomen neintrerupt de creare a poporului roman.

In prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, in zona carpato-dunareano-pontică - ce era partea de nord a unei mari suprafete locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de nord s-a individualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice.

Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca impăratului Augustus, ne informează că "dacii aveau aceeaşi limba ca şi getii". In istoria scrisă, populatia de la nordul Dunarii (getica), a fost prima dată mentionată de Herodot, "părintele istoriei" (sec. IV inainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, impotriva scitilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 inainte de Hristos). El a scris că getii erau cei mai mari luptători dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunare.Burebista (82 - pana in jur de 44 inainte de Hristos), care a reuşit să unească triburile geto-dacice, pentru prima dată, a creat un regat puternic şi intins, pe vremea cand suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei impotriva lui Cezar (anul 48 inainte de Hristos), şi se intindea de la Beskit, in nord, Bazinul Dunarii Mijlocii, in vest, raul Tiras (Nistru) şi tărmul Marii Negre, in est, pană la Muntii Balcani, in sud.Dacia s-a aflat in apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). După o primă confruntare, pe timpul domniei lui Domitian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate două razboaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru ca, in culmea gloriei sale, impăratul Traian (98-117 e.n.), să-l invingă pe Decebal şi să-i transforme regatul intr-o provincie romană numită Dacia.

109

GETO DACII

Originea şi organizarea geto-dacilor

Reprezinta ramura Nordica a tracilor;Erau numiti geti in izvoarele scrise grecesti şi daci in cele romane, dar formau acelaşi popor ,vorbeau aceeaşi limba, aveau aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie.Pana in sec I iHr cand şi-au construit un stat propriu, au forst organizati in triburi şi uniuni de triburi. Acesta erau conduse de capetenii militare , aveau centru in cetati fortifcate numite Dave. -ocupatii:agricutura, pastoritul, mestesugurile, apicultura, viticultura-geto-dacii au fost creatorii unei infloritoare civilizatii a fierului;-ceramica era lucrata cu mana, apoi cu roata olarului, preluata de la greci ;

Structura:

Aristocratia militara şi sacerdotala, ai carei membrii erau numiti tarabostes sau pileati.Oamenii liberi (marea masa a populatiei-agricultori,mestesugari,crescatori de animale)cunoscuti sub numele de comati sau capollati.

Religia geto-dacilor

Dupa cum reiese din studiul izvoarelor istorice religia geto-dacilor este politeista. Principalele divinitati cunoscute erau Zamolxis, zeul nemuririi şi al naturii, Bendis-zeita lunii şi a padurilor , un zeu al razboiului asemanator cu zeul grec Ares.

Statul dac in timpul lui Burebista

Numele adevărat al lui Burebista s-a pierdut undeva prin veacuri, dar inteligenţa, puterea şi vitejia lui în luptă avea să-i aducă meritatul nume de BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era-care-nu-este) înseamnă "Nemaipomenitul", "Cum nu a mai fost şi nu mai este". Monede

110

descoperite din vremea lui, în Transilvania, ni-l înfăţişează pe acest rege al regilor cu două capete, simbolizând trecutul şi prezentul. O inscriptie greceasca îl numeste pe Burebista "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia". In sec I iHr, geto-dacii s-au unit, formand pentru prima data un stat. Bazele acestuia au fost puse de Burebista(82-44iHr). In secolul I i.d.Hr., incepand cu Burebista, lumea geto-dacica intra intr-o alta etapa a evolutiei ei, in etapa statala. Acum se poate vorbi de prezenta unui rege la daci, in intelesuri deosebite de cele date acestei functii pentru perioada anterioara.

ARMATA

Burebista putea ridica la oaste 200000 de osteni. In timpul lui Decebal, armata daca, numara aproximativ 100 000 osteni. Principalele arme dace : sabia incovoiata, sica (sabie scurta), sulita, arcul .

Romanii au imprumutat de la daci vestitul stindard reprezentand lupul şi sarpele, unic in lumea antica , care va fi insuşit de toate legiunile romane. Insaşi organizarea de lupta a fost la inceput de origine traco-macedoneana . PORTUL  

Este stiut ca taranii nostri mai poarta şi azi, in multe zone ale tarii, aceeaşi imbracaminte ca dacii de pe columna lui Traian (itari, camasa lucrata cu flori şi diferite motive stilizate pe poale şi maneci, cojocele - pe care romanii nu le aveau) . Femeile dace erau net superioare celor romane ca stil şi arta in toalete (camase cu decolteu, ie, fusta cu clos, fote, basma elemente de imbracaminte, pe care femeile romane nu le cunosteau). Insuşi cuvantul imbracaminte, este de origine dacica. Ca element de permanenta a elementelor de port de-a lungul mileniilor, in afara closului şi decolteului, avem originala caciula dacica pe care o mai poarta inca taranii nostri, ca mostenire din timpurile stravechi

111

După

moartea lui Burebista mai rămâne un centru politic de unde porneşte refacerea statului geto- dac în timpul lui Decebal. Decebal a organizat rezistenţa dacilor.

Perioada domniei lui Decebal poate fi considerate etapa de apogeu a statului dac. Acesta era mai redus teritorial decat in vremea lui Burebista, dar mai dezvoltat in plan economic şi mai bine organizat militar, romanii considerandu-l o amenintare pentru intereselor lor in zona Dunarii.

CIVILIZATIA GETO-DACICA

Asemenea celorlalte ramuri tracice și geto-dacii erau mari producători de cereale: orz, secară, linte, bob și mai multe varietăți de grâu. Baza economiei o formau agricultura și creșterea vitelor. Foloseau plugul cu brăzdar și cuțit de fier încă din sec. III î.e.n. Inventarul uneltelor agricole de fier însuma la acea dată: coase lungi (de tip celtic), seceri, sape, săpăligi, cosoare pentru tăiatul viței de vie, târnăcoape, securi, greble cu șase colți, etc.Geto-dacii cultivau intensiv și vița de vie. Câțiva termeni dacici legați de această ocupație au rămas până azi în limba română (butuc, strugure, curpen). Practicau tot atât de intens albinăritul și bineînțeles, pescuitul. Creșteau vite cornute, mici și mari; iar rasa de cai foarte iuți ai geților era renumită. Dacia era vestită și prin bogățiile ei naturale. Lemnul pădurilor transilvane era foarte căutat de greci pentru

112

construcția corăbiilor. Din timpuri vechi, dacii foloseau păcura, dar numai cea găsită la suprafață (căci dovezi privind extracția păcurii nu există decât din epoca romană). Cu sarea gemă (mult folosită atât pentru conservarea peștelui și a cărnii, cât și la argăsitul pieilor) geto-dacii făceau un comerț intens, mai ales cu grecii.

Meșterii daci au început să folosească roata olarului din prima jumătate a sec. V î.e.n. Alți cercetători susțin însă că roata olarului ar fi fost folosită pe teritoriul geto-dacilor începând din sec. III î.e.n. La geții din Dobrogea și din câmpia de sud a Olteniei și Munteniei, tehnica lucrării ceramicii la roată se constată din secolele VI-V î.e.n. Deși ceramica lucrată cu mâna de geto-daci datează dintr-o perioadă mai veche (vasele descoperite la Tariverde datează din sec. VI î.e.n.), o producție locală caracteristică, de ceramică tipic geto-dacă apare mai întâi în perioada secolelor V-IV î.e.n. După o perioadă considerată „medie” (sec. III-II î.e.n.), epoca de aur a acestei ceramici este atinsă între aproximativ 100 î.e.n. și 106 e.n.; dată la care, odată cu cucerirea romană, ceramica geto-dacă va fi mult influențată (și treptat înlocuită) de produsele lucrate cu tehnica de depurare a pastei folosită de romani.

Cetă ile i a ezările fortificate (unele datând din perioada anterioară formăriiț ș ș statului lui Burebista) constituie dovezi elocvente privind nu numai aspectele militare defensive, ci i tehnica cu totul remarcabilă de inginerie militară a acestorș construc ii. Numărul lor este considerabil. Numai în regiunea Moldovei au fostț descoperite până acum peste 20, datând din epoca cuprinsă între secolele VI-III î.e.n.

Dintre cetă ile din această zonă a Moldovei, de-a dreptul impresionante erauț îndeosebi cea din Stânce ti (jud. Boto ani) i Bâtca Doamnei, de lângă ora ul Piatraș ș ș ș Neam . Stânce ti i Bâtca Doamnei au fost construite la date diferite, nu aveau exactț ș ș aceea i destina ie (Bâtca Doamnei era probabil i un centru politic, nu numaiș ț ș economic i religios) i nu corespund exact acelora i structuri. Prima întinzându-seș ș ș pe o suprafa ă de 45 ha, era apărată pe o lungime de un kilometru de un val deț pământ lat (la bază) de 20-22 m i având o înăl ime care, încă i azi, atinge 5,5 m; înș ț ș timp ce an ul (din care s-a săpat pământul pentru val) era lat de 20 m i adânc de 7ș ț ș m, în medie. A doua, cetatea de la Bâtca Doamnei, construită pe un pisc înalt de 140 m de la nivelul Văii Bistri ei, era închisă din două păr i, la început de un val deț ț pământ i de piatră lat de 6 m; iar ulterior, de un zid din lespezi de piatră (spa iulș ț dintre paramen i - dublul zid de lespezi fiind umplut cu pământ i piatră de râu).ț ș

Dar centrul defensiv al statului dac, situat în jurul centrului politic i administrativ,ș era constituit din sistemul de cetă i iț ș puncte fortificate (cetă i puternice,ț fortăre e, turnuri izolate de apărare sau deț

113

supraveghere) din Mun ii Oră tiei: "un sistem de fortifica ii ce nu- i are egal, nuț ș ț ș numai la noi, dar nici în altă parte a Europei" (I. H. Cri an).ș

Cetatea dacică de la Sarmisegetuza

La construc ia lor au lucrat desigur i arhitec i i me teri greci, după cum oț ș ț ș ș dovede te tehnica elenistică folosită. Numărul de aproximativ 40 de cetă i (câte auș ț fost explorate arheologic până acum) din acest sistem i din alte zone cuprinse înș interiorul arcului carpatic, dar mai ales exemplele celor din Blidaru, Coste ti iș ș Grădi tea Muncelului, sunt suficiente pentru a reda o idee clară, atât despreș monumentalitatea lor, cât i despre concep ia i tehnica constructorilor lor.ș ț ș

CETATI DACICE

Aceste vestigii dacice, unice in Europa şi chiar in toata lumea antica, prezinta asemanari izbitoare cu alte situri din intreaga Dacie preromana.

Ele depun marturie despre o civilizatie infloritoare, superioara in multe privinte celor dezvoltate de alte popoare europene din Antichitate in regiunile din afara Imperiului Roman.

La toate cetatile gasim combinate sistemele de fortificatii traditionale (val, palisada) cu cele din piatra fasonata. Acestea din urma, inspirate din lumea elenistica, au fost ridicate, incepand cu mijlocul secolului I i.Hr., cu participarea mesterilor veniti din orasele grecesti de pe tarmul vestic al Marii Negre, fapt demonstrat şi de literele/grupurile de litere grecesti inscriptionate pe unele blocuri.

Zidul elenistic consta din doua paramente de blocuri de calcar fasonate cu grija, care alternau cu blocuri dispuse transversal (butise) pe directia paramentului.

Spatiul dintre cele doua şiruri de blocuri se umplea cu emplecton (piatra şi pamant maruntite) bine batut.

Pentru a se evita eventualele impingeri laterale pana la perfecta tasare a emplectonului, in blocuri se sapau jgheaburi in „coada de randunica“, unde se asezau capetele unor barne din lemn care uneau cele doua paramente.

Zidul dacic (Murus Dacicus) reproduce zidul elenistic, exceptand insa butisele. Cetatile dacice au in preajma sanctuare ridicate din piatra şi lemn. Au fost identificate doua tipuri de astfel de edificii de cult: circulare şi rectangulare. Materialul utilizat a fost adus şi in acest caz de la Magura Calanului şi Bejan.

114

Cetatea dacica Blidaru

Sarmizegetusa Regia - Grădiştea Muncelului sau Dealul Grădiştii (capitala regatului lui Decebal), situată pe versantul sudic şi culmile muntelui Muncelu, a fost construită în relaţie cu zăcămintele de fier din vecinătate (de altfel, în zonă au funcţionat cele mai mari ateliere de prelucrare a metalelor din sud-estul Europei), element căruia i se poate adăuga informaţia lui Strabon, (Geogr.VII, 3, 7) despre muntele sacru al dacilor Kogaionon.

Situl antic este construit în întregime pe terase antropogene: cetatea înconjurată de ziduri, sanctuarele monumentale, atelierele înfloritoare, locuinţele, elementele de captare şi filtrare a apei potabile, apar structurate de un sistem de drumuri coerent şi bine întreţinut. Aspectul grandios al aşezării în momentul cuceririi romane, ca şi funcţiile economice evidenţiate de săpăturile sistematice, i-au determinat pe arheologii sitului să considere complexul de construcţiii care se aliniază de-a lungul a aproape 6 km, ca o aşezare protourbană sau un oraş.

Săpăturile arheologice sistematice din ultimele cinci decenii au evidenţiat trei zone funcţional diferite: 1. cetatea; 2. zona sacră; 3. aşezarea civilă.

1. Cetatea, reşedinţă a regelui, marelui preot, judecătorului supreme, domină întreg situl. Zidul de incintă începea la baza terasei III, urca către extremitatea vestică a mamelonului, înconjurându-l; suprafaţa închisă de zidul de incintă, gros de 3,30 m şi construit în întregime în tehnica murus Dacicus, era ceva mai mare de 1 ha.

Până în prezent cercetarea arheologică nu a descoperit turnuri de curtină sau alte elemente de fortificaţie ale incintei. Palisada descoperită în faţa sectorului sudic al zidului de incintă a fost pusă în relaţie cu ultimul asediu al cetăţii, din anul 106 p.Hr. În zona vestică a cetăţii au fost descoperite încăperi cu funcţie de camere de provizii, dispuse perpendicular pe zidul de incintă.

Distrugerile din cetate, ca urmare a asediillor din 102 şi 106 p.Hr., ca şi distrugerile făcute de romani după 106 p.Hr., au împiedicat stabilirea cu precizie a structurilor constructive din spaţiul intra muros.

115

2. Zona sacră era situată la est de cetate. Accesul se făcea dinspre sud-vest printr-un drum pavat, iar dinspre sud-est printr-o scară monumentală din piatră, mărginită de ziduri, lată de 2,60 m. Sanctuarele descoperite se înscriu în funcţie de planimetrie, în două categorii: circulare şi rectangulare-de tip aliniament.

3. Aşezarea civilă este cel mai mare habitat cunoscut până astăzi în lumea dacică, ocupând peste 100 terase artificiale, dintre care au fost cercetate până în prezent numai câteva, aflate în jurul fortificaţiei sau ariei sacre (de ex. terasa depozitului de vase).

Tipologia locuinţelor cercetate în cele două cartiere ale aşezării civile cuprinde două tipuri planimetrice, cunoscute şi din reliefurile de pe Columna traiană.

Căile de acces erau supravegheate de turnuri de pază, cu ziduri din piatră. Astfel de turnuri au fost cercetate pe drumul principal către cartierul de vest al aşezării civile. La un anume moment, legat probabil de perioada războaielor cu romanii, accesul a fost închis de un val de pământ.

În momentul cuceririi, reşedinţa regilor daci era cel mai mare centru al metalurgiei fierului din Europa barbară. Cele mai multe ateliere descoperite sunt ateliere de fierărie, dar au fost descoperite şi cercetate şi ateliere ceramice sau pentru pentru fabricarea sticlei, etc.

În cartierul estic s-a descoperit în 1988 un atelier monetar. Inventarul său conţinea trei matriţe pentru fabricarea de imitaţii de monede romane (doi denari republicani şi un denar din epoca imperială-domnia lui Tiberius).In partea de nord - vest a terasei XI a fost descoperit un grânar, singurul cunoscut până în prezent.

Sistemul de drumuri antice a fost surprins în toată zona limitată de valea râurilor Valea Albă şi Apa Oraşului. Astfel, drumul urca panta abruptă a platoului dinspre versantul sudic şi ajungea în partea vestică a aşezării civile. De aici drumul se bifurca, înconjurând fortificaţia dacică în partea sa sudică, pe direcţia zonei sacre. Celălalt drum ajungea în acelaşi punct, urmând o curbă de nivel aflată la o altitudine mai joasă. Un alt drum ajungea în zona sacră venind dinspre estul aşezării civile.

Aducţiuni de apă- Apa necesară era asigurată de trei surse, dintre care una în zona sacră. Celelalte două, dirijate prin conducte (a fost descoperit in situ un tronson lung de 22 m) erau captate într-un bazin de decantare.

Cetatea dacică de la Costeşti Blidaru este cea mai importantă verigă din ansamblul de apărare din Munţii Orăştiei, posedând la rândul ei un sistem exterior de

116

fortificare. Astfel, la est şi nord-est de Blidaru, pe platoul Făeragului şi Grădina Făeragului (558 m altitudine) erau amplasate trei turnuri de pază. Alte turnuri supravegheau împrejurimile de pe Curmătura Făeragului, de la Poiana Popii, Şesul Ciorii şi Poiana lui Mihu. De pe versantul nord-vestic, turnul rectangular de la Poiana Pertii completa sistemul defensiv.

Cetatea a fost ridicată după domnia lui Burebista, în a doua jumătate a sec. I a. Hr., şi are cea mai coerentă planimetrie dintre citadelele dacice, reprezentând o capodoperă a arhitecturii militare dacice. Utilizarea meşterilor, poate şi a arhitecţilor greci, a contribuit la introducerea unor inovaţii constructive.

Amplasată pe un deal (705 m altitudine) cu perspectivă către valea Mureşului şi Sarmisegetusa Regia, controlând drumul antic de acces către aceasta, ridicarea cetăţii a presupus iniţial lucrări considerabile de amenajare pentru obţinerea unui platou pe culme şi a unor terase.

Prima incintă, situată pe platoul central, era de formă trapezoidală, cu ziduri de dimensiuni diferite şi patru turnuri de colţ. Incinta înconjura o suprafaţă de 2100 mp. Pe sub turnul de sud, printr-o intrare în şicană, se realiza accesul la o intrare secundară, amplasată pe curtina de nord. Accesul în celelalte trei turnuri se făcea doar din interior la nivelul lor superior. Tehnica de construire a zidurilor este cea cunoscută sub numele murus Dacicus, adică blocuri de piatră rectangulare sau trapezoidale aşezate în asize orizontale, fără liant între ele, cu tiranţi de lemn longitudinali, oblici sau transversali.

Pe vârful platoului a fost construit un turn-locuinţă, de plan aproape pătrat, conceput iniţial ca un element de apărare independent, devenit apoi locuinţa comandantului garnizoanei. În afara acestei prime incinte, pe versantul de sud-vest, a fost construit un alt turn.

Incinta a doua, realizată în a doua etapă, este de formă trapezoidală, adosată celei deja existente, cu un nou turn de colţ, reprezentând faza de mărire a citadelei. Acest moment se situează spre sfârşitul sec. I a. Hr. sau la începutul sec. I p. Hr. Concomitent au fost demolate şi apoi refăcute părţi din prima incintă şi din turnurile de colţ. Turnul construit în afara primei incinte a fost demolat, piatra fiind refolosită la ridicarea noilor ziduri. Intrarea se făcea printr-o poartă practicată în zidul ce se lipea de turnul de nord, fiind direct supravegheată de acesta.

În interiorul incintei, adosate laturilor de vest şi nord au fost construite cele opt aşa-numite cazemate, încăperi patrulatere ridicate pe două niveluri. La parter ele serveau drept depozit pentru cereale, etajul fiind în fapt o platformă pentru susţinerea şi manevrarea

117

maşinilor de război. Zidăria alterna blocurile de calcar cu micaşisturi, imitând modelul tablei de şah

Cisterna de apă, boltită, situată la baza platoului superior, a fost construită după tehnica romană din piatră legată cu mortar, fiind alimentată de o conductă din olane. Sanctuarele, de tip aliniament, erau situate în afara incintei fortificate în locul numit Pietroasa lui Solomon.

LUNCANI-PIATRA ROŞIE. Ruinele cetatii construite pe dealul Piatra Roşie (832 m) – numele i se trage de la rocile calcaroase puternic oxidate, care pot fi gasite in partea superioara a muntilor – au fost descoperite in 1949.

Incinta fortificata are o forma rectangular cu laturi lungi, care masoara aproximativ 100 m şi laturile scurte care masoara 40-45 m.

Candva, orasul a avut cinci turnuri: patru turnuri la colturi şi unul asezat in centrul laturii de est. In interiorul incintei exista o cladire de lemn cu doua camere, a carei fundatie de piatra inca poate fi vazuta. In nord-vest era un rezervor taiat in piatra, folosit pentru a colecta apa.

Orasul dispunea şi de o alta incinta, mai mare decat cea de pe platou (140 x 125 m), construita mai tarziu, care era inclusa in structura cetatii şi unde arheologii au descoperit unelte, arme, obiecte din bronz şi argint, dar şi un bust din bronz al zeitei Bendis.

CAPALNA. Cetatea Capalna se afla in satul cu acelaşi nume, apartinand de comuna Sasciori, la o distanta de 10km de Sebes. Aici arheologii au descoperit (in 1939, 1942, 1954) vestigiile unei puternice cetati dacice (sfarşitul secolului al II-lea – 106 d.Hr.), al carei scop era acela de a pazi principalele trecatori din munti. Cel mai fortificat element al acestei cetati era zidul incintei cu o lungime totala de 270 m şi partial taiat in piatra. Pe treapta cea mai inalta din interiorul cetatii - distrusa in timpul celui de-al doilea razboi daco-roman – poate fi vazuta o platforma taiata in piatra, pe care a fost ridicat un turn de supraveghere. Au fost descoperite multe constructii civile in regiunea unde se afla Capalna: ziduri parapet, constructii din lemn şi urmele catorva temple – a cel putin doua temple, care, probabil, aveau forma patrata. Au fost aduse la lumina numeroase obiecte din ceramica. Sapaturile au scos la iveala material medieval, fapt ce demonstreaza ca cetatea era folosita ca refugiu acum cateva secole.

118

BANITA. O cetate geto-daca, care dateaza din vremea regelui Burebista, a fost descoperita pe teritoriul comunei Banita (la 11 km de Petrosani) pe dealul Bolii. Oamenii puteau intra in cetate doar prin partea de nord, celelalte trei laturi ale cetatii erau practic inaccesibile din cauza terenului extreme de accidentat. Orasul, pe care Decebal l-a marit adaugand un zid de piatra cu un turn de lemn la cele doua capete, a fost distrus in timpul razboaielor daco-romane. Fortificatiile din Banita include o serie de constructii militare: zidurile incintei, platform de lupta, ziduri de aparare alte elemente de piatra, pamant sau lemn pe terase şi pe culmi. Cetatea a fost construita pentru a bloca accesul dinspre sud catre Sarmizegetusa. In centrul cetatii a fost construit un turn de supraveghere permanent, care permitea o buna vizibilitate asupra regiunii.

MEDICINA GETO-DACICA

În lucrarea sa, Herodot pleacă de la ideea că, geţii şi tracii erau „tot una”, o atenţie deosebită acordând-o credinţei geţilor. Astfel, el vorbeşte despre credinţa pe care aceştia o au în nemurire: „Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe, iar alţii, apucând de mâini şi picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă străpuns de suliţe acesta moare, geţii socot că zeul a fost binevoitor, iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă în viaţă fiind. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer şi ameninţă divinitatea, deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”.

La curtea regilor daco-geti se gaseau preoti care aveau in subordine un anumit numar de sacerdoti O mare parte dintre acestia erau medici.Chiar şi despre legendarul zamolxe se spune ca ar fi fost meidic.Preotii cunoscuti şi sub numele de ctistai se bucurau de respectul populatieiMedicina geto-dacă avea la bază o concepţie superioară, pe care ne-a transmis-o fragmentar marele filozof antic Platon (secolul IV-III î.e.n.). El povesteşte: „Socrate, pe cand era la oaste, cunoscuse un medic trac, ucenicul lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învăţa pe ucenici a îngriji mai întîi de cap dar nici să trateze capul fără a da îngrijire trupului şi în acelaşi timp sufletului".

Dacă medicii greci nu se pricepeau la cele mai multe boli, de vină era faptul că ei nu cunoşteau întregul pe care-l aveau de îngrijit. Dacă întregul era bolnav, partea nu

119

putea să fie sănătoasă. „Căci, spunea medicul trac, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) de la cap la ochi. Trebuie, deci, în primul rând să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătatea capului şi tot restul trupului", în aceste puţine cuvinte este cuprinsă o concepţie medicală de mare înţelepciune, de cea mai înaltă medicină a antichităţii.

Marele nostru istoric Nicolae Iorga a menţionat că însuşi Hipocrate fusese în tinereţea lui iniţiat în medicină de un medic trac, Herodius din Selimbria.

Sacerdotii daci recurgeau şi la magie. Fără indoială , in Dacia exista un cult al zeilor. Astfel zeita Bendis era considerata ca fiind marea mesteră a farmecelor, zeul Darfos fiind zeul fortei şi al sănătătii.

Oamenii credeau in deochi şi căutau inpotriva lui ajutorul sarpelui

Mai departe, Platon adaugă că „sufletul se vindecă prin vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciune", stare care durand „aduce sănătate şi capului şi trupului". Afirmaţia aceasta pune în discuţie metoda pe care o foloseau Zamolxis şi ucenicii săi, preoţii-medici, în executarea practicii medicale.

Intre operaţiile magice, cele mai răspândite erau descântecele. Grecii le spuneau acelor descântece epodai. Clement din Alexandria, care ştia şi el de acele epodai sănătoase, adaugă faptul că le adusese Platon de la traci. La mai toate popoarele

vechi exista credinţa în puterea deochiului. Împotriva lui se invocă ajutorul şarpelui şi al amuletelor în formă de animale.

Procedeele magice, indiferent de forma şi conţinutului lor, aveau rolul de a însoţi practici medicale folositoare, dar a căror eficacitate era pusă la indoială dacă lipsea descântecul, vrăjitoria sau, după cum se spunea, boscoana, un vechi cuvânt de origine traco-getică.

La baza vindecării anumitor afecţiuni stăteau în primul rând plantele, pe care strămoşii noştri şi urmaşii lor direcţi ştiau să le folosească, impresionând popoarele învecinate. Menţionăm că doi medici antici, Dioscoride (medic militar roman de origine greacă, din secolul I e.n.), în lucrarea sa „Materia medica", şi Pseudo-Apuleius, în opera sa „Herbarius", vorbesc de o serie de plante folosite de strămoşii noştri. Unul dintre scribii primei lucrări, originar probabil din părţile noastre, a avut ideea de a adăuga la denumirile greceşti şi latineşti pe cele dacice.

Din 42 de asemenea denumiri numai 26 par a fi într-adevăr dacice, restul fiind de origine latină sau greacă.

120

A doua lucrare, o botanică medicală, a fost îmbogăţită cu denumiri dacice de plante, ceea ce înseamnă că, după părerea autorităţilor romane, în anul 271 e.n. în Dacia încă se mai vorbea limba dacă, ceea ce denotă că localnicii nu-şi părăsiseră întrutotul limba şi obiceiurile. Denumirile dacice de plante medicinale au fost studiate cu perseverenţă, căutându-se echivalentul în botanica populară actuală.

Au fost identificate 18 denumiri care au locul într-o istorie a medicinei geto-dacice. Strămoşii noştri numeau: aniarsexe = iarba săracă, baltacine; budathca = limba boului, miruţa; cinuboila sau coalama = limbariţa, limba bălţilor, limba broaştei; dielleina sau duodela = măselariţa, sunătoa-rea; diesema = coada vacii, luminarea; dyn = urzica; guoleta = mărgeluşa. meiul păsăresc; mendruţa = stirigoaia; mizela = cimbrul de grădină, lămîioara; olma = socul; priadila = viţa albă, curpenul; ricorastra = brusturele; salia = ciumăfaia; sciara = varga ciobanului, scaiul.

Acţiunea farmacologică a plantelor cu nume dacice este calmant-anestezică, cicatrizantă, antiflogistică, expectorantă, depurativă, antihelmintică.

În afară de plante, geto-dacii foloseau în medicina lor produse animale, organe şi umori, precum şi medicamente de origine minerală. In trusa descoperită la Grădistea Muscelului, pe santierul arheologic al cetatii dacice s-au găsit o pensa, o lamă de bisturiu, o placa de cenusa vulcanică cu actiune cicatrizantă şi 5 borcnase de lut cu alifii pe bază de grasimi animale. Este o trusă medicală găsită printre dărâmăturile unei locuinţe incendiate cu ocazia celui de-al doilea război dacic (105-106 e.n.).Alifiile sau medicamentele lichide se păstrau în mici borcănaşe de lut, îngrijit lucrate, care imită vasele obişnuite din ceramică dacică. Cea mai interesantă piesă a trusei este o tabletă de 6,2x4,5 cm din cenuşă vulcanică, ce conţine silicaţi. Se ştie că medicina şi în special chirurgia greco-romană a secolului I e.n. folosea într-o mare măsură diferite mase minerale pulverulente compuse din silicaţi. Din tabletă se rădea praf mineral care era presărat pe răni şi ulceraţii, ca absorbant şi cicatrizant.Paralel cu terapeutica, o dezvoltare asemănătoare a cunoscut-o chirurgia. Una din intervenţiile cele mai îndrăzneţe, realizată cu deosebită îndemînare, a fost trepanaţia craniană

Una dintre uneltele cu care se practicau trepanatiile a fost descoperită în 1953 la Galajn Bistriţei, într-un mormânt celtic datat din secolul al II-lea î.e.n. Este un fierăstrău de fier, lung de 11 cm şi lat de 0,5 cm, avînd la capăt un miner curbat, cu o lama de formă semilunară, ascuţită şi zimţuită. El este cel dintâi instrument chirurgical găsit pe teritoriul patriei noastre.

121

Asupra identităţii chirurgului de la Grădiştea Munceluiui există două presupuneri: după prima, el ar fi fost unul dintre învăţaţii medici-preoţi ai dacilor, în acest sens pledănd apropierea locului descoperirii de zona marilor sanctuare dacice; după a doua, ar fi fost un chirurg străin, venit să practice în Dacia. In ambele ipoteze descoperirea dovedeşte că dacii aveau la dispoziţie o chirurgie bine pusă la punct şi utilată corespunzător.

Ginecologia şi obstetrica sunt două ramuri ale chirurgiei despre care posedăm unele informaţii mai mult de ordin folcloric. Din vremuri foarte vechi, s-a păstrat amintirea unui „instrument" util la naştere, „piatra de naştere". In Orientul Apropiat femeia năştea culcată pe o parte, chircită pe piatră sau sprijinită în coate şi in genunchi; la noi se obişnuia să nască pe vatră, iar în unele zone muntoase pe ciubăr.

Geto-dacii se îngrijeau şi de „igiena publică". Astfel, aproape în toate cetăţile mari din Munţii Orăştiei s-au identificat cisterne de apă. Ele erau construite din bârne de lemn, iar alteori din materiale mai rezistente, fiind zidite. Apa captată de la izvoare era condusă în cisterne prin olane de pământ ars. Captarea se făcea într-un recipient, care constituia o „visterie" a apelor. Două conducte de olane, prevăzute la gură cu site, aduceau apa iar o a treia conductă o conducea mai departe, acolo unde era necesară.

Olanele din pământ ars erau protejate de jgheaburi de lemn, acoperite cu scanduri şi îngropate. La oarecare distanţă de recipientul-butoi exista o „răsuflătoare", ca un cilindru deschis. Unele cisterne, cum ar fi cea de la Blidaru, au fost construite în ciment hidraulic fiind formate dintr-o adevărată cameră subterană de 8x6,20x4 m, cu ziduri duble sau triple. Au existat şi cisterne săpate în stâncă şi căptuşite cu scânduri de gorun, ca aceea de la Costesti.

Printre terapiile folosite de daci se înscriau şi apele curative. Se ştie că numele băilor de la Geoagiu de azi, judeţul Hunedoara, a fost Germisara, toponimie de origine dacă, moştenită şi transmisă in această formă şi în epoca romană (germ = cald; sară = apă). O altă localitate cu ape termale curative, bine cunoscută înainte de epoca romană, era Călanul de astăzi. De asemenea, o veche localitate dacică, Hydata sau Aquae era cunoscută geografilor romani încă de pe timpul lui Augustus.

Şi celebra staţiune Băile Herculane a fost folosită înainte de venirea romanilor, după dovezi de locuire anterioare anului 106 e.n.

O mărturie a folosirii apelor vindecătoare de către daci ne oferă şi cultul zeităţilor legate de aceste ape. Referitor la adorarea izvoarelor tămăduitoare de către daci putem cita legendele românilor în care puterea miraculoasă a izvoarelor este

122

întruchipată in „duhurile" apelor, „sfântul" apelor. ..zinele" apelor şi altele. Faptul că în inscripţiile romane din staţiunile balneare ale Daciei putem recunoaşte divinităţi locale dovedeşte că efectele terapeutice ale apelor erau de mult cunoscute de autohtoni.

In răstimp de peste un secol şi jumătate, cât a durat stăpânirea romană, aici s-a desfăşurat o bogată activitate medicală confirmînd medicina sacerdotală şi medicina laică. La această activitate romanii au adăugat marile construcţii de apeducte, canalizare şi băi publice, care au avut un rol important în menţinerea stării de sănătate.

Numărul mare de inscripţii închinate la Apulum zeului sănătăţii i-a determinat pe unii cercetători să presupună că acesta a fost patronul protector ai oraşului. Un libert al templului lui Esculap, pe nume Septimius Asclepius Hermes, primeşte din partea consiliului orăşenesc una dintre cele mai mari distincţii: „Ornamenta decurionalia". Asklepeionul de la Apulum nu este singurul templu din Dacia închinat lui Esculap şi Hygeii. Se mai cunoaşte unul la Sarmizegetusa şi altul la Ampelum.

Alături de medicina sacerdotală, în Dacia romană s-a practicat şi o intensă medicină laică: medici de diferite specialităţi au venit în noua provincie. Inscripţiile amintesc de un „medicus" la Apulum, şi de un altul, pe nume Marcus Valerius Longinus, medic al Legiunii a VII-a Claudia, care a fost înmormîntat la Drobeta. Pe lîngă vindecarea ostaşilor, medicii militari îngrijeau şi bolnavi civili, dovadă că medicul Marcus Valerius Longinus a fost distins de municipalitatea oraşului Drobeta cu „Ornamenta decurionalia".

Prezenţa lor ne este dovedită de descoperirile arheologice, din amfiteatrul de la Sarmizegetusa unde au fost găsite numeroase instrumente medico-chirurgicale din argint, bronz sau fier. Acestea au aparţinut unui medic de gladiatori (Medicus Ludi Gladiatorus), care era şi medicul oraşului şi care îşi avea cabinetul (Ta-berna Medica) într-una din încăperile anexe ale amfiteatrului.

Din cele arătate mai sus considerăm că în Dacia s-a desfăşurat o bogată activitate atât în sfera medicinei sacerdotale, cât mai ales în cea a medicinei laice, care şi-a adăugat mai târziu experienţa medicinei romane. Scriitori greci şi romani ne-au lăsat preţioase informaţii asupra medicinei geto-dacilor, mărturisind deseori admiraţie pentru arta şi leacurile folosite de ei, considerate de mare valoare.

Primul razboi daco-roman (101-102) a debutat cu infrangerea la Tapae a dacilor şi ocuparea de catre romani a Tarii Hategului, in apropierea Sarmisegetusei. Tratatul din 102 , defavorabil dacilor prevedea:

123

Desfiintarea fortificatiilor dacice;Ocuprea de catre romani a Banatului,Olteniei,Munteniei;Incetarea politicii externe a lui Decebal

Cel de al doilea razboi(105-106) a fost precedat de ridicarea la cererea imparatului Traian a podului de piatra de la Drobeta, realizarea a arhitectului Apolodor din Damasc, fapt ce a inlesnit patrunderea romanilor la nord de Dunare . In timpul acestui razboi este infranta rezistenta dacilor, intreaga Dacie este cucerita iar Decebal se sinucide. Dacia este transformata in provincie romana.

DACIA IN TIMPUL STAPANIRII ROMANE

Stăpanirea romană in Dacia a durat 165 ani din anul cuceririi ei 106 şi pană la retragerea aureliana din anul 271.Era condusă de un guvernator imperial, care purta titlul de legatus augusti.Capitala ei era Ulpia Traiana Sarmisegetusa;Provincia era aparata de o armată formată din 40 000-50 000 ostaşi cantonati in garnizoane militare numite castre şi organizati in legiuni şi trupe.Provincia a fost colonizată intens cu populatii latinofone aduse de pe intreg cuprinsul imperiului.

In sec. IV-XIII, poporul roman a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul Romaniei. Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar şi politic, intarziind dezvoltarea economica şi sociala a bastinaşilor şi formarea entitatilor statale locale.

Slavii, care s-au stabilit masiv in sec. VII la sud de Dunare, au despartit in doua masa compacta a romanilor din zona carpato-danubiana: cei de la nord (daco-romanii), au fost separati de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii şi istro-romanii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunare şi au fost asimilati incetul cu incetul de poporul roman şi limba lor a lasat urme in vocabularul şi fonetica limbii romane. Peste limba romana s-a suprapus asa-numita limba slavica (in acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Romanii apartinand religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericeasca, ca o limba de cult şi incepand cu sec. XI-XVII ca o limba de curte şi cultură. Limba slava n-a fost niciodată o limba vie, vorbita de popor, pe teritoriul Romaniei; ea a jucat pentru romani, la un momentdat, in Evul Mediu, acelaşi rol pe

124

care l-a jucat latina in vest; la inceputul epocii moderne, ea a fost inlocuită pentru totdeauna in biserică, la curte şi in cultura de către limba romana.

La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabila cultura, a carei dovadă se regăseşte în policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, din acel timp, din Bazinul Mediteranei de Rasarit şi a Orientului Mijlociu), precum şi cultura statuetelor Hamangia (Ganditorul de la Hamangia este cunoscut astazi în intreaga lume)

Columna lui Traian, inaltata la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre această incleştare militară, care a fost urmată de o masivă şi sistematică colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.

Columna lui Traian din Roma - certificatul de naştere a poporului român

Mausoleul roman de la Adamclisi (secolul II e.n.)

FORMATIUNILE POLITICE ROMANEŞTI MEDIEVALE ŞI INSTITUTIILE SALE

Factorii favorizanti ai constituirii formatiunilor politice romanesti:

Existenta obstilor satesti, forma de organizare specifica locuitorilor de pe aceste meleaguri;

125

Gruparea mai multor obsti de pe un anumit teritoriu şi intemeierea cnezatelor şi voievodatelor;Cresterea numarului populatiei şi viata economica intensa;Primele formatiuni politice romanesti : in Transilvania –voievodatele lui Menumorut, Gelu, Glad; intre Carpati şi Dunare-voievodatele lui Litovoi, Seneslau, cnezatele lui Farcas şi Ioan; la rasarit de Carpati-Codrii Orheiului, Codrii Cosminului; intre Dunare şi Marea Neagra- jupanii Dimitrie şi Gheorghe.

Transilvania de la voievodat la principat

Ocuparea Transilvaniei a fost iniţiată spre mijlocul secolului X; Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârşitul secolului XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali;

Cu toate acestea, mai ales în „ţările” românilor, autoritatea regalităţii maghiare a început să fie resimţită abia după secolul XIV;

Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificaţiilor de graniţă;

În paralel cu ocuparea, s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare;

Dificultăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei;

Regii Ungariei s-au văzut nevoiţi să invite colonişti din diverse popoare europene, precum saşii (populaţie mixtă germană şi vallonă), secuii şi Cavalerii teutoni;

Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat aşadar secuii şi începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), saşii

126

Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunţându-se la principat sub presiunea tradiţiei româneşti, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menţionat primul voievod al Transilvaniei;

Autonomiile regionale ale acestor „ţări” româneşti, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului), tolerate parţial de autorităţile statului maghiar, au încetat să fiinţeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

Intemeierea Tarii Romanesti

Procesul de formare are 2 etape :Prima etapa a intemeierii Tarii Romanesti a pornit din dreapta Oltului, din nordul Olteniei, prin unificarea cnezatelor intr-un voievodat condus de Litovoi. El este pomenit in Diploma ioanitilor : " Tara cnezatului lui Litovoi voievodul ".Intre 1272-1275, un urmas al lui Litovoi voievodul, purtand acelaşi nume, a refuzat suzeranitatea maghiara. In 1277 are loc o lupta intre tara lui Litovoi şi regalitatea maghiara. In timpul luptei Litovoi este ucis, iar fratele lui, Barbat, este luat prizonier şi eliberat in schimbul unei mari sume de bani. Plata acestei sume de bani ne demonstreaza puterea economica a acestei tari.

A doua etapa a avut loc la inceputul secolului al XIV-lea şi a pornit din stanga Oltului, din formatiunea lui Seneslau. Sapaturile arheologice de la Arges au scos la iveala existenta unui centru politic, care nu este altceva decat capitala lui Seneslau.

Basarab , fiul lui Tihomir, a unificat teritoriile de la sud de Carpati, a cuprins şi Voievodatul lui Litovoi, sudul Moldovei şi in cele din urma, parti din Banatul de Severin. Capitala noului stat era la Arges. Izvoarele nu mentioneaza cum a unit formatiunile de la sud de Carpati, punand bazele unui singur stat. Noul stat va primi numele de Tara Romaneasca.

La formarea Tarii Romanesti au contribuit şi romanii din Transilvania, care, nemultumiti de maghiari vor parasi Transilvania şi se vor aseza in Tara Romaneasca, contribuind la formarea statului.

Traditia istorica vorbeste de Negru-Voda din Fagaras, care a venit (« descalecand ») la sud de Carpati şi care ar fi intemeiat Tara Romaneasca.

Basarab a dus o politica externa activa :- stabileste aliante politice cu bulgarii, impotriva Bizantului ;

127

- duce lupte cu tatarii, fiind remarcat de papalitate ;l- a purtat razboaie cu ungurii, obtinand independenta tarii.

Cauzele razboiului cu Ungaria   : - formarea Tarii Romanesti nu convenea Ungariei ;- unirea Banatului de Severin cu Tara Romaneasca ;- refuzul lui Basarab de a recunoaste suzeranitatea maghiara ;

Acestea au fost motivele care l-au determinat pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou sa porneasca razboiul impotriva Tarii Romanesti.

Basarab a trimis o solie in intampinarea maghiarilor pentru a le propune sa primeasca 7000 marci de argint, iar pe unul din fii il lasa zalog la curtea regelui.

Regele nu accepta conditiile de pace ale lui Basarab şi batalia se desfasoara intre 9-12 noiembrie 1330 la Posada (asa cum apare numita in Cronica pictata de la Viena).

Aceasta localitate nu este identificata, dar in limba romana posada inseamna o trecatoare. Ungurii sunt infranti, iar regele scapa deghizat in hainele unui soldat..

Victoria de la la Posada a insemnat :- castigarea independentei- incheierea procesului de formare a statului

Nicolae Alexandru (1352-1364) : - a incheiat procesul de formare a statului- a avut o domnie autoritara- pe plan extern se afirma prin aliantele incheiate şi prin lupta pentru consolidarea

independentei- in 1359 a intemeiat Mitropolia dependenta de Bizant;

Din titulatura domnului, «  Marele şi singur stapanitor domn Io Nicolae Alexandru fiul marelui Basarab voievod » deducem ca Tara Romaneasca este un stat independent.

Vladislav Vlaicu (1364 –1377) :- dezvolta economia- bate moneda proprie- confirma negustorilor brasoveni vechile privilegii comerciale

Statul parcurge de la Basarab la Mircea cel Batran o perioada de consolidare, de stabilitate politica şi prosperitate economica.

Formarea statului medival Moldova

128

Formarea acestui stat inceput la mijlocul sec. al XIV-lea şi a fost favorizata de slabirea atacurilor tatare ca urmare a luptei duse de Ungaria, Polonia şi Tara Romaneasca.

Moldova a cunoscut trei etape de formare:

Prima etapa (1352-1353/ descalecatul lui Dragos) s-a petrecut in timpul luptelor impotriva tatarilor, când regalitatea maghiara a format in nord-estul Moldovei o Marca ,asezare intarita cu scopuri militare şi de aparare. Marca poate fi considerata Moldova Mica. Ea avea capitala la Baia şi era condusa de Dragos, conducatorul Maramuresului. Organizarea Moldovei in timpul lui Dragos a pornit de la formatiunile politice care existau in aceste zone.

In lucrarea " Letopisetul de când s-a intemeiat Tara Moldovei " scrisa in vremea lui Stefan cel Mare, intemeietorul statului Moldovean este considerat Dragos

A doua etapa a intemeierii Moldovei (1359-1365/descalecatul lui Bogdan): Organizarea Moldovei intr-o domnie incepe cu 1359 când traditia istorica ne vorbeste de " descalecatul " lui Bogdan, voievod din Maramures.

El stapânea un cnezat pe valea Viseului, compus din 22 de state, având resedinta fortificata la Cuhea. In aceasta perioada Ungaria incearca sa organizeze comitate, lucru care i-a nemultumit pe români. Bogdan era şi el nemultumit de aceasta incercare a ungurilor.

In 1359 in Moldova Mica izbucneste o rascoala .La ea va participa şi Bogdan, voievodul românilor maramureseni care, impreuna cu ceata sa de viteji şi avand de partea lui boierimea moldoveana, reuseste sa-l alunge pe urmasul lui Dragos. Informatii despre aceste evenimente gasim intr-o cronica scrisa de Ioan de Târnave, in care Bogdan este numit " Necredinciosul nostru " datorita pozitiei lui de impotrivire fata de regatul Ungariei.

Cea de a treia etapa este cea a consolidarii noului stat: Latcu (1365-1374) intemeiaza episcopia catolica de la Siret; Petru Musat (1375-1391) intemeiaza Mitropolia ortodoxa a Moldovei şi bate primele monede ; Roman I (1391-1394)desavarseste unificarea statului moldovean,,de la munti pana la tarmul marii”.

129

TARILE ROMANE INTRE SECOLELE AL XIV-LEA –AL XVI- LEA

Biserica din Densuşi

In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tatarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lantului muntos al Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în sec. XIV şi XV sa anexeze sau sa subjuge cele doua principate, dar n-au reuşit.

In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra teritoriilor românesti: Imperiul otoman. După ce au pus prima data piciorul pe pamantul european, în 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel ca stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunarii, în 1396.

Aceasta perioada se caracterizeaza prin luptele purtate de domnitorii tarilor romane pentru apararea integritatii teritoriale şi a independentei.

Cauzele declansarii acestei politici au fost:in primul rand, politica expansionista dusa de otomani, care vor reuşit in scurt timp sa cucereasca Peninsula Balcanica, dupa ce vor patrunde in Europa, la sfarşitul secolului XIV; Dorinta domnitorilor de a mentine independenta statului condus de ei, atat pe calea armelor, cat şi prin plata tributului spre sfarşitul domniei şi de a stopa expansiunea islamismului promovat de otomani.

Primul domnitor care a dus o astfel de politica cu caracter antiotoman a fost Mircea cel Batran, domn al Tarii Romanesti in perioada 1386-1418. Pentru a putea desfasura cu succes aceasta lupta, Mircea cel Batran va incheia o serie de aliante cu:

Sigismund de Luxemburg,regele Ungariei;Ştibor,voievodul Transilvaniei;Alexandru cel Bun,domnul Moldovei.

Confruntarile militare cu Inalta Poarta Otomana:

130

In anul 1389,Mircea cel Batran il va ajuta pe cneazul sarb Lazar sa lupte impotriva otomanilor conduşi de sultanul Murat I in batalia de la Kossovopolje (Campia Mierlei), insa sunt infranti . Domnul Tarii Romanesti va invinge un corp de oaste otoman patruns in interiorul tarii cu scopul de a o prada in anul 1391.Batalia de la Rovine din data de 10 octombrie 1394, cand invinge pe sultanul Baiazid I Ildaram (1389-1402), folosind tactica hartuirii permanente, insa datorita regruparii trupelor otomane este nevoit sa se retraga in Transilvania, astfel Tara Romaneasca va fi condusa in perioada 1395-1397 de interpusul adus de otomani, Vlad Uzurpatorul.Pe data de 25 septembrie 1396 participa la Cruciada de la Nicopole , luptand alaturi de Principii Crestini din Europa Occidentala, in care invingatori ies turcii.In urma bataliei de la Ankara din anul 1402, sultanul Baiazid I este invins de capetenia mongola Timur-Lenk, este luat prizonier şi moare in captivitate. Datorita faptului ca sultanul nu a lasat nici un mostenitor pe tronul Imperiului, fiii sai, Musa Celebi, Mustafa şi Mehmed se vor razboi intre ei pentru preluarea tronului, astfel Imperiul Otoman va traversa o puternica criza pe plan intern in perioada 1402-1413.Mircea cel Batran va interveni in luptele interne ale Inaltei Porti, ajutandu-l intai pe Musa Celebi, apoi pe Mustafa impotriva lui Mehmed, cu scopul de a ajuta la venirea pe tronul Imperiului Otoman a unui sultan care sa duca o politica favorabila Tarii Romanesti.In cele din urma, sultan va deveni Mehmed I, in anul 1413, cand hotaraste pedepsirea domnitorului prin efectuarea unei expeditii militare in statul condus de acesta, expeditie care nu va mai avea loc, deoarece Mircea cel Batran se hotaraste in anul 1417 sa plateasca tribut otomanilor in schimbul recunoasterii independentei Tarii Romanesti.Pe 31 ianuarie 1418 Mircea cel Batran moare, lasand in urma o tara libera şi independenta, fiind inmormantat in manastirea Cozia, ctitoria sa.Fiind un bun strateg şi diplomat, Mircea cel Batran a reuşit sa respinga pretentiile de suzeranitate ale Ungariei şi prin luptele purtate cu otomanii sa mentina independenta statului sau şi sa stopeze inaintarea turcilor catre centrul Europei, putand fi numit un "aparator al civilizatiei europene crestine".

Iancu de Hunedoara (1407-1456)

A fost voievod al Transilvaniei intre anii 1441 şi 1456.

131

Tatal sau, cneazul roman Voicu, din tara Hategului, a fost innobilat de regele Sigismund de Luxemburg pentru serviciile aduse coroanei maghiare. De la acesta, Voicu a primit domeniul şi castelul Hunedoarei. A fost numit ban de Severin in anul 1438, de catre regele Albert de Habsburg (1437-1439). Dupa moartea acestuia, a sustinut candidatura la tronul Ungariei a regelui polon Vladislav al III-lea. Incoronat in 1440 cu numele de Vladislav I, regele nu a uitat sprijinul lui şi l-a numit voievod al Transilvaniei. S-a remarcat prin calitatile sale de comandant militar şi prin faptul ca a studiat mult timp tactica de lupta a otomanilor, constituind detasamente de cavalerie usoara, capabile sa execute lovituri rapide asupra adversarului. El a fost adeptul campaniilor ofensive antiotomane. Inca din anul 1438, şi-a demonstrat calitatile militare in luptele din Serbia impotriva otomanilor. In anul 1441, dupa ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a invins din nou o oaste a acestora, iar in 1442 a obtinut o alta victorie la Santimbru, langa Alba-Iulia, asupra fortelor comandate de beiul de Vidin. Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit in Europa, motiv pentru care atat Papa de la Roma, cat şi statul venetian il considerau potrivit pentru a conduce trupele militare intr-o viitoare cruciada antiotomana. Voievodul era hotarat sa se implice decisiv in aceasta actiune, ideea luptei contra Semilunei animandu-l pana la sfarşitul vietii. Voievodul transilvanean a acordat importanta şi necesitatii ca in fruntea Moldovei şi a tarii Romanesti sa se afle domnitori care sa-i fie aliati şi pe care sa se poata sprijini la nevoie. Ca urmare, l-a inscaunat pe Basarab al II-lea pe tronul tarii Romanesti, in anul 1442, iar pe cel al Moldovei, in anul 1448, pe Petru al II-lea. Perioada 1443-1456 a reprezentat etapa marilor confruntari cu otomanii. Voievodul transilvanean şi regele Vladislav I al Ungariei au inceput campania cea lunga, desfasurata la sud de Dunare in conditiile in care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii crestini nu le-au oferit ajutor in lupta antiotomana. Aceasta campanie, inceputa in septembrie 1443 şi incheiata in ianuarie 1444, a fost incununata de succes. Dintre victoriile de rasunet datorate priceperii militare avoievodului trebuie amintite cele de la Nis, Sofia şi Zlatita. Ultima confruntare cu otomanii a lui s-a desfasurat in anul 1456. Sultanul Mahomed al II-lea, dupa ce a cucerit Constantinopolul in anul 1453, şi-a indreptat atentia asupra cetatii Belgradului, important punct strategic in inaintarea lor spre centrul continentului european. Dar acesta nu a putut cuceri Belgradul, deoarece a fost aparat de Iancu de Hunedoara care şi-a demonstrat din nou calitatile de bun conducator militar in batalia din 21-22 iulie 1456. El a atacat direct tabara otomana,

132

dupa ce fusese respins asaltul general organizat de sultan. Dar, peste numai cateva saptamani de la victoria de la Belgrad, marele luptator antiotoman a murit la 11 august 1456, in urma izbucnirii unei epidemii de ciuma, in tabara oastei sale, la Zemun. Iancu de Hunedoara a fost inmormantat in catedrala catolica de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormant a fost scris: ,,S-a stins lumina lumii”. Aceste cuvinte demonstreaza rolul lui in lupta antiotomana, Europa pierzand pe unul dintre cei mai importanti luptatori ai sai.

Politica antiotomana dusa de Vlad TepesVlad Tepes a fost domn al Tarii Romanesti in trei randuri:in 1448-trei luni, in perioada 1456-1462 şi in 1476-doua luni.Pe plan intern va duce o politica antiboiereasca, iar pe plan extern o politica antiotomana.Tronul il va ocupa in 1456 cu ajutorul voievodului transilvanean, Iancu de Hunedoara, iar o data cu ocuparea tronului va fi nevoit sa incheie o serie de aliante pentru a putea desfasura cu succes lupta antiotomana, cu:Matia Corvin, regele Ungariei; Stefan cel Mare, varul sau, pe care-l va ajuta in 1457 sa ocupe tronul Moldovei.In timpul sau, pe data de 20 septembrie 1459, prin emiterea unui hrisov, este atestat pentru prima oara orasul Bucuresti.Datorita refuzului platii tributului catre otomani,Vlad Tepes intra in conflict cu sultanul Mehmed al II-lea Fâtih.In 1461 sultanul incearca sa-i intinda o cursa la Giurgiu, insa domnitorul Tarii Romanesti işi da seama de intentiile acestuia şi se prezinta cu un puternic corp de oaste şi reuseste sa-i invinga pe turci, luand cu el prizonieri, in frunte cu conducatorul lor, Hamza Beg şi-i trage in teapa pe drumul ce lega Targoviste de orasul Bucuresti.Vlad Tepes va reactiona pustiind cetatile otomane de la nordul şi sudul Dunarii, in iarna anului 1461-1462, act ce va provoca turcilor mari pierderi materiale şi umane.Dorind inlaturarea lui Vlad Tepes şi transformarea statului sau in Pasalac, sultanul otoman Mehmed al II lea Fatih va declansa o puternica campanie militara, aducand cu el şi un pretendent la tronul Tarii Romanesti in persoana fratelui domnitorului, Radu cel Frumos.Deoarece armata domnitorului era mult inferioara celei otomane, acesta va adopta tacticile pustiirii pamantului şi hartuirii permanente.Cea mai importanta batalie din timpul domniei acestuia a fost ''Celebrul atac nocturn din apropiere de Targoviste'' din 16-17 iunie 1462, in timpul caruia va

133

patrunde impreuna cu cei 7000 de calareti in tabara otomana cu scopul de a-l ucide pe sultan, creand o diversiune şi lasandu-i pe turci pana se vor dezmetici sa se macelareasca intre ei.Datorita regruparii trupelor otomane, Vlad Tepes va fi nevoit sa se retraga in Transilvania, asteptand ajutorul lui Matia Corvin, ajutor care nu va veni, datorita faptului ca Matia Corvin cheltuise banii oferiti de Principii Occidentali pentru a-l ajuta, falsificand chiar şi o scrisoare prin care a convins Crestinatatea ca Vlad Tepes ar fi complotat cu otomanii impotriva sa.In aceste conditii, Vlad Tepes va fi inchis la Buda, unde va petrece 11 ani.Dandu-şi seama de greseala facuta, Matia Corvin il va elibera şi ii va oferi functii militare importante in Ungaria.In cele din urma, in anul 1476, va reuşi sa reocupe tronul cu ajutorul varului sau, Stefan cel Mare, insa nu va domni mult, deoarece in Tara Romaneasca se crease o puternica opozitie boiereasca care nu-l mai dorea ca domn, ale carei actiuni duc la asasinarea lui. (Dupa alte informatii,Vlad Tepes ar fi murit in urma unei batalii din apropiere de Snagov).Pe parcursul domniei, Vlad Tepes a reuşit sa instaureze ordinea in tara, iar prin luptele purtate cu Inalta Poarta Otomana, sa mentina independenta Tarii Romanesti şi sa evite transformarea acesteia in Pasalac.

Politica antiotomana dusa de Mihai Viteazul:Mihai Viteazul a fost domn al Tarii Romanesti in perioada 1593-1601,ocupand tronul cu ajutorul boierilor Cantacuzini de la Constantinopol şi a boierilor Buzesti din Tara Romaneasca.La inceput acesta era supus turcilor, insa cand nimeni nu se asteapta va declansa rascoala antiotomana de la Bucuresti pe data de 13 noiembrie 1594, cand cheama pe toti creditorii levantini la vistierie şi ii ucide, dupa care va distruge armata

otomana cantonata in capitala.

Oraşul Soroca pe malul rîului Nistru

Va reuşi sa-i invinga pe turci in batalia de la Serpatesti şi pe tatari la Stanesti şi Putineiu, judetul Ilfov, pe parcursul lunii noiembrie.In iarna anului 1594-1595,prin efectuarea unei expeditii militare la sudul Dunarii,ataca şi

cucereste cetatile otomane:Chilia, Sulina, Turnu, Braila şi Rusciuk,declansand astfel politica de cruciada antiotomana,cu scopul de a redobandi independenta Tarii Romanesti.

134

Pentru a desfasura cu succes politica de cruciada, va incheia un tratat de alianta cu: Sigismund Bathory, principele Transilvaniei - un tratat nefavorabil domnului, datorita faptului ca cei 12 boieri munteni trimişi in Ardeal nu au respectat conditiile impuse de Mihai Viteazul, astfel devenind vasal principelui transilvanean.

Acest tratat avea şi prevederi favorabile, cum ar fi: acordarea ajutorului militar in lupta antiotomana; subordonarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania Mitropoliei Tarii Romanesti.Otomanii vor incerca sa patrunda in Tara Romaneasca in iulie 1595, fiind nemultumiti de atitudinea lui Mihai Viteazul, insa acestia sunt respinşi, domnitorul pustiind cetatile otomane Babadag şi Nicopole.In perioada 14-16 august 1595, turcii traverseaza Dunarea sub conducerea lui Sinan Pasa şi inaiteaza catre capitala, incercand sa o transforme in Pasalac. Batalia se va da la Calugareni, pe data de 23 august 1595,cand Mihai Viteazul invinge cu ajutorul secuilor conduşi de Albert Kiraly şi a artileristilor toscani.Datorita regruparii otomanilor, Mihai Viteazul va fi nevoit sa se refugieze in Transilvania, asteptand ajutorul lui Sigismun Bathory. Primind ajutorul asteptat, domnitorul invinge in cursul lunilor septembrie-octombrie la Targoviste, apoi la Bucuresti, zdrobindu-i pe turci definitiv la Giurgiu.In urma incheierii pacii cu otomanii in anul 1597, sultanul Mehmed al III lea recunoaste independenta tarii, reduce tributul la jumatate, recunoaste domnia pe viata a lui Mihai Viteazul şi ereditara in familie.Bun strateg şi diplomat, Mihai Viteazul reuseste sa recastige independenta Tarii Romanesti, mai intai pe cale militara, iar spre sfarşitul domniei prin plata tributului catre Inalta Poarta.1599-Mihai Viteazul patrunde in Transilvania, il infrange pe Andrei Bathory la Selimbar şi este primit triumfal in Alba Iulia unind Transilvania cu Tara Romaneasca.1600-armata sa trece in Moldova , pe tronul careia se afla Ieremia Movila, supus turcilor şi astfel pentru cateva luni cele trei tari romane sunt unite sub conducere unica.Nobilimea maghiara se rascoala şi in septembrie 1600 Mihai este infrant la MiraslauRevine , cu ajutorul imparatului Rudolf al IIlea in 1601, vorbindu-se chiar de refacerea unirii dar la 19 august 1601 este ucis din ordinal generalului Basta pe Campia Turzii

tefan cel MareȘ (n. 1433, Borze tiș - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 i 1504.ș

135

Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară", la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau soldneri).

ara era apărată de cetă i ca Ț ț Soroca, Tighina i ș Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetă ile ț Hotinului i Sucevei la Nord, spre Carpa i ș ț Cetatea Neam uluiț , iar pe Siret cetatea Romanului. Moldova era stabilă politic i bogată.ș

Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săge i i o lovitură de lance. tefan năvăli înț ș Ș Ardeal pe urmele armatei ungure tiș în retragere i î i asigură lini tea la grani aș ș ș ț apuseană a ării.ț

1474 Mohamed al II lea trimise în Moldova pe Hadâm Suleiman Pa aș (Hadin Süleyman Pa a), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn i a-iș ș nimici oastea. tefan î i organizează tabăra în fa a Ș ș ț Vasluiului în locul numit Podul Înalt i în ziua de 10 ianuarie ș 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe nea teptate. Marea o tire a turcilor se clătină i se destrămă într-o învălmă ealăș ș ș ș cumplită. Locul mlă tinos, cea a, necunoa terea terenului, mări tulburarea turcilor,ș ț ș care se risipiră.

După alungarea lor, tefan Ș trimise o scrisoare în limba latină către to i principiiț cre tini din Europa, vestindu-le marea izbândă i cerându-le sprijin pentruș ș încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei i a ș Republicii Vene ieneț , ajutor nu veni de nicăieri.

1497. reu ise să respingă o invazie a noului rege polonez, ș Ioan Albert, nimicind oastea poloneză în bătălia de la Codrii Cozminului

Ștefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independența Moldovei în schimbul plății unui tribut sultanului

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică.

Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat un picior.

După o domnie îndelungată de 47 de ani - neobișnuită pentru acele vremuri - marele domnitor și-a închis ochii la 2 iulie 1504.

136

Reconstrucţia sălii tronului lui Ştefan cel Mare la Muzeul de istorie din Suceava

CTITORIILE LUI STEFAN CEL MARE

MANASTIREA PUTNA Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”

10 iulie 1466 – 3 septembrie 1469

Biserica „Sfântul Procopie”, Milişăuţi 1487 Biserica „Sfânta Cruce”, Pătrăuţi13 iunie 1487

137

Biserica „Sfântul Ilie”, Suceava Mănăstirea Vorone

Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521 şi Regatul ungar a disparut în urma Bataliei de la Mohaci - 1526.Prin urmare, Valahia şi Moldova erau încercuite şi a trebuit sa recunoasca suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturata şi Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte doua teritorii românesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii care şi-au mentinut entitatea statala în timpul Evului Mediu, ca şi propria politica, precum şi structurile militare şi administrative. Tributul platit sultanului avea menirea sa garanteze pastrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protectia impotriva altor dusmani puternici. Valahia şi Moldova, detinand propriul lor statut autonom, au continuat, după caderea Imperiului Bizantin, sa cultive traditiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, pastrarea religiei ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor, învatati din toata Peninsula Balcanica, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol. Ei au pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.

TARILE ROMANE IN SEC XVIII

Sfarşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atât în centrul, cat şi în estul Europei.

138

Imperiul Otoman a esuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi , prin urmare, Imperiul Habsburgic şi-a început expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizata şi Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Românesti în calea expansiunii rusesti. Imperiul Otoman, în încercarea de a-şi apara vechile pozitii, a întrodus în Moldova (1711) şi Ţara Româneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, şi sub care Sublima Poarta desemna în cele doua principate domnitori greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept credincioşi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economica a luat proportii, la fel ca şi coruptia; dar, s-au întrodus, de asemenea, şi cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia interna, deşi limitata, a fost conservata la baza, în cele doua principate, care au continuat sa fie entitati distincte în Imperiul Otoman; aceasta situatie a fost recunoscuta în cateva tratate internaţionale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la granita celor trei mari imperii şi ravnite de toate trei, Ţara Româneasca şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de batalie, pe care armatele imperiilor s-au întalnit.Multi ani, Austria şi Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei şi au fost însotite întotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp după ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca tarile românesti au îndurat nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocari de populaţie şi amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum şi Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut şi Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).

139

SPITALUL CLINIC COLTEA

Spitalul Clinic "Coltea", primul spital din Tara Romanească, construit în 1704 de spătarul Mihail Cantacuzino este locul de plecare al dezvoltării medicinii romanesti.

Istoria medicinii romanesti, alături de alte institutii medico-sanitare şi de învătămant medical, de traditie şi valoare din tara noastră, are ca fir călăuzitor - Spitalul Coltea. Spătarul Mihail Cantacuzino (1650-1716), om de cultură al vremurilor sale, care îşi făcuse studiile la Padova, a dorit să construiască pe cheltuială proprie, un spital şi alte clădiri, cu destinatie socială şi culturală, asa cum văzuse prin tările europene prin care colindase.După ce a fost refuzat de Mitropolitul Teodosie să construiască spitalul pe terenul ce fusese donat de Coltea Doicescu, Mitropoliei Bucurestiului, pe care era clădită o biserică din lemn, Spătarul a cerut şi a obtinut sprijinul Patriarhului Constantinopolului - Gavriil - care, prin "Carta patriarhală" din 18 octombrie 1702, cere să i se recunoască spătarului, "de către toti", dreptul de proprietate asupra terenului Coltei.Avand acest drept, Mihail Cantacuzino începe constructia "Complexului de la Coltea" şi, după ce dăramă biserica din lemn, construieste una din piatră (cea existentă) şi trei paraclise, în 1702, după care, în 1704 construieste un spital cu 24 paturi (12 pentru bărbati şi 12 pentru femei) pentru bolnavii "cu răni şi buboşi", asezat de o parte şi de alta a paraclisului de miazăzi care a început să functioneze la data de 14 decembrie 1704, fiind inaugurat într-o zi de duminică.În spital, erau îngrijiti şi alti bolnavi "săraci şi neputincioşi" : boieri scăpătati din tară şi străinătate, negustori sărăciti şi orice sărac cinstit.Preocupat de ideea construirii unor institutii de binefacere, spătarul a început să zidească pe acest loc şi alte clădiri. Astfel, în 1707 construieste "Scoala slavo-romană" şi camere pentru dascăli, unde învătau, fără plată, elevi pămanteni, dar şi străini, care a functionat pană în 1867 cand a fost mutată la Slănic-Prahova.Abia în 1709, Mitropolitul Antim Ivireanu, acceptă targul vanzării terenului de la Coltea, cu Spătarul Mihail Cantacuzino, pentru 800 de taleri.În afara celor mentionate, a mai construit o "casă pentru hrana săracilor"; o "spitărie" (farmacie), în care functiona un "dohtor" şi ajutorul său, "care erau datori să aibă la îndemană gata felurite leacuri şi feluri de buruieni tămăduitoare pentru orice nevoie şi trebuintă a bolnavilor,îngrijind pe toti cu umanitate"; o casă pentru chirurg, o casă pentru un arhiereu străin; un turn "Turnul Coltei" zidit între 1714-1715 la poarta de intrare a spitalului şi a mănăstirii, împodobit

140

cu picturi şi stucaturi, dăramat partial de cutremurul din 1802, refăcut în 1808 şi dăramat definitiv în 1888, care a servit şi drept "foisor de foc", precum şi Hanul mănăstirii Coltea. Pe parcurs, s-au mai adăugat o legătorie de cărti şi o tipografie domnească. Toate aceste constructii, făcute de spătar, erau înconjurate de o împrejmuire din zid şi alcătuiau "Complexul de la Coltea". Pe parcursul timpului, în urma cutremurelor şi incendiilor şi prin daniile făcute de boieri, spitalul a suferit modificări prin adăugarea altor constructii - bucătărie, spălătorie, laboratoare, saloane - ceea ce a permis cresterea numărului de paturi şi de internări.În 1859 spitalul functiona cu 2 sectii - medicină şi chirurgie - iar în 1860 se amenajează încăperi pentru oftalmologie, un laborator pentru anatomie patologică şi un amfiteatru (1866), în locul sălii de disectie care a ars.Cerintele crescande în acordarea asistentei medicale şi înfiintarea Scolii Nationale de Medicină (1857), apoi a Facultătii de Medicină (1869), au necesitat noi amenajări. Întrucat, clădirea nu mai corespunde noilor cerinte, în 1877 o comisie a decis construirea unui nou local care s-a inaugurat la 20 noiembrie 1888 (cel existent şi astăzi), şi care, cu ocazia a 275 ani de existentă a fost declarat "Monument national".Veniturile initiale, ale spitalului, erau formate din banii şi daniile făcute de spătar şi din cele 6 moşii închiriate mănăstirii Coltea şi din cotizatiile membrilor societătii "Frătietatea", înfiintată de spătar în 1706, care a fost prima fundatie din Tara Romanească, bazată pe ajutor mutual unde, fiecare "frate" (membru) dona un leu pe an pentru spital, tot timpul cat trăia, urmand a fi pomenit după moarte.În afara daniilor făcute de spătar, pe parcursul vremii, alti boieri au dăruit o serie de moşii, terenuri şi case, în judetele: Brăila, Buzău, Ialomita, Călăraşi, Teleorman, Ilfov, Prahova, Dambovita, Arges, Valcea, Olt şi Dolj, ajungand la 148.346 ha teren arabil şi păsune, la 51.622 ha pădure, terenuri petroliere şi actiuni la care se adăuga 10% din exploatarea salinei de la Slănic-Prahova. Numai în Bucuresti erau peste 20 imobile, iar la Sinaia erau hotelurile Pallace, Caraiman şi Cazinoul.La început, averile Coltei erau administrate de Epitropia de la Coltea, condusă de 4 epitropi princiari şi 4 epitropi secundari, aleşi dintre "negustorii cinstiti" din Bucuresti şi din afară, după un regulament întocmit chiar de spătar, "fără a se preschimba nimic din cele scrise", asa cum aprobase Samoil - Patriarhul Alexandriei în 1715 şi care a functionat pană în 1832 care s-a înfiintat la Eforia Spitalelor Civile care, în afară de Coltea, includea şi spitalele Pantelimon, Filantropia şi apoi Colentina.

141

La început, asistenta medicală era asigurată de cadre care nu au fost identificate. Se pare că, în jurul anului 1716, farmacistul John Grotowsky, originar din Orăstie, ar fi îndeplinit şi functia de doctor. Între timp, în spital, lucrează "dohtori" străini sau autohtoni, care îşi făcuseră studiile în străinătate, alături de "gerahi" sau "firigi" (chirurgi), proveniti din randul bărbierilor care foloseau metode empirice.Primele cadre medicale, formate în străinătate, apar la sfarşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, lucrand, de obicei, la curtile domnesti.În 1814, găsim la Coltea pe doctorii Constantin Darvari (din Macedonia) şi Apostol Arsaky (din Epir), alături de alti gerahi, apoi pe D. Wartiades, N. Gusi, Constant Marsille şi G. Grunau.În 1842, este numit, la Coltea Dr. Nicolae Kretzulescu, unde înfiintează "Scoala de mică chirurgie" ce instruia pe gerahi. Scoala are, însă, o durată scurtă, fiind mutată la Mihai-Vodă, apoi la Filantropia şi readusă la Coltea în 1857, de Carol Davila, ea purtand numele de "Scoala Natională de Medicină şi farmacie".După înfiintarea Scolii Nationale de Medicină, care s-a transformat în Facultatea de Medicină şi Farmacie (2 noiembrie 1869), spitalul Coltea devine prima bază de învătămant medical superior din tară, functionand cu 23 saloane, unde se internau bolnavi din toate specialitătile.De aici încolo, spitalul cunoaste o dezvoltare continuă prin amenajarea de laboratoare de analize, a unui serviciu de radiologie (la scurt timp după descoperirea razelor Roentgen s-a construit primul aparat cu raze X, la Coltea) a unui serviciu de pro-sectură şi a noi sectii şi servicii: dermatologie şi sifili-grafie, stomatologie, urologie, O.R.L., ginecologie, etc., unde s-au format specialisti care au lucrat în toată tara. Tot la Coltea, au luat nastere primele societăti stiintifice medicale.Pentru toate acestea, spitalul Coltea poate fi considerat, pe drept cuvant, "ALMA MATER" a medicinii romanesti. În clinicile de la Coltea şi-au desfăsurat activitatea o serie de maestri ai medicinii romanesti, întemeietori şi continuatori de scoli medicale , care au format medici, în aproape toate specialitătile, multi dintre ei remarcandu-se printr-o serie de priorităti medicale, pe plan national şi mondial. Merită să amintim numele unora dintre cei mai de seamă înaintaşi, precum: D.Warthiade, Gheorghe Polizu, Alexandru Marcovici, Gheorghe Stoicescu, Ion Nanu-Muscel, Basil Theodorescu, Nicolae Kretzulescu, Nicolae Turnescu, Constantin Dimitrescu-Severeanu, Thoma Ionescu, Gheorghe Assaky, Mihail Petrini-Galatz, Eugen Felix, Petre Herescu, Nicolae Manolescu, Dimitrie Gerota, Nicolae Hortolomei, Amza Jianu, Gheorghe Litarcec, David Lempart, Bernath Lendway, Constantin Daniel şi multi altii, precum şi urmaşii lor, care au contribuit

142

la dezvoltarea medicinii romanesti şi a recunoasterii ei în lumea medicală mondială.

Dintre prestatiile medicale nationale, de la Coltea, amintim: prima anestezie cu eter, pe mască şi prima operatie de cataractă sub anestezie cu eter (1847); primele rahianestezii cu cocaină (1873); anestezia generală prin intubatie; tehnici operatorii craniotomie, splenectomie, prostatectomie, anevrisme arteriale, rezectii de lant simpatic cervico-toracic, esofagoplastie cu tub gastric primul laborator de chirurgie experimentală comisurotomia în stenoza mitrală (1953), interventii pe vase mari (1954), rezectii hepatice (1959)

Dintre prestatiile medicale mondiale merită să amintim: sutura abdomenului în straturi anatomice (1873), decapitarea femurului în luxatii ireductibile (1877), operatie pentru buza de iepure (1897), sutura nervilor la distantă (1891), imfadenocolpohisterctomia lărgită în cancerul de col (Th.Ionescu-1902), principiile rezectiei gastrice în afectiuni necanceroase (1905), rahianestezia cu stovaină pe care o urcă pană în regiunea cervicală (1908), tehnici operatorii pentru cataractă (1895, 1901), transplant de maseter în paralizia facială (1934), reactivul pentru dozarea fenolului (1930), conceptul de iminentă de infarct (1947)

TARILE ROMANE IN SEC XIX

Renaşterea naţională

In sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriase transformari economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începuseră să apară primele întreprinderi

143

de tip capitalist şi în acelaşi timp, produsele românesti intrau, putin cate putin, în circuitul oriental. Ideea naţională, că pretutindeni în Europa, avea să devină visul înaltător al intelectualitătii şi elementul de baza în planurile de viitor, făcute de politicieni.

Unirea unei parti a creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvaneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca românii detineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau înca considerati "tolerati" în propria lor ţara), a fost pornită de episcopul Inocentiu Micu-Klein şi continuată de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existentă neintreruptă ca populaţie autohtonă.

In virtutea acestei mosteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi saşii. Revendicarile românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curtii din Viena, într-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum (1791), care însă n-a primti nici un răspuns. Problema Renasterii în Ţara Românească a fost exprimată în cadrul Revolutiei condusă de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.

Tudor Vladimirescu,conducătorul Revoluţiei Române de la 1821

Cu toate că trupele otomane şi tariste au ocupat principatele dunarene în acelaşi an, sacrificiile făcute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pămanteni au fost din nou numiti pe tronurile din Moldova şi Ţara Românească. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus în final la razboiul de eliberare naţională purtat de Grecia. Acest tratat a slabit foarte mult suzeranitatea otomana şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comertul era liber, cerealele românesti au început să patrundă pe pietele europene.

Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate românesti (1828-1834) a fost întrodus un Regulament Organic în Ţara Româneasca

144

(1831) şi Mildova (1832). Pană în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constitutii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începuseră în decadele premergatoare.

Prin urmare, în prima jumatate a sec. XIX, Principatele Românesti au început să se distanteze de lumea otomana orientala şi să işi spună cuvantul în spatiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat binevenite în societatea românească ce suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, constiinta că toti românii apartin aceleiaşi natiuni era generalizată şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.

Regulamentele organice prevedeau înfiintarea unor organe sanitare superioare Comitetului Carantinelor, care se transformă în Comisii de sănătate care functionau pe langă “Ministerul treburilor din lăuntru” (Ministerul de interne), avand ca sacină conducerea centrală, pe întreg teritoriul fiecărui principat, a problemelor sanitare. Ca servicii sanitare exterioare principatele sunt împărtite în regiuni sanitare numite “ocroguri”, 6 pentru Muntenia şi 5 pentru Moldova, avand fiecare un medic, un chirurg şi 10 moase, încadrare cu totul insuficientă spre a face fată asistentei medicale. Aceste servicii se ocupau de prevenirea şi combaterea epidemiilor şi au initiat măsuri de combatere a bolilor venerice, a rabiei şi a pelagrei.

Unirea şi independenta

Vântul revoluţiei din 1848 a bătut şi asupra principatelor românesti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali străluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu şi altii.

Nicolae Bălcescu,unul din conducătorii Revoluţiei din 1848

În Moldova tulburările au fost înăbuşite rapid dar în Ţara Româneasca revoluţionarii practic au condus ţara din iunie pâna în septembrie 1848. In Tranşilvania revoluţia s-a prelungit pina aproape la sfârşitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat să ia în consideratie revendicarile românilor şi ei au reuşit să anexeze

145

Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revoluţionare românesti şi unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat să înabuse lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.

Avram Iancu,conducatorul Revolutiei din 1848 în Transilvania

Cu toate că interventia brutală a armatelor otomane, tariste şi habsburgice a fost încununată de succes în 1848-1849, valul de înoire în favoarea ideilor democratice s-a răspindit peste tot în urmatoarea decadă.

Rusia a fost înfrânta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebarii din nou fragilul echilibru european. Datorită pozitiei lor strategice la gurile Dunării, pe măsură ce această cale de navigatie era din ce în ce

mai importantă pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia şi Moldova rămaneau încă sub suveranitate otomană, dar acum ele erau plasate sub tutela colectivă a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarască asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia liberă pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucureşti şi Iaşi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat în unanimitate sa uneasca cele doua principate într-un singur stat. Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit această hotărare, Imperiul Otoman şi Austria au fost impotrivă, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicările românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Românească, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.

146

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),Domnitorul Principatelor Unite

Statul naţional român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi şi-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan Cuza a initiat un program de reforme care a

contribuit la modernizarea societatii românesti şi a structurilor statale: Legea secularizarii averilor mănăstiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand ţăranii de sarcina îndatoririlor feudale şi improprietarindu-i cu pămant (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educatiei, în principiul careia scoala primara devenea obligatorie şi gratuita (1864), înfiintarea universitatilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864).

Mihail Kogălniceanu (1817-1890),părintele reformei, care a facut din România o ţară modernă

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca print conducator al României, sub numele de Carol I.

În 1874 apare prima lege sanitară românească, având ca raportori pe doctorii I.Felix şi A Tatu, legea constituind un vădit progres fată de legislatiile anterioare, având o conceptie modernă în problemele de sănătate publică prin accentul deosebit acordat igienei şi profilaxiei.

Legea din 1874 este simtitor ameliorată prin modifiările ce i se aduc pe parcurs. Astfel în 1881 se dispune înfiintarea spitalelor rurale, prin care se introduce în viata satelor o asistentă medicală calificată şi într-o oarecare măsură chiar specializată. Tot în 1881 legea mai prevede folosirea periodică a ambulantelor militare ca ambulante rurale.

Modificarea din 1892 mai prevede înfiintarea unor servicii de control sanitar, declararea obligatorie a bolilor infectioase şi obligativitatea autoitătilor administrative de

147

deschide, chiar şi în rural, spitale în timpul epidemiilor. În 1894 apare regulamentul pentru serviciul sanitar de judet, conform căruia fiecare plasă şi chiar fiecare comună trebuia să aibă un agent sanitar. Acest post urma să fie ocupat de subchirurgi, iar în lipsa lor de “fosti sanitari din armată şi vechi infirmieri din spitale”.

Carol I, primul rege al României

Noua Constitutie, inspirată după cea belgiana (din 1831), care a fost promulgată în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constitutională.

In urmatorii 10 ani, lupta românilor de a-şi dobandi independenta totală de stat a fost parte integrantă din miscările ce au avut loc, impreună cu alte popoare din sud-estul Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop să taie

ultimele lor legături cu Imperiul Otoman.

Intr-un cadru internaţional favorabil - în 1865 - a izbucnit din nou criza orientală şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România şi-a declarat independenta de stat totală, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, în care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, în cadrul cererii de asistenta a Rusiei, să se unească cu fortele rusesti ce operau în Bulgaria. Armata româna, sub comanda directă a printului Carol I, a trecut Dunarea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost

încercuirea armatei otomane, condusă de Osman Pasa (10 decembrie 1877).

Atacul redutei Griviţa. Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)

Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea

Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul caruia s-a recunoscut şi mentinut statutul pe care şi-l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipita la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat

148

conventia semnata în 4 aprilie 1877 şi a fortat România sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad şi Ismail.Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al României. După ce şi -a obtinut independenta, statul român a fost locul catre care şi -au indreptat ochii toti românii care traiau în teritoriile aflate inca sub ocupatie straina. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematica de asimilare în lumea germana, respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile lor. Enclavele românesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La inceputul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In acelaşi timp, în Transilvania, românii sufereau consecintele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).

Transilvania şi -a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stapanirea austriaca şi a fost incorporata în Ungaria. Legislatia adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure naţionalitati în Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, fortandu-le sa devina ungare. Asta a supus populaţia româneasca, alaturi de alte grupuri etnice, la grele incercari. La acel moment, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identitatii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea româna, precum şi rezistenta ei impotriva proiectelor de deznaţionalizare.

In 1892, lupta naţionala a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana asupra revendicarilor românilor şi o punea în garda fata de intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţionala.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionista a Rusiei a determinat România sa semneze, în 1883, în secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reinnoit periodic până la primul razboi mondial. După ce la inceput a ramas neutra, în primul razboi

149

balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei impotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic. Pacea de la Bucureşti (1913) a marcat sfarşitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) sa devina parte la România.

In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, România s-a declarat neutra. Doi ani mai tarziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României După primul succes, armata româna a fost silita sa abandoneze o parte din ţara, inclusiv Bucureştiul, şi sa se retraga în Moldova, datorita ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. In vara lui 1917, în marile batalii de la Marasesti, Marasti şi Oituz, românii au respins incercarea puterilor centrale de a se apara şi au scos România din razboi, ocupandu-şi restul teritoriului.

Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial

Situaţia însa s-a schimbat complet după Revoluţia din 1917 din Rusia şi pacea separata, încheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atragea după sine sfarşitul operatiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligata sa urmeze paşii aliatei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românesti se intercalau cu trupele rusesti şi era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a frontului, şi

pacea sa se instaleze în alta zona a frontului. Rupandu-se de aliatii sai occidentali, România a fost obligata sa semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata dusa la bun sfarşit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodata operativ; de fapt, la sfarşitul lui octombrie 1918, România a denuntat tratatul şi a reintrat în razboi.

Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarşitul primului razboi mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care traiau în imperiile tarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului tarist şi recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare

permis românilor din Basarabia sa-şi exprime prin vot în cadrul organului naţional reprezentativ -

150

Parlamentul ţării, care s-a convocat la Chişinau, vointa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu România.

Palatul Metropolitan din Cernăuţi,unde a fost votată unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)

Adunarea naţionala din Transilvania, convocata la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a preste 100.000 de delegati, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel ca, în ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea tuturor românilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realitati europene şi sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5 milioane).

Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata (1921), noua Constitutie a fost adoptată - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economică rapidă (productia industrială s-a dublat intre 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume).

Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ şi al Frantei de 246$.

In politică, erau mai multe partide aflate în competitie. Astfel ca Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii naţionaliste de dreapta, fondată de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilată. In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit în legatură cu decizia sa anterioară de a renunta la tron şi l-a

151

detronat pe fiul sau minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatură. (1938-1940).

Obiectivele politicii externe în perioada interbelică, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga natiunilor şi politica de securitate colectiva, la fel ca şi promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice - Franta şi Anglia.

În 1904 apare Regulamentul pentru serviciul sanitar rural, care reglementează atributiile agentilor sanitari şi a moaselor.În acelaşi timp, în temeiul legii comunelor rurale se înfiintează infirmeriile rurale, având ca obiective izolarea bolnavilor contagioşi şi eventual acordarea asistentei la nastere. Ultima completare este adusă în anul 1907, când legea asistentei sanitare a sătenilor prevede înfiintarea a 32 spitale rurale şi a unor azile de pelagroşi şi tuberculoşi, ca şi luarea unor măsuri de combatere a pelagrei şi tuberculozei.

În acelaşi an - 1907 - Ion Cantacuzino preia conducerea Directiei generale a serviciului sanitar, pentru ca după trei ani, în 1910, împreună cu Vasile Sion să elaboreze noua lege sanitară care trebuie socotită o lege cu un caracter modern, tehnic şi tinând seama de probleme majore ale sănătătii publice.

Sub aspectul asistentei medicale în rural, legea Cantacuzino din 1910 prevedea:-construirea “Casei sănătătii publice rurale”, având ca scop realizarea unor

lucrări necesare salubritătii publice la sate;-fixarea razei unei circumscriptii sanitare rurale la 15.ooo de locuitori, cu dispensar, salon de izolare, locuintă pentru medic şi moasă;-înfiintarea de farmacii portabile;

Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român,suporterul securitatii colective în Europa

Impreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antanta, în 1920-1921 şi a creat o noua organizatie de securitate regionala - Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.

152

Pe masură ce nazismul crestea în Germania, aceasta impreună cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forta a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica şi cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţională a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.

Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi -a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantand azil presedintelui polonez şi guvernului). Infrangerile suferite de Franta şi Marea Britanie în 1940 au creat o situatie dramatica pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august

1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritara era româneasca. In urma discutiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.

Harta României cu teritoriile pierdute în anii '40

Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion Antonescu (el a devenit maresal în octombrie 1941). Intr-un efort de a obtine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminata din politica.

Dorind sa recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, în razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus după 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu,

153

precum şi de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianta cu Germania.

Pe 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) şi , astfel, România şi -a adus intregul ei potential economic şi militar în Alianta Natiunilor Unite, până la sfarşitul celui de-al doilea razboi mondial în Europa.

In ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.

Monumentul de la Moisei,dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în România ocupata

Trupele sovietice stationau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o evolutie similara acesteia, ca şi celorlalti sateliti ai imperiului sovietic. Intregul

guvern a fost preluat prin forta de comunisti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutati şi arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice şi în aceeaşi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere omnipotenta şi omniprezenta şi pe forta de represiune.

Intreprinderile industriale, bancile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varsovia (1955).

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificata şi cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre Nicolae Ceauşescu.

154

Intr-o scurta perioada, el a reuşit sa concentreze în propriile maini (şi ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena Ceauşescu), toate parghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.

România s-a distantat de URSS (acest lucru a fost facut public în "Declaratia" din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida şi s-a inregistrat o oarecare deschidere în politica externa (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968); toate acestea, ca şi capitalul politic construit pe o linie mai putin ortodoxa, erau folosite pentru a consolida propria pozitie a lui Ceauşescu, ca sa preia intreaga putere în cadrul partidului şi a statului.

Dictatura familiei Ceauşescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitarista din Europa secolului XX, bazata pe cultul personalitatii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viata socială şi morala, izolarea ţării în cadrul comunitatii internaţionale.

Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, nascocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scaderea dramatica a nivelului de trai al populaţiei şi la adancirea crizei regimului.

In aceste conditii, izbucnirea revoltei stârnite la Timisoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie dictatura a fost rasturnata, prin sacrificiul a peste 1000 de vieti.

Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piata şi reintegrarea ţării în spatiul economic, politic şi cultural european.

SISTEMUL MEDICAL

După 1948, în urma reformelor sanitare, la spitalulUI Coltea i-au fost arondate alte policlinici - Basarab, Drumul Taberii, Fabrica de confectii şi tricotaje, Chimia, Vitan - cu dispensarele aferente, spitalul avand rolul de for metodologic, pentru multi ani. Nu trebuie uitat nici rolul pe care spitalul Coltea l-a avut în implicarea unor evenimente naturale, sociale şi politice ale vremii. Marile incendii şi cutremure din anii 1739, 1802, 1940, 1977, au produs victime care au fost tratate la Coltea, iar în timpul epidemiilor de variolă (1815), ciumă (1828-1829), şi holeră (1831), medicii de la Coltea au asigurat vaccinarea populatiei Bucurestiului şi au îngrijit pe cei bolnavi. Pentru asistenta medicală extracapitalicească, în cazuri de urgentă şi calamităti, la 15

155

iulie 1876, din initiativa lui Carol Davila şi a altor medici, a luat fiintă la Coltea "Societatea de Crucea Roşie" ale cărei actiuni au început să se concretizeze începand cu anul următor - 1877 - în timpul războiului de independentă în care C. Davila a avut rolul major în organizarea serviciului medical, pe campul de luptă. Ca şi el, Iacob Iacobovici a condus misiunea sanitară din Bulgaria (1913), iar Constantin Angelescu a organizat asistenta sanitară din primul război mondial.

Traian Nasta, Dumitru Turnescu şi Iacob Felix au fost pe front (ultimul decedand). De asemenea, în timpul celui de al II-lea război mondial, Valerian Popescu şi Tiberiu Ghitescu au fost pe front, iar Nicolae Hortolomei şi Dan Setlacec au asigurat asistenta medicală din spital.

În timpul revolutiilor din 1821 şi 1848 spitalul Coltea a asigurat asistenta rănitilor, iar în timpul revolutiei din 1989 a fost un adevărat spital de linia I.Astăzi, la trei secole de existentă, spitalul Coltea pare să cunoască o nouă etapă în dezvoltarea sa. Proiectul Siemens - de modernizare, refunctionare şi dotare a spitalului - aprobat şi finantat de guvern, împreună cu personalul medico-sanitar de un înalt profesionalism, din spital, îl va aseza alături de alte spitale moderne din tară şi din Europa, capabil să acorde o asistentă medicală la parametri mondiali.

MEDICINA-REPREZENTANTI

Carol Davila - prenumele sale adevarăte erau Carlos Antonio Francesco - este unul dintre cazurile rare, speciale şi ciudate, in care tatăl este aproape sigur cunoscut, în persoana celebrului şi romanticului Franz Liszt, dar mama nu se ştie cu certitudine cine a fost, după cum reiese din lucrarea “Călătoriile lui Carol Davila”, de Marin Banu Badescu, publicată în 1985, cu ocazia centenarului morţii generalulului. După datele adunate, “bănuiala” maternităţii se indreapta spre contesa Marie d’Agoult, cunoscută în literatură franceză sub pseudonimul Daniel Stern. La 14 ani, pe Carol Davila l-a întalnit rectorul Academiei din Limoges. Mergea pe jos spre Spania, ştia numai limba germană şi ascundea sub haină bijuterii ciudate şi alte lucruri de preţ.

Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Înainte de a ajunge în România şi a pune în aplicare cunostintele solide în medicina, acesta

156

trece prin mai multe etape. Prin urmare, Carol Davila lucreaza, o perioada de timp, ca practicant-farmacist la Nantes şi Agers (Franta). Dupa propriile afirmatii: "Daca am dobândit oarecare experinta în manipularile chimice, este pentru ca am debutat prin a învata a spala sticlele" descoperim caracterul puternic, vointa şi setea de cunoastere ale acestuia. Soseşte în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce şi-a dat doctoratul la Paris şi după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champigne şi Cherre.

Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar stă până la sfârşitul vieţii. Modelează viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câştigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la Bucureşti, îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui Cuza. Al treilea domn este Carol, sub a cărui protecţie îşi desăvârşeşte în cea mai mare măsură opera.

Viaţa de familiePrima soţie, Maria, fiică de medic francez şi de boieroaică româncă a trăit doar un an

după căsătorie. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleştilor, o frumuseţe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naşte primul copil, Alexandru. Vor urma două fete, Elena şi Zoe şi încă un băiat, Pia.

SănătateAre, încă de la sosire, mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuinţe

întunecoase şi umede, de pe cheiul gârlei, Dâmboviţa, tânărul face reumatism şi, cu timpul, acesta duce la pareza unui braţ pe care-l va ţine adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega şi consultă deopotrivă soldaţi şi puşcăriaşi, face tifos. În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax infecţios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgenţă, are o furunculoză generală şi crize de sciatică care-l fac să umble în baston.

Reforme, activitate

Construieşte, din aproape în aproape, un sistem medical care funcţionează şi organizează serviciul sanitar militar şi civil.

În 1855 înfiinţează o şcoală de felceri şi viziteaza aşezările Călimanesti, Căciulata şi Cozia, rămânând uimit de frumusetea privelistilor, dar mai ales de bogatia izvoarelor minerale.

Prin urmare, împreuna cu o echipa de specialisti, Davila a început studiul apelor curative din zona, recomandându-le împaratului Napoleon al III-lea, care suferea de

157

rinichi iar în 1856 infiinţează o şcoală secundară de chirurgie cu program şcolar teoretic-liceal şi sanitar-militar.

Când adversarii filoruşi fac demersuri pentru închiderea şcolii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o menţină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menţinerea tinerei instituţii, pe care Davila o transformă curând în "Şcoala naţională de medicină şi farmacie".

După 10 ani, în 1869 înfiinţează Facultatea de Medicină şi pe lângă facultate tot din iniţiativa dr. Davila e înfiinţată şi Grădina Botanică din Bucureşti. Intentiile crearii acestei gradini aveau scop atât didactic - instruirea elevilor Scolii Nationale de Medicina şi Farmacie - cât şi economic - aprovizionarea cu plante proaspete a farmaciilor.

Între timp Davila întemeiază învăţământul farmaceutic şi pe cel veterinar, fondează numeroase societăţi şi reviste de specialitate (între care Asociaţia medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferinţe medicale şi ţine prelegeri cu demonstraţii experimentale la Sfântu Sava, introduce concursurile medicale şi stagiile obligatorii în spitale.

În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetiţe din mahalale, iar la puţin timp înfiinţează şi un orfelinat de băieţi. Cât timp a trăit Davila a funcţionat şi o şcoală de surdo-muţi, cu atelier de tâmplărie şi sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române.

Tot ideea lui este introducerea consultaţiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci.

Stinge în diferite regiuni ale ţării epidemii grave, călătoresşe şi inspectează spitale, participă la Expoziţia universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani.

Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor şi elevelor din şcoliile sale.

La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoaşterea oficială a patriotismului "străinului" faţă de noua lui ţară şi, la Camera Deputaţilor, se propune acordarea cetăţeniei române. Totuşi, faptul se împlineşte abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868.

158

Datorită lui, serviciul ambulanţelor militare şi al trenurilor sanitare este pregătit din timp şi sute de vieţi sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi şi răniţi primesc îngrijiri.

Primeşte decoraţii şi de la români şi de la turci.

Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei : Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază şi, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Şcolii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincţie, eleganţa şi naturalul manierelor, farmecul conversaţiei, felul spiritual, vesel şi plin de duh în care istorisea, ca şi bogăţia instrucţiei".

În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanţă cu concursul elevilor români din Paris şi de a se consacra în ajutorul victimelor războiului.

Sfârşitul La 13 ianuarie 1874, soţia sa moare după ce un confrate de-al soţului său îi dă sticnină în loc de chinină. Rămas văduv, cu patru copii, Davila continuă să muncească cu şi mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului şi încercă să formeze caracter şi la elevii lui. Elevii săi sunt trimişi la marile facultăţi din Europa : Paris, Roma, Berlin şi Viena şi se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înfiinţată la Bucureşti. "Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi." spuneau foştii săi elevi.

Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt : DAVILA. Este suficient pentru toată lumea.

VICTOR BABES

Fondatorul scolii romanesti de Microbiologie, Victor Babes, s-a nascut la 4 (28) iulie 1854, la Viena, din tata cu origini in Banat şi mama austriaca.

Renuntă la o cariera muzicală, de care se simtea atras, studiind medicina la Budapesta şi Viena. Şi-a inceput cariera ca asistent in laboratorul de Anatomie Patologica de la Budapesta (1874-1881). Intre anii 1881-1887 devine doctor-docent ( profesor asociat) şi profesor de histopatologie la Facultatea de Medicina din Budapesta.

A efectuat stagii de specializare la Munchen, Heidelberg, Strassbourg, Paris şi Berlin.

159

Un an de zile (1885-1886) a lucrat la Berlin in laboratoarele lui Rudolf Virchow şi Robert Koch.

A fost distins de trei ori cu premii academice, de catre Academia de Stiinte din Paris, cu premiul Montyon, in 1886 şi 1924, şi cu premiul Breant in 1913. Cu primul dintre premii a fost distins pentru lucrarea “Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses”, primul tratat din lume, complet şi sistematic, de bacteriologie, publicat in 1885 impreuna cu André-Victor Cornil.

In 1887 Victor Babes este chemat in tara ca profesor la catedra de Anatomie Patologica şi Bacteriologie a Facultatii de Medicina din Bucuresti. In acelaşi an, pe 28 aprilie, fondeaza Institutul de Patologie şi Bacteriologie din Bucuresti, cel mai vechi institut stiintific medical din Romania, care astazi ii poarta numele.

Tot Victor Babes punele bazele publicatiilor “Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie” (1889), “Romania medicala” (1893) şi “Archives des sciences médicales” (1895).

Fiind considerat unul dintre fondatorii microbiologiei moderne, Victor Babes a adus contributii deosebit de importante, de renume mondial, la studiul turbarii, leprei, difteriei, tuberculozei.

De asemenea el este primul care a demonstrat prezenta bacililor tuberculozei in urina persoanelor bolnave şi a descoperit peste 50 de microorganisme patogene noi (pseudobacilul rapciungii, germenii din grupul paratific). De o deosebita importanta este descoperirea unei clase de paraziti- sporozoari intracelulari nepigmentati- care cauzeaza febra de Texas la pisici şi alte imbolnaviri la animalele vertebrate. La Congresul International de Zoologie din Londra (1900) acesti paraziti sunt clasificati in genul Babesia (bolile provocate sunt denumite babesioze- piroplasmoze- babesia bovis şi babesia ovis) in memoria descoperitorului lor.

Victor Babes a pus in evidenta şi corpusculii virotici din celulele creierului animalelor turbate- corpusculii Babes-Negri. Alte eponime asociate numelui sau sunt reprezentate de Corpusculii Babes-Ernst: incluzii metacromatice in protoplasma unor bacterii gram pozitive (de exemplu bacilul difteric).

Responsabil de introducerea vaccinarii antirabice in tara noastra, marele savant a descoperit şi valoarea serului imun, capabil sa inactiveze microbii, a enuntat principiul imunizarii pasive şi a inventat o metoda originala de imunizare antirabica (tratament asociat: vacin şi ser antirabic), cunoscuta in lume ca “Metoda romana de tratament antirabic” (1888).

160

Victor Babes a fost promotorul conceptiei morfopatologice despre procesul infectios, orientare medicala bazata pe sinteza dintre bacteriologie şi anatomia patologica, savantului roman i s-a atribuit şi meritul de a fi inventat primul model rationalizat de termostat, al unor metode de colorare a bacteriilor şi a ciupercilor din preparate histologice şi din culturi.

El a studiat, al doilea dupa Louis Pasteur, “concurenta vitala” dintre speciile bacteriene şi a introdus, pentru prima oara in lume, tehnica antibiogramei, preluată imediat de elvetianul Karl Garse care a folosit-o in cercetari similare de antagonism bacterian, şi in 1887, de catre biologul german Iulius Richard Petri, cu care savantul roman a realizat placa de diagnostic Babes-Petri, folosită şi astazi in toate laboratoarele de microbiologie.

Victor Babes a enuntat şi principiul teoretic al antibiozei, care explica antagonismul dintre microorganisme, pe baza secretării de către acestea a unor substante cu actiune reciproc inhibitorie. Constatand ca aceste substante pot opri chiar dezvoltarea speciei care le-a indus, el a fost primul care a emis ideea ce sta la baza principiului autoantibiozei.

In 1892 savantul roman a publicat impreuna cu Gheorghe Marinescu un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. Din 1893 Babes a fost ales membru titular al Academiei Romane, el fiind deja membru al Academiei de Medicina din Paris şi al Comitetului International pentru combaterea leprei.

S-a preocupat indeaproape de problemele medicinei profilactice ( alimentarea cu apa a oraselor şi satelor, organizarea stiintifica a luptei antiepidemice, etc.). Ca director al Institutului care ii poarta numele, Babes a abordat unele din problemele medico-sociale ale acelor vremuri, cum ar fi problema pelagrei, şi a formulat solutii realiste privind organizarea medicala a tarii, preconizand oraganizarea unui Minister al Sanatatii.

In 1900 a infiintat la Bucuresti Societatea Anatomica care a dat un puternic impuls studiilor anatomo-clinice din tara noastra. In 1913 a contribuit la combaterea epidemiei de holera din Bulgaria, preparand un vaccin antiholeric. In 1919 a fost numit profesor la Universitatea din Cluj, nou infiintata.

Strans legat de popor, Victor Babes a luptat pentru aplicarea cuceririlor stiintei in scopul imbunatatirii vietii oamenilor. A studiat cauzele bolilor cu extindere in masa (pelagra, tuberculoza), atragand atentia asupra radacinilor sociale ale acestora. In intreaga activitate stiintifica şi sociala, un rol important l-a avut conceptia sa filozofica materialista, expusa in special in lucrarile: “Consideratiuni asupra raportului stiintelor naturale catre filozofie” (1879) şi “Credinta şi stiinta” (1924).

161

Vorbind despre importanta epocii asupra careia şi-a pus incontestabil amprenta, Victor Babes spunea intr-o comunicare facuta la Academia Romana (14 februarie 1903) :

“Descoperirle epocale asupra microbilor au modificat in mod radical anatomia patologica, care se ocupa pana atunci aproape exclusiv cu descrierea şi morfologia leziunilor pricinuite de boala Anatomia Patologica a contribuit mai mult ca oricare alta doctrina la crearea erei bacteriologice”

La 19 octombrie 1926, la Bucuresti, s-a stins unul dintre cei mai mari savanti romani, Victor Babes. Descoperirile sale au oferit insa noi perspective şi au deschis noi porti urmaşilor sai.

.

MINA MINOVICI

Cunoscut ca medic legist şi farmacist roman, Mina Minovici s-a nascut la Braila la 30 aprilie 1858, in familia Minovicilor, familie de vlahi macedoneni (aromani), originari din orasul Tetovo din Macedonia sarbeasca. In Braila a urmat cursurile scolii primare şi cursul inferior al gimnaziului. Situatia precara a familiei l-a determinat, insa, sa intrerupa gimnaziul şi sa se inscrie la Scoala superioara de Farmacie, infiintata de doctorul Carol Davila in anul 1855. Aici a urmat trei ani de practica farmaceutica, ca bursier intern, apoi un stagiu de doi ani de

practica la farmacia Petuzalis din Braila.

In 1878 a obtinut certificatul de asistent in farmacie, care ii dadea dreptul sa urmeze cursurile academice de doi ani pentru a obtine licenta in farmacie.

Ca student, in 1879, a fost numit de doctorul Davila preparator al cursului de chimie, iar in iunie acelasi an, prin concurs, a obtinut postul de farmacist extern al Eforiei Spitalelor Civile, "fiind clasificat al saptelea". Curand, Mina Minovici s-a inscris şi la Facultatea de Medicina, terminand cursurile acesteia in anul 1885.

In 1883, la recomandarea lui Carol Davila, a inceput sa lucreze ca diurnist auxiliar in laboratorul Scolii Nationale de Medicina şi Farmacie. Beneficiind de o bursa şi un concediu de trei ani pentru studii, în 1885 a plecat la Paris pentru a obtine doctoratul in medicina şi

162

pentru a se specializa în toxicologie. Aici a urmat şi cursurile de medicina legala, intrand in contact cu profesori de renume precum Paul Brourdel, A. Dastre, A. Lacassagne.

Ceea ce l-a introdus in lumea stiintifica pariziana a fost succesul primului examen de doctorat in medicina, in 1886, Mina Minovici obtinand astfel un „Certificat de Scolarité".

Mina Minovici şi-a sustinut teza de doctorat in Medicina la 7 iunie 1888 cu lucrarea Étude medico-legale sur la mort subite à la suite de coups sur l’abdomen et le larynx („Studiu medico-legal despre moartea subita in urma loviturilor primite in abdomen şi în laringe"). In acelaşi an a fost ales membru al Societatii de Medicina Legala din Franta.

Alte lucrari ale sale sunt: Etude médico-légale sur les alcaloides cadavériques – 1888, De l’influence des ptomaines dans la recherche toxicologique des alcaloides végétaux – 1891, Quelques considérations medico-légales sur les maladies mentales simulées – 1899, Putrefactia din punct de vedere medico-legal şi igienic – 1899, Sur la criminalité féminine en Roumanie, in "Archives d’anthropologie criminelle" – 1907, Tratat complet de medicina legala – 1928-1930 (2 volume).

Intors in tara, a inaugurat in 1892, cu mari eforturi, un instituit medico-legal care ulterior i-a purtat numele. In anii de reconstructie socialista a Romaniei institutul a fost daramat fara sa se tina seama de originalitatea arhitecturii, de faptul ca a fost primul din lume, copiat de americani şi de egipteni.

Incepand din 1896, Mina Minovici a fost autorizat sa tina un curs liber de medicina legala la Facultatea de drept din Bucuresti. Un an mai tarziu a fost numit suplinitor al catedrei de medicina legala, iar in 1899 a fost definitivat pe acest post. In 1890 a devenit membru fondator al Societatii de stiinte fizice, iar in 1909 a fost numit membru in Consiliul Sanitar Superior; din 1912 a indeplinit functia de director general al Serviciului Sanitar.

In timpul primului razboi mondial a primit ordin sa ramana in Bucuresti, pe langa Crucea Roşie şi Institutul Medico-Legal. Pe 15 iunie 1919 a fost ales decan al Facultatii de Medicina din Bucuresti, demnitate pe care o va onora inca de trei ori (1923; 1925 şi 1930).

Ca una dintre cele mai proeminente personalitati din acest domeniu al Europei timpurilor sale, Mina Minovici şi-a castigat acest renume cu greu, luptandu-se cativa ani sa iasa din situatia materiala precara pe care o avea. Dintr-o scrisoare trimisa doctorului C. I. Istrati ne putem imagina ceea ce Mina Minovici a trait in acel timp: „ ceea ce am nu-mi este suficient […] am fost fortat, ca sa pot plati, sa renunt a manca de doua ori pe zi, astfel ca mananc numai seara, iar diminetile iau o ceasca cu lapte care trebuie sa-mi tina pana seara. Şi, dupa cum vad, aceasta o sa fiu fortat a o face din trei in trei luni. Pana in acest moment nu am avut nevoie de imbracaminte şi tot nu-mi ajunge ce am. Frigul m-a zbarcit de tot. Toate acestea nu le simt in timpul zilei, nici chiar foamea, caci sunt ocupat cu lucrul, insa cand intru seara in casa ma demoralizez. In conditiile in care traiesc nu stiu cum o s-o duc."

163

La numai un an dupa pensionare, in ziua de 25 aprilie 1935, Mina Minovici a incetat din viata. Ultima sa dorinta a fost citata in aceeaşi zi in fata familiei şi a fostilor colaboratori:

„Oriunde voi muri, corpul meu sa fie adus la Institutul Medico-Legal, unde voi fi depus in capela. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o parada. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu cu dricul automobil. Sotia mea, care dispune de corpul meu, este rugata sa nu-mi calce ultima dorinta. Mina Minovici, 30 aprilie 1932".

ION CANTACUZINO

Ioan Cantacuzino, savant roman, medic şi bacteriolog, prin calitatile sale de cercetator, organizator şi animator, a realizat in tara o opera foarte importanta in domeniul bacteriologiei, imunologiei, epidemiologiei şi igienei sociale, contribuind, in acelaşi timp, la afirmarea stiintei romanesti pe plan international.

Aplecat asupra studiului filosofiei, fiziologiei şi stiintelor naturale, mai tarziu, se va dedica studiului medicinei. Face parte din cea de-a treia generatie de biologi materialisti, alaturi de E. Racovita, D. Voinov şi P. Bujor, patrioti convinşi, animati de marile idealuri de dreptate sociala ale epocii.

A fost profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti, membru al Academiei Romane, intemeietor al Institutului care-i poarta numele şi fondator al Scolii romane moderne de microbiologie şi medicina experimentala.

Fiind comunicativ şi simpatic, profesorul I. Cantacuzino umplea amfiteatrul de la Institut de o ambianta placuta şi prieteneasca. "Egoismul nu poate fi creator; unde lipseste dragostea, de acolo, fuge tineretul" sunt cuvintele profesorului adresate tineretului pe care l-a iubit, l-a inteles şi l-a ajutat. Nemuritoare raman prelegerile sale despre cancerul plantelor, de felul de a intelege fortele cosmice in declansarea epidemiilor, interpretarea fluxului şi refluxului in legatura cu atractia lunei.

Profesorul Cantacuzino este intemeitorul medicinei experimentale la noi in tara. Sustinand colaborarea clinicii cu laboratorul a infiintat, in afara de Institutul de medicina experimentala, un serviciu spitalicesc.

Cantacuzino continua cercetarile fostului sau profesor, I. I. Mecinikov, in problema fagocitozei, a imunitatii la nevertebrate şi, in general, a mecanismului de aparare a organismului impotriva agentilor patogeni. Implicandu-se in studiul holerei, tifosului exantematic, tuberculozei aduce contributii remarcante.A creat notiunea de imunitate prin

164

contact. In campania din 1913 a initiat masurile de combatere a epidemiei de holera, iar in primul razboi mondial, in calitate de conducator al serviciilor sanitare militare şi civile, a luat masurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic.

Ca director general al Serviciului Sanitar (1908-1910) lupta impotriva tuberculozei, organizeaza servicii sanitare model in opt judete şi laboratoare de bacterilogie in principalele orase ale tarii. Sintetizeaza ideile moderne de medicina curativa şi preventiva pe care le raporteaza la nevoile şi posibilitatile tarii din acea perioada in legea sanitara din 1910 (legea "Cantacuzino").

Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea imunitatii celulare şi umorale, sensibilitatea şi lipsa de imunitate a organismului fata de scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei şi vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette iar in 1912 creeaza vaccinul antitific.

THOMA IONESCU

Thoma Ionescu (13 septembrie 1860, Ploiesti - 28 martie 1926, Bucuresti) a fost un medic chirurg şi anatomist român, profesor universitar, initiator al unor tehnici chirurgicale noi, întemeietorul scolii românesti de chirurgie şi de anatomie topografica, membru de onoare al Academiei Române.

Thoma Ionescu se inscrie la Facultatea de Medicina din Paris in 1879, dupa terminarea liceului „Sf.Sava". Paralel cu activitatea sa in spital, ca extern şi intern, in anul

1887 obtine locul de prosector asociat de anatomie şi mai apoi prosector definitiv de anatomie al Facultatii de Medicina din Paris, titluri dobandite prin concurs, la care s-a clasat primul . În anii 1882-1885 lucreaza ca extern, apoi în 1885-1890 ca intern al spitalelor din Paris.

Işi sustine teza de doctorat in 1892, cu lucrarea „L’evolution intrauterine du colon pelvien" obtinand titlul de laureat al spitalelor din Paris, dupa ce in 1890 obtine titlul de laureat al Academiei de chirurgie din Franta pentru lucrarea „Les hernies intraperitoneales". In anul 1892, in urma unui concurs la care e clasificat primul, Thoma Ionesu obtine titlul de profesor agregat. In aceasta calitate, el a colaborat cu profesorii

165

Poirier şi Charpy la cel mai mare tratat de anatomie al vremii. Astfel, in 1894, scrie capitolul „L’anatomie de tube digestiv" in care descrie pentru prima data in literatura de specialitate, fosetele duodeno-jejunale, fosetele sigmoidiene, teaca rectului şi aripioarele rectale.În perioada 1892-1895 lucreaza ca profesor de anatomie la Facultatea de Medicina din Paris.

În 1895, prin decret de lege se infiinteaza la Facultatea de Medicina din Bucuresti catedra de anatomie topografica şi clinica chirurgicala la care e chemat ca profesor Dr.Thoma Ionescu.

Luand conducerea Institutului de anatomie topografica şi chirurgie operatorie, institut pe care de fapt l-a şi creat in 1893, Thoma Ionescu a imprimat conceptia anatomica stiintifica şi a contribuit la dezvoltarea invatamantului. Institutul de Antomie Topografica şi chirurgie operatorie cuprindea 3 sectii ( anatomie patologica, anatomie comparativa şi chirurgie experimentala), un muzeu , o sala de operatii experimentale şi o biblioteca. Prin activitatea prodigioasa a acestui institut şi prin antrenarea in munca de cercetare a tinerilor medici, marele medic a reuşit sa creeze o adevarata scoala de anatomie patologica şi chirurgie.

Imprimand statutului de anatomie topografica legatura stransa cu anatomia comparativa şi cu chirurgia experimentala, el a pus bazele invatamantului chirurgical complex. In 1897, Thoma Ionescu, director al Institutului de Anatomie Topografica la Facultatea de Medicina din Bucuresti şi Profesor de chirurgie la Spitalul Coltea, impreuna cu colaboratorii sai fondeaza revista "Chirurgia", periodic al Societatii Române de Chirurgie.

Primul numar al revistei a aparut în luna aprilie 1897, având ca Director pe Th.Ionescu şi ca secretar de redactie pe Ernest Juvara, asistent al profesorului. Din Comitetul de redactie faceau parte personalitati marcante ale chirurgiei românesti, din acea perioada, precum Constantin Angelescu, Gheorghe Assaky, Nicolae Bardescu, Ion Balacescu, I.Botez (Iaşi), Dimitrie Gerota, Nicolae Leonte, Nicolae Manolescu, Constantin Patrascu, Constantin Dumitrescu-Severeanu, dar şi alti chirurgi din spitalele din Bucuresti sau din tara precum: P.L.Bothezat (Bârlad), N.Duma (Bucuresti), I.Goilav, G.Iovitz (Braila), A.Kolinski (Galati), Stefan Possa (Iaşi), I.Potârca (Bucuresti) şi Nicolae Racoviceanu-Pitesti.

În anul 1919 îi apare lucrarea "La rachianesthésie générale" ("Rahianestezia generala"), prin care face cunoscut publicului medical noua metoda de rahianestezie la nivel cervical. În timpul unor vizite în Anglia şi America, în anii 1909-1910, a lansat "rachianestezia

166

înalta", utilizabila şi la interventii chirurgicale efectuate pe toracele superior şi la gât, şi a facut demonstratii operatorii în clinici de renume.

Thoma Ionescu a publicat numeroase articole despre rezectia şimpaticului cervical în tratamentul anginei pectorale (1897), asupra gastrectomiei totale în cancerul de stomac, a imaginat şi dezvoltat tehnici operatorii originale de trepanatie, de nefropexie, splenectomie şi în cura radicala a herniilor

A fost membru al Academiei de Medicina din Paris, al Societatii Internationale de Chirurgie şi membru de onoare (1925) al Academiei Române.

Eponime asociate

"Acul Ionescu": ac pentru sutura totala cu fir de metal.

Cura Ionescu": procedeu de tratament chirurgical al anginei pectorale prin rezectia totala a simpaticului cervical

"Departatorul Ionescu": departator autostatic abdominal de care se pot fixa valve de diferite marimi.

"Operatia Ionescu": histerectomie totala largita cu extirparea grupelor ganglionare limfatice, practicata in terapia chirurgicala a cancerului de col uterin.

"Rahianestezia înalta Thoma Ionescu": rahianestezie în care substanta anestezica este introdusa intrarahidian în regiunea cervicala înalta sau suboccipital.

In anul 1916, doi chirurgi români aduceau patrimoniului stiintei romanesti o premiera mondiala, efectuand cea dintai operatie din lume in angina pectorala (angina de piept), prin extirparea (îndeprtarea) lantului nervos simpatic de la gît. Acestia erau Thoma Ionescu şi Victor Gomoiu,

Thoma Ionescu a fost întemeietorul scolii moderne românesti de chirurgie

DIMITRIE BAGDAZAR

Dimitrie Bagdasar s-a nascut pe 17 decembrie 1893 la Rosiesti, judetul Vaslui şi a fost cel care a pus bazele scolii romanesti de Neurochirurgie din Romania.

167

A facut studiile secundare la Barlad. Intre anii 1913-1919, a studiat, la Bucuresti, medicina, unde obţine în 1922 titlul de Doctor în Medicină cu teza "Contribuţiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic".

În anii 1922-1926 se specializează în Neurologie sub conducerea lui Gheorghe Marinescu şi Ion Noica şi în Chirurgie sub îndrumarea lui Dumitru Butoianu.

Pana aici totul reflecta o biografie tipica pentru o mare personalitate, care la prima vedere nu transmite ceea ce e esential :personalitatea acestuia. Poate cel mai bine reuseste sa capteze viata tatalui ei, fiica acestuia, Alexandra Bellow, in marturiile publicate intr-un articol intitulat ‘Asclepios versus Hades In Romania’ (Alexandra Bellow) şi de aceea aceste marturii le voi adauga pe parcurs, concomitent cu firul unei biografii tipice.

Formaţia de neurochirurg, Dimitrie Bagdasar, o obţine în America, la Boston, în clinica lui Harvey Cushing, în anii 1927-1929.

Profesorul Cushing - o adevarata legenda inca in timpul vietii sale - a fost pionierul mondial al neurochirurgiei şi maestrul universal recunoscut in domeniu. Clinica sa era Mecca chirurgilor, care veneau aici din intreaga lume sa-l urmareasca pe dr. Cushing operand pe creier. Ceea ce simtea Cushing pentru D. Bagdasar poate fi inteles din urmatorul episod: Primul Congres International de Neurologie a avut loc la Berna, in Elvetia, in august-septembrie 1931. Cushing era oaspete de onoare al congresului. D. Bagdasar s-a dus şi el in Elvetia la acest congres. Din cauza bugetului restrans, nu şi-a putut permite s-o ia sotia sa cu el, dar pe 1 septembrie 1931 i-a scris de acolo, cu deosebita emotie . In seara aceea, Cushing oferise un dineu privat fostilor lui studenti şi colegi, cei mai buni din lume, vreo 26 la numar. Cushing era asezat in capul mesei. El l-a poftit pe renumitul neurochirurg francez Thierry de Martel la dreapta sa, iar pe D. Bagdasar, la stanga.

La intoarcerea in tara a lucrat, ca medic neuropsihiatru, la Serviciul Neurologic din Jimbolia (1929-1931) şi Cernauti (1931-1933). In acea perioada a publicat şi primele comunicari de neurochirurgie, din Romania.

Intorşi acasa, dupa indrazneata lor aventura americana - clinica lui Cushing şi Harvard-ul – sotii Bagdasar nu au reuşit sa gaseasca posturi in Capitala, in schimb au fost trimişi in orase la periferia tarii. Acesta a fost purgatoriul de la Jimbolia şi Cernauti, care a durat patru ani.

Cat de primitive erau conditiile de lucru la Spitalul din Jimbolia reiese din scrisorile sale din acea perioada : Spitalul, intr-adevar frumos pe din-afara, era dotat cu multa mobila inutila şi cu instrumente chirurgicale printre care se numarau multe

168

"vechituri de prin evul mediu, a caror intrebuintare nici nu se cunoaste". Dupa doi ani la Jimbolia au fost transferati la Cernauti.

Din anul 1934, revine la Bucuresti, la inceput, la Spitalul de Urgenta şi, din 1935, la Spitalul Militar Central. Cu sprijinul profesorilor Ion Iacobovici, Nicolae Minovici şi Ion T. Niculescu, obţine în 1935 înfiinţarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu opt paturi şi o şingură sală operatorie, în "Spitalul Central de Boli Nervoase şi Mintale" din Bucureşti, care a devenit nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultăţii de Medicină şi de unde se va dezvolta şcoala românească de neurochirurgie.

Dr.Maria Niculescu evoca "operatiile frumoase, efectuate insa pe o masa de lemn improvizata, cu aspiratorul din casa adaptat pentru interventie şi instrumentar in mare parte cumparat sau confectionat dupa indicatiile lui Bagdasar, urmand astfel exemplul lui Cushing, dar fara resurse materiale comparabile".

Prima clinica de neurochirurgie din Romania, şi de fapt din Sud-Estul Europei, a fost deschisa in 1935, intr-un pavilion al Spitalului Central (cum se numea atunci) din Bucuresti. Era o clinica foarte modesta: 10 paturi şi, in sala de operatii, "faimoasa" masa de lemn.

A reuşit sa recruteze o echipa profesionala de neurochirurgie de prima mana: mai intai (1936) dr. Constantin Arseni, apoi (1942) dr. Ionel Ionescu şi (1943) dr. Sofia Ogrezeanu, remarcabila femeie care a devenit prima femeie neurochirurg din Romania.

In perioada cea mai dificila, 1942-1946, "programul incepea la 5 dimineata, cand dr. D. Bagdasar vizita pavilionul ranitilor, dupa care urmau operatiile, pana la 2 p.m.", işi aminteste dr. Sofia Ionescu, membra din "echipa de aur" "A imprimat echipei sale de lucru un ideal de ordine, constiinciozitate şi munca intensa (10-12 ore pe zi in spital), de la sef pana la intern, care a dus la salvarea multor vieti".

A inventat tehnici operatorii, a perfectionat instrumentarul chirugical şi metodele de investigare a simptopatologiei neurologice. Rezultatele cercetarilor sale, in domeniul traumatismelor cranio-cerebrale, al abceselor intracraniene şi al investigatiilor histopatologice şi clinice asupra tumorilor cerebrale, au fost publicate in tratate de referinta, dintre care "Tuberculoamele cerebrale" (1940),"Traumatismele cranio-cerebrale" (1943), "Boala lui Lindau" (1944). In anul 1941, a publicat o metoda originala de tratament neurochirurgical al oxicefaleei.

Întreaga sa activitate operatorie şi de cercetare şi-a găsit sinteza în volumul redactat în franceză împreună cu Constantin Arseni, "Traité de Neurochirurgie", apărut postum în 1951 în Editura Academiei Române. În anul 1945 este numit profesor de Neurochirurgie la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi, în acelaşi an, primeşte însărcinarea de Ministru al Sănătăţii.

169

Colaborarea lui D. Bagdasar cu C. Arseni a culminat cu monumentalul Traité de neurochirurgie (600 de pagini, tradus in franceza de dr. Maria Niculescu şi publicat de Academia Republicii Populare Romane) care a reprezentat o sinteza a vastei experiente şi documentari neurochirurgicale a lui D. Bagdasar şi a cercetarilor facute impreuna cu C. Arseni. Din pacate, acest tratat a vazut lumina tiparului prea tarziu, dupa moartea sa.

GEORGE PALADE

Nascut la Iaşi în 1912, tatal sau era profesor de filozofie iar mama profesoara de liceu, mediul familiar l-a încurajat în formatia sa intelectuala. În 1930 este admis ca student la Facultatea de Medicina a Universitatii din Bucuresti, pe care o absolva în 1946, obtinând titlul de Doctor în Medicina cu o teza referitoare la probleme de structura istologica. În 1946 pleaca în Statele Unite ale Americii, ca cercetator la New York University. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de stiinta care i-a devenit mentor. Doctorul Claude lucra în Institutul Rockefeller şi l-a invitat

pe Palade sa lucreze împreuna cu el în Departamentul de Patologie celulara.

George Palade a realizat importanta exceptionala a microscopiei electronice şi a biochimiei în studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a initiat o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreuna au combinat metodele de fractionare a celulei cu microscopie electronica, producând componenti celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimica a fractiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producator de energie. Cel mai important element al cercetarilor lui Palade a fost explicatia mecanismului celular al productiei de proteine.El a pus în evidenta particole intracitoplasmatice bogate în RNA, la nivelul carora se realizeaza biosinteza proteinelor, numite ribosomi sau granulele lui Palade.

În 1961 G. E. Palade a fost ales membru în National Academy of Science. Împreuna cu Keith Porter, a editat revista "The Journal of Cell Biology", cea mai importanta publicatie stiintifica în domeniul biologiei celulare. În 1973 paraseste Institutul Rockefeller, mutându-se la Yale University, iar din 1990 lucreaza la Universitatea din San Diego (California). În anul 1974 primeste Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicina, pe care l-a împartit cu

Albert Claude şi Christian Duve. A fost ales membru de onoare al Academiei Române. La 12 martie 1986, Presedintele Ronald Reagan i-a decernat Medalia Nationala pentru merite deosebite în domeniul stiintei.  

170

Ana Aslan este renumita pentru contributia sa esentiala in cadrul cercetarii gereontologice şi pentru patentarea unora dintre cele mai bune medicamente utilizate in geriatrie. Ana Aslan a urmat cursurile Facultatii de Medicina din Bucuresti (1915-1922). A fost profesor titular de clinica medicala, la Timisoara (1945-1949), sef de sectie la Institutul de Endocrinologie, din Bucuresti (1949-1958), iar din 1958, director al Institutului National de Geriatrie şi Gerontologie, din Bucuresti.

Ana Aslan a fost şi membru al Academiei de Stiinte, din New York, al Uniunii Mondiale de Medicina profilactica şi igiena sociala, membru de onoare al Centrului European de Cercetari Medicale Aplicative, membru in Consiliul de Conducere al Asociatiei Internationale de Gerontologie, membru al Societatii Nationale de Gerontologie din Chile, presedinta a Societatii Romane de Gerontologie etc.

In 1952, prepara vitamina H3 (Gerovital), produs farmaceutic cu actiune in tratamentul fenomenului de imbatranire, precum şi in bolile batranetii, in ateroscleroza, vitiligo, sclerodermie etc.Produsul se bazeaza pe descoperirea proprietatii regeneratoare a troficitatii procainei aplicate in tratament cronic. In 1958, incepe prepararea produsului pe scara larga şi introducerea sa in circuitul farmaceutic. Ea a evidentiat importanta novocainei in ameliorarea tulburarilor distrofice, legate de varsta. Gerovital-ul a fost brevetat in peste 30 de tari, fiind considerat, initial, un medicament miraculos; are o actiune de echilibrare a sistemului nervos vegetativ, cu vizibile efecte de ameliorare a diverselor afectiuni psihice.

Sub conducerea Anei Aslan, se infiinteaza, in 1952, Institutul de Geriatrie din Bucuresti, primul de acest fel din lume, al carui mod de organizare a fost recomandat de Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) pentru toate institutele similare. Ana Aslan primeste in 1952, la palatul ONU din Geneva, premiul international şi medalia "Leon Bernard", prestigioasa distinctie acordata de OMS, pentru contributia adusa la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei. A inventat (impreuna cu I. Polovrageanu) noul produs geriatric Aslavital, brevetat şi introdus in productie industriala, in 1980.

IULIU HATIEGANU

(n. 14 aprilie 1885, Dârja, Cluj - d. 4 septembrie 1959, Cluj) medic internist român recunoscut în mod special pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei. A format la Cluj o valoroasă școală de medicină internă. Astăzi Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj îi poartă numele. A fost membru al Academiei Române și fratele politicianului Emil Hațieganu.

171

Iuliu Ha ieganu s-a născut în familia unui preot ț greco-catolic de pe Valea Some ului,ș având al i 4 fra i (ț ț Emil Ha ieganuț , Eugen Ha ieganuț , Simion Ha ieganuț , Ioan Ha ieganuț ). A absolvit gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, unde a fost coleg de clasă cu viitorul cardinal Iuliu Hossu, ambii fiind cunoscu i ca elevi excep ionali la învă ătură. A urmatț ț ț Facultatea de medicină a Universită ii din Cluj. În ț 1910 î i încheie studiile, cu un strălucitș doctorat. Ha ieganu a dat adovada unui medic extraordinar încă de la început, fiindț considerat unul dintre cei mai buni medicini ti, un "ș primus inter pares", stimat de to iț colegii săi i sus inut de marele său maestru, profesorul Zsigmond Puryeszș ț

S-a făcut cunoscut încă din 1914 în literatura de specialitate printr-un studiu asupra galactozuriei alimentare, publicat în "Jurnalul Medical" din Budapesta. A fost unul din delegații tineretului universitar la Adunarea Națională de la Alba Iulia și a susținut în fața Consiliul Dirigent al Transilvaniei înființarea Universității din Cluj. Ulterior va prezida și primul Congres al Medicilor, unde prietenul său, medicul militar Iuliu Moldovan, numit de Consiliul Dirigent în funcția de secretar cu problemele sănătății publice, va prezenta un raport asupra stării sănătății populației din Transilvania, subliniind necesitatea reluării activității la Facultatea de Medicină din Cluj.

La 34 de ani a ținut prima prelegere universitară în limba româna din Ardeal, “Problema icterului cataral“ prin care a pus bazele învățământului superior medical clujean. În perioada interbelică medicina clujeană a avut cea mai frumoasă și plină de rezultate perioadă.

Alături de Ioan Goia, Iuliu Hațieganu a adunat la catedre specialiști excepționali ca Victor Papilian, Titu Vasiliu, Iacob Iacobovici, Constantin Ureche, Victor Babeș, Constantin Levaditi sau Emil Racoviță. În urma Dictatului de la Viena, clinicile clujene s-au mutat la Sibiu.

Profesorul Hațieganu, al cărui nume îl poartă astăzi Universitatea de Medicină și Farmacie, a fost un exemplu rar. Marele merit al lui Hațieganu, însă, este acela că a reușit să formeze un corp didactic excepțional care a dus mai departe până astăzi valoarea medicinii românești. Personalitate puternică, a coagulat repede o echipă, care s-a trasformat într-un colectiv profesional de elită, atât la catedre cât și în clinici. Din fonduri proprii, colectă publică și bani de la ASTRA, Hațieganu a înființat între 1930-1932 la Cluj-Napoca un parc destinat mișcării sportive a tinerilor. Parcul sportiv Iuliu Hațieganu, aflat pe malul Someșului și cu o suprafață de 25 ha, profesorul l-a dedicat unicului său copil, mort la numai 8 ani și este și astăzi, după 70 de ani, unul din cele mai frumoase spații recreative din Cluj.

172

În perioada 1940-1945 s-a implicat de multe ori în salvarea vieții unor evrei sau români [1], alături de alți români, ca Raoul Șorban sau Theodor Criveanu.

SOFIA IONESCU

Toată viaţa am fost numai pe fugă, nu ştiu să merg aşa...”- astfel debuta fiecare autocaracterizare a doamnei doctor Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din lume, una din cele mai ilustre doamne ale medicinei autohtone. Alături de Constantin Arseni şi de Ionel Ionescu, se recomanda drept cel mai important discipol al legendarului Dimitrie Bagdasar, făcând parte din „echipa de aur” a neurochirurgiei româneşti din perioada de pionierat. „O timidă în lume” care, „numai cu bisturiul în mână era vitează”, a realizat

nenumărate intervenţii chirurgicale pe creier şi pe coloană, pe parcursul unei jumătăţi de secol alergând între paturile bolnavilor, între sala de operaţie şi biroul unde şi-a redactat lucrările ştiinţifice, între policlinica cu plată şi propria casă, unde o aşteptau cei doi copii ai săi.    

Povestea ei de viaţă începe pe 25 aprilie 1920 la Fălticeni, judeţul Suceava. A venit pe lume cu o greutate impresionantă – aproape 5 kilograme – şi cu nişte mâini cu degete foarte lungi. Tatăl, Constantin Ogrezeanu, era casier BNR, iar mama Maria, casnică. Încă din perioada copilăriei, şi-a însuşit coordonatele care au ghidat-o întreaga viaţă: modestia, corectitudinea şi respectul faţă de om. Clasele primare le-a urmat la Fălticeni (Şcoala nr. 1), cu cea mai bună învăţătoare la acea dată, în oraş. Apoi a urmat 6 clase de liceu la Gimnaziul de Fete Fălticeni (1931-1937). Auzind de renumita Şcoală de Fete „Marica Brâncoveanu” s-a hotărât să se mute la Bucureşti, pentru ultimele clase de liceu (1937-1939), cu dorinţa de a urma Facultatea de Medicină din Capitala ţării. A absolvit liceul printre primele eleve, obţinând nota 10 cu distincţie la purtare.

S-a hotărât să urmeze profesia de medic încă de la 16 ani. Avea medici în familie şi tatăl celei mai bune prietene era un doctor devotat, însă tatăl i-a replicat cu dragoste părintească dar şi cu hotărâre: „Menirea fetelor este să fie bune gospodine, să facă o şcoală de menaj, să înveţe un instrument muzical, să înveţe limbi străine, să-şi facă o cultură generală solidă”. Voinţa nestrămutată  a fetei a convins, însă, ambii părinţi care i-au susţinut dorinţa. Facultatea de Medicină din Bucureşti a urmat-o între 1939-1945, printre dascălii săi numărându-se Francisc Rainer la anatomie, ca profesor iar ca asistent pe George Emil Palade, viitorul Laureat al premiului Nobel, profesorul Alfred Rusescu la

173

pediatrie, prof. Zolta la parazitologie, profesorul dr. Ionescu Sineşti la neurologie şi prof. dr. I.T. Niculescu.

Studenţia a coincis cu anii celui de-al doilea Război Mondial, fiind nevoită în vacanţele de vară să ajute la îngrijirea răniţilor repartizaţi în cele trei spitale din Fălticeni. Tot într-o vacanţă de vară, în perioada iunie-octombrie 1943, înaintea anului V de studii, a fost trimisă de Ministerul Sănătăţii în comuna Baia, judeţul Suceava ca medic de dispensar rural. Susţinerea concursului de externat din februarie 1943 a fost succedată de numirea în post de intern la serviciul de neurochirurgie, unde se lucra non-stop, datorită răniţilor de război. A ales stagiul de neurochirurgie, la spitalul numărul 9, întrucât în anul V studia neurologia şi voia să fie bine pregătită în acest domeniu. De fapt, momentul este punctual crucial al vieţii ei profesionale.

Decisivă a fost aici întâlnirea cu profesorul Dimitrie Bagdasar, în alegerea neurochirurgiei, ca specialitate, pentru tot restul vieţii, rămânând în acest serviciu 47 de ani (1943-1990), cu tot programul zilnic sever, între orele 5 dimineaţa, până târziu în noapte, în deosebi în îngrijirea răniţilor de război, în pavilionul special amenajat. Devotamentul, profesionalitatea şi calităţile sale umane, au fost în anul 1948, răsplătite prin Medalia Specială a Crucii Roşii. Prof. dr. D. Bagdasar, de formaţie neurolog, având doi secundari, ulterior iluştri,dr. Constantin Arseni şi dr. I. Ionescu. El i-a propus Sofiei Ionescu, urmărindu-i atent şi scrupulos activitatea, onoarea de a face parte din această echipă, efectuând astfel promovarea primei femei – medic neurochirurg din România.

Prima operaţie pe creier avea să o realizeze in 1944. O supuraţie la deget îl împiedica pe doctorul Bagdasar să opereze un băieţel adus în comă la spital. Sofia Ionescu, singura care ar fi putut să opereze în acel moment, a acceptat provocarea de a face prima sa intervenţie chirurgicală (o trepanaţie) pe creier. Reuşita operaţiei s-a datorat calmului şi preciziei. "– Dumneata ai aptitudini. Rămâi la neurochirurgie", i-a spus profesorul Bagdasar după operaţie, convins că are harul să opereze. Intervenţia de succes  venea să confirme ceea ce Dimitrie Bagdasar credea, şi anume că, datorită delicateţei, femeile sunt mult mai capabile să opereze pe substanţa nervoasă.

La absolvirea facultăţii, în anul 1945 s-a căsătorit cu medicul secundar dr. I. Ionescu, şi-a susţinut doctoratul în ianuarie 1946, iar în februarie a aceluiaşi an, secundariatul în neurochirurgie.

Tânărul cuplu a locuit, timp de 7 ani în spital, asigurând gardă permanentă, iar 15 ani nu au avut concediu de odihnă.

În ceea ce o priveşte, Sofia Ionescu, pentru cei 2 copii, nu a avut nicio zi de concediu prenatal şi doar o lună postnatal, mărturisind : „Copiii mei n-au avut mamă. Eu eram mereu

174

obosită, munceam la policlinica cu plata de două ori pe săptămână, ca să-mi suplimentez veniturile.”

Cu toate acestea, a găsit timp pentru instruirea tinerilor medici cărora le-a descifrat tainele dificilei sale specialităţi ca şi tehnica explorărilor cranio-cerebrale, şi-a luat primariatul în 1954 (atestată de Ministerul Sănătăţii în 1958), redactarea lucrărilor ştiinţifice realizând-o între orele 2-4 noaptea, efectuând în îndelungata-i activitate ca singur autor sau în colaborare, peste 120 articole, publicate în revistele de specialitate în ţară şi străinătate cu o medie de 2-3 pe an. Regreta totuşi că nu şi-a scris memoriile : „Îmi pare rău că nu mi-am găsit timp să-mi scriu memoriile. Aş fi putut să spun tinerilor neurochirurgi cum am făcut meseria asta. Aş fi putut să descriu tehnici inedite, folosite ad-hoc in situaţii imprevizibile şi nenumărate întămplări cu rezultate fericite. Pentru că munca mea din aceşti 47 de ani ar fi incăput foarte bine în două vieţi. Aş fi avut ce să le spun!".

În 1970, Sofia Ionescu îşi însoţeşte pacienta, membru al Ambasadei franceze, la Paris şi Lyon. Medicilor francezi nu le-a venit să creadă că în faţa lor se afla o femeie neurochirurg. Ca un test, au rugat-o să le arate mâinile, pentru a vedea dacă are bătătura pe inelar, specifică neurochirurgilor ca urmare a folosirii "pensei gouge", instrument cu ajutorul căruia se rupe osul când se efectuează operaţii pe creier sau pe coloană. Bătătura era mai mare decât orice aşteptare, ea constituind mărturia celor 25 de ani de operat la secţia de tumori cerebrale şi a celor  22 de ani la sectia de compresiuni vertebro-medulare Pentru francezi, a fost o dovadă de competenţă şi de recunoaştere.

După îndelungate cercetări iatro-istorice de peste 30 de ani, la 17 septembrie 2005 la Congresul Mondial de Neurochirurgie din Maroc(Maraketsh) a fost atestat faptul că doamna doctor Sofia Ionescu este prima femeie neurochirurg din lume.

ELENA DENSUŞIANU PUSCARIU

Medic, prima femeie profesor universitar în domeniul medical din România, prima femeie profesor la o clinică de oftalmologie din lume(n. 3 martie 1875, Făgăraş – d. 1966).

Fiica lingvistului Aron Densuşianu şi a scriitoarei Elena Circa, sora lui Ovid Densuşianu, a urmat cursurile secundare la liceul „Principatele Unite” din Iaşi şi pe cele universitare la Facultatea de Medicină din acelaşi oraş, unde şi-a susţinut şi teza de doctorat în 1899, devenind astfel prima femeie doctor în medicină din România. Specializare la Paris, unde a lucrat alături de importante personalităţi medicale, profesorul André Victor Cornil, Émille Roux şi Ilia Ilici Mecinikov. Întoarsă în ţară, ocupă pe rând funcţiile de preparator la Laboratorul de Anatomie Patologică al Facultăţii de Medicină din

175

Bucureşti, medic secundar al Eforiei, medic secundar al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, medic secundar al Serviciului de „Boale de Ochi”, docent în oftalmologie al Facultăţilor de Medicină din Iaşi şi Bucureşti, asistent al „Clinicei Oftalmologice” din Bucureşti, apoi şef de clinică, pentru ca, în 1920, să devină şef al Clinicii de Oftalmologie din Iaşi. „Este meritul Facultăţii ieşene că a trecut pentru prima oară peste prejudecăţile ce frânau emanciparea femeilor, încredinţând conducerea unei clinici, respectiv a unei catedre, uneia dintre fostele sale eleve. Elena Densuşianu-Puşcariu a fost prima profesoară la facultăţile noastre de medicină şi una din primele în întreaga Europă” (Carolina Lazăr-Szini).

A publicat peste 100 de lucrări de specialitate ca unic autor sau în colaborare cu personalităţi din lumea medicinii, cum ar fi Victor Babeş, Gheorghe Marinescu sau G. Socor, în ţară sau în străinătate.

În 1913 îi apare la Bucureşti broşura Instrucţiuni populare pentru prevenirea orbirei, distribuită în şcolile, gările şi primăriile din toată ţara. Cele două cursuri apărute în 1927 cuprind expuneri clinico-experimentale, terapeutice, date despre istoria medicinii, hărţi, fotografii şi desene color realizate de ea pe baza cazurilor din clinică.

În lucrările publicate descrie pe larg trei noi metode în chirurgia oftalmologică, abordează problema traumatismelor oculare datorate războiului şi prezintă numeroase procedee de chirurgie plastică. În 1925 propune un tratament al cataractei la diabetici, iar în 1931 publică rezultatele a 68 intervenţii cu „metoda Stănculeanu” bazată pe extragerea intracapsulară a cristalinului.

Membră a Societăţii de Oftalmologie din Anglia, a Societăţii de Oftalmologie din Franţa şi a Societăţii de Oftalmologie din Italia. În paralel cu preocupările medicale, Elena Densuşianu-Puşcariu a fost şi scriitoare, artist plastic şi traducătoare. Şi-a continuat activitatea clinică şi literară şi după pensionare, publicând în diverse reviste de specialitate din ţară şi străinătate.

SISTEMUL MEDICAL

La sfarşitul celui de-al Doilea Război Mondial a avut loc o schimbare semnificativă a structurii şi orientării societăţilor europene.Deşi moştenirea războiului a fost identică pentru toată Europa, drumul ales sau impus pentru schimbarea ţărilor occidentale, respectiv estice este diferit. „Cortina de fier” căzută pe continent, izoland capitale vechi ca Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta, Bucureşti şi Sofia, marchează zonele de influenţă, sfera sovietică cuprinzand o mare parte din teritoriul Europei Centrale şi de Est. Drumul spre rezolvarea

176

conflictelor exterioare şi interioare va fi lung şi anevoios şi in multe cazuri nu va adduce catarsisul aşteptat, intrebările rămanand deschise.

Societatea europeană occidentală şi bioetica

Ori de partea victorioşilor, ori de partea infranţilor, ţările Europei au ieşit grav afectate din cel de-al Doilea Război Mondial. Divizat şi sărăcit, vechiul continent caută răspunsuri la ororile războiului,la teroare, lagăre de concentrare, Holocaust. Societatea postbelică se schimbă inevitabil. Oraşe in ruine, infrastructura distrusă, restricţii economice şi alimentare, caracterizează ţările proaspat ieşite din război. Reconstrucţia este grea şi lungă, dar in condiţiile ajutorului american se produc „miracole economice” in Europa Occidentală.

Dezvoltarea economică insă nu rezolvă problemele morale ale societăţii. Europeanul anului 1945 este individul „nou, existentialist” (Sartre). Omul postbelic rămane singur, fără scuze, „condamnat lalibertate”. Libertatea existentialistă ca formă nouă a umanismului va fi atractivă pentru generaţianouă: frustrată, singuratică, deziluzionată, austeră, agresivă, căutand răspunsuri la intrebari deschise sau ascunse ale trecutului.

In acest context are loc procesul de la Nurnberg, primul proces modern internaţional. Rolulmedicilor nazişti in Holocaust va fi discutat in Procesul Medicilor inceput la 9 decembrie 1946. Conştiinţa societăţilor europene nu va fi impăcată, nu toţi vinovaţii vor fi invinuiţi in proces, dar crimele „sunt aşa de oribile, incat nu le putem ignora, pentru că repetarea lor ar duce la desfiinţarea civilizatiei noastre” (Robert H. Jackson, procurorul procesului). Pe baza materialului Procesului Medicilor apare Codul de la Nurnberg cu cele zece puncte privind experimentele umane, care desfiintează experimentul fără consimţămantul voluntar al participanţilor.

Căutand răspunsuri la problemele etice, la atitudinea fals-ştiintifică a medicilor din timpulrăzboiului, se conturează o nouă ştiinţă: bioetica.

In acest sens adoptarea Declaraţiei Univerale a Drepturilor Omului (ONU, decembrie 1948) este un prim pas. Declaraţia de la Geneva adoptată in acelaşi an de Asociaţia Medicală Mondiala (WMA) subliniază rolul nediscriminării in relaţia medic - pacient, respectiv obigativitatea depunerii unui jurămant medical inaintea inceperii activităţii medicale.

Medicul din a doua jumătate a secolului XX răspunde greu provocărilor societăţii in schimbare: dezvoltare tehnologică, specializare accentuată, apariţia mai multor intrebări de etică medicală (problema eutanasiei, a cercetării pe subiecţi umani, transplant de organe). Problemele complexe ştiinţifice necesită cunoştinţe ale ştiinţelor naturii, dar şi insuşirea ştiinţelor umaniste: istorice, etice, filozofice şi juridice.

In activitatea sa medicul va fi ajutat de legi şi coduri de conduită. Istoria codurilor de etică medicală continuă şi după 1948:

177

-Declaraţia de la Helsinki, adoptată la a 18-a Adunare generală a Asociaţiei Medicale Mondiale, in iunie 1964, cu amendamentele ulterioare; vizează cercetarea pe subiecţi umani-Declaraţia de la Tokio, 1975; directive şi norme pentru inlăturarea torturii şi alte tratamente inumane şi degradante-Declaraţia de la Oslo, 1970, despre avortul terapeutic-Declaraţia de la Singapore, 1984, privind maltratarea şi abandonul minorilor.

Procesul spre unificare a ţărilor occidentale va aduce schimbări şi in viziunea lor asupra sănătăţii publice şi a comunităţii. După numai 9 ani de la Tratatul de la Roma se nasc documentele cooperării sanitare medicale europene privind informarea şi controlul serviciilor medicale şi farmaceutice intre statele membre.

De la regimul totalitar nazist la regimul totalitar communist

Dacă in Europa Occidentală dezvoltarea naturală şi confruntarea cu trecutul vor duce la valori bine definite, in Europa de Est schimbările sunt mult mai lente, trecand printr-o perioadă totalitară nouă. Societatea est-europeană postbelică este şi ea puternic afectată. Structura societăţii a suferit mai mari schimbări decat cea occidentală: o mare parte din intelectualitate (nu prea numeroasă nici inaintea războiului) căzand victimă Holocaustului.

Populaţia săracă, cu o educaţie precară, neavand o structură socială bine organizată, devine receptive la ideile propagandistice comuniste. Colectivizarea forţată, preponderenţa industriei grele in dauna industriei uşoare producătoare de bunuri de consum, transformă societatea tradiţională rurală. Guvernul comunist incearcă să distrugă diferenţele intre locuitorii satului şi oraşului, prin aceasta „realizand” egalitatea şi dreptatea promisă de fondatorii comunismului. Sistematizarea şi reorganizarea teritorială transformă habitatul rural, dar şi cel urban. Se formează astfel aceea „societate fără clase” (Arendt), incare masele şi nu clasele vor fi guvernate şi de la care se cere loialitate totală şi necondiţionată.

Democraţia populară, ca parte a ideologiei comuniste, prevede asistenţa medicală gratuită pentru toţi locuitorii ţării. In vederea realizării acestui obiectiv, statul comunist avea nevoie de mai mulţi medici şi mai multe instituţii medicale corespunzătoare. Astfel numărul studenţilor medicinişti acrescut semnificativ, formarea, educarea, dar şi admiterea lor in facultăţi este supravegheată de Partidul Comunist. Membrii vechii burghezii, a partidelor politice istorice, chiar şi a ţăranimii bogate sunt excluşi. Propaganda politică devine disciplină universitară mai ales in epoca stalinistă.

Spitalele, maternităţile, policlinicile sunt naţionalizate prin Decretul Marii Adunări Naţionale (3noiembrie 1948). Cabinetele medicale private sunt suprimate, mai tarziu eliminate.

178

In februarie 1953 se incepe organizarea circumscripţiilor sanitare rurale care asigurau asistenţă medicală gratuită populaţiei arondate. A termina o facultate de medicină şi a primi o diplomă de medic a insemnat a primi direct un loc sigur in aceste circumscripţii, deseori izolate, cu populaţie săracă şi slab educată. Organizarea circumscripţiilor medicale şi acordarea asistenţei medicale gratuite a reprezentat un mare pas pentru o populaţie care nu a avut niciodată acces la asistenţa sanitară corespunzătoare, insă pentru medici preţul va fi prea ridicat.

După discursul lui Hrusciov din 25 februarie 1956 la Moscova, elementele cultului personalităţii dispar, dar propaganda rămane. Repartizarea medicilor continuă, deseori la sute de kilometri de domiciliu, procesul fiind organizat de medici-funcŢionari Şi supravegheat de Partid. Ascensiunea politică şi dictatura lui Nicolae Ceauşescu este sinonimă cu dispariţia totală a relaţiei normale medic-pacient. Controalele administrative permanente, politica de demografie forţată (Decretul 770/1966), izolarea progresivă a medicului, caracterizează o asistenţă medicală precară.

Programul impus obligator, asistenţa medicală permanentă de 24 ore, ocupă tot timpul liber al medicului, lipseşte contactul cu alţi medici şi cu lumea medicală ştiinţifică occidentală. ”Mişcările totalitare sunt organizaţii de masă ale unor indivizi atomizaţi şi izolaţi” (Hannah Arendt).

Penuria dictaturii anilor 80 inseamnă cabinete şi spitale insalubre, aparate medicale inadecvate. Nu se poate vorbi de etică medicală cand drepturile medicilor şi ale pacienţilor sunt ingrădite şi incălcate şi cand principiul lui Hippocrate „primum non nocere” nu poate fi aplicat.

Etica medicală în perioada comunistă?... în câteva cuvinte

Lipsa increderii reciproce in relaţia medic-pacient; izolare şi lipsa confraternităţii; incapacitate de a lucra profesional prin restricţii administrative şi economice; nerespectarea drepturilor şi a vieţii private a medicului, dar şi a pacientului; incapacitatea respectării principiului de a face bine şi de a promova binele; alterarea imaginii şi integrităţii medicului; nerespectarea secretului profesional prin obligarea medicului de a dezvălui date cu caracter personal ale pacientului. In concluzie: implicarea regimului şi a statului totalitar in relaţia medic-pacient.

Calea spre adevăratele valori europene este lungă şi dificilă după 1989. Trăirea şi perpetuarea vechilor mentalităţi, necunoaşterea modelelor europene sau adaptarea lor spontană şi prea rapidă la realităţi locale, ingreunează construirea unui nou sistem.

Cunoaşterea istoriei medicinei din această perioadă ne ajută să regandim toate schimbările majore dintr-o perspectivă obiectivă şi critică.

Confruntarea cu trecutul este o datorie morală a societăţii medicale contemporane.

179

III

Înfiinţarea şi primii ani de activitate ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (1863-1914)

Pe 24 iunie 1859, în timpul războiului italian de unificare, trupele franco-sardiniene

s-au ciocnit cu cele austriece lângă micul oraş Solferino, în nordul Italiei. În acea zi, un cetăţean al Genevei, Henry Dunant, călătorea în acea regiune pentru a-l întâlni pe Napoleon al III- lea, din motive personale. În seara bătăliei, Dunant a ajuns în oraşul Castiglione, unde se adăpostiseră mai mult de 9000 de răniţi. În cea mai mare biserică, Chiessa Maggiore, unde mii de oameni zăceau fără îngrijire, Dunant împreună cu femei din acea zonă s-au străduit timp de câteva zile şi nopţi să le dea apă, să le spele şi să le îngrijească rănile şi să le ofere tutun, ceai şi fructe.

Dunant a rămas la Castiglione până pe 27 iunie şi apoi a pornit din nou la drum, întorcându-se la Geneva pe 11 iulie. Era hărţuit de dificultăţi financiare, dar nu a putut uita ceea ce văzuse şi , în 1862, a publicat o lucrare intitulată "O amintire de la Solferino". În aceasta, a descris bătălia şi răniţii din Chiessa Maggiore, încheind cu o întrebare "Nu ar fi oare posibil ca, în timp de linişte şi pace, să se înfiinţeze societăţi de ajutorare cu scopul de a se oferi îngrijire răniţilor în timp de război de către voluntari zeloşi, devotaţi şi cu adevărat calificaţi?"

Această întrebare este cea care a condus la înfiinţarea Crucii Roşii. În plus, Dunant a întrebat autorităţile militare ale diverselor state dacă nu ar putea să formuleze "(…) câteva principii internaţionale, consfinţite într-o convenţie şi având un caracter inviolabil care, odată ce s-a căzut de acord asupra lor şi au fost ratificate, să poată constitui bazele societăţilor de ajutorare a răniţilor înfiinţate în diferite ţări europene?"

A doua întrebare a pus bazele Convenţiilor de la Geneva. Cartea lui Dunant a constituit un mare succes; a fost tradusă în aproape toate limbile europene şi a fost citită de cele mai importante personalităţi ale epocii. Printre acestea s-au numărat şi Gustave Moynier, cetăţean al Genevei, jurist şi preşedinte al unei organizaţii locale de caritate (Societatea Geneveză de Bunăstare Publică). Pe 9 februarie 1863, el a prezentat societăţii sale concluziile lucrării lui Dunant, iar aceasta a înfiinţat un comitet compus din cinci membri pentru a studia propunerile autorului.

Acest comitet, care îi includea pe Moynier, Dunant, generalul Guillaume-Henri Dufour, doctorul Louis Appia şi doctorul Theodore Mounoir, s-a numit iniţial Comitetul de Ajutorare a Răniţilor. Totuşi, curând avea să devină cunoscut sub denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR). Pentru prima dată, s-a reunit pe 17 februarie 1863. încă de la înfiinţarea sa, CICR şi-a dat seama că voluntarii avuţi în vedere de Dunant ar fi putut acţiona efectiv, fără să rişte a fi respinşi de către ofiţeri şi soldaţi, doar dacă ar fi putut fi

180

individualizaţi faţă de civilii de rând prin intermediul unei embleme distinctive şi dacă ar fi putut fi protejaţi de luptele efective. Astfel a apărut ideea statutului neutru al serviciilor medicale şi al surorilor voluntare.

Pe 25 august 1863, Comitetul Internaţional a decis convocarea unei conferinţe internaţionale la Geneva, sub auspiciile sale, cu scopul de a studia modalitatea de a depăşi lipsurile serviciilor medicale ale armatei. Au fost invitate toate guvernele europene şi numeroase personalităţi de referinţă. Conferinţa a fost deschisă de către Generalul Dufour, pe data de 26 octombrie 1863. Au fost 36 de participanţi, incluzând 14 delegaţii guvernamentale, şase delegaţii ale unor diferite organizaţii şi şapte persoane particulare.

Această dublă abordare, atât politică, cât şi privată, se continuă în cadrul Conferinţelor Internaţionale ale Crucii Roşii/Semilunii Roşii unde participă în prezent atât delegaţii ale Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, ale statelor părţi la Convenţii, cât şi observatori (mai ales din partea organizaţiilor ne-guvernamentale. Conferinţa din 1863 a luat ca bază a discuţiilor un proiect de Convenţie pregătit de Comitetul Internaţional. Ea s-a încheiat prin adoptarea a zece rezoluţii care au servit la înfiinţarea societăţilor de ajutorare a soldaţilor răniţi ("comitete") - viitoarele Societăţi de Cruce Roşie şi, mai târziu, şi de Semilună Roşie. Rezoluţia 10 încredinţează Comitetului Internaţional schimbul de informaţii între societăţile de ajutorare ale diferitelor ţări.

Primele societăţi de ajutorare - cele din Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia şi Prusia - au fost înfiinţate în următoarele câteva luni. Alte societăţi au urmat în Danemarca, Franţa, Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania, Hamburg şi Hesse. În acest timp, Comitetul Internaţional se pregătea pentru o nouă etapă, o conferinţă diplomatică.

Scopul era de a transforma rezoluţiile adoptate în 1863 în reguli conţinute într-un tratat, care ar fi avut autoritatea de lege pentru părţile contractante (respectiv, statele). Pe 1 februarie 1864, trupele Austriei şi cele ale Prusiei au invadat Danemarca, începând ceea ce avea să fie numit războiul germano-danez. Comitetul Internaţional a decis să trimită doi delegaţi pe teren pentru a avea grijă de răniţi şi pentru a studia posibilitatea de a pune în practică unele dintre concluziile conferinţei din octombrie 1863.

Pe 6 iunie 1864, guvernul elveţian (care acceptase să organizeze conferinţa diplomatică) a trimis scrisori de invitaţie tuturor guvernelor europene şi celor ale Statelor Unite ale Americii, Braziliei şi Mexicului. Conferinţa, la care au participat delegaţi din 16 state, a avut loc în perioada 2-28 august 1864. Luând ca bază pentru discuţii un proiect de convenţie pregătit de Comitetul Internaţional, pe 22 august 1864, a fost semnată Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei răniţilor din forţele armate în campanie. Aşa a luat naştere dreptul internaţional umanitar modern.

Până la sfârşitul anului, Convenţia a fost ratificată de către Franţa, Elveţia, Belgia, Olanda, Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Marele Ducat de Baden. Cu toate acestea, un eveniment avea să treacă această Convenţie prin botezul focului.

181

Acesta a fost războiul austro-prusac din 1866. Bismarck a crezut că trebuie să zdrobească Franţa pentru a putea realiza unificarea Germaniei. Aceasta a condus la războiul franco-prusac, care a izbucnit cu patru ani mai târziu, în iulie 1870. În timpul acestui conflict, Comitetul Internaţional a înfiinţat prima Agenţie de Informaţii pentru familiile răniţilor sau ale soldaţilor capturaţi.

O serie de conflicte, cunoscute sub denumirea de criza Estului (1875-1878), a făcut ca delegaţii Comitetului să ajungă până în Balcani. Ei s-au întors aici în timpul războiului sârbo-bulgar (1855-1886) şi, din nou, în timpul războaielor balcanice (1912-1913).

În timpul acestei perioade, CICR a rămas principala forţă care a determinat dezvoltarea dreptului internaţional umanitar. A putut face acest lucru mai ales datorită experienţei delegaţilor săi.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii

Işi are sediul la Geneva, este o instituţie umanitară independentă care a pus bazele Mişcării de Crucii Roşii, în anul 1863.În prezent (2000), el dispune de o prezenţă permanentă în 61 de ţări şi desfăşoară operaţiuni în 80 de ţări. Are, în întreaga lume, mai mult de 10 000 de angajaţi.Misiunea declarată: "CICR acţionează pentru a ajuta victimele războiului şi ale violenţei interne, încercând să asigure punerea în practică a normelor umanitare care restrâng violenţa armată."El conduce şi coordonează activităţile internaţionale de asistenţă desfăşurate de către Mişcare în situaţii de conflict. Totodată, el depune eforturi pentru prevenirea suferinţei prin promovarea şi consolidarea dreptului umanitar şi a principiilor umanitare universale.

CICR este o organizaţie privată elveţiană. Mandatul său îi permite să ia în discuţie anumite probleme cu statele şi cu părţile la conflict, prin deschiderea de delegaţii şi prin trimiterea de delegaţi. Dimensiunea internaţională a CICR este confirmată de acordurile la vârf pe care le-a încheiat cu mai mult de 50 de state.Aceste acorduri, care sunt supuse regulilor dreptului internaţional, prevăd condiţia juridică pe care o are CICR pe teritoriul statelor unde îşi desfăşoară activităţile umanitare şi recunosc acestuia calitatea de persoană juridică internaţională, garantându-i privilegii şi imunităţi de care se bucură, în mod normal, organizaţiile internaţionale.

182

Asemenea privilegii şi imunităţi sunt indispensabile pentru CICR pentru că ele îi garantează acestei instituţii cele două condiţii esenţiale pentru acţiunea sa, respectiv neutralitatea şi independenţa. Fiind non-guvernamental din punct de vedere al naturii şi al personalului, CICR se deosebeşte atât de Organizaţia Naţiunilor Unite, cât şi de alte organizaţii umanitare non-guvernamentale (ONG-uri).

ACTIVITĂŢILE UMANITARE ALE CICR Protecţie şi asistenţă- au un scop dublu, respectiv cel de a proteja şi cel de a asista victimele conflictului. Deşi, teoretic, cele două noţiuni ar putea fi avute în vedere separat, în practică, ele sunt îndeaproape asociate, deoarece, în multe cazuri, acţiunea umanitară implică atât protecţia cât şi asistenţa.

Activităţile de protecţie sunt destinate, în primul rând, să asigure respectarea drepturilor victimelor, în timp ce scopul asistenţei este de a aduce acestora ajutor material. Operaţiunile de ajutor se bazează pe norme juridice, astfel încât, de multe ori, ele servesc ca mijloace de a pune în practică drepturile victimelor şi de a proteja viaţa şi sănătatea acestora.Agenţia Centrală de Căutare a CICR şi-a început activitatea în timpul războiului franco-prusac din 1870, prin refacerea legăturilor familiale dintre prizonierii de război şi familiile acestora şi prin schimbul între beligeranţi a listelor victimelor.Adunarea de informaţii referitoare la victime, în scopul ajutării acestora;Refacerea şi menţinerea legăturilor între membrii de familie despărţiţi de conflict;Organizarea, coordonarea şi facilitarea reunificării familiilor despărţite;Efectuarea de demersuri pe lângă autorităţi în favoarea familiilor care caută informaţii despre rudele dispărute;Emiterea de documente de călătorie pentru a permite celor lipsiţi de acte de identitate să ajungă într-o ţară de primire sau să se întoarcă în ţara de origine;Păstrarea evidenţei victimelor, pe anumite categorii, inclusiv a acelora lipsiţi de libertate şi susţinerea protejării acestora.Atunci când CICR a fost înfiinţat, principala sa grijă era să asigure îngrijea soldaţilor răniţi pe câmpurile de bătălie. Într-o anumită măsură, situaţia a rămas la fel şi în prezent, doar că scopul şi dimensiunea activităţilor sunt mult mai mari, incluzându-le pe următoarele:Îngrijirea răniţilor de război (prim ajutor, evacuare, tratament medical şi chirurgical, măsuri ortopedice, asigurarea de membre artificiale pentru amputaţi, înfiinţarea de ateliere de proteze);

183

Sprijinirea serviciilor de sănătate existente (medicamente, echipament, organizare şi instruirea personalului);Apă şi instalaţii sanitare (surse de apă, conducte, staţii de pompare, tratare, distribuire, etc.);Hrană (evaluarea situaţiilor de foamete şi găsirea cauzelor acestora, etc.).Pentru a uşura suferinţa victimelor conflictelor armate, ale tulburărilor interne şi ale altor situaţii de violenţă internă, CICR se poate implica în următoarele operaţiuni de ajutor:Ajutor alimentar;Construirea de adăposturi, distribuirea de corturi, de haine, de pături, etc.;Asistenţă agricolă şi veterinară de urgenţă (expertiză agronomică, distribuire de seminţe, de unelte agricole şi de echipament de pescuit, tratarea animalelor, etc.).

FEDERATIA INTERNAŢIONALĂ A SOCIETĂŢILOR DE CRUCE ROŞIE ŞI SEMILUNĂ ROŞIE

În mai 1919, reprezentanţii Societăţilor de Cruce Roşie din Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia s-au întrunit pentru a înfiinţa în mod oficial Liga Societăţilor de Cruce Roşie, care a fost antecesoarea Federaţiei Internaţionale. Obiectivul său era de a " consolida şi a uni , în domeniul sănătăţii, Societăţile de Cruce Roşie existente şi de a promova crearea unor noi Societăţi."În prezent, Federaţia este o vastă organizaţie. Atunci când sunt luate împreună cele 177 de Societăţi ale sale şi sunt reunite cifrele date de programelor lor, se înfăţişează o organizaţie cu 105 de milioane de voluntari şi 300 000 angajaţi care oferă ajutor pentru aproximativ 233 de milioane de beneficiari. Aceasta face ca Federaţia să fie o instituţie cu adevărat globală şi care are un enorm potenţial umanitar.Având secretariatul la Geneva şi mai mult de 60 de delegaţii localizate în mod strategic, ea susţine activităţile Societăţilor Naţionale din întreaga lume.Diversa reţea globală de oameni reprezintă o mare valoare pentru Societăţile Naţionale; voluntarii sunt responsabili pentru prestarea a numeroase servicii pe plan local şi joacă un rol important în consolidarea societăţii civile. Recrutarea, instruirea şi, mai ales, menţinerea voluntarilor sunt probleme de o importanţă deosebită cărora Societăţile Naţionale trebuie să le facă faţă.Misiunea Federaţiei este de "a îmbunătăţi viaţa persoanelor vulnerabile prin mobilizarea puterii umanităţii", adică vieţile acelora care sunt expuşi celui mai mare risc datorită unor situaţii care le ameninţă supravieţuirea, sau capacitatea de a trăi cu un nivel acceptabil de siguranţă socială şi economică şi de demnitate umană.

184

Bibliografie1.Orient occident- Boris Buzila2.Enigmele Terrei-Horia Matei3.Istoria lumii-Ernst Gombrich4.Misterele istoriei-Brian Haughton5.7x7minuni ale lumii antice-Lemi Gemil Mecari6.Mari capitaniai lumii antice –D.Tudor7Geografia populatiei pe glob-Lidia Papaghiuc8.Atlas istoric 9.Civilizatiile orientului antic-Horia Matei10.Istoria lumii-Patricia S Daniels11.Istoria-oameni,fapte,epoci12.Ghid de cultura generala-F Braunstein13.Istoria culturii şi civilizatiei-Dramba14.Mitologia orientului apropiat,Egiptul,Grecia

http://www.teoria-evolutiei.ro/evolutia-omului.aspx

185