Istoria culturii şi civilizaţiei universale 2Octombrie 2010, Piteşti C-tin A. Bărbulescu

Cultura şi civilizaţia în preistorie

Capitolul precedent a fost dedicat în întregime analizei conceptuale a principalilor termenilor ce definesc istoria culturii şi civilizaţiei, vom încerca mai departe să schiţăm în ansamblu la scara istoriei universale, perioada cunoscută sub numele de Preistorie.

Preistoria reprezintă cea mai întinsă perioadă istorică, cuprinzând evoluţia societăţii umane de la apariţia omului şi până la inventarea scrisului. Cronologic apariţia primelor obiecte din piatră, fixează data apariţiei omului, circa 1 600 000 a. Chr., dar paleontologul Richard Leakey consideră că cele mai vechi resturi umane datează din 2 500 000 a. Chr. şi aparţin lui Homo Habilis, creatorul culturii oldovaiene (primele pietre folosite ca unelte, galeţi, aşchii, poliedre). Continuând pe linia teoretică a evoluţiei umane paleontologia atribuie anilor 1 400 000 a. Chr., apariţia lui Homo Erectus, creatorul obiectelor bifaciale. Cele două tipuri umane luate în discuţie au fost puse în evidenţă prin descoperirile din Africa orientală, în ceea ce priveşte Europa primele fosile sunt datate în jurul anilor 1 500 000 a. Chr., singura problemă este lipsa unei legături între descoperirile din Africa şi cele de pe bătrânul continent. Urmaşii lui Homo erectus sunt necunoscuţi, din celebra teorie evoluţionistă lipseşte o verigă, care ar fi trebuit să acopere o perioadă de peste 1,2 milioane ani, pentru că de undeva din neant apare Homo sapiens neandertaliensis, care trăieşte între 135 000 – 35 000 a. Chr., la rândul său nu lasă urmaşi şi dispare. O serie de specialişti sunt de acord că Homo neandertaliesis a coexistat cu Homo Sapiens Sapiens, omul modern, care şi-a făcut apariţia în jurul anului 55 000 a. Chr. în Africa şi 35 000 a. Chr. în Europa.

Homo Sapiens aparţine în definitiv perioadei cunoscute în istorie ca Paleoliticul Superior.

Fără a comenta îndelung situaţia „evoluţiei” umane ne vom limita la ceea ce dă naştere primelor elemente de cultură materială şi spirituală.

Fiecare societate omenească are un mit originar, o istorie fundamentală în raport cu toate celelalte. Aceste mituri originare cresc din izvorul conştiinţei de sine – vocea interioară care caută explicaţia fiecărui lucru, considera Richard Leakey. Uneori ne trebuie o viaţă, ca să înţelegem că trăim, că suntem dincolo de prezent nişte oameni ai unui trecut ascuns în propria conştiinţă, căutând un viitor care, dincolo de noi la scară universală, este, de prea multă vreme, trecutul nostru.

Odată creaţia materială care devine specifică unui areal geografic, lucru datorat elementelor naturale existente acolo, fiecare individ se integrează unui grup, grup care-şi va crea un ansamblu particular de obiceiuri, de tehnici rituale. Socialul începe să domine individul.

Între 50 000 – 30 000 apar primele locuinţe şi primele semne gravate. Cronologia istorică a încercat să sistematizeze timpul, asociind elementele noi de

civilizaţie cu timpul, astfel înregistrăm o evoluţie impresionantă pentru următoarele etape. În mai puţin de 10 000 de ani omul se transformă de o manieră irepetabilă. Mezoliticul, corespunde etapei 9 500 – 7 500 a. Chr., urmează Neoliticul şi etapa 7 500 – 2000/ 1800 a. Chr.. Datorită decalajelor dintre diferitele spaţii geografice la nivel universal cronologia diferă, exemplul elocvent în constituie situaţia dintre Europa şi Orient.

Orientul îşi începe ascensiunea urbană în jurul anului 3 500 a. Chr., în timp ce Europa cunoaşte astfel de structuri către data de 1 500 a. Chr. Cercetătoarea Maria Gimbutas afirmă însă că Europa cunoaşte pentru spaţiul central şi estic o civilizaţie urbană puternică în etapa neolitică 7500 – 3 500, asupra acestui subiect urmând să revenim.

Revenind la primele forme de manifestare culturală şi spirituală a omului, vom observa că toate acestea sunt puse în legătură cu natura şi spaţiul.

Spaţiul tinde să devină sacru, spaţiu în care omul este stăpân, în care omul se simte apărat, cel care devine centrul lumii. Grădina Edenului descrisă în mitologia multor popoare apare concentrică, este spaţiul descris mai sus. Descoperirile arheologice au permis identificarea

unei ordini spaţiale în locuinţă, ca şi în cadrul primelor picturi din peşteri, unde elementele sunt ordonate de-a lungul unui traseu.

Apariţia artei preistorice a dat naştere la zeci de controverse, nici până acum specialiştii nu se pot pune de acord asupra motivaţiei care a dus la apariţia primelor desene parietale. De la ideea simţului estetic, până la transformarea elementelor şi senzaţiilor în simboluri reprezentate prin incizare sau desen, de la nevoia omului de a reprezenta animalul vânat datorită încercării de stăpânire a spaţiului şi animalului, până la imitaţie datorată jocului, tot atâtea zeci de teorii au încercat să explice „arta cavernelor”.

Picturile parietale din peşterile Lacaux, Les Troix Freres, Altamira, Niaux, Cuciulat, exprimă nu doar simţ estetic şi îndemânare, ci scene din viaţa de fiecare zi a comunităţilor preistorice. Arta preistorică cunoaşte o diversitate de categorii: urme digitale, gravuri, sculpturi, modelaje din argilă, picturi multicolore.

Indiferent de categoria căreia îi aparţine, se poate vorbi de o artă preistorică strâns legată de mentalitatea omului, ceea face aproape imposibilă o distincţie între artă, magie şi religie. Arta pare să fi fost anticamera magiei şi religiei. Arta şi religia sunt forme antropomorfizate de viaţă, considera Andre Leroi Gourhon. Marele Vrăjitor din peştera Les Troix Freres, are cap de cerb, faţă de bufniţă, urechi de lup, barbă de ţap, gheare de urs, coadă de cal – un adevărat Stăpân al Animalelor. O reprezentare figurată, totemică, întruchipând, natura înconjurătoare. În peştera Lascaux, un bizon este reprezentat rănit, cu capul întins spre vânător, într-o ipostază de rugăciune, deasupra capului apare o pasăre, formă antropomorfizată pentru sufletul mortului pe care o regăsim până în zilele noastre. Cercetătorii au interpretat scena ca pe un ritual şamanic, de dinaintea vânătorii, sufletul poate călătorii în lumea cealaltă, raportul om-animal fiind de factură mistică. Mitologia, muzica şi dansul sunt părţi care contribuie la semnificaţia artei preistorice. S-a încercat o interpretare pe baza amplasamentului unei picturi, de exemplu, cerbii erau reprezentaţi întotdeauna în încăperile de acces în peşteră, calul şi bizonul în încăperile centrale, carnivorele în profunzimea peşterii. Antropologul Lewis-Williams a studiat zeci de ani arta populaţiei Sun, din Africa de Sud, el a ajuns la concluzia că ceea ce fusăse considerat de specialişti ca reprezentări naive ale diferiţilor indivizi, nu era altceva decât un produs al şamanilor, legătura cu un spirit, în timpul acesta vrăjitorul dansa, cânta, având halucinaţii. Treptat arta parietală tinde să devină tot mai schematizată, lucru care va conduce la stilizare şi la apariţia simbolurilor şi a scrisului. Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă la acest moment cele mai vechi dovezi de scriere, devansându-le cu mult pe cele din Orient.

O altă mare temă a religiei, magiei şi artei preistorice o reprezintă plastica feminină din lut. Figurinele feminine sunt denumite curent Venus, cele sunt Venus din Willendorf sau din Lespuges. Felul în care sunt realizate lasă să se întrevadă o serie de elemente, precum, sânii, abdomenul bombat, părţi anatomice exagerate, legate de fecunditate. Sunt reprezentări ale Marii Mame, ale Zeiţei primordiale, ale fecundităţii, părţi simbolice ale unor credinţe şi practici magico-religioase pe care le regăsim în majoritatea religiilor lumii.

Aceste comunităţi umane sunt creatoarele miturilor şi legendelor umanităţii, Poemul lui Ghilgames conţine elemente rituale. Mircea Eliade considera că aceste mituri se nasc din solidaritatea mistică dintre om şi natură, de aici deriva fecunditatea şi cultul ei, asimilat gliei. Omul se naşte din pământ şi se întoarce în pământ, sunt cuvintele nu doar biblice, ci aparţin şi poemului Rig-Veda. De la acest tip de manifestare religioasă, în care regăsim căsătoria sacră, hieros-gamos, şi până la credinţele mediteraneene din pantheonul greo-roman, este doar un pas.

Alături de acest cult al fecundităţii, regăsim un cult al morţilor, ambele adunând elemente chtoniene şi uraniene. Îngroparea morţilor sub podelele locuinţelor, mai nou, practicare unui canibalism ritual, prin care membrii unei comunităţi mâncau anumite părţi anatomice ale defunctului, precum creierul, măduva, pentru a-l păstra pe defunct cu ei s-au pentru a prelua o parte din calităţile defunctului.

Spaţiul vechii Europe, dă naştere cu mai bine de 3000 de ani înaintea Orientului, unei civilizaţii neolitice surprinzătoare, apariţia unei religii foarte bine ierarhizate şi structurate este indicată de o serie de decoperiri chiar de pe teritoriul României. Templul supraetajat şi pictat de la Căscioarele aparţinând Culturii Boian, multe alte modele de temple au fost descoperite în cadrul culturilor din Peninsula Balcanică, ca cel de la Cucuteni. Marea cantitate de figurine, de

detalii vestimentare, indică o complexă dezvoltare spirituală şi mitică. Pe acest fond apare scrisul, la Tărtăria, la Anza (Macedonia), sunt datate circa 5 300 a. Chr..

Europa Veche (vezi şi insula Paştelui) fascinează nu în ultimul rând prin construcţiile megalitice, din Britania până la curbura Carpaţilor, regăsim astfel de monumente gigantice. Complexele megalitice cuprind trei categorii de construcţii: menhirul (men-piatră, hir- lungă), cromlehul (crom- cerc, leh- loc) cum este cazul de la Stonehenge, dolmenu (dol-masă, men-piatră) în Suedia. Probabil aceste monumente megalitice sunt legate de cultul morţilor, la Stonehenge cromlehul este situat în mijlocul unui câmp de tumuli funerari.

Fără a intra date tehnice sau a prezenta numeroasele elemente ale civilizaţiei şi culturii preistorice, vom remarca o legătură între om şi natură, ceea ce dă naştere unei polarităţi artă-religie. Sunt zorii civilizaţiei, momentul naşterii miturilor şi legendelor, care stau la originea lumii contemporane, din aceiaşi nevoie de supranatural şi conştientizare a tot şi toate lumea modernă şi-a creat propriile mituri, fără a-şi abandona originile.

Bibliografie

1. Richard Leakey, Originea omului, Bucureşti, 19952. Guido Mansuelli, Civilizaţiile Europei Vechi, Bucureşti, 19783. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. I, Chişinău, 19924. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 19895. Elie Faure, Istoria artei. Arta antică, Bucureşti, 19886. Andre Leroi-Gourhon, Gestul şi cuvântul, vol. 1-2, Bucureşti, 19837. Emile Durkheim, Les formes elementaires de la vie religieuse. Le systeme

totemique en Australie, http//www.uqac.uquebec.ca/zone30/Classique_des_sciences_sociales/index.htlm

SEMINAR

Richard Leakey, Originea omului, Bucureşti, 1995, p. 131-173 (capitolele Limbajul artei şi Arta limbajului)

Istoria culturii şi civilizaţiei universale 3-426 Octombrie 20102 noiembrie 2009 , Piteşti lect. C-tin A. Bărbulescu

Cultura şi civilizaţia Orientului anticEgiptul, Mesopotamia

La sfârşitul mileniului III a. Chr. primele populaţii care depăşesc faza unei organizări tributare, se sedentarizează şi dau naştere primelor structuri organizate de stat. Acest lucru se realizează în primul rând datorită condiţiilor geografice şi climaterice propice din anumite zone ale Orientului, este vorba de văile fluviilor: Nil, Tigru şi Eufrat, Indus şi Gange, Yangtze şi Hoahg-Ho. Nu putem vorbi de o identitate de caractere fizico-geografice, ci mai degrabă de o diversitate: de la câmpii aluvionare (Egipt sau Mesopotamia), la platouri aride şi câmpii costale (Anatolia, Fenicia, Urartu).

Elementul fundamental care conferă unitate marilor civilizaţii orientale nu este de natură culturală, ci de natură structurală. Civilizaţiile orientale, cu pluralitatea lor de forme şi de arii specifice, erau pretutindeni, civilizaţii palaţiale – adică ansambluri ierarhizate în jurul unui centru dinastic care juca rolul de element structurant, organizator al universului social, politic şi religios. Primele concentrări de putere – ilustrate în special de cele dintâi construcţii monumentale – sunt templele şi palatele, locul de unde suveranul îşi exercita sub protecţia divinităţii, puterea asupra supuşilor.

Treptat progresele economice vor genera nu doar structuri de putere, ci vor fi şi o cauză a urbanizării. Urbanizare care este una din trăsăturile distincte ale civilizaţiilor Orientului antic în comparaţie cu Europa tribală. Geografic lumea vechiului Orient cuprindea Africa nord-estică, Semiluna Roditoare, platourile Asiei Mici, Iranul, Asia Centrală, zona indo-gangetică şi Cămpia Chinei Centrale.

Odată cu inventarea scrierii către sfârşitul mileniului IV a. Chr. protoistoria cedează locul istoriei, este momentul în care i-au naştere primele forme de organizare structurală, chiar dacă procesul de sedentarizare era departe de a se fi încheiat, el desfăşurându-se cu variaţii pentru încă câteva milenii în această arie. Două imense rezervoare de populaţii nomade vor exercita o presiune constantă asupra primelor state ale lumii vechi a Orientului, acestea erau situate în regiunea de stepă care mărgineşte la vest, la nord şi la est deşertul siro-arabic, la frontierele Semilunei Roditoare, iar pe de altă parte în vastele câmpii eurasiatice, de la nordul Mării Negre, a Mării Caspice şi a Munţilor Elbruz.

Cele dintâi comunităţi sedentarizate aparţin unor rase diferite, ele nu pot fi atribuite nici semiţilor şi nici indo-europenilor. Aceste prime populaţii sunt împărţite de specialişti în două grupe, în funcţie de localizare: asianicii pentru Asia Occidentală şi mediteraneenii pentru ţărmurile Mediteranei.

Asianicii: din acest grup fac parte sumerienii creatorii primei civilizaţii de tip urban în Mesopotamia.

Aceştia s-ar fi infiltrat în zona la mijlocul mileniului IV a. Chr., i-au supus pe alogeni (probabil creatorii culturii El Obeid).

Protoelamiţii s-au stabilit în sud-vestul Iranului şi au dat naştere unei civilizaţii de tip urban, cunoscută mai ales datorită capitalei lor aflate la Susa.

Hurriţii, originari probabil din nord-vestul Iranului, vorbeau o limbă de tip aglutinant, cel mai cunoscut stat întemeiat de aceştia este Imperiul Mianni, ai căror suverani erau de origine ariană. Statul Mitanni a fost distrus de regele asirian Suppiluliuma I în jurul anilor 1375/1370.

Kassiţii, s-au infiltrat din zona Munţilor Zagros, în mileniul II a. Chr., s-au aşezat în Mesopotamia unde au fost asimilaţi de către babilonieini. Între raidul devastator al hittiţilor din 1594 a. Chr., asupra Babilonului şi până în momentul cuceririi elamite din 1160 a. Chr., dinastiile Kassite au stăpânit Babilonul.

Mediteraneenii: cea mai cunoscută populaţie aparţinând acestui grup sunt egiptenii, cu menţiunea că este vorba de populaţia din epoca predinastică, pentru că mai apoi pe acest fond să se realizeze o sinteză cu semito-hamiţii. De asemenea acestui grup îi aparţin şi indigenii din Siria şi Palestina, peste care se vor aşeza în mileniul III a. Chr., populaţii de origine semitică.

Pentru Anatolia, limba protohatti corespunde unei populaţii anterioare pătrunderii indo-europenilor, acelaşi lucru se va petrece şi în lumea egeeană, acolo unde fondul preelenic de cuvinte (care se termină în ss, nth, and) aparţine tot unei populaţii de origine mediteraneeană..

Semiţii: habitatul originar al acestora pare să se fi limitat la Peninsula Arabică şi periferia deşertului siro-arabic. Numele semiţilor îşi are originea în Biblie, (Facerea X, …). Urmaşii lui Sem sunt: Aram, Asur, Eber, adică arameii, asirienii şi evreii. La începutul mileniului III a. Chr. se vor contura două grupe distincte: semiţii orientali şi cei occidentali.

Semitţii orientali: akkadienii, vor cucerii Mesopotamia şi vor da naştere în timpul regelui Sargon I, unui prim stat, care avea la bază sinteza sumero-akkadiană.

Semiţii occidentali: amoriţii – populaţie vest-semitică înrudită cu cananeenii – s-au stabilit în decursul mileniului III a. Chr. în Siria şi Palesina, la finele mileniului II a. Chr. vor fi înghiţiţi de valul arameeilor.

Cananeenii vor pune bazele unei înfloritoare civilizaţii urbane în Siria şi Palestian mileniului III a. Chr., sunt urmaşii fenicienilor.

Arameii sunt semnalaţi la sfârşitul mileniului II a. Chr., pe Eufrat, în Babilonia, vor întemeia mai multe principate în Siria, Hama, Damasc, la începutul secolului IX a. Chr..

Caldeenii se vor infiltra în Mesopotamia, la începutul mileniului I a. Chr., vor fi întemeietorii Imperiului Neobabilonian, fondat de Nabopalassar (625-605 a. Chr.).

Indo-europenii: de mai bine de două secole lingviştii şi arheologii încearcă să propună ipoteze cu privire la originea acestor populaţii. Principalele ipoteze ale originii acestora sunt: spaţiul Europei centrale şi nordice, stepele eurasiatice din nordul Mării Negre, a Caucazului şi Mării Caspice. Încă înainte de mijlocul mileniului III a. Chr. populaţii indo-europene se aşează în Grecia, în Anatolia şi la nordul Dunării. Cuceritorii, hitiţii, aparţineau uneia dintre cele două familii lingvistice, şi anume grupului centum, aceştia vor întemeia unul dintre cele mai importante state ale lumii antice.

Arienii, care aparţin celui de-al doilea grup de limbi indo-europene, satem, pătrund în India în al doilea sfert al mileniului II a. Chr., sunt cei care vor organiza şi statul Mitanni.

Iranienii, aparţin grupului satem, aceştia includ pe mezi, perşi şi sciţi. Armenii aparţin tot grupului satem şi nu apar în Orientul Apropiat înainte de secolul VII a. Chr., se vor aşeza în jurul lacului Van, după dispariţia regatului Urartu. La finele mileniului II a. Chr. alte două populaţii vor coloniza o parte a Anatoliei, lidienii şi frigienii, indo-europeni aparţinând de asemenea grupului satem.

EGIPTULCultura şi civilizaţia egipteană se va naşte şi va gravita în jurul văii Nilului, fluviul care

avea să asigure prin revărsările sale mâlul fertil propice agriculturii. De altfel Nilul sau Hapi reprezintă coloana vertebrală a civilizaţiei egiptene, „Fluviul sacru” apare reprezentat în arta egipteană ca o fiinţă androgină, cu sânii lăsaţi şi pântecul fecund, cu braţele încărcate de flori, fructe şi peşte. Termenul de Egipt provine din cuvântul Hut-Ka-Ptah, „Cetatea (sufletului) Ka a (zeului) Ptah”, termenul va ajunge până la noi pe filieră grecească Aigptos. Anticii foloseau pentru ţara lor nume diferite, precum Ta-Kemet „Pământul negru” sau Taui „Cele două pământuri”.

Egiptenii aveau o viziune proprie asupra spaţiului şi timpului, susţinând infinitatea existenţei.

În literatura de specialitate există încă dispute pe tema apariţiei primelor forme organizate de stat, Egiptul sau oraşele stat din Mesopotamia. Indiferent cui aparţine primatul undeva la sfârşitul mileniului IV a. Chr., pe valea Nilului, lua fiinţă statul egiptean sub forma unei monarhii absolute, având în frunte pe Faraon. Faraonul întruchipa divinitatea, în traducere liberă termenul înseamnă „Casă Mare”. Concomitent probabil se dezvoltă scrierea, cunoaştem la acest moment mai multe tipuri de scriere: hieroglifică (cu două tipuri de semne ideograme şi fonograme), hieratică, demotică, cooptă (sistem alfabetic din 24 de litere, preluate din alfabetul grecesc, plus 6 demotice). Ca majoritatea ocupaţiilor, scrierea era aşezată sub autoritatea unui

zeu, în acest caz Thot. Scrierea hieroglifică descinde din cea pictografică. Culoarea hieroglifelor avea o semnificaţie magică, albul- puritate, verdele – viaţă (în evul mediu european verdele era culoarea diavolului). Arta: Să nu râzi, să nu plângi, să nu admiri, ci să înţelegi” (Spinoza).

Arta egipteană constituie un complex aparte în vasta lume a Orientului antic, este o artă sacrală, ezoterismul ei se dezleagă prin cunoaşterea ritualurilor magice şi a practicilor religioase. Imobilismul formelor este derivat (ca şi în arta bizantină), din religie. O artă solemnă şi rigidă. Julius Lange identifica în arta egipteană, o tehnică numită frontalitate (echilibrul părţilor), reprezentarea chipului uman este o convenţie impusă de caracterul ei magic şi mistic.

Pictura este un cadru mintal – artistul egiptean pictează ce are în minte, nu ceea ce vede cu adevărat.

Arhitectura egipteană este expresia unei victorii asupra morţii şi a forţelor haosului. „Casele zeilor” – templele. Apără şi ocrotesc divinitatea pe pământ.

Construirea unui templu este precedată de consultarea „Cărţii întemeierii templelor”, scrisă de Imhotep. Primele temple au fost construite în stâncă, cum este cazul celui construit de regina Hatepsepsut. Templul egiptean nu era o clădire destinată rugăciunilor, ci un edificiu care avea ca scop păstrarea permanenţei vieţii cosmice, a existenţei terestre.

Templul figura alegoric lumea noastră pământească în ciclurile vieţii, era însuşi pământul în care trăiau, prin el lumea se păstra neschimbată în decursul vremurilor. Elementele de construcţie a templului sunt simbolice, pilonul evocă un munte în zare, cu două coline, dintre care răsare soarele în zori, simbol al creaţiei veşnic reînnoite. Intrarea în templu era asimilată începutului zilei. Naosul evoca colina primordială, sala hipostilă simboliza universul egiptean. Exemplu, templele de la Karnak, Luxor, Abydos sau Teba.

O etapa importantă în arhitectura funerară egipteană o reprezintă piramida în trepte a regelui Djoser, aflată la Saqqarah. Termenul de piramidă a fost dat de greci, datorită asemănării acestora cu o prăjitură din făină şi miere, care avea formă asemănătoare şi se numea: pyramis. La egipteni construcţia purta numele de mer.

În Egipt există circa 150 de piramide, dintre acestea ne limităm să le amintim pe cele ale lui Keops, Khephren şi Mikerinos. Piramida ca mormânt al faraonului urma să releve forţa şi puterea de care se bucura defunctul.Religia.

„Egiptenii erau cei mai religioşi dintre toţi oamenii” (Herodot). Principalele detalii privind viaţa spirituală egipteană ne sunt furnizate de o serie de izvoare

antice precum: Textele Piramidelor (2500-2300 a. Chr.), Textele Sarcofagelor (2300-2000 a. Chr.), de Cartea Morţilor (circa 1500 a. Chr), dar şi de numeroasele descoperiri arheologice, care întregesc viziunea specialiştilor despre universul religios egiptean. În acest context cercetătorii considerau religia egipteană fetişism sau totemism, expresie a filosofiei vieţii.

Întemeierea statului a echivalat cu o adevărată cosmogonie, faraonul - zeu întrupat, instaura o nouă civilizaţie, el era nemuritor, decesul său nu însemna decât ridicarea la cer. Fiecare sanctuar închinat unei zeităţi era considerat centru al lumii, locul unde începuse creaţia. Acest spaţiu purta şi numele de „Oul Primordial”, cel care conţinea „Pasărea Lumii” sau „Lotusul” care purta Soarele copil, Şarpele primitiv – Zeul Atum.

Teogonia şi cosmogonia sunt efectuate de către puterea creatoare a gândirii şi a cuvântului unui singur zeu.

La Hermopolis, teologii elaboraseră o doctrină religioasă în jurul Ogdoadei, grup de opt zei, cărora li s-a adăugat Ptah.

Conform acestei doctrine, din Lacul primordial a răsărit un Lotus, din acesta a ieşit copilul sacro-sant, zămislit de Ogdoadă.

Spre deosebire de Hermopolis, la Memphis, teologii considerau că zeul Ptah crease prin spirit – „inima sa” şi verb - „limba sa”, el era cel care îi crease şi pe zei. „ Am luat naştere ca Keprer. Numai după mine au luat naştere cei care sunt născuţi. Toate fiinţele s-au născut abia după mine. Sunt multe fiinţe care au ieşit din gura mea, pe când încă nu era cer, pe când încă nu era pământ, când şerpii şi viermii nu fuseseră încă făcuţi în locul acesta, iar eu porunceam acestor (fiinţe) ce trăiau în trândăvie în apele veşnice.

Nu am găsit un loc unde să mă fi putut aşeza. Atunci am zămislit o dorinţă în inima mea, am lăsat să ţâşnească din mine temeiuri noi şi am creat toate fiinţele când încă eram cu desăvârşire singur, înainte de a-l fi scuipat afară pe Shu, înainte de a o fi scuipat afară pe Tefnut, când nu era încă nimeni împreună cu mine. Am făurit temeiurile în inima mea şi au luat naştere multe chipuri de fiinţe în fiinţele de copii şi în fiinţe ale copiilor acestora. Am lăsat sămânţa mea să cadă în mâna mea, şi am împroşcat chiar în gura mea şi apoi l-am scuipat afară pe Shu şi am scuipat-o pe Tefnut. (…) Când mi-am împreunat mădularele, am plâns deasupra lor şi în chipul acesta au luat naştere oamenii, din lacrimile care au ţâşnit din ochiul meu. (…) Shu şi Tefnut au zămislit pe Geb şi pe Nut, iar Geb şi Nut au zămislit pe Osiris, pe Horus, cel având amândoi ochii în frunte, pe Seth, pe Isis şi pe Nephtys, unul după altul (…). Magul conjurând este duhul virtuţilor magice, trimise de mine întru stârpirea duşmanilor mei prin descântece.” (Cartea dragonului Apophis, papirusul Bremmer-Rhind, în V. Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978).

Preoţimea va juca un rol tot mai important în statul egiptean, deţinând mari suprafeţe agricole, în mileniul I a. Chr. marii preoţi ai lui Amon devin inclusiv faraoni. Faraonul era proclamat zeu viu – ideologie religioasă apărută încă din perioada predinastică.

Manifestările esenţiale ale civilizaţiei egiptene sunt legate pretutindeni de religie. Artele plastice intervin în viaţa egiptenilor în scopuri magice şi de cult.

Arhitectura este subordonată scopurilor religioase, pentru că atât templele, piramidele cât şi obeliscurile au un rol sacru. Statuile, basoreliefurile, picturile erau destinate să asigure decedatului corp. Literatura egipteană este la rândul ei magică, religioasă, mistică. Medicina, matematica sau geografia aveau tot rol religios servind mortului în viaţa de dincolo.

Panteonul egiptean este format atât din zei zoomorfi cât şi antropomorfi, astfel majoritatea numelor de zei sunt traductibile, fiind o caracteristică a naturii lor sau o funcţiune a lor. Numele real al zeului Ra este ascuns, fiind considerat chiar periculos în anumite texte vechi. Avem de-a face cu aceiaşi interdicţie în a pronunţa numele divinităţii supreme ca şi la evrei în cazul lui Jahve. Zeii egipteni trăiesc asemenea oamenilor, ei au vieţuit înaintea faraonilor în Egipt.

Treptat zeii egipteni se specializează, devin stăpâni ai unei activităţi aparte, ca şi marea preoţime. Credinţa primordială în existenţa unei puteri universale creatoare inclusiv a zeilor va permite religiei egiptene apropierea de monoteism şi de ideea de mântuire. „Zeul acestei ţări este soarele care se află la orizont, dar chipurile sale se află pe pământ.” după cum reiese din unul din textele sapienţale vechi.

Reforma religioasă temporară a lui Amenofis IV se va dovedi contrară nu atât concepţiei religioase egiptene cât marilor preoţi şi oligarhiei economice şi politice instituite de aceştia. Mutarea capitalei la Tell el-Amarna (Akhetaton – Orizontul lui Aton) însemna o lovitură dată marii preoţimi de la Teba, Heliopolis, Memfis. O astfel de reformă religioasă îi este atribuită şi lui Moise, literatura de specialitate încearcă să găsească o legătură între cele două.

Pantheonul egiptean. Panteonul reprezintă un templu consacrat cinstirii tuturor zeilor unui popor.

Conform teologiei egiptene, reprezentarea zeilor poate fi de două feluri: statuară sau sub forma unor animale. De aceea, adorarea animalelor este o primă formă de manifestare religioasă. De exemplu, vacile erau sacre în templele zeiţei Hathor; pisicile pentru zeiţa Bastedt. Erau consacrate, de asemenea, ceremoniile de întronare ale unor animale ce corespundeau în opinia preoţilor cu animale ce purtau semnele divine.