Tag Archives: istoria blindatelorENCICLOPEDIA ARMELOR: BLACK PRINCE –PRINTUL NEGRUby: George GMTPosted in: Armata Romana dotare, Istoria Armelor, Istorie, Tancuri!Episodul VI- A-43 Black Prince 

 Marea Britanie, inceputul anului 1943…Armata Britanica realizeaza faptul ca tancurile sale destinate sprijinului infanteriei sunt slab blindate, submotorizate si avand arme inadecvate noilor tancuri germane. Dealtfel, blindatele au fost un capitol la care britanicii au stat prost chiar de la inceputul WW II (absolut surprinzator daca ne gandim ca ei sunt inventatorii acestui mijloc de lupta!), prestatia acestora pe timpul invaziei germane din Franta putand fi incadrata de la slab la mediocru, fara niciun dubiu –despre strategie si conducere nici nu mai vorbim.Desi britanicii au devenit imediat dupa Dunkerque constienti de faptul ca N-AVEAU BLINDATE CAPABILE sa faca fata Blitzkrieg-ului german, dezvoltarea unora noi a debutat greu desfasurandu-se lent, in parte si datorita faptului ca insularii asteptau iminenta invazie germana, prioritatile fiind cu totul altele (pregatirea teritoriului pentru Rezistenta, instruirea voluntarilor si civililor,

distribuirea de arme si realizarea unora noi, Armata Britanica pierzandu-si majoritatea echipamentului si mijloacelor de lupta in Belgia, Franta si la Dunkerque), invazie ce intr-un final n-a venit niciodata datorita eroismului „celor atat de putini”, pilotii de vanatoare ai Royal Air Force, carora li s-au adaugat zburatori din toate natiunile cotropite de catre masina de razboi a lui Hitler, cehi, polonezi, francezi, greci, precum si voluntari din SUA, Canada, Australia, Noua Zeelanda (sintagma „AVIATIA DA SENZATIA” nu-i deloc deplasata nici macar in ziua de astazi.Read more »31 martie 2013|2 CommentsBlindate care au facut istorie: Panther si Tiger, felinele germane – (XVII), ultima parteby: George GMTPosted in: Arme de Razboi, Istoria Armelor, Istorie, Tancuri!Partea a XVII-a -ultima parte-

Cu toate acestea, lucrul la un nou Tiger, cu un blindaj superior, a inceput la ordinul lui Hitler, la inceputul anului 1943, firma Henschel prezentandu-i acestuia pe data de 20 octombrie acelasi an, la Orzysz, in Prusia de Est, un prototip din lemn la scara reala. Ulterior, odata cu ordinul acestuia de a intra in productie de serie, compania Henschel a scos in decembrie 1943, primele trei exemplare de

preserie. In urma accelerarii pregatirilor de intrare in productie si datorita faptului ca, in mare parte, era asemanator Tiger I, in ianuarie 1944 a debutat in productie, cerinta Fuhrer-ului fiind pentru 1500 exemplare. Nu s-au produs decat 489 de Tiger II, dar cu ajutorul altor companii (precum Krupp, Wegmann, Skoda, Alkett, MAN si altele) se preconiza o productie de 125 de exemplare lunar, incepand din august 1945, total nerealist datorita situatiei frontului, costului exorbitant de productie (un singur King Tiger costa 800000 RM, adica, salariul a 30000 de oameni pe o saptamana), lipsei acute de materii prime si forta de munca calificata, distrugerii facilitatilor de productie ori pierderea acestora (precum uzinele Skoda, iesite din circuit odata cu eliberarea Cehoslovaciei de catre Armata Rosie si cea romana. Dar, cu toata situatia disperata in care se gasea, industria germana a reusit sa produca intre ianuarie-martie 1945, cam 100 de exemplare!).

Tiger II cu turela PorsheTiger II, a dispus de doua tipuri de turele –primele 50 de unitati aveau turele proiectate de catre Krupp pentru proiectul anulat al celor de la Porsche; cele care le-au urmat au avut turele proiectate de aceeasi firma pentru Henschel. Ambele turele erau montate in centrul sasiului, cu unele lucrari de asmblare executate de catre firma Wegmann. Tancurile cantareau, in functie de turela montata, 68,50 tone (cu turela Porsche) si 69,80 tone (cu turela Henschel), putandu-se roti 360◦, in maxim 60-77 secunde (in treapta maxima de viteza a motorului se putea ajunge la 19 secunde), fiind actionate hidraulic, dar in caz de nevoie, puteau fi actionate si manual prin intermediul

unei manivele actionata de catre tragator. Marea majoritate a exemplarelor fabricate au dispus de Zimmerit inca din fabrica, iar din noiembrie 1944, 20 de exemplare au fost transformate de catre firma Wegmann in tancuri de comanda (apar in evidentele germane ca „Befehlswagen Tiger II Ausf. B”/Sd.Kfz.267/268), fiind vazute in serviciu in martie 1945 –aceste tancuri, aveau, ca si suratele lor Panther, sisteme radio suplimentare, FuG-8 (Sd.Kfz.267) si FuG-7 (Sd.Kfz.268), munitia fiind de 63 proiectile (32-AP, 31-HE).

King Tiger cu turela HenschelTiger II, a luptat in numar mic pentru apararea Berlinului in aprilie-mai 1945, toate fiind pierdute. Ultimul exemplar din afara Germaniei a fost aruncat in aer de catre propriul echipaj, in Austria, pe 10 mai 1945. Apartinea unitatii lui Alfred Rubbel, Panzer-Abteilung 503…Un sfarsit trist pentru o arma fara egal in lume pe atunci!Firma Henschel a propus chiar o varianta mai mica de Tiger II, in luna decembrie 1944, ce urma sa cantareasca 33 tone, fiind inarmat cu un tun calibrul 105 mm, Krupp, capabil sa patrunda blindaj de 200 mm de la 1000 m. Acest mini-Tiger, urma sa aiba blindaj cuprins intre 80-160 mm. Era prea tarziu si oricum nu-si mai avea rostul, asa ca totul a ramas doar pe hartie!Batalioanele de blindate cunoscute ca ar fi avut in dotare Tiger II, conform evidentelor germane, sunt urmatoarele: de la 501-503, apartinand „SS”-ului/ de la 504-511, apartinand Wehrmacht-ului.

O varianta aparte a Tiger II a fost Jagdtiger/Panzerjager Tiger Ausf.B (apare in evidentele armatei germane ca SdKfz 186), vanator de tancuri, realizat in 88 de exemplare, intre iulie 1944-mai 1945, fiind considerat de catre experti ca fiind cel mai greu blindat realizat de catre germani in WW II, prea tarziu insa pentru a mai reprezenta ceva pe campul de lupta. Era o arma reusita, dar marcata de probleme tehnice, avand urmatoarele caracteristici: greutate 71,7 tone (ajungea la 76 de tone cu echipaj si munitie); lungime 10,65 m; latime 3,60 m; inaltime 2,80 m; echipaj 6 oameni; blindaj cuprins intre 40-250 mm; armament: un tun calibrul 128 mm, PaK 44 L/55 (deriva din tunul greu AT realizat de catre Krupp dupa experienta trista de pe frontul sovietic, incepand cu anul 1943, in numar mic, de doar 51 exemplare.

Jagdtiger

Urma a fi adaptat montarii in turela, dar in varianta pe afet, avea urmatoarele caracteristici: greutate 10,16 tone; calibrul 128 mm; lungimea tevii 7,02 m; greutate proiectil: 28 kg, cel cu mare putere de explozie/28,3 kg, cel AT -PzGr. 43, putand penetra blindaj de: 200/230 mm de la 1000 m/148 mm de la 2000 m (exista informatii incerte care mentioneaza 173 mm de la 3000-3500 m); elevatie cuprinsa intre -7◦/+45◦; viteza initiala a proiectilului 935 m/s; raza maxima de actiune de aproximativ 24,5 km. Aceasta arma mai apare in evidentele germane, in echiparea Jagdtiger/Sd.Kfz 186, sub numele de 12,8 cm PaK 80/80 PJK; probabil, in aceasta varianta, cam 100 de bucati au fost produse. Unele surse il mentioneaza doar ca PaK 44); rezerva interna de 38-40 proiectile/o mitraliera MG-42, calibrul 7,92 mm, rezerva interna 1500 cartuse; motor Maybach HL 230 P30, V-12, pe benzina, 700 CP/16,27 CP/tona/Maybach HL 230 TR, Diesel, 700 CP (cateva exemplare, cel mai probabil, din ultimele loturi livrate); cutie de viteze Olvar semi-automata (era produsa de catre Adlerwerke, avand 12 viteze -8 inainte, 4 inapoi); viteza maxima: pe sosea 34-35 km/h/in teren accidentat 12-14 km/h; autonomie: pe sosea de 100-120 km/in teren accidentat 80 km (cu motor pe benzina.In cazul motorului Diesel, autonomia probabila era de 160-170 km pe sosea), dar depindea de gradul de dificultate al terenului, deci, este pur speculativa; elevatia tunului cuprinsa intre -7,5°/+15°. Unele exemplare, din lipsa de tunuri de calibrul 128 mm, au primit ca dotare tunuri de calibrul 88 mm, identice cu cele de pe Jagdpanther (Sd.Kfz. 173)-cel mai probabil au fost 26 de unitati, dintre care 12 n-aveau montate sistemele optice de vizare si ochire (dupa unele surse, acestea n-au fost livrate trupelor de pe front. Oricum, cu sau fara ele, deznodamantul a fost acelasi).Acest mastodont a aparut in urma ordinului dat de catre Hitler pe data de 18 mai 1942, de realizare a unui vehicul autopropulsat capabil sa poarte o arma de mare calibru -128 mm. El era practic un Tiger II, care in loc de turela dispunea de o suprastructura blindata, prevazuta in partea din spate cu o usa dubla destinata intrarii/iesirii echipajului, dar si pentru a facilita mentenanta armei si uzul acesteia. De asemenea, partea superioara a incintei blindate era prevazuta cu o trapa de mari dimensiuni, destinata ventilatiei, evacuarii echipajului in caz de urgenta, precum si actionarii mitralierei calibrul 7,92 mm, MG-34, dispusa pe turela (putine dintre exemplare au fost prevazute cu asa ceva, de cele mai multe ori mitralierele erau montate pe cracanele proprii de catre echipaje, in vederea cresterii protectiei in fata infanteriei inamice). Blindatele au avut atat suspensii Porsche (primele 11 exemplare, suspensia avand opt galeti), cat si suspensii Henschel (restul exemplarelor produse, suspensia avand noua galeti), unele dintre ele fiind acoperite cu Zimmerit.Primul exemplar a iesit pe portile fabricii Henschel din Kummersdorf, pe data de 6 aprilie 1944, intentionandu-se realizarea a cel putin 150 de exemplare (oricum, au fost asamblate si de catre firma austriaca Steyr, dupa unele surse). Asa ceva nu se mai putea face, prioritate avand tancurile, productia incetand definitiv in februarie 1945.Au aparut pe front in luna septembrie 1944, in cadrul a doua batalioane antitanc, 512 si 653, folosite cel mai adesea datorita mobilitatii scazute, in operatiuni defensive, multe fiind abandonate ori distruse, din lipsa de combustibil. Se pare ca ultimele 23 de Jagdtiger, au fost distruse pe data de 1 aprilie 1945, in luptele pentru Berlin, acestea apartinand Batalionului 653.

Impresionante aceste blindate germane, Panther si Tiger, pline de inovatii si ingeniozitate germana. Ma intreb insa daca tehnicitatea si perseverenta lor in a avea produse de top i-a ajutat cumva pe germani? Cel mai probabil nu, creandu-le mari dureri de cap, Panther si Tiger suferind la capitolul fiabilitate si rezistenta la solicitari extreme, marea lor majoritate fiind pierdute din cauza defectiunilor tehnice, si nu din cauza inamicului. Complexitatea acestor blindate n-a facut altceva decat sa mentina productia la un nivel scazut, raportat la productia americana sau sovietica –tari care desi n-aveau tancuri superioare celor doua „nemtoaice”, au reusit sa le faca desuete prin numarul masiv de blindate construite. Pentru „ceilalti”, cantitatea batea calitatea, nu insa si pentru germani –mare greseala, pentru care au platit scump!    WW  SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera. Internet.www.mapn.ro/…/Armata%20romana%20si%20evolutia%20armei%2…www.oocities.org/…/pzpanther/pzpanther-d…zonepsico.wordpress.comwww.bzi.ro/proiecte-imposibile-tancul-nazist-de-1-000-de-tone-2065…www.wwiivehicles.com/…/pzkpfw-v.asp -www.cartula.ro/forum/topic/987-romanian-panther-colors/wehrmacht-history.comww2drawings.jexiste.fr/…/German-Armor.h…www.navweaps.com19 februarie 2013|2 CommentsBlindate japoneze (X)by: George GMTPosted in: Fără categorie, Istoria Armelor, Istorie, Tancuri!Partea a X-a 

Type 97 SHINHOTO/KAI CHI SHINHOTO-HA, varianta cu tun calibrul 47 mm si turela marita, avand urmatoarele performante: greutate 14,8 tone; lungime 5,52 m; latime 2,33 m; inaltime 2,23 m; blindaj cuprins intre 8-33 mm (partea frontala a turelei); motor Mitsubishi, Diesel, Type 97, V-12, 170 CP, racit cu aer; viteza maxima pe sosea 39 km/h; echipaj 4 oameni; autonomie pe sosea de aproximativ 230 km; armament: tun de calibru 47 mm/48 calibre, Type 1, viteza initiala a proiectilului 824 m/2, putand penetra blindaj de 54 mm de la 800 m distanta, cu o rezerva interna de 114 proiectile+doua mitraliere calibrul 7,7 mm, Type 97, cu o rezerva interna de 4035 proiectile.A luptat in Pacific dar blindajul nu rezista in fata armamentului AT modern al infanteristilor marini SUA, iar daca erau desfasurate in teren mlastinos deveneau inutile datorita senilelor inguste ce se afundau rapid (multe astfel de blindate au fost capturate intacte, fiind abandonate de catre echipajele lor. Senilele inguste au fost o mare problema pentru intreaga gama de blindate japoneze, cu deosebire in teren mlastinos, AIJ realizand prea tarziu acest lucru). Notoriu in acest sens a fost atacul din data de 17 iunie 1944, in Saipan, cand aproximativ 80 de tancuri Type 95/97, apartinand regimentelor 9/136 Blindate (comandanti fiind coloneii Takashi si Yukimatsu Ogawa) au atacat infanteria marina SUA care le-a distrus aproape in totalitate, dupa ce s-au impotmolit in mlastina Susupe. O asemenea desfasurare de blindate era ceva nemaintalnit de catre combatantii americani, dar armamentul performant al acestora, inclusiv bazooka, si-a spus cuvantul.

  Din 1941, se punea deja problema realizarii unui blindat superior Type 97. A se realiza unul complet nou, pornind de la zero, era imposibil, necesitatile frontului reclamand nevoia stringenta de tancuri cu calitati superioare (cu atat mai mult cu cat Sherman incepuse sa devina majoritar in dotarea SUA), inginerii japonezi s-au intors din nou la proiectul Type 97, pe care l-au imbunatatit, acesta intrand in inzestrare in 1943. Noul blindat, numit Type 1 CHI-HE (apare in evidentele AIJ drept: “Ichi-shiki Chusensha Chi-He”), era dotat cu blindaj mai gros si tun cu performante ameliorate (cu toate acestea, nu s-a ridicat niciodata la valoarea Sherman-ului), fiind mai lung si mai inalt, avand urmatoarele caracteristici: greutate 17 tone; lungime 5,50 m; latime 2,20 m; inaltime 2,38 m; blindaj cuprins intre 8-50 mm (25 mm avea turela, iar 50 mm partea frontala a blindatului); motor Mitsubishi, Diesel, Type 100, V-12, 240 CP, racit cu aer, 21700 cc, 2000 rpm; viteza maxima pe sosea 44 km/h; echipaj 5 oameni; autonomie pe sosea de aproximativ 210 km; armament: tun de calibru 47 mm, Type 1/L-48, teava masurand 2,25 m lungime, viteza initiala a proiectilului 824 m, putand penetra blindaj de 55 mm de la peste 100 m distanta si blindaj de 30 mm de la 1000 m distanta, arma fiind mult mai fiabila si precisa decat prima varianta+doua mitraliere calibrul 7,7 mm, Type 97, dintre care una coaxiala cu tunul, cealalta dispusa frontal. A fost construit in numar mic, de aproximativ 170 de exemplare, din cauza lipsei de materii prime. Blindajul frontal era inclinat, fiind realizat prin sudare, turela putand adaposti 3 oameni. Ca o inovatie era faptul ca dispunea de aparatura radio in dotare standard, renuntandu-se la semnalizarea cu ajutorul fanioanelor. 

Type 1 CHI-HENu au avut o cariera operationala substantiala, probabil au luptat la Leyte, in Filipine, in cadrul Diviziei 2 Blindate, dar au fost capturate de catre americani dupa capitulare.Japonezii au avut si alte proiecte, mai mult sau mai putin interesante, multe dintre acestea bazandu-se pe vehicule germane, precum:-TYPE 1 HO-HA (apare in evidentele AIJ ca: “Ici –shiki han-soki soko-heisha hoha”)se vroia a fi un transportor blindat, dupa modelul german Sd. Kfz 251/1 Hanomag (realizat din 1939, in mai multe variante), realizat de catre firma Hino Motors, in 1944, sub licenta, in numar mic (probabil au fost 60 de unitati). Avea urmatoarele caracteristici: greutate 6,5 tone/8,9 tone cu incarcatura maxima; lungime 6,1 m; latime 2,10 m; inaltime 2,51 m; motor Diesel, Hino, 130-134 CP/2000 rpm; blindaj cuprins intre 8-12,5 mm

(partea frontala a APC-ului); viteza maxima pe sosea 53 km/h; autonomie pe sosea 300 km; putea transporta 2-3 membri ai echipajului+10 soldati complet echipati; armament 2-3 mitraliere, calibrul 7,7 mm, Type 97. Se pare ca nu era foarte fiabil, avand probleme cu suspensia si trenul de rulare; 

Type 1 HO-HA -HO-RI I/II/III, erau cu adevarat impresionante. Acestea au fost cele mai mari proiecte de tunuri autopropulsate, ce derivau din proiectul german, Ferdinand, dar dotate cu tun naval, calibrul 105 mm. Acesta s-a numit Type 5, calibrul 105 mm, fiind conceput initial pentru eventuale proiecte de tancuri super-grele, dupa model francez, cu doua turele, inca din anul 1939. Se avea in vedere realizarea unui tanc super-greu (este vorba de tancul greu O-I, in doua variante), dar datorita lipsei de interes in prima faza, din partea IJA, au fost facute doar planuri si schite pana in anul 1942.

Tancul greu O-I machetaAbia in anul 1944 s-a realizat un prototip al acestei arme, fiind in proiectare un vehicul capabil sa-l poarte. Acesta era HO-RI. In conditiile in care resursele erau limitate, acest proiect n-avea nicio sansa, cu toate ca s-a incercat demararea lui in primavara anului 1945. Nici un prototip n-a fost realizat pana la incheierea razboiului, dar tunul avea urmatoarele caracteristici: calibrul 105 mm; lungimea tevii 4720 mm; viteza initiala a proiectilului 900 m/s; putea distruge blindaj de 150 mm de la 1000 m –cel putin in teorie, fiindca practic n-a tras niciodata. Singurul prototip realizat la inceputul lui 1945, avea urmatoarele caracteristici: greutate 40 tone; lungime 6,5 m; latime 3 m; inaltime 3,10 m; motor pe benzina de 550 CP/1500 rpm; echipaj 6 oameni; armament: un tun calibrul 105 mm, Type 5, in turela/un tun calibrul 37 mm, Type 1, in partea frontala a blindatului/o mitraliera calibrul 7,7 mm, coaxiala cu tunul de

37 mm/un tun AA, calibrul 20 mm, probabil optional, care era montat la partea superioara a turelei. Acest unic prototip se pare ca a fost testat in Manchuria, dar informatia nu este sustinuta de dovezi.

HO-RI cu tun de 105mm - O-I, in doua variante (cunoscute si ca Type 100 si Type 120), a fost proiectul japonez de tanc greu, ce urma sa cantareasca mai mult decat Tiger-ul german. Era gandit in doua variante: una de 120-130 tone, ce se pare ca a fost adusa la stadiul de prototip in 1944, avea urmatoarele caracteristici: lungime 10 m; latime 4,2 m; inaltime 4 m; motor pe benzina de 550 CP/1500 rpm; viteza maxima pe sosea 25 km/h; echipaj 11 oameni; blindaj maxim 200 mm; armament: un tun calibrul 105 mm, ce cantarea 5 tone, naval la origine, cu o rezerva interna de 60 proiectile/un tun calibrul 37 mm montat intr-o turela dispusa in partea frontala a blindatului, sub turela armei principale de calibrul 105 mm, cu o rezerva interna de 100 proiectile/ trei mitraliere calibrul 7,7 mm, una fiind dispusa in partea frontala a blindatului, langa cea a armei de 37 mm, cu o rezerva totala de 7470 proiectile. Varianta a doua, numita “tanc super-greu”, avand patru turele, ramanand doar la stadiul de schita, dar cel mai probabil dotarea cu armament era aceeasi). Oricum, era deja prea tarziu pentru asemenea proiecte, Japonia nu mai avea nici cum si nici cu ce sa le produca, dar intentia a existat. Va urma… 

Type 100 O-I 

   Type 100 O-I si Maus                                                                                                                                            

Type 120 cu patru turele 

 WW  SURSE DATE SI POZE: INTERNET, ENCICLOPEDIA LIBERA.mailer.fsu.edu/~akirk/tanks/…/japan-tank.ht… -google.com/site/…/generali…iii…/generali-importanti-japonezi www.tanks-encycl… - Statele Unite ale Americii –weaponsofwwii.com.armchairgeneral.comforums.revora.netjavehicles.weebly.com/armored-cars.html –forum.paradoxplaza.com/…/showthread.ph…forum.axishistory.com/viewtopic.php?f..japan.greyfalcon.us/O.htm -   Blindate japoneze IX 22 ianuarie 2013|1 CommentBLINDATE JAPONEZE (6)by: George GMTPosted in: Arme de Razboi, IstoriePartea VI 

Type 4 KA-TSUDeosebit de interesant a fost insa Type 4 KA-TSU. Acesta, se pare, urma sa participe la un al doilea atac al bazei americane de la Pearl Harbor. Patru asemenea amfibii urmau a fi lansate de pe 5 submarine ale Marinei Imperiale, in apropierea marii baze navale americane. Nu se stie cu certitudine daca atacul a fost executat, dar se stie ca in timpul pregatirii misiunii, aceste tancuri amfibii –copii ale LVT-urilor americane -nu erau tocmai ok, avand deficiente grave: motoarele nu erau bine etansate, oprindu-se datorita intrarii apei, basca ca acestea erau foarte zgomotoase. Si cablurile+instalatiile electrice aveau de suferit din cauza infiltratiilor de apa, dar, toate aceste deficiente s-au remediat pana la urma; detasarea amfibiei de submarinul purtator dura extrem de mult, peste 20 de minute; capacitate redusa de a trece peste obstacole submarine de mici dimensiuni, in speta, datorita masivitatii sale. Acest blindat amfibiu era destinat transportului de trupe si aprovizionarii, dar puteau fi dotate cu doua torpile ce erau montate pe puntea superioara. Marina Imperiala Japoneza intentiona sa atace cu ele navele americane aflate la ancora in atolii din Pacific, dar, din fericire pentru US. Navy, asa ceva nu s-a realizat.

Transportor amfibiuIntr-un tarziu s-a reusit depasirea tuturor problemelor de etanseitate, LVT-ul japonez devenind chiar sigur si…impresionant (americanii il considerau mai bun decat propriul LVT, dar suferea la capitolul mobilitate). Mai mult decat atat, s-a reusit adaptarea deplina a unui submarin Type B 1/OTSU-GATA (acesta era I-36, realizat la Arsenalul Naval din Kure, pentru a putea transporta si lansa rapid aceste transportoare amfibii, devenit operational in februarie 1942, avand 3654 tone in imersiune/2589 la suprafata, putandu-se scufunda la maxim 100 m adancime. Echipajul era format din 94 de oameni, avand 108,7 m lungime, 9,3 m latime, fiind capabil sa patruleze, fara aprovizionare, 100 de zile -mai mult decat submarinele americane din clasa Gato, care puteau opera independent maxim 75 de zile.

 Submarin Type B 1/OTSU-GATA Submarinele din clasa B1 dispuneau de: doua motoare Diesel, Kampon MK-2 Model 10, ce generau 12400 CP/9200 Kw; un motor electric ce genera 2000 CP/1500 Kw; viteza maxima: 44 km/h la suprafata/15 km/h in imersiune/viteza de croaziera 30 km/h, putand naviga 26000 km; un hidroavion ambarcat, Yokosuka E14Y2, deservit de catre doi piloti –unul fiind observator; armament: 6 tuburi lans-torpile dispuse frontal, calibrul 533 mm; 17 torpile Type 95, calibrul 533 mm, in doua variante –autonomie 9000 m la viteza de 91/94 km/h/12000 m la viteza de 83/87 km/h; un tun calibrul 140 mm; doua tunuri AA de calibrul 25 mm, Type 96; catapulta si hangar pentru hidroavionul tip Yokosuka E14Y2, destinat misiunilor de recunoastere si observare –americanii il porecleau “Glen”, fiind creat special pentru lansarea de pe submarine, 126 fiind realizate intre 1941-1943, la Arsenalul Naval din Yokosuka, avand urmatoarele performante: lungime 8,54 m; latime 11m, la nivelul aripilor; inaltime 3,82 m; greutate: 1119 kg, fara incarcatura/1450 kg, cu incarcatura; motor pe benzina, Hitachi Tempu, 12 cilindrii, racit cu aer, 340 CP; viteza maxima 246 km/h la nivelul marii; viteza de croaziera 167 km/h; autonomie de pana la 880 km; plafon de zbor maxim 5420 m; armament: o mitraliera calibrul 7,7 mm, Type 92, mobila, operata de catre observator/4 bombe incendiare de 76 kg, fiecare. Marina Imperiala a operat 20 de submarine din clasa B1, incepand din 1941.

Type KA-TSU pe submarin Posibil ca si I-15 sa fi fost pregatit pentru a putea duce amfibii KA-TSU), pentru a putea duce 4 amfiIbii Type 4 KA-TSU+fiecare putand duce cate 40 de infanteristi marini sau 4000 kg de marfa, inclusiv cate doua torpile.  Interesant este faptul ca Marina Imperiala dispunea de torpile extrem de reusite, lucru dealtfel rar in tehnica militara japoneza –fapt recunoscut de catre SUA si Marea Britanie. Ele isi au originea in anii *20-*30, cand Japonia a facut eforturi deosebite in a-si moderniza si construi fortele navale. Torpilele japoneze foloseau oxigen pur drept combustibil in loc de azot, avand probleme in ceea ce priveste siguranta in exploatare (oxigenul pur este extrem de inflamabil,dar era mult mai efficient, crescand viteza de propulsie si distanta parcursa in apa de catre torpila. Initial, torpilele aveau tendinta de a detona prematur, lucru rezolvat pana la urma), dar facea ca torpila sa fie greu detectabila (azotul genera bule de aer usor vizibile de la suprafata, astfel ca torpila putea fi lesne detectata), un avantaj major pentru submarine. Mai mult decat atat, pe la jumatatea anilor *30, torpilele japoneze aveau focoase considerate a fi mai bune decat cele ale torpilelor occidentale (de exemplu, torpila Type 93, era mult mai rapida si cu o mai mare putere de explozie, decat omoloagele ei americane si britanice). Japonezii au inceput sa lucreze la propriile torpile in 1921, reusind sa scoata primele variante patru ani mai tarziu, fiind vorba de Type 92 (inspirata, se pare, dintr-o torpila germana din WW I, aceasta fiind insa prea zgomotoasa si nesigura), urmata de alte variante si modernizari in anii ce-au urmat. Referitor la KA-TSU, acesta folosea, cel mai probabil, urmatoarele tipuri de torpile: Type 2, Type 2 Special; Type 97; TYPE 98.

Type 4 KA-TSU, cu torpile-Type 93, calibrul 533 mm, aparuta in anul 1932, fiind utilizata pe submarine. A fost construita pana in 1942, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; greutate 1720 kg, dintre care 300 kg formau incarcatura exploziva; lungime 7,15 m; propulsie electrica, motor de 95 CP, viteza maxima de aproximativ 60 km/h; autonomie: maxim 7000 m, dar torpila putea fi lansata de la minim 120 m distanta de tinta. A avut mai multe versiuni, dintre care se remarca cea cu cap ascutit, crescand viteza cu aproximativ 4 km/h;-Type 97, model 1937, calibrul 450 mm, o varianta a celei de 533 mm (Type 93, din 1932), fiind utilizata si de catre submarinele de buzunar ce au participat in 1941 la atacul de la Pearl Harbor, avea urmatoarele caracteristici:  calibrul 450 mm; greutate 1730 kg, dintre care 550 kg formau incarcatura exploziva; lungime 9 m; propulsie kerosen-oxigen (in proportie de 96%), motor: 400 CP, viteza maxima de aproximativ 100 km/h; autonomie: maxim 4500 m, dar torpila putea fi lansata de la minim 70 m distanta de tinta. Si aceasta a avut mai multe versiuni, dintre care se remarca cea cu cap ascutit, crescand viteza cu aproximativ 4 km/h. Mai exista o varianta, mai mica, cu urmatoarele caracteristici: calibrul 450 mm; greutate 980 kg, dintre care 350 kg formau incarcatura exploziva; lungime 5,6 m; propulsie kerosen-oxigen (in proportie de 96%), motor: 205 CP, viteza maxima de aproximativ 90 km/h; autonomie: maxim 5500 m, dar torpila putea fi lansata de la minim 80 m distanta de tinta;-Type 98, aparuta in anul 1942, dezvoltarea sa incepand cu anul 1938, era folosita in principal de catre mini-submarine, avand urmatoarele performante: calibrul 450 mm; greutate 950 kg, dintre care 350 kg formau incarcatura exploziva; lungime 5,6 m; propulsie kerosen-oxigen (in proportie de 38%), motor: 152 CP, viteza maxima de aproximativ 80 km/h; autonomie: maxim 3200 m, dar torpila putea fi lansata de la minim 40 m distanta de tinta. Torpila deriva din Type 95/96/97, fiind produsa in numar mic, aproximativ 130 de exemplare;-in 1943 a aparut torpila Type 2, in doua variante (Type 2 si Type 2 Special), destinata mini-submarinelor si vedetelor-torpiloare, calibrul 450 mm, despre care exista informatii ca ar fi fost testate pe KA-TSU. Aveau urmatoarele performante: Type 2 -greutate 984 kg, dintre care 350 kg reprezentau incarcatura exploziva; lungime 5,6 m; propulsie kerosen-oxigen,150 CP, viteza maxima de

aproximativ 80 km/h; autonomie: maxim 3000 m, dar torpila putea fi lansata de la minim 45 m distanta de tinta/ Type 2 Special –greutate 975 kg; lungime 5,61 m; propulsie kerosen-oxigen,150 CP, viteza maxima de aproximativ 90 km/h; autonomie: maxim 2000 m, dar torpila putea fi lansata de la minim 45 m distanta de tinta. Cel putin 100 de torpile Type 2 Special au fost realizate in 1944. 

KA-TSU pe submarin, in testeType 4 KA-TSU, in varianta finala, a avut urmatoarele caracteristici, asemanatoare cu cele ale tancurilor HA-GO si KA-MI, care se pare ca au reprezentat punctual de pornire al acestui proiect inedit: greutate 16 tone; lungime 11 m; latime 3,3/4 m; inaltime 2,8 m; motor Diesel, 120 CP, 12 cilindri, Model 100, racit cu aer; viteza maxima: 20 km/h, pe uscat/8 km/h, in apa, fiind propulsat de doua elice antrenate de catre motor; autonomie pe sosea 300 km; armament: 2 mitraliere de calibrul 13 mm; doua torpile de calibrul 450 mm; blindaj maxim 10 mm; echipaj 5 oameni; dispunea de sase trape dreptunghiulare dispuse in partea superioara a vehiculului, utilizate pentru imbarcarea-debarcarea infanteristilor (minim 25 de militari, maxim 40). Desi nu se stie in mod clar cariera lor operationala, cu certitudine ele au fost folosite in aprovizionarea trupelor japoneze ce luptau la Bougainville si Saipan. Oricum, americanii au capturat un singur exemplar la Luzon, restul fiind gasite in Japonia, dispuse in vederea apararii impotriva invaziei, pe coasta.

Desi se intentiona realizarea a cel putin 70 de unitati, pana in ianuarie 1945 abia fusesera realizate 49/34, si, pana la urma, s-a renuntat acordandu-se prioritate industriei aeronautice, dar existau planuri de dotare a acestora cu tun de calibrul 47 mm, chiar si cu unul de 120 mm cu teava scurta (posibil sa fi existat cate un prototip nefinalizat).Si daca tot am amintit aici despre insulele si atolurile ocupate de catre japonezi, fortificate si intarite de catre acestia, unde americanii au dus lupte grele, consideram oportun a vorbi si despre alte tipuri de vehicule, precum camioane, buldozere, motociclete, etc, folosite de catre soldatii imperiali. Trebuie sa mentionam insa ca, in marea lor majoritate, acestea erau la origine vehicule civile, multe fiind rechizitionate de catre AIJ, ori copii autohtone ale unor produse americane, franceze sau britanice. 

Camion NissanPrincipalele camioane operate de catre AIJ in WW II, erau fabricate de catre Toyota, Isuzu si Nissan, fiind, in marea lor majoritate, copii ale celor americane, Chevrolet, Ford, Crysler –importate anterior anului 1939, ori de captura. Anterior intrarii SUA in razboi, japonezii au capturat un numar mare de camioane si alte vehicule, de la fortele britanice, ulterior si de la cele americane, cu toate ca fabricau si ei doua modele de baza (firmele Toyota si Nissan, in mai multe variante, cunoscute si sub denumirea de Toyoda). In continuare ne vom ocupa de cateva dintre acestea, nu inainte de a vorbi despre creatorul lor, Sakichi Toyoda. Acesta, inginer stralucit, a avut o contributie importanta la mecanizarea Armatei Imperiale, cu deosebire in ceea ce priveste camioanele si tractoarele. Desi si-a creat propria companie, numita Toyoda Motor Company, pe la inceputul anilor *30,aceasta a fost ulterior inghitita de compania Toyota (posibil in 1937). Primele camioane au aparut in 1933, urmate de primele motoare in 1934 (Tip A), primele automobile (1935).      Blindate japoneze V

WW 53.3 cm (21″) Torped3.3 cm (21″) TorpedoesSURSE DATE SI POZE: INTERNET, ENCICLOPEDIA LIBERA.mailer.fsu.edu/~akirk/tanks/…/japan-tank.ht… -google.com/site/…/generali…iii…/generali-importanti-japoneziwww.tanks-encycl…   -   Statele Unite ale Americii –weaponsofwwii.com.armchairgeneral.comforums.revora.netjavehicles.weebly.com/armored-cars.html –forum.paradoxplaza.com/…/showthread.ph…forum.axishistory.com/viewtopic.php?f..    14 ianuarie 2013|No CommentsBLINDATE CARE AU FACUT ISTORIE – T-34 –PUMNUL DE OTEL SOVIETIC (2)by: George GMTPosted in: armament rusesc, Arme de Razboi, Istoria Armelor, Istorie, Rusia, Tancuri!PARTEA a II-a  O alta varianta interesanta era tancul aruncator de flacari, OT-26, aparut probabil in anul 1931, ce avea doua mitraliere DT, calibrul 7,62 mm, una fiind dispusa in turela, coaxiala cu aruncatorul de flacari. Au fost nereusite, raza maxima de actiune a aruncatoarelor de flacari fiind scazuta, ceea ce le facea extrem de vulnerabile la focul inamic. Rezervorul intern de lichid inflamabil marea deficientele blindatului, acesta devenind extrem de periculos pentru echipaj, care, in caz ca blindatul era lovit, se prajea rapid.

Mitraliera DT 7,62mmAu mai fost si alte variante de tanc aruncator de flacari, bazate pe modelul T-26 din 1933, numite OT-130/133 (realizate in numar mare, acestea mai sunt cunoscute si ca KhT-130/133, in inventarul Armatei Rosii), si acestea slabe. OT-130, avea urmatoarele caracteristici: greutate 10 tone; lungime 4,65 m; latime 2,44 m; inaltime 2,08 m; motor GAZ T-26, pe benzina, 4 cilindri, 90 CP; viteza maxima: pe sosea 35 km/h/in teren accidentat 15 km/h; autonomie: pe sosea 170 km/in teren accidentat 110 km; blindaj cuprins intre 6-15 mm; echipaj 3 oameni; armament: o mitraliera coaxiala cu aruncatorul de flacari, DT, calibrul 7,62 mm cu o rezerva interna de 3150 cartuse/un aruncator de flacari KS-25, cu o raza maxima de actiune de 45 m, avand rezervorul de lichid inflamabil dispus in interiorul vehiculului, aflat in partea stanga a compartimentului de lupta, la care se adauga rezervorul de aer comprimat, ceea ce micsora mult spatiul destinat echipajului (aruncatorul putea trage de maxim 31 ori, fiecare sarja durand cate o secunda). Nu erau echipate cu sistem radio, dar, un numar mic de vehicule dispuneau de sistem de interfonie. Peste 400 de unitati au fost fabricate in perioada 1936-1939, finlandezii capturand o gramada in timpul razboiului de iarna. OT-133/KhT-133, avea performante asemanatoare, dar greutate marita la 10,5 tone. Au fost realizate 269 de unitati intre anii 1939-1940.

OT-130 in campul muncii 

OT-133 in 1941Acest blindat are un CV impresionant in ceea ce priveste participarea la lupte. El a debutat in 1933 in Spania, unde peste 300 de unitati au luptat de partea republicanilor. Aici, tunul de calibrul 45 mm a facut praf blindatele germane si italiene, ce luptau de partea nationalistilor lui Franco. Atat de impresionati au fost acestia de T-26S, incat au oferit o mare recompensa pentru capturarea unui

exemplar. Cu toate acestea, T-26 era vulnerabil in fata tunului AT german de calibrul 37 mm. La fel de bine s-a comportat T-26 in timpul conflictelor cu japonezii, in 1938-1939, unde tunul de calibrul 45 mm a facut praf toate blindatele inamice intalnite.Nu la fel de bine s-au comportat in Finlanda, unde sovieticii au pierdut cel putin 1600 de tancuri, dintre care mare parte erau T-26S. Aici, rusii au invatat o lectie importanta, luand masuri cu noile tancuri ce erau atunci in proiect, precum T-34.Insa, T-26 si-a gasit adversari cu adevarat redutabili, abia atunci cand au luptat impotriva germanilor, incepand cu anul 1941, in speta, Panzer I/II/III/IV. Daca Panzer I/II erau o gluma, altfel stateau lucrurile in privinta variantelor III si IV. Panzer III si IV, erau superioare T-26 in ceea ce priveste viteza si blindajul (acesta era cuprins intre: 5-70 mm la Panzer III/10-80 mm la Panzer IV), dar variantele I si II nu-i puneau probleme. Cu toate acestea T-26 s-a comportat meritoriu, tunul sau de 45 mm distrugand de aproape, mare parte a panzerelor germane, datorita vitezei mari a proiectilului. Mai mult decat atat, germanii si-au dat seama rapid ca tancurile lor au blindaj insuficient, si, nu mult dupa aceea, Panzer II/III au inceput sa primeasca alte sarcini, fiind transformate in tunuri autopropulsate si vanatoare de tancuri (Wespe, Marder II).

T-26S Oricum, datorita proastei coordonari din partea Stavka, lipsei de experienta a echipajelor, proastei intretineri a blindatelor si dominarii spatiului aerian de catre germani, un numar imens de T-26 s-au pierdut in primele saptamani de razboi. De altfel, germanii raportau la doua luni de la inceperea Operatiunii Barbarossa, capturarea sau distrugerea a cel putin 14000 de blindate sovietice. De asemenea au capturat un numar mare de vehicule blindate sovietice (multe aflandu-se inca in parcuri, noi noute, altele, fiind abandonate din lipsa de combustibil sau defecte), printre care: 900-1100 de tancuri T-26; 300-500 de tancuri BT, in marea lor majoritate fiind varianta 7; peste 45 de tancuri T-34 si cateva KV. Contrar obiceiului de a folosi masiv tehnica capturata, asa cum au facut in Franta, germanii le-au folosit in numar limitat, cel mai probabil din lipsa de personal.

Abia cand situatia a devenit grava, cu deosebire incepand din 1942, iar blindatele proprii au inceput sa se imputineze intr-un ritm alarmant, germanii au inceput sa folosesca tancurile sovietice capturate, cu deosebire T-34 (unele dintre aceste tancuri fusesera recuperate de pe front, fiind duse la Riga pentru reparatii si modernizari. Modernizarea consta in principal in montarea echipamentului radio german) si KV (probabil au fost 50 de unitati, folosite de catre diviziile 1/8/22 Panzer), pe care le considerau superioare panzerelor, ceea ce era adevarat. Oricum, in luna octombrie 1941, cel putin 100 de tancuri sovietice de captura, printre care se numarau T-26, BT si T-60, erau folosite de diferite unitati germane. Pe 30 mai 1942, apar in evidentele Grupului de Armate de Centru, tancuri de captura, precum: 9 T-34; un KV-1; doua KV-2. In primavara lui 1943, dupa luptele de la Harkov, Divizia SS “Das Reich” a capturat peste 50 de tancuri T-34 si un numar nedefinit de KV-1/2, dintre care au transferat Diviziei SS “Totenkopf” , 22/25 de unitati. Oricum, in data de 30 decembrie 1944, se pare ca mai erau inca operationale in Wehrmacht, 28/39 de tancuri T-34.Interesant este faptul ca germanii au transferat in Franta cateva T-34, pentru a le folosi in scop de instructie. Desi informatia n-a fost confirmata decat de catre veteranii ce au participat la debarcarea din Normandia, in iunie 1944, se pare ca doua/trei T-34 au participat la lupte in cadrul Diviziei SS “Das Reich”. Si in Romania sovieticii au capturat/distrus un numar nedefinit de T-34 si SU-85, ce luptasera de partea germanilor. Un numar mic de tancuri KV au fost duse in Germania pentru evaluare (cel mai probabil in 1942-1943), dintre care unul a fost capturat de catre armata americana la una dintre uzinele Krupp (acesta era un KV-1), in luna aprilie 1945. Tancurile BTUn alt stramos al tancului T-34, a fost BT (Bistrochodny Tank/Tanc Rapid). Seria BT (2/5/7/7M), a debutat la inceputul anilor *30. Pentru a putea intelege pe deplin cum a aparut acest blindat extrem de rapid in URSS, tara ce se afla inca in dezvoltare, neavand inca o industrie grea dezvoltata pe deplin, este necesar sa facem o paranteza. BT, a aparut din celebrul tanc Christie, al carui creator a fost J. Walter Christie. Acesta, s-a nascut in SUA in anul 1865 (River Edge, New Jersey), inginer stralucit, ce a avut mai multe proiecte militare, precum si mai multe joburi in cursul vietii sale, precum: consultant tehnic la o companie de navigatie; proprietar al unei fabrici ce construia masini destinate pompierilor, si altele.

Legat de proiectele militare, J.W. Christie a debutat in anul 1916, cand a dezvoltat pe baza unui contract cu US Army, un afet autopropulsat pentru tun de calibrul 210 mm (contract ce a dus intr-un final la scandal, US Army si, in speta, AOD/Army Ordnance Department, fiind nemultumita de faptul ca nu s-a respectat caietul de sarcini si suma alocata. De altfel, el a avut dea lungul vietii mai multe proiecte remarcabile, precum: cai de rulare pentru turele navale; tun autopropulsat de calibrul 75 mm, in anul 1917; 1920 –un obuzier autopropulsat 8×8 de calibrul 155 mm; autovehicule cu tractiune pe fata (in 1905 avea propria firma, numita Christie Motor Company) si altele.De departe insa se remarca cu seria de blindate Christie, rezultate din proiectul M-1928. Primul proiect de tanc Christie, s-a nascut in anul 1919, dar a continuat dea lungul anilor, avand variante remarcabile si complet revolutionare pe atunci, precum: Model 1928 –era un blindat de 7,8 tone ce atingea viteza record de 112 km/h. Acest blindat avea suspensie revolutionara (numita suspensie Helicoil) si galeti identici, totul regasindu-se in proiectele faimoaselor T-34/55/72 sovietice.

Blindat Christie, model 1919 

Christie amfibiu, model 1922

Proiectul era atat de avansat si ingenios incat, daca un galet era distrus tancul putea sa-si continue misiunea fara probleme. De asemenea, M-1928 avea, pentru prima data in lume, blindaj inclinat, ce devia proiectilele inamice, acestea ricosand –solutie adoptata si la T-34; un proiect de tanc amfibiu aparut in anul 1922, ce avea pentru prima data in lume, elici de guvernare –acesta a purtat numele de “Tanc amfibiu Christie, model 1922” (6×6, cu blindaj maxim de 6,35 mm grosime si un tun de calibrul 75 mm, motor de 90 CP avand cutie de viteze manuala in 3 trepte. In 1923 a aparut varianta 8×8, de 8 tone, ce dezvolta viteza de 12 km/h pe apa); un alt proiect de tanc Christie, model 1932, sursa de inspiratie pentru tancurile britanice Cruiser si Crusader, precum si pentru cele sovietice BT si T-34.

Christie model 1931 

Christie model 1932Un proiect notabil de tanc Christie a fost cel aerotransportabil si parasutabil, model 1936, idee preluata si de sovietici mai tarziu (este vorba de un proiect ce avea in vedere tancul usor T-60, transformat in planor). Acesta era un vehicul reusit, ce putea rula atat pe senile

cat si pe roti, prototipul reusind sa atinga viteza de 120 km/h pe sosea/45 km/h pe teren accidentat, ruland pe roti. Stramos direct al seriei BT si implicit, al T-34, a fost tancul Christie, model 1931, ce avea urmatoarele performante: lungime 5,49 m; latime 2,23 m; inaltime 2,28 m; motor Ordnance Liberty, 12 cilindrii, 338 CP, 1400 rpm; viteza maxima pe sosea: 75 km/h fara senile/45 km/h cu senile; raza maxima de actiune pe roti 240 km; greutate 10,1 tone; echipaj 3 oameni; blindaj maxim 12,7 mm; armament: un tun calibrul 37 mm/o mitraliera.

Christie T-3 Tornado Povestea sovietica a lui J.W. Christie este deosebit de interesanta. Proiectele sale revolutionare nefiind luate in considerare de catre compatriotii sai, ca si de catre francezi si britanici (acestia, i-au furat totusi proiectul caii de rulare extrem de avansate, fara a-i plati niciun cent), marele inventator s-a orientat catre italieni, polonezi si sovietici. Cei din urma au sesizat in mod magistral potentialul acestuia si, drept urmare, i-au comandat doua sasie de Christie, numite M-1930, pentru care i-au platit 160000 de dolari –o suma imensa in acei ani. A fost chiar primit de catre Stalin, care l-a sprijinit si platit in continuare, in vederea colaborarii cu industria sovietica (a lucrat multi ani in uzinele sovietice de blindate), si de la care se banuieste ca ar fi obtinut dea lungul anilor, pana in 1944 cand a decedat in Rusia in conditii neclare nici astazi –posibil intr-un accident de automobil, poate chiar ucis la ordinul lui Stalin – cel putin 3000000 de dolari (acest lucru i-a atras oprobiul americanilor care l-au considerat tradator al intereselor americane si al democratiei!). S-a implicat in mod direct in realizarea tancurilor sovietice, BT si T-34.BT, a fost realizat de catre sovietici bazandu-se pe experienta remarcabila a lui J.W. Christie. Asa cum mentionam mai sus, cele doua tancuri Christie T-3 au ajuns in URSS la inceputul anului 1931, fiind expediate din SUA drept “Tractoare agricole”, ele neavand turele si nici armament, fiind preluate imediat de catre echipa de designeri de la Fabrica de Locomotive Komintern, din Kharkov (KhPZ, nr.183); echipa dispunand deja de planurile si schitele acestui tanc trimise anterior sosirii celor doua exemplare-prototip, nu se stie cu

certitudine cand si cum, de catre J.W. Christie. Acest blindat era destinat echiparii brigazilor independente de tancuri si sprijinului infanteriei, putand rula atat pe roti cat si pe senile, schimbul de la senile la roti durand destul de mult, cam 30 de minute, ceea ce a facut ca rulajul pe roti sa fie rar folosit (oricum, drumurile asfaltate in URSS erau in acei ani extrem de rare).

Suspensia ChristieProbabil, in ideea derutarii spionajului occidental, cele doua tancuri Christie importate drept “tractoare agricole” din SUA, au primit indicativul BT-1, inginerii sovietici testand diferite turele si arme pe acestea, in perioada 23 mai 1931-octombrie 1931. Primele trei prototipuri numite BT-2 erau totusi gata in octombrie 1931, fiind prezentate public in cadrul parazii traditionale ce a avut loc la Moscova, in data de 7 noiembrie 1931. Facand impresie buna conducerii de partid si de stat, fabricii KhPZ din Kharkov, i s-a trasat sarcina sa realizeze in anul urmator, nici mai mult nici mai putin, de 396 de unitati BT-2, ceea ce era un obiectiv nerealist, in conditiile in care fabrica nu avea inca linia de productie complet operationala, iar muncitorii, maistrii si inginerii nu cunosteau pe deplin chichitele realizarii acestui blindat.

BT-2 1932, tun calibrul 37mm 

BT-2 echipat cu mitraliereCu toate acestea, in 1932 au fost dezvoltate doua variante a BT-2, una dotata cu un tun de calibrul 37 mm, model 1930+mitraliere, si cealalta, avand doar trei mitraliere (varianta ce nu a avut succes, fiind realizata in numar mic). Varianta echipata cu tun a avut succes, fiind realizata in numar mare, avand urmatoarele caracteristici: greutate 10,2 tone; lungime 5,58 m; latime 2,23 m; inaltime 2,20 m; echipaj 3 oameni –comandant, care, la variantele ulterioare de BT era si operator radio, mecanic-conductor si tragator; blindaj cuprins intre 6-13 mm, in partea frontala a turelei ajungand la 26 mm; motor M-5, copie sovietica a celui american Liberty, de 400 CP/39 CP/tona, pe benzina, avand rezervor intern de 400 litri; viteza maxima pe sosea 100 km/h ruland pe roti/50-55 km/h ruland pe senile; autonomie: pe sosea 300 km/100 km in teren accidentat (probabil); armament: un tun calibrul 37 mm, model 1930, copie a celui francez Hotchkiss, cu o rezerva de 92-96 de proiectile, rata de foc 24 proiectile/minut.

BT-2 pe rotiTunul putea penetra blindaj de 26-43 mm, de la maxim 240 m (BT-2, a avut in dotare si copia sovietica a tunului similar german, Rheinmetall, construit de catre aceasta firma in URSS. Sovieticii l-au construit la Fabrica nr.8 din Kalinin, sub numele de 1-K –varianta montata pe BT-2 a purtat numele de 5-K. Viteza initiala a proiectilului era de 820-850 m/s, putand penetra blindaj de 20 mm de la 800 m distanta, rata de foc fiind mai mica, 10-15 proiectile/minut. Nu se stie cert cate exemplare de BT-2 au avut in dotare tunul german de 37 mm). BT-2 a avut mai multe variante de turela, neechipate cu echipament radio: echipata cu un singur tun de calibrul 37 mm (60 de unitati construite); echipata cu un tun de calibrul 37 mm+doua mitraliere DT, calibrul 7,62, una fiind coaxiala cu tunul

(probabil 350 de unitati construite); echipata cu trei mitraliere, dintre care doua erau coaxiale. Cea mai interesanta varianta de BT este cea echipata cu tun de calibrul 76 mm, ce nu a depasit stadiul de schita, dar au existat si prototipurile BT-3 si BT-4, ce aveau modificari minore fata de BT-2 –in speta, suspensie revizuita, coca sudata si partial nituita (BT-4, ce a avut trei prototipuri, neintrand ca si BT-3, in productie de serie). Sovieticii au realizat in anii *30 peste 11000 de exemplare de tancuri rapide BT, dintre care s-au remarcat variantele BT-5/7/7A.

       BT-2 cu tun de 76mm, schita                                                                                                                                   

BT-3

  

  Blindate care au facut istorie – Pumnul de otel al sovietic (III)

 WW  SURSE: www.achtungpanzer.com/panzerkampfwagen-t-34r-soviet-t-34-in-ge…www.wwiivehicles.com/ussr/tanks-medium/t-34.aspforum.worldoftanks.com › … › Tanks › Medium Tanks › Sovietforum.axishistory.com › … › The Soviet Union at War 1917-1945www.worldwar2.ro/arr/?language=ro&article=239english.battlefield.ru/ -www.britannica.com/…/J-Walter-Christiewww.russati.su/tanks/BT.shtml 8 ianuarie 2013|4 CommentsBLINDATE CARE AU FACUT ISTORIE – T-34 –PUMNUL DE OTEL SOVIETIC (I)by: George GMTPosted in: armament rusesc, Armata Romana, Istoria Armelor, Istoria armelor romanesti, Istorie, Tancuri!Noi, romanii, am putea aveao  repulsie indusa fata de acest tanc sovietic. Spun indusa, fiindca, cu totii, avem in imagine acest tanc incarcat cu soldati sovietici, defiland pe strazile Bucurestiului, prevestind sumbru cei cativa zeci de ani de comunism ce le-au urmat. Acest tanc, reprezinta si astazi o imagine halucinanta, creatoare si generatoare de traume psihice, pentru veteranii armatei noastre ce-au avut dea face cu el pe front, nevoiti sa-l infrunte cu mainile goale si-apoi acuzati pe nedrept de lasitate, de amici si inamici, de tot felul de istorici si-alti “specialisti” (dar, toti papagalii astia, ma intreb eu, ce-ar fi facut in locul lor?). Cine a facut armata la Infanterie stie ce vorbesc, fiindca nimeni nu se simte viteaz cand tremura pamantul sub el din cauza monstrilor de otel, pe care, cu tunul sau AG-ul, trebuie sa le faca “praf”. Cine spune ca nu simtea fiori reci pe spinare, si asta pe timp de pace, la instructie, din punctul meu de

vedere, este doar un laudaros. Numai ei, veteranii, stiu saracii ce simteau atunci cand hoardele de T-34 se-ndreptau spre liniile lor, marcati fiind de neputinta, osciland intre DATORIE si SUPRAVIETUIRE –Dumnezeu sa-i odihneasca, CINSTE LOR! 

T-34, considerat a fi unul dintre cele mai bune tancuri din WW II, a avut o cariera indelungata in multe armate. El a luptat si dupa WW II, incepand cu Coreea, continuand cu Vietnam, conflictele africane si cele arabe si sfarsind, dupa toate probabilitatile, cu razboiul din fosta Iugoslavie, in anul 1995. Romania, ca dealtfel intreg Pactul de la Varsovia, inclusiv tari “prietene” din Africa si Asia ale “luminii de la Rasarit”, a avut si ea in dotare acest tanc, intr-un numar foarte mare, de cel putin 1000 de unitati; ultimele exemplare fiind casate, cel mai probabil, in perioada 1994-1996 (oricum, nu mai erau folosite de multi ani, fiind stocate. Ultima data, dupa unele informatii, ar fi fost scoase de la naftalina in luna decembrie 1989. Insa, au participat din plin la turnarea filmului, “Noi, cei din linia intai”, regizat de catre maestrul Sergiu Nicoleascu).

Desi Armata Romana capturase un numar probabil de 30 de unitati in cursul luptelor cu sovieticii, cateva foarte probabil fiind donate de catre germani, nu le-a putut folosi din lipsa de piese de schimb, ele fiind recuperate de catre Armata Rosie dupa 23 august 1944. Cu toate acestea, T-34 a intrat masiv in dotare incepand cu anul 1949, perioada in care uniforma regala se schimba cu cea sovietica, armamentul inca bun si performant de provenienta germana lua drumul sovietelor fiind inlocuit cu “советская военная техника/tehnica militara sovietica”, iar ofiterii ajungeau sa fie dati afara din armata, asta daca nu se aflau deja la “odihna” prin Siberia si alte asemenea stabilimente destinate “reeducarii”. Mare parte a acestor tancuri proveneau din Cehia (in special T-34/85) si Polonia, tari ce le fabricau sub licenta, incepand cu anul 1947. In anii ce-au urmat, si alte state au fabricat T-34 sub licenta, ori le-au modernizat local, precum: Iugoslavia, China, Vietnam, Coreea de Nord, Egipt, Siria, etc.

 

 T-34/85 cu tun D-5T Sovieticii au construit intr-un numar record acest tanc pana la sfarsitul razboiului, atingand 57000 de unitati (numarul exact fiind greu de stabilit, unele surse rusesti dau un numar mult mai mare, de peste 80000 de unitati, pana la incetarea productiei in anul 1958. Asta, datorita faptului ca in acei ani nu exista o evidenta clara dupa model german, dar exista asa-zisa “intrecere stahanovista” –totul vine de la un miner pe nume, Alexei Grigorievici Stahanov, care, in anul 1935, si-a depasit norma de peste sapte ori, ceea ce a dat prilej propagandei staliniste sa instituie asa-zisa “intrecere stahanovista”. Depasirea normei de productie si titlul de “fruntas in productie”, atrageau dupa sine laudele si bineanteles, atentia lui Stalin. La noi, dupa anul 1950, s-a adoptat stahanovismul, ce a devenit ulterior, plan cincinal.Drept urmare a acestei politici idioate, intreprinderile raportau realizari mult mai mari. Si cele constructoare de tancuri faceau acelasi lucru, la ordinul politrucilor, trecand si vehiculele ce erau aduse la reparat ori modernizat, drept “noi realizari”) – dintre care, 34780 erau echipate cu tun de calibrul 76 mm (cunoscute drept T-34/76), iar 22559, cu tun de calibrul 85 mm (cunoscute drept T-34/85) –un numar imens la care germanii puteau doar visa. La acestea s-a adaugat un numar la fel de mare de tunuri autopropulsate pe sasiu de T-34, peste 13000 de unitati (cunoscute drept SAMOKNYA USTANOKOVA-distrugator de tancuri/SU-85/100/122, numarul fiind dat de calibrul tunului). Pana ce sovieticii au incetat in 1958 productia de serie a T-34, realizasera, cu siguranta, peste 60000 de unitati, numai in perioada 1945-1946 fiind realizate nici mai mult, nici mai putin, de 2701 unitati. Productia T-34 a continuat in Cehoslovacia (tara ce avea o industrie grea consacrata, constructoare de blindate si armament greu, atat inainte cat si in timpul WW II, unde s-au realizat sub licenta, 3185 de unitati) si Polonia (cu un numar de 1380 de unitati). Multe state le folosesc si astazi, multe fiind modernizate, inclusiv tunurile autopropulsate, precum: Albania, Angola, Guineea, Cuba, Mali, Vietnam, Bosnia, etc, chiar daca disponibilitatea lor tehnica este incerta.

Su-85 

Su-122In URSS, dupa anul 1960, tancurile T-34 au fost modernizate si aduse la nivelul T-54/55, facand de-acum parte din rezerva strategica a Armatei Rosii. Multe state posesoare de tancuri T-34 le-au modernizat dea lungul anilor, cu sau fara sprijin sovietic, printre care si Romania (in speta, transmisie mai buna, echipament radio, garnituri si alte piese, multe dintre acestea fiind realizate, sub licenta sau nu, in tara).T-34, considerat a fi tanc mediu, s-a nascut in urma ordinului dat de catre partidul comunist si implicit, de catre Stalin, inginerilor sovietici, de a crea un blindat reusit, care sa fie de “neinvins”, in anul 1937. Inginerii sovietici, stiau foarte bine ca nu exista blindat invicibil, dar, dupa cum bine se stie, cine indraznea sa puna la indoiala ordinele Partidului si ale Marelui Conducator, avea mari sanse sa sfarseasca in beciurile NKVD-ului, ori pe “taramul de basm” al Siberiei –nu putini oameni de stiinta, proiectanti si ingineri

competenti, au “disparut” ori au avut de suferit, fiindca au avut “alte pareri”, devenind automat “sabotori, inamici a-i proletariatului, agenti a-i capitalismului, etc”. Si, ca drama sa fie completa, pe langa ei, si familiile lor au avut de suferit.Mai mult decat atat, in 1939-1940, URSS avea cel putin 20000 de tancuri, blindate usoare, medii si grele, ceea ce reprezenta cea mai puternica forta blindata existenta pe atunci in lume, dar, pe care, dupa episodul Finlanda, Stalin a redus-o la ineficienta, executand majoritatea comandantilor cu grade de la colonel in sus. Generalul Georgy Jukov, viitor maresal, s-a luptat din rasputeri sa refaca ceea ce nebunia stalinista a distrus, reusind in mare parte, dupa 1942, cand armata sovietica a inceput sa se profesionalizeze, invatand pe propria-i piele sa lupte cu germanii.Primele T-34 in Armata Romana au facut parte din celebra divizie Tudor Vladimirescu, creata si echipata de catre sovietici, formata din prizonieri romani, la ordinul lui Stalin, in anul 1943, parte componenta a Armatei Rosii. In acei ani, scoala regimentala pentru pregatirea mecanicilor conductori si a comandantilor se afla la Roman, dar ele au inceput sa fie inlocuite in anii *50 cu tancuri T-55, ce aveau tun de 100 mm, insa, tancurile T-34 folosite de catre Armata Romana erau usor vopsite in kaki –dupa model sovietic, iar bandajele galetilor si senilele, in negru. Pe lateralele turelei erau pictate numerele de serie, formate dintr-o litera ce reprezenta subunitatea si un numar de ordine format din trei cifre, totul vopsit cu alb. Interiorul blindatului era vopsit in alb, exceptie facand cutiile de munitie, bordul, ramele periscoapelor, levierele si pedalele –toate acestea fiind vopsite in negru. O alta exceptie era reprezentata de conductele ce erau vopsite, in functie de destinatie, in galben, albastru, rosu si verde.

T-34 compartiment de luptaMisiunea proiectarii acestui tanc a revenit Biroului Morozov, fiind dezvoltat pe baza experientei cu tancurile rapide BT si cel usor T-26; tancuri ce reprezentau pe-atunci elita Armatei Rosii. Cu toate ca T-34 n-a fost un succes la inceput, lipsindu-i echipamente vitale, precum cel radio, el a fost totusi reusit in ceea ce priveste armamentul, mobilitatea, blindajul si fiabilitatea. Insa, inainte de a “patrunde” in interiorul acestui tanc, se cuvine sa vorbim un pic de stramosii sai, tancurile BT si T-26. Tancul usor T-26

 T-26, varianta finala T-26, a fost un tanc usor dezvoltat din cel britanic, Vickers de 6 tone, sub licenta si cu colaborarea firmei Vickers-Armstrong (incepand din anul 1928. In urma acestei colaborari si in vederea inceperii productiei sub licenta, pe data de 28 mai 1929, au ajuns in inzestrarea Armatei Rosii primele tanchete Vickers E. Au avut 15 unitati, ultima sosita in 1931), realizat in numar mare si destinat sprijinului infanteriei. Acest tanc usor a fost construit in peste 11000 de exemplare (aici sunt incluse si cele peste 1700 de vehicule derivate din acesta), in perioada 1931-1941, la fabrica Nr.174  din Leningrad (numita K.E Voroshilov, incepand cu anul 1931. Pe data de 13 februarie 1931, Consiliul Revolutionar a hotarat inceperea productiei de serie, cunoscand eforturile germanilor de a realiza Panzer I/II, blindate cu care, de altfel, T-26 este contemporan. Sa nu uitam faptul ca inca din anul 1922, la Rapallo, este semnat acordul secret de cooperare militara intre Germania si URSS.Acest acord ii dadea voie Germaniei, aflate sub embargo si supusa interdictiilor in ceea ce priveste producerea si detinerea de echipament militar, sa –si dezvolte si sa-si produca armele in Rusia, in schimbul instruirii Armatei Rosii –pe atunci neprofesionista si slab instruita, dar care avea in randul sau milioane de soldati. In urma acestei intelegeri secrete, Germania isi trimitea soldatii sa se instruiasca in Rusia, departe de supravegherea anglo-franceza, iar URSS beneficia de experienta militara germana. Acest fapt, a reprezentat eludarea de catre germani a intelegerilor ce au pus capat WW I, dar, intr-un final a fost de rau augur pentru acestia. Spionajul sovietic, fara ca germanii sa banuiasca ceva, a racolat numerosi ofiteri germani, multi dintre acestia fiind locotenentii si capitanii pe atunci, dar care au ajuns ulterior colonei si generali in preajma WW II –o mina de aur pentru sovietici.Sovieticii, fara niciun dubiu, au cunoscut in detaliu toate planurile germanilor cu privire la URSS, inclusiv Planul Barbarossa, si asta datorita recrutarilor din anii *20. Cea mai buna sursa provenea din anturajul lui Hitler, un ofiter de rang inalt racolat cel mai probabil in anii *20, despre care nici astazi nu se stie cine a fost. Interesant este faptul ca Gestapo-ul banuia existenta unui agent sovietic in anturajul Fuhrer-ului, dar n-a reusit niciodata sa-l descopere. Una peste alta, sovieticii erau la curent cu tacticile germane si nivelul de

dezvoltare al panzerelor…). Productia a incetat in anul 1941, peste 10100 de unitati fiind realizate, in mai multe variante) si Fabrica de Tractoare din Stalingrad (incepand din anul 1933 –probabil 350 de exemplare realizate pana in 1940), in peste 53 de variante (dintre acestea, doar 23 au intrat in productia de serie). Tanchistii sovietici il considerau reusit, fiabil si usor de intretinut, dar, in 1940, acesta era deja depasit ca blindaj si armament.

T-26 model 1931 Sunt cunoscute doua mari variante a acestei tanchete: A/A1 –bazat pe Vickers E de 6 tone, avand doua mitraliere in turele separate, de calibrul 7,62 mm DT (Degtyaryov, realizata incepand cu anul 1928, cand a fost realizat prototipul, fiind prima mitraliera moderna realizata de catre sovietici, dupa cea britanicaVickers. Aceasta avea urmatoarele performante: rata de foc 650 proiectile/minut; lungime 1150 mm; lungimea tevii 605 mm; greutate 8,5 kg; magazie cu 60 de cartuse; raza maxima de actiune, probabila, era de 800-1000 m; turelele se puteau roti doar 265º. Mitraliera s-a aflat in productie de serie in perioada 1929-1940. Variante moderne ale acestei arme se afla in productie si astazi. Soldatii germani o botezasera Emma, fiind impresionati de rezistenta ei la intemperii si conditiile vitrege din Rusia) si urmatoarele caracteristici: greutate 8,2 tone; blindaj cuprins intre 3-15 mm; rezerva proiectile 6615; putere motor 90/91 CP, tip GAZ, pe benzina, 8 cilindrii; autonomie 130-140 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 70-80 km/h; echipaj 3 oameni (comandant, ochitor si conductor-mecanic)/ B, ce dispunea de o turela echipata cu un tun de calibrul 45 mm (20K/L-46, model 1932/1934, la origine fiind tun AT –acesta avea raza de actiune mult mai mare, de 8900 m- adaptat insa pentru montarea in turela, avand urmatoarele caracteristici: elevatie cuprinsa intre -6º/+22º; viteza initiala a proiectilului: 750 m/s; rezerva interna de 122 proiectile; raza maxima de actiune 4200 m; instalatie de vizare optica M-30; rata de foc 7-12 proiectile/minut.Finlandezii, au folosit la tancurile T-26 capturate, proiectile indigene AT, ce cantareau 1,4 kg si aveau o viteza initiala 760 m/s, precum si proiectile cu mare putere de explozie, ce cantareau 2,13 kg, avand viteza initiala de 340 m/s) si o mitraliera DT calibrul 7,62 mm (rezerva 2961 proiectile). Tancul avea urmatoarele caracteristici: greutate 9,6 tone; lungime 4,65 m; latime 2,44 m; inaltime 2,24

m; echipaj 3 oameni (comandant, ochitor, mecanic-conductor); motor T-26, licenta Armstrong-Siddeley, pe benzina, 4 cilindri, racit cu aer, 6600 cc; 90 CP la 2100 rpm; autonomie: 240 km pe sosea/140 km pe teren accidentat; viteza maxima: 31 km/h pe sosea/16 km/h pe teren accidentat; blindaj cuprins intre 6-15 mm.

T-26 captura GermaniaT-26, a fost folosit de mai multe tari, precum: Finlanda, Spania, Turcia, China, Ungaria. Si Romania a folosit in numar mic acest tanc, de captura sau donat de catre germani, toate fiind pierdute in lupta (Romania a avut chiar un proiect interesant legat de T-26, dupa

dezastrul de la Stalingrad, unde tancurile R-35 dotate cu tun de calibrul 37 mm, n-au facut fata armamentului sovietic superior. Concret, se dorea inlocuirea turelei originale cu cea de pe T-26 avand tun de calibrul 45 mm. Tunurile erau luate de pe tancurile T-26 si BT-7 de captura, de proiect ocupandu-se colonelul Constantin Ghiulai si capitanul Dumitru Hogea. 30 de unitati R-35 au fost transformate in vanatoare de tancuri, toate fiind pierdute in lupta, ultimul in Austria). Sovieticii, le mai foloseau inca in anul 1945, in Manchuria, contra japonezilor.Productia si dezvoltarea acestui tanc, a revenit echipei de design de la fabrica bolsevica din Leningrad (Zavod Nr.185, S.M.Kirov). Aceasta echipa, numita OKMO (Opytniy Konstruktorsko Mekhanicheskiy Otdel/Sectia Design Mecanic Experimental), era condusa de catre N.Barykov si Ginzburg S, avand drept sarcina dezvoltarea acestui blindat si adaptarea designului Vickers E, la specificul conditiilor din Rusia. Au rezultat doua prototipuri, numite TMM-1 si TMM-2, dar care nu erau cu nimic mai bune decat Vickers E. Drept urmare, primul model de T-26 aparut in anul 1931, era de fapt copia la indigo a modelului original Vickers E, echipat cu doua mitraliere, descris mai sus, cunoscut si ca modelul A/A1. Aceasta varianta a avut cateva modele experimentale, neintrate in productia de serie, precum ce cu o mitraliera de calibru mai mare in turela dreapta.Cu toate acestea, in anul 1933, a aparut varianta echipata cu o singura turela (ce va duce in final la seria B, descrisa mai sus) si un tun de calibrul 37 mm, licenta germana Rheinmetall; varianta la care turela din dreapta a fost eliminata –acest prototip nu a dat rezultatele scontate. Experienta castigata a dus la crearea unei noi turele, adaptate unei arme mai puternice, de calibrul 45 mm, la origine o arma AT, de catre OKMO si KhPZ Kiev. Aceasta noua turela era de forma cilindrica, cu blindaj drept, partea din spate fiind de forma patrata pentru a echilibra arma principala. Avea o singura trapa dispusa la partea superioara a turelei, ce avea si doua vizoare. Desi turela era realizata in cea mai mare parte prin sudare, existau si nituri; ceea ce a atras nemultumirea echipajelor care au descoperit ca acestea erau usor de distrus,doar cu foc de mitraliera. Ca urmare, versiunile ulterioare au abandonat niturile, fiind realizate doar din placi de blindaj sudate, unele avand chiar o mitraliera cu destinatie AA montata pe turela.

T-26S, model 1939In 1937, T-26 a fost modernizat si adus la standard S. Aceasta varianta finala, proiectata de catre OKMO, avea blindaj marit la 25 mm, suprastructura reproiectata si blindaj inclinat –specialistii sovietici continuand cu acest aspect si la T-34 –ceea ce a crescut protectia blindajului lateral, dar avea si spatiu suplimentar pentru depozitarea munitiei si combustibilului. Cu toate acestea, pentru expertii sovietici a devenit clar inca din 1939, ca T-26 era vulnerabil la mijloacele AT, cu deosebire in urma conflictului cu finlandezii. A existat intentia de a aplica placi de blindaj suplimentare, acest model experimental fiind cunoscut drept T-26E –nu a dat rezultatele scontate, scazand mobilitatea si viteza. -Va urma- 

BLINDATE CARE AU FACUT ISTORIE – T-34 –PUMNUL DE OTEL SOVIETIC (II)

 WW SURSE: www.achtungpanzer.com/panzerkampfwagen-t-34r-soviet-t-34-in-ge…www.wwiivehicles.com/ussr/tanks-medium/t-34.aspforum.worldoftanks.com › … › Tanks › Medium Tanks › Sovietforum.axishistory.com › … › The Soviet Union at War 1917-1945www.worldwar2.ro/arr/?language=ro&article=239english.battlefield.ru/ -www.britannica.com/…/J-Walter-Christiewww.russati.su/tanks/BT.shtml7 ianuarie 2013|37 CommentsBLINDATE JAPONEZE (3)by: George GMTPosted in: Istoria Armelor, Istorie, Tancuri!Constructia de blindate in Japonia a debutat in anul 1929, pe ideea gresita ca blindatele sunt destinate exclusiv distrugerii cuiburilor de mitraliera, sarmei ghimpate si a amplasamentelor intarite –preluata dupa model francez –cu tancul Type 89. Ca sursa de inspiratie au fost tancurile usoare de fabricatie franceza si britanica, precum Renault, Vickers si Carden-Lloyd. Cu toate dificultatile de ordin tehnic si logistic, AIJ a reusit sa realizeze peste 10000 de vehicule blindate pana la sfarsitul WW II, cu deosebire tancuri usoare si medii, precum si o diversitate de automitraliere, transportoare blindate, camioane cu diferite destinatii, tunuri autopropulsate; multe dintre acestea depasite de evolutia tehnicii blindate a Marii Britanii, Rusiei si SUA –fapt evidentiat inca de la sfarsitul anilor *30, in China, Manchuria si, ulterior, in Pacific.

VICKERS MARK C 

Type 89APrincipalul handicap al blindatelor japoneze a fost armura slaba si armamentul inadecvat –cel putin dupa anul 1941, cand americanii au adus in Pacific tancuri superioare; tancuri ce depaseau cu mult performantele, de-acum anemice, ale tancurilor Type 89/94/97. Spre exemplu, in China, la inceputul conflictului, in anul 1937, tancurile Type 89/94 (aveau acolo, pentru inceput, patru plutoane-16 tancuri si cateva tunuri autopropulsate), ulterior numarul lor crescand exponential. Experienta chineza, unde au avut dea face cu echipamentul slab al armatei chineze, care n-avea tunuri AT si tancuri, a fost buna pentru japonezi in privinta moralului, dar, in realitate, le-a daunat in perspectiva –strategii japonezi ajunsesera sa creada ca tancurile lor usoare si medii erau foarte bune; ceea ce a facut ca dezvoltarea unor blindaje superioare si a armelor AT eficiente, sa fie mult intarziata (de altfel, blindatele japoneze n-au avut nicio lupta, ele fiind folosite la distrugerea pozitiilor fortificate si a plaselor de sarma, sprijinul infanteriei si ca mijloace de artilerie mobile).Nu asa au stat lucrurile in cazul incidentelor de frontiera cu sovieticii, din 1938-1939, ce au culminat cu lupta de la Khalkhin Gol/Nomonhan (totusi, dupa Khalkhin Gol/Nomonhan, generalul Tomoyuki Yamashita, din cadrul IJA, a fost trimis in Germania pentru a se pune la curent cu noile tactici ale razboiului cu blindate, precum si cu noua tehnologie –dupa unele surse, misiunea sa a

fost secreta, desfasurandu-se pe parcursul anului 1940. Indiferent cum a fost, concluziile trase de catre acesta n-au fost deloc incurajatoare pentru directia urmata de catre IJA in privinta dezvoltarii blindatelor, sugerand realizarea unor tancuri medii si grele, avand blindaj crescut, dar si a unor arme AT eficiente pentru acestea. Abia in anul 1942, cand au fost pusi in dificultate pe frontul din Pacific, conducerea IJA si-a adus aminte de raportul lui Yamashita, desi semnale existau inca din 1938-1939, dar pierdusera timp pretios si resurse de neanlocuit…Nu acelasi lucru l-au facut sovieticii, care au tras invataminte importante!). Sovieticii, avand tancuri mai bune si o strategie adecvata, au facut praf cele doua regimente japoneze de blindate, ce au pierdut cel putin 42 de unitati, multe fiind capturate, unele chiar intacte (Regimentul 3 Tancuri, compus din tancuri medii si tanchete: Type 89 I-GO -26 unitati, Type 97 CHI-HA -4 unitati, Type 94 -7 tanchete, Type 97 TE-KE -4 unitati. Regimentul 4 Tancuri, compus din tancuri medii si tanchete: Type 95 HA-GO -35 unitati, Type 89 I-GO -8 unitati, Type 94 -3 tanchete). Sovieticii au pierdut 32 de tancuri BT-2/5 (10,2/11,5 tone greutate, avand tunuri de calibrul 37/45 mm), a caror blindaj nu depasea 13 mm, in principal datorita artileriei si a aviatiei, dar si datorita defectarii unor componente de baza.Pentru a vedea unde au ajuns japonezii in constructia de blindate este necesar sa vedem de unde au plecat. Asa cum am mentionat mai sus, sursa de inspiratie au fost tancurile vestice, cu deosebire cele franceze si britanice, achizitionate incepand din anul 1919, pentru Armata Imperiala. Inceputul a fost facut cu renumitul tanc francez, Renault FT-17, numite de catre ei, TYPE 79 KO GATA, in numar de 13 unitati, utilizate pana la inceputul anilor *40 (acestea au luat parte la asa-zisul incident Mukden/ Manchurian, in cadrul Regimentului 1 Tancuri, din anul 1931, in urma caruia Japonia a acaparat provincia chineza, creand un stat fantoma –Manchukuo). Din 1920/1921, au fost importate sase tanchete britanice, Whippet Mark A, echipate cu patru mitraliere, indelung testate si folosite pana prin 1930, de catre Scoala Militara de Infanterie/Cavalerie din Chiba. Acestora li s-a adaugat, probabil din 1927, sase tanchete britanice, Carden-Lloyd Mark VI, ce au devenit sursa de inspiratie pentru viitoarele tanchete japoneze, cu siguranta fiind adoptate suspensia si trenul de rulare, precum Type 92 JYU-SOKOSHA, destinata echiparii cavaleristilor si suportului infanteriei si Type 94 TK (aparuta in dotare in anul 1934).

Renault FT-17  in Japonia  TYPE 94, ce in final va avea mai multe variante, se baza pe tanchetele britanice, Carden-Lloyd Mark VI, fiind o dezvoltare a Type 92. AIJ, considera ca realizarea unui vehicul blindat bazat pe cel britanic este utila, cu deosebire pentru recunoastere, comunicatii si transport –variantele ulterioare, vor demonstra aceasta. Dezvoltarea lui a inceput in 1932 la Tokyo Gasu Denki Kogyo Inc, sub denumirea de TK (Tokushu Keninsha/Tractor Special, fiind cunoscute si ca TE-KE). Avea urmatoarele caracteristici: greutate 3,75 tone; lungime 3 m; inaltime 1,6 m; latime 1,6 m; echipa 2 oameni –comandant si conductor; blindaj maxim 12 mm, minim 4 mm; motor Mitsubishi, 4 cilindri, racit cu aer, benzina, 35 CP/2500 rpm/9,5 CP-tona; viteza maxima 40 km/h pe sosea; autonomie 200 km pe sosea; armament -1 mitraliera Type 91, de calibrul 6,5 mm. La Khalkhin Gol, acest blindat a fost cotat de la slab spre…foarte slab; sovieticii facandu-le svaiter cu mitralierele, chiar si cu pustile. Daca se tragea asupra lor de aproape cu pusca, erau gaurite –infanteristii sovietici si-au invatat rapid lectia, ocheau in dreptul conductorului ori comandantului si totul se termina.

Type 94, 1934

TYPE 94 TE-KE PRIMA VARIANTA IN CHINA 

TYPE 94 TE-KE MARINA JAPONEZAVehiculul era simplu de construit, realizandu-se peste 200 de unitati pe an (pana la urma au fost realizate peste 820 de unitati, in diferite variante), de catre Hiro Motor Company, la un cost de 50000 de yeni, per bucata, o caroserie blindata pe senile, echipajul fiind protejat de caldura motorului printr-un perete izolant din azbest. Turela era actionata manual de catre comandant, iar mitraliera de calibrul 6,5 mm dispunea de 1980 proiectile de rezerva (mai tarziu, mitraliera de calibrul 6,5 mm a fost inlocuita cu una de calibrul 7,7 mm, protejata de un manson blindat. Era un vehicul rapid si a ramas in productie pana prin 1937. A avut insa cateva variante interesante, dintre care un singur exemplar a fost prevazut cu motor Diesel si un tun de calibrul 37 mm –neintrat insa in productie.

Type 98 SO-DAPentru transport de bunuri si munitii, tancheta era echipata cu o remorca speciala, pe senile, numita Model 94 3/4, realizata din foi de otel, larg utilizata pe toate fronturile unde armata japoneza a luptat. Multe au fost capturate de catre chinezi, rusi si americani si utilizate in folosul propriu. Sarcina utila a remorcii era probabil cuprinsa intre 500-800 kg, foarte probabil si mai mult. Aceasta varianta a fost cunoscuta sub numele de Type 98 SO-DA, varianta neanarmata, fiind destinata in principal transportului de munitie, dar a fost utilizata si pentru tractarea tunurilor usoare si chiar pentru personal. Realizate in numar mare, au ajuns si in Pacific, americanii capturand o gramada de asemenea vehicule, utilizandu-le cu succes in jungla. Aceasta varianta, impreuna cu remorca atasata, avea urmatoarele caracteristici: greutate 5 tone; lungime 3,8 m; latime 1,9 m; inaltime 1,6 m; echipaj 2 oameni; blindaj maxim 12 mm; putea transporta o greutate maxima de o tona; viteza maxima pe sosea 40 km/h.Un vehicul interesant bazat pe Type 94, a fost cel de transport produse chimice si gaze de lupta (cel mai probabil era vorba de gaz mustar, pe care Japonia il producea de mult timp), avandu-se in vedere realizarea unei remorci pe senile speciala asemanatoare unui rezervor, derivata din Model 94 3/4, dar, din fericire, ideea n-a fost pusa in practica.

Type 98 SPAAG HO-KIUn alt derivat al tanchetei a fost Type 98 SPAAG HO-KI, ce se dorea a fi un tun AA autopropulsat. Acest vehicul era echipat cu doua tunuri AA de calibrul 20 mm, Type 98, in serviciu din anul 1938, la origine fiind modelul francez, Hotchkiss, calibrul 13,2 mm. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm; lungimea tevii 1,4 m; greutate 373 kg cu afet; elevatie -5º/+85º; rata de foc maxima 300 proiectile/minut, insa, datorita incarcatorului de 20 de proiectile, practic se trageau doar 120 proiectile/minut; raza maxima de actiune: orizontal 5500 m/vertical in trageri AA, 3500 m; viteza initiala a proiectilului 830 m/s; arma tragea proiectile trasoare si explozive cu o greutate de 162/405 grame. Arma a fost instalata si pe camioane si alte vehicule utilizate pe front, de multe ori artizanal de catre soldati.Au avut totusi mai multe prototipuri, sub numele de cod TA-SE (Taikuu Sensa/Tanc AA), incepand cu anul 1941, multe fiind esecuri rasunatoare, precum: TA-HA (avand doua tunuri de calibrul 37 mm, montat pe sasiul tancului mediu, Type 1 CHI-HE, doar un singur prototip a fost realizat); TA-SE (un singur prototip realizat pe platforma tancului usor Type 98. Era echipat cu doua tunuri de calibrul 20 mm, montate in turela, programul demarand pe la sfarsitul anului 1941. S-a dovedit a fi sub asteptari, neintrand in productia de serie); HO-KI-HO si SO-KI-HO, ce probabil au ramas doar pe hartie. Prin 1944 au renuntat la programul TA-SE. Nici HO-KI n-a fost prea reusit, avand performante scazute: greutate 22 tone; lungime 4,78 m; latime 2,19 m; inaltime 2,58 m; echipaj 5 oameni; blindaj maxim 25 mm; armament doua tunuri AA, calibrul 20 mm; motor pe benzina. Nu se stie cu certitudine cate au fost realizate, dar erau rare in randul IJA. Un alt vehicul special, derivat din Type 94, era destinat comunicatiilor. Acesta avea numele de Type 97 si a avut doua variante –una transporta si desfasura cablul de transmisiuni, cealalta fiind centru mobil echipat cu un pilon retractabil, la care se atasa cablul. Si acestea erau rare in randul transmisionistilor AIJ.

Type 97 intinzator de cabluri

 

Type 97 transmisiuniUn alt vehicul, numit tot Type 98, de aceasta data, telecomandat, a fost introdus in anul 1937. El s-a numit Type 98 YA-I GO/YIGO, fiind destinat distrugerii cazematelor sovietice de la frontiera Manchuriana, de catre Regimentul 27 Geniu. Interesant este faptul ca s-au produs in numar mare, 300 de unitati, dintre care sovieticii au capturat cateva, datorita faptului ca n-au explodat. Nu se stie daca au ajuns si pe frontul din Pacific, dar americanii aveau cunostinta de existenta sa. Tancul telecomandat prin fir, controlat de la un pupitru rudimentar, avea doua variante: KO (greutate 200 kg; 1,425 m lungime; 0,635 m latime; 0,460 m inaltime; neblindat; motor electric de 2 CP; nu se cunoaste cantitatea de explozibil transportata); OTSU (greutate 400 kg; 1,980 m lungime; 1,170 m latime; 0,560 m inaltime; neblindat; motor electric de 4 CP; nu se cunoaste cantitatea de explozibil transportata).

TYPE 97 YI-GO TELECOMANDATType 94, a luptat pe toate fronturile, incepand cu China si Manchuria si terminand cu Birmania, Indiile de Est, Filipine,Guadalcanal, Kwajelein, etc. Infanteristii marini SUA au capturat o gramada, nefiind deloc impresionati de aceste tanchete, ele nefacand fata armamentului de infanterie al acestora, precum: mitraliera Browning de calibrul 50 mm, grenade ofensive si AT, bazooka, etc.TYPE 92 JYU-SOKOSHA (o denumire probabila a fost Kyu-ni-shiki Jyu-sokosha/masina blindata usoara), a fost conceput pentru inzestrarea unitatilor de cavalerie ale AIJ (Armata Imperiala Japoneza), fiind construita in numar mare (peste 160 de unitati, intre 1932-1939) de catre compania Ishikawajima Motorcar, ce mai tarziu va deveni Isuzu Motors. Tancheta Type 92, dezvoltata din Type 89, s-a aflat si in dotarea unitatilor de infanterie, proiectul fiind oarecum asemanator cu cel al tanchetei britanice usoare, Carden-

Lloyd. Type 92, in primele versiuni, se deosebea de masina britanica prin faptul ca era mai mare si avea un motor mai puternic. Cu toate acestea era o masina slaba, cu grave deficiente ale sistemului de rulare, ale carui componente nu prea rezistau solicitarilor in teren accidentat si la viteze mari, datorita calitatii slabe a otelului; deficiente ce au fost remediate in timp indelungat, dupa multe incercari si modificari. Aveau blindaj redus, format, in general, din placi de otel nituite (un handicap major, fiindca in caz de lovitura directa niturile se desprindeau, ucigand echipajul. Coca avea un blindaj de 6 mm, foarte slab, acesta nu rezista nici macar la focul armamentului de infanterie individual, doar turela avand blindaj de 12 mm –si acesta insuficient) care in China a facut fata deoarece armata chineza n-avea armament AT, dar, in fata sovieticilor au fost o prada usoara.

Type 92Ultimele variante aveau urmatoarele caracteristici: greutate 3,5 tone; lungime 3,95 m; latime 1,63 m; inaltime 1,86 m; blindaj cuprins intre 6-12 mm; echipaj 3 oameni, comandantul statea in turela echipata cu o mitraliera de calibrul 6,5 mm (Type 91), inlocuita ulterior cu cea de calibrul 7,7 mm (Type 97). Blindatul mai era echipat cu o mitraliera de calibrul 13,5 mm, Type 92, copia japoneza a celei similare franceze, Hotchkiss, dispusa in partea frontala, langa conductor; motor Mitsubishi-Ishikawajima cu 6 cilindrii in linie, pe benzina, 45 CP, racit cu aer; viteza maxima pe sosea de 45 km/h; autonomie 200 km pe sosea. Spre sfarsitul razboiului, s-a incercat dotarea acestora cu un tun de calibrul 20 mm (Type 98), chiar si cu unul de calibrul 37 mm, dar doar un singur prototip a fost realizat, greutatea crescuta si modificarea masiva a turelei, afectand grav performantele vehiculului. Oricum, spre sfarsitul razboiului, aceste

tanchete, in numar mic, deoarece marea lor majoritate ramasesera inChina (ultimele au fost distruse de catre sovietici in Manchuria in anul 1945), erau dispuse in pozitii fortificate si utilizate ca mitraliere grele, neavand nicio sansa in fata armamentului infanteristilor marini americani.  

Blindate japoneze II

WW  SURSE DATE SI POZE: INTERNET, ENCICLOPEDIA LIBERA.mailer.fsu.edu/~akirk/tanks/…/japan-tank.ht… -google.com/site/…/generali…iii…/generali-importanti-japonezi www.tanks-encycl… - Statele Unite ale Americii –weaponsofwwii.com.armchairgeneral.comforums.revora.netjavehicles.weebly.com/armored-cars.html –forum.paradoxplaza.com/…/showthread.ph…forum.axishistory.com/viewtopic.php?f..     21 decembrie 2012|5 CommentsTEHNICA BLINDATA: BLINDATE FRANCEZE (8), partea a II-aby: George GMT

Posted in: Arme europene, Istoria Armelor, Tancuri!Unul dintre cele mai bune tancuri franceze, superior pentru o perioada in blindaj si armament, la tot ceea ce aveau germanii, a fost SOMUA S-35 (Saint-Ouen d’Outillage Mecanique et d’Usinage d’Artillerie/SOMUA, o filiala a firmei Schneider&Cie), fiind creat in vederea sustinerii infanteriei si a cavaleriei (arma cu traditie in armata franceza. Acest blindat a aparut in urma dorintei cavaleristilor francezi de a avea propriile tancuri, manifestata in anul 1930.

Somua S-35In specificatia initiala se cerea un AMC –Automitrailleusse de Combat, destinat acestor divizii; cerintele fiind ulterior modificate. Blindatul, in conceptia comandantilor, avea rolul de a sparge apararea inamica deschizand drum trupelor ce veneau in urma sa. Comandantii cavaleriei au sesizat foarte bine inutilitatea trupelor lor in fata armamentului modern. Desi ideea nu era gresita, modul lor de folosire a fost ineficient, cu toate ca nu erau cu nimic inferioare blindatelor germane. Somua S-35 si varianta modernizata, S-40, datorita proastei coordonari si strategii, nu au putut sa se impuna decisiv in fata acestora). Pe 26 iunie 1934 s-au perfectat cerintele pentru asa-zisul „tanc de cavalerie”, ce urma sa dispuna de un tun de calibrul 25/47 mm, blindaj de maxim 40 mm, echipaj de trei oameni, autonomie de minim 200 km pe sosea si cel putin 5 ore in teren accidentat, viteza maxima in teren accidentat de 20/30 km/h,

greutate de 13 tone, si, foarte important, acest blindat urma sa inlocuiasca vechile tancuri, fiind gandit sa reziste armamentului antitanc din anii *30.Primul prototip al firmei SOMUA a fost gata pe data de 14 aprilie 1934, si a purtat numele de AC-3, urmat de catre o varianta imbunatatita numita AC-4, ce era dotat cu turela APX -1 (echipata cu un tun scurt de calibrul 47 mm, SA-35 –cu o rezerva de 118 proiectile si o mitraliera de calibrul 7,5 mm, Reibel, cu o rezerva de 3750 de proiectile. In urma testelor, tancul SOMUA S-35, numit asa dupa anul de debut, s-a dovedit a fi superior celorlalte prototipuri, cu toate ca au fost constatate si deficiente, cu precadere la transmisie). Acest prototip imbunatatit  a si adus firmei prima comanda de 50 de unitati, in martie 1935 (in evidentele diviziilor de cavalerie apare si ca AMC1935 S), cerinta initiala fiind de 600 de bucati (tancul s-a aflat in fabricatie intre anii 1935-1940, cel putin trei variante fiind cunoscute: S-35, S-40, SAU-40). Cerinta nu putea fi realizata din motive financiare, acest blindat costand peste 130000 de franci si nu era usor de realizat, cu deosebire blindajul inclinat si turela.Suspensia era asemanatoare tancului cehoslovac Skoda LT-35, iar motorul era amplasat in partea spate a vehiculului. Interesant este faptul ca echipajul era protejat de un panou rezistent la caldura si foc; acesta despartind compartimentul de lupta de cel al motorului. Mai mult decat atat, desi cerintele armatei prevedeau ca toate tancurile sa fie dotate cu echipament radio, datorita constrangerilor financiare, foarte putine exemplare au dispus de asa ceva (probabil unul din cinci tancuri avea echipament radio), ceea ce va reprezenta un impediment major in luptele cu germanii –pacat de blindajul excelent si puterea de foc suficienta.Tunul de calibrul 47 mm, SA-35 (in evidentele germane apare ca 4,7 cm KwK 173 (f) ), dispunea de o rezerva de 90 de proiectile AT si 28 de proiectile explozive de mare putere, fiind dispus in turela ce se putea roti 360º (turela avea spatiu redus pentru comandant –echipajele s-au plans nu de putine ori de acest aspect – si blindajul dispus astfel: partea frontala 42 mm –pe aproximativ 50% din suprafata; partile laterale 42 mm si o inclinatie de 23º; partea spate 42 mm si o inclinatie de 24º, inclusiv trapa). Tunul avea o elevatie cuprinsa intre -18º/+18º, putand trage cu doua tipuri de proiectile: obuz de ruptura MLE 1935 (in evidentele germane apare drept Pzgr 176(f) ) –calibrul 47 mm; greutate 1,62 kg; viteza initiala a proiectilului 660/680 m/s; putea penetra blindaj de 40 mm de la 400 m, dar, in functie de grosimea acestuia, obuzul era eficace si la distante cuprinse intre 800-1000 m/obuz exploziv MLE 1932 (in evidentele germane apare drept Sprgr 175(f) ) –calibrul 47 mm; greutate 1,41 kg, dintre care 142 grame reprezentau incarcatura exploziva; lungime 183 mm; viteza initiala a proiectilului 590 m/s. Mitraliera Reibel, calibrul 7,5 mm era coaxiala cu tunul, putandu-se roti doar 10º, avand o cadenta de tragere de 750 proiectile/minut.

Somua S-35, captura GermaniaS-35, avea urmatoarele caracteristici: motor V8 pe benzina, 190 CP, in patru timpi, racit cu apa; transmisie manuala cu ambreiaj dublu, frane cu actionare hidraulica ceea ce facea ca blindatul sa se poata roti rapid; sistem modern de iluminare camuflat, atat fata cat si spate – avand doua culori;  greutate 20 de tone; echipaj trei oameni; blindaj maxim 40 mm; lungime 5,30 m; latime 2,12 m; inaltime 2,62 m; viteza maxima 40 km/h pe sosea; autonomie 260 km, pe sosea. In mai 1940, 395 de unitati erau operationale dar productia a continuat pana la armistitiu, ajungand la peste 430 de exemplare. Si regimentul condus de catre colonelul De Gaulle a avut in dotare aceste blindate ce s-au remarcat in incercarea disperata a acestuia de a opri inaintarea germana la Laon si Montcornet.Desi au distrus un numar mare de blindate germane si au luat cateva sute de prizonieri, tanchistii lui De Gaulle, cu toate ca s-au straduit, n-au putut face fata Luftwaffe si tunului AA de 88 mm (se pare ca atunci au fost utilizate pentru prima data aceste tunuri in rol AT, de catre germani). Multe asemenea tancuri au tinut in sah trei divizii germane de blindate, usurand si facilitand celebra retragere de la Dunkerque, fiind intr-un final abandonate din lipsa de combustibil si munitii. Un lucru era insa clar, inclusiv pentru

germani, daca francezii ar fi utilizat cum trebuie blindatele si-ar fi dispus de suport aerian, alta ar fi fost soarta razboiului. Au facut insa ce-au putut, graitoare fiind cuvintele lui De Gaulle: “Am incercat sa scot Franta din noroi…”.O varianta imbunatatita a fost S-40. Aceasta varianta, mai mare, a aparut nu cu mult inaintea invaziei germane, avand suspensia modificata, motor mai puternic, de 220 CP si viteza maxima crescuta la 45 km/h. Din pacate, doar cateva exemplare au putut fi fabricate inainte de armistitiu.

SAU-40SAU-40, a fost varianta tun autopropulsat a S-35, oarecum similara cu ARL V 39 (despre care am vorbit intr-un articol anterior). Acesta avea un tun de calibrul 75 mm, MLE 1937, in partea dreapta a conductorului si o noua turela, mai mare. Un singur prototip a fost realizat -desi comanda se ridica la cel putin 70 de unitati -despre care nu exista date certe in privinta carierei operationale (foarte probabil sa fi fost utilizat in lupta in iunie 1940 si capturat de catre germani, insa turela era de fapt o macheta realizata probabil din lemn sau tabla, ea nefiind produsa la acea data).Cu toate acestea, dupa armistitiu, cariera acestor tancuri a continuat, inclusiv in serviciul german. Acestia au utilizat cel putin 290 de unitati, botezandu-le PzKpfw 35 S 739 (f), unele dintre acestea fiind modificate –a fost taiata turela la partea superioara adaugandu-se doua trape, comandantul putand astfel sa stea cu capul iesit in afara, insa toate unitatile au fost echipate de catre germani cu sistemul radio, FuG-5 (antena masura 2 m, avand frecventa intre 27,2-33,3 MHz/10 W, raza maxima de emisie-receptie fiind de aproximativ 310 m. Ulterior, datorita modernizarii echipamentului, raza de actiune s-a marit la 620 m. Intregul echipament cantarea 50 kg). Germanii au utilizat cel putin 15 turele de S-35 la echiparea unor trenuri blindate, alte 60 de tancuri fiind transformate in tractoare de artilerie, turelele acestora ajungand la Zidul Atlanticului.

De asemenea, tancurile S-35/40 au fost utilizate de catre germani in Balcani, Norvegia, Crimeea, Franta si Finlanda. Multe au luptat pe frontul de est impotriva tancurilor sovietice T-34 si KV-1, care le erau oricum net superioare. Cel putin 40 de unitati au fost vandute ori cedate aliatilor de catre germani, precum: Italia -32 de exemplare; Ungaria -2 exemplare, primite in 1943; Bulgaria -6 exemplare, primite in februarie 1944. Cel putin un exemplar a fost capturat si utilizat ulterior de catre partizanii iugoslavi.

Si regimul de laVichya utilizat masiv tancurile Somua S-35/40 –posibil peste 100 de exemplare. Cu certitudine insa, in noiembrie 1942, 23 de unitati au ajuns in Africa de Nord si, deosebit de interesant, dupa armistitiu, cinci S-35 au fost ascunse de catre francezi in munti si utilizate in 1944. Oricum, in decembrie 1944, germanii mai aveau cateva S-35 operationale.Dupa rapida infrangere a Frantei, lucru la care lumea nu se astepta nicicum, multi s-au intrebat cum a fost posibil. Cum a fost posibil ca o natiune considerata pe atunci a avea una dintre cele mai puternice armate din Europa sa clacheze atat de usor. Cum a fost posibil ca o armata ce dispunea in mai 1940, de peste 3000 de tancuri si alte vehicule blindate, 764 de avioane de vanatoare, 260 de bombardiere, 180 de avioane de recunoastere, o gramada de piese de artilerie de diferite calibre –chiar daca mare parte din echipamentului greu data din WW I -fara a lua in calcul si trupele din colonii, sa piarda atat de usor, in conditiile in care diferentele de dotare erau net in favoarea francezilor.Principala cauza a esecului rasunator al armatei franceze a fost doctrina gresita, ramasa ancorata in realitatea campului de lupta din WW I, aceasta nefiind pregatita pentru un razboi ofensiv, conducerea militara considerand ca amenintarea germana putea fi foarte bine anihilata intr-un razboi defensiv, pe pozitii fortificate, bine aparate, Linia Maginot fiind considerata inexpugnabila. Fonduri imense au inghitit aceste fortificatii inutile; fonduri ce puteau fi utilizate pentru realizarea unor proiecte militare necesare dotarii armatei franceze si innoirea echipamentelor depasite, inclusiv blindate si avioane.

 

Si directia de dezvoltare a blindatelor franceze era oarecum gresita. Eficiente in privinta blindajului si a armamentului, tancurile franceze erau greoaie si masive, neputand face fata razboiului-fulger. Ele puteau fi folosite cu succes daca erau dispuse in aparare, ingropate in pozitii dinainte stabilite, dar ineficiente si vulnerabile atunci cand actiunile necesitau deplasarea rapida, avand mobilitate scazuta si un consum de carburant prohibitiv (spre exemplu, tancurile grele trebuiau sa fie realimentate si de cate doua ori pe zi, iar in conditiile avansarii rapide a germanilor si a haosului aprovizionarii, acest lucru era din start un esec. Din aceasta cauza, multe blindate au fost abandonate de catre echipaje in stare buna, fiind recuperate ulterior de catre germani).Un alt impediment major al blindatelor franceze a fost complexitatea lor, multe fiind abandonate datorita defectarii, a lipsei echipelor de intretinere si a pieselor de schimb –prea multe fabrici si societati colaborau la realizarea unui anume blindat, iar asigurarea pieselor de schimb era un adevarat calvar si pe timp de pace, ce sa mai vorbim pe timp de razboi…   Despre superioritatea aeriana germana nici nu mai vorbim, fiindca aviatia franceza a fost cvasi-inexistenta; soldatii francezi facand tot ceea ce-au putut, luptand cu eroism, dezamagiti fiind de lipsa suportului aerian, nevoiti sa indure intr-o situatie si-asa grava, furia Luftwaffe –multi dintre ei, n-aveau nici macar o pusca (existau cazuri cand era doar o pusca la doi soldati iar munitia deficitara. Mare parte a pieselor de artilerie, cu deosebire cele de calibru mare, datau din WW I, multe fiind scoase de prin depozite.Chiar si castile si tinuta soldatiilor francezi datau din WW I, in totala contradictie cu echipamentul modern, in mare parte, a trupelor germane). Blindatelor franceze, care si-asa aveau probleme de natura tehnica, logistica, de dispunere si conducere din partea forurilor superioare, inexistenta sprijinului aerian n-a facut decat sa le puna cruce…Spre exemplu, numai raidurile aeriene germane din ziua de 13 mai 1940, in care vanatoarea si bombardierele au executat 1215 misiuni, au facut praf multe blindate franceze –pana pe 16 mai, spre exemplu, Divizia 2 Blindate, ce dispunea initial de 80 de tancuri Somua S-35, mai avea doar trei operationale. Multe blindate au incercat sa lupte pe cont propriu in haosul acelor zile, fara a fi coordonate si fara a cunoaste situatia tactica, insa, eroismul lor n-a insemnat decat pierderi inutile, umane si materiale, in fata panzerelor si a extraordinarei coordonari dintre infanterie, blindate si aviatie. Asa cum se-ntampla intotdeauna, erorile in plan militar se platesc mereu cu sange de catre cei ce nu-si fac decat datoria. Ce-ar fi fost insa daca totul mergea bine si Franta era pregatita de razboi, bine condusa, cu o strategie adecvata, alta decat cea adoptata de catre gerontocratii ei generali mosteniti din WW I, si invingea? Nu putem decat sa ne imaginam…   WW  Surse date si poze: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET www.chars-francais.net/…/index.php?…  philippe.boursin.perso.sfr.fr/autohi3b.htm – www.lesfrancaisaverdun-1916.fr/theme-cha…

 www.warwheels.net/…/WFVFrance3HAUG…   militaires-d-hier.forumgratuit.org/t13… – Franța http://www.landships.freeservers.com/www.warlordgames.com/…/new-french-cha… -http://www.tankhistory.com/forum.worldoftanks.com/index.php?/topic/…            11 decembrie 2012|No CommentsTEHNICA BLINDATA: BLINDATE FRANCEZE (5)by: George GMTPosted in: Arme europene, Istoria Armelor, IstorieAsa cum am promis dealtfel, continuam calatoria in lumea monstrilor de otel, ocupandu-ne in acest articol de un adevarat colos, tancul super-greu, CHAR2C –singurul tanc francez ce nu a avut o cariera operationala, putandu-se “lauda” cu faptul ca n-a tras nici macar un singur obuz si, totodata, cu faptul ca s-a nascut la sfarsitul WW I, iesind definitiv din istorie in razboiul urmator. Cu toate acestea, acest tanc a ramas cunoscut ca fiind cel mai greu construit de catre industria franceza, din anii *30 trecandu-se la realizarea tancurilor medii si usoare, precum: CHARD-1 (160 produse), CHAR B-1 (peste 400 construite, in mai multe variante) si altele.

CHAR 2 C, in testeDesi era total depasit de evolutia armei tancuri, in special la viteza si mobilitate, inca din perioada interbelica, armata franceza a preferat sa-l pastreze in stoc, iar odata cu izbucnirea WW II, unii generali au considerat ca acest tanc reprezinta un simbol pentru maretia si gloria Frantei, fiind totodata un suport moral pentru trupe –ceva de genul, ei n-au, noi avem! Abia la sfarsitul WW II, Germaniaa realizat un asemenea colos, TIGER II (aproximativ 500 de unitati construite).Ideea acestui tanc super-greu s-a nascut in vara anului 1916, atunci cand subsecretarul de stat pentru artilerie, generalul Mouret, a acordat santierului naval de la Toulon, in sudul Frantei, FCM (Forges et Chantiers de la Mediterranee), un contract destinat realizarii unui tanc masiv. A facut aceasta comanda fara a exista vreo cerere din partea armatei franceze, urmarind cel mai probabil obtinerea de avantaje personale si comisioane –pe atunci, obtinerea de comisioane de catre ofiterii superiori si cei ce raspundeau de inzestrare din partea firmelor franceze, in schimbul unor comenzi substantiale de tehnica si armament, era ceva uzual.De altfel, specificatiile initiale ale proiectului au fost pierdute, voit sau nu, iar FCM si-a pierdut interesul pentru dezvoltarea intr-un ritm rapid a acestuia dupa ce primise o transa substantiala din costul proiectului, cu atat mai mult cu cat era considerat strict secret, nefiind cunoscut opiniei publice. Acest aspect avea insa sa se schimbe in curand, cu deosebire dupa ofensiva esuata de pe Somme, unde au aparut pentru prima data in istorie tancurile britanice Mark I (15 septembrie 1916, batalia de la Flers-Courcelette).Desi pare neverosimil, in acea perioada existau in Franta si nu numai, asa-zisele “programe negre”. Aceste programe erau destinate obtinerii de armamente, fiind sustinute din fonduri ce nu erau publice –si astazi statele dezvoltate dezvolta asemenea programe.Aparitia tancului greu britanic, Mark I, a deschis interesul opiniei publice franceze cu privire la existenta/inexistenta in Franta a unor asemenea proiecte. Ca urmare a intrebarilor puse de catre mass-media franceza si a interesului manifestat de catre unii politicieni,

generalul Mouret si ofiterii din staff-ul sau, pentru a ascunde masinatiunile personale si platile secrete catre FCM, au impus firmei sa produca totusi un tanc greu. Pentru a impulsiona realizarea acestui proiect si a-si salva onoarea, generalul Mouret, la sfarsitul lui septembrie 1916, a devenit din proprie initiativa coordonatorul si supervizorul acestuia.Generalul, cunoscand experienta firmei Renault in constructia de blindate, printre care se remarca Renault FT-17, dar si faptul ca aceasta firma propusese cu cateva luni in urma realizarea unui tun autopropulsat greu, pe senile –era vorba de un vehicul imens dotat cu un tun de calibrul 155 mm, respins insa de catre expertii militari francezi –a notificat aceasta firma sa acorde asistenta tehnica FCM (au existat totusi voci care sau opus acestui demers, considerand ca afecteaza constructia tancului Renault FT-17, de care era stringenta nevoie pe front. A existat chiar si un conflict de interese intre generalul Mouret si generalul Estienne. Cel din urma era adeptul constructiei masive de tancuri Renault FT-17, considerandu-l mult mai practic pe front –si nu gresea deloc. Mouret, considera ca toate resursele ar trebui indreptate spre realizarea de tancuri grele.Intr-un final, conflictul a fost incheiat de catre generalul Joffre, care i-a dat dreptate lui Estienne). Mai mult decat atat, proiectantul sef al firmei Renault, Rodolphe Ernst-Metzmaier, facuse de ceva timp un studiu de fezabilitate cu privire la realizarea unui tanc greu. Cercetarile impulsionate, in data de 17 ianuarie 1917, a fost prezentat Comitetului Consultativ pentru Artileria de Asalt, o macheta din lemn la scara reala a viitorului tanc. Acest proiect a primit unda verde din partea Comisiei, iar generalul Mouret a lansat imediat FCM comanda realizarii unui prototip avand sprijin politic, tancul urmand a avea urmatoarele caracteristici: greutate 38 tone, blindaj de 35 mm, tun de calibrul 105 mm.Cu toate acestea, intr-un final comanda s-a ridicat la trei prototipuri: A-avand greutatea de 30 tone si un de calibrul 75 mm; B-avand greutatea de 40 tone, corp alungit si doua turele echipate cu mitraliere; C-avand greutatea de 62 de tone si tun de calibrul 105 mm.

FCM-1A prototipPrimul prototip, numit FCM-1A (a fost comandat pe data de 20 octombrie 1916, iar primele teste ale variantei 1A au avut loc pe 10 decembrie 1917, in Seyne. Acest blindat avea performante relativ bune, in timpul testelor reusind sa depaseasca obstacolele din teren -trecea peste transee de 2 m latime, urca pante usoare. Tancul avea urmatoarele caracteristici: greutate 41 tone; lungime 8,30 m; latime 2,84 m; inaltime 1,98 m; motor Renault de 200 CP; blindaj: in partea din fata -35 mm, lateral -20 mm, partea superioara si podeaua -15 mm, turela -35 mm; viteza maxima obtinuta in teren accidentat a fost de 6 km/h.

FCM 1A in testeEra inarmat cu un tun de calibrul 75/105 mm –acestea aveau o rezerva probabila de 75-100 de proiectile, o mitraliera coaxiala cu tunul si inca una montata in partea din fata a blindatului –dispunand de 2500-3000 de proiectile; echipaj 7 oameni. Mai dispunea de doua fante dispuse in spatele vehiculului, pe unde echipajul putea trage cu armamentul individual din dotare sau putea observa campul de lupta. Avea si deficiente, in speta dificultatea de a se roti datorata sistemului de rulare si a profilului patinelor senilei, dar si un cost de productie mare, ce se ridica la suma deloc mica pe atunci -600000 de franci.Cu toate acestea, el a fost in acea perioada, cel mai puternic tanc realizat de catre francezi, cel mai bine echipat si inarmat, ce din pacate, nu a intrat in productia de serie), dar dupa discutii politice indelungate si disensiuni intre factorii de conducere ai armatei franceze, generalul Estienne, ce-l inlocuise pe Mouret la conducerea proiectului, a optat intr-un final spre varianta “C”, ducand la noi intarzieri in ceea ce priveste dezvoltarea proiectului. Pe langa propriul proiect aflat in intarziere, Marea Britanie si SUA erau dispuse sa doteze Franta cu 700 de tancuri Mark VIII (oferite francezilor cu motor V-12 Liberty, de 300 CP si 12 cilindrii, dar era net inferior proiectelor derulate de acestia. Mai mult decat atat, tancul nu era usor de fabricat si oricum, Anglia si SUA, n-aveau capacitatea de a le fabrica rapid. Cu toate acestea, Franta a lansat in regim de urgenta o comanda de 200 de tancuri Mark V in Anglia, la inceputul anului 1918.

Tanc francez Mark VAceste tancuri n-au apucat sa participe la conflict;  100 de exemplare fiind livrate dupa incheierea armistitiului, multe fiind din surplus britanic si posibil, american. Francezii le-au folosit pana la sfarsitul anilor *20. Oricum, Petain a lansat o comanda absolut fantezista,

pentru capacitatile industriei franceze de atunci, si anume realizarea a unui numar initial de 700 de tancuri, care sau transformat in 300 (acesta isi dorea ca cel putin 300 de tancuri grele sa fie gata pana in martie 1919. O idee fantezista, fiindca Franta nici nu avea forta de munca necesara si rezervele uriase de otel necesare realizarii tancurilor, si au ramas doar 10.Datorita intarzierilor si discutiilor interminabile, a numeroaselor ingerinte politice si militare, tancul nu a apucat sa fie realizat, basca sa devina operational; mai mult, toate comenzile de armament si echipamente militare fiind anulate. Ulterior, s-a revenit asupra acestei decizii, hotarandu-se finalizarea a 10 unitati, acestea fiind realizate intre anii 1919-1921. Tancurile, initial au fost numerotate de la 1-10, dar, din anul 1939, odata cu reactivarea lor, au primit numere de la 90-99, fiind botezate din motive de propaganda cu numele unor regiuni ale Frantei: Poitou, Provence, Picardie, Alsace (acest tanc era in cea mai buna stare dintre toate, la nivelul anului 1939), Bretagne, Touraine, Anjou, Normandie (in anul 1939 a fost rebotezat Lorraine.

Numarul 97 – Normandie 

CHAR 2C NR 91 -PROVENCE 

Numarul 93 – Alsace

NR 96 -ANJOU Acest tanc, la sfarsitul anului 1939, a fost folosit pentru teste de catre Societe des Acieries d’Homecourt. Concret, a fost dotat cu blindaj imbunatatit cu grosimi cuprinse intre 65-90 mm, greutatea atingand lejer 75 de tone. Testele erau destinate imbunatatirii ratei de supravietuire a tancului la noile proiectile si arme antitanc germane si a reprezentat la momentul invaziei germane, tancul cu cel mai gros blindaj din inventarul armatei franceze. In iunie 1940 era tancul de comanda al locotenent-colonelului Fournet),Berry,Champagne(capturat intact de catre germani pe 15 iunie 1940. Desi fusese minat, incarcatura exploziva nu s-a declansat).Noul tanc, numit FCM CHAR2C era cu adevarat impresionant. Acesta avea urmatoarele caracteristici: greutate 69 tone; lungime 10.27 metri/12 m, avand in partea din spate asa-zisa “coada” detasabila, destinata traversarii transeelor, idee aplicata anterior tancului Renault FT-17; inaltime 4 m; latime 3 m; echipaj 12 oameni (conductor, comandant, comandant adjunct, tunar, incarcator frontal,

patru mitraliori, mecanic, electrician, operator radio. Radio-telegrafistul, putea opera si ca incarcator si dispunea initial de un telegraf rudimentar, putand emite in cod Morse.

Char 2C captura GermaniaUlterior, pe la jumatatea anilor *30, blindatul a fost dotat cu aparatura radio, ER-53, putandu-se comunica acum si in regim “voce” intre tancuri, sau tancuri si esaloanele superioare. Unele echipaje numarau 13 oameni, incluzandu-l pe comandantul de companie. Membrii echipajului erau impartiti in doua compartimente de lupta); blindaj: 45 mm, partea frontala/22 mm, partile laterale/10-13 mm, partea din spate si cea inferioara; armamentul principal consta intr-un tun cu teava lunga de calibrul 75 mm, APX 1897 (la origine, fiind un tun de munte, tancul avand o rezerva 124 de proiectile. Tunul putea penetra armura cuprinsa intre 51-85 mm de la maxim 330 m, rata de foc fiind de 15 proiectile/minut, iar viteza initiala a proiectilului 500 m/s.

CHAR 2C Bis cu tun de 155mmBataia maxima era de 6900 m, greutatea proiectilelor fiind 7,25 kg) montat in turela din fata ce era actionata electric, adapostind trei membri din echipaj –o premiera in istoria blindatelor; armamentul secundar era format din 4 mitraliere Hotchkiss, calibrul 8 mm –una in partea frontala, 2 montate pe lateralele tancului si una in turela mica din partea spate a acestuia –dispunand de o rezerva de 9504 cartuse; tancul putea traversa obstacole verticale, de 1,7 m si vaduri de 1,4 m. Motorizarea initiala a fost formata din doua motoare Diesel, de tip Mercedes (de cate 180 CP, fiecare), luate ca despagubire de razboi, ulterior acestea fiind inlocuite cu motoare Maybach (de 250 CP fiecare, 6 cilindrii).

 Faptul ca motoarele erau de fabricatie germana, a facut ca tancurile sa se confrunte cu o acuta lipsa de piese de schimb, fiindca, din motive evidente, germanii nu erau deloc incantati sa asigure francezilor toate cele de trebuinta mentenantei acestora. Acest aspect, deloc neglijabil, a facut ca disponibilitatea tehnica si operationala a tancurilor sa fie scazuta, cel putin sase dintre cele 10 construite, n-au fost niciodata operationale pe deplin. Si, colac peste pupaza, motoarele nu erau 100% compatibile cu agregatele si mecanismele de productie franceza, ceea ce punea deseori probleme mecanicilor. Pe langa toate acestea, costul unui CHAR 2C era foarte ridicat, doua milioane de franci la nivelul anului 1920, in conditiile in care un Renault FT-17 costa 100000 de franci. Numai otelul folosit pentru constructia unui singur exemplar de CHAR 2C ar fi ajuns pentru realizarea a 5 Renault FT-17 (mult mai util si mult mai eficient). Este ciudat faptul ca francezii au optat pentru motoare germane, fiindca, in acea perioada, industria franceza producea asemenea motoare!Pe langa faptul ca motoarele erau in cea mai mare parte a timpului nefunctionale, tancul CHAR2C s-a confruntat si cu alte probleme, precum greutatea foarte mare ce facea ca viteza de deplasare pe sosea si teren neamenajat, sa fie cuprinsa intre 8/12/15 km/h, consumul de combustibil fiind prohibitiv -12 litri la un kilometru parcurs (de altfel, datorita costului mare al combustibilului, tancul era rareori folosit, bugetul nepermitand folosirea intensiva a acestuia. Datorita „setei” motoarelor, tancul era prevazut cu sapte

rezervoare de combustibil, ce insumau 1260 de litri. Cu toate acestea, autonomia pe sosea era cuprinsa intre 100-150 km). Deplasarea tancurilor se realiza pe calea ferata, in vagoane-platforma special destinate acestui scop (aceste vagoane erau mai joase si echipate cu sase axe), dar procedeul de incarcare-descarcare era anevoios, necesitand timp si manevre dificile.

Char 2C vazut din spateDin aceasta cauza, CHAR 2C n-a putut intra in lupta la momentul invaziei germane din 1940, desi in iulie 1939 un numar de 7 unitati fusesera scoase din conservare intrand in dotarea Batalionului Independent 51 Tancuri de la Verdun, unul servind ca tanc de comanda pentru locotenent-colonelul Fournet, comandantul batalionului. Desi tancurile au fost imbarcate pe vagoane-platforma in data de 14 iunie 1940, dupa ce timp de 4 zile au ramas pe loc deoarece nu se gasea o locomotiva disponibila, la 50 km de Neufchateau, au trebuit sa fie abandonate si distruse cu incarcaturi explozive la ordinul comandantului, nemaiputandu-se inainta din cauza distrugerii caii de rulare si a haosului din transporturi generat de inaintarea impetuoasa a germanilor si a dominarii spatiului aerian de catre acestia.

Linia de fabricatie a tanculuiGermanii, pretind totusi ca ei sunt cei care au distrus blindatele in urma unui bombardament aerian (asta sustinea propaganda lui Goebbels si Goring), dar varianta corecta este cea sustinuta de catre francezi. Cel putin un exemplar a fost capturat intact de catre germani si studiat, dupa razboi se pare ca a ajuns pe mana sovieticilor (germanii au numit tancul capturat, Schwerer Durchbruch-Kampfwagen 2C, testandu-l la Kummersdorf. Sovieticii, se pare ca detineau acest exemplar in anul 1948 undeva in Germania de Est, dar nu recunosc acest fapt din motive neclare, asta daca intr-adevar l-au avut. Oricum, istoricii francezi au pierdut urma acestui exemplar, botezatChampagne).Interesant este faptul ca CHAR2C a avut cateva variante notabile. Astfel, in anul 1926, unul dintre tancurile CHAR2C, numit “Champagne”, a primit o turela noua, mai grea, ce era echipata cu un obuzier de calibrul 155 mm, fiind cunoscut ca CHAR2C BIS. Acest tanc, unicul realizat, a primit si noi motoare (de aceasta data fiind de fabricatie franceza, Sautter-Harle, probabil de cate 270 CP fiecare), iar mitralierele laterale au fost eliminate si, cu toate acestea, el cantarea 74 de tone. A avut o viata scurta, deoarece din cauza costurilor ridicate si a mobilitatii extrem de scazute, a fost readus la starea initiala, turela acestuia fiind folosita la intarirea Liniei Mareth, construita de catre francezi in Tunisia.

 Desi n-a avut valoare combativa in invazia Frantei din WW II –unde mobilitatea, viteza si cooperarea inter-arme au fost factorii determinanti in razboiul cu blindate dus de catre Wehrmacht -tancul FCMCHAR2C a reprezentat unul dintre cele mai mari blindate construite vreodata, fiind cu siguranta, o reminiscenta a gandirii militare din WW I –razboi de transee si fortificatii.Va urma…       WW  Surse date si poze: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET

www.actrus.ro/reviste/4_2004/a21.pdf  www.chars-francais.net/…/index.php?…   www.reocities.com/Pentagon/…/armcar1.ht…  philippe.boursin.perso.sfr.fr/autohi3b.htm – www.lesfrancaisaverdun-1916.fr/theme-cha…  www.warwheels.net/…/WFVFrance3HAUG…   militaires-d-hier.forumgratuit.org/t13… – Franța http://www.landships.freeservers.com/www.warlordgames.com/…/new-french-cha… -http://www.tankhistory.com/http://www.banatuldemunte.ro/tag/banatul-de-munte/page/9http://www.landships.freeservers.com/romfell_info.htmforum.worldoftanks.com/index.php?/topic/…   14 noiembrie 2012|No CommentsBLINDATE GERMANE SI AUSTRO-UNGARE IN WW Iby: George GMTPosted in: Istoria ArmelorDesi Germania a avut blindate in WW I, acestea au venit prea tarziu si au fost prea putine, pentru a mai putea schimba soarta razboiului. Ele au aparut prea tarziu, dezvoltarea acestor proiecte decurgand lent.Primul blindat german s-a numit, KAMPFWAGEN A7V, el aparand ca proiect pe data de 13 noiembrie 1916, atunci cand comisia tehnica creata la ordinul ministerului de razboi, a primit unda verde in vederea dezvoltarii asa-ziselor “vehicule blindate de teren” (Gelandes Panzerwagen) –dorindu-se a fi raspunsul german la vehiculele franceze si engleze, ce au reprezentat un soc pentru trupele germane de pe front. De proiectarea acestui vehicul s-a ocupat Departamentul General de Razboi, Sectia 7 Transporturi/Allgemeines Kriegsdepartement, 7. Abteilung, Verkehrswesen, condus de catre capitanul Joseph Volmer, inginer si pasionat automobilist.

Cu toate acestea, germanii au avut cateva proiecte inainte de izbucnirea WW I, ce din pacate n-au interesat. Acest lucru s-a schimbat dupa ce trupele germane au intalnit primele automitraliere si vehicule blindate usoare franceze, in anul 1914, ulterior si a tancurilor britanice Mark I pe frontul de pe Somme in anul 1916. Mentionez insa faptul ca armata germana, a folosit totusi automitraliere si vehicule blindate, dar acestea, proveneau din capturi –pana la sfarsitul razboiului, au avut in dotare: Renault FT-17, Saint-Chamond, Schneider CA-1, si tancuri Mark I/IV (aproximativ 50 de unitati se pare ca au fost capturate, fiind numite “Beutepanzer”).

MARK IV -CAPTURA GERMANIA

 FT-17 CAPTURA GERMANIA

Primul model de serie al A7V a aparut in luna octombrie 1917, destul de tarziu pentru a mai reprezenta ceva pe front, el fiind construit in numar mic (cel mai probabil au fost 21 de unitati, desi se comandasera cel putin 100 de bucati).Acest prim vehicul blindat german (tanc) era de fapt o cutie blindata montata pe un sasiu senilat de tractor HOLT cu arcuri elicoidale, dar modificat substantial. Acest tractor de fabricatie americana cu motor pe benzina, era destinat  tractarii pieselor grele de artilerie, aparand pentru prima data in Europa in anul 1912. El era slab calitativ si cu performante reduse, avand 15 tone greutate, motor de 75 CP, viteza maxima pe sosea de 8 km/ora -3 km/h in cazul in care tracta piese de artilerie grea. Cu toate acestea, HOLT a fost utilizat pe scara larga de catre armata britanica timp de peste 20 de ani, francezii au realizat copii dupa acesta, iar armata austro-ungara l-a construit sub licenta la Budapesta –utilizandu-l in numar mic in WW I.

 A7V, avea 18-19 membri in echipaj, comandantul si conductorul stateau impreuna intr-o incinta blindata demontabila de 6 mm grosime (aceasta putea fi data jos pentru a usura transportul), ce se afla la partea superioara a vehiculului. Puterea de 200 CP/6,5 CP pe tona, era asigurata de doua motoare Daimler-Benz cu patru cilindri, ce erau amplasate in centrul tancului, transmisia fiind realizata printr-un arbore motor ce ducea la cutia de viteza-diferentiala Adler, si la doua grupe de reductoare situate in spatele vehiculului. Suspensia era formata din 24 de galeti cu arc elicoidal, iar blindajul era compus din placi de otel Krupp fixate cu buloane, avand 30 mm grosime in partea frontala si 15-20 mm in partile laterale (primele modele aveau blindajul format din 5 panouri, dar ulterior acestea au fost realizate dintr-o singura bucata, marind protectia si siguranta).A7V, avea urmatoarele caracteristici: 33 tone greutate; 7,35 m lungime; 3,06 m latime; 3,35 m inaltime; garda la sol de 0,2 m; viteza maxima pe sosea de 12/16 km/ora -16 km/ora in teren; autonomie 35 km in teren si 70 km pe sosea.

Ca armament dispunea de un tun calibrul 57 mm (Maxim-Nordenfeldt L/25,3 calibre, model 1888 cu tragere rapida, ce dispunea de 50 de proiectile explosive, 30 perforante si 20 de mitralii. O mare parte dintre aceste tancuri au dispus de un tun de acelasi calibru, probabil de fabricatie belgiana, de captura, ce tragea cu obuze de 2,7 kg la 700 m distanta, avand viteza initiala a proiectilului de 487 m/s); sase mitraliere Maxim, calibrul 8 mm, montate in partile laterale ale blindatului si in partea din spate a acestuia, fiind deservite de 12 oameni –tragatori si incarcatori. Mitralierele dispuneau de maxim 15000 de cartuse.Fabricarea tancului se facea la Uzinele Daimler din Berlin Marienfelde, unde dealtfel, avea loc si instruirea echipajelor. Cel putin trei companii au fost instruite aici, dupa unele surse, aflandu-se sub comanda Hauptleuten/Capitan: Greif, Steinhart si Uihlein. Primele doua unitati de tancuri germane A7V au fost infintate probabil, pe data de 1 octombrie 1917, fiecare avand in componenta sa cate 6 ofiteri, 170 de subofiteri si soldati si cel putin 5 tancuri –acestea intrand pentru prima data in lupta pe data de 21 martie 1918, la Saint-Quentin. In decembrie 1918 a fost infintata cea dea treia unitate de tancuri, care impreuna cu primele doua, a luptat in batalia de la Villers-Bretonneux, unde cel putin un blindat a fost capturat de catre trupele franceze si studiat pentru a i se afla caracteristicile si vulnerabilitatile.Singura intalnire a acestor tancuri (probabil au fost 11 tancuri A7V) cu omoloagele britanice, Mark V (ce apartineau cel mai probabil batalionului 12 al Armatei Regale), a avut loc in data de 8 octombrie 1918, la Villers-Bretonneux, ocazie cu care s-au utilizat pentru prima data proceduri specifice luptei de blindate (atac pe flancuri, tir din coloana, etc.). Dupa capitulare, tancurile A7V capturate, au fost livrate Poloniei care le-a folosit impotriva bolsevicilor in Varsovia.Aproape de sfarsitul razboiului, germanii au realizat un prototip superior al tancului A7V, numit A7VU –copiat dupa tancul britanic Mark IV, ce avea urmatoarele caracteristici: doua tunuri de 57 mm montate in casemate laterale; trei mitraliere Maxim; greutate de 40

tone; blindaj de 45 mm; doua motoare Daimler-Benz, ce dezvoltau 300 CP; suspensie bazata pe cea a tractorului Holt britanic; viteza maxima in teren de 12 km/h; 7 membri in echipaj; putea teoretic sa urce pante de 30º si sa treaca peste transee de 3m latime. Doar un singur exemplar a fost realizat, dar, daca Germania nu capitula, urmau a fi 20 de unitati –aflate in diferite stadii de constructie, capturate si ulterior distruse, de catre Aliati.Un alt proiect german ce nu a mai apucat sa fie realizat, a fost K-WAGEN. Acest blindat a fost proiectat de catre Joseph Vollmer si capitanul Wegner/Weger in decembrie 1917, fiind planificat pentru a intra in serviciu in anul 1919. Acest blindat se putea demonta in patru parti, usurand astfel transportul, avand blindaj cuprins intre 10-30 mm si greutate foarte mare –de aproximativ 150 tone. Urma sa aiba 13 m lungime, 3 m latime, 3 m inaltime; propulsia era asigurata de doua motoare Daimler-Benz ce proveneau de la avione, dezvoltand fiecare aproximativ 650 CP, avand viteza maxima pe sosea de aproximativ 8 km/h.

 K-WagenDoar doua asemenea blindate au fost construite la fabrica Riebe-Kugellager din Berlin, in noiembrie 1918, in principal datorita lipsei materiilor prime si a complexitatii proiectului (cele doua blindate au fost in final casate de catre Aliati). K-WAGEN, era deservit de 22

de oameni, fiind inarmat cu patru tunuri de calibrul 77 mm –cate doua montate in partile laterale ale vehiculului, in incinte blindate, ce dispuneau de 800 de proiectile; mitraliere Maxim, calibrul 8 mm, ce dispuneau de 21000 de cartuse.Un alt blindat german, ramas doar la stadiul de prototip, a fost L.K.I (Leichte Kampfwagen). Acesta a avut trei variante, fiind proiectat de catre acelasi Joseph Vollmer, dupa tancul britanic mediu, Mark A Whippet. Acest blindat se baza pe un sasiu auto Daimler-Benz Otto, model 1910 –avand motorul in fata si compartimentul de conducere in spate. Puterea motorului era de 60 CP, iar combustibilul folosit -benzina.

LK GermaniaEra inarmat cu o turela montata in spatele vehiculului, ce dipunea de o mitraliera Maxim, calibrul 8 mm. Blindajul era de 8-14 mm grosime, in functie de dispunerea sa, greutatea vehiculului apropiindu-se de 7 tone, atingea viteza maxima pe sosea de 14 km/h si avea 70 km autonomie cu rezervor de 140 litri. Cel putin 800 de vehicule au fost comandate la mijlocul anului 1918, dar doar cateva prototipuri au fost realizate, precum: LK-2 –dispunea de o suprastructura ce sustinea un tun de calibrul 37 mm Krupp, sau unul rusesc de calibrul 57 mm, Sokol. Avea greutate marita la aproape 9 tone si blindaj mai bun; LK-3, avea un motor mai bun, sasiu reproiectat, fiind inarmat cu un tun Becker, calibrul 20 mm, ori cel rusesc Sokol, calibrul 57 mm –se pare ca niciun prototip n-a fost definitivat.

LK-II Germania Inginerul german Hugo W. Bremer, a realizat inainte de inceperea WW I,MARIENWAGEN GEPANZERT –un camion pe senile, destinat tractarii de piese de artilerie grea. In anul 1915, acest vehicul a inceput sa fie fabricat de catre Daimler in Berlin-Marienfelde, in varianta semi-senilat si senilat –nu toate insa dand rezultatele scontate. Cea mai importanta varianta a fost cea blindata –de fapt, s-a montat o cutie blindata pe sasiul original de camion, de catre Joseph Vollmer, urmand ca primele 10 unitati sa fie livrate in februarie 1917.

 MARIENWAGEN GEPANZERT Cu toate acestea, performantele erau scazute, vehiculul avand inaltime foarte mare ceea ce facea ca acesta sa se rastoarne foarte usor, fiind totodata submotorizat, dar se avea in intentie inarmarea acestui blindat cu doua mitraliere, doua tunuri AA Becker de calibrul 20

mm si un aruncator de flacari. Datorita deficientelor, s-a renuntat intr-un final la dezvoltarea acestui vehicul, singurul prototip fiind dezmembrat iar unele dintre componentele sale s-au folosit la A7V. Un alt proiect nereusit de blindat german a fost ORION WAGEN. Acesta era un blindat aparut in mai 1917, ce avea numeroase hibe si un motor ce abia dezvolta 45 CP, neputand evolua corespunzator in teren. Acest proiect se baza pe un sasiu de camion de 4 tone, LKW, pe care s-au montat foi de metal, acesta neavand placi de blindaj, schimbarea de directie facandu-se printr-o roata masiva, asemanatoare tractorului Holt. Era echipat cu patru mitraliere Maxim, calibrul 8 mm. Variantele 2 si 3, care probabil aveau greutatea de 7 tone si atingeau 8 km/h pe sosea, aveau o turela rotativa ce dispunea de un tun Becker, calibrul 20 mm –dar aceste vehicule n-au suscitat interes, deja aparuse A7V care era net superior –dar aveau si motoare mai puternice, de 100 CP (ulterior, se pare ca acestea au fost folosite la A7V). Posibil ca 16/29 exemplare sa fi fost realizate si folosite ca tractoare de artilerie (cert este ca in anul 1918, cel putin o unitate de transport, avea in dotare ORION-WAGEN, de care nu erau insa foarte multumiti, fiindca in cea mai mare parte erau inutilizabile, datorita terenului si a calitatilor slabe).

ORION-WAGEN 1 

ORION-WAGEN 2 

ORION-WAGEN 3  Armata germana, a folosit in razboi un numar mare de automobile inarmate cu mitraliere, chiar si cu tunuri AA, dar a dezvoltat si vehicule blindate –in special automitraliere.Un asemenea vehicul a fost BUSSIG A5P, aparut in urma studierii de catre germani, in primele luni de razboi, a automitralierelor franceze si britanice. Acest vehicul era greu si masiv, avand 9,5 m lungime, 10,2 tone greutate, motor in 6 cilindri ce dezvolta 35 km/h pe sosea. Era echipat cu 3 mitraliere Maxim, calibrul 8 mm, avand noua membri in echipaj. Se pare ca doar un vehicul a fost realizat.

BUSSIG A5P GERMANIA  EHRHARDT, a fost un vehicul blindat net superior lui Bussig, realizat de catre firma Daimler. El a aparut in anul 1917, cand au fost create primele Panzer Kraftwagen, dotate cu 12 vehicule (probabil 30 au fost construite). Acest vehicul avea aproximativ 8 tone, protectie marita (inclusiv grila radiatorului –protectia putea fi ridicata sau coborata de catre conductor printr-o maneta aflata in interiorul postului de conducere, langa scaunul acestuia – si farurile) si turela rotativa pentru mitraliera, fiind dotat cu fante destinate observarii protejate. Cateva asemenea automitraliere au fost folosite de catre armata germana pe frontul romanesc in 1917, dar si pe cel ucrainean in 1918. Au fost si in dotarea polonezilor, dupa anul 1919.

EHRHARDT E-V4 GERMANIA Un alt proiect de blindat german ce a aparut in anul 1919 a fost, SDKFZ 3 MANNSCHAFTSWAGEN, creat de catre firma DMG, construit de catre Daimler, si destinat fortelor de politie (Schupo-Sonderwagen) –in urma acordului de pace de la Versailles, Germania nu mai avea voie sa dispuna de vehicule blindate in fortele armate. Acest vehicul avea calitati slabe –greutate mare, de peste 10 tone, fiind submotorizat (dispunea de un motor Daimler M 1574, racit cu aer) –deplasandu-se cu greutate in teren, blindaj de 12 mm si o autonomie probabila de 350 km. Cateva dintre aceste vehicule aveau cate o mitraliera Maxim, calibrul 8 mm, si o statie radio proprie. Exista informatii ca au ramas in dotare pana prin anul 1936, iar sovieticii ar fi distrus unul in timpul luptelor duse pentru cucerirea Berlinului, din 1945.

 SDKFZ 3 MANNSCHAFTSWAGEN  In imperiul austro-ungar, au aparut cateva proiecte de blindate in WW I, chiar daca in marea lor majoritate, acestea au ramas doar pe planseta, in principal datorita lipsei de interes din partea conducerii imperiale si a factorilor de decizie militari, care s-au axat in principal pe producerea de trenuri blindate, in parte si datorita marimii imperiului –insa, cand au realizat spre sfarsitul razboiului importanta vehiculelor blindate, a fost deja prea tarziu.Primul blindat austro-ungar a fost, JUNOVICZ (realizat se pare din fonduri private, ci nu din cele militare). Acesta era creatia capitanului-inginer Junovicz, si a aparut in anul 1915. Aceasta masina blindata se pare ca a purtat initial numele de „Panzer Auto 1 –PA1”, avand la baza sasiu de camioane. Cinci asemenea vehicule fiind construite, fara a semana intre ele -3 au fost construite pe sasiu de camion FIAT, unul pe sasiu de camion SAURER 34PS, si unul pe sasiu de camion BUSSIG 36 CP (ambele realizate in anul 1917). Placile de blindaj atingeau grosimea de 7 mm in fata vehiculului si 5 mm pe laterale.

JUNOVICZ AUSTRO-UNGARIAAceste vehicule aveau o greutate mare, de cel putin 3 tone, cel putin cele care erau construite pe sasiu de Bussig si Saurer, avand motoare de 40 CP, viteza maxima de 35 km/h, autonomie de peste 300 km, 5,7 m lungime, 1,9 m latime si inaltime probabila de 3,5 m, 5 membri in echipaj. Erau inarmate cu cate doua mitraliere Schwarzlose M.7, calibrul 8 mm, montate una in fata vehicului, iar cealalta, pe una dintre partile laterale. Mitraliera Schwarzlose, era realizata sub licenta germana de catre firma Steyr, la Budapesta incepand din anul 1905. Avea o constructie robusta, putine piese in miscare, blocandu-se foarte greu. Era racita cu apa, avand un rezervor propriu de ulei destinat lubrifierii (acesta avea o capacitate de 0,5 litri, suficient tragerii a 4500 de cartuse), cantarind peste 43 kg (mitraliera+ afetul), putand trage la o distanta cuprinsa intre 150-1800 m, peste 400 proiectile/minut. Nu se stie cu certitudine luptele la care au participat aceste vehicule, dar, cu siguranta, ele s-au aflat in Balcani si Rusia, facand parte din prima si probabil, singura unitate blindata a armatei austro-ungare, KuK Panzerautozug nr.1 (aceasta avea in dotare in anul 1918 doua blindate Junovicz, un Romfell, un Austin de captura de la rusi, si unul italian, Lanzia IZ).Cel de-al doilea vehicul blindat austro-ungar, mult mai reusit decat Junovicz, a fost ROMFELL. Acesta era proiectat pe baza unui sasiu de vehicul comercial, initial Mercedes –inregistrat ca A865 VI, avand motor de 95 CP si transmisie prin lant; ulterior M09 Samson Seilwindenwagen, cu motor de 75 CP in patru cilindri. Varianta dotata cu motor Mercedes s-a dovedit mai fiabila, fiind construita la Budapesta in vara anului 1915 (in mare parte cu fonduri provenite din sponsorizari, ci nu ca un proiect al Armatei).

 JUNOVICZROMFELL, avea un design elegant si modern, cu margini curbate. Dispunea de o mica turela echipata cu o mitraliera Schwarzlose M07/12 HMG, cu o rezerva de 3000 de proiectile; tractiune integrala si cauciucuri fara camera. Viteza maxima pe sosea era de 26 km/h, iar autonomia era cuprinsa intre 100-150 km, greutate de aproximativ 3 tone, lungime de 5,67 m, inaltime de 2,48 m, 1,8 m latime, blindaj de 6 mm grosime. Ca element de unicitate, vehiculul era echipat cu un telegraf Morse, fabricat de catre Siemens&Halske. Nu se stie cu certitudine cate blindate ROMFELL au fost realizate, dar cert este ca unul s-a fabricat in anul 1915, iar altul in perioada 1917-1918 (probabil cu un motor in 6 cilindri, de 90 CP, dar exista surse care mentioneaza faptul ca acest vehicul era greu, lent, neputand evolua in teren accidentat), insa este posibil sa fi fost 3-4 exemplare, foarte putine si insignifiante pe campul de lupta.Armata austro-ungara ar fi putut avea chiar si propriul tanc, daca era interes in acest sens. Acesta era proiectat de catre ofiterul de Geniu, Gunther Burstyn, care mai avusese un asemenea proiect inspirat de tractorul american cu senile, Holt (se numea Motorgeschutz, pe senile, in octombrie 1911, din pacate respins ca ‚neinteresant” si „inutil” de catre ministerul de razboi). Cu toate acestea, Burstyn a realizat un proiect de tanc ce-i poarta numele, dar ministerul de razboi austro-ungar a refuzat sa finanteze proiectul, fiind insa dispusi sa-l accepte, daca era realizat cu finantare privata, ceea ce a facut ca totul sa ramana doar pe hartie. Tancul usor BURSTYN, urma sa aiba: 3,5 m lungime; 1,9 m latime; 1,9 m inaltime; 3 membri in echipaj; motor LKW pe benzina; viteza maxima pe teren de 8 km/h; viteza maxima de 29 km/h; motor de camion de 60 CP; urma sa fie inarmat cu un tun de calibrul 30/37/40 mm, cu tragere rapida si cu 2 mitraliere de 8 mm (posibil Schwarzlose).

http://rumaniamilitary.files.wordpress.com/2012/07/mitraliera-schwarzlose-austro-ungaria.jpg

HOLT AUSTRO-UNGARIA

   WWSpecificationsSurse date si poze: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET.http://www.landships.freeservers.com/http://www.tankhistory.com/http://www.banatuldemunte.ro/tag/banatul-de-munte/page/9http://www.landships.freeservers.com/romfell_info.htm 21 iulie 2012|1 Comment1 2

Logo

Octavian Goga despre politicienii romani 1916Comentarii recentevioniribu în Sfarsitul Ucrainei?!Ghita Bizonu' în Sfarsitul Ucrainei?!M.C în Două destine frânte nedrept… şi multă presă idioatăDragos în Sfarsitul Ucrainei?!Bogdan în Sfarsitul Ucrainei?!M.C în Sfarsitul Ucrainei?!Mig-21 Lancer în Sfarsitul Ucrainei?!

M.C în Sfarsitul Ucrainei?!adi în Viitorul militar al Romaniei: invatamantul militarWW în Enciclopedia Armelor: Miriapodulfloryyn în Azi am dat la lopataRobi în Sfarsitul Ucrainei?!Marius Zgureanu în Sfarsitul Ucrainei?!adyr în Enciclopedia Armelor: MiriapodulRazvan Mihaeanu în Sfarsitul Ucrainei?!Razvan Mihaeanu în Azi am dat la lopataalextulcea în Sfarsitul Ucrainei?!Dragos în Sfarsitul Ucrainei?!Razvan Mihaeanu în Sfarsitul Ucrainei?!Dragos în Sfarsitul Ucrainei?!Articole recenteEnciclopedia Armelor: Miriapodul Sfarsitul Ucrainei?! MIM Patriot – Iranian Style Viitorul militar al Romaniei: invatamantul militar Azi am dat la lopata Biatlonul tancurilor 2014 Submarine poloneze 3 stiri despre eurocanarduri 24 Ianuarie – Mica Unire, primul pas Vedeta Shaldag – o scula buna la toate. Două destine frânte nedrept… şi multă presă idioată Proiect 11356 Admiral Grigorovich Tot bata cea mai mare este mai sfanta! Avioane Craiova reloaded? Coruptia ne omoara? Poate, insa incompetenta tomberonezilor-politruci sigur… România Economic Blog

http://rumaniaeconomic.wordpress.com/

Doneaza 2% pentru militarii tai

LegăturiACTTMAltair PoloniaAripi ArgintiiBlogul lui Neamtu-tiganuBlogul lui tROfiContributors.ro – GeopoliticaCRISTIAN NEGREA – BLOGDan TanasaDemografia Romaniei in timp realDepartamentul pentru ArmamenteFocus Blog-Fortele pentru Operatiuni SpecialeIn cuiul catariiIndustria de Aparare Romaneasca

Karadeniz PressMagazin DiplomaticPATROMILPOVESTI DE AERODROMRevista TacticaTehnomil.netTehnomil

Mandria Vanatorului de Munte

Cristian Negrea – Cnutul Maicii Rusii

Sange pe Nistru & Cand Armele Vorbesc

Youtube

Seriile Romania MilitaryBlindate care au facut istorie: Panther si TigerBlindate care au facut istorie: T-34, pumnul de otel sovietic!Arme produse in RomaniaArme incendiare in Armata RomanaEnciclopedia ArmelorRachete aer-aer produse in RomaniaIdei si solutii de inzestrareIstoria parasutismului romanesc si mondialIstoria construirii avioanelor IAR 93 Vulturul si IAR 99, by Neamtu-TiganuFiareeee, fiareeee vechi cumpaaaar si F-16!Romanii vechi. Istoria noastra!Superavioane!!!Aripi Argintii

Povesti de aerodrom

Calendarianuarie 2014Lu Ma Mi Jo Vi Sâ Du« Dec      1 2 3 4 56 7 8 9 10111213 14 15 1617181920 21 22 2324252627 28 29 3031  Arhive

Web analytics