Periodizarea istoriei universale europene1. Preistoria 2.000.000–circa 800 î.Chr.2. Protoistoria circa 800 î.Chr.–circa 650 î.Chr.3. Antichitatea 650 î. Chr–476 d.Chr.          Grecia         - ep. homerică 1150–720 î. Chr          - arhaic 720–490 î.Chr.         - Clasic 490 –332 î.Chr.         - elenistic 332–146 î.Chr.         Roma         - regatul 753–510 î.Chr.         - republica 510–30 î.Chr.         - principatul 30 î. Chr–284 d. Chr          - dominatul 284–476 d.Chr.4. Evul mediu 476-1453          Imperiul bizantin         - perioada de aur 474–726         - criza iconoclastă 726–843         - renaşterea macedoneană 843–1204         - criza latină 1204–1261         - renaşterea paleologă 1261–1453      STORIA.PERIODIZAREIstoria Mesopotamiei se imparte in niste perioade mai lungi care grupeaza mai multe dinastii pomenite de Berosius si mentinute de istoricii actuali. 1.Perioada protodinastica ( sumeriana ) (-;3000 -;2470 )2.Perioada accadiana (-;2470-2257)Se incheie cu patrunderea triburilor de gutii sau gutiti din estul Mesopotamiei , dinspre Muntii Zagros. (-2285-2230).3.Perioada neo-sumeriana -; renasterea oraselor Kis,Lagas,Ur . (-2230-2016).4.Perioada babiloniana , a dinastiilor amorite( -; 2016-1595)Perioada de dominatie casita .(-1170-1155)avand ca sediu al puterii Babilonul Dominatia elamita .(-1350-1150)5.Perioada asiriana ( neo-asiriana) (-; 1245-606)6.Perioada neo-babiloniana -; 732-539.7.Cucerirea medo-persana .558-3308.Cucerirea macedoneana - - 330 i.C. cand mesopotamia inceteaza sa mai existe ca unitate politica si culturala devenind parte a regatelor Part si apoi Sassanid .         Occidentul creştin          - perioada micilor regate germanice 476–800         - Sfântul Imperiu roman de naţiune germanică 800–919         - Statele medievale ale Europei occidentale 919–1453         Islamul          - Islamul ofensiv 622–661         - dinastia Umeyyadă 661–750         - dinastia Abassidă 750–1258         - statele islamice locale 1258–14535. Epoca modernă 1453–1789         - Renaşterea 1453–1582         - Formarea statelor moderne 1582–1659         - Hegemonia Franţei 1659–1713         - Secolul luminilor 1713–17896. Epoca contemporană 1789–2002          - Revoluţia franceză 1789–1794Periodizarea preistoriei şi protoistoriei europene1. Preistoria         1.1 Paleoliticul 2 000 000–10 000 î.Chr.                 Inferior 2 000 000–150 000 î.Chr.                 Mijlociu 150 000–35 000 î.Chr.                                              Superior 35 000–10 000 î.Chr.          1.2 Mezoliticul (Epipaleoliticul) 10 000–6500 î.Chr.          1.3 Neoliticul 6500–4000 î.Chr.

         1.4 Eneoliticul 4000–3000 î.Chr.         1.5 Epoca Bronzului 3000–1000 î.Chr.                         a. Perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului                         3000–2000 î.Chr.                         b. Faza timpurie a epocii bronzului 2000 –1600 î.Chr.                         c. Faza mijlocie a epocii bronzului 1600–1300 î.Chr.                         d. Faza târzie a epocii bronzului 1300 –1000 î.Chr.         1.6 Epoca Fierului 1000 î.Chr.–101 d.Chr.                 A. Prima epocă a fierului 1000 –450 î.Chr.                         a. Faza timpurie a primei epoci a fierului 1100–800 î.Chr.2. Protoistoria         2.1 Epoca Fierului 1000 î.Chr.–101 d.Chr.                 B. Prima epocă a fierului 1000 –450 î.Chr.                         a. Faza timpurie a primei epoci a fierului 1100–800 î.Chr.                         b. Faza mijlocie a primei epoci a fierului 800–600 î.Chr.                         c. Faza târzie a primei epoci a fierului 600–450 î.Chr.                 C. A doua epocă a fierului (La Tène) 450 î.Chr.–cucerirea romană

Sclavia (din latinescul medieval sclavus < slavus) desemnează condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remunerație și ce nu dispun de drepturi asupra propriei persoane. Sclavii trebuie să îndeplinească toate ordinele stăpânului de la naștere sau capturare (trecerea de la libertate la sclavie) până la moarte sau eliberare (trecererea de la sclavie la libertate). Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiție, negarea egalității între oameni, iar filozofic sclavii erau considerați o specie aparte și inferioară. Sclavia poate fi definită și ca o „stare de totală dependență politică, socială și economică în care este ținută o țară, o categorie socială, un individ”.[1]

Primele documente care atestă prezența sclaviei într-o mare civilizație sunt cele din Sumeria (Mesopotamia), însă într-o formă limitată. În Egiptul Antic, mai ales în perioada Imperiului Nou, un anumit număr de sclavi caracteriza o anumită importanță socială. Cei mai mulți indivizi deveneau sclavi în urma capturării lor în timpul războaielor sau prin răpire.

Sclavia ca practică socială și economică s-a dezvoltat în antichitatea greco-romană. Grecia și Roma antice erau ambele societăți sclavagiste. Statutul social și rolul sclavilor era considerat inferior sau chiar inexistent în relația cu o persoană liberă. În societatea antică grecească, sclavia era fundamentată din punct de vedere filozofic. Aristotel vedea sclavia ca o garanție indispensabilă a oamenilor liberi de a-si putea dedica timpul politicii și bunei guvernări a cetății. Între secolele V î.Hr. și I d.Hr. sclavia romană a cunoscut o perioadă de puternică intensificare și extindere. Victoriile și cuceririle Romei au dus la un influx stabil de sclavi, iar sclavia a afectat toate nivelele societății. O consecință a acestui fapt a fost alungarea micilor fermieri și a muncitorilor liberi de pe teritoriile lor, creându-se astfel o masă urbană nemuncitoare. În perioada imperială, condițiile de muncă pentru sclavi s-au îmbunătățit treptat, încurajate de ideile primilor creștini.

În Europa, sclavia a cunoscut un declin foarte lent în Evul Mediu,[1]dar a fost înlocuită treptat de feudalism. Acest regim politic era caracterizat prin proprietatea nobiliară asupra pământului și, parțial, asupra țăranilor. Sclavia a reapărut pe o scară largă, după modelul roman, în lumea musulmană și în Bizanț. La sfârșitul secolului al XV-lea, însă, sclavia era aproape eradicată în Europa.

Sclavagism, orînduire socială în care baza relaţiilor de producţie o constituie proprietatea privată a stăpînului de sclavi asupra mijloacelor de producţie şi asupra producătorilor, adică a sclavilor.

Sclavagismul este prima formaţiune socială împărţită în clase antagoniste, întemeiată pe exploatarea umană, care a luat locul orînduirii comunei primitive. În afară de cele două clase fundamentale: proprietarii de sclavi (latifundiari, proprietari de ateliere, armatori) şi sclavii, de-a lungul întregii perioade sclavagiste există micii producători liberi, al căror rol a fost mai important în special în primele faze ale sclavagismului (de ex. în perioada clasică a civilizaţiei greceşti - sec. 5 î.e.n.), dar care se ruinează tot mai mult pe măsura extinderii muncii cu sclavi.  Sclavagismul a cunoscut forma sa clasică de dezvoltare în lumea greacă şi pe teritoriul Imperiului roman. Particularităţile procesului de constituire, formele de exploatare sclavagistă, formele de organizare statală şi politică s-au deosebit în funcţie de epoca istorică şi de situaţia geografică. Exploatarea sclavilor se baza pe constrîngerea extraeconomică. Întregul produs al muncii sclavilor era însuşit de proprietarul de sclavi, sclavul primind de la acesta numai o cantitate minimă de mijloace de subzistenţă, necesară menţinerii capacităţii sale de muncă. Sclavagismul a prefăcut munca fizică într-o activitate complet înrobitoare, permiţînd numai oamenilor liberi să se ocupe cu activitatea politică şi culturală. În felul acesta, sclavagismul a creat opoziţia dintre munca fizică şi munca intelectuală.  În sclavagism are loc procesul amplu de autonomizare a formelor culturii, de specializare şi înaltă profesionalizare a artelor, meşteşugurilor, arhitecturii etc. Valorile teoretice capătă un rol preponderent. În sclavagism au apărut civilizaţiile antice, europene: civilizaţia greacă şi cea romană. Cu timpul, dezvoltarea forţelor de producţie a fost tot mai mult frînată de caracterul relaţiilor de producţie, ceea ce a dus în cele din urmă la criza sistemului sclavagist ca atare, care s-a făcut simţită şi în arta, filozofia, în cultura antichităţii în general. Contradicţiile antagoniste ale modului de producţie sclavagist, răscoalele sclavilor au subminat orînduirea sclavagistă, care, expusă, totodată, atacurilor popoarelor migratoare şi luptei popoarelor subjugate, s-a destrămat, cedînd treptat locul unei noi orînduiri, feudalismul.

 Sclavia clasica Roma Antica era renumita prin sclavia clasica pe care o practica. Ea consta în exploatarea robilor pe plan de munca cît si distractiv.     În secolul I î.e.n. se aduceau din Italia multi robi, care erau învatati arta luptei în asa numite scoli-închisori, devenind gladiatori pentru ca pe urma sa se lupte unii cu altii. Toate acestea erau pentru distrarea arisrocratilor.     În anul 74 î.e.n. în scoala Capua gladiatorii se pregateau de rascoala. Cîteva zeci din ei reusesc sa scape. Acest grup era condus de Spartacus - un om deosebit de puternic, curajos si cu o minte foarte agera. Ei s-au ascuns pe muntele Vezuviu.     În drumul lor ei jefuiau mosiile bogate si se înarmau, cu

ei luînd si alti robi ce fugeau de la stapînii lor. Romanii au înconjurat locul refugiului, însa refugiatii au reusit sa-i înfrînga. Vestea despre succesul lor a zburat ca vîntul. Din cei ce aderau la oastea lui Spartacus, el organizase detasamente, conducîndu-i în nordul Italiei cu dorinta de-ai scoate din Italia pentru ca ei sa se întoarca la locurile natale. Romanii, afînd despre întoarcerea lui Spartacus în tara fugeau din oastea faimoasa a Romei.     Eroul gladiator înainta cu armata sa prin luptele ce le purta cu romanii. Venind timpul sa lupte cu Crassus în 71 î.e.n., gladiatorul a încercat sa-l ucida pe conducatorul lor. În toiul luptei Spartacus fiind atît de macelarit, încît mai apoi corpul sau nu putea fi gasit. Robii ramasi au fost macelariti de oastea lui Pompeius, iar prizonierii ramasi au fost rastigniti pe drumul ce ducea de la Capua la Roma.     Rascoala robilor în frunte cu Spartacus a servit un imbold pe robii din alte tari, dînd nastere la alte rascoale.

STRUCTURA SOCIETATII MESOPOTAMIENE• Societatea mesopotamiana era bine structurata ierarhic si relativ stabila pe lunga durata.• Structura ei este una piramidala bazata pe centralizarea puterii martiale ,economice si spirituale catre varful piramidei reprezentat de regele -; preot ajutat de un foarte eficient aparat birocratic.1. Baza piramidei o forma populatia productiva -; a agricultorilor dependenti care faceau parte din personalul productiv al domeniilor regale si ale templelor .• Ei formau baza economiei si primeau in schimbul activitatii productive cele necesare traiului precum si pamanturi concesionate asupra carora nu aveau decat dreptul de folosinta.• Pamantul apartinea ,conform dreptului oriental ,zeului reprezentat de rege .De fapt acest lucru ascundea dreptul regelui de a folosi dupa propria cuviinta pamantul.• Pamantul este de fapt impartit intre rege (domeniile regale) si temple.• Acestea sunt si cele doua foruri de putere si instantele care organizau viata sociala din punct de vedere politic si economic.2. Mestesugarii detineau de asemenea un loc important in economia mesopotamiana. Ei erau cei care prelucrau metalul si obtineau bunurile finite care adesea se transformau in bunuri de schimb si bunuri de prestigiu. • Mestesugarii erau organizatii in asa zise corporatii , dependente din punct de vedere al dotarii tehnice de palat si templu pentru care de fapt produceau cele mai multe obiecte. In cadrul acestor corporatii ei isi transmiteau meseria ereditar precum si secretele tehnice.3. Negustorii sunt de asemenea o clasa suficient de bine dezvoltata.Comertul se practica sub forma de troc , folosindu-se si echivalentul general , in metal pretios care precede aparitia monedei.• Economia mesopotamiana se baza mai ales pe importuri de materie prima -; lemn , metal, pietre pretioase ;• comertul exterior asigura la randul sau o buna circulatie a bunurilor de lux cum ar fi podoabele si tesaturile.

4. Locul sclavilor in aceasta structura sociala este unul secundar. Ei apar pomenitii in listele contabile ale templelor dar rolul lor economic este unul precar. In Mesopotamia sclavia este una domestica si deloc asemanatoare cu sclavia clasica a Greciei si Romei. Sclavii proveneau mai ales din randul prizonierilor de razboi , al datornicilor si copiilor adoptati. Codul de legi al lui Hammurabi reglementeaza si

sclavia si constatam ca desi in genere sclavul nu se bucura de consideratie totusi el avea unele drepturi iesite din comun : se puteau casatori cu fiica unui om liber si copii rezultati nu mai erau sclavi.

Statul in antichitateAntichitatea a cunoscut diferite tipuri de forme de organizare politică: în Orient a apărut însăşi forma de organizare a oamenilor numită stat (modelul statului de tip oriental este monarhia egipteană). Vechii greci au organizat oraşul-stat numit polis (în cadrul căruia a luat naştere democraţia ca sistem de organizare a statului). Republica şi apoi Imperiul Roman au reprezentat încercări de unificare a unor vaste teritorii sub aceeaşi conducere.

Monarhia egipteanăSituată în nord-estul Africii, ţara Egiptului a fost locuită din cele mai vechi timpuri, fiind un leagăn al civilizaţiei. Dezvoltarea agriculturii s-a datorat revărsărilor fluviului Nil. Revărsările sale anuale fertilizau pământul pe care se cultivau grâu, legume, viţă de vie, pomi fructiferi etc.Statul în Egipt a apărut în urmă cu aproximativ 5000 de ani prin unificarea formaţiunilor politice de pe cursul superior şi inferior al Nilului. în fruntea statului se afla un monarh cu puteri absolute numit faraon şi care era considerat a avea o natură zeiască. Monarhia egipteană s-a caracterizat prin conducerea centralizată a statului realizată cu ajutorul funcţionarilor faraonului şi prin faptul că tipul de economie şi forma de proprietate erau predominant de stat.Egiptul antic a avut o istorie foarte lungă, timp în care modalitatea de organizare a statului s-a modificat lent. Acest stat a ajuns la apogeu în urmă cu 3500 de ani când s-a angajat într-o politică expansionistă în Asia în timpul faraonului Thutmes al III-lea. Treptat, în regiunea cuprinsă între Marea Mediterană şi Golful Persic au apărut şi alte state cu tendinţe expansioniste (regatul Asiriei, regatul Noului Babilon etc.) care au silit Egiptul să se retragă şi să se renunţe la politica expansionistă. în anul 525 î.Hr. Egiptul a fost cucerit de armatele Imperiului Persan şi şi-a pierdut independenţa.

Democraţia atenianăSudul Peninsulei Balcanice, insulele din Marea Egee şi coasta apuseană a Asiei Mici au constituit patria vechilor greci. Relieful este muntos, solul nefiind prielnic practicării agriculturii. Pe acest pământ poporul grec s-a format în urmă cu circa 3000 de ani ca urmare a năvălirii mai multor valuri de triburi indo-europene.Forma specifică de organizare a vechilor greci a fost polisul. Un polis era alcătuit dintr-un oraş şi teritoriul înconjurător. Locuitorii liberi ai polisului erau cetăţeni şi beneficiau de drepturi politice. Unul dintre aceste polisuri a fost Atena, situată în Peninsula Attica. în secolul al VH-lea î.Hr. la Atena au început lupte politice care au avut ca rezultat apariţia primului sistem politic democratic din istorie (510 î.Hr.). Democraţia ateniană a cunoscut apogeul în timpul marelui om politic Perlele (cea. 495-429 î.Hr.). Ea a cunoscut unele caracteristici pe care nu le mai întâlnim astăzi:1. Democraţia antică era o democraţie directă. Aceasta însemna că toţi cetăţenii Atenei erau membri ai instituţiei supreme a statului, numită Adunarea poporului (ecclesia), care se întrunea la intervale regulate. Democraţia contemporană este o democraţie reprezentativă, adică oamenii sunt conduşi de reprezentanţii lor desemnaţi prin alegeri.2. Democraţia antică era limitată de faptul că de la exercitarea drepturilor politice erau excluse anumite

categorii (femeile, străinii şi sclavii).3. In cadrul democraţiei ateniene nu se manifesta principiul separării puterilor în stat (vezi lecţia Organizarea statului modern).Grecii nu au izbutit niciodată să formeze un singur stat. Teritoriile lor au fost cucerite de macedoneni şi apoi de romani.

Roma anticăDestinul Romei a fost uimitor. La început o aşezare neînsemnată, situată în regiunea Latium din Italia, după câteva secole Roma era stăpâna întregului bazin al Mării Mediterane.Roma a fost întemeiată în secolul al VIII î.Hr. Prima populaţie a aşezării au format-o agricultorii şi păstorii latini şi sabini. Legendele romane vorbesc despre şapte regi care au condus Roma timp de 250 de ani. Aceleaşi legende arată că în anul 509 î.Hr. ultimul rege a fost izgonit şi Roma a devenit republică.

Republica romană (509-27î.Hr.)In această perioadă, în interior, statul s-a confruntat cu conflicte pentru obţinerea de drepturi politice de către cetăţenii de rând numiţi plebei. Aceştia au izbutit după două secole de confruntări să obţină drepturi egale cu aristocraţii (numiţipatricieni). Republica romană a primit o organizare politică originală şi eficientă, bazată pe trei instituţii principale:Senatul, alcătuit din cetăţenii bogaţi, era instituţia cea mai importantă care conducea politica internă şi externă a statului.Adunările populare formate din toţi cetăţenii aveau ca principală atribuţie alegerea magistraţilor.Magistraţii aveau atribuţii administrative, fiscale, judecătoreşti etc. în general, magistraţii erau aleşi pe durată limitată (un an) şi exercitau funcţia împreună cu unul sau mai mulţi colegi. Cei mai importanţi magistraţi erau cei doi consuli care beneficiau de puterea supremă în stat. în caz de primejdie deosebită pentru Roma, în locul consulilor era ales un dictator care avea un mandat de şase luni.

In circa 250 de ani Roma a cucerit întreaga Italie, după războaie grele cu populaţiile din Peninsulă (latinii, etruscii, samniţii, galii etc). în următoarele două secole, romanii au ocupat teritorii imense în jurul Mării Mediterane (Spania, Africa de Nord, Grecia, Asia Mică, Galia - cum era numită actuala Franţă, etc). Cele mai grele momente pentru romani le-au constituit războaiele cu Cartagina, un bogat oraş din nordul Africii, pe care în cele din urmă romanii au distrus-o (146 î.Hr.). Romanii au îmbinat forţa militară cu o diplomaţie abilă. în aceste războaie de cucerire ei şi-au dovedit superioritatea militară. Armata romană, organizată în legiuni, era excelent înarmată, echipată şi condusă. Soldaţii romani, rezistenţi şi cu un moral ridicat erau fără egal în acea epocă.După marile cuceriri, instituţiile republicane (eficiente pentru un oraş-stat) nu mai erau capabile să asigure administrarea unui stat care se întindea pe trei continente. Acest fapt a deschis o perioadă de criză de aproape un secol. Tensiunile interne au fost rezolvate prin mai multe războaie civile la capătul cărora Octavianus (cunoscut sub numele de Augustus) a instaurat la Roma o formă de conducere monarhică, Imperiul.

Imperiul Roman (27î.Hr.-476d.Hr.)Imperiul Roman a cunoscut două faze în evoluţia sa:Principatul (27 Î.Hr.-284 d.Hr.) s-a caracterizat prin

păstrarea instituţiilor republicane şi prin divizarea puterii între monarh (numit principe sau împărat) şi senat. Apogeul Imperiului a fost atins în secolul II d.Hr. în timpul domniei împăraţilor din dinastia Antoninilor (98-193 d.Hr.). Statul roman a atins maxima expansiune teritorială când împărat a fost Traian (98-117), cuceritorul Daciei. Principatul a intrat într-o puternică criză în secolul al III-lea. Criza s-a manifestat prin războaie pentru tron care s-au purtat timp de o jumătate de secol. Crizei i-a pus capăt împăratul Diocleţian (284-305), care a instaurat Dominatul.Dominatul (284-476) s-a caracterizat prin preluarea unor elemente ale monarhiei de tip oriental. Astfel, împăratul a devenit Dominus et Deus (stăpân şi zeu), toate puterile fiind concentrate în mâinile monarhului. Statul a devenit centralizat, puterea civilă a fost separată de cea militară, provinciile au fost reorganizate. Reformele au fost continuate de Constantin cel Mare (306-337). Acesta, prin Edictul de la Milano (313) a recunoscut creştinismul ca religie liberă în imperiu şi a mutat capitala statului la Constantinopol (330), fapt care a avut un imens impact asupra istoriei universale.Sub Teodosie cel Mare (379-395) a fost ultimul moment în care Imperiul a fost condus de o singură persoană. După moartea acestui împărat, statul a fost divizat între cei doi fii ai acestuia în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. Partea de apus a imperiului a cunoscut o criză puternică economică, politică şi socială, care a avut ca rezultat căderea acestuia (476) sub atacurile popoarelor migratoare (în special de origine germană). Partea răsăriteană, cunoscută sub numele de Imperiul Bizantin, şi-a continuat existenţa glorioasă timp de un mileniu.

Atena și Sparta: viața publică și privată.Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică – practic, a „inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere reprezentativă și libertate juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerțului, meșteșugurilor, a circulației monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de teritoriu, locuire, instituții, valori juridice, religioase, morale etc. Întreaga viață publică și privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate, garanție a drepturilor civile, a averii și persoanei fizice. În legătură cu cetatea-stat, a luat naștere și s-a împlinit și calitatea grecilor de cetățeni, mai exact de oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei comunități de tradiții, valori materiale, morale și religioase, de aspirații etc. „Polisul este acolo unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul de instituții dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu dreptul cutumiar al strămoșilor. Străinii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar hiloții (populații dependente de Sparta) și sclavii (prizonieri de război, datornici etc.), folosiți la muncile agricole în mine, ateliere meșteșugărești, flotă, erau considerați aproape animale; celelalte populații neelene erau numite barbari. Grecii trăiau organizați în triburi, fratrii, familii (génos) și vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea politică a evoluat de la autoritatea regilor la cea a aristocraților agrari, pentru a atinge stadiul în care averea se va impune în locul originii sociale și a prestigiului religios și militar.În acest context de instituții și tradiții, s-au întemeiat și polisurile de referință ale Greciei, Sparta și Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în Peloponez, cea de a doua în Attica. Ele au fost rivale redutabile la hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază economică agricolă, dominată de aristocrația funciară tradițională, Atena – ca democrație,

mare putere maritimă, cu resurse materiale impresionante, agricole, „industriale”, financiare, condusă de o aristocrație cu putere financiară.Viața publică în ambele orașe-stat se desfășura în cadrul cetății (activități politice, religioase, sportive, spectacole, războaie). Instituțiile de putere se asemănau în mod formal; cele militare erau aproape identice și porneau de la:

obligația tuturor cetățenilor de a presta serviciul militar;

organizarea pentru luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib și teritoriale;

divizarea armatei în infanterie (grea – hopliți), cavalerie și flotă.

Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor cetății), spectacolelor, ceremoniilor de inițiere, teatrului. Spațiul public al cetății era dominat la spartani de război și zei, la atenieni de politică, afaceri, teatru etc. Numai bărbații liberi aveau dreptul de a alege și de a fi aleși, de a deține și transmite proprietăți.

Viața privată în Sparta și Atena evolua în jurul familiei, condusă autoritar de bărbați. Femeile aveau în grijă gospodăria și educația copiilor, mai ales a fetelor, și, uneori, purtau armele. Controlul statului se exercita mai evident la Sparta, prin norme morale și comportamente fixate de Licurg (secolul IV î.Hr.). Atena cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.

Democrația ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii (isonomia); libertatea individuală; libertatea cuvântului; participarea la guvernare. Platon caracteriza acest regim ca o guvernare aristocratică, exercitată cu aprobarea demosului. Era o democrație directă, cu întrebuințarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraș-stat și la categoria bărbaților liberi, cu excluderea femeilor, metecilor, sclavilor etc.

Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta și Atena se regăsesc, cu adaosuri originale, desigur, și în alte polisuri grecești. În Grecia propriu-zisă, orașele-stat mai puternice erau: Teba, Corintul, Argosul. Pe țărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăți prospere precum: Milet, Efes, Halicarnas. În alte părți ale Mediteranei se evidențiau: Cumae, Crotona, Tarent, Sibaris, Cirene, Naucratis, Masalla. La Marea Neagră ființau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis, Mesembria. Întreaga lume grecească împărtășea valori culturale, instituții și aspirații politice comune. Pentru prima dată în istorie apărea în Europa, în bazinele Mării Mediterane și ale Mării Negre, o asemenea unitate de înaltă civilizație; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei produsele alimentare de bază, sclavi, materii prime pentru „industrie” și o piață de desfacere stimulativă pentru metropole. Economia de bani a spart tiparele economiei închise de „supra venituri”.

Difuzarea valorilor vechii Elade pe spații întinse, în Antichitate, a fost rezultatul și unei „mari colonizări”, realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele dintre orașele-stat, creșterea populației, conflictele sociale au determinat contingente de cetățeni să-și părăsească locurile natale și să întemeieze colonii. Prin intermediul lor, grecii au intrat în legătură cu popoarele Asiei, Africii, Europei Centrale, de

Est și de Vest, au stimulat relațiile dintre culturi, până atunci izolate, au edificat adevărate rute de navigație și piețe comerciale; procesele de întrepătrundere etno-culturală și de civilizație au început, în consecință, să se intensifice pe Vechiul Continent.

Totuși, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forțe exclusiv proprii. Rivalitățile dintre polisuri și dintre „partidele” politice au împiedicat constituirea unei „mari puteri” grecești. La un moment dat, această tendință părea să fie stimulată din exterior de amenințarea persană. În fața ei, Atena și Sparta, urmate de majoritatea cetăților elene, și-au pus în comun resursele militare, câștigând așa-numitele Războaie medice (490–479 î.Hr.), în urma marilor victorii de la Marathon (490 î.Hr.) și Salamina (480 î.Hr.). Dar Războiul peloponeziac (431–404 î.Hr.), purtat de Atena și Liga de la Delos (alianță patronată de metropola din Attica) împotriva Spartei și a Ligii peloponeziace a aruncat, din nou, lumea greacă în haosul războiului civil. Victoria Spartei din 404 î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri contra ei și, în final, afirmarea Tebei ca putere hegemonă în Grecia continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.

Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea și Alexandru Macedon, va unifica Elada, prin cucerire (336 î.Hr.). Imperiul creat ulterior de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia și Africa de Nord avea să dea naștere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda regatele Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta și Atena își vor pierde atunci definitiv importanța politică, dar vor rămâne și după cucerirea romană (secolul II î.Hr.) simbolurile a două moduri de organizare și exercitare a puterii politice: oligarhia și democrația.

APARITIA SCRISULUI SI TIPARULUIOamenii au cautat sa reproduca cuvintele vorbite prin diferite semne si sub diferite forme, pentru ca n acest fel sa inlesneasca retinerea lor si comunicarea intre indivizi.Asa s-a nascut forma cea mai rudimentara a scrisului.Astfel, in Egipt, s-au folosit diferite forme de scriere , cum ar fi hieratica, utilizata de preoti din cele mai vechi timpuri si care este foarte greu de descifrat, scrierea numita demotica , folosita in popor, si scrierea hieroglifa, folosita in carti si viata sociala.Scrierea hieroglifica a aparut la inceput in interiorul piramidelor si sanctuarelor.O forma destul de veche, inspirata din scrierea hieroglifica, este scrierea cuneiforma folosita timp de peste 30 de veacuri de catre asiro-caldeeni.O alta forma de scriere , inspirata din aceeasi scriere hieroglifica, a fost aceea a alfabetului fenician, folosit in sec.XIII i.e.n.Descoperirea hirtiei a adus dupa sine si inventia tiparului in 1450 in Europa creat de catre Johannes Gutenberg. Primele carti s-au tiparit la Mainz (Germania), iar apoi tiparul s-a raspandit si in alte tari din Europa (Franta, Italia).In Tarile Romane prima tipografie dateaza din 1508 la Targoviste, tara noastra fiind printre primele tari din rasaritul Europei care a cunoscut aceasta inventie. Apar primele carti de cultura romana pentru romani si pentru popoarele slave vecine.In aceasta vreme s-au intocmit si primele harti, care vor usura calatoriile pe mari si oceane.Aparitia tiparului a adus profunde urmari asupra culturii est-europene si a dus la aparitia cartilor si a unor tiparituri religioase.

Primele carti in limba romana au fost tiparite intre anii 1665-1688 de catre Diaconu Coresi in circa 40 de titluri care au circulat pe tot teritoriul tarii.

Scrisul in antichitateEste alaturi de agricultura, una dintre cele mai importante inventii din istorie. Se pare ca a aparut ca o necesitate in contabilitatea clerului. Clerul percepea in numele divinitatii, impozite si taxe. Scrisul in antichitate va fi, in mare parte, atributia scribilor.Scrierea a aparut, initial, in Mesopotamia( 3500 i.e.n) si mai apoi in Egipt ( 3200 i.e.n.). La inceput erau folosite pictograme si cifrele. Apar ideogramele care atribuie printr-o asociere de idei o valoare suplimentara.Primele scrieri sunt formate din numeroase semne. Scrisul a evoluat pana la scrierea alfabetica( fiecare semn o litera). Exemplul elocvent, in acest sens, este alfabetul fenician.O inovaţie de importanţă excepţională a lumii vechi a constituit-o apariţia scrisului. Scrierea a apărut în mai multe zone ale Orientului. în Sumer, (regiune situată în sudul Irakului), a apărut scrierea cuneiformă. Semnele cuneiforme erau gravate pe tăbliţe de lut cu ajutorul unor obiecte ascuţite. Acest tip de scriere s-a răspândit pe o arie foarte întinsă (Mesopotamia, Persia, Siria etc). în Egipt era utilizată scrierea hieroglifică; semnele hieroglifice erau săpate în piatră sau scrise pe foi de papirus (plantă care creştea pe Valea Nilului). Alte sisteme de scriere au apărut în China şi India. Primul alfabet a fost inventat de fenicieni. Acesta a stat la originea alfabetelor grec şi latin. Alfabetul grec a fost mult utilizat într-o largă zonă geografică, în special după ce civilizaţia greacă a fost răspândită de armatele cuceritoare ale lui Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î.Hr.). La fel, scrierea romanilor a cunoscut o mare răspândire după ce romanii şi-au edificat marele imperiu în jurul Mării Mediterane.SCRISUL ( utilizat de către preoţi/funcţionari)

Evidenţa impozitelor taxelor ofrandelor plătite faţă de rege şi zei

Inregistrarea cheltuielilor şi obligaţiilor militare (armata permanentă)

Emiterea de legi (Codul lui Hammurabi) – rege din Babilon

Opere literare (Epopea lui Ghilgameş)/ rege din Uruk

Def: ANTICHITATEA – perioada istorică care începe odată cu aparitia STATULUI şi a SCRISULUI

Forme de stat: oraş-stat (cuprinde orasul fortificat şi teritoriul agricol din jur) à regateà imperii

Evolutia scrisului – Scr. pictografică à scr. cuneiformă (redau concepte şi nu sunete)à alfabet fenician

Clase sociale,ocupatii Agricultura Păstoritul Meşteşugurile Comerţul- trocul si apoi moneda Preoţii Funcţionarii Militarii

Organizare socială: A – elita (familia regală, aristocraţie militară, preoţi) B – oameni de rând (ţărani,meşteşugari, negustori)

C –sclavi Scoala in antichitateProbabil dintotdeauna, oamenii cei mai invatati dintr-o comunitate au fost un fel de dascali ai celorlalti. Generatiile mai in varsta transmiteau celor mai tinere cunostintele necesare vietii, invatarea facandu-se mai cu seama prin imitatie si pe baza traditiei orale. Deci invatatura si invatarea exista dintotdeauna. Dar scolile? Depinde de ceea ce intelegem prin scoala. O adunare de oameni in mijlocul careia cei mai inzestrati povestitori istoriseau legende si basme sau o claca la care femeile mai in varsta le invatau pe cele tinere mestesugul tesutului erau, intr-un sens, aproape niste scoli, cu o existenta efemera, dar importante, unde se invatau lectii de viata, predate intr-o maniera personala, pe cat de simpla si fireasca, pe atat de eficace. Dar scoala, asa cum o cunoastem noi, scoala ca institutie cu existenta permanenta, a aparut, dupa toate probabilitatile, in Antichitate. O astfel de institutie presupune, daca nu o cladire anume destinata scopului, cel putin niste oameni dedicati acestuia – dascalii –, a caror principala indeletnicire si raspundere este de a-i invata pe altii. In randul multor culturi, preotii feluritelor religii au fost primii profesori. Pe langa temple erau organizate scoli, in care sacerdotii – cei mai invatati oameni din comunitatile respective – le predau invataceilor nu doar precepte religioase, ci si scrierea, cititul, matematica si oarece notiuni stiintifice, la nivelul de cunoastere din vremea aceea.

In urma cu peste 3.000 de ani, preotii Egiptului faraonic ii invatau pe viitori scribi stiinta redactarii si a descifrarii manuscriselor – pe baza complicatului sistem al hieroglifelor –, iar in India antica, tot preotii erau cei care predau gramatica, stiintele, filosofia, alaturi de Vede – cartile sfinte ale religiei hinduse. Invataceii chinezi studiau si ei poezia, filosofia si religia, culturii chineze apartinandu-i, de altfel, cativa mari carturari ale caror opere devenisera materii de studiu obligatorii. Unul dintre acesti invatati, Confucius (secolul al VI-lea i.Hr.), este socotit primul profesor particular. Neputand merge la scoala – statutul sau material si social nu-i ingaduia –, s-a angajat in slujba unui nobil, insotindu-l pe acesta in calatorii si acumuland cunostinte atat de vaste, incat reputatia sa de erudit s-a raspandit in toata China. Urmarea: familiile nobile veneau acum ele la el sa-i incredinteze fiii spre educare.

Printre popoarele Antichitatii, vechii evrei erau renumiti pentru respectul lor fata de carti si invatatura, iar istoricii considera ca traditia educatiei in cultura antica evreiasca a avut o mare influenta asupra societatii occidentale. Obligatia de a citi cartile sfinte si de a le explica si altora implica nu numai autoeducarea, ci si existenta unui sistem de predare, bazat pe studiul Torei si al Talmudului, pe transmiterea unor notiuni juridice, religioase si etice de la parinti la copii, in cadrul unui sistem precis de norme. Iar pentru formele mai avansate de invatare, rabinii realizau predarea la un nivel superior in temple – lacascuri de cult si totodata de studiu. Alaturi de vechea civilizatie ebraica, cultura Greciei antice este considerata una dintre sursele educatiei in civilizatia occidentala. Grecia si-a avut marii ei profesori, care cresteau nenumarate promotii de elevi, invatandu-i pe acestia filosofia, logica, retorica, gramatica, instruindu-i in poezie, proza, matematica si stiintele naturii.

Felurite scoli si curente de gandire s-au succedat in civilizatia greaca antica, lasand urme in istoria ideilor. Astfel, sofistii, care au inceput sa predea la Atena in jurul

anului 400 i.Hr., s-au specializat in gramatica, logica si retorica; Socrate, in schimb, incerca sa descopere si sa transmita discipolilor sai principiile universale ale adevarului, binelui si frumosului, stimulandu-i, prin intrebari, sa reflecteze asupra acestor probleme. In anul 387 i.Hr., Platon a intemeiat la Atena celebra sa Academie, prin intermediul careia filosofia platonica, la baza careia statea credinta intr-o suma de adevaruri imuabile, de concepte universale, s-a raspandit in lumea greaca. In Republica, una dintre lucrarile sale, el descrie modelul unei societati perfecte, in care oamenii ar urma sa primeasca o educatie in functie de clasa sociala careia ii apartin si de rolul pe care aceasta clasa urmeaza sa-l joace in societate.

Aristotel, discipol al lui Platon, si-a intemeiat propria scoala in Atena in anul 335 i.Hr. In aceasta scoala, cunoscuta sub numele de Lyceum, maestrul antic al cunoasterii si-a invatat elevii sa descopere legile naturale care guverneaza Universul si sa traiasca in acord cu aceste legi.Daca grecii s-au ocupat mai ales cu studiul filosofiei, romanii Antichitatii au fost, in schimb, mai interesati de chestiunile militare, politice si de stiinta administratiei. La fel ca in Grecia, doar o mica parte din populatie avea acces la educatie. Fetele familiilor instarite erau uneori invatate sa scrie si sa citeasca, dar numai baietii puteau accede la un nivel superior, urmand, dupa scoala primara, una secundara, in care invatau gramatica greaca si latina, iar ulterior fiind indrumati spre invatamantul superior – scolile de retorica si oratorie, care ii pregateau pentru a deveni lideri politici sau inalti functionari in administratie. Familiile romane bogate aveau si profesori particulari, pedagogi, uneori acestia fiind sclavi – oameni invatati, straini, adusi din teritoriile cucerite de romani.

Antichitatea si-a avut si teoreticienii ei in domeniul educatiei: in secolul I d.Hr., Quintilian a lansat „oficial“ teoria conform careia educatia trebuie conceputa in functie de varsta, dinspre copilarie spre maturitate (ceea ce se facea oricum, pe baza bunului-simt), si chiar a proiectat lectii destinate diferitelor categorii de varsta; de asemenea, a recomandat profesorilor sa tina seama de gradul de pregatire si abilitatea fiecarui elev de a invata lucruri noi si sa se straduiasca a face lectiile cat mai atractive si mai interesante, spre a-si stimula elevii sa invete. Evul Mediu a contribuit hotarator la dezvoltarea scolii ca institutie, cel putin in Europa. Rolul principal a revenit bisericii. De multe ori, preotii si calugarii erau cei mai invatati oameni ai unei comunitati, iar una dintre misiunile lor era transmiterea cunostintelor catre ceilalti membri ai comunitatii. scolile de pe langa biserici si manastiri s-au raspandit in toata Europa, asigurand instructia celor care isi puteau permite sa mearga la scoala. Erau vremuri grele. Pentru cei mai multi dintre locuitorii de atunci ai Europei, supravietuirea parea permanent mai importanta decat invatatura; a avea ce manca a doua zi era mai important decat a sti sa scrii si sa citesti, ceea ce ducea in mod fatal la segregare: cei mai saraci aveau nevoie de copiii lor ca brate de munca si nu isi puteau ingadui sa-i trimita la scoala. scoala ramanea, asadar, cel mai adesea, un privilegiu al laicilor instariti. A renunta la cele lumesti, dedicandu-te vietii bisericesti, era uneori un mijloc de a-ti depasi conditia, putand avea astfel acces la invatatura, chiar daca proveneai dintr-o patura umila.

Femeile erau in continuare defavorizate, o exceptie reprezentand-o calugaritele, care beneficiau de apropierea de biserica – sursa invataturii. Manastirile aveau atat scoli,

cat si biblioteci si, mai ales, organizau instruirea calugaritelor, astfel incat acestea sa fie in stare sa-si indeplineasca indatoririle religioase. Staretele manastirilor se numarau adesea printre putinele femei invatate, uneori dintre ele desprinzandu-se unele cu adevarat erudite, asa cum a fost Sfanta Hildegarde din Bingen. Dar faptul ca scoala medievala era strans legata de biserica nu inseamna ca educatia n-a suferit influenta unor culturi diferite de cea crestina. Intr-o vreme in care impactul culturii musulmane asupra Europei era foarte intens, carturarii arabi din nordul Africii si din sudul Europei, in special din Spania, au transmis crestinilor noi precepte in matematica, stiintele naturii, medicina, filosofie...Tot lor le datoram, in buna masura, pastrarea si raspandirea intelepciunii anticilor, a operelor unor invatati ai Antichitatii – Aristotel, Euclid, Galen, Ptolemeu – pe care arabii le-au tradus si le-au raspandit in Occident.

In Evul Mediu au aparut si primele universitati – cele mai vechi astfel de institutii de invatamant din Europa datand din secolul al XII-lea. Universitatile au fost produsul gandirii scolastice, curent ce urmarea sa impace conceptia crestina oglindita in Biblie cu intelepciunea mostenita de la filosofii „pagani“ ai Antichitatii. Renasterea, in schimb, a pus accentul pe umanismul laic al anticilor, mai degraba decat pe chestiunile religioase. Aparitia tiparului a dus la o larga raspandire a cartilor, iar pe ici, pe colo, au inceput sa-si faca loc chiar noi teorii asupra educatiei. Dar tot membrii claselor instarite erau cei care beneficiau de educatia clasica, de invatarea literaturii, a mitologiei, a istoriei. Ceilalti erau nevoiti sa se multumeasca doar cu o educatie religioasa rudimentara si cu invatarea deprinderilor necesare traiului de zi cu zi. In rest, analfabetism, obscurantism… ca in timpul Evului Mediu.Miscarea protestanta din secolul al XVI-lea a avut, din acest punct de vedere, un rol extrem de benefic. In dorinta lor de a-i face pe credinciosi sa citeasca sistematic Biblia – parte importanta a programului lor de reforma religioasa –, conducatorii Reformei au promovat infiintarea a numeroase scoli primare, care ofereau o educatie de baza – scris, citit, aritmetica si religie – pentru copii, in limba proprie a acestora. Spre deosebire de textele in latina invatate pe de rost in scolile catolice, studiul Scripturii in limba materna a elevului deschidea o fereastra spre lumea ideilor: istoria, mitologia crestina puteau deveni, dupa 3-4 ani de scoala, parte din viata fiecaruia. Atat baietii, cat si fetele puteau avea parte de acest nivel minim de educatie. Mai departe, la nivele de scoala mai avansate, mergeau de obicei baietii, abia acum apucandu-se de greaca si latina care faceau inca parte din buna educatie a unui barbat in secolul al XVI-lea.

Jocuri Olimpice anticeJocurile olimpice antice, denumite originar Jocuri olimpice (Olympiakoi Agones) au constat dintr-o serie de competiții atletice care aveau loc pe o arenă între diferite orașe ale Greciei Antice. Acestea au început în anul 776 î.Hr. în Olympia, Grecia, și s-au serbat până în anul 393 [1] când au fost desființate de împăratul roman Teodosiu I. Unele surse consideră anul 884 î.Hr. ca dată probabilă a primelor Jocuri Olimpice, totuși, pentru istorici începând cu anul 776 î.Hr. există o cronologie exactă a jocurilor [2].Atleți, 440–435 î.Hr.Jocurile se desfășurau la fiecare patru ani, vara, în zilele sărbătorilor lui Zeus, în nord-vestul Peloponesului, în câmpia Olimpia. Participau doar bărbații de origine grecească în timp ce femeilor nu le era permisă

prezența nici ca spectatoare. De asemenea, doar cetățenii liberi erau admiși, sclavii fiind excluși.

Organizarea jocurilor, judecarea rezultatelor și decernarea premiilor se făceau de către magistrați numiți Helladonike. Jocurile durau cinci zile și începeau cu o procesiune solemnă și cu jertfe, cu defilarea concurenților și jurământul olimpic. În ziua a doua avea loc întrecerea tinerilor de 18-20 ani după care, în ziua a treia întreceri de alergare, lupte, pugilat și pancrațiu. Cea mai disputată probă, cea de pentatlon avea loc în ziua a patra urmată de întrecerile „hoplitodorilor” (oameni înarmați), alergările de care și călăria. De-a lungul timpului, ordinea întrecerilor s-a modificat de nenumărate ori. În ziua a cincea erau premiați învingătorii (Olimpionike, învingător la Olimpia) care primeau o cunună din ramuri de măslin sălbatic. Cei care își mențineau titlul de campion la mai multe ediții succesive sau erau câștigători a mai multor jocuri care se desfășurau pe teritoriul Greciei se numeau periodonikes.Jocurile Olimpice au fost cele mai vechi dintre cele patru evenimente atletice naționale care făceau parte din jocurile periodos, sau de “circuit”. Celelalte trei au fost: Jocurile Pytice din Delphi, Jocurile Istmice din Corint și Jocurile din Nemeea.O deosebire importantă dintre Jocurile grecești și cele moderne este că toate evenimentele atletice indiferent de gradul de importanță erau orgamizate sub patronajul unei divinități. La Delphi era onorat zeul Apollo, iar în Corint și Nemeea zeul Poseidon. Se credea că zeii le dau atleților forța fizică și abilitatea necesară pentru a putea participa cu succes la Jocuri, și drept urmare, atleții se închinau la zeitățile respective.În timpul jocurilor olimpice încetau orice conflicte politice și militare dintre cetățile grecești, instituindu-se așa-zisa „pace olimpică”. Intervalul dintre două ediții se numea „olimpiadă”. Evenimentele importante din istoria acestei perioade sunt exprimate prin numărul de ordine al Olimpiadei: de exemplu, lupta de la Termopile a avut loc în primul an al Olimpiadei 75 (480 î.Hr.).

Tradiția spune că începând cu anul 720 î.Hr. atleții concurau dezbrăcați [3].Ultima ediție a jocurilor a avut loc în anul 392, fiind interzise doi ani mai târziu printr-un edict al împăratului roman Teodosiu I, din prejudecată religioasă (acesta era creștin, iar membrilor acestui cult le repugnau toate tradițiile legate de religiile păgâne)[4], el ordonând distrugerea clădirilor Olimpiei[5]. Până la acest moment final, timp de 12 secole Jocurile Olimpice s-au desfășurat neîntrerupt o dată la patru ani; au avut loc 293 de ediții [6]. În anul 426, Teodosiu al II-lea a ordonat distrugerea edificiilor din Olimpia.

Teatrul a fost creat de greci în secolul V î.Hr. S-a născut din serbările organizate în cinstea zeului Dionis, zeul viței-de-vie, al vinului și al veseliei. Un grup de bărbați îl reprezentau pe zeu și pe însoțitorii săi, satirii, costumați cu blănuri și coarne de țap („tragos”), cântând și dansând în jurul unui altar. Treptat, din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două, mai multe - actorii - care schimbau replici cu corul.În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentațiile teatrale (amfiteatre) și s-au scris texte speciale interpretate de actori și cor. Autorii greci au scris tragedii și comedii. Cei mai de seamă autori de tragedii au fost Eschil, Sofocle și Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost Aristofan. In Grecia Antica,numai baietii si barbatii erau actori.ei purtau masti pentru ca publicul sa stie ce rol joaca-de barbat sau de femeia,de intelept sau de nebun.Teatrele grecesti erau

imensa,cu pana la 17.000 de locuri.Fetele actorilor reau greu de vazut din ultimele randuri,dar mastile mari si colorate erau usor de recunoscut. Teatrele grecesti erau construite pe coastele dealurilor.Datorita formei lor semicirculare,vocile actorilor se auzeau pane in ultimul rand,chiar daca acestia vorbeau in soapta! Unele reprezentatii durau o zi intrega.Spectatorii isi aduceau perne si covorase pe care le

puneau pe scaunele tari de piatra ,iar cand li se facea foame sau sete isi cumparau gustari si vin. Personalul teatrului era inarmat cu niste bete mari,ca sa nu aiba necazuri.Uneori, publicul numeros era atat de impresionat de o piesa,incat incepea sa se revolte.Cateva lovituri viguroase linisteau indata spectatorii

Aparitia si evolutia crestinismului

În primul secol al erei noastre, în Imperiul roman, şi-a făcut apariţia o nouă religie: creştinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile naţionale sau sociale, creştinismul avea să devină religia dominantă pe întreg cuprinsul Imperiul roman.

Creştinismul s-a adresat mai întâi evreilor. Nucleul întregii doctrine creştine, prin doctrina înţelegând totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor care definesc o concepţie a omului faţă de Dumnezeu, faţă de lume şi faţă de ceilalţi, este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia. Născut în Palestina el a fost răstignit în anul 30. Viaţa şi scurta lui apariţie sunt descrise de Evanghelii.      Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat să depăşească limitele unei comunităţi umane restrânse, mesajul său fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie întemeiată pe iubirea aproapelui şi pe virtuţi morale. Creştinilor li se promitea după moarte viaţa eternă în împărăţia lui Dumnezeu, Paradisul.

Creştinismul s-a extins repede la Ierusalim. Personalităţile cele mai importante care au ajutat la raspândirea creştinismului au fost Pavel şi Petru. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 î.Hr. a decis ca noua religie să iasă din graniţele ei iniţiale şi să se adreseze şi celorlalte popoare. Creştinismul a devenit astfel o religie distinctă de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel au apărut primele comunităţi de creştini printre evrei, dar şi printre greci şi romani. Două acte rituale trebuiau respectate în primul rând pentru a fi considerat creştin : botezul şi împărtăşania.

Biserica a avut de înfruntat problema externă a persecuţiilor (din partea statului roman) şi pe cea internă, a ereziei. Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, deoarece creştinii îi erau loiali lui Hristos, iar romanii Cezarului. Alte cauze au fost de natură religioasă, creştinii refuzând sacrificiile pe altare şi idolii şi de natură socială, creştinii militând pentru egalitate socială, ceea ce, în ochii aristocraţiei romane, constituia o adevarată revoluţie. Persecutarea creştinilor a fost atât religioasă cât şi politică. Primul mare persecutor a fost Nero, care a răspândit zvonul că incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a acestei acuzaţii, creştinii au fost martirizaţi.

Procesul de împăcare între Biserică şi Statul roman a început cu Constantin cel Mare (280-337). Numele lui este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit, de Constantinopol şi de liberalizarea creştinismului, recunoscut de el ca religie de stat. Fondator al Imperiului Roman de Răsărit, al Constantinopolului şi părinte al creştinismului, Constantin este considerat primul împărat creştin. Flavius Valerius Constantinus, viitorul împărat “Constantin cel Mare”, s-a născut la Naissus, în Dacia Medinterranea. Tânăr fiind, el a fost chemat la curtea lui Maximianus. Mai târziu a fost înălţat la rangul de Caesar în Occident şi a fost adus la curtea lui Diocleţian, unde a rămas mai bine de 10 ani, fapt ce a avut mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat.

În timpul domniei lui Diocleţian, Constantin a îndeplinit funcţia de tribunus primi ordinis în Asia şi

Palestina, iar sub Galerius a luptat împotriva sarmaţilor. După moartea tatălui său a fost proclamat imperator de către armată (25 iulie 306). S-a căsătorit cu Flavia Maxima Fausta cu care a avut doi fii.

Constantin a reunit sub autoritatea sa toate provinciile occidentale ale imperiului. La Roma el a iniţiat o politică favorabilă creştinilor. Prin “edictul de la Milan” creştinismul a devenit o religie egală în drepturi cu celelalte culte din stat. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele administrative, militare , fiscale, financiare sau religioase iniţiate de Diocleţian. Cu Constantin ce Mare se incheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie de drept divin, de esenţa creştină. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi.

Pe plan religios, Constantin a luat poziţie împotriva ereziilor, urmărind unitatea bisericii, important factor de sprijin al statului. În anul 325 a avut loc la Niceea primul sinod ecumenic al bisericii creştine, care a pus bazele noii religii. Prin activitatea sa, Constantin, preluând atribuţii care îl transformau în şef al bisericii creştine, cu toate că şi-a păstrat în mod oficial titlul de pontifex maximus, s-a străduit să lichideze schismele care ameninţau unitatea bisericii, dar şi a statului, instituind Duminica (Ziua Soarelui), ca zi de sărbătoare săptămânală, practică fără precedent în lumea păgână.

Din anul 316, Constantin şi-a stabilit reşedinţa în Peninsula Balcanică, la Serdica (Sofia de azi). În anul 324 el a ales cetatea greacă Byzantion drept noua capitală a Imperiului Roman. În anul 326 şi-a sărbătorit la Roma cei 20 de ani de domnie după care, la câteva luni, a părăsit oraşul în care nu s-a mai întors niciodată.

Reconstruit şi înconjurat cu ziduri puternice, Byzantion, noua capitală, a fost inaugurată la 11 mai 330, dându-i-se numele de Constantinopolis (oraşul lui Constantin), care va fi numit şi “Noua Romă”. Oraşul se afla la răscrucea drumurilor comerciale care legau Europa de Asia şi Marea Baltică de Marea Mediterană.

Împăratul Constantin cel Mare a fost una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia. Constantin a asigurat Bisericii deplină libertate în tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire şi propăşire, în <<secolul ei de aur>>.Prăbușirea Imperiului Roman de Apus

Problema cea mai importantă care se pune aici este dacă, și în ce măsură, căderea Imperiului de Apus, în anul 476, a fost o consecință a invaziilor triburilor germanice. Formal, răspunsul e evident pozitiv, căci un rege barbar este cel care îl detronează pe ultimul rege al Romei. Material, ne putem rezuma la întrebarea atât de plastică: Imperiul Roman a murit de moarte bună

sau a fost ucis mișelește? Ne aflăm pe terenul unei celebre controverse istoriografice desfășurate între “romaniști” și “germaniști”.

După cum am arătat, dificultățile Imperiului erau de o gravitate neobișnuită, în general istoricii fiind de acord asupra acestui aspect. Jaques Le Goff vede situația în culori extrem de sumbre. El constata cum Occidentul își pierde substanța în fața Orientului, criza demografică devine din ce în ce mai evidentă, creștinismul este “un aliat înșelător” care erodează Imperiul din interior, iar atitudinea romanilor față de barbari este oscilantă. Istoriografia mai recentă atenuează radicalitatea acestei viziuni. Alți istorici, cu toate că descriu pe larg situația Imperiului Roman, nu o prezintă ca fiind disperată, astfel că între anii 415-423, practic în preziua catastrofei finale, “Roma nu abdică, ba pentru unii chiar renăștea(…) tânărul Valentinian al III-lea moștenea un imperiu greu încercat, dar pe care îl mai putea încă salva”.

Pentru a înțelege care a fost rolul barbarilor în această “moarte lentă” a Romei, pe lângă distincția dintre cauze formale și materiale este necesară și o distincție între cauze imediate și mediate. Ca o cauză imediată, Roma nu a căzut datorită barbarilor, ci datorită propriei sale situații. Cea mai bună dovadă în acest sens o reprezintă lentoarea procesului de dezintegrare care a dus în final la evenimentele anului 476, fiind un loc comun în istoriografie faptul că finalul nu i-a mirat pe contemporani, trecând aproape neobservat.

Cauzele mediate sunt cele care au dus la această degradare a situației Romei, iar aici barbarii joacă un rol primordial încă din secolele II-III. Este de ajuns să amintim criza din secolul al III-lea când o serie de invazii ale unor triburi germanice au consecințe în toate planurile vieții Imperiului. Apoi, are însemnătatea sa și faptul că Roma se va sprijini în unele momente pe barbari, atât în calitate de soldați cât și în cea de locuitori ai unor regiuni din Imperiu. “Destinul Imperiului a fost pecetluit în momentul în care, în interstițiile nucleelor de rezistență, barbarii au reușit să se fixeze” afirma Musset. Unii istorici consideră că aceste acțiuni au întârziat invaziile, dar este neîndoielnic faptul că au generat și o serie de mutații ce vor favoriza transformarea marii unități care a fost Imperiul Roman în puzderia de regate barbare de mai târziu.

CauzeImperiul roman, care în secolele III-IV trece prin profunde transformări, oferă cadrul instituţional pe care îl vor prelua regatele succesoare,.În secolul al III-lea, Imperiul fusese atins de o criză instituţională, economică, socială şi militară, care fusese soluţionată prin reformele realizate de Diocleţian şi Constantin. Criza demografică afectase potenţialul economic şi militar al statului roman; soluţia păruse să fie apelul la barbari care să lupte în locul romanilor şi să cultive tot în locul lor pământurile. Creşterea importanţei armatei dusese la instabilitate politică, legiunile fiind acelea care ridicau sau doborau împăraţii. Vechile instituţii romane, precum magistraturile ori Senatul îşi pierduseră orice influenţă. Criza morală se reflecta în căutările pe plan religios, în succesul religiilor orientale care aduceau speranţa unei mântuiri dintr-o lume marcată de nenorociri. Între aceste religii orientale, creştinismul se răspândea încet dar sigur, ca religie persecutată uneori, dar cel mai adesea ignorată. Diocleţian este cel ce reuşeşte într-un timp destul de scurt să pună capăt crizei, instituind în plan politic

regimul tetrarhiei, în care, păstrând unitatea teoretică a imperiului, împărţea responsabilităţile între patru coîmpăraţi, capabili să administreze mai bine teritoriul şi problemele apărute. Se reorganizau şi armata şi sistemul împărţirii administrative. Constantin îi continuă politica, sporind centralizarea, puterea aparatului birocratic şi forţa armatei. Măsurile în plan economic revigorează producţia şi comerţul şi redau monedei, acum de aur, puterea care avea să se menţină multe secole în partea răsăriteană a imperiului. Datorită acestor reforme, Imperiul se transformase într-o monarhie absolută, cu caracter militar şi autocratic.Domnind peste un Imperiu care din 395 s-a împărţit în două, Imperiul roman de apus şi Imperiul roman de răsărit, împăraţii trebuie să concilieze dualitatea reală cu ideea menţinerii unei unităţi ideale. Ficţiunea Imperiului unic s-a păstrat până la depunerea în 476 a ultimului împărat apusean, Constantinopolul considerându-se după aceea singura capitală a statului roman ce se repliase pe malurile Bosforului. Fie că rezidează în Occident fie în Orient, împăratul deţine puterea supremă, ca şef al armatei, sursă a legii şi împărţitor de dreptate, apărător al Bisericii (advocatus Ecclesiae). El conduce ajutat de un numeros aparat birocratic, în rândurile căruia se disting apropiaţii săi, comiţii (comes, -ites) care se ocupă cu strângerea impozitelor sau cu administrarea bunurilor împăratului. Pe lângă administraţia centrală există şi una locală, în general la nivelul oraşelor.