BASARAB NICOLESCU – DRUMUL CĂTRE SINE ÎN OGLINDA CELUILALT

IRINA DINCĂ

Un editorial recent al lui Nicolae Manolescu1 semnalează, din perspectiva prudent

sceptică a unui „fetişist al Operei”, o tendinţă tot mai clară a scrierilor ultimilor ani,

confirmând previziunea formulată de Eugen Simion încă din 1981: neaşteptata

reîntoarcere a Autorului, nu doar în literatură, prin infuzia autobiograficului deghizat în

ficţiune, ci şi în critică, unde biografia redevine o cheie de lectură viabilă, mijlocind

apropierea empatică a cititorului. O ilustrare magistrală a ambelor direcţii de resuscitare a

instanţei auctoriale, ca expresie vie a subiectivităţii creatoare, este proaspătul volum al lui

Basarab Nicolescu, În oglinda destinului – eseuri autobiografice, apărut la Editura Ideea

Europeană spre sfârşitul anului 2009, o transcriere incitantă a unor experienţe de viaţă

fundamentale.

Apropierea de opera multidimensională a lui Basarab Nicolescu şterge barierele

artificiale ridicate de la Proust înainte prin dihotomia amăgitoare dintre eul empiric şi eul

artistic, una dintre redutele moderne ale gândirii binare, transgresând-o în spiritul

transdisciplinar al unui eu total, terţ inclus deopotrivă uman şi estetic. Revelatoare în

acest sens este expresia oximoronică „eseuri autobiografice” din subtitlul recentului

volum În oglinda destinului (propusă autorului de către Eugen Simion), care sintetizează

viziunea transdisciplinară despre literatură a lui Basarab Nicolescu: „Nici eseu, nici

autobiografie, sau mai bine zis şi eseu şi autobiografie, eseul autobiografic s-ar vrea un

terţ inclus care dezvăluie calea unei unificări interioare, transgresând frontierele între

fizicianul cuantic, cercetătorul transdisciplinar şi căutătorul de adevăr în secretul vieţii

sale interioare.”

În acelaşi timp, În oglinda destinului ar putea purta ca motto crezul autorului

formulat aforistic: „În lungul drum către tine însuţi, de explorat e mai curând Celălalt, cu

infinitul fiinţei sale.” Dubla întâlnire, cu Sine şi cu Celălalt, este aşezată sub semnul

barbian al Oglinzii, adevărată metaforă obsedantă, în termenii lui Charles Mauron, ce

A apare în « Convorbiri literare ».1 Nicolae Manolescu, Biografii, biografii..., „România literară”, nr. 48, 2009

configurează mitul personal al lui Basarab Nicolescu. Calea spre autocunoaştere

presupune un „ocol prin cultură”, o reflectare în Oglindă, prin mijlocirea unor întâlniri

exemplare, a unor dialoguri revelatoare şi a unor prietenii şi afinităţi spirituale. Aceste

reflectări catalitice au ca mobil o limpezire a propriei viziuni asupra lumii, În oglinda

destinului constituind o adevărată propedeutică la corpusul metodologic transdisciplinar,

o sinteză revelatoare a studiilor teoretice, critice sau aforistice anterioare, dar şi debutul

unui nou ciclu eseistic, care transpune într-un plan ideatic superior corolarele

manifestului transdisciplinarităţii.

Prima parte din În oglinda destinului, „Ctitorii”, este un omagiu adus

personalităţilor tutelare, deschizători de drumuri în poezie, filosofie sau ştiinţă şi

precursori ai transdisciplinarităţii – Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Eugen

Ionescu, Emil Cioran, B. Fundoianu, Ştefan Lupaşcu. Ei au jucat rolul unor modele de

„transgresiune”, depăşind complexul românesc al marginalităţii lingvistice şi culturale,

făurindu-şi prin operă un destin universal, deschizător de noi drumuri cognitive şi

artistice. Valorificarea acestui spirit al transgresiunii specific românesc îl impulsionează

pe Basarab Nicolescu în descoperirea propriei meniri, de promotor al

transdisciplinarităţii, definite sugestiv drept „transgresare generalizată”. Nu întâmplător

primul ctitor evocat de Basarab Nicolescu este Lucian Blaga, poetul fascinat de misterul

armonizării contrariilor şi filosoful paradoxiilor dogmatice. Cei doi sunt creatorii unor

modele cognitive similare, trialectice, sinteza blagiană a termenilor antinomici „în

dezacord cu concretul” şi „postulată în transcendent” din Eonul dogmatic pliându-se

surprinzător pe pattern-ul triunghiular al terţului inclus propus de Basarab Nicolescu în

Transdisciplinaritatea2. De altfel, eseul dedicat lui Lucian Blaga reia un pasaj din

Rădăcinile libertăţii3 în care acesta este definit drept un „precursor al

transdisciplinarităţii” şi un „om al terţului”, un vizionar care intuieşte, sub impulsul

ultimelor descoperiri ştiinţifice, antinomia transfigurată formalizată ulterior, ca terţ

inclus logic, de Ştefan Lupaşcu şi extrapolată transdisciplinar, ca terţ inclus ontologic, de

către Basarab Nicolescu în cele mai variate sfere ale cunoaşterii.

2 Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Traducere de Horia Mihail Vasilescu, Editura Polirom, Iaşi, 1999, Ediţia a II-a Editura Junimea, Iaşi, 20073 Basarab Nicolescu, Michel Camus, Rădăcinile libertăţii, Traducere de Carmen Lucaci, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2004

2

Următorul eseu revine asupra studiului de debut din 1968, Ion Barbu –

Cosmologia „Jocului secund”4, cea de-a doua monografie dedicată lui Ion Barbu după 33

de ani de la studiul lui Tudor Vianu, şi aduce câteva revizuiri din perspectiva

cercetătorului transdisciplinar, luând în calcul şi evoluţia ulterioară a receptării operei

barbiene, care a generat o avalanşă de interpretări contradictorii, explicabile tocmai prin

uimitoarea complexitate a cosmologiei Jocului secund, o autentică „bijuterie a

transdisciplinarităţii”. Din evantaiul de chei hermeneutice experimentate de exegeza

barbiană cea mai fertilă îi apare lui Basarab Nicolescu cea transdisciplinară, aplicată

avant la lettre în studiul din 1968, arcuind o punte neaşteptată între descoperirile

bulversante din mecanica cuantică şi experimentele poetice deconcertante din aceeaşi

perioadă, între care Jocul secund barbian ocupă un loc privilegiat. Argumentaţia

urmăreşte îndeaproape ideile dezvoltate în monografie – tripticul ternarelor structurante:

al miturilor fondatoare (Oglinda, Soarele şi Nunta), al culorilor (albastrul, galbenul şi

verdele) şi al etapelor de autocunoaştere (Venus, Mercur şi Soare), dar şi proiectul

barbian al unui nou umanism matematic, anticipând transdisciplinaritatea. O completare

incitantă este adusă de propunerea, în locul simplificatorului binom poet – matematician,

a ternarului Ion Barbu – EL GAHEL – Dan Barbilian, unde cuvântul EL GAHEL

(semnificând în limba egipteană „ignorant”), înscris ciclic în vârfurile heptagonului de pe

ultima pagină a Jocului secund, este decriptat drept o semnătură auctorială, „prototip al

ternarului din logica terţului inclus”. Oferind o alternativă atât pentru limbajul abstract al

conceptelor matematice, cât şi pentru cel ambiguu al metaforelor poetice, versurile

barbiene se dezvăluie a fi revelatoare teoreme poetice, formulă experimentată ulterior şi

de Basarab Nicolescu în colecţia de aforisme reunite sub acest titlu5.

Dacă Lucian Blaga şi Ion Barbu sunt modele livreşti, cunoscute doar indirect, prin

lectură, cel de-al treilea ctitor al personalităţii lui Basarab Nicolescu, filosoful Ştefan

Lupaşcu, este o prezenţă exemplară în viaţa sa, deopotrivă mentor, colaborator şi prieten.

Imaginea lui Ştefan Lupaşcu, desprinsă din eseurile continuatorului său, este cea a unei

figuri tutelare, magnetice, exercitând o fascinaţie catalizatoare, adunând în jurul său

filosofi şi artişti precum André Breton, Salvador Dali, Eugen Ionescu, B. Fundoianu sau 4 Basarab Nicolescu, Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, Ediţia a II-a Cuvânt înainte de Eugen Simion, Postfaţă de Pompiliu Crăciunescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 20045 Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, Traducere de L.M. Arcade, Prefaţă de Michel Camus, Editura Cartea Românească, 1996, Ediţia a II-a Editura Junimea, Iaşi, 2007

3

Emil Cioran. Cele patru eseuri ce se focalizează pe ideile revoluţionare ale lui Ştefan

Lupaşcu, dezvoltate şi în recenta monografie dedicată acestuia6, ascund de fapt o subtilă

mise en abîme a propriei metode a lui Basarab Nicolescu: portretul spiritual al acestuia

prinde contur doar în Oglindă, prin confruntarea, fie polemică, fie complementară, cu alţi

oameni de ştiinţă, filosofi sau artişti cu care intră într-o fertilă interacţiune. Modelul

ontologic al celor trei materii – macrofizică, biologică şi psihică – şi cel tridialectic al

logicii dinamice a contradictoriului din scrierile lui Ştefan Lupaşcu sunt integrate în

aceeaşi serie paradigmatică revoluţionară cu viziunile despre realitate ale lui C.G. Jung şi

Wolfgang Pauli şi, implicit, cu propria transcosmologie a lui Basarab Nicolescu,

structurată pe mai multe niveluri de Realitate suprapuse. Inspiratul concept propus de

Pompiliu Crăciunescu în analiza operei lui Mihai Eminescu7 şi extrapolat ulterior8 şi în

interpretarea altor scrieri vizionare, între care şi Noi, particula şi lumea9, Teoremele

poetice sau Transdisciplinaritatea, sintetizează sugestiv sensibilitatea transgresivă a lui

Basarab Nicolescu, care se regăseşte cu entuziasm în această viziune fractală a realităţii:

„Transcosmologia, adică percepţia organică a ceea ce se află între, peste şi dincolo de

orice cosmos, este posibilă prin prezenţa în noi a terţiului ascuns, conciliind fără fuziune

toate contradicţiile pe care mintea omenească le descoperă necontenit în rezistenţa

perpetuă a Realităţii. Universul cunoaşterii este un univers deschis, revelând o structură

fractală a Realităţii.”

Această paradigmă reconciliantă, fundamentată pe logica terţului inclus, nu

trebuie confundată cu „iraţionalismul hermetic” decriptat de Umberto Eco drept o derivă

hermeneutică hrănită din principiul Coincidentia Oppositorum, prin care „toate sunt

legate” într-o reţea lingvistică în care sunt anulate non-contradicţia şi identitatea, fiecare

semnificat putând fi substituit cu oricare altul într-o semioză infinită. Basarab Nicolescu

rectifică seducătoarea teorie a lui Umberto Eco, subliniind faptul că doar cel de-al treilea

principiu al logicii clasice – cel al terţului exclus – este repudiat de logica lupasciană,

primele două postulate aristotelice – cel al identităţii şi cel al non-contradicţiei fiind nu

6 Basarab Nicolescu, Ce este realitatea? Reflecţii în jurul operei lui Stéphane Lupasco, Traducere de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iaşi, 20097 Pompiliu Crăciunescu, Paradisul infernal şi transcosmologia, Prefaţă de Basarab Nicolescu, Editura Junimea, Iaşi, 20008 Pompiliu Crăciunescu, Strategiile fractale, Editura Junimea, Iaşi, 20039 Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Traducere de Vasile Sporici, Editura Polirom, Iaşi, 2002, Ediţia a II-a Editura Junimea, Iaşi, 2007

4

doar menţinute, ci chiar potenţate. Basarab Nicolescu revine asupra acestei nuanţări în

eseul Dialogul întrerupt: Fondane, Lupasco şi Cioran, unde sunt problematizate

reproşurile aduse de B. Fundoianu sistemului logic construit de Ştefan Lupaşcu. Cel mai

dur dintre ele este cel al metamorfozării de dragul formalizării a inovatoarei contradicţii

în tradiţionala non-contradicţie, Lupaşcu aruncând o cuminte punte logică peste prăpastia

metalogică pe care tot el a deschis-o cu temeritate. Doar că, dacă pentru B. Fundoianu

această fidelitate faţă de principiul non-contradicţiei reprezintă un blocaj neavenit, pentru

Basarab Nicolescu ea reprezintă garanţia coerenţei unui sistem logic alternativ, rezistent

la formalizare.

Celelalte două eseuri aduc la lumină latura complementară a personalităţii lui

Ştefan Lupaşcu, cea deschisă spre experimentele artistice ale secolului XX, dezvăluind

aspecte inedite ale influenţei catalitice a teoriilor sale incitante asupra teatrului absurdului

al lui Eugen Ionescu, care îi şi pomeneşte numele într-una din piesele sale, Victimele

datoriei, sau asupra unor reprezentanţi de vază ai suprarealismului, ca André Breton sau

Salvador Dali. Despre ultimul dintre ei Ştefan Lupaşcu elaborează chiar un studiu

omagial în care apropie insolitul imaginar din picturile acestuia de „sub-lumea” cuantică,

intuind faptul că suprarealismul lui Salvador Dali este mai degrabă un „subrealism” prin

care este captată „permanenta creaţie şi anihilare a formelor”. Subrealismul

conceptualizat de Ştefan Lupaşcu apare analog infrarealismului barbian, focalizat pe

„increatul cosmic” ce subsumează „existenţele embrionare: germenii, peisajele nubile –

limburile”, spaţiu al virtualităţilor oglindind, după Basarab Nicolescu, infinitezimala

lume cuantică.

A doua parte a volumului este închinată mentorilor care au participat la

autodescoperirea vocaţiei sale transdisciplinare, asumându-şi rolul de catalizatori ai unei

adevărate „iniţieri prin cultură”, după o expresie a lui Mircea Eliade ce reapare ca un

laitmotiv în scrierile lui Basarab Nicolescu. Primul evocat, profesorul de matematică Ion

Grigore, este cel care descoperă cele două laturi complementare ale personalităţii lui

Basarab Nicolescu: deschiderea spre diversitate, tradusă printr-o „obsesie a soluţiilor

multiple”, şi tendinţa unificatoare, totalizantă, ce dezvăluie „o structură de om al

Renaşterii” în căutarea unui nou umanism, ce nu se traduce prin enciclopedism, ci prin

„căutarea legăturilor dintre diverse domenii”. Acest nou umanism este regăsit câţiva ani

5

mai târziu, prin mijlocirea celui de-al doilea mentor, de data aceasta din timpul facultăţii,

profesorul Alexandru Rosetti, editorul operei lui Ion Barbu, în umanismul matematic

barbian, o prefigurare a efortului transdisciplinar de reînnodare a firelor, despicate brusc

de ştiinţa modernă, între poezie şi matematică, între umanioare şi ştiinţele exacte.

Calupul de eseuri adunate sub titlul Permanentul miracol al prieteniei se găseşte

într-un subtil sistem de idei comunicante cu ultima parte a volumului, Interferenţe

spirituale, intercalând portretele unor coparticipanţi la temerarul proiect al

transdisciplinarităţii cu cele ale unor poeţi, artişti sau oameni de ştiinţă cu solide

afininităţi ideatice cu personalitatea complexă a lui Basarab Nicolescu, dezvăluind

faţetele ei cele mai surprinzătoare. Interacţiunile cu Michel Camus, Roberto Juarroz sau

Edgar Morin ne revelează un Basarab Nicolescu implicat într-un proiect ambiţios de

„trezire a conştiinţelor”, cu implicaţii practice în cele mai variate domenii, propunând o

regândire din temelii a societăţii, pe bazele lărgite ale transculturalului, transreligiosului,

transpoliticului şi ale unei educaţii transdisciplinare, cultivând rigoarea, deschiderea şi

toleranţa. Programul transdisciplinar nu rămâne suspendat în planul eterat al speculaţiilor,

ci se vrea implementat în şcoli şi universităţi, aplicat în dialogul dintre culturi, naţiuni şi

religii diferite, susţinut de un solid cadru instituţional, construit pas cu pas de Basarab

Nicolescu prin organizarea unor congrese internaţionale, elaborarea unei carte şi a unui

manifest al transdisciplinarităţii şi situarea sub patronajul unor foruri influente precum

UNESCO. Triada de eseuri despre André Chouraqui, Thierry Magnin şi Adonis

reprezintă o exemplară aplicare a dialogului transcultural şi transreligios, printr-o

transgresare a aspectelor cu potenţial conflictual, provocând falii în comunicare, şi

revelarea aspiraţiilor invariabile, comune iudaismului, catolicismului şi islamismului,

coagulate în jurul sacrului. Dacă forţa diabolică a răului rezidă în separare, gândirea

binară fiind arma lui cea mai perversă, sacrul este definit de Basarab Nicolescu drept

„ceea ce uneşte”, Terţul Ascuns prin care extremismele de orice natură, monstruoase

ideologii ce îşi au originea în „abolirea sacrului”, sunt dezamorsate.

Revelaţia sacrului revine fulgurant în aproape toate eseurile autobiografice ale lui

Basarab Nicolescu, dezvăluind o deschidere spirituală nebănuită, care facilitează captarea

unor mesaje ascunse în operele vizionare ale unor poeţi, scriitori, pictori şi regizori

luminaţi. Eseurile în oglindă despre pictorii Victor Roman şi Silviu Oravitzan dezvăluie

6

verva unui critic de artă sensibil la simbolistica formelor elementare şi a subtilului joc de

umbre şi lumini prin care sunt deschise revelatoare porţi către difuza sferă a sacrului.

Eseul despre Victor Roman dezvăluie sensibilitatea lui Basarab Nicolescu pentru o

geometrie arhetipală, modelul triunghiular al terţului inclus fiind integrat într-o galerie de

simboluri la întretăierea orizontalei cu verticala, de la triada pătrat – cerc – cilindru la

forma matricială a crucii. Acest potenţial al semnului primar al crucii este valorificat de

către celălalt pictor evocat, Silviu Oravitzan, într-o încrucişare reiterată în vaste „reţele de

reţele” în care fizicianul Basarab Nicolescu regăseşte intricatul pattern al supercorzilor,

corzi vibrante de particule elementare interconectate prin minuscule resorturi invizibile.

Picturile vibrante ale lui Silviu Oravitzan se pretează unei fascinante incursiuni

transdisciplinare în ultimele teorii despre cele patru interacţiuni fizice cunoscute – cea

slabă şi cea dură de la nivel atomic şi cele macroscopice, electromagnetică şi

gravitaţională – culminând cu plonjarea în mirabila lume cuantică şi regresiunea în

momentul primar al cosmogoniei în care Lumina se substituie Logosului primordial.

Această fascinaţie pentru originar dezvăluie spiritul poetic ce străbate scrierile lui

Basarab Nicolescu, viziunile sale ştiinţifice despre big-bang apropiindu-se de inuiţiile

unor poeţi vizionari precum Lucian Blaga sau Ion Barbu. Fizicianul Basarab Nicolescu

intuieşte, asemeni matematicianului Dan Barbilian, că glacialul spirit ştiinţific rămâne

sterp fără prospeţimea poeziei, într-o mărturisire ce aminteşte de versurile barbiene din

Umanizare: „M-am aplecat atunci asupra frumuseţii nepângărite a cuvântului matematic

pe care l-am explorat cu pasiune. Mi-am dat seama însă repede că frumuseţea care

înconjura cu o aură magică planetele şi stelele unor galaxii glaciale era o frumuseţe

frigidă, stearpă.” Soluţia surmontării acestei înstrăinări de realitate prin privirea exclusivă

a ştiinţei este aflată în recursul la viziunea integratoare a poeziei, conjugate în teoremele

poetice, înţelese ca „punct de convergenţă a fizicii cuantice, a Filosofiei naturii şi a

experienţei interioare.”

Fluxul de intuiţii circulă în ambele sensuri în scrierile lui Basarab Nicolescu,

întrucât nu doar rigoarea teoriilor ştiinţifice se îndulceşte prin infuzia de lirism ce

înlesneşte comprehensiunea, ci şi invers, interpretarea literaturii este îmbogăţită de

periplul prin uimitoarea lume cuantică. În acest sens, grăitoare sunt cele două eseuri

dedicate versurilor simbolice ale lui Stelian Oancea şi literaturii cu deschidere metafizică

7

a lui Claude Louis-Combet, unde este fructificată o hermeneutică transdisciplinară de

tipul celei experimentate de Pompiliu Crăciunescu în studiile sale despre Mihai

Eminescu, Vintilă Horia sau chiar Basarab Nicolescu, pattern interpretativ ce „propune

substituirea binarului clasic poezie – metafizică cu ternarul poezie – metafizică –

epistemologie”. Metoda interpretativă se dovedeşte fertilă nu doar în radiografierea

universului poetic situat „la limita dintre creat şi necreat” din versurile lui Stelian Oancea

prin prisma teoriilor lui Einstein şi Hermann Minkowski despre „cea de-a patra

dimensiune”, cea a timpului, ci şi în decodarea apologiei cuvântului din textele lui Claude

Louis-Combet prin filtrul mecanicii cuantice şi a modelului ontologic conceput de

Basarab Nicolescu pe mai multe niveluri de Realitate. Meditaţiile la graniţa dintre ştiinţă

şi poezie dezvăluie frumuseţea nestatornică şi alunecoasă a cuvintelor, efemeride

fulgurante ce aduc la lumină evanescente frânturi de sens, cuante semantice care suscită

aluzia, ambiguitatea, echivocul: „Pulsaţii ale efemerului, vibraţii ale vocii uitate,

fluctuaţii între a fi şi a nu fi, cuvintele sunt cuante”.

Admiraţia pentru magia cuvântului este dublată de o neîncredere în capacitatea lui

de a transmite un sens plenar, netrunchiat şi nepervertit de fragmentarea în cele peste

6000 de limbi ale lumii. Această suspiciune faţă de resursele semantice ale limbajului

verbal îl determină pe Basarab Nicolescu să se apropie de exerimentele teatrale ale unor

regizori inovatori precum Andrei Şerban sau Peter Brook, care promit o transgresare a

lingvisticului prin spectacular, vehiculând limbajul trupului, al gesturilor, al sunetelor,

limbajul universal al emoţiilor. Peter Brook are intuiţia fulminantă a potenţialului

revelator al limbajului simbolic tradiţional, prefigurator al limbajului teatrului modern al

trupului şi al emoţiilor, şi mizează pe un dialog revigorant între forma inovatoare, anti-

tradiţională, şi fondul esenţial tradiţional al pieselor sale, reînnodând uitatele noastre

legături cu sacrul. Tradiţia este înţeleasă aici nu în sensul unei dogme rigide ce se închide

în faţa inovaţiilor, ci ca o pravilă neschimbătoare, care se deschide spre noi epifanii.

Unul dintre obiectivele transdisciplinarităţii este reluarea dialogului dintre ştiinţă

şi tradiţie, fundamentat pe modelul logic al terţului inclus, pe cel ontologic al nivelurilor

de Realitate şi pe cel epistemologic al complexităţii lumii. Basarab Nicolescu discerne un

factor de coeziune între gândirea tradiţională şi cea ştiinţifică în edificarea unui sistem de

referinţă trialectic de radiografiere a realităţii, care prinde contur prin conlucrarea a trei

8

forţe primare: o forţă afirmativă, o forţă negativă şi o forţă conciliatoare. Dinamismul

acestei viziuni asupra lumii este conferit de deconstruirea conceptului de „obiect” aşa

cum a fost el mitizat de scientismul autosuficient, vinovat de absolutizarea unei grile de

cunoaştere unilaterale, activând raţiunea şi inhibând afectivitatea: „Gradat, noţiunea unui

obiect avea să fie înlocuită cu aceea a unui <<eveniment>>, a unei <<relaţii>> şi a unei

<<interconexiuni>> – mişcarea reală fiind aceea a energiei”. Observaţiile precise ale lui

Basarab Nicolescu confirmă intuiţiile unei alte teoreticiene transdisciplinare avant la

lettre, pasionate şi ea de cosmologia Jocului secund barbian, Ioana Em. Petrescu, care

descoperă şi ea obârşia crizei categoriei individualului ce străbate modernitatea în ruptura

radicală a subiectului observator de obiectul cercetat şi întrezăreşte, pe fundamentele

epistemologice ale teoriei relativităţii şi ale fizicii cuantice, dar şi pe cele logice ale lui

Ştefan Lupaşcu sau Lucian Blaga, o „ontologie a complementarului”, o „nouă imagine a

lumii, alcătuită nu din obiecte discrete, nu din entităţi individualizate substanţial, ci dintr-

o ţesătură de evenimente interrelaţionate”10.

Problematizând falia adâncită între Subiect şi Obiect, Basarab Nicolescu distinge

trei mari perioade ale istoriei gândirii umane: o primă etapă „pre-ştiinţifică”, în care

„observatorul este totul, în timp ce obiectul observat are puţină importanţă sau nici o

importanţă”, o etapă intermediară, „clasică” sau „semi-ştiinţifică”, în care „ceea ce este

observat devine singurul aspect important” al cercetării şi etapa cu adevărat „ştiinţifică”,

aflată încă în formă embrionară, în care „conştiinţa este rezultată dintr-o unitate între

observator şi ceea ce este observat”. Acestor perioade le corespund imagini diferite ale

Naturii, ameninţate cu moartea de scientismul ce se prelungeşte nefiresc în mentalitatea

contemporană nesincronizată cu ultimele descoperiri ştiinţifice care abandonează modelul

compromis al Naturii-maşină şi propun o resuscitare a celui tradiţional al Naturii magice,

aflată într-o relaţie armonioasă cu omul. Nucleul dur din În oglinda destinului, eseurile şi

interviurile din partea mediană a cărţii, Drumul fără sfârşit, nuanţează tocmai acest

strigăt de alarmă în faţa pericolului iminent ce ameninţă omenirea debusolată de decalajul

iscat între nivelul tehnologic avansat şi mentalităţile neadaptate la boom-ul informaţional.

Suntem într-un moment de răscruce, ne avertizează Basarab Nicolescu, un moment de

cumpănă în care pendulul istoriei şi-a mai epuizat un ciclu, iar compromiterea

10 Ioana Em Petrescu, Modernism/ Postmodernism. O ipoteză, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi postfaţă de Ioana Bot, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003

9

relativismelor ascunde o întoarcere precipitată spre cealaltă extremă, a fanatismelor

aberante. Din fericire, tot mai multe voci anunţă o schimbare de viziune ce ar fi ultima

şansă de salvare a umanităţii ameninţate de spectrul autodistrugerii: înţelepciunea de a

alege toleranţa, calea de mijloc a terţului inclus, oprirea pendulului în punctul său de

graţie, în care, după cum ne învaţă alt adversar al gândirii binare, Jean-Jacques

Wunenburger, tensiunile cele mai intense „acced la echilibrul cel mai puternic în

momentul conflictului lor cel mai intens”11, convertindu-se în armonia desăvârşită a

terţului inclus. Aceasta e marea provocare pe care o propune Basarab Nicolescu: în loc să

ne complacem în voluptatea autodistrugerii, să ne găsim salvarea chiar în asumarea crizei

generalizate cu care ne confruntăm, convertind slăbiciunile în avantaje, în promisiuni de

salvare.

În oglinda destinului ne confirmă o primă, dar încurajatoare izbândă: ambiţiosul

proiect transdisciplinar al lui Basarab Nicolescu a declanşat o regândire a fundamentelor

culturii şi spiritualităţii umane şi tot mai multe voci din sfera ştiinţei, filosofiei, literaturii,

artelor năzuiesc spre o reconciliere a raţionalităţii şi afectivităţii sub semnul magic al

terţului tainic inclus. Mai putem spera într-o revrăjire a lumii, cât mai e încă timp...

11 Jean-Jacques Wunenburger, Raţiunea contradictorie: filosofia şi ştiinţele moderne: gândirea complexităţii, Traducere de Dorin Ciontescu-Samfireag şi Laurenţiu Ciontescu-Samfireag, Ediţie îngrijită şi postfaţă de Ionel Buşe, Editura Paideia, Bucureşti, 2005

10