Recenzie

Sacrul si porfanul

Mircea Eliade realizează prin intermediul lucrării Sacrul și profranul o

introducere generală în studiul fenomenologic și istoric al faptelor religioase. Altfel

spus, o introducere în istoria religiilor. Autorul prezintă în cadrul celor patru

capitole - Spaţiul sacru şi sacralizarea lumii, Timpul sacru şi miturile, Sacralitatea

naturii şi religia cosmic, Existenţă umană şi viaţă sanctificată – dimensiunile

specifice ale experienței religioase în raport cu dimensiunea profană, modalitățile

de manifestare a sacrului și situația omului într-o lume încărcată de valori

religioase.

În viziunea autorului, sacrul și profanul reprezintă două moduri de

existență asumate de către om pe parcursul vieții, sacrul fiind “realul prin

excelență”, pentru manifestarea căruia autorul propune termenul de hierofanie

“manifestare […] a unei realități ce nu aparține lumii noastre în obiecte ce fac

parte integrantă din lumea noastră”, iar profanul fiind opusul sacrului, desemnând

realitatea cotidiană, dimensiunea materială a existenței. Pentru a evidenția această

relație, Eliade prezintă următoarele concepte aflate în opoziție: spaţiul sacru-

spaţiul profan, timp sacru-timp profan, dar şi om religios- om areligios. De

asemenea, autorul prezintă și diferențele ce apar în manifestarea sacrului prin

exemple din societățile arhaice agricole și cele vânătorești, precum și elementele

comportamentului religios, exprimat prin ritualuri, mituri si simboluri.

Ideea care sta la baza textului Sacrul si profanul se referă la faptul că

nicaieri în lume nu există un om în totalitate areligios. Oricare ar fi gradul de

desacralizare a lumii se pastrează totuși urmele unei valorizări religioase. Spaţiul

profan pastrează locuri "privilegiate", deosebite de celalalte, cum ar fi ţinutul natal,

strada copilariei. Aceste spaţii devin locuri sfinte pentru că determină o schimbare

în universul de cunoaștere al celui implicat direct. Ele oferă revelaţia unei alte

realităţi decât aceea de zi cu zi.

Se poate spune că omul ia cunoştinţă de sacru pentru că acesta se

manifestă, se prezintă ca fiind ceva cu totul diferit de cel profan, astfel autorul

propune termenul de hierofanie, care înseamnă dezvăluire a sacrului, se poate chiar

afirma că istoria religiilor este alcătuită din mai multe hierofanii. Omul arhaic are

tendinţa de a trăi cât mai mult în sacru sau în intimitatea obiectelor consacrate,

deoarece pentru el sacrul însemnă realitate, perenitate, eficacitate. Astfel, pentru

homo religiosus sacrul se poate manifesta în obiecte, pietre, arbori etc., lucru pe

care omul modern nu îl poate concepe sau accepta. Astfel se disting două moduri

de a fi în lume: modul sacru şi modul profan. Acestea sunt două situaţii existenţiale

asumate de către om de-a lungul istoriei. Exemple de hierofanii sunt : manifestarea

sacrului într-o piatră, într-o plantă, pentru creştini întruparea lui Dumnezeu în Iisus

Hristos. Nu este adorată piatra sau arborele în sine, ci este adorată pentru că este o

hierofanie, pentru că arată ceva care nu mai este arbore sau piatră, ci este ceva

sacru, „ganz andere”.

Eliade tratează noţiunea de spaţiu sacru, subliniind că pentru omul

religios, spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi care permit

constituirea lumii, acestea fiind cele care dezvăluie punctul fix, axis mundi, care

are menirea de a face legătura între cele trei nivele ale lumii: infernul, lumea

terestră şi cerul, sacrul. Omul arhaic are deci nevoie de plasarea lui şi a locuinţei

lui în centrul lumii, cât mai aproape de punctul care face legătura cu divinul şi care

îi oferă echilibrul care îi este necesar. Homo religiosus a avut întotdeauna frică de

acel întuneric primordial şi de acea omogenitate a spaţiului care îi conferă

relativitate, nesiguranţă, de aceea el îşi asumă responsabilitatea de a imita

cosmogonia prin sacralizarea spaţiului pe care urmează să îl locuiască. Pentru

aceasta, el are nevoie de rupturi în omogenitatea spaţiului care să facă trecerea de

la sacru la profan. Descoperirea punctului fix se poate face prin mai multe metode.

Prima este aceea de teofanie, care înseamnă apariţia sacrului, manifestarea lui. Un

exemplu este visul pe care l-a avut Iacob cu scara ce atingea cerul şi în urma căruia

a luat piatra pe care o avea la căpătâi şi a pus-o ca semn de pomenire. Deci teofania

consacră un loc prin însuşi faptul că îl deschide către înalt.

Pentru omul profan spaţiul este omogen şi neutru, nu există nici o ruptură

care să determine deosebiri calitative între diferitele spaţii, nu există centru, lume,

ci un număr infinit de „locuri” în care omul se mişcă, mânat de obligaţiile unei

existenţe integrate într-o societate industrială. Această experienţă profană nu se

întâlneşte niciodată în stare pură: oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii, omul

care a adoptat o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul

religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei

valorizări religioase a Lumii. Intervin unele valori care amintesc de experienţele

religioase ale spaţiului. Mai există locuri privilegiate, care se diferenţiază de

celelalte: ţinutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colţ din primul oraş străin

văzut în tinereţe. Toate aceste locuri păstrează, chiar şi pentru omul cel mai

nereligios, o calitate excepţională, „unică”, pentru că reprezintă „locuri sfinte” ale

universului său privat, ca şi cum această fiinţă nereligioasă ar fi avut revelaţia unei

alte realităţi decât aceea la care participă prin existenţa sa de zi cu zi.

Pentru Eliade, delimitarea sacrului părea a fi imposibilă, deoarece nu sar

putea concepe să funcţioneze spiritul uman fără convingerea că există în lume, un

real de natură ireductibilă. Sacrul reprezintă rezultatul experienţelor totale a omului

religios, nu doar un studiu în istoria conştiinţei. Sacrul este evaluat ca element

central, existenţial, în structura unei conştiinţe. Proiectul unei cunoaşteri totale a

omului, constituie fundamentul ,,hierologiei” eliadeşti.

Fenomenul religios subîntinde o enormă varietate de forme cultural-

religioase, care permit cercetătorilor de astăzi să identifice sacrul. Deşi iniţial poate

da senzaţia că trece neobservat ori se ascunde în varietatea formelor pe care le

îmbracă, totuşi el rămâne centrat în nevoia existenţială a omului de a transcede

istoria, iluzia pe care o creează linearul şi vieţuirea în sfera sacrului.

Omul religios descris de Eliade, ia cunoştinţă de sacru în momentul când

acesta irupe şi se manifestă.

Dacă în sfera fenomenului religios se află o succesiune de experienţe,

dintre toate şi în forma cea mai pură o găsim pe cea mistică, deoarece comunică cu

homo religiosus misterul şi se sustrage pregnant din concretul istoric ori social.

Pentru omul religios al societăţilor tradiţionale lumea sa reprezintă întreg universul

aflat în semnificare, pe când pentru profan, orizontul existenţei sale este structurat

în ,,nonexistenţă” şi trăieşte complet diferit relaţia sa cu istoria, care-l copleşeşte în

final cu totul. El nu cunoaşte comunicarea cu sacrul, de la care se sustrage mereu,

însă Eliade îi recomandăsă sporească în înţelegere, prin interpretare. Lumea în care

vieţuieşte este plină de semne signifiante care aşteaptă să fie descoperite, iar

metodele sale fenomenologico-hermeneutice îi pun la dispoziţie intrumentele

spirituale specifice, dar şi necesare de a încerca să se schimbe. Este nevoie doar să-

şi de-a acordul, căci schimbarea oricum va fi operată şi organizată de către Sacru.

Pe parcursul întregii sale opere, Mircea Eliade, pe baza unei tipologii bine

definite, prezintă o hermeneutică bazată pe sacru şi surprinsă prin intermediul

limbajului simbolurilor şi al miturilor.

Mitul este definit ca cea mai veche formă de manifestare cultural-religioasă a

vieţii umane aflate în semnificare, iar Eliade îl percepe ca ,,vehicul” al sacrului.

Această definire corespunde faptului că mitul îl conduce pe omul religios spre o

altă dimensiune de cunoaştere, îi povesteşte, îi descrie timpul primordial. Tradiţia

orală este consemnată ca forma pură prin care, mitul a supravieţuit şi s-a

păstrat ,,viu”. Relaţia intimă pe care o are omul religios cu mitul, reprezintă o

experienţă a sacrului, conturată şi cristalizată ca un model pedagogic pentru om, ca

un model de conduită demn de urmat.

Eliade circumscrie aceste stări primordiale în arealul spiritului uman şi le

înţelege ca manifestări relevate, ca semne (acte) hierofanice. Participarea este cheia

(modul) prin care omul are acces la sacru, se sustrage istoriei, se proiectează

în ,,illo tempore” şi se hrăneşte cu ,,seva” puterii. Caracteristicile enunţate devin

scopul vieţuirii sale în lume, raportându-se la divinitate prin procedeul ,,imitatio

Dei”. Pentru omul arhaic-religios, timpul primordial reprezintă timpul ,,tare” al

începuturilor, realul însuşi, semnificativul, iar pe fondul acestei cunoaşteri,

fenomenologul constată elementele constitutive ale ontologiei arhaice. Căutarea şi

urmarea sacrului, trădează setea de ontic, nevoia reîntoarcerii în illo tempore,

perioada cea mai semnificativă şi cu totală valoare catehetică pentru omul religios-

arhaic.

Toate activităţile lui homo religiosus descris de Eliade, implică

simbolismul. Faptele mitico-religioase au toate în ele un caracter simbolic.

Simbolurile mitico-religioase ating structuri ale vieţii de o profunzime tainică,

totală, dar în acelaşi timp semnificativă, existenţială. Din perspectiva funcţiilor

sale, simbolul ne apare ca forma cea mai capabilă de a prelungi dialectica

hierofaniei.

Prin desacralizarea pregnantă a tuturor valorilor religioase, omului modern

îi este din ce în ce mai greu să-şi regăsească identitatea şi scopul vieţuirii sale în

lume, însă graţie simbolului interpretat de hermeneutica eliadiană, mai poate avea

acces la sacru. Prin astfel de ,,tehnici” de salvare, se mai poate căută încă regăsirea

valorilor spirituale şi reumplerea lor.

Din perspectiva omului religios în cadrul unui ritual, sacrul încarnează

viziuni existenţiale care-l proiectează în centrul acestor situaţii. El devine parte din

acest ansamblu, participă efectiv la sacralitate. Dacă mitul îl ajută să suie mai

aproape de cer iar simbolul coboară Cosmosul în imanenţă, abia ritualul

instaurează acea realitate absolută. În cadrul unei ceremonii religioase, de multe ori

gesturile ţin locul cuvintelor.

In ceea ce priveste Timpul devine unul ,,tare” prin instaurarea sacrului, se

aboleşte condiţia profană a omului, istoria ori liniarul lucrurilor şi îl ajută pe om să

poată ,,trece” cu uşurinţă de la durata temporală, la Timpul sacru. Fiind un timp

mitic primordial readus în prezent, prin natura sa, Timpul sacru este reversibil,

ontologic prin excelenţă, mereu egal cu el însuşi, nu se schimbă, nu se încheie, ci e

mereu recuperabil şi repetabil la nesfârşit.

Repetând gesturi paradigmatice, ritul aduce în semnificare instituţii şi

comportamente umane, ţinând de latura socială a unei colectivităţi. Existenţa

riturilor este probată la toate nivelurile de dezvoltare a societăţii umane, în sânul

cărora există ca fenomene naturale, circumscrise unei dimensiuni culturale. Prin

rituri, ele pot să difere ca mod de punere în practică, ca zonă geografică sau ca

niveluri diferite de cunoaştere, însă în ansamblul lor, reprezintă etape fireşti din

viaţa unei societăţi arhaice sau evoluate, dar pe care omul profund religios le

defineşte treceri iniţiatice. Ele ţin de diferite etape ale vieţii (naştere, căsătorie,

moarte), iar din această perspectivă riturile pot fi individuale sau colective,

ocazionale ori periodice. Societăţile arhaice nu dezvoltă sisteme comune, sau

egale, ci fiecare le elaborează într-un mod propriu şi stabileşte între ele ,,punţi”

complexe şi specifice.

Concluzia lucrării este aceea că indiferent cât de desacralizată ar fi

Lumea, nu va exista un spațiu lipsit de presupoziții religioase, că vor exista

întotdeauna anumite intervale temporale sacre, precum sărbătorile religioase și că

omul profan, modern va păstra mereu reminescențe ale comportamentului omului

religios.

Subiectul cărții reprezintă o preocupare a autorului, care propune prin

intermediul acesteia o terminologie complexă, revelând un domeniu puțin studiat.

Cu toate că se adresează unui lector inițiat, lucrarea captează prin claritatea

structurii, frumusețea observațiilor și prin perspectiva inovatoare pe care o

propune.

Lucrarea reprezintă o lectură fascinantă, ce ne determină să reinterpretăm

existența cotidiană, să regândim raportul dintre religiozitate și modernitate și să

reanalizăm simbolistica elementelor ce ne înconjoară în viața de zi cu zi.