IONA

GENEZA: Scrisă în 1965, piesa a fost publicată şi reprezentată pentru prima oară în 1968, cunoscând o semnificativă recunoaştere internaţională.

Principala sursă de inspiraţie o reprezintă fragmentul "Iona" din Vechiul Testament pe care autorul îl rescrie transformând personajul într-un simbol al condiţiei umane contemporane.

Mărturisiri ale autorului: "Prorocul care a fugit din faţa Cuvântului a încăput în burta chitului ca o scrisoare în cutia poştală. Am găsit poate din greşeală scrisoarea, am citit-o cutremurat şi mi s-a părut că o înţeleg. Am încercat să o transcriu asta a fost tot."

În ceea ce priveşte sensurile piesei, autorul consideră că există o multitudine de interpretări: "am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică acestui personaj. Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă mi-e milă de umanitate... Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pirde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: "Io-na" şi ecoul răspundea: "Io-na". apoi n-a mai rămas decât cu o jumătate de ecou. Srtiga: "Io-na" şi nu se mai auzea decât: "Io", "Io" în vreo limbă veche înseamnă eu."

Dintr-o altă mărturisire a scriitorului cu privire la valoarea simbolică a personajului se desprinde ideea că acesta sintetizează experienţele majore ale umanităţii: "Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona... omenirea întregă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană în faţa vieţii şi în faţa morţii."

SPECIA DRAMATICĂ:

Autorul îşi defineşte piesa ca tragedie. Prin temă şi semnificaţie ea poate fi considerată un mit dramatic( ca şi "Meşterul Manole"), o dramă de idei în care motivul mitic consacrat este reinterpretat în relaţie cu problemele condiţiei umane.

Formula monologului dialogat este menită să sublinieze dedublarea personajului, drama sa interioară, ruptura dintre eu şi sine (dialogul presupune confruntarea a două dimensiuni spirituale şi psihologice)

SIMBOLURI ŞI SEMNIFICAŢII

Simbolistica spaţiului: Cadrul acţiunii dramatice este un spaţiu al izolării, al prizonieratului, cu multiple semnificaţii:

1. Spaţiul labirintic : pentru Mircea Eliade labirintul este un motiv mitic asociat desăvârşirii interioare, autocunoaşterii, iniţierii

2. Purgatoriul ( anticameră a mântuirii sau a damnării)

3. Infernul : prin viziunea lumii ca alcătuire de sfere concentrice, spaţiul dramatic aminteşte de viziunea despre infern a lui Sartre din piesa "Cu uşile închise". Ideea comună este imposibilitatea fiinţei umane de a atinge libertatea absolută (refuzul sau distrugerea unei limite conduc spre apariţia unei limite superioare). „Nicio limită eternă nu ne opreşte, dar etern ne opreşte o limită.” T. Maiorescu.

1

4. Simbolul Biblic (burta chitului) – interpretat într-o viziune modernă în sensul că personajul mitic comunică direct cu Divinitatea mărturisindu-şi umilinţa, recunoştinţa, în vreme ce personajul modern este dominat de incertitudine şi se luptă cu disperare să găsească un sens propriei existenţe, să o reevalueze.

5. Mormântul Christic : în Noul Testament, Iisus compară timpul pe care-l va petrece în mormânt, cele 3 zile cu recluziunea lui Iona, accentuând sensul purificator al experienţei acesteia. În piesă analogia se formulează spre a accentua eşecul, imposibilitatea depăşirii limitelor umane şi a mântuirii: "Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia."

Simbolul iniţierii: Personajul dramatic parcurge un întreg traseu iniţiatic pornind de la constatarea tragică a solitudinii (absenţa ecoului), continuând cu încercările de a comunica direct cu Divinitatea şi cu propria conştiină, apoi tinzând să dea un sens propriei existenţe. Desăvârşirea iniţierii este posibilă prin amnezia urmată de anamneză, rostirea numelui reprezentând redobândirea conştiinţei de sine.

CONFLICTE DRAMATICE:

1. Conflictul eroului cu sine

2. Conflictul cu Divinitatea

3. Conflictul cu destinul

LIMBAJUL DRAMATIC:

Un element de originalitate al viziunii lui Marin Sorescu îl constituie diversitatea limbajului artistic în care se disting: secvenţe poetice, momente parodice, jocuri de cuvinte, locuri comune, paradoxuri, elementul dominant fiind ironia dublată de autoironie. Emoţia estetică se naşte mai ales din exprimarea într-un limbaj accesibil, chiar colocvial a unor mari adevăruri şi probleme ale condiţiei umane.

PREZENTAREA PERSONAJULUI:

Personajul este realizat în spiritul teatrului expresionist ( ca şi în piesa lui Blaga "Meşterul Manole") ca un simbol sau exponent al condiţiei umane contemporane. Este, de asemenea, prezentă şi influenţa teatrului absurd prin ideea imposibilităţii comunicării, care duce la dialogul cu sine şi, de asemenea, prin conştiinţa permanentă a eşecului.

De la modelul biblic autorul a preluat pe lângă numele personajului motivele: recluziunii, nenorocului, al supărării pe Dumnezeu. Există şi deosebiri majore: condiţia profetică, condiţia umilă şi sensul recluziunii- pentru personajul mitic este o purificare, o împăcare cu divinul, pentru cel modern este o confruntare cu sine.

Principala trăsătură prin care personajul se structurează ca simbol al condiţiei umane contemporane este prizonieratul: "Doamne câţi peşti unul într-altul", "prins între aceste geamuri", "problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva odată ce te-ai născut". Spaţiul închis în care se derulează drama este o metaforă pentru libertatea limitată şi constrângerile impuse umanului de către divinitate sau destinul arbitrar. Aflat într-un cadru ce aminteşte de infern, purgatoriu, labirint eroul parcurge un traseu iniţiatic de la condiţia derizorie a pescuitului în acvariu la ruptura de lume prin înghiţirea de către monstrul marin, încercarea de evadare eşuată, urmată de amnezie şi anamneză pentru ca sinuciderea sau întoarcerea către sine să se înfăţişeze ca un gest amator, ca o renaştere.

Prin formula monologului dialogat este sugerată dedublarea, scindarea personalităţii în obiect şi subiect al cunoaşterii. Aceeaşi formulă permite şi transferul conflictelor exterioare în conştiinţa eroului.

2

Conflictul cu sine conduce la ideea dedublării, a contradicţiei interioare. Se confruntă în spiritul personajului nevoia de trăire intensă de consumare a tuturor experienţelor şi tendinţa de a analiza, de a evalua, chiar filozofic, sensurile existenţei, care duce inevitabil la dezamăgire, la constatarea lipsei de sens. Tot o sursă a rupturii este diferenţa dintre a vorbi şi a comunica, fundamentală în teatrul absurdului. Astfel, personajul dialoghează cu sine nu numai din cauza singurătăţii, ci mai mult din neputiinţa comunicării reale cu ceilalţi oameni.

În relaţie cu divinitatea eroul exprimă nevoia de revelaţie, de confruntare directă: „ce pustietate, aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici." Revolta împotriva cenzurii divine rezultă din neputinţa evadării din spaţiul constrângător. Se stabileşte o identitate simbolică între experienţa lui Iona şi moartea lui Iisus urmată de miracolul învierii. Sensul este însă diferit pentru că eroul dramatic, prizonier al unui univers ostil are conştiinţa acută a ratării, a imposibilităţii revelaţiei: „Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia". Condiţia umană este tragic limitată nu numai prin propriul eşec în căutarea mântuirii, ci şi prin neputiinţa de a contempla miracolul: „Că noi oamenii numai atâta vrem, un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce fiecare la casele noastre, să murim bine, omeneşte pe la casele noastre, dar vrem să-l vedem mai întâi pe el".

Conflictul cu destinul conduce la concluzia eşecului existenţial: "am pornit-o bine, dar drumul, el a greşit-o". Calea purificării devine astfel întoarcerea în sine, autocunoaşterea, aşa cum sugerează întrebarea repetată: „Cine sunt eu?". Gestul final poate fi considerat o întoarcere la universul interior, un act ritual de angajare pe o traiectorie iniţiatică (atingerea perfecţiunii prin renaşteri succesive) sau o eliberare de materialitate şi o refacere a unităţii sinelui.

3