IonaMarin Sorescu

Literatura română postbelică este aservită regimului comunist, devenind un instrument de propagandă a cauzei proletare. În ciuda acestui fapt, există și scriitori care reușesc, prin creația lor, să ocolească temele cerute de regim și să abordeze teme mari prin mijloace artistice inedite. În dramaturgia postbelică se remarca Marin Sorescu prin piese de teatru modern cu un limbaj particular, asemănător poeziilor și prozelor sale.

Marin Sorescu scrie drama „Iona” care face parte din volumul „Setea muntelui de sare” alături de piesele „Paracliserul” și „Matca” completând astfel o structură simetrică apă-foc-apă. Titlul trilogiei sugerează setea omului de cunoaștere. Sursa de inspirație pentru „Iona” o reprezintă scena din Vechiul Testament a înghițirii personajului Iona de către un chit.

Tema operei este condiția umană, pusă sub semnul singurătății și al zădărniciei.

Utilizarea monologului ca mod de expunere exprimă viziunea despre lume a moderniștilor, anume aceea că omul este singur în lupta cu destinul și cu misterele vieții.

Textul operei este structurat în patru tablouri distribuite simetric. Primul și ultimul tablou se petrec în lumea exterioară, anume în barca lui Iona respectiv pe o plajă, iar celelalte doua tablouri reprezintă interiorul unor pești. Atât incipitul cât și finalul valorifică motivul acvariului exprimat explicit în primul tablou și sugerat în al patrulea prin șirul infinit de burți de peste în care este închis Iona, sugerându-se astfel limitarea condiției umane.

Tabloul I începe cu prezentarea lui Iona în gura peștelui și îndreptat spre mare, sugerându-se astfel indiferența față de problemele iminente și aspirația spre infinit. Pescarul se consideră ghinionist așa că ia cu el un acvariu cu pești care au mai fost prinși o dată pentru a se resemna în situația în care nu va reuși să prindă alții. Personajul se striga continuu pentru a deruta peștii, însă acest gest poate fi interpretat ca încercarea de a-și găsi sinele. Prin metafora nadelor, Iona contemplă asupra vieții omului, care pare presărată de idealuri frumoase, dar care se dovedesc a fi false. În finalul tabloului, Iona este înghițit de pește.

Tabloul II prezintă interiorul primului pește. Aici pescarul își amintește de textul biblic al înghițirii de către un chit și se întreabă dacă cel în cauză a scăpat, sperând că va putea găsi soluția în acea poveste. La un moment dat își amintește că are la el un cuțit și îl consideră pe pește lipsit de experiență deoarece nu i l-a luat și nu a pus un grătar la intrare. Necesitatea de a pune un grătar la intrarea în orice suflet poate fi interpretată ca vulnerabilitatea omului și nevoia sa de a se izola de exterior. În finalul tabloului, Iona își stabilește un ultim ideal, acela de a construi o bancă de lemn în mijlocul mării metaforă a unui refugiu pentru sufletul uman „în vreme de furtună” adică în momentele dificile din viață

În tabloul III Iona apare brusc în burta peștelui II care pare să-l fi înghițit pe peștele I. În acest tablou se află și o moară de vânt ca metaforă a zădărniciei umane. Iona meditează asupra ciclicității

vieții umane și asupra îndepărtării omului de „frații” săi atunci când este copleșit de probleme. În scenă intra doi pescare anonimi care nu îi răspund lui Iona, expresie a singurătății omului chiar și atunci când este înconjurat de semeni și imposibilității de a comunica. Iona îi scrie o scrisoare mamei sale în care o roagă să îl nască iar de fiecare dată când nu reușește ce și-a propus în viață, reiterându-se astfel problema ciclicității vieții umani și a imposibilității omului de a-și depăși condiția de muritor. Atunci când Iona își citește propria scrisoare se înfurie, deoarece nu o recunoaște, și îl ceartă pe cel care a scris-o deoarece se așteaptă ca ceilalți să îi vină în ajutor, deși ar trebui să își dea seama că nimeni „nu o să miște un deget”. Tabloul se încheie cu o mulțime de ochi care îl privesc pe Iona și care par ca vor să îl mănânce.

Tabloul IV îl înfățișează pe Iona în gura ultimului pește spintecat. Pescarul iese la suprafață și respiră aer curat însă este îngrozit atunci când vede ca orizontul reprezintă un șir nesfârșit de burți de pește, expresie a limitării permanente a omului, a faptului că nu putem să depășim un cerc al existenței fără să ne închidem în altul. În final, Iona realizează că drumul pe care l-a ales este greșit și hotărăște să încerce din nou să „iasă la lumină” adică sa ajungă la cunoaștere, dar de data aceasta în alt mod, anume spintecându-și propria burtă. Acest gest poate fi interpretat atât ca o încercare de cunoaștere a sinelui și nu a lumii exterioare cât și ca o eliberare de constrângerile propriului trup.

Conflictul operei este doar de natură interioară, reprezentat de drama existențială a protagonistului într-un permanent conflict interior cu propriul sine. Singurul personaj al operei este Iona, care reprezintă un personaj simbol întruchipează omul singur, care încearcă să își regăsească identitatea și să își atingă idealurile schimbându-și destinul. Personajul este visător și nu dă importanță problemelor presante, fapt sugerat în primul tablou atunci când privește fascinat spre mare și stă întors cu spatele spre gura peștelui. Pescarul are nevoie de libertate de mișcare și de exprimare și de aceea nu poate suporta ideea închiderii într-un spațiu și limitarea sa și se teme să tacă.

Metafora centrală a operei este cea a peștelui, aceasta reprezentând toate limitele ce îl împiedică pe om să ajungă la cunoașterea absolută. Înghițirea lui Iona de pește îl transformă într-u prizonier al vieții, al societății, al propriului destin.

Din punct de vedere stilistic, se remarcă îmbinarea registrelor, vocabularul oscilând de la cel solemn la cel colocvial, ludic, trăsătură specifică moderniștilor pentru a accentua nevoie de libertate de exprimare prin eliberarea de norme.

Opera „Iona” reprezintă o parabolă întrucât sub sensul de suprafață se ascund o serie de probleme existențiale. În acest sens, atât personajul principal cât și spațiul reprezintă simboluri, iar experiență lui Iona poate fi privită ca o călătorie inițiatică de la viață la moarte (sau invers).

În opinia mea, piesa lui Marin Sorescu înnoiește teatrul modern românesc prin ieșirea din obișnuit , prin tratarea unor motive arhetipale și general umane, prin tratarea unui mit într-o manieră proprie și prin abaterea de la normele consacrate ale pieselor de teatru.