1

Liviu REBREANU – Ion

Motto: « Pentru mine, arta – zic arta si ma gandesc la literatura – inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. »

(Liviu Rebreanu – « Cred » 1924)

Intr-o sumara incercare de incadrare intr-un tip de scriitor – spontan sau laborios – Constantin

CIOPRAGA considera ca Liviu Rebreanu ar apartine celei de-a doua categorii (spre deosebire

de Sadoveanu care, cel putin in aparenta, ar apartine primei categorii). O demonstreaza, pe de

o parte, amplul material ramas de la Rebreanu, material privind propriul laborator de creatie si

care releva etapele unei munci laborioase necesară realizării unei opere durabile ; pe de alta

parte, o demonstreaza structura sa interioara, intelectual-realista, obiectiva si analista,

sinceritatea fata de sine, devenita o a doua natura, o încercare de pătrundere în sine insusi,

« lentă, necruţătoare, francă » si din care – afirma el insusi – « izvorăşte sinceritatea faţă de

artă » si care-l determina sa puna mereu accentul pe acest dat al actului creator, tocmai pentru

că eul creatorului este împărţit între existenţă şi creaţie.

Si romanul « Ion » (1920) este rezultatul unei lungi gestatii survenite si ca urmare a faptului

ca autorul fusese martorul mai multor intamplari reale care, acumulandu-se, depasesc pragul

semnificatiilor initiale, continutul lor capatand concretete intr-un plan mai adanc adevarului,

in planul artei. Un taran « imbracat in straie de sarbatoare » ingenuncheaza si saruta pamantul

« pe hotarul satului » ; drama unei fete care pacatuise (motiv de salbatica sanctiune paterna) ;

convorbirile cu Ion Pop al Glanetasului ; scene din familia impovarata de necazuri a

invatatorului Vasile Rebreanu – iata cateva puncte de reper pentru « un schelet de roman ».

Din relatarile privind scrierea romanului, autorul aminteste o noapte de august 1916, „cea mai

fecunda din viata lui”, noapte in care a scris capitolul intai si parte din al doilea. Aceasta

rodnicie exceptionala avea sa o explice prin evocarea neintentionata a unor amintiri din

copilarie care au umplut primul capitol, acele note subiective prin intermediul carora

documentaristii incercau in exces sa raporteze opera la conditii externe.

Totusi, actiunea romanului incepe prin descrierea drumului spre Prislop, de langa Nasaud (in

roman Pripas), a satului si a imprejurimilor, descrieri care corespund in mare parte realitatii.

Despre acest „drum” s-a spus ca face legatura intre lumea reala si lumea fictiunii, ca o poarta

de acces dinspre real spre imaginar, dinspre biografic spre romanesc, dinspre viata spre arta,

ca o deschidere prin care viata patrunde in roman. Drumul pana la Pripas apare ca fiind primul

2

personaj al romanului, iar 500 de pagini mai departe, acelasi drum apare ca fiind ultimul

personaj din roman, marcand astfel ciclicitate, un univers rotund si inchis, inchis realitatii pe

care Rebreanu o folosise ca pretext pentru a crea o alta lume. Acest drum are menirea de a-l

trece pe cititor ca peste o granita, din lumea reala spre alta lume, imaginara, similara realitatii,

totusi cu alte legi si intamplari, un imago mundi. Cu alte cuvinte, acest drum inchide si

deschide o lume, este „o metafora a romanescului”, cum spunea Manolescu in „Arca lui Noe”.

Ficţiunea trece aşadar, în realitate şi invers, graţie unităţii de ritm căutat cu încăpăţânare

flaubertiană, prin simetrii de scene şi de personaje. Capitole dispuse antinomic (Glasul

pământului – Glasul iubirii), motive reiterate (drumul), personaje polarizate (Ana – Florica)

trădează organizarea prealabilă a materialului epic, ajungându-se chiar la detaliu.

Daca pana la un punct personajele sunt creionate dupa modele vii, in roman, ele intereseaza ca

aparitii problematice introduse intr-un conflict. Iar problematica din „Ion” graviteaza in jurul

problemei dureroase a pământului care apare aproape de la sine, fără efort vizibil, de sub

condeiul scriitorului agresat parcă de acelaşi „glas” ca şi personajul sau principal: „Glasul

pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea

mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca pe o frunză pe care vântul o

vâltoreşte cum îi place”.

Romanul prezintă, asadar, lupta lui Ion, un ţăran sărac, pentru a obţine pământ şi consecinţele

actelor sale. Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea,

secvenţa a doua, prin prezentarea drumului lui Ion la cosit. Naratorul surprinde atât drumul lui

Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pământul. Pământul este pentru Ion o

stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceeaşi măsură

în care este stăpânit. Dorinta apriga a protagonistului romanului de a-si depasi conditia se

loveste de doua obstacole: vocea pamantului si vocea iubirii, pentru el, tentatii problematice si

oponente: forta demonica, de posedare a pamantului, si cea angelica, dragostea pentru Florica.

In aceasta lupta dintre contrariile ce se atrag, in finalul romanului, personajul este distrus,

sfasiat.

În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare a personajului principal, Ion este caracterizat

în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu celelalte personaje. Ion este un personaj

eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a contrapunctului, personaj monumental,

complex.

3

Din perspectiva lui Eugen Lovinescu, acţiunile protagonistului pun în valoare inteligenţa

ascuţită a acestuia.

Pe de altă parte, Călinescu afirmă că Ion este lipsit de inteligenţă, avand doar o viclenie

procedurală, tipică fiinţelor inferioare. De asemenea, Călinescu susţine că Ion se

dezumanizează treptat, în goana sa pătimaşă după pământ, iar moartea sa este expresia

intenţiei moralizatoare a scriitorului, demonstrându-se astfel interpretarea textului ca roman

tradiţionalist, construit pe o structură de natură moralistă, eticistă, o interpretare care se opune,

deci, structural interpretării lovinesciene, conform căreia romanul “Ion” este unul modern.

Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a

instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist să se folosească de femeie ca

mijloc de obţinere a pământului. Cele două femei, conturate antitetic, Ana şi Florica,

simbolizează cele două patimi ale protagonistului: pământul şi iubirea. Mândru şi orgolios,

conştient de calităţile sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între

iubirea pentru Florica şi averea Anei. Cele două chemari lăuntrice nu îl pun într-o situaţie-

limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.

Echilibrul compoziţional din “Ion”, de factură tradiţională, surprinde viziunea despre lume a

autorului şi evoluţia personajului central. Titlurile celor treisprezece capitole, sase in prima

parte, sapte in a doua, sunt si ele semnificative, mai ales cele ce marginesc simetric textul, cu

aer de epopee, "inceputul" si "Sfarsitul", sugerand bucla de timp in care se inscrie actiunea si

mai ales destinul personajului principal. Aceasta organizare epica justifica si formula

balzaciana de roman obiectiv, "oglinda purtata de-a lungul unui drum", dar deschide acest

solid roman, in mod neasteptat, catre parabola. O parabola a vietii si a mortii, ca expresie a

scufundarii sale in lumea de jos a patimilor.

Intr-un univers al patimilor, mai mari sau marunte, actiunea romanului se inscrie pe mai multe

planuri, ilustrand conflicte sociale, intre taranii mai instariti si cei saraci, cel principal

decurgand din dorinta lui Ion de a obtine pamant cu orice pret, apoi intre "intelighentele"

satului, dascalul Herdelea si preotul Belciug, intre reprezentantii comunitatii romanesti si

maghiare, mascand aici ecoul unor confruntari de ordin mai general, conflicte politice.

Pe aceste trasee epice evolueaza o galerie ampla de personaje, balzaciene, de factura realista,

in primul rand taranii inclestati in conflictul de posesiune a pamantului si in aspiratiile erotice,

Ion al Glanetasului, taranul sarac, ambitios, Vasile Baciu, taranul instarit, Ana, mater

dolorosa (Tudor Vianu), Florica, dragostea ideala a lui Ion, George Bulbuc, cei dimprejurul

lor, Alexandru Glanetasu, care irosise pamantul mostenit, oloaga Savista, colportoarea de

4

stiri, apoi personajele care exprima ierarhia sociala a comunitatii, "oamenii mijlocii, priviti

fara nici un fel de pasiune, fara ura sau dragoste" (Eugen Lovinescu), familia invatatorului

Herdelea, cele doua fete nubile, Ghighi si Laura, tanarul Herdelea, "poetul pierde-vara",

"aprigul popa Belciug", "jovialul avocat Grofsoru, palavragiu si, in fond, "om de inima",

"voluptuoasa Roza Lang si betivul ei sot".

În opinia mea, “Ion” este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât şi prin

construcţia personajului eponim. Consider că Ion este un rezultat al instinctelor lăuntrice,

mereu dominat de dorinţa de a stăpâni şi de a urca pe scara socială. Astfel, Liviu Rebreanu se

evidentiază prin construirea unei personalităţi complexe, cu un impact major asupra

cititorului, un personaj marcant al literaturii române.

În concluzie, romanul “Ion” este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice,

apreciat la aparitie de criticul Eugen Lovinescu drept “cea mai puternică creaţie obiectivă a

literaturii române”.

5

Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume, este

titlul romanului – “Ion”, care pune în evidenţă personajul eponim. Ion devine, astfel, exponent

al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia organică cu

acesta. În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt

deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în acelaşi mod.

Pământul, expresie ontologică a organicului, absoarbe energii şi distruge vieţi; în jurul său

pivotează totalitatea personajelor; ethosul, psihologia, erosul, intreaga existenta se exprima in

felul in care gandesc oamenii despre pamant. El ridica şi coboară omul, înscriindu-l astfel

într-o dramatică „roată a vieţii”. Portretul de gravură al lui Ion împrumută atributele taranii.

Pământul nu e fixaţie şi nici doar „glas” simbolic, ci realitate zguduitoare. „Omul nu trebuie

să se îndepărteze de pământ”, afirma Rebreanu, conceptie prin prisma căreia s-au născut Ion

şi Răscoala, şi în parte, Pădurea spânzuraţilor.

Desfasurarea actiunii prezinta pe mai multe planuri narative evolutia personajelor si a

relatiilor dintre ele, avand in centru nucleul format din Ana, Ion,Vasile Baciu, Florica si

George. Altercatia dintre Ion si George Bulbuc, pornita in aparenta de la neplata lautarilor,

degenereaza intr-o bataie care camufleaza un conflict mult mai puternic: disputarea intaietatii

la mana anei.

Cele doua planuri narrative se intalnesc inca de la inceputul romanului in memorabilia scena a

horei,pretext narativ pentru prezentarea personajelor,a atitudinilor lo ai a ierarhiilor sociale

prestabilite.

Dupa descrierea drumului care intra in satul Pripas ,in expozitiune este infatisata o hora a

soartei.Mica intelectualitate de la tara isi face aparitia la petrecerile poporului ,dar nu se

implica pastrand o distant demna.Taranii instariti stau in grup compact,iar cei saraci le dau

tarcoale asemenea lui Alexandru Glanetasu,”ca un caine la usa bucatariei”.

Ion o joaca pe uratica Ancuta cu gandul la averea ei chiar daca inima lui este daruita

Floricai.Intriga este marcata de aparitia intempestiva a lui Vasile Baciu ,bocotanul care-l

numeste pe Ion “hot,talhar,sarantoc si fleandura” declansand in taranul mandru si ambitios o

sete de razbunare care se va finalize dramatic pt toate personajele.

Toata energia lui ion se canalizeaza pe dobandirea pamantului mult visar.O seduce pe ana

fortandu-l pe chiabur sa consimta la casatorie,dar complicatiile nu se opresc aici deoarece ion

nu a intrat in posesia actelor pentru zestre.Calvarul anei batuta se alungata de sot si de tata se

6

va sfarsi la un moment dat in grajd cu streangul de gat.Odata implinita pasiunea “initiala”,Ion

concluzioneaza ca:”altceva trebuie sa fie temelia” si aude din nou “glasul iubirii”

Deznodamantul rezolva dramatic toate conflictele:surprins noaptea la florica ,ion este ucis cu

sapa de George intr-o scena simtrica celei de la hora cand tanarul bogat fusese

infrant.Criminalul este arestat,iar florica urmeaza sa isi duc viata in singuratate.

După cum remarcă şi Nicolae Balotă, în universul imaginar al lui Liviu Rebreanu verbul „a

avea” joacă rolul principal. Romancierul este atras de o lume a „celor mulţi umili” – Ion, un

univers al dezmoşteniţilor , a celor care „n-au” .Perspectiva satului în viziune rebreniană,

ierarhia oamenilor, legăturile lor, snobismul ţărănesc, sunt determinate de legile „averii” şi de

cele ale proprietăţii asupra pământului.

http://www.scrierile.com/referate/Liviu-Rebreanu/-ION--roman-realist-LIVIU-REBREANU-

re-rom.php