Alaturi de Camil Petrescu si Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu poate fi socotit

ctitor al romanului romanesc modern prin marile sale creatii in care adopta metoda realista de

analiza a socialului si sondajul spihologic, in investigarea sufletului eroului sau.

Rebreanu are intuiţia extraordinară de a nu interfera în destinul epic al personajelor sale,

iar scriitura este, pentru prima dată în literatura noastră, perfect obiectivă, rece, lucidă, detaşată.

Romanul ‘Ion’, este cea dintai naratiune ampla de dupa primul razboi mondial in care problematica traditionala este abordatata intr-o maniera moderna.Eugen Lovinescu va aprecia la modul superlativ aceasta creatie realista. El socoteste ca obiectul rmanului il constituie ‘Viata sociala a ardealului la incepututl secolului al XX-lea.

Tot Lovinescu mentiona : formula lui ‘Ion’ nu este o formula actuala el este totusi formula unor constructii epice pornind de la cei vechi si ajungand la cei noi’.

Pe fundalul experimentelor avangardiste din epoca interbelică, stilul romancierului, tradiţional, respiră impresia de solidaritate. Rebreanu porneşte direct de la lucruri, de la fapte, de aceea fraza sa în realizările optime sugerează impresia de certitudine, romancierul fiind prin excelenţă unul din marii creatori de viaţă din literatura română. G. Călinescu afirmă „Liviu Rebreanu e un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese”.1ION (Liviu Rebreanu)

Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care impune în conştiinţa literară prin specificul artei sale, ce dezvăluie resorturile interioare ale creaţiei. Dintre romanele sale („Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Adam şi Eva”), primul se individualizează prin prezentarea unei întregi umanităţi rurale.

Opera literara Ion de L.Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv apartinanad prozei interbelice.De asemenea este roman social cu tematica rurala.Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu (din lucrarea “arca lui noe”) este roman doric.

Textul este un roman, prin amploarea actiunii desfasurate pe mai multe planuri, prin conflictul complex si numarul mare de personaje. Este un roman realist prin caracterul obiectiv, perspectiva narativa omniscienta, prin monografia pe care o realizeaza și prin detaliile de viața la care cititorul are acces: folosind tehnica planurilor paralele / a alternantei, Rebreanu prezinta viata taranimii, prin povestea lui Ion al Glanetasului, si viata intelectualitatii satului – notar, preot, invatator – prin povestea familiei Herdelea. Satul Pripas este infatisat si in latura sa etnografica: hora, nunta, inmormantarea se desfasoara dupa un tipic stravechi, iar stapanirea austro-ungara iși face simțita prezența in relațiile administrative ale indivizilor cu statul. Este un roman tradițional prin tema, lupta pentru pamant fiind principala coordonata a vieții rurale:

lumea primitiva care constituie mediul predilect al imaginației lui Rebreanu este o lume a violenței. G. Calinescu observase ca „aceasta salbaticie fundamentala a sufletului omenesc primitiv care se gasește la temelia marilor epopei clasice” a fost zugravita cu cea mai rece obiectivitate și cu „mareție epica”.

Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la pers a3a.Viziunea din trecut presupune un narrator obiectiv,detasat,care nu se implica in  faptele prezentate.Inlantuite temporal si causal faptele sunt credibile.Efectul asupra cititorului este de iluzie  a vietii(veridicitate si obiectivitate).

Realismul este un curent literar dezvoltat în contextul social-istoric al secolului al XIX-lea, care se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor. Omul este prezentat ca un exponent al mediului social şi istoric în care trăieşte şi cu care se află în relaţie de interdependenţă.

Realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.

Romanul “Ion” oferă reprezentarea veridică a vieţii ţăranilor ardeleni, fresca societăţii rurale transilvănene, cu aspecte sociale, naţionale, istorice, de la finele veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Prin urmare, opera lui Rebreanu este un roman realist care deschide o noua epocă în literatura română interbelică prin obiectivitatea şi impersonalitatea autorului, prin viziunea care iese din limitele idilismului (înfrumuseţarea vieţii) şi ale paseismului (întoarcerea spre trecut), prin construcţia amplă, grandioasă, marcând naşterea realismului modern.

Romanul realist poate fi definit ca un roman de observaţie. Substanţa lui o formează fapte de viaţă exterioare scriitorului. Acesta supune observaţiei un anumit mediu social, documentându-se direct sau prin studii asupra lui, caută elemente caracteristice şi le fixează în personaje reprezentative prin psihologia, preocupările şi comportamentul lor, în detalii de cadru şi de limbaj.

Romanul se detaşează atât de lirismul sămănătorist, cât şi de eticismul poporanist (e prima virtute remarcată de Lovinescu, elementul de noutate şi originalitate). Autorul adoptă formula marilor romane realist – naturaliste (scenele tari nu sunt puţine, patologia şi ereditatea sunt mai mult decât insinuate). Discursul narativeste caracterizat prin autenticitate, datorată mai ales lipsei de strălucire stilistică (anticalofiliei); În roman este prezentă o bogată galerie de tipuri umane convingătoare („oameni smulşi din umanitatea înconjurătoare” – Lovinescu); Autorul manifestă o preocupare pentru aspectele psihologice în alcătuirea personajelor, dovedind în acelaşi timp lipsa oricărei intenţii intelectualiste; Limbajul este caracterizat de proprietatea termenilor, concizie, sobrietate („stilul cenuşiu”).Geneza romanuluiPublicat în 1920, romanul prezintă spaţiul ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, în mod realist şi are ca punct de plecare câteva dintre nuvelele cu care debutase scriitorul. Astfel, una

dintre acestea, „Volbura dragostei”, sintetizează tema din ce-a de-a doua parte a operei, iar nuvela „Ofilire” reia tema fetei seduse şi abandonate, care se va regăsi în „Ion”, în ipostaza cuplului Ion-Ana. De asemenea, conflictul romanesc dintre Ion şi George, pentru Florica are ca model confruntarea dintre Tănase Ursu şi Toma Lotru din nuvela „Răfuiala”.Concepţia despre romanLiviu Rebreanu consideră că în literatura realistă, prezentarea veridică şi obirctivă a oamenilor şi evenimentelor este singuar viabilă. El însuşi menţionează, în eseul „Cred”: „pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă.”Această perspectivă realistă presupune o înţelegere a literaturii ca mimesis, în care autorul îşi propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în acelaşi timp iluzia unei lumi adevărate, care respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei. Criticul Nicolae Manolescu încadrează opera în categoria romanului doric, considerând că iluzia vieţii este aici mult mai importantă decât iluzia artei. Obiectivitatea este o condiţie a acestui tip de roman, prin naraţiunea la persoana a treia, realizată de către un narator omniscient şi impersonal.

Trăsăturile romanului realistTextul reprezintă un roman, deoarece este o specie a genului epic în proză, cu o acţiune care se desfăşoară pe mai multe planuri, cu conflicte multiple şi un număr mare de personaje. Tema romanului o constituie viaţa satului, imaginea ţăranului dornic de pământ şi dezbunanţa omului dominat de patima pământului. În lumea satului se integrează însă şi intelectualitatea rurală: învăţătorul, preotul, primarul.Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea. De aceea, putem considera că şi tema destinului este definitorie pentru roman.Titlul este sugestiv din această perspectivă, reprezentând numele personajului principal, care devine astfel, personaj eponim. Titlul romanului este sugestiv pentru intenţia scriitorului de a face din Ion tipul ţăranului din Ardeal şi de a evidenţia evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat.În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi complementare, avand în centru pământul, respectiv iubirea: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cărora li se subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: „Începutul”, „Blestemul”, „Sfârşitul”.

Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ, dată de Ion, ţăran sărac, care trăieşte marginalizat în sat, fiindcă nu are avere.

Conflictul principal, exterior, se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, Ana fiind pretextul confruntării lor.

Drama protagonistului este ilustrată de conflictul interior, sugerat de titlurile celor două părţi ale romanului, de vocile/ glasurile care rezonează în sufletul lui Ion, schimbându-i viaţa.

Conflictele secundare dintre învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug, dintre Ion şi George, dintre Ion şi Simion completează tabloul relaţiilor interumane.

O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor, care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincţia dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care naraţiunea pare a continua viaţa însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice şi sociale ale lumii prezentate. În acelaşi timp, descrierea ilustrează condiţia socială a unor personaje şi anticipează rolul acestora în desfăşurarea narativă.Finalul reprezintă descrierea aceluiaşi drum, după încheierea evenimentelor, drum care se pierde, de această dată, în „şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui Rebreanu despre roman, înţeles ca un „corp sferiod”.În planul conţinutului, romanul respectă principiul realist care solicită prezentarea vieţii în multitudinea ipostazelor sale. În ceea ce priveşte planurile narative, Rebreanu foloseşte tehnica planurilor paralele, prin care prezintă simultan viaţa ţărănimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica) şi viaţa intelectualităţii (preotul Belciug şi familia Herdelea). Se poate vorbi aşadar chiar despre un roman în roman, pentru că se urmăreşte în paralel destinul a două familii aparţinând unor grupuri sociale diferite. Conflictul este generat, ca în orice roman realist de dorinţa de parvenire a unui personaj, de lupta pentru o poziţie socială sau de confuziile generate de iubire. Conflictul central al romanului este lupta pentru pământ care determină în lumea satului poziţia socială a indivizilor şi autoritatea lor morală. Ion este implicat într-un dublu conflict exterior: cu Vasile Baciu, pentru obţinerea pământului şi cu George Bulbuc, pentru Ana şi apoi pentru Florica. În confruntarea cu Vasile Baciu, el foloseşte şantajul moral, ameninţând că dacă nu i se vor satisface condiţiile, Ana va fi expusă lumii ca una care a păcătuit înainte de nuntă, rămânând însărcinată. Cu George, conflictul are ca miză iubirea. Momentul în care se intensifică conflictele este nunat lui Ion cu Ana, când fata realizează că ea nu reprezintă pentru soţul ei decât sursa averii.Pe planul intelectualităţii se manifestă conflictul naţional, între mica intelectualitate, care doreşte autonomia românească şi stăpânirea austro-ungară.Totuşi, definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii, care îl conduce pe acesta într-o situaţie limită. De fapt, destinul lui Ion nu este marcat de confruntările cu semenii săi, pe care îi şi domină, de altfel, ci de relaţia cu pământul care devine pentru el, o obsesie.Un alt element specific romanului realist este prezentarea aspectelor monografice ale satului românesc tradiţional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenţei umane ( botezul, nunta, înmormântarea), sărbătorile creştine (Crăciunul), hora, jocul popular. Rebreanu acordă horei un rol esenţial pentru că ea coagulează viaţa satului, fiind nu numai loc de întâlnire şi de petrecere, dar şi de confruntări. Se fixează în acelaşi timp şi timpul şi spaţiul (duminica, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea)Personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susţinând firul epic al romanului. Personajul principal este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă. Conform delimitării teoreticianului E. Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde citittorul în mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui. El se opune personajelor plate, construite în jurul unei singure idei sau calităţi, precum Ana, Florica.Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica

basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica, George), şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.

Ion” de Liviu Rebreanu este un roman sferic, de o arhitectura cerebrala: este structurat in doua parti intitulate sugestiv „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, organizate, la randul lor, in 13 capitole. Titlurile celor doua parti corespund celor doua dominante sufletesti ale eroului principal, pamantul si iubirea. Primul capitol se numeste „Inceputul”, iar ultimul „Sfarsitul”, jucand rolul prologului, respectiv al epilogului. Celelalte capitole au titluri sintetice, cu o pronuntata functie anticipativa: „Zvarcolirea”, „Nunta”, „Iubirea”, „George”, „Copilul” etc. Folosind tehnica planurilor paralele / a alternantei, Rebreanu prezinta viata taranimii, prin povestea lui Ion al Glanetasului, si viata intelectualitatii satului – notar, preot, invatator – prin povestea familiei Herdelea. Existența personajelor se desfașoara dupa legile interne ale lumii lor și evolueaza paralel. „Amestecul” este dezaprobat de doamna Herdelea la hora, dar interferența se produce totuși, in sensul determinarii destinului unui personaj din celalalt plan, prin gesturi care par a fi dictate de hazard. Acțiunea lui Ion pare a fi determinata de o vorba aruncata inconștient de Titu Herdelea: „Daca nu vrea el sa ți-o dea de bunavoie, trebuie sa-l silești!”, dupa cum drama invațatorului Herdelea este declanșata de marturisirea lui Ion ca el i-a scris jalba care il scapase de temnița in urma conflictului cu Simion Lungu. Rebranu utilizeaza, de asemenea, tehnica contrapunctului la nivel microtextual: nunta țaraneasca a Anei și a lui Ion corespunde, in planul intelectualitații, cu nunta Laurei Herdelea; conflictul exterior dintre Vasile Baciu și Ion corespunde conflictului dintre invațator și preotul Belciug (secvențe narative simetric-antitetice)

Tehnica simetriei si a circularitatii sunt principalele modalitati de omogenizare a epicului:

- Circularitatea se datoreaza metaforei drumului spre satul Pripas la inceput, sugerand intrarea in universul fictional, si in afara comunitatii rurale la sfarsit, sugerand revenirea cititorului la lumea reala. Mai mult, rolul acestui simbol este sa precizeze cele doua planuri narative, cel al lumii rurale si cel al intelectualitatii satului. Casa lui Ion se afla situata fata in fata cu cea a familiei Herdelea, ca o sugestie a alternarii planurilor narative doar prin trecerea drumului. Astfel, personajele sunt urmarite continuu, fara a se produce discontinuitati narative.

- Titlurile capitolelor de inceput și de final sugereaza faptul ca „forma interna” a carții reface „pulsația vie' a vieții, ca intriga urmeaza „respirația naturala a intamplarilor”, adica idealul estetic in care a crezut scriitorul. Paradoxul realismului consta in aceasta pretenție autoimpusa de a reface structurile naturale ale realului, utilizand mijloacele convenționale ale artei.

- Hora este un alt element de compoziție care deschide și incheia romanul, avand de fiecare data o alta semnificație: in primul capitol, la acest eveniment din viața satului iau parte

mai toate personajele antrenate in acțiune. Ca intotdeauna, hora se ține pe locul de vatra al satului, un spațiu stravechi, supus structurilor ritualice – o zona a tacerii din care ramane doar patima jocului. Aici se reunesc perechile de tineri, aruncandu-se simbolic in valtoarea existenței. Cuplurile se fac și se desfac: Ana – George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George – Florica, sugerand evoluția ulterioara a evenimentelor. Hora, joc al vieții și al morții, trimite catre inceputuri, catre momentele de salbaticie, de traire intensa. Intreruperea ei este un semn rau, avertisment pentru ceea ce va urma: perturbarea echilibrului lumii rurale. In jurul horei, oamenii se așaza ierarhizat: fetele care au ramas nepoftite, mamele și babele, gramada, printre care alearga copiii, barbații pe langa casa și pe langa poarta, primarul și chiaburii așezați pe prispa. Intelectualii satului, preotul și invațatorul cu familia, vin sa priveasca „petrecerea poporului”, fara a se amesteca in joc. Alexandru Glanetașu, tatal lui Ion, nu are un loc anume; el sta „ca un caine la ușa bucatariei”, sfiindu-se sa intre in vorba cu cei bogați: distanța intre el și „bocotani” este categorica. Cu aceasta distanța de casta va avea de luptat Ion, primul dintre flacaii satului prin harnicie și istețime. In finalul romanului, hora apare din nou, cu alte semnificații: daca unii s-au dus, alții le-au luat locul, iar Timpul nepasator acopera totul. Toate conflictele se sting odata cu intoarcerea lui Ion in pamantul care „i-a fost prea drag”.

Rebreanu este un maestru al anticiparilor narative – „tirania semnificativului” (Nicolae Manolescu) inseamna ca lumea romanului pare a depinde de o voința care subliniaza semne la tot pasul, dand senzația ca tot ce exista, tot ce se petrece, poarta amprenta destinului. Capitolul I nu numai ca introduce cititorul in spatiul rural ardelean, ci are si un rol de configurare a conflictului. Imaginea colectiva a satului strans la hora fie ca participanti directi, fie ca simpli spectatori, atrage atentia asupra ierarhiei sociale si asupra celor doua planuri narative, in functie de clasificarea personajelor in lumea taraneasca si lumea intelectualitatii. La hora, cuplurile formate anticipeaza evolutia ulterioara a evenimentelor. Tehnica prolepselor este evidenta in interventia lui Vasile Baciu, care, intuind intentiile lui Ion fata de fiica lui, Ana, provoaca scandalul si bataia de la carciuma. O alta forma de anticipare este prezența personajului Savista, oloaga pripașita pe linga casa lui George. Ea simte patima lui Ion pentru Florica, urmarește cu viclenie intalnirile celor doi, aține calea Anei pentru a o pune in tema și se grabește sa-l avertizeze pe binefacatorul ei despre proiectata vizita nocturna a lui Ion. In strigatul ei furios: „Omoara George toți Rușine HuHuo!” rasuna, de fapt, vocea destinului și se ghicește naratorul demiurg care iși exprima parerea și iși avertizeaza cititorul asupra a ceea ce va urma. Un alt exemplu de prolepse este traiectoria tragica a Anei, punctata puternic de anticipari ale sfarșitului (spanzurarea carciumarului Avrum, moartea lui Dumitru Moarcaș, imaginea apelor pe care femeia le privea fascinata in drum spre balciul din Armadia, laitmotivul norocului). Poate cea mai semnificativa imagine anticipatoare este aceea din scena sarutarii pamantului, cand Ion ramane pe maini cu lutul cleios „ca niște manuși de doliu”. Chiar și așa, cu aceasta „voce” din off straina intamplarilor, Rebreanu ramane credincios formulei realiste, obiectivitații și imparțialitații, susținand ca amestecul eului in opera ar diminua veridicitatea subiectului: „M-am sfiit totdeauna sa scriu pentru tipar la persoana I.”

Scriitorul creeaza un univers logic, in care eroii sunt manipulati de forta inexorabila a destinului. Relatarea naratorului omniscient, stilizata si concisa, lipsita de exuberanta, obiectiva, indica o miscare prestabilita, aproape rigida, dand iluzia de existenta care curge de la sine, cu tot amalgamul de contradictii, de umanitate si violenta.

„Ion” are şi elemente de analiză psihologică, analiză a resorturilor interne ale patimilor

omeneşti, puse într-o lumină tragică. Conştiinţa frământată a ţăranului se manifestă într-o lume nedreaptă, de care autorul – narator se detaşează aproape întotdeauna. Totuşi, el dedică romanul „celor mulţi, umili”.

Cartea lui L. Rebreanu are şi calităţile unei monografii, căci reflectă autentic universul satului transilvănean de la începutul sec. al XX-lea, surprinzând şi realitatea istorică. Fresca amplă cuprinde elemente precum: detalii ale vieţii ţărăneşti (credinţe, mentalităţi, familie), obiceiuri şi ritualuri (hora, nunta, îngropăciunea, Crăciunul), imaginea satului în diferite momente ale zilei, ierarhizarea socială a ţăranilor şi relaţiile ce derivă din aceasta, raporturile cu autoritatea statului imperial.

Incipit şi final:

Atât incipitul cât şi finalul sunt construite pe motivul drumului, făcând ca romanul să aibă o construcţie simetrică, circulară, închizând în paginile sale un univers rural stratificat social, economic, cultural.

Din “şoseaua cea mare şi fără de sfârşit” se desprinde un drum care înaintează spre Pripas, satul unde se petrece acţiunea. La final, descrierea aceluiaşi drum se face în sens invers, dinspre sat înspre şoseaua cea mare.Crucea strâmbă, cu Hristosul din tinichea ruginită, veghează atât la început cât şi la sfârşit o lume în care curg destinele dramatice.

Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţional, dar mai ales de a crea impresia de veridicitate, iluzia realului, caracteristică romanului realist.

Tehnica narativă este tipic realistă. În primul rând, opera respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei, romanul având o desfăşurare logică şi cronologică. Totuşi, naratorul adaugă procedeul anticipării, prin care se prefigurează evoluţia unui personaj prin replici, gesturi, situaţii care anunţă evenimentele ulterioare. În „Ion”, cel ami important element cu valoare de anticipare este apariţia Zavistei, în momentele cheie ale romanului.

Naratorul este omniscient, impersonal, îşi asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-le dramele, dar nu formulează sentinţe, nu emite judecăţi, nu empatizează cu ele.

Impasibilitatea naratorului în faţa vieţii devine şi mai impresionantă în faţa morţii: sinuciderea Anei, moartea violentă a lui Ion sunt prezentate cu indiferenţă, cu detaşare.

Perspectiva narativă semnifică, de fapt, viziunea despre lume a autorului, o lume în care personajele îşi consumă soarta implacabilă.

Naratorul cunoaşte destinele eroilor şi plasează indicii, semne, simboluri care le anticipează devenirea.El propune cititorului o lume ficţională creată în concordanţă cu mecanismele realităţii, pe care nu o copiază, ci o reface prin analogie.

Relatia dintre om si pamant sta in centrul romanului lui Rebreanu. Pamantul reprezinta mai mult decat o ratiune sociala si economica; el determina pozitia individului in societate. Viziunea satului in perspectiva lui Rebreanu, ierarhia oamenilor, legaturile lor, „snobismul taranesc” (Nicolae Balota) sunt determinate de legile „averii”, de legile proprietatii asupra pamantului.

Perspectica narativă este auctorială, făcută din punctul de vedere al unui narator detaşat, obiectiv, care nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau explicaţii, un narator omniscient şi omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin focalizare 0, dând cititorului impresia că stăpâneşte naraţiunea.Acest narator înfăţişează realitatea ca pe un proces logic, prin înlănţuire(respectarea etapelor acţiunii) şi prin alternanţă (trecerea de la un plan narativ la altul) Liviu Rebreanu construieşte un roman realist, obiectiv, care rămâne un model pentru proza de acest tip din literatura noastră.

Prin urmare, în opinia mea, Liviu Rebreanu a reuşit cu succes şi în mod original să creeze un univers ficţional, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii, a veridicităţii.

A realizat un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, Ion, în jurul căruia gravitează alte personaje, masculine şi feminine, de asemenea ilustrative pentru definirea clasei sociale din care fac parte, ţărănimea sau intelectualitatea satului. Lui Ion i se opune, ca personaj literar, Ilie Moromete, fire contemplativă şi ironică, “cel din urmă ţăran” (Nicolae Manolescu).

Realismul oferã o imagine verosimilã asupra satului românesc transilvãnian, in conceptia lui Rebreanu, realitatea constituind un pretext pentru “am putea creea o alta lume, noua, cu legile ei, cu intamplãrile ei”.

In concluzie, ,,Ion” este un roman realist-obiectiv, ,,doric”, in terminologia lui N.Manolescu, in care se regasesc toate caracteristicile acestui tip narativ: narator obiectiv, perspectiva narativa ,,externa”, naratiune heterodiegetica, respectarea cronologiei, incipit clasic si final inchis, actiune lineara, simetrie compozitionala, structura narativa echilibrata.