Ion Ionescu

Inginerului matematician Ion Ionescu, considerat unul dintre “stalpii" prestigioasei publicatii “Gazeta Matematica"- unica revista romaneasca a carei aparitie este neintrerupta de mai bine de 115 ani. Mai mult , in jurul ei s-a creat Societatea Gazeta Matematica - un for stiintific implicat in educatia matematica si cercetarea matematica romaneasca. Momente ce pot fi considerate istorice si, din fericire, ele inscriu, prin Valea Calugareasca, si Prahova in documentele vremii, pastrate pana astazi, care atesta ca la 15 septembrie 1895 aparea primul numar al Gazetei Matematice, la initiativa inginerului Ion Ionescu, a carui mama era din comuna amintita si avea acolo o mosie. De altfel, la aceasta mosie a invitat Ion Ionescu, in 1909, un grup de colaboratori, hotarandu-se infiintarea unei societati cu personalitate juridica, al carei nume sa fie Societatea Gazeta Matematica. Confirmarea oficiala , in baza acordului dat de Parlament si a aprobarii regale, s-a primit in aprilie 1910, societatea devenind ulterior Societatea de Stiinte Matematice, sarbatorita in acest an aniversar al matematicii. Interesant de retinut este si faptul ca Ion Ionescu este legat si de un alt moment istoric, cel al inaugurarii celebrului pod de la Cernavoda, realizat de Anghel Saligny, exact cu o zi inainte- pe 14 septembrie 1895- de aparitia celui dintai numar al revistei Gazeta Matematica. Ion Ionescu a fost diriginte de santier si il va urma in cariera pe cel care si-a pus semnatura pe aceasta importanta realizare-Anghel Saligny. Absolvent stralucit al Scolii Nationale de Poduri si Sosele, Ion Ionescu a format apoi, la randul sau, ca profesor, generatii dupa generatii de ingineri constructori, iar ca membru corespondent al Academiei Romane s-a afirmat in plan stiintific. Printre altele, de retinut ar fi si ca numele lui Ion Ionescu ramane legat de reconstructia podurilor de cale ferata de pe ruta Ploiesti–Predeal, ce fusesera distruse de bombardamente.

Octav MAYEROctav MAYER (născut pe 4 octombrie 1895 la Mizil – decedat la 9 septembrie

1966, Iaşi) – matematician, profesor universitar, membru al Academiei Române, creator al geometriei diferenţiale centro-afine.

A urmat şcoala primară în Tîrgu Neamţ, primele două clase din gimnaziu la Focşani iar următoarele două şi cele liceale la Liceul Naţional din Iaşi.

În 1913 începe studiul matematicii la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi unde, în 1920, obţine doctoratul în matematică cu o comisie prezidată de Al. Myller. După o specializare la Universitatea din Torino, este numit conferenţiar de algebră (1922) la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi şi în 1925 profesor de geometrie la Universitatea din Cernăuţi. Va reveni la Universitatea din Iaşi ca profesor de geometrie diferenţială (clasică, proiectivă) şi de teoria funcţiilor complexe. A condus Catedra de Geometrie până la retragerea din activitatea didactică, în 1962.

Membru titular al Academiei Române din 1937, director al filialei Iaşi 1958-1960 şi preşedinte al filialei Iaşi a Societăţii de Ştiinţe Matematice şi Fizice din România (1949-1953), a primit înalte medalii şi ordine ale ţării.

A publicat 45 de memorii şi studii ştiinţifice ample, fundamentale în dezvoltarea geometriilor cu grup fundamental. A creat împreună cu Gh. Ţiţeica şi Al. Myller geometria diferenţială centro-afină. Aproape 30 de ani (1937-1966) a vegheat ca redactor-şef la apariţia regulată şi la cele mai înalte cote de calitate a revistei “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Iaşi”.

Personalitate distinsă şi complexă, profesor talentat, stimat şi iubit de studenţii săi, care

i-au editat opera, s-a retras de la catedră în1962 şi a trecut în lumea umbrelor la 9 septembrie 1966.

Ernest AbasonErnest Abason (n. 1897 - 1942) a fost matematician şi inginer constructor român,

fost profesor la Politehnica din Bucureşti; a adus contribuţii în domeniul funcţiilor periodice, în mecanică şi în electricitate.

BiografieS-a născut la Bucureşti, unde şi-a efectuat şi studiile universitare. În 1921 este

licenţiat în matematică, iar un an mai târziu în domeniul ingineriei construcţiilor.A avut ca profesor pe Traian Lalescu, sub îndrumarea căruia, în 1926, obţine

doctoratul în matematică cu un subiect din domeniul ecuaţiilor integrale.În perioada 1923 - 1931, este asistent universitar şi conferenţiar la Şcoala

Politehnică din Bucureşti, ca între 1928 şi 1940 să fie subdirector al acestei şcoli.A făcut parte din Direcţia Generală a Apelor din MLP.În 1922 devine membru al Societăţii "Gazeta Matematică". A fost profesor titular

la Catedra de Geometrie descriptivă pe lângă Şcoala Politehnică din Bucureşti.În 1940 a fost înlăturat din învăţământ pe considerente politicorasiale.ContribuţiiPreocupările sale au vizat în special: ecuaţiile integrale, seriile periodice, analiza

armonică a funcţiilor periodice, precum şi aplicaţiile analizei matematice în electricitate şi electromecanică.

A redactat manuale pentru învăţământul secundar şi superior şi o serie de articole în diferite publicaţii de specialitate.

Scrieri 1925, 1926, 1931: Curs de matematici generale; Geometrie descriptivă pentru elevii Şcolii Politehnice. 1933: Elemente de mecanică.

Nicolae AbramescuNicolae Abramescu (n. 1884, Târgovişte - d. 11 februarie 1947, Cluj) a fost un

matematician român. Profesor la Universitatea din Cluj, fondator al Facultăţii de Ştiinţe cu secţiile matematică, fizică, chimie, ştiinţe naturale, geografie) a Universităţii “Regele Ferdinand”. Secţia de matematică avea catedrele: matematici generale, mecanică, teoria funcţiilor, analiză, algebră, astronomie. Abramescu preda geometrie descriptivă.

Din 1921 este profesor la Universitatea Bucureşti. A contribuit la organizarea Societăţii de Ştiinţe din Cluj şi a primului Congres Naţional al matematicienilor români (Cluj 1929), care s-a bucurat de participarea lui Vito Volterra, cuvântul inaugural fiind rostit de Gheorghe Ţiţeica. Cu acest prilej debutează, la Cluj, revista “Mathematica”, al cărei membru fondator este şi N. Abramescu. La revista "Mathematica" colaborează peste 150 de matematicieni din toată lumea.

În 1941 a fost unul dintre cei 26 de profesori universitari semnatari ai protestului faţă de actul de cedare a Ardealului de Nord alături de Ion Muşlea, D. D. Roşca, G. Spacu ş.a. A participat activ în perioada 1941-1943 la funcţionarea Cercului matematic al Societăţii de Ştiinţe din Cluj aflat în refugiu la Timişoara.

ContribuţiiContribuţiile sale au vizat domeniul algebrei (ecuaţii algebrice), al geometriei (în

special geometrie afină), al analizei matematice (serii de polinoame de variabilă complexă) şi al mecanicii. A fost şi autor de manuale.

Scrieri Introducere elementară în studiul analitic al geometriilor neeuclidiene şi

noţiuni elementare de geometrie vectorială, cea mai valoroasă lucrare a sa 1927: Geometrie analitică 1930: Lecţiuni de geometrie pură infinitezimală, unde s-a inspirat după Albert

Châtelet, Gaspard Monge, Joseph-Louis Lagrange.

Aurel Angelescu (1886-1938)S-a nascut la Ploiesti, la data de 15 aprilie 1886, unde a facut cursul primar si

liceul "Sfintii Petru si Pavel". Chiar din cursul inferior a dovedit stralucite aptitudini pentru 10210g61k matematici. Revista "Gazeta matematica" i-a desavârsit apoi, în cursul liceului, gustul pentru studiul matematicii. A fost un corespondent asiduu al acestei publicatii.

În ultima clasa de liceu l-a avut ca profesor pe Niculae Abramescu, care îsi începea pe atunci cariera sa didactica. Abramescu s-a mândrit totdeauna ca în prima lui serie de liceeni l-a avut ca elev pe Aurel Angelescu, care, ulterior, întrecându-si maestrul, si-a trecut doctoratul în matematici cu câtiva ani înaintea lui Abramescu.

Licenta în matematici si-a luat-o în Franta la Sorbona, iar pe 7 aprilie 1916 si-a trecut doctoratul cu o teza având ca subiect: Sur les polynomes generalisant les polznomes de Legendre et d'Hermite et sur le calcul approche des integrales multiples. Subiectul i-a fost inspirat de lucrarile lui Paul Appell, privind polinoamele lui Hermite. De altfel, Paul Appell a fost maestrul preferat al lui Angelescu la Paris; el a facut parte si din comisia care a examinat teza de doctorat a lui Anghelescu. Mai târziu când Paul Appell a scos tratatul intitulat Fonctions hyperspheriques. Polznomes d'Hermite, el a citat atât din teza de doctorat a lui Angelescu, cât si din alte memorii ale acestuia privind polinoamele lui Hermite.

Dupa doctorat e întoarce în tara si la propunerea profesorului Ţiteica este numit, cu începere de la 1 noiembrie 1919, profesor agregat de teoria functiilor la Facultatea de stiinte a Universitatii in Cluj, catedra la care a fost titularizat în 1922. aici a functionat pâna în anul 1930.

Angelescu împreuna cu Gh. Bratu si cu N. Abramescu iar mai târziu P. Sergescu au pus multa râvna si multa munca pentru organizarea învatamântului atematic românesc. Ei au redactat toate cursurile necesare studentilor, în special cursuri de initiere. Ngelescu a redactat Lectiile de calcul diferential editat în 1927. A sprijinit n 1929 aparitia revistei "Mathematica", o revista de înalta tinuta stiintifica.

Între 1927-1928 a fost decan al Facultatii de stiinte. În 1930 a fost chemat ca profesor titular de algebra superioara si teoria numerelor la Facultatea de stiinte a Universitatii din Bucuresti ca succesor al lui Lalescu. La aceasta catedra a predat pâna la deces.

În creatia matematica româneasca, Aurel Angelescu, ca matematician, a fost un om talentat având si o rara distinctie sufleteasca. Totodata el a fost lipsit de noroc, caci cu toate rarele si multiplele sale calitati superioare. O drama muta, intima, l-a facut sa-si curme firul vietii la vârsta de 52 de ani, la 6 aprilie 1938. nu a lasat nimic în care sa explice celor care l-au îndragit ce l-a determinat sa faca acest gest. Se pare ca o fiinta apropiata i-a pricinuit o mare deziluzie.

În timpul vietii a publicat peste 50 de lucrari didactice si memorii în tara si strainatate.

Dimitrie Pompeiu (n. 22 septembrie/4 octombrie 1873, Broscăuţi (jud. Dorohoi) - d. 8 octombrie 1954) a fost un matematician român, profesor la universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj, membru titular al Academiei Române.

A urmat şcoala primară şi gimnaziul în Dorohoi şi apoi şcoala normală de institutori la Bucureşti. Din clasa a 3-a începe să colaboreze cu rezolvări de probleme de aritmetică la revista Recreaţii ştiinţifice din Iaşi.

În perioada 1893-1898 a funcţionat ca institutor la Galaţi şi apoi la Ploieşti. În 1898 obţine un concediu plătit şi pleacă la Paris, unde îşi termină studiile secundare şi se înscrie la Universitate, devenind licenţiat în matematici. În anul 1905 şi-a susţinut teza de doctorat sub conducerea lui Henri Poincaré. În toamna anului 1905 se întoarce în ţară, ocupă un post de conferenţiar de analiză matematică, iar din 1907 este profesor de mecanică la Universitatea din Iaşi. În 1912 se transferă la Bucureşti ca succesor al lui Spiru Haret, iar din 1930 ca profesor de teoria funcţiilor, după pensionarea lui David Emmanuel. În 1934 este ales membru al Academiei Române.

A adus numeroase contribuţii în domeniul analizei matematice, teoriei funcţiilor de o variabilă complexă, mecanicii raţionale s.a.

Cea mai importantă lucrarea a sa este teza de doctorat (Paris, 1905), rămasă celebră, Sur la continuité des fonctions de variables complexes ("Asupra continuităţii funcţiilor de o variabilă complexă"), în care a demonstrat existenţa funcţiilor analitice continue pe mulţimea singularităţilor lor (funcţiile Pompeiu).

Pompeiu este iniţiatorul teoriei funcţiilor poligene, care constituie o extindere naturală a funcţiilor analitice. În acest domeniu a introdus noţiunea de derivată areolară şi a extins celebra formulă a lui Cauchy, prin formula cunoscută ca formula lui Cauchy-Pompeiu.

De asemenea a introdus noţiunea de distanţă între două mulţimi şi a construit funcţii reale, neconstante, a căror derivată se anulează în orice interval, denumite funcţii Pompeiu. Este creatorul şcolii matematice de teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale şi de mecanică.

Într-o scurtă lucrare publicată în anul 1929, Pompeiu demonstrează că dacă integrala dublă a unei funcţii continue în plan are aceeaşi valoare pe orice pătrat de latură dată, atunci funcţia se reduce la o constantă. Aceasta simplă observaţie a generat una dintre cele mai interesante probleme ale analizei matematice, cunoscută ca "problema lui Pompeiu".

O altă simplă observaţie, care a condus la numeroase cercetări, este cea privind teorema creşterilor finite.

De numele lui Pompeiu se leagă organizarea la Cluj, după primul război mondial, a învăţământului matematic românesc. El organizează seminarul matematic din Cluj, după exemplul celebrului seminar de la College de France. De asemenea, în 1929, împreună cu Petru Sergescu, înfiinţează revista "Mathematica", de largă circulaţie internaţională.

Opera matematică a lui Pompeiu este conţinută în cele aproximativ 150 de lucrări publicate.